belea sf [At: NECULCE, ap. LET. II, 339/7 / Pl: ~ele / E: tc belâ, cf satara-bela, urdu-belea] 1 Întâmplare neprevăzută care aduce necaz (și de care scapi greu) Si: pacoste, năpastă, (îvp) potcă, bucluc, (înv) lipcă, bacală, satara. 2 Persoană care provoacă neplăceri, încurcături. 3 (Îe) A da de ~ A avea o supărare, un necaz. 4 (Rar; pop) Menstruație.

belea s.f (fam.) 1 Întîmplare (neprevăzută) care pricinuiește neplăceri și de care se scapă cu greutate; bucluc, pacoste. ◊ Expr. A (se) vîrî sau a (se) băga în (ori la) belea = a intra sau a face pe cineva să intre într-o încurcătură. A da de belea sau a-și găsi beleaua (cu cineva), a-i cădea cuiva beleaua pe cap = a da de necaz, a o păți. A intra într-o belea v. intra. 2 Ființă care provoacă numai necazuri, neplăceri, încurcături. Omul ăsta e o mare belea. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) belea (pe cap) v. cădea. Bună ziua am (sau ai, a etc.) dat, belea pe cap mi-am (sau ți-ai, și-a etc.) căpătat v. zi. • pl. -ele. /<tc. belâ.

BELEA (pl. -lele) sf. 1 Supărare, necaz, încurcătură, bocluc; proverb: capul să trăească, că belelele curg, a) omului îi e dat să aibă necazuri, de aceea trebue să fie cu răbdare, b) dacă omul e sănătos, trece prin toate necazurile și nu-i pasă; a băga pe cineva în ~, a-l băga într’o încurcătură care poate să-i atragă mari supărări; a da de ~, a o păți, a intra în încurcături, a-și atrage supărări; a-și găsi (sau a-și căpăta) beleaua, a-și atrage necazuri, supărări, a o păți ¶ 2 Lucru care-ți aduce supărare, necazuri, sarcină, povară: ce nu te lepezi și tu de beleaua cea de vornicie ? (ALECS.) [tc. belá].

BELEA, belele, s. f. Întîmplare (neprevăzută) care pricinuiește neplăceri și de care scapi cu greu; necaz, neplăcere, încurcătură, daraveră, pacoste, bucluc. Țăranii au biruri de plată, belele, Măria-sa-și numără pungile grele. TULBURE, V. R. 39. Cine n-are gîndurile lui și belelele lui? PAS, L. I 81. Ca să mă scape de belea, m-au trimes la stînă în dumbrava Agapiei. CREANGĂ, A. 14. De n-ascultați vorba mea, Voi atunci dați de belea. ȘEZ. IV 132. ◊ Expr. A-și găsi (sau, rar, a-și căpăta) beleaua sau a da de belea sau a-i cădea (cuiva) beleaua pe cap = a o păți, a da de necaz, a da de bucluc. Măi băiete, stai în ogradă și nu te mai juca în uliță, să te calce vreo căruță și să-mi mai găsesc beleaua din pricina ta! REBREANU, R. II 30. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig; și, afară de asta, te pomenești că mă încurc în vreo discuție și-mi capăt beleaua. CARAGIALE, O. I 241. Nu voi să-mi găsesc beleaua dîndu-ți drumul. NEGRUZZI, S. I 93. A (se) vîrî sau a (se) băga în (sau la) belea = a intra sau a face pe cineva să intre într-o încurcătură, într-un necaz. Du-te, cumetre Ghiță, du-te, frate Niță... Mă băgați în belea. PAS, L. I 52. La grea belea m-a vîrît iar spînul. CREANGĂ, P. 219. ♦ (Concretizat) Sarcină, povară. El era bun-bucuros că-i ia beleaua din bătătură, deoarece n-aveau ei ce să mănînce, dar încă mi-te să mai dea și oii. ISPIRESCU, L. 208. ◊ (În glumă) Cîte păsărele zboară, Toate zic: «Bade, te-nsoară!». Numai biata rîndunea...: «Bade, nu-ți lua belea». ȘEZ. I 103.

BELEA, belele, s. f. Neplăcere, necaz, încurcătură, bucluc. ♦ (Concr.) Sarcină, povară. – Tc. belâ.

BELEA ~ele f. fam. Situație complicată și neplăcută; bucluc; încurcătură. A intra într-o ~. ◊ A-și găsi ~eaua (a da de ~) a o păți (rău). [Art. beleaua; G.-D. belelei; Sil. be-lea] /<turc. belá

beleà f. 1. nenorocire, supărare, încurcătură neașteptată: a da de belea, a-și găsi beleaua; 2. greutate, anevoie de suferit: nu pot scăpa de beleaua asta de om (v. popă belea, urdubelea). [Turc. BELÁ].

beleá f. (turc. belá, ca merea d. mera). Nenorocire, supărare, încurcătură: a da de belea, a-ți găsi beleaŭa, a scăpa de belea. Fig. Om incomodant, berechet: ce belea de om!

BELI, belesc, vb. IV. (Pop.) 1. Tranz. A jupui. 2. Tranz. și refl. A (se) juli. 3. Tranz. (În expr.) A (-și) beli ochii = a deschide ochii mari; a privi cu mirare, prostește. ◊ Refl. Ce te belești așa la mine? – Din sl. bĕliti.

beli [At: DOSOFTEI, V. S. 35/2 / Pzi: ~lesc / E: vsl белити] (Pop) 1 vt A jupui. 2 vt (Fam; îe) A-i ~ (cuiva) obrazul A-l face de rușine. 3 vt (Înv; Mol, Trs; îe) A ~ țapul sau vulpea A vărsa. 4 vt (Pop; îe) A ~ dinții (sau buzele, fam fasolea) A rânji (prostește). 5 vt (Pop; îe) A ~ ochii A se holba. 6 vr (Îe) A se ~ (la cineva) A se holba. 7 vr (Pop; îe) A se ~ (la ceva) sau a-și ~ (ceva) A se juli. 8 vt A decoji o plantă. 9 vt (Fig) A jefui. 10 vt (Pop; îe) A ~ stupul A omorî albinele dintr-un stup

bel², -ă adj. (înv.) Frumos. • pl. -i, -e. /<fr. belle, it. bella.

beli vb. IV. (pop.) 1 tr. A jupui. Unu belește un cal (PRED.). ◊ expr. A-i beli cuiva obrazul = a face pe cineva de rușine. A(-și) beli dinții (sau buzele) = a rîde (prostește). A(-și) beli ochii = a deschide ochii mari, a se uita cu mirare, prostește (la ceva). A-și beli fasolea (sau fasolile) v. fasole. A beli țapul (sau țapii) v. țap. 2 tr., refl. A (se) juli. Și-a belit fața. 3 tr. (compl. indică plante) A decoji. 4 tr. fig. (compl. indică oameni) A jefui. Datornicii se plîngeau că-i belea cămătarul. • prez.ind. -esc. /<sl. veche белнтн.

BELEAUA LUI COSTACHE, O TRAGE IORDACHE = Trage unul pentru greșala altuia.

BELI (belesc) vb. tr. 1 A jupui, a scoate pielea de pe corpul omului sau unui animal: pentru preot... belesc o oaie grasă (MAR.); Fig. a-i ~ obrazul, a-l face de rușine; proverb familiar: De nu era nasul, îți beleai obrazul, se zice, în glumă, acelora cari cad și se lovesc cu nasul de ceva; ~ țapul 👉 ȚAP ¶ 2 familiar A jupui de avere, a despuia: Moțoc! Moțoc! El ne belește și ne pradă! El stătuește pe Vodă! (N.-COST.) ¶ 3 A coji, a despuia de coajă: belise din luncă toți copacii de coaje de-și hrăneau caii (N.-COST.) ¶ 4 Fig. ~ ochii, a sgîi, a holba ochii ¶ 5 ~ buzele (CANT.), a desface astfel buzele încît să se vadă dinții rînjind [vsl. běliti].

BELI, belesc, vb. IV. (Pop.) 1. Tranz. A jupui. 2. Tranz. și refl. A (se) juli. 3. Tranz. (În expr.) A-(și) beli ochii = a deschide ochii mari; a privi cu mirare, prostește. ◊ Refl. Ce te belești așa la mine? – Din sl. bĕliti.

BELI, belesc, vb. IV. 1. T r an z. (Popular) A desface sau a lua pielea de pe întreg corpul (sau numai de pe o parte a corpului) unei vietăți, mai ales a unui animal; a jupui. Ia uite, băăă! – răzbătu în văgăună strigătul unui cioban. Unu belește un cal. PREDA, Î. 140. De toți laolaltă își băteau joc tăbăcarii, iar ei rîdeau de aceștia că belesc animalele. PAS, L. I 77. Spărie pe maică-mea spunîndu-i că... fratele tată-mio a belit bivolița. HOGAȘ, DR. II 148. Trimite măcelarii să-l belească [pe cerb], să mănînc carne din el. RETEGANUL, P. I 49. ◊ Expr. A (sau a-și) beli ochii = a deschide ochii mari, a căsca, a zgîi sau a holba ochii; a se uita cu mirare, prostește (la ceva). Omul... oricît ar beli ochii, tot nu poate spune că în recipisă e scris că a plătit. PAS, Z. I 154. A-și beli dinții = a rînji. Zîmbea în doi peri și-și belea dinții, cerînd s-o scalde. VORNIC, O. P. 325. ◊ Fig. (Cu privire la oameni) A despuia, a prăda, a jefui (de bani). Cui să vină ce-oi putea vinde? Crîșmarul sau ăia bogații... cînd te văd că ai nevoie, belește pielea de pe om. DUMITRIU, B. F. 20. Ciocoii... de la Forăști ne rod, ne mulg și ne belesc, de-am ajuns la sapă de lemn. SADOVEANU, N. F. 50. Am rămas săraci!... [Moțoc] ne belește și ne pradă. NEGRUZZI, S.I 154. 2. Refl. (Popular) A i se lua, a i se jupui (cuiva) pielea, din cauza unei loviri, a unei răniri etc.; a se juli. Și-a belit fruntea. 3. T r an z. A despuia o plantă (copac, ramură etc.) de scoarță, a-i curăța coaja; a descoji.

BELI, belesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) jupui. ◊ Expr. (Tranz.) A-(și) beli ochii = a deschide ochii mari; a privi cu mirare, prostește. – Slav (v. sl. bĕliti).

A BELI ~esc tranz. pop. 1) (animale sacrificate) A curăța de piele; a jumuli; a despuia; a jupui. 2) (copaci, ramuri) A curăța de coajă; a coji; a jupui. * ~ ochii a face ochii mari privind prostește, cu mirare. /<sl. bĕliti

A SE BELI mă ~esc intranz. pop. A se uita cu prea multă curiozitate. /<sl. bĕliti

belì v. 1. a jupui: a beli un bou; 2. fig. a despuia, a stoarce: el ne belește și ne pradă NEGR.; 3. a lua scoarța de pe plante; 4. a deschide ochii peste măsură (de mirare sau prostie). [Slav. BĔLITI, a albi, de unde: a face alb lemnul (adică a-l coji), a face să se vază albul ochiului (= a-l holba) și a da cu alb (v. bili)].

belésc v. tr. (d. pelesc, pĭelesc, adică „ĭau pelea, jupoĭ”, infl. poate de vsl. bĭeliti, a bili, a albi. Cp. cu cojesc). Pop. Triv. Jupoĭ, ĭaŭ pelea: a beli un boŭ. Fig. A beli cuĭva obrazu, a-i face mare rușine. A beli ochiĭ, a holba ochiĭ. A beli poporu, a-l jăfui.

belea (fam.) s. f., art. beleaua, g.-d. art. belelei

belea (fam.) s. f., art. beleaua, g.-d. art. belelei; pl. belele, art. belelele

belea s. f., art. beleaua, g.-d. art. belelei; pl. belele

beli (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. belesc, 3 sg. belește, imperf. 1 beleam; conj. prez. 1 sg. să belesc, 3 să belească

beli (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. belesc, imperf. 3 sg. belea; conj. prez. 3 să belească

beli vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. belesc, imperf. 3 sg. belea; conj. prez. 3 sg. și pl. belească

belea (belele), s. f. – Lovitură, necaz, supărare. – Mr. bilé, bileauă, megl. bilea. Tc. bela (Roesler 589; Șeineanu, II, 45; Lokotsch 194); cf. ngr. μπελιᾶς, alb. belja, bg. belja, sb. belaj. Cf. belaliu.

beli (-esc, belit), vb. – 1. A jupui, a scoate pielea. – 2. A curăța coaja. – 3. A descoperi (acele părți ale trupului care sînt în mod normal acoperite sau protejate de o membrană, de piele sau de un organ). – 4. A prăda, a jefui. – Mr. bilescu, megl. bilés. Lat. vēllĕre „a smulge”, cu schimbare de conjug., datorită formei incoative a vb.; cf. cat. esbellegar „a sfîșia”, din lat. *exvēllĭcāre. În mod tradițional s-a păstrat der. din sl. belŭ „alb”, bĕliti, „a albi”, cu toate că acestă ultimă formă a dat alt rezultat rom. (cf. bili), și că este imposibil de apropiat din punct de vedere semantic cele două noțiuni de „alb” și „a jupui”. Cf. Miklosich, Slaw. Elem., 16; Cihac; DAR; Candrea. Scriban se gîndea, curios, la o posibilă der. de la piele. Der. belitură, s. f. (jupuire, jupuitură); belitor, adj. (care jupuiește); beligă, s. f., rar (coajă). Din rom. provine bg. bĕlĭam „a jupui”.

Bel/ea, -eț, -eu, -in, -io v. BeI I 4 – 7, 9, 10.

belea, belele s. f. 1. (pop.) necaz, ghinion. 2. (peior.) soție.

a beli belengherul / belibarezul (expr. (pop. vulg.) v. a o beli.

a beli ochii cât cepele expr. (vulg.) a face ochii mari de mirare.

a beli prazul expr. (vulg.) v. a o beli.

a beli pula expr. (pop., obs.) 1. a decalota penisul. 2. a da de necaz.

a beli vulpea expr. a vomita după o beție.

a fi de beleaua lumii expr. a fi comic / excentric.

a o beli expr. (vulg.) v. a da de necaz.

a vârî (pe cineva) în belea / în bucluc expr. a pricinui (cuiva) un necaz.

beli, belesc v. t. (intl.) 1. a bate foarte rău. 2. a fura. 3. a înșela. 4. a înjunghia. 5. a omorî.

beli-mi-ai venit! expr. (vulg., glum.) bine ai venit!

BELEA s. v. ciclu, menstruație, period.

BELEA s. v. necaz.

BELEA s. bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare, (înv. și pop.) poznă, răutate, (pop.) alagea, daraveră, păcat, ponos, potcă, poticală, zăduf, (înv. și reg.) nacafa, nagodă, (reg.) dănănaie, încurcală, năzbîcă, năzdrăvănie, pacostenie, șugă, șugubină, toroapă, (prin Mold.) bacală, (Transilv.) bai, (Ban., Maram. și Bucov.) bedă, (Mold.) chichion, (Olt. și Ban.) cotoarbă, (Olt., Ban și Transilv.) dabilă, (înv.) nesosință, nevoință, patimă, satara, stenahorie. (Ce ~ a căzut pe el!)

belea s. v. CICLU. MENSTRUAȚIE. PERIOD.

BELI vb. v. bulbuca, căsca, holba, juli, jupui, mări, umfla, zdreli, zgâi, zgâria.

beli vb. v. BULBUCA. CĂSCA. HOLBA. JULI. JUPUI. MĂRI. UMFLA. ZDRELI. ZGÎI. ZGÎRIA.

beli, belesc, v.t. 1. A jupui: „Pă lume cât am trăit / Multe oi eu am belit” (Farcaș, 2009). 2. A curăța coaja, scoarța. 3. A deschide ochii mari. 4. (fig.) A jefui. – Din sl. běliti „a albi” (Șăineanu, MDA), de unde: a face lemnul alb, adică a-l decoji (Scriban).

beli, belesc, vb. tranz. – 1. A jupui: „Pă lume cât am trăit / Multe oi eu am belit” (Farcaș, 2009; Săpânța). 2. A curăța coaja, scoarța. 3. A deschide ochii mari. 4. (fig.) A jefui. – Din sl. běliti „a albi”, de unde a-l face alb lemnul, adică a-l decoji (Scriban, Șăineanu, MDA).