5 intrări

Articole pe această temă:

39 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

PÁȘTI s. m. v. paște2.

PÁȘTI s. m. 1. Sărbătoare religioasă celebrată de creștini în amintirea învierii lui Hristos, iar de evrei în amintirea ieșirii lor din Egipt, sub conducerea lui Moise. ◊ Expr. Nu e în toate zilele Paști sau o dată pe an e Paști = nu se petrec în fiecare zi evenimente deosebite. Din an în Paști sau din joi în Paști, din Paști în Crăciun = foarte rar, la intervale mari de timp. La Paștile cailor (sau calului) = niciodată. 2. Pâine sfințită, care se împarte la biserică în ziua de Paști (1); pască. [Var.: Páște s. n.] – Lat. pascha, -ae.

PAȘTI s. f. pl. (Și în forma paște) 1. Sărbătoare religioasă, la creștini în amintirea învierii legendare a lui Hristos, la mozaici în amintirea exodului din Egipt și a eliberării lor din robia egipteană. La paști era fierbere mare în gospodărie. SADOVEANU, O. IV 10. Era după paști și era un timp bun. COȘBUC, P. II 204. De paști în satul vesel căsuțele-nălbite Lucesc sub a lor malduri de trestii aurite. ALECSANDRI, P. III 39. ◊ Expr. Nu-s în toate zilele paștele (sau o dată pe an sînt paștile) = nu în fiecare zi se petrec evenimente fericite. Nu credea că o să fie în toate zilele paște, să tot găsească la ouă d-astea scumpele. ISPIRESCU, L. 269. Din an în paști (sau din paști în crăciun, din joi în paști) = foarte rar. A încercat să vorbească inspectorilor, controlorilor care au trs nit din an în paște pe la fermă. GALAN, B. I 71. La paștele cailor (sau calului) = niciodată. Vei mai căpăta și tu cap la moșii ăi verzi, ori la paștele cailor. ISPIRESCU, L. 261. ♦ Compus: floarea-paștilor v. floare. 2. Pîinea sfințită care se împarte în biserică în ziua de paști. – Variantă: páște s. n.

PAȘTI m. 1) (în religia creștină) Sărbătoare în cinstea învierii lui Isus Hristos. 2) (în religia mozaică) Sărbătoare în amintirea exodului evreilor din Egipt. ◊ Din ~ în ~ foarte rar. La ~le calului (sau cailor) niciodată. 3): ~le blajinilor zi fixată de biserică pentru pomenirea morților. [Var. Paște] /<lat. Paschae

Páști (Paște), s.n. – 1. Sărbătoare religioasă, mozaică și creștină, care se ține primăvara, la date apropiate, atât în iudaism, cât și în creștinism. Pentru evrei, Paști este sărbătoarea memorială a eliberării lor din robia egipteană, serbată în condiții riguroase, cu miel pascal sacrificat și cu consumarea de azimi. Mielul este înjunghiat în a 14-a zi din luna întâi; cu sângele lui se ung ramele ușii, iar mielul e mâncat noaptea, în familie (Vechiul Testament, Leveticul, 23, 5 și urm.). Pentru creștini este sărbătoarea învierii lui Iisus Cristos, dar defapt comemorează sacrificiul christic, al morții care duce la resurecție: „Înlăturați aluatul cel vechi, ca să fiți plămădeală nouă, cum și sunteți, fără de aluat; căci Christos, Paștele nostru, a fost jertfit” (Pavel, I, Corinteni, V, 7). În esență, ambele sărbători conțin ecouri îndepărtate din cultul arhaic al primăverii. ♦ După Vulcănescu (1987), în tradiția românească există o sărbătoare specifică: Paștele blajinilor sau Paștele rohnanilor, sărbătoare care alcătuia în trecut un complex de rituri și practici din care s-au păstrat numai relicte etnografice și reminiscențe folclorice: prima luni după Duminica Tomei, care era defapt Lunea Morților, consacrată pomenirii pascale, a căpătat cu timpul numele de Paștele morților. La acest pseudo-Paști femeile se duceau la cimitir, boceau la morminte, împărțeau pomeni peste morminte, ouă roșii și colăcei (Idem: 264). ♦ În Maramureș, exista tradiția ca în ziua de Paști (ce cade de fiecare dată duminica) oamenii să se spele pe față, dimineața, dintr-un vas cu apă în care s-a pus un bănuț de argint, un ou roșu și un fir de urzică. După ce în cursul nopții avuse loc slujba de înviere, dimineața toți oamenii din sat se duc la biserică purtând coșuri pline cu bucate, spre a fi sfințite de preot (ouă roșii, pască din făina cea mai bună, o sticlă de vin de casă, urdă de vacă sau oaie, sare, tămâie, șuncă de porc…). Specific și astăzi sărbătorii de Paști este sacrificiul mieilor; însă acesta și-a pierdut caracterul ritualic, fiind săvârșit, fără prea multe formalități, în locuri special amenajate din târguri de animale sau piețe, de către persoane autorizate în acest sens. Un alt element specific este încondeierea ouălor, care a devenit cu timpul o adevărată artă. Cert este faptul că acest „praznic creștin” s-a suprapus peste vechile rituri prilejuite de sărbătorile de primăvară (aprilie-mai), când, în vechime, se sărbătorea cu fast și rituri specifice (agropastorale) debutul unui nou ciclu vegetațional (Anul Nou primăvăratic). Paștile, Sâmbra oilor și Tânjaua sunt principalele manifestări în societatea tradițională maramureșeană. 2. Pască, pâine sfințită. – Din lat. pascha (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA), cf. ebr. pésah, gr. paska.

PÁȘTE1, pasc, vb. III. 1. Intranz. și tranz. (Despre vite; la pers. 3). A se hrăni rupând cu gura iarbă, plante etc. ♦ Tranz. Fig. A întreține, a cultiva, a dezvolta stări sufletești etc. 2. Tranz. (Despre oameni) A păzi animalele care pasc (1), a duce la pășune; a păstori, a pășuna. ◊ Expr. (Fam.) Ce paști aici? se spune ca mustrare celui care nu și-a făcut datoria, care nu a fost atent, nu a fost vigilent. A paște muștele (sau vântul, bobocii) = a pierde vremea fără rost. A-l paște (pe cineva) gândul = a fi preocupat de ceva. A paște pe cineva = a urmări pe cineva, pândind momentul potrivit pentru a-i face un rău. N-am păscut porcii (sau gâștele, bobocii etc.) împreună, se spune pentru a-i atrage cuiva atenția că-și permite prea multe. ◊ Compus: paște-vânt s. m. invar. = om fără căpătâi, pierde-vară. 3. Tranz. (Despre primejdii, moarte, noroc) A urmări cu perseverență, a amenința dintr-un moment în altul sau a favoriza pe neașteptate; a pândi. ◊ Expr. Să nu te pască păcatul să... = să nu cumva să..., nu care cumva să... A-l paște pe cineva moartea (sau păcatul, primejdia) = a-l amenința pe cineva moartea (sau păcatul, primejdia). – Lat. pascere.

PÁȘTE1, pasc, vb. III. 1. Intranz. și tranz. (Despre vite; la pers. 3). A se hrăni rupând cu gura iarbă, plante etc. ♦ Tranz. Fig. A întreține, a cultiva, a dezvolta stări sufletești etc. 2. Tranz. (Despre oameni) A păzi animalele care pasc (1), a duce la pășune; a păstori, a pășuna. ◊ Expr. (Fam.) Ce paști aici? se spune ca mustrare celui care nu și-a făcut datoria, care nu a fost atent, nu a fost vigilent. A paște muștele (sau vântul, bobocii) = a pierde vremea fără rost. A-l paște (pe cineva) gândul = a fi preocupat de ceva. A paște pe cineva = a urmări pe cineva, pândind momentul potrivit pentru a-i face un rău. N-am păscut porcii (sau gâștele, bobocii etc.) împreună, se spune pentru a-i atrage cuiva atenția că-și permite prea multe. ◊ Compus: paște-vânt s. m. invar. = om fără căpătâi, pierde-vară. 3. Tranz. (Despre primejdii, moarte, noroc) A urmări cu perseverență, a amenința dintr-un moment în altul sau a favoriza pe neașteptate; a pândi. ◊ Expr. Să nu te pască păcatul să... = să nu cumva să..., nu care cumva să... A-l paște pe cineva moartea (sau păcatul, primejdia) = a-l amenința pe cineva moartea (sau păcatul, primejdia). – Lat. pascere.

PÁȘTE2, pasc, vb. III. 1. Intranz. (Despre vite, rar despre unele păsări etc.) A-și culege hrana rupînd, smulgînd iarba. Pe sub marginea pădurii Boii pasc pe lîngă car. COȘBUC, P. I 262. Pe cînd caii pasc alături Ea-l privea cu suflet dus. EMINESCU, O. I 67. Printre ițe și fuștei Paște-o scroafă cu purcei; Printre ițe, printre spată Paște-o iapă-mpiedicată (Pînza îngustă). JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. ◊ (Poetic) Ca niște turme al căror păstor nu se mai vede, așa pasc satele pe așternutul verde al țării. ARGHEZI, R. T. 9. ◊ Tranz. Cîteva vite pasc într-o bahnă iarbă verde ca buraticul. SADOVEANU, O. VI 232. Murgul apă n-a băut, Iarbă verde n-a păscut. ALECSANDRI, P. P. 248. Paște, murgule, iarbă verde v. iar bă (1). ◊ Fig. Numai cine-a păscut dorul Știe cin’ mi-a albit părul. TEODORESCU, P. P. 327. 2. Tranz. A păzi animalele care pasc (1), a duce la pășune. Din cînd în cînd ne întîlneam cu băiețandri care-și pășteau în șanțuri boulenii albi cu coarnele lucii. SADOVEANU, O. VII 320. Nu ești bun decît să paști bobocii și să încîlcești fuioare. ALECSANDRI, T. 907. Cîmpul alb, oile negre, Cin’ le paște le cunoaște (Cartea). ◊ (Metaforic) Văzu cloșca păscînd bobocii de rață pe malul bălței. ODOBESCU, S. III 13. ◊ Expr. A paște bobocii v. boboc. (Familiar) Ce paști aici? = ce treabă ai aici? ce faci aici? A paște muștele (sau vîntul) = a pierde vremea fără rost. Dar tu,striga el cu energie militară,ce paști muștele? Vrei să ne ajungă iarna aici!? SLAVICI, N. II 234. ♦ Compus: paște-vînt = pierde-vară. De s-ar purta cît de bine și d-ar umbla ca un sfînt, Tot îl defaimă orcine și îi zice: paște-vînt. PANN, P. V. N 114. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A urmări, a pîndi pe cineva, a se ține de cineva pentru a-i provoca un neajuns, un rău. Și el mă dușmănește acuma și mă paște, dar mie nici nu-mi pasă. C. PETRESCU, Î. II 29. Mîncă la repezeală niște pumni de la Toader Strîmbu, care de mult îl păștea. REBREANU, R. II 175. De cînd îi pasc eu că doar i-oi prinde cu oca mică și să-i trîntesc la dubă. ALECSANDRI, T. 156. ◊ (Subiectul este un abstract: primejdie, păcat, moarte, noroc, gînd, dor etc.) Chiar de va fi să pier în drum – Doar moartea m-a păscut mereuGaroafă roșie, de-a pururi Vei înflori pe pieptul meu! BENIUC, V. 104. Biata nevastă-sa nici nu bănuiește ce primejdie îi paște, și nici ceilalți ai casei. REBREANU, R. I 96. Tot chinuindu-ne așa, era să ne pască alt păcat: cît pe ce să ne toropească bradul aprins. CREANGĂ, A. 31.

A PÁȘTE pasc 1. tranz. 1) (iarbă sau alte plante) A mânca rupând cu gura direct de unde crește. 2) (vitele) A supraveghea în timpul păscutului; a pășuna; a păstori. ◊ ~ pe cineva a urmări pe cineva, pentru a-i face un rău. 3) (despre nenorociri, primejdii) A amenința ca o fatalitate. ◊ A-l ~ norocul (pe cineva) a-l urmări norocul (pe cineva). 2. intranz. (despre animale erbivore) A mânca iarbă (sau alte plante), rupând cu gura direct de pe teren; a pășuna. /<lat. pascere

Paște (Paști) f. pl. 1. sărbătoare solemnă ținută de Evrei în fiecare an spre aducere aminte de trecerea Mării Roșii; 2. sărbătoare solemnă ținută anual de creștini în memoria învierii Domnului: la Paști se mănâncă ouă roșii; Paștile cailor: a) numele popular al zilei de Ispas când caii se satură de iarbă: la Paștile cailor, la sf. Așteaptă: la moșii ăi verzi ori la Paștile cailor ISP.; b) Bot. traista ciobanului; 3. fig. sărbătoare în genere (cu veselie și cu petreceri): nu-i în toate zilele Paște. [Lat. PASCHAE].

paște v. 1. a mânca iarbă, vorbind de animale: calul să pască unde va voi; 2. a duce la pășune: oaia ce mi-a dat-o s’o pasc; a paște vânt, a pierde vremea în zadar: mulți nerozi pasc vântul PANN; 3. fig. a pândi: de când îi pașc eu, că doar i-oiu prinde AL.; a paște păcatul pe cineva, a-l pândi; 4. a aștepta: nu știi ce păcat te paște CR.; 5. a amenința: moartea te paște AL. [Lat. PASCERE. Sensurile figurate sunt imagini pastorale: s’a zis întâi, boul paște pe luncă, apoi, un gând mă paște].

pasc, păscút, a páște v. tr. (lat. páscere, pastum, a paște: it. páscere, pv. paiser, f. paître, sp. pacer, pg. pascer.Pasc, paștĭ, paște, paștem, paștețĭ, pasc; pășteam; păscuĭ; păscusem; să pasc, să paștĭ, să pască. V. păstor, pășune). Mănînc ĭarba care crește, vorbind de vite și gîște: calu paște ĭarbă pe cîmp, a păscut toată ĭarba. Păzesc la pășune: a paște boiĭ, bobociĭ. Fig. Pîndesc, aștept ca să prind orĭ să lovesc: de mult îl pasc eŭ pe hoțu ăsta, de mult îl păștea păcatu orĭ moartea. Perd timpu: nu știŭ ce paște el acolo. A paște bobociĭ saŭ vîntu, a pĭerde timpu.

páște și paștĭ f. pl., și n. sing. (lat. Paschae, pl. d. Pascha, vgr. pásha, care vine d. ebr. pasch’ah, trecere; it. Pasqua, pv. Pasca, Pasqua, fr. Pâques, sp. Pascua, pg. Pascoa; vsl. rus. Pásha. V. pască). La Jidanĭ, mare sărbătoare în primăvară în amintirea treceriĭ pin Marea Roșie și a îngeruluĭ exterminator, care, în noaptea cînd aŭ fugit din Egipt, ĭ-a ucis pe toțĭ copiiĭ născuțĭ de curînd aĭ Egiptenilor, dar care a cruțat casele Jidanilor, însemnate cu sînge de mel. (Această credință a Jidanilor nu arată de cît dorința lor de a-ĭ vedea morțĭ pe toțĭ afară de eĭ). La creștinĭ, o mare sărbătoare în primăvară în amintirea învieriĭ luĭ Iisus Hristos, adică a treceriĭ sale de la moarte la vĭață. (Paștele se celebrează treĭ zile la ortodocșĭ și doŭă la catolicĭ și protestanțĭ, în prima Duminică după luna plină care urmează după echinocțiu de primăvară și cade tot-de-a-una între 21 Martie și 26 April, adică într’un spațiŭ de 36 de zile. De Paște depind toate sărbătorile mobile. La Paște se obișnuĭește a se mînca oŭă roșiĭ, cozonacĭ și pască). Paștele caluluĭ, numele a doŭă plante crucifere numite și stupitu cuculuĭ (cardamine praténsis) și traista cĭobanuluĭ (capsélla búrsa pastóris). La Paștele caluluĭ saŭ numaĭ la Paște (iron.), nicĭ-odată. Din Joĭ în Paște, rar, foarte rar: ne vizităm și noĭ din Joĭ în Paște. Nu e în toate zilele Paște, nu e chilipir în toate zilele. – Paște a fost la început un f. pl., apoĭ (supt infl. luĭ Crăcĭun saŭ după analogia altor vorbe: brațele, spatele meŭ îld. mele) s’a prefăcut în n. sing. (pl. tot Paște, cum zice azĭ toată lumea și cum se vede din proverbu: Crăcĭunu sătulu, Paștele fudulu. Fiind-că pl. pe lîngă Paște a fost și Paștĭ (ca vacă, vacĭ), se zicea în ainte Paștile acestea, dar astăzĭ nu se maĭ zice de cît Paștile acesta (pl. Paștile acestea cînd e vorba de Paștele a doĭ anĭ), în regiunile în care se pronunță părintele se pronunță și Paștele, ĭar în est, bine înțeles, Paștili. Așa dar, spre vest Paștele ăsta, la mijloc Paștile ăsta, la est (Mold.) Paștili ista. În orĭ-ce caz, și Paște, și Paștĭ, îs considerate de popor ca un neutru singular.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

paști (pâine sfințită) s. f. pl., art. páștile (sg. páscă)

Paști s. pr. m. sg./Páște s. pr. n., pl. Paști

!floárea-Páștelui / floárea-Páștilor (plantă) s. f. art., g.-d. art. flórii-Páștelui / flórii-Páștilor

!Páște (sărbătoare) s. propriu m., pl. Paști (doi Paști; dar pl. f. Sfintele Paști)

páște1 (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pasc, 1 pl. páștem; perf. s. 3 sg. păscú; conj. prez. 3 să páscă; ger. păscấnd; part. păscút

*Páștele cáilor (la ~) (niciodată) (fam.) (ca-i-) loc. adv.

floárea-Páștelui/floárea-Páștilor s. f.

arată toate definițiile

Intrare: paști
substantiv feminin (F169)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
plural
  • paști
  • paștile
genitiv-dativ singular
plural
  • paști
  • paștilor
vocativ singular
plural
Intrare: paști (verb)
paști (verb)
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: floarea-Paștilor
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • floarea-Paștilor
plural
genitiv-dativ singular
  • florii-Paștilor
plural
vocativ singular
plural
Intrare: Paște
substantiv masculin (M45)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • Paște
  • Paștele
plural
  • Paști
  • Paștii
genitiv-dativ singular
  • Paște
  • Paștelui
plural
  • Paști
  • Paștilor
vocativ singular
plural
Intrare: paște (verb)
verb (VT617)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • paște
  • paștere
  • păscut
  • păscutu‑
  • păscând
  • păscându‑
singular plural
  • paște
  • paști
  • pașteți
  • pășteți-
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • pasc
(să)
  • pasc
  • pășteam
  • păscui
  • păscusem
a II-a (tu)
  • paști
(să)
  • paști
  • pășteai
  • păscuși
  • păscuseși
a III-a (el, ea)
  • paște
(să)
  • pască
  • păștea
  • păscu
  • păscuse
plural I (noi)
  • paștem
(să)
  • paștem
  • pășteam
  • păscurăm
  • păscuserăm
  • păscusem
a II-a (voi)
  • pașteți
(să)
  • pașteți
  • pășteați
  • păscurăți
  • păscuserăți
  • păscuseți
a III-a (ei, ele)
  • pasc
(să)
  • pască
  • pășteau
  • păscu
  • păscuseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)