beleá sf [At: NECULCE, ap. LET. II, 339/7 / Pl: ~ele / E: tc belâ, cf satara-bela, urdu-belea] 1 Întâmplare neprevăzută care aduce necaz (și de care scapi greu) Si: pacoste, năpastă, (îvp) potcă, bucluc, (înv) lipcă, bacală, satara. 2 Persoană care provoacă neplăceri, încurcături. 3 (Îe) A da de ~ A avea o supărare, un necaz. 4 (Rar; pop) Menstruație.

BELEÁ, belele, s. f. Întîmplare (neprevăzută) care pricinuiește neplăceri și de care scapi cu greu; necaz, neplăcere, încurcătură, daraveră, pacoste, bucluc. Țăranii au biruri de plată, belele, Măria-sa-și numără pungile grele. TULBURE, V. R. 39. Cine n-are gîndurile lui și belelele lui? PAS, L. I 81. Ca să mă scape de belea, m-au trimes la stînă în dumbrava Agapiei. CREANGĂ, A. 14. De n-ascultați vorba mea, Voi atunci dați de belea. ȘEZ. IV 132. ◊ Expr. A-și găsi (sau, rar, a-și căpăta) beleaua sau a da de belea sau a-i cădea (cuiva) beleaua pe cap = a o păți, a da de necaz, a da de bucluc. Măi băiete, stai în ogradă și nu te mai juca în uliță, să te calce vreo căruță și să-mi mai găsesc beleaua din pricina ta! REBREANU, R. II 30. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig; și, afară de asta, te pomenești că mă încurc în vreo discuție și-mi capăt beleaua. CARAGIALE, O. I 241. Nu voi să-mi găsesc beleaua dîndu-ți drumul. NEGRUZZI, S. I 93. A (se) vîrî sau a (se) băga în (sau la) belea = a intra sau a face pe cineva să intre într-o încurcătură, într-un necaz. Du-te, cumetre Ghiță, du-te, frate Niță... Mă băgați în belea. PAS, L. I 52. La grea belea m-a vîrît iar spînul. CREANGĂ, P. 219. ♦ (Concretizat) Sarcină, povară. El era bun-bucuros că-i ia beleaua din bătătură, deoarece n-aveau ei ce să mănînce, dar încă mi-te să mai dea și oii. ISPIRESCU, L. 208. ◊ (În glumă) Cîte păsărele zboară, Toate zic: «Bade, te-nsoară!». Numai biata rîndunea...: «Bade, nu-ți lua belea». ȘEZ. I 103.

BELEÁ, belele, s. f. Neplăcere, necaz, încurcătură, bucluc. ♦ (Concr.) Sarcină, povară. – Tc. belâ.

beleá (fam.) s. f., art. beleáua, g.-d. art. belélei; pl. beléle, art. belélele

BELEÁ s. v. ciclu, menstruație, period.

BELEÁ s. v. necaz.

beleá (beléle), s. f. – Lovitură, necaz, supărare. – Mr. bilé, bileauă, megl. bilea. Tc. bela (Roesler 589; Șeineanu, II, 45; Lokotsch 194); cf. ngr. μπελιᾶς, alb. belja, bg. belja, sb. belaj. Cf. belaliu.

BELEÁ ~éle f. fam. Situație complicată și neplăcută; bucluc; încurcătură. A intra într-o ~. ◊ A-și găsi ~eaua (a da de ~) a o păți (rău). [Art. beleaua; G.-D. belelei; Sil. be-lea] /<turc. belá

beleà f. 1. nenorocire, supărare, încurcătură neașteptată: a da de belea, a-și găsi beleaua; 2. greutate, anevoie de suferit: nu pot scăpa de beleaua asta de om (v. popă belea, urdubelea). [Turc. BELÁ].

beleá f. (turc. belá, ca merea d. mera). Nenorocire, supărare, încurcătură: a da de belea, a-ți găsi beleaŭa, a scăpa de belea. Fig. Om incomodant, berechet: ce belea de om!

belí [At: DOSOFTEI, V. S. 35/2 / Pzi: ~lesc / E: vsl вeлити] (Pop) 1 vt A jupui. 2 vt (Fam; îe) A-i ~ (cuiva) obrazul A-l face de rușine. 3 vt (Înv; Mol, Trs; îe) A ~ țapul sau vulpea A vărsa. 4 vt (Pop; îe) A ~ dinții (sau buzele, fam fasolea) A rânji (prostește). 5 vt (Pop; îe) A ~ ochii A se holba. 6 vr (Îe) A se ~ (la cineva) A se holba. 7 vr (Pop; îe) A se ~ (la ceva) sau a-și ~ (ceva) A se juli. 8 vt A decoji o plantă. 9 vt (Fig) A jefui. 10 vt (Pop; îe) A ~ stupul A omorî albinele dintr-un stup

BELÍ, belesc, vb. IV. (Pop.) 1. Tranz. A jupui. 2. Tranz. și refl. A (se) juli. 3. Tranz. (În expr.) A (-și) beli ochii = a deschide ochii mari; a privi cu mirare, prostește. ◊ Refl. Ce te belești așa la mine? – Din sl. bĕliti.

BELÍ, belesc, vb. IV. (Pop.) 1. Tranz. A jupui. 2. Tranz. și refl. A (se) juli. 3. Tranz. (În expr.) A-(și) beli ochii = a deschide ochii mari; a privi cu mirare, prostește. ◊ Refl. Ce te belești așa la mine? – Din sl. bĕliti.

BELÍ, belesc, vb. IV. 1. T r an z. (Popular) A desface sau a lua pielea de pe întreg corpul (sau numai de pe o parte a corpului) unei vietăți, mai ales a unui animal; a jupui. Ia uite, băăă! – răzbătu în văgăună strigătul unui cioban. Unu belește un cal. PREDA, Î. 140. De toți laolaltă își băteau joc tăbăcarii, iar ei rîdeau de aceștia că belesc animalele. PAS, L. I 77. Spărie pe maică-mea spunîndu-i că... fratele tată-mio a belit bivolița. HOGAȘ, DR. II 148. Trimite măcelarii să-l belească [pe cerb], să mănînc carne din el. RETEGANUL, P. I 49. ◊ Expr. A (sau a-și) beli ochii = a deschide ochii mari, a căsca, a zgîi sau a holba ochii; a se uita cu mirare, prostește (la ceva). Omul... oricît ar beli ochii, tot nu poate spune că în recipisă e scris că a plătit. PAS, Z. I 154. A-și beli dinții = a rînji. Zîmbea în doi peri și-și belea dinții, cerînd s-o scalde. VORNIC, O. P. 325. ◊ Fig. (Cu privire la oameni) A despuia, a prăda, a jefui (de bani). Cui să vină ce-oi putea vinde? Crîșmarul sau ăia bogații... cînd te văd că ai nevoie, belește pielea de pe om. DUMITRIU, B. F. 20. Ciocoii... de la Forăști ne rod, ne mulg și ne belesc, de-am ajuns la sapă de lemn. SADOVEANU, N. F. 50. Am rămas săraci!... [Moțoc] ne belește și ne pradă. NEGRUZZI, S.I 154. 2. Refl. (Popular) A i se lua, a i se jupui (cuiva) pielea, din cauza unei loviri, a unei răniri etc.; a se juli. Și-a belit fruntea. 3. T r an z. A despuia o plantă (copac, ramură etc.) de scoarță, a-i curăța coaja; a descoji.

BELÍ, belesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) jupui. ◊ Expr. (Tranz.) A-(și) beli ochii = a deschide ochii mari; a privi cu mirare, prostește. – Slav (v. sl. bĕliti).

belí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. belésc, imperf. 3 sg. beleá; conj. prez. 3 să beleáscă

BELÍ vb. v. bulbuca, căsca, holba, juli, jupui, mări, umfla, zdreli, zgâi, zgâria.

belí (-ésc, belít), vb. – 1. A jupui, a scoate pielea. – 2. A curăța coaja. – 3. A descoperi (acele părți ale trupului care sînt în mod normal acoperite sau protejate de o membrană, de piele sau de un organ). – 4. A prăda, a jefui. – Mr. bilescu, megl. bilés. Lat. vēllĕre „a smulge”, cu schimbare de conjug., datorită formei incoative a vb.; cf. cat. esbellegar „a sfîșia”, din lat. *exvēllĭcāre. În mod tradițional s-a păstrat der. din sl. belŭ „alb”, bĕliti, „a albi”, cu toate că acestă ultimă formă a dat alt rezultat rom. (cf. bili), și că este imposibil de apropiat din punct de vedere semantic cele două noțiuni de „alb” și „a jupui”. Cf. Miklosich, Slaw. Elem., 16; Cihac; DAR; Candrea. Scriban se gîndea, curios, la o posibilă der. de la piele. Der. belitură, s. f. (jupuire, jupuitură); belitor, adj. (care jupuiește); beligă, s. f., rar (coajă). Din rom. provine bg. bĕlĭam „a jupui”.

A SE BELÍ mă ~ésc intranz. pop. A se uita cu prea multă curiozitate. /<sl. bĕliti