APLECA, aplec, vb. I. 1. Tranz. și refl. A face să-și schimbe sau a-și schimba poziția (verticală) prin îndoire spre pământ; a (se) îndoi, a (se) înclina, a (se) pleca; fig. a (se) supune. 2. Tranz. (Pop.) A alăpta. 3. Refl. Fig. A simți atracție, vocație pentru ceva, a înclina către ceva; a se preocupa de cineva sau de ceva. 4. Refl. (În expr.) A i se apleca = a căpăta o indigestie; a-i veni greață. – Lat. applicare.

apleca [At: PRAV. MOLD. 53/1 / Pzi: aplec / E: lat applicare] 1-2 vtr A (se) înclina (spre ceva așezat mai jos). 3-4 vtr (Fig) A (se) umili. 5-6 vtr A (se) supune. 8 vtr (Cst cu prepoziția de) A (se) încovoia. 9-10 vtr A (se) ploconi. 11 vr (Pop; îe) Se apleacă ziua Se face seară. 12-13 vtr (D. oameni și d. animale) A alăpta. 14-15 vur (Pat) A-i veni rău. 16 vr A i se face greață Si: (reg) a se ciumurlui Cf pleca. 17-18 vur (Pex) A se sătura de un fel mâncat prea des. 19 vr (Fig) A avea înclinare spre ceva. 20 vr (Fig) A fi dezgustat de ceva. 21 vr A fi dispus a... 22 vr (Înv; numai la unii scriitori din școala latinistă) A aplica.

APLECA (-ec) I. vb. tr. 1 A îndoi, a pleca, a coborî: cu o lovitură l-a aplecat la pămînt; el apleacă bărbia în piept (CAR.) ¶ 2 A lipi de piept, a da să sugă, a alăpta; proverb: copilul pînă nu plînge, nu-l apleacă mumă-sa, ca să capeți ceva, nu trebue să taci; mai des întrebuințat azi cînd este vorba de animale: apleacă mielul la oaie. II. vb. refl. 1 A se îndoi, a se pleca: s’a aplecat și a luat o piatră; se apleacă la urechea avocatului și-i șoptește ceva (CAR.) ¶ 2 A se pleca pentru a saluta, a se înclina: s’a aplecat în dreapta și în stînga la toți cei din biserică (ISP.) ¶ 3 Se apleacă ziua, se face seară (BUD.) ¶ 4 🩺 pop. A i se ~, a-l cuprinde greața, a căpăta o indigestie: să nu bei apă după lucru gras, că ți s’apleacă (CAR.) [lat. applĭcare].

APLECA, aplec, vb. I. 1. Tranz. și refl. A face să-și schimbe sau a-și schimba poziția (verticală) prin îndoire spre pământ; a (se) îndoi, a (se) înclina, a (se) pleca; fig. a (se) supune. 2. Tranz. (Pop.) A alăpta. 3. Refl. Fig., A simți atracție, vocație pentru ceva, a înclina către ceva; a se preocupa de cineva sau ceva. 4. Refl. (În expr.) A i se apleca = a căpăta o indigestie; a-i veni greață. – Din lat. applicare.

APLECA, aplec, vb. I. 1. Tranz. A îndoi, a încovoia, a înclina; a pleca. [Grînele] își aplecau, bălaie, Umbreluțele de paie. CASSIAN, în POEZ. N. 113. Îi îndoi grumajii și-l supuse, și-l aplecă la pămînt. DELAVRANCEA, S. 83. Ea apleacă gene lunge Peste ochii cuvioși. EMINESCU, O. I 67. Chiră, Chiralină... Apleacă-ți capul Să-mpușc arapul! TEODORESCU, P. P. 651. ◊ Refl. M-aplec înfrigurat peste țărînă. BENIUC, V. 84. Se aplecă atent spre geamul deschis. BART, E. 211. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. Îi spuse lin, aplecîndu-să la ureche-i: De ce cauți ceea ce nu-ți poate veni în minte? EMINESCU, N. 68 ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de») Se apleacă de șale. ♦ Refl. A se înclina pentru a saluta, a saluta făcînd o plecăciune. V. ploconi. Să fi văzut... ce mîndru era cînd s-a aplecat în dreapta și în stînga. ISPIRESCU, L. 167. 2. Tranz. Fig. A supune, a umili. Religia – o frază de dînșii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug. EMINESCU, O. I 59. Refl. Au pornit batalioane de cătane... Să rupă-n roți pe cei ce nu s-apleacă. BENIUC, V. 161. 3. Refl. (În expr.) A i se apleca = a-i veni rău, a i se face greață, a-i fi silă (din cauza unei mîncări). Dacă ți s-o apleca, îți pregătește mămițica un ceai de izmă. PAS, L. I 46. Era foarte grețos: te miri din ce i se apleca. CARAGIALE, O. III 12. 4. Tranz. (Popular; cu privire la copii) A pune să sugă; a alăpta. Avusese mare iubire pentru el: totuși de la trei luni îl lepădase, și, de n-ar fi avut soacră-sa Constandia milă să-l aplece la o capră, s-ar fi dus și Ghiță pe drum neîntors. SADOVEANU, M. C. 8. Au lăsat pe cucoană-sa acasă, să aplece copilul. SBIERA, P. 175. 5. Refl. Fig. (Învechit) A manifesta o tendință, a avea înclinație, a înclina către ceva. [După moartea meșterului Manole] zvonul public s-a aplecat bucuros a-i perpetua aducerea-aminte. ODOBESCU, S. II 508. Tot omul s-apleacă la ce este mai pornit. ALEXANDRESCU, P. 47.

APLECA, aplec, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) îndoi, a (se) înclina, a (se) pleca; fig. a (se) supune. 2. Refl. (În expr.) A i se apleca (cuiva) = a-i veni rău (cuiva), a i se face greață (din cauza mîncării). 3. Tranz. (Pop.) A alăpta. 4. Refl. Fig. (Înv.) A înclina către ceva. – Lat. applicare.

A APLECA aplec tranz. 1) A face să se aplece. 2) pop. (nou-născuți) A face să sugă lapte din mamelă; a hrăni cu piept; a alăpta. [Sil. a-ple-] /<lat. applicare

A SE APLECA mă aplec intranz. 1) A se înclina spre pământ. 2) fig. A se pune în dependență totală față de cineva; a se supune. 3): A i ~ a-i veni greață (din cauza mâncării). /<lat. applicare

APLECA vb. (Mold., Ban., Criș., Trans. S) A alăpta. A: Mamce, carele apleacă prunci mici. PRAV. Ca pre niște fii îi țiiu, ca pre niște prunci îi aplec. CD 1698, 18^v. Acmu socotește de au fostu în mai mare vină muma care i-au născut, au mamca care i-au aplecat. NCCD, 357; cf. CRON. 1689, 44^r; IT 1689, 118^v; CANTEMIR, IST.; CRON. 1707, 40^v; CANTEMIR, HR.; CRON. 1732, 33r; CD 1770, 22^r; IT SEC. XVIII, 126^r. ♢ Fig. Pre romano-moldo-vlahii noștri Roma maica, din lăuntrurile sale născîndu-i, i-au aplecat și i-au crescut. CANTEMIR, HR. C: Greșeaște maica cea dulce avînd destulă puteare ca să-ș apleace pruncul ei și cu doică streină de-ș va apleca pruncul ei. CS, 99^v. M-au ținut pre genunche și m-au aplecat la țiță. C 1692, 524^r. Aplĕk. Lacto. AC, 328. L-au dat pre mîinele unii maice de l-au aplecat și l-au crescut. IT 1767, 2^r; cf. CS, 100^r, 100^v, 101^r, 101^v; F 1693, 45^v; CRON. SEC. XVII, 57^r; IT 1749, 164^v. // B: Vrea-vei să aducu o mamcă, adecă doică, ⟨să⟩ apleace coconul? CRON 1687, 25^v. Purtat-ai pre mîini pre cela ce poartă toate și ai aplecat ca pre un prunc pre dătătoriul de lapte. M 1780 apr. 67^r-67^v; cf. ÎNDREPTAREA LEGII; BIBLIA (1688); CRON. 1736, 38^v; IT 1758, 125^v; LET. 1758, 112^r. Etimologie: lat. applicare. Vezi și aplecat, aplecălor, aplecătură.

aplecà v. 1. a pleca un lucru spre ceva, a încovoia (cu mai puțină violență); 2. a alăpta (despre vite); 3. a avea aplecate. [Lat. APPLICARE, a se încovoia, vorbind de corp sau de pântecele prea încărcat, de unde sensul patologic al vorbei (V. aplecate)].

APLECAT I. adj. p. APLECA. ¶¶ contr. NEAPLECAT. II. APLECATE sn. pl. 🩺 Greață, stricare a stomacului, indigestiune: omul se îmbolnăvește de ~e cînd mănîncă din lăcomie (PAMF.).

apléc, a -á v. tr. (lat. ápplico, -áre. – Aplec, apleacă. V. aplic, plec). Plec, înclin, mișc spre o parte un lucru vertical: îmĭ aplec capu la dreapta, aplec o prăjină pe care o țin în mînă. Alipesc la pept un prunc ca să-l alăptez: copilu, pînă nu plînge, nu-l apleacă mama (Prov.) Fig. A-țĭ pleca urechea la nevoĭa cuĭva, a-l asculta la nevoĭe, a-l ajuta. V. refl. Mă plec, mă înclin ca să rîdic ceva orĭ în semn de salut. Se apleacă ziŭa, se apropie de seară. A ți se apleca, a ți se strica stomahu de mîncare, a ți se face greață, a te cĭumurlui, a-țĭ veni să verșĭ (și decĭ a te înclina).

apleca (a ~) (desp. a-ple-) vb., ind. prez. 1 sg. aplec, 2 sg. apleci, 3 apleacă; conj. prez. 1 sg. să aplec, 3 să aplece; imper. 2 sg. afirm. apleacă

apleca (a ~) (a-ple-) vb., ind. prez. 3 apleacă

apleca vb. (sil. -ple-), ind. prez. 1 sg. aplec, 3 sg. și pl. apleacă

aplec (mi s’a aplecat).

APLECA vb. v. alăpta.

APLECA vb. I. 1. a atârna, a cădea, a (se) coborî, a (se) culca, a (se) curba, a (se) înclina, a (se) încovoia, a (se) îndoi, a (se) lăsa, a (se) pleca, (înv. și pop.) a (se) povedi, (reg.) a (se) poligni, (înv.) a (se) închina. (Crengile se ~ de rod.) 2. v. povârni. 3. v. strâmba. II. (Mold., Bucov., Transilv. și Ban.) a i se ciumurlui. (A mâncat ceva și i s-a ~.)

APLECA vb. 1. a atîrna, a cădea, a (se) coborî, a (se) culca, a (se) curba, a (se) înclina, a (se) încovoia, a (se) îndoi, a (se) lăsa, a (se) pleca, (înv. si pop.) a (se) povedi, (reg.) a (se) poligni, (înv.) a (se) închina. (Crengile se ~ de rod.) 2. a (se) înclina, a (se) lăsa, a (se) pleca, a (se) povîrni, a (se) prăvăli, (pop. și fam.) a (se) hîi. (Casa s-a ~ pe-o parte.) 3. a (se) înclina, a (se) lăsa, a (se) strîmba, (pop. și fam.) a (se) hîi, (reg.) a (se) șoldi. (Stîlpul de telegraf s-a ~.) 4. (Mold., Bucov., Transilv. și Ban.) a i se ciumurlui. (A mincat ceva și i s-a ~.)

apleca vb. v. ALĂPTA.

A se apleca ≠ a se dezdoi

A apleca ≠ a dezdoi, a (se) îndrepta

apleca (aplec, aplecat), vb. – 1. A înclina, a îndoi. – 2. A alăpta. – 3. A înclina, a tinde. – 4. A face greață. – Mr. aplec, áplic „alăptez”, megl. (plec). Lat. applĭcāre (Pușcariu 97; REW 548; Pascu, I, 35; Densusianu, GS, II, 18); cf. cat. aplegar, sp. allegar, port. achegar. Sensul 2 este o reducere a lui a apleca la sîn; sensul 4 pare mai greu de explicat. Cf. pleca. Der. aplecăciune, (înv.; înclinație, tendință); aplecător, adj. (care înclină); aplecător, s. m. (crescător); aplecătoare, s. f. (oaie care a lepădat); aplecătură, s. f. (înclinație; pui de animal; greață); aplecuș, s. m. (miel de lapte); aplecuș, s. n. (coastă, povîrniș); aplecușat, adj. (îndoit).