regret sn [At: MACEDONSKI, O. I, 52 / Pl: ~e / E: fr regret] 1 Părere de rău cauzată de pierderea unui lucru sau a unei ființe, de o nereușită sau de săvârșirea unei fapte. 2 (Pex) Remușcare. 3 (Îlav) Cu ~ sau cu tot ~ul Cu (multă) părere de rău.

REGRÉT, regrete, s. n. Părere de rău, cauzată de pierderea unui lucru sau a unei ființe, de o nereușită sau de săvîrșirea unei fapte nesocotite; remușcare. Întîlni ochii lui Varga, întrebători, dar strînse din umeri, cu fața mîhnită de regrete. REBREANU, P. S. 123. Orașele sub ochii-mi le văd zăcînd de-a rîndul, Și unul după altul, mai repede ca gîndul... Se șterg, fără să-mi lase vreo urmă de regret. MACEDONSKI, O. I 52. Valuri de regrete surde o năvăleau din toate părțile. Sufletul i se umplea de întuneric, ochii de lacrimi. VLAHUȚĂ, O. A. 299. ◊ (Poetic) Trei petunii subțirele Farmec dînd regretelor Stau de vorbă între ele: – Ce ne facem, fetelor? TOPÎRCEANU, B. 48. ◊ Loc. adv. Cu tot regretul = regretînd mult, cu multă părere de rău. E cam larg în spete, i-o spun cu tot regretul. MACEDONSKI, O. I 167.

REGRÉT s.n. Părere de rău; remușcare. [Pl. -te. / < fr. regret].

REGRÉT s. n. părere de rău; remușcare, căință. (< fr. regret)

REGRÉT ~e n. Părere de rău cauzată de o nereușită sau de săvârșirea unei fapte reprobabile; remușcare; căință. /<fr. regret

regret n. părere de rău.

1) *regrét n., pl. e (fr. regret). Părere de răŭ, întristare, neplăcere p. o perdere: vĭața e un șir de regrete și de speranțe, a exprima regrete pentru moartea unuĭ amic.

regrét (re-gret) s. n., pl. regréte

regrét s. n. (sil. -gret-), pl. regréte

REGRÉT s. căință, mustrare, pocăință, remușcare, părere de rău, (rar) penitență, pocăială, (înv.) înfrângere, pocaianie, (franțuzism înv.) repentir. (Simțea un sincer ~ pentru cele făcute.)

REGRET s. căință, mustrare, pocăință, remușcare, părere de rău, (rar) penitență, pocăială, (înv.) înfrîngere, pocaianie, (franțuzism înv.) repentir. (Simțea un sincer ~ pentru cele făcute.)

REGRET. Subst. Regret, părere de rău, mustrare (de cuget, de conștiință), remușcare, reproș; căință, pocăință, pocăială (rar), pocăire, pocaianie (înv.), penitență (livr.). Întristare, tristețe, durere, îndurerare, amărăciune, mîhnire, obidă (pop.). Adj. Regretat. Regretabil, de regretat, vrednic de regretat. Remușcător (rar). Pocăit. Întristat, îndurerat, amărît, mîhnit, obidit (înv. și pop.), obidos (înv.). Vb. A regreta, a simți un regret, a-i părea rău, a fi cuprins de părere de rău, a avea remușcări, a avea mustrări de conștiință, a-l mustra (pe cineva) cugetul (conștiința); a se mustra, a se dojeni, a-și face reproșuri, a-și reproșa; a se căi; a se pocăi, a-și smulge părul din cap, a-și mușca buzele (de părere de rău), a-și pune cenușă în cap, a-și mușca limba, a se da cu capul de pereți; a-și exprima regretul, a-i plînge (cuiva) de milă, a deplînge, a deplora (rar). A cere scuze, a cere iertare, a-și prezenta scuzele. A se întrista, a se îndurera, a se amărî, a se mîhni, a se obidi (înv. și pop.). Adv. Cu regret, cu tot regretul, cu părere de rău; (în mod) regretabil. V. durere, lamentare, milă, tristețe.