aht sn vz ah

AHT (pl. -turi) sn. 1 Dor înfocat (pentru ceva pierdut, pentru ceva cu neputință de împlinit sau de căpătat): Ajungă-te ~ul meu Un’ ți-a fi drumul mai greu! (VOR.) ¶ 2 Oftat, suspin: eu trăgeam niște ~uri de se stîrneau toți cînii mahalalei (ALECS.).

AHT, ahturi, s. n. (Rar) 1. Oftat, suspin. Pe deasupra casei mele Trece-un stol de rîndunele. Nu e stol de rîndunele, Ci sînt ahturile mele. TEODORESCU, P. P. 305. 2. Durere, suferință, jale, chin. Se revarsă pîrăile... ducînd poate cu sine multe, multe patimi și ahturi omenești, să le înece în Dunărea măreață! CREANGĂ, A. 125.

AHT, ahturi, s. n. (Rar) 1. Oftat, suspin. 2. Suferință, chin.

AHT ~uri n. Sunet nearticulat care exprimă un dor, o suferință; oftat; geamăt. /<ngr. ahti

aht n. geamăt, dor înfocat și nesatisfăcut: multe patimi și ahturi omenești CR. [Formă intensivă din ah! (cf. ofta)].

aht n., pl. urĭ. (d. ah interj. ca și oft d. of. Cp. cu vgr. áhthos, tristeță). Iron. Tristeță, dor, suferință sufletească: cîte ahturĭ am și eŭ! Oftat, suspin: a scoate, a trage ahturĭ.

ah [At: (a. 1805) CONACHI, P. 83 / V: aht (Pl: ~e și ~uri), aft (Pl: ~uri)^[1] / Pl: ~uri / E: fo] 1 i Cuvânt care exprimă o durere fizică mare. 2-3 i, sn (Cuvânt care exprimă un) regret. 4 sn Suspin. 5 sn Durere. 6 sn Dorință. 7 sn Surprindere. 8 sn Admirație. 9 sn Entuziasm. 10 sn Plăcere (mare). 11 sn Supărare. 12 sn Indignare.

AH! I. interj. Exprimă durerea, necazul, părerea de rău, satisfacțiunea de a fi scăpat de o primejdie, de o supărare. II. AH (pl. ahuri) sn. Exclamațiune de durere, oftat: ai dori... să trăesc cu tusea și junghiurile și ahurile și palpitațiile d-tale (DLVR) .

AH interj. 1. Strigăt pricinuit de o durere fizică violentă. Cu ochii-nchiși și strînși de tot, Ea de dureri izbea piciorul: Ah, lasă-mă, că nu mai pot! COȘBUC. P. I 182. Ah! ce foc simt că mă arde, strigă bolnavul, apucîndu-se cu mîinile de pîntece. NEGRUZZI, S. I 164. ◊ (Substantivat) Să trăiesc cu tușea și junghiurile, cu ahurile și palpitațiile d-tale? DELAVRANCEA, S. 111. 2. Exclamație care trădează sentimente puternice, ca: a) teamă, milă, deznădejde, părere de rău. O întrebam încet: Ceai, Chivo? Și ea de-abia putea să-mi răspundă: Ah! de-ar afla taica... de-ar afla taica... ar fi amar de mine! Tare mă tem de mînia lui. SADOVEANU, O. III 676. Ah, mamă, tu! Ce slabă ești! N-ai glas de vifor, să jelești... Nu ești de foc, la piept să-l strîngi, Să-l încălzești! COȘBUC, P. I 147. Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! EMINESCU, O. I 158. Ah! cui ar fi trecut prin gînd Ș-ar fi crezut vrodată Că mulți lipsi-vor în curînd Din mîndra noastră ceată! ALECSANDRI, P. A. 205. ◊ (Substantivat) Din cînd în cînd... strecura printre dinții albi și mărunți cîte un «ah»! care-i umfla peptul și-i cutreiera tot trupul. DELAVRANCEA, S. 109; b) mulțumire, admirație, dragoste. Ah! minere cu suflet de bărbat, zise balaurul. DELAVRANCEA, V. V. 214. Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i! EMINESCU, O. I 154. Ah! pot să mor de-acum, am zis, A noastră e izbînda! ALECSANDRI, P. A. 209; c) ciudă, necaz. Cum îl văzură zînele scăpat, se că-trăniră de necaz că nu putură să-l prindă. Atunci ele îi ziseră: Ah! fecior de lele ce mi-ai fost, cum de ne amăgiși? ISPIRESCU, L. 150.

aht (reg., rar) s. n., pl. ahturi

aht (reg.) s. n., pl. ahturi

aht s. n., pl. ahturi

aht.

ah² s. n., pl. ahuri

ah² s. n., pl. ahuri

ah s. n., pl. ahuri

AHT s. v. chin, durere, încercare, oftare, oftat, patimă, păs, pătimire, suferință, suspin, suspinare, suspinat.

aht s. v. CHIN. DURERE. ÎNCERCARE. OFTARE. OFTAT. PATIMĂ. PĂS. PĂTIMIRE. SUFERINȚĂ. SUSPIN, SUSPINARE. SUSPINAT.

aht, ahtiat, oit, oita, oitică, văita, văicări, vai Cuvîntul aht e înregistrat în dicționarele noastre cu exemple din secolul al XIX-lea. DU îl consideră formă „intensivă” a lui ah și îl compară cu ofta. TDRG presupune că aht e față de ah ca ofta față de of, dar pe oft îl socotește eventual ca pe un postverbal al lui ofta. În DA, aht, aft devin variante ale lui ah, iar pentru etimologie se trimite la alb. aft, ngr. ἄχτι. turc. ahk, în timp ce ahtiat e explicat ca derivat din ngr. ἄχτι. CADE și DLRM nu dau nici o explicație etimologică. În albaneză, aht a fost explicat prin turc. ahìt (?), din arab. ahd (Tahir Dizdari, Buletin i Universitetit shtetëror të Tiranës, Seria shkencat shoqërore, 1960, fasc. 3, p. 244). Sînt însă alte două serii de fapte care ar trebui aduse în discuție. Greaca cunoaște, din antichitate pînă azi, pe ἄχθος cu înțelesul de „greutate”, „păs”, ἄχθομαι „a fi necăjit”, alături de ἄχος „durere”, „doliu”, ἄχομαι „a fi mîhnit”, fără etimologie valabilă. Nu cred că ar fi o îndrăzneală prea mare să le socotim expresive, chiar dacă în grecește nu poate apărea un cuvînt de forma ah (pentru elementul θ, vezi μόγος, μόχθος „muncă grea”, „,suferință”). La Homer apare un verb ὀχθέω, pe care toți comentatorii îl înțeleg ca „a se înfuria” (Murnu, Iliada, IL, 570, traduce cu „a ofta”), unii punindu-l în legătură cu ἔχθος „dușmănie”. Am avea deci aici un derivat pe baza unui expresiv oh. În orice caz, dacă facem abstracție de ipotezele prea complicate, ἄχθος ar putea explica pe aht, după care s-ar fi format oft și deci ofta. Să ținem seamă apoi că vai formează un grup semantic cu ah și of și că, deci, văita ar putea fi format ca ofta (derivarea lui văita de la vaiet nefiind un lucru perfect; dovedit, ef. alb. vaj și verbul vajtue). Cît privește pe ahtiat, e simplu să vedem în el un participiu, cf. migdalat, dar rămîne încă de explicat originea lui i. lată însă acum a doua serie de fapte. Bulgara cunoaște un sufix -t- cu care formează verbe, în general de la onomatopee : бухтя „a bufni” de la бух „buf”, ехтя „a răsuna” de la ex, пухтя „a pufăi” de la пух „puf !”, шептя „a șopti” de la шеп- etc. (vezi L. Beaulieux, Grammaire de la langue bulgare, Paris, 1933, p. 276). Deci originea lui ofta, văita ar putea fi găsită în bulgară. Pe de altă parte, bulgara are și o formație în -k- : ахкам de la ax, вайкам de la вай, ceea ce mi se pare că lămurește originea lui văicăra, văicări, care a încurcat pe specialiștii noștri ; în același: timp, "scad pînă aproape de zero șansele lui vai de a fi explicat prin lat. uae. În sfîrșit, chiar dacă oftică nu are nimie comun cu gr. ὀχθέω, adaug aici că în romînește ar putea foarte bine să provină nu direct din gr. , ci prin intermediul bg. ormuna.