2 intrări

30 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

APLECÁRE, aplecări, s. f. Acțiunea de a (se) apleca și rezultatul ei. ♦ Fig. Predispoziție, înclinație pentru ceva. – V. apleca.

APLECÁRE, aplecări, s. f. Acțiunea de a (se) apleca și rezultatul ei. ♦ Fig. Predispoziție, înclinație pentru ceva. – V. apleca.

APLECÁRE, aplecări, s. f. Acțiunea de a (s e) apleca și rezultatul ei. 1. Înclinare, încovoiere, îndoire, plecare. O ușoară aplecare a corpului. ◊ Se afundă comod într-un fotoliu de bord... ca să nu se răstoarne în aplecările vasului pe mare. BART, E. 270. 2. Fig. Înclinare, predispoziție. Am avut totdeauna deosebită aplecare pentru ficțiuni. ANGHEL, PR. 175. Vînătoarea este o aplecare firească a omului. ODOBESCU, S. III 78. Nobilii... învechiți în aplecarea lor către turci, nu voiau nicidecum să se lepede de unirea lor cu turcii. BĂLCESCU, O. II 37.

APLECÁRE, aplecări, s. f. Acțiunea de a (se) apleca și rezultatul ei; înclinare, încovoiere; fig. predispoziție.

aplecáre (a-ple-) s. f., g.-d. art. aplecắrii; pl. aplecắri

aplecáre s. f. (sil. -ple-), g.-d. art. aplecării; pl. aplecări

aplecáre sf [At: LB / Pl: ~cări / E: apleca] 1 Înclinare spre ceva Si: aplecat1 (1). 2. Alăptare. 3 Predispoziție. 4 (Înv) Dispoziție sufletească. 5 Greață.

APLECÁRE s. I. 1. culcare, culcat, curbare, înclinare, încovoiere, îndoire, plecare. (~ crengilor încărcate de rod.) 2. v. povârnire. 3. v. strâmbare. II. 1. v. aptitudine. 2. v. simț. 3. v. tendință.

aplecare f. 1. lucrarea de a (se) apleca; 2. fig. pornire, tragere-de-inimă.

aplecáre f., pl. ărĭ. Înclinare. Turburare de stomah [!]. Fig. Pornire, aplicațiune, talent.

APLECÁ, apléc, vb. I. 1. Tranz. și refl. A face să-și schimbe sau a-și schimba poziția (verticală) prin îndoire spre pământ; a (se) îndoi, a (se) înclina, a (se) pleca; fig. a (se) supune. 2. Tranz. (Pop.) A alăpta. 3. Refl. Fig. A simți atracție, vocație pentru ceva, a înclina către ceva; a se preocupa de cineva sau de ceva. 4. Refl. (În expr.) A i se apleca = a căpăta o indigestie; a-i veni greață. – Lat. applicare.

APLECÁ, apléc, vb. I. 1. Tranz. și refl. A face să-și schimbe sau a-și schimba poziția (verticală) prin îndoire spre pământ; a (se) îndoi, a (se) înclina, a (se) pleca; fig. a (se) supune. 2. Tranz. (Pop.) A alăpta. 3. Refl. Fig., A simți atracție, vocație pentru ceva, a înclina către ceva; a se preocupa de cineva sau ceva. 4. Refl. (În expr.) A i se apleca = a căpăta o indigestie; a-i veni greață. – Din lat. applicare.

APLECÁ, apléc, vb. I. 1. Tranz. A îndoi, a încovoia, a înclina; a pleca. [Grînele] își aplecau, bălaie, Umbreluțele de paie. CASSIAN, în POEZ. N. 113. Îi îndoi grumajii și-l supuse, și-l aplecă la pămînt. DELAVRANCEA, S. 83. Ea apleacă gene lunge Peste ochii cuvioși. EMINESCU, O. I 67. Chiră, Chiralină... Apleacă-ți capul Să-mpușc arapul! TEODORESCU, P. P. 651. ◊ Refl. M-aplec înfrigurat peste țărînă. BENIUC, V. 84. Se aplecă atent spre geamul deschis. BART, E. 211. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. Îi spuse lin, aplecîndu-să la ureche-i: De ce cauți ceea ce nu-ți poate veni în minte? EMINESCU, N. 68 ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de») Se apleacă de șale.Refl. A se înclina pentru a saluta, a saluta făcînd o plecăciune. V. p l o c o n i. Să fi văzut... ce mîndru era cînd s-a aplecat în dreapta și în stînga. ISPIRESCU, L. 167. 2. Tranz. Fig. A supune, a umili. Religia – o frază de dînșii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug. EMINESCU, O. I 59. Refl. Au pornit batalioane de călane... Să rupă-n roți pe cei ce nu s-apleacă. BENIUC, V. 161. 3. Refl. (În expr.) A i se apleca = a-i veni rău, a i se face greață, a-i fi silă (din cauza unei mîncâri). Dacă ți s-o apleca, îți pregătește mămițica un ceai de izmă. PAS, L. I 46. Era foarte grețos: te miri din ce i se apleca. CARAGIALE, O. III 12. 4. Tranz. (Popular; cu privire la copii) A pune să sugă; a alăpta. Avusese mare iubire pentru el: totuși de la trei luni îl lepădase, și, de n-ar fi avut soacră-sa Constandia milă să-l aplece la o capră, s-ar fi dus și Ghiță pe drum neîntors. SADOVEANU, M. C. 8. Au lăsat pe cucoană-sa acasă, să aplece copilul. SBIERA, P. 175. 5. Refl. Fig. (Învechit) A manifesta o tendință, a avea înclinație, a înclina către ceva. [După moartea meșterului Manole] zvonul public s-a aplecat bucuros a-i perpetua aducerea-aminte. ODOBESCU, S. II 508. Tot omul s-apleacă la ce este mai pornit. ALEXANDRESCU, P. 47.

APLECÁ, apléc, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) îndoi, a (se) înclina, a (se) pleca; fig. a (se) supune. 2. Refl. (În expr.) A i se apleca (cuiva) = a-i veni rău (cuiva), a i se face greață (din cauza mâncării). 3. Tranz. (Pop.) A alăpta. 4. Refl. Fig. (Înv.) A înclina către ceva. – Lat. applicare.

aplecá (a ~) (a-ple-) vb., ind. prez. 3 apleácă

aplecá vb. (sil. -ple-), ind. prez. 1 sg. apléc, 3 sg. și pl. apleácă

aplecá [At: PRAV. MOLD. 53/1 / Pzi: apléc / E: lat applicare] 1-2 vtr A (se) înclina (spre ceva așezat mai jos). 3-4 vtr (Fig) A (se) umili. 5-6 vtr A (se) supune. 8 vtr (Cst cu prepoziția de) A (se) încovoia. 9-10 vtr A (se) ploconi. 11 vr (Pop; îe) Se apleacă ziua Se face seară. 12-13 vtr (D. oameni și d. animale) A alăpta. 14-15 vur (Pat) A-i veni rău. 16 vr A i se face greață Si: (reg) a se ciumurlui Cf pleca. 17-18 vur (Pex) A se sătura de un fel mâncat prea des. 19 vr (Fig) A avea înclinare spre ceva. 20 vr (Fig) A fi dezgustat de ceva. 21 vr A fi dispus a... 22 vr (Înv; numai la unii scriitori din școala latinistă) A aplica.

APLECÁ vb. I. 1. a atârna, a cădea, a (se) coborî, a (se) culca, a (se) curba, a (se) înclina, a (se) încovoia, a (se) îndoi, a (se) lăsa, a (se) pleca, (înv. și pop.) a (se) povedi, (reg.) a (se) poligni, (înv.) a (se) închina. (Crengile se ~ de rod.) 2. v. povârni. 3. v. strâmba. II. (Mold., Bucov., Transilv. și Ban.) a i se ciumurlui. (A mâncat ceva și i s-a ~.)

Intrare: aplecare
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular aplecare aplecarea
plural aplecări aplecările
genitiv-dativ singular aplecări aplecării
plural aplecări aplecărilor
vocativ singular
plural
Intrare: apleca
verb (VT77)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) apleca aplecare aplecat aplecând singular plural
aplea aplecați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) aplec (să) aplec aplecam aplecai aplecasem
a II-a (tu) apleci (să) apleci aplecai aplecași aplecaseși
a III-a (el, ea) aplea (să) aplece apleca aplecă aplecase
plural I (noi) aplecăm (să) aplecăm aplecam aplecarăm aplecaserăm, aplecasem*
a II-a (voi) aplecați (să) aplecați aplecați aplecarăți aplecaserăți, aplecaseți*
a III-a (ei, ele) aplea (să) aplece aplecau apleca aplecaseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)