PLECA, plec, vb. I. I. 1. Refl. și tranz. A (se) înclina (într-o parte sau în jos), a (se) îndoi, a (se) încovoia, a (se) coborî, a (se) apleca. ◊ Expr. (Tranz.) A-și pleca capul (sau fruntea, grumazul, genunchiul) = a (se) supune, a (se) umili. A (nu) avea unde să(-și) plece capul (ori trupul, oasele) = a (nu) se (putea) odihni, a (nu) avea unde să se odihnească. A(-și) pleca inima = a) a da ascultare păsului, suferințelor cuiva; b) a arăta smerenie, evlavie față de cineva; c) a (se) dedica, a (se) închina. A(-și) pleca urechea = a asculta cu atenție, a lua în considerare. ◊ Refl. A se înclina în fața cuiva în semn de respect, de admirație, de devotament, de spunere; a se închina. ♦ A (se) culca la pământ, a (se) răsturna. 2. Refl. (Despre aștri) A coborî (spre apus), a apune. ♦ Fig. (Înv.) A decădea. II. Tranz. A supune unei influențe, unei puteri; a subjuga. ♦ Refl. A ceda în fața unei forțe, a se supune. ♦ Refl. (Pop.) A se îndupleca; a se milostivi. III. Intranz. 1. A se pune în mișcare pentru a se îndepărta (de un loc), a părăsi pe cineva sau ceva spre a se duce în altă parte; a porni. ♦ Spec. A porni într-o cursă sportivă. 2. A avea începutul, punctul de pornire; a lua ca ipoteză. Pleacă de la ideea că trebuie să reușească. – Lat. plicare.

pleca [At: PSALT. HUR. 119^r/22 / Pzi: plec / E: ml plicare] 1 vt (C. i. lucruri flexibile, părți flexibile ale unor lucruri, ființe sau părți ale lor) A îndrepta în jos sau într-o parte Si: a apleca, a curba, a încovoia, a îndoi. 2 (Îlv) A-și ~ genunchii A îngenunchea. 3-4 vtr (Îe) A(-și) ~ capul (sau fruntea, grumazul, genunchiul sau, înv, cerbicea) A (se) supune. 5-6 vtr (Îae) A (se) umili. 7-8 vtr (Îae) (A a face pe cineva să renunțe sau) a renunța. 9-10 vt (Îe) A(-și) sau a nu-și ~ capul sau a (nu) avea unde să(-și) ~ce capul (sau trupul, oasele) A (nu) se odihni. 11-12 vt (Îae) A (nu) se putea odihni. 13-14 vt (Îae) A (nu) avea unde să se odihnească. 15-16 vt (Îae) A (nu) avea unde să se adăpostească. 17-18 vtr (Îe) A(-și) ~ inima A (se) dedica. 19-20 vtr (Îae) A (se) închina. 21-22 vtr (Îae) (A convinge sau) a se lăsa convins. 23-24 vtr (Îae) A arăta înțelegere. 25-26 vtr (Pex; îae) A (se) înduioșa. 27-28 vtr (Îae) A arăta smerenie, evlavie față de cineva. 29-30 vtr (Îae) A da ascultare suferințelor cuiva. 31 vt (Îe) A(-și) ~ urechea (sau urechile) A asculta cu atenție. 32 vt (Îae) A lua în considerare. 33 vt (Pex; îae) A se îndura. 34 vt (Îae) A da crezare vorbelor de nimic, calomniilor, bârfelilor etc. 35 vt (Spc) A coborî genele, ochii, privirea, ca urmare a unui sentiment de jenă, de sfială etc. sau din cauza oboselii. 36 vr A se înclina înaintea, în fața cuiva în semn de respect, de admirație, de devotament, de supunere etc. Si: a se închina, a se prosterna. 37 vt (Trs) A alăpta mieii. 38 vt (C. i. obiecte neflexibile care au o anumită poziție, de obicei verticală) A lăsa într-o parte, dându-i o poziție oblică Si: a apleca, a înclina, a povărni. 39 vt (Reg; îe) A ~ ușa A închide ușa pe jumătate. 40-41 vtr (Fșa) A (se) culca la pământ. 42-43 vtr (Pop) A (se) răsturna. 44 vta (Înv) A împinge. 45 vr (Rar) A descrește în înălțime. 46 vr (Pop; d. aștri) A coborî spre apus Si: a apune. 47 vr (Înv; pex; d. zi) A se sfârși. 48 vr (Înv; fig) A decădea. 49 vt (Înv) A modela un material moale. 50 vt (Înv) A supune unei influențe, unei puteri care modifică, transformă Si: a subjuga. 51 vr A ceda în fața unei influențe, a unei presiuni, a unei forțe, a unei cereri etc. Si: a asculta, a se preda, a se supune. 52-53 vtrf (Bis; înv; spc) A (se) supune preceptelor religiei creștine, autorității lui Dumnezeu. 54-55 vtrf (Bis; înv) (A face să aibă sau) a avea o atitudine smerită, cucernică în fața Divinității Si: a (se) smeri. 56-57 vtrf (Înv; spc) A (se) converti la o religie. 58-59 vtrf (Înv) (A face să recunoască sau) a recunoaște autoritatea unei divinități creștine. 60 vtf (Înv) A îndupleca. 61 vtf (Înv) A determina. 62 vr (Îrg) A se îndupleca. 63 vt A conduce. 64 vr (Înv) A înclina spre... 65 vr (Înv) A fi gata să... 66 vr (Înv) A fi dispus să... sau la... 67 vr (Înv) A se simți atras spre... 68 vr (Înv) A lua drept bun. 69 vr (Înv) A lua în considerare. 70 vr (Grm; înv) A avea flexiune. 71 vr (Grm; spc) A se declina. 72 vr (Reg) A face indigestie. 73 vr (Reg; pex) A i se face greață din cauza unei mâncări indigeste. 74 vi (De obicei cu determinări locale, mai rar finale) A părăsi pe cineva sau ceva spre a se duce în altă parte Si: a se duce, a merge, a porni. 75 vi (De obicei cu determinări locale, mai rar finale) A se îndrepta spre... Si: a se îndepărta, a se retrage. 76-77 vi (Reg; îc) Pleacă-fuga sau pleacă-fugă (Om lăudăros) care, atunci când e vorba să acționeze, să treacă la fapte, o ia la fugă. 78 vi (Spc) A porni într-o cursă sportivă. 79 vr (Înv; fig) A se abate. 80 vr (Înv) A părăsi pe cineva. 81 vr (Înv) A renunța la... 82 vt (Îrg) A îndrepta. 83 vt (Îrg) A duce. 84 vt (Îrg) A trimite. 85 vi (Îrg; urmat de verbe la infinitiv sau conjunctiv) A fi pe punctul de a... 86 vi (Îrg; urmat de verbe la infinitiv și conjunctiv) A începe (să)... 87 vi (Reg; spc) A începe să curgă. 88 vi (Olt; spc) A începe să crească. 89 vi (Înv; spc) A începe să treacă dintr-o stare în alta. 90 vi (Înv) A evolua către... 91 vi (Înv) A avea tendința spre... 92 vi A avea începutul, punctul de pornire. 93 vt(a) (Îvr) A turna.

PLECA, plec, vb. I. I. 1. Refl. și tranz. A (se) înclina (într-o parte sau în jos), a (se) îndoi, a (se) încovoia, a (se) coborî, a (se) apleca. ◊ Expr. (Tranz.) A-și pleca capul (sau fruntea, grumazul, genunchiul) = a (se) supune, a (se) umili. A (nu) avea unde să(-și) plece capul (ori trupul, oasele) = a (nu) se (putea) odihni, a (nu) avea unde să se odihnească. A(-și) pleca inima = a) a da ascultare păsului, suferințelor cuiva; b) a arăta smerenie, evlavie față de cineva; c) a (se) dedica, a (se) închina. A(-și) pleca urechea = a) a asculta cu atenție, a lua în considerare; b) a da crezare vorbelor de nimic, bârfelilor. ♦ Refl. A se înclina în fața cuiva în semn de respect, de admirație, de devotament, de supunere; a se închina. ♦ A (se) culca la pământ, a (se) răsturna. 2. Refl. (Despre aștri) A coborî (spre apus), a apune. ◊ Expr. A se pleca spre apus = (despre persoane și despre forța, gloria, prestigiul lor) a fi în declin. II. Tranz. A supune unei influențe, unei puteri; a subjuga. ♦ Refl. A ceda în fața unei forțe, a se supune. ♦ Refl. (Pop.) A se îndupleca; a se milostivi. III. Intranz. 1. A se pune în mișcare pentru a se îndepărta (de un loc), a părăsi pe cineva sau ceva spre a se duce în altă parte; a porni. ♦ Spec. A porni într-o cursă sportivă. 2. A avea începutul, punctul de pornire; a lua ca ipoteză. Pleacă de la ideea că trebuie să reușească. – Lat. plicare.

PLECA², plec, vb. I. 1. Refl. (în concurență cu apleca) A se înclina (într-o parte), a se îndoi, a se încovoia. Orheianu se plecă spre urechea lui pan Ludno. SADOVEANU, O. VII 158. Corabia-ntr-o parte de-ar fi a se pleca, Ne-am duce-n fundul apei. MACEDONSKI, O. I 165. Și de ce să nu mă plec Dacă păsările trec. EMINESCU, O. I 214. Se plecă și ridicînd pe Ruxandra de jos Doamna mea! îi zise. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Și luna înnegrește și ceru-ncet se pleacă. EMINESCU, O. I 95. ◊ Expr. A se pleca spre apus = a) (despre aștri) a coborî spre apus, a apune. Cînd soarele se pleacă spre apus... farmecul tainic al singurătății crește și mai mult în sufletul călătorului. ODOBESCU, S. III 17; b) fig. (despre persoane și despre forța, gloria, prestigiul lor) a fi în declin. Puterea colosală a romanilor începu a se pleca spre apus. NEGRUZZI, S. I 201. ◊ Tranz. Vîntul ușor și umed pornise mai tărișor și pleca într-o parte limbile focului. SADOVEANU, O. I 18. Și timpul... apasă peste turnuri, le pleacă și le crapă. MACEDONSKI, O. I 24. Un fir de iarbă verde pe care-ncet se urcă un galbin gîndăcel Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel. ALECSANDRI, P. III 25. ♦ A se înclina în semn de respect, pentru a saluta. Moșneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se pleacă pînă la pămînt. CREANGĂ, O. A. 167. 2. Refl. A ceda în fața unei forțe, a se supune, a se lăsa subjugat. Turcii, cu toate că erau mai numeroși, trebuiră a se pleca furiei romînilor. BĂLCESCU, O. II 50. Au trebuit să se plece voinții tatălui. DRăGHICI, R. 106. ◊ Refl. reciproc. Teamă n-ai, căta-vor iarăși între dînșii să se plece, Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. ♦ Tranz. A aduce la supunere, a subjuga. Pînă cînd să ne tot plece cruda, oarba tiranie Și la caru-i de trufie Să ne-njuge ea pe noi! ALECSANDRI, P. II 7. ♦ (Învechit) A înclina să..,. a fi dispus să..., a se îndupleca. De-ar vrea și-ar vrea Mama să se plece, Am să fac La nunta mea Vinul, cît îl poate bea Satu-ntreg să sece. COȘBUC, P. II 279. Noi ne plecăm a crede... că fără dreptate a fost el azvîrlit după tron în temniță. BĂLCESCU, O. II 71. 3. Tranz. A lăsa în jos, a coborî; a apleca. Mai bine ochii-njos să-i pleci Să vezi pămîntul pe-unde treci. COȘBUC, P. 1151. Părul, văzînd pe fată, și-aplecat crengile-n jos. CREANGĂ, O. A. 181. Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Fig. Neamurile plecau fruntea și ele, destul de rușinate. SADOVEANU, E. 96. Prahovă... pentru ce te-oprești mirată și pleci ochii? COȘBUC, P. I 169. Înălțimile albastre. Pleacă zarea lor pe dealuri Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. EMINESCU, O. I 210. ◊ Expr. A (-și) pleca capul = a (se) supune, a subjuga sau a se lăsa subjugat. Astfel e romînul și romîn sînt eu Și sub jugul barbar nu plec capul meu. BOLINTINEANU, O. 32. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie Sub asprime plecînd capul unui neam. ALECSANDRI, P. I 200. A nu avea unde să-și plece capul = a nu avea adăpost, loc de odihnă. N-am unde să-mi plec nici capul, ajung din rău în mai rău. PANN, la CADE. A (-și) pleca urechea la... = a) a asculta cu atenție, a lua în considerare, a da urmare. Împăratul începu a se minuna și el de istețimea lui Aleodor și-și plecă urechea la rugăciunea fiei sale. ISPIRESCU, L. 46; b) a da crezămînt vorbelor de nimic, bîrfelilor. Se uită în ochii celor ce au plecat urechea la șoapte. DUMITRIU, N. 170. Palavre franțuzești. Las’ pe alții să-și plece urechea la ele. ALECSANDRI, T. I 348. A (-și) pleca inima = a) a da ascultare păsului, suferințelor cuiva; b) (rar) a arăta smerenie, evlavie față de cineva. Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? EMINESCU, O. I 115. Refl. Cumpăna unei fîntîni se pleacă și se înalță, ca un cocostîrc care bea apă. VLAHUȚĂ, R. P. 10.

PLECA¹, plec, vb. I. Intranz. A părăsi locul unde se află și a se duce în altă parte, a se deplasa dintr-un loc în altul; a porni. Eu cred că are dreptate și trebuie să plecăm. DUMITRIU, N. 34. Cînd am plecat, un ornic bătea din ceață rar. ARGHEZI, V. 114. ◊ (Urmat de determinări arătînd locul de pornire sau de destinație, scopul, timpul, modul etc.) Nechifor Lipan plecase de acasă după niște oi la Dorna ș-acu sfîntu-Andrei era aproape și el încă nu se întorsese. SADOVEANU, B. 9. Eu plec cu sacu-n spate. La calea jumătate, Cer plata, trei săruturi. COȘBUC, P. I 63. Căpitanul, fără vorbă, s-a închinat adînc și a plecat degrabă să-și facă datoria. CARAGIALE, O. III 71. Ea picioru-l pune-n scară Și la codru pleacă iarăși. EMINESCU, O. I 103. ◊ (În apostrofări) Pleacă (de aici)! ◊ (Despre lucruri și despre abstracte) Parcă tot sîngele îmi plecase spre capătul lumii. CAMIL PETRESCU, U. N. 229. Dorul meu pe unde pleacă Nu-i pasăre să-l întreacă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. ◊ Tranz. (Rar) Harabalele-ncărca și la moară le pleca. TEODORESCU, P. P. 146.

A PLECA¹ plec intranz. 1) A se deplasa părăsind locul inițial; a se duce; a merge. 2) A-și lua începutul (de la ceva); a începe; a porni. ~ de la o premisă. /<lat. plicare

A PLECA² plec tranz. A face să se plece. ◊ A-și ~ ochii în (la) pământ a lăsa ochii în jos. /<lat. plicare

A SE PLECA mă plec intranz. 1) A-și schimba poziția normală, apropiindu-se de pământ; a se înclina. ~ înainte. 2) (despre aștri) A se lăsa spre orizont; a asfinți; a apune. 3) A manifesta o atitudine de recunoaștere a superiorității sau a puterii cuiva; a se înclina; a se smeri. /<lat. plicare

plecà v. 1. a păși dela un loc, a înnainta în cale: cine pleacă de dimineață, departe ajunge; 2. se zice despre animale și chiar despre lucruri: scrisoarea mea pleacă azi; 3. a-și trage origina, a-și lua începutul: arterele pleacă dela inimă. [Lat. SE PLICARE, a se îndoi (vulgar: a se îndrepta către, a se apropia de), de unde noțiunea de «a porni»].

plecà v. 1. a îndoi spre pământ, a încovoia: arborele își pleacă ramurile; 2. a lăsa în jos: a pleca capul, ochii; 3. a se înclina: a se pleca într’o parte; 4. a ceda: se plecară numărului covârșitor BĂLC. [Lat. PLICARE, a (se) îndoi].

2) plec, a -á v. tr. (lat. plĭco, pop. pleco, -are, a îndoi, a încovoĭa [corturile la plecare], de unde înț. de „a purcede”, ca și rus. túlitĭ, a o tuli; it. plegare, pv. plegar, fr. plier, sp. llegar, pg. chegar. D. rom. vine rut. plekáti, a alăpta [ca oaĭa, care se apleacă spre mel], a îngriji. V. aplec, impĭegat). Aplec, inclin: îmĭ plec capu ca să nu mă lovesc, îmĭ plec ochiĭ de rușine, copacu îșĭ pleacă ramurile. V. refl. Mă înclin, mă povîrnesc: zidu s’a plecat puțin din pricina surpăturiĭ. Fig. Cedez, mă retrag: a te pleca cuĭva (saŭ în fața cuĭva). V. intr. Purced, pornesc, mă duc: a pleca de acasă la școală, la războĭ, la Roma; cine pleacă de dimineață, departe ajunge; trenu, vaporu pleacă la 8, scrisorile pleacă cu trenu de seară. Încep, am originea: arterele pleacă de la inimă. Pleacă de aci!, expresiune violentă p. a alunga pe cineva (V. pașol)

pleca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. plec, 2 sg. pleci, 3 pleacă; conj. prez. 1 sg. să plec, 3 să plece; imper. 2 sg. afirm. pleacă

pleca (a ~) vb., ind. prez. 3 pleacă

pleca vb., ind. prez. 1 sg. plec, 3 sg. și pl. pleacă

PLECA vb. I. 1. v. apleca. 2. v. povârni. 3. v. prosterna. 4. v. smeri. 5. v. apune. 6. v. preda. 7. v. ceda. 8. v. subjuga. II. 1. v. porni. 2. a se duce, a merge, a porni, (pop.) a (se) mișca, (înv. și reg.) a păsa. (Unde ~ acum seara?) 3. v. apuca. 4. a se căra, a se duce, a se mișca. (Să ~ imediat de aici!) 5. a se retrage. (Vă rog să-mi permiteți să ~.)

PLECA vb. v. accepta, admite, aproba, consimți, convinge, cuceri, decide, declina, determina, face, hotărî, încuviința, îndupleca, îngădui, învoi, lăsa, ocupa, permite, primi, subjuga, supune.

PLECA vb. I. 1. a (se) apleca, a atîrna, a cădea, a (se) coborî, a (se) culca, a (se) curba, a (se) înclina, a (se) încovoia, a (se) îndoi, a (se) lăsa, (înv. și pop.) a (se) povedi, (reg.) a (se) poligni, (înv.) a (se) închina. (Crengile se ~ de rod.) 2. a (se) apleca, a (se) înclina, a (se) lăsa, a (se) povîrni, a (se) prăvăli, (pop. și fam.) a (se) hîi. (Casa s-a ~ pe o parte.) 3. a se închina, a se înclina, a se prosterna. (S-a ~ adînc în fața lui.) 4. a se smeri, a se supune, a se umili. (Se ~ în fața divinității.) 5. a apune, a asfinți, a coborî, a dispărea, a pieri, (livr.) a declina, (rar) a scădea, (pop.) a scăpăta, a sfinți, (fig.) a se culca, a se scufunda. (Soarele se ~ după dealuri.) 6. a se închina, a se preda, a se supune, (înv.) a se cuceri, a se paradosi, a se supleca. (Nu s-au ~ inamicului.) 7. a ceda, a se supune. (Să nu se ~ în fața dușmanului.) II. 1. a porni, (înv.) a (se) clăti, a purcede. (Au ~ la drum.) 2. a se duce, a merge, a porni, (pop.) a (se) mișca, (înv. și reg.) a păsa. (Unde ~?) 3. a (o) apuca, a se îndrepta, a o lua, a merge, a se orienta, a păși, a pomi, (rar) a se îndruma, (pop.) a purcede, a se purta, (înv. și reg.) a năzui, (Transilv.) a arădui. (A ~ pe drumul acela.) 4. a se căra, a se duce. (Să ~ imediat de aici!) 5. a se retrage. (Vă rog să-mi permiteți să ~.)

pleca vb. v. ACCEPTA. ADMITE. APROBA. CONSIMȚI. CONVINGE. CUCERI. DECIDE. DECLINA. DETERMINA. FACE. HOTĂRÎ. ÎNCUVIINȚA. ÎNDUPLECA. ÎNGĂDUI. ÎNVOI. LĂSA. OCUPA. PERMITE. PRIMI. SUBJUGA. SUPUNE.

A pleca ≠ a sosi, a veni

PLEACĂ interj. 1. marș!, (reg.) mașir!, (rusism reg.) pașol! 2. afară!, ieși!, marș! 3. fugi!, (pop.) tiva!, (prin nord-estul Olt.) tiutiu!

pleca (plec, at), vb. – 1. A se îndoi, a se încovoia. – 2. A îndupleca, a sili. – 3. (Rar) A trimite, a transporta, a duce. – 4. A porni, a ieși, a se duce. – 5. (Refl.) A se înclina. – 6. (Refl.) A ceda, a se supune. – Mr. plec, plecare; megl. plec, plicari. Lat. plicāre (Diez, I, 319; Cipariu, Gram., 30; Densusianu, Hlr., 194; Pușcariu 1334; Candrea-Dens., 1402; REW 6601; V. Buescu, Boletim mensal da Soc. de lingua port., III (1952), 107-8), cf. it. piegare „a îndoi”, prov. plegar, fr. plier „a îndoi”, sp. llegar, port. chegar. În general se consideră că semantismul se explică printr-o expresie de tipul plier la tente sau plier bagage (Pușcariu 134; Wagner 123; Scriban; după Tiktin plecare ar însemna „a se apleca pînă la ceva”; după Corominas, III, 161, trebuie să se pornească de la applicare „a se îndrepta spre”, care ar explica atît rom. cît și sp.). Mai probabil se pornește de la ideea de „a întoarce”; plicare înseamnă a se învîrti un obiect, pînă cînd extremitățile lui se unesc. La fel s-ar fi zis despre o persoană care se întoarce la punctul de plecare, ca în it. piegare „a se da înapoi”, fr. se replier, bearn. s’aplega (REW 548), cat. (a)plegar „a lăsa lucrul” sau mai curînd „a se întoarce de la lucru”. Pleca, prin urmare, ar fi însemnat mai întîi „a se întoarce, a veni înapoi”; unde pleci? „unde te întorci” ar fi fost interpretat firesc „unde mergi?” ca se duce „se poartă” = merge; merge „coboară” = merge. Explicațiile semantice ale lui Pușcariu, Dacor., VIII, 143, nu par izbutite. Se cuvine să adăugăm că Buescu, R. Études rom., II, 102-13, reduce rom. (a)pleca „a alăpta” la lat. *(ap)placāre „a liniști”. Această ipoteză prezintă dificultăți fonetice (*applaco nu putea da aplec și, oricum, autorul trebuie să admită o încrucișare cu apleca pentru a justifica rezultatul rom.) și nu pare mai naturală decît explicația tradițională, din punct de vedere semantic: cf. și supune „a pune dedesubt” și „a alăpta”. Der. plecăciune, s. f. (înv., înclinație, aplecare; reverență, salut; supunere, obediență, umilință); plecat, adj. (dus, absent; încovoiat; înclinat; ascultător, supus; amator, dispus); plecătoare (megl. plicătoare), s. f. (oaie cu lapte), cf. aplecătoare; plecător, adj. (dispus, înclinat); plecate, s. f. pl. (înv., înclinație, pornire; greață). Cf. apleca. – Din rom. provin rut. plekati „a alăpta”, rut. plekotora „oaie mulgătoare”, mag. pleketor „oaie fără miel” (Candrea-Dens., 1403).

DER MOHR HAT SEINE ARBEIT GETAN; DER MOHR KANN GEHEN (germ.) maurul și-a îndeplinit misiunea; maurul poate să plece – Schiller, „Fiesco”, act. III, scena 4. Astăzi, formulă glumeață, de retragere, atunci când simți că nu mai este nevoie de prezența sau de serviciile tale.

PARTIR, C’EST MOURIR UN PEU (fr.) a pleca înseamnă a muri puțin – E. Haraucourt (poet francez) „Rondel de l’adieu”.

Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece (germ. „Der Mohr hat seine Schuldigkeit getan, der Mohr kann gehen”) – cunoscuta replică din piesa Conjurația lui Fiesco de Schiller. În actul III, scena 4, Maurul, după ce îi aduce lui Fiesco informațiile pentru care a fost plătit și după ce îi adună pe membrii conjurației, se depărtează, spunînd vorbele de mai sus. Aceste cuvinte sînt citate cînd cineva și-a îndeplinit o sarcină, și-a terminat o misiune și e cazul să se retragă, să plece. Uneori, în locul cuvîntului Schuldigkeit (datorie) se spune Arbeit (muncă, treabă), dar de obicei expresia nu e folosită în germană, ci în traducere. LIT.

Partir, c’est mourir un peu (fr. „A pleca înseamnă a muri puțin) – Edmond Haraucourt, ”Le rondel de l’adieu„ (Rondelul despărțirii). Poetul precizează în versul următor: ”C’est mourir à ce qu’on aime„: a muri pentru ceea ce iubim, pentru cei ce ne iubesc… În una din ”fabulele microscopice", Topîrceanu răstoarnă spiritual dictonul. Toto a plecat cu automobilul. Neatent pe drum, a suferit un accident și și-a pierdut viața. Concluzia: Mourir c’est partir un peu… (A muri e a pleca puțin). LIT.

a pleca în misiune expr. (intl.) a se deplasa în vederea comiterii unei infracțiuni.

A PLECA PRECIPITAT a se alivăni, a se căra, a se cărăbăni, a da cu pasul, a da dos la față, a da pedală, a-i da sas, a se duce duluță, a se eclipsa, a face lampa mică, a face pași, a fugi ca tăunul cu paiul, a-și lua avrigu’, a-și lua călcâiele la spinare, a-și lua câmpii / lumea în cap, a o lua la papuc / la picior / la sănătoasa, a-și lua traista în băț, a-și lua valea / zborul, a mătura locul, a pedala, a-și plimba anatomia, a o rade, a saluta din mers, a se scurge, a-i sfârâi (cuiva) călcâiele, a se smulge, a spăla putina, a o șparli, a o șterge la papuc, a șterge putina, a o tăia, a o tuli, a o tunde, a usca leșia, a se ușchi, a vira.

a-și lua jucăriile (și a pleca) expr. (glum.) a renunța la asocierea cu cineva; a pleca; a lăsa baltă

PLEACĂ DE-AICI! accelerando!, alivanta!, alivanti!, amandea!, beși de-aici!, cântă la altă masă!, caramba!, cărel!, căruță!, du-te de te plimbă!, du-te și te pișă!, eject!, frige-o!, fugi cu pianul, că se varsă clapele!, fugi cu ursul, că sperii copiii!, gifu!, hușchială!, închide ușa pe dinafară!, înjug-o!, mână măgaru’!, nas!, pas!, poate că ai treabă și noi te reținem!, roiu’!, sapă mai încolo!, șterge-o!, știi bancul cu albinele?, teleportează-te!, Thailanda!, topeală!, topeanu!, topescu!, tuleo!, ține-mă de mânerul burții!, ușcheală!, valea!, Valencia!, zoreală!, zoreanu!, zorescu!, zoru’!