MÂLC adv. (În expr.) A tăcea mâlc = a nu spune niciun cuvânt, a nu scoate o vorbă; a tăcea chitic. – Din mâlci (derivat regresiv).

MELC, melci, s. m. I. Nume dat mai multor specii de gasteropode din încrengătura moluștelor, care au corpul moale, de obicei apărat de o cochilie răsucită în spirală, și patru tentacule sensibile, la cap; bourel, culbec. ◊ Loc. adj. Ca melcul = a) răsucit, în spirală; b) foarte încet. ◊ Expr. A tăcea ca melcul = a nu scoate niciun cuvânt. II. P. anal. 1. Partea anterioară a urechii interne, răsucită în spirală. 2. Organ sau angrenaj al unor mașini destinat să transmită, să transforme sau să utilizeze în diferite feluri mișcarea de rotație. 3. Prăjitură făcută din aluat încolăcit în spirală, presărat cu nucă dată prin mașină. 4. (La pl.) Șuvițe de păr răsucite în formă de inelușe. – Et. nec.

belc sm vz melc

mălc sm vz melc

mâlc² s [At: DENSUSIANU, Ț. H. 324 / E: ns cf mârcav, mârced] (Trs) Boală a oilor și a caprelor, manifestată prin orbire, umflarea picioarelor și pierderea laptelui.

mâlc¹, ~ă [At: ALECSANDRI, T. 976 / V: (reg) mâlcă, melcu av, mulc, mulcu, mulgu, (nob) molc a / E: drr mâlci¹ cf slv млъкомь] 1 av (Îe) A tăcea ~ (sau ~ă) A nu spune nici un cuvânt. 2 a (Nob; îf molc) Tăcut.

mâlcă av vz mâlc¹

melc [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 112^r/14 / V: (îrg) mălc, melci smi, z~ / Pl: ~lci, (13-19) ~ciuri, ~uri / E: ns cf bg мелчо, мелчев, мелчов] 1 sm Specii de gasteropode din încrengătura moluștelor, cu patru tentacule sensibile la cap, cu corpul moale, de obicei apărat de o cochilie răsucită în spirală Si: (reg) bourel, bouț, cigă, culbec. 2 sn (Șîc ~-de-vii sau ~-de-vie) Specie de gasteropod care are cochilia de culoare gălbuie cu ușoare dungi laterale și cu deschiderea circulară (Helix pomatia). 3 sm (Șîc ~-austriac, ~-de-câmp, ~-șerpesc, ~-vărgat) Specie de gasteropod a cărui cochilie are dungi cafenii de-a lungul spiralei (Helix austriaca). 4 sm (Șîc ~-înfășat, z~-de-baltă) Specie de gasteropod care trăiește în ape dulci, având cochilia ascuțită la vârf, iar spirala prin care iese corpul animalului mult mai largă decât la celelalte (Limnaea stagnalis). 5 sm (Șîc ~-de-frunze) Specie de gasteropod fără cochilie, cu corpul de culoare închisă, aproape neagră, având o muchie pe partea inferioară Si: (reg) babiță (Limax). 6 sm (Șîc ~-de-tunet, ~-vânăt, z~-șerpos) Specie de gasteropod fără cochilie, cu corpul de culoare neagră, uneori roșcată (Arion empiricorum). 7 sm (Îe) A merge (sau a umbla, a fi grabnic) ca ~ul A merge sau a se mișca foarte încet. 8 sm (Prc) Cochilie a melcului (1-4). 9 smp (Mun; Olt) Mărgele alcătuite din mai multe cochilii înșirate pe ață. 10 sm (Reg; dep) Om sau animal rămas în urmă cu creșterea. 11 sm (înv, îf melci) Broască țestoasă. 12 sm (Reg; pcf mâlc; îe) A tăcea ca ~ul sau a tăcea ~ A nu scoate nici un cuvânt Si: a tăcea chitic. 13 sn, (rar) sm (Pan; îrg, îf melci, șîs ~ul ochilor) Orbită a ochiului. 14 sm (Îs) ~ii ochilor Globi oculari. 15 sn (Buc) Parte cartilaginoasă a nasului. 16 sn (Trs; Buc) Parte tare din interiorul cornului, la vite. 17 sn (Trs; Buc) Parte tare a cozii animalelor Si: cotor. 18 sn (Reg) Piele groasă pe care o au caii sub genunchi, la picioarele din spate sau deasupra genunchiului, la picioarele din față Si: castană. 19 sn (Reg) Maia². 20 sm (Pan; șîs ~ul urechii) Parte osoasă a labirintului urechii interne. 21 sm (Pan) Organ sau angrenaj al unor mașini destinat să transmită, să transforme sau să utilizeze în diverse feluri mișcarea de rotație. 22 sm (Pan; reg) Trior. 23 sm (Pan) Prăjitură făcută din aluat răsucit în spirală și presărat cu nuci. 24 smp (Pan) Șuvițe de păr răsucite în formă de inelușe, în vederea ondulării. 25 sma (Reg) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 26 sma Melodie după care se dansează melcul (25). 27 sma (Reg; îf melciul) Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. corectat(ă)

melci s vz melc

molc, ~ă a vz mâlc¹

molcu av vz mâlc¹

mulc av vz mâlc¹

mulcu av vz mâlc¹

mulgu av vz mâlc¹

zmelc sm vz melc

zmelc s.m. v. melc.

MÂLC adv. (Pop. și fam.; în expr.) A tăcea mâlc = a nu spune nici un cuvânt, a nu scoate o vorbă; a tăcea chitic. – Din mâlci (derivat regresiv).

MELC, melci, s. m. I. Nume dat mai multor specii de gasteropode din încrengătura moluștelor, care au corpul moale, de obicei apărat de o cochilie răsucită în spirală, și patru tentacule sensibile, la cap; bourel, culbec. ◊ Loc. adj. Ca melcul = a) răsucit, în spirală; b) foarte încet. ◊ Expr. A tăcea ca melcul = a nu scoate nici un cuvânt. II. P. anal. 1. Partea osoasă a labirintului urechii interne. 2. Organ sau angrenaj al unor mașini destinat să transmită, să transforme sau să utilizeze în diferite feluri mișcarea de rotație. 3. Prăjitură făcută din aluat încolăcit în spirală, presărat cu nucă dată prin mașină. 4. (La pl.) Șuvițe de păr răsucite în formă de inelușe. – Et. nec.

MELC, melci, s. m. 1. Animal din încrengătura moluștelor, care are pe cap patru tentacule sensibile și al cărui corp, moale și vîscos, se află într-o cochilie de formă conică, învîrtită în spirală (Helix pomatis); culbec. Casa săracul o are Toată ca melcu-n spinare. PANN, P. V. I 133. Melc, melc codobelc, Scoate coarne bourești Și te du la Dunăre, Și bea apă turbure. TEODORESCU, P. P. 191. ◊ (În comparații) [Luleaua] are coadă adusă melc și un ornament în zig-zag săpat în jurul gurii. ODOBESCU, S. II 296. ◊ Loc. adv. Ca melcul = în spirală. Paturile erau... așezate pe patru stîlpi lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. ISPIRESCU, L. 251. ◊ Expr. A merge (sau a umbla) ca melcul (sau cu pași de melc) = a merge foarte încet. A tăcea ca melcul = a nu scoate nici un cuvînt, a tăcea chitic. II 1. (Anat.) Partea osoasă a labirintului urechii interne. 2. (Tehn.) Angrenaj folosit la transmiterea mișcării de rotație dintre doi arbori perpendiculari ai unui mecanism, care nu se găsesc în același plan. 3 Un fel de prăjitură făcută din aluat încolăcit, presărat cu nuci.

MÎLC adv. (Numai în expr.) A tăcea mîlc = a nu spune nici un cuvînt, a nu scoate o vorbă. Se hotărî să tacă mîlc deocamdată. REBREANU, R. I 110. Oamenii mei tăceau mîlc și se uitau unii la alții. SANDU-ALDEA, U. P. 61. Voinea tăcu mîlc și se ascunse într-un colțișor de odaie ca să nu mai audă gura babei. POPESCU, B. III 22. – Variante: mîlcă (ISPIRESCU, L. 143, id. U. 108), molc (ALECSANDRI, T. 976), mulc (ȘEZ. II 122) adv.

MÎLCĂ adv. v. mîlc.

MOLC adv. v. mîlc.

MULC adv. v. mîlc.

MÂLC adv.: A tăcea ~ a nu spune nici o vorbă; a tăcea chitic. /v. a mâlci

MELC ~ci m. 1) Moluscă cu corpul moale, vâscos, având pe spinare o cochilie în formă de spirală, iar pe cap patru tentacule sensibile. * A se mișca ca ~cul (sau cu pași de ~) a se mișca foarte încet. A tăcea ca ~cul a nu rosti nici o vorbă. 2) anat. Parte a urechii interne în formă de spirală. 3) tehn. Element al unui angrenaj (elicoidal), care servește pentru transmiterea unei mișcări de rotație între doi arbori perpendiculari. /Orig. nec.

mălc adv. în expresiunea a tăcea mălc, a nu rosti nicio vorbă. [Ceh. MLK, tăcere].

melc(iu) m. 1. molusc târîtor ce locuiește într’o scoică (Coehlca); 2. partea osoasă a labirintului urechii ce are forma unei scoici de melc; 3. pl. glob: melcii ochilor; 4. partea osoasă dinăuntrul cornului. [Lat. vulg. MILACEM (pentru LIMACEM), de unde melciu (bulg. MELČOV vine din românește); cf. în sudul Franței: milhauc, melc (Tarn) și meulçon (Haute-Marne)].

melc m. (din maĭ vechĭu melcĭ, ca copac din copacĭ, ĭar melcĭ prescurtat din cobelcĭ, cubelcĭ, cucumelcĭ a. î. D. rom vine bg. mélčev, mélčo, pol. malž [Bern. 2, 33]. V. culbec). Vest. Culbec. Arg. S. n., pl. urĭ. Vertebră. Vechĭ, azĭ Cov. melcĭ, pl. ĭurĭ, orbita ochĭuluĭ. V. bourel și ghioc 1.

mîlc adv. (bg. mŭlk, de unde și mŭlkom, mîlcom. V. mîc). Munt. Fam. A tăcea mîlc, a nu zice nicĭ mîlc, a tăcea absolut.

melc s. m., pl. melci

melc s. m., pl. melci

mâlc adv.

melc s. m., pl. melci

melc.

melc (melci), s. m. – 1. Bourel, culbec (Helix). – 2. Orbita ochiului. – 3. Labirintul urechii. – 4. Cavitatea interioară a cornului. – Var. (înv.) melciu. Mr. smelciu. Origine îndoielnică. Dacă se pornește, cum ar trebui, se pare, de la var. melciu considerată ca formă primitivă (Byck-Graur, BL, I, 23), ar fi de presupus că-i vorba de sb. mela „vîsc”, cu suf. dim. -če › melče, ca moma › momče; sensul ar fi de „vîscos”, ca în lat. viscosus < viscum „vîsc”. Celelalte ipoteze sînt insuficiente: de la o temă sl. care ar însemna „moale” (Cihac, II, 192); de la un dacic *miliku sau *kadmiliku, ca în alb. krëmili, këthmili (Hasdeu, Col. lui Traian, 1883, 193); din lat. limax, prin intermediul unei metateze *milax (Philippide, Principii, 295); dintr-un cuvînt înrudit cu lat. murex, zend. mūraka (Tiktin); abreviat în cobelci, în loc de culbec (Scriban); din bg. melŭk (Conev 22). Der. mealcă, s. f. (Munt., pește de rîu nedeterminat), probabil denumit astfel din cauza viscozității lui; melcie (var. melciurie), adj. f. (oaie cu coarne răsucite); înmelci, vb. (rar, a se încolăci, a se răsuci). – Din rom. provine bg. melčev (Candrea, Elemente, 405; Miklosich, Etym. Wb., 187; Berneker, II, 33; Capidan, Raporturile, 216).

mîlc interj. – Pst! Tăcere! (întărește ideea de tăcere). – Var. mîrc, mîlcă, mîrcă. Sl. (bg.) mlŭkŭ. – Der. molc, adj. (tăcut); molcom (var. mîlcom, mulcom, mîlcum, molcum, cu der., mr. mălcum), adv. (fără a crîcni, fără a zice pîs; adj., tăcut), din sl. mlŭkomŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 200); molcomi, vb. (a liniști; refl., a tăcea); molcomiș, adv. (pe tăcute); molcumitor, adj. (liniștitor); mîlcomișare, s. f. (înv., liniștire, calm); mîlci, vb. (a tăcea; a-și mușca limba, a amuți; a trage pe sfoară), din sl. mlŭčati „a tăcea”, cf. sb. mučati, bg. mălči (Cihac, II, 200; Conev 96), rus. molčatĭ.

*MALC 1. Malcea (17 B II 395). 2. Malciu, mold. (Sd XXII); Mălcescu, V. (Fil A). 3. + -otă: Malcot din Călinești prah. (16 B V 3); Malcotă (MO 16 mart 1944).

a avea o față de confort trei / de melc obosit / de gură de canal / de spate de bloc / de biscuit tăiat / de buzunar întors expr. (iron.) a fi urât, a avea fizionomie neplăcută

a merge ca melcul expr. a se mișca încet.

a se mișca ca melcul expr. (peior. – d. oameni) a fi lent în mișcări.

a tăcea ca melcul / ca peștele expr. a nu spune nimic.

a tăcea chitic / mâlc / molcom expr. a nu spune nimic.

melc, melci s. m. 1. inel de damă cu montură împletită. 2. (la pl.) păr pubian.

MELC s. 1. (ZOOL.) gasteropod, gastropod, (pop.) bourel, culbec, (reg.) babiță, (în jocurile de copii) codobelc. 2. (ZOOL.) melc fără casă v. limax. 3. melc membranos v. cohlee. 4. melcul lui Pascal v. cardioidă.

MELC s. v. maia.

melc s. v. MAIA.

MELC s. 1. (ZOOL.) gasteropod, gastropod, (pop.) bourel, culbec, (reg.) babiță, (în jocurile de copii) codobelc. 2. (MAT.) melcul lui Pascal = cardioidă.

MĂLC s. m. v. melc.

MELC subst. I. S. m. 1. Numele mai multor specii de gasteropode din încrengătura moluștelor, cu patru tentacule sensibile la cap, cu corpul moale, de obicei apărat de o cochilie răsucită în spirală ; (regional) culbec, bourel, bouț, cigă: a) (și în sintagma melc de vii sau melc de vie, N. LEON, MED. 87) specie de gasteropod care are cochilia de culoare gălbuie cu ușoare dungi laterale și cu deschiderea circulară (Helix pomatia). Cf. SIMIONESCU, F. R. 440; b) (și în sintagmele melc austriac, melc de cîmp, melc șerpesc, melc vărgat, BIANU, D. S. 459) specie de gasteropod a cărui cochilie are dungi cafenii de-a lungul spiralei (Helix austriaca). Cf. SIMIONESCU, F. R. 440 ; c) (și în sintagmele melc înfășat, N. LEON, MED. 87, zmelc de baltă. PĂCALĂ, M. R. 32) specie de gasteropod care trăiește în ape dulci, avînd cochilia ascuțită la vîrf, iar spirala prin care iese corpul animalului mult mai largă decît la celelalte (Limnaea stagnalis). Cf. SIMIONESCU, F. R. 442 ; d) (și în sintagma melc de frunze, PĂCALĂ, M. R. 32) specie de gasteropod fără cochilie, cu corpul de culoare închisă, aproape neagră, avînd o much e pe partea inferioară; (regional) babiță (Limax). Cf. ANON. CAR., SIMIONESCU, F. R. 441 ; e) (și în sintagmele melc de tunet, ALR I 1 190/896, melc vînăt, ib. I 1 190/746, zmelc șerpos, PĂCALĂ, M. R. 32) specie de gasteropod fără cochilie, cu corpul de culoare neagră, uneori roșcată (Arion empiricorum). Cf. SIMIONESCU, F. R. 441. Carte întru care să scriu mîncările de peaște i raci, stridii, melci, legumi, ierburi (a. 1749). GCR II, 42/12. Încît mijloc dă a-mi putea găsi melci pentru mîncare nu este (a. 1803). IORGA, S. D. VIII, 39. Unii mînîncă broaște țestoasă și melci. ȚICHINDEAL, F. 260/10, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Veara sînt obligați a da cîte 2 pui, 2 ferdele de ovăz, 200 melci, 1 bucată de rășină. BARITIU, P. A. I, 477, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Să sapă iarna din pămînt melcii de vie. BIANU, D. S. 459. Cu toate că pe la noi cuvîntul de melc nu se cunoaște, ci numai acel de culbec sau culbeciu, băieții îi cîntă pe acest nume ca să scoată coarnele. Melc, melc, codobelc. . . PAMFILE, J. I, 92. Prin grădini, prin vii, căci îi place mugurii viței (de unde și numele melc de vii), pe vremea umedă mai adesea, se poate observa și animalul. SIMIONESCU, F. R. 439. Tot atît de răspîndit. . . este melcul austriac sau șerpesc. . . a cărui cochilie se recunoaște lesne după niște dungi cafenii pe lungul spiralei. id. ib. 440. Am mîncat melci, supă de ceapă, am înghițit, nemăsurat, băuturi variate. BRĂESCU, A. 195, cf. GR. S. I, 191. Melc, melc Codobelc, Scoate coarne bourești. TEODORESCU, P. P. 191. Caută melci de cîmp și-i zdrobește bine cu coajă cu tot. ȘEZ. X, 61, cf. 140. E cu casă în spinare ca melcul sau casa-i e ca a melcului, în spinare, se spune despre oamenii care-și schimbă mereu domiciliul. Cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, I, 22, ZANNE, P. iii, 86. Se strînge ca melcul în coaja lui, se spune despre cei timizi, sfioși. Cf. ZANNE, P. I, 552. Cu coarne ca boul, cu șa ca un cal, se urcă pe copaci ca un șearpe (Melcul). POP., ap. GCR II, 371. Am un ou și nu-i ou. Și-i cu coarne și nu-i bou (Melcul). GOROVEI, C. 119, cf. 117. Picioare n-avea, mîni n-avea, dar în copaci se suia (Melcul), ȘEZ. XIII, 25. ◊ (Ca termen de comparație, cu aluzie la forma de spirală a cochiliei animalului) Scară ca melcul. POLIZU. Paturile erau. . . așezate pe patru stîlpi lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. ISPIRESCU, L. 251. (Adverbial) [Luleaua] are coada adusă melc și un ornament în zigzag săpat în jurul gurii. ODOBESCU, S. II, 296. ◊ F i g. Zidind, schele-nalte și repezi ridici, încaleci pe lespezi cît munții, melci mici. ARGHEZI, VERS. 99. ◊ Expr. A merge (sau a umbla, a fi grabnic) ca melcul = a merge sau a se mișca foarte încet. Cf. ZANNE, P. IX, 661. ♦ P. r e s t r. Cochilia melcului (I 1). SIMIONESCU, F. R. 439. ♦ (Prin Munt. și Olt., la pl.) Mărgele alcătuite din mai multe cochilii înșirate pe ață. ALR II 3 355/791, 836. 2. (Regional) Epitet depreciativ pentru un om sau pentru un animal rămas în urmă cu creșterea. Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. 3. (Învechit, în forma melci; calc după v. sl. желъвь „scoică”, „broască țestoasă”) Broască țestoasă. CUV. D. BĂTR. I, 291/31, cf. DDRF. 4. (Regional)} prin confuzie cu mîlc în e x p r.) A tăcea ca melcul sau a tăcea melc = a nu scoate nici un cuvînt ; a tăcea chitic. Cf. IORDAN, L. R. A. 271. II. Subst. P. a n a l . (Cu aluzie la cochilia tare a melcului I 1 ; mai ales în forma melci) 1. S. n. și, rar, m. (Învechit și regional, adesea determinat prin „ochilor”) Orbita ochiului. I-au ieșit ochiul cel dirept din melci în afară. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 112^r/14. Tot ochiul, în chipul moviliții, din melciuri afară ca a broascăi ies. CANTEMIR, IST. 207, cf. 79, 106, DDRF, ALEXI, W. TDRG. Orbitele. . . se numesc adîncături, găvane, scovîrlii și melcii ochilor. CANDREA, F. 42. Voi, nouă fete, Ieșiți din mați, Din ficați. . . Din melciul Ochilor, Din auzul Urechilor. TEODORESCU, P. P. 367. Și cu mîna ți-oi lua [roșeața] Din creierii capului, Din auzul urechilor, Din melșul ochilor, Din toate ciolănelele. L CR. III, 246. Să ieși din cap, Din picioare,. . . Din melcurile ochilor, Din sfîrcul nasului. PĂSCULESCU, L. P. 147. ◊ (Suspec Melcii ochilor = globii oculari. Cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U. 2. S. n. (Bucov.) Partea cartilaginoasă a nasului. Cf. DDRF. Sub subst. „melci” înțeleg românii din Bucovina, în genere, părțile cele ciolănoase ale nasului. MARIAN, D. 152, cf. 150. 2. S. n. (Transilv., Bucov.) Partea tare din interiorul cornului, la vite. [La bou și la vacă] partea osoasă dinăuntrul cornului se numește melci. DAMÉ, T. 28. Tot „melci” se numește partea cea vîrtoasă care se află înnuntrul coarnelor de la vite. MARIAN, D. 152, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. ♦ Partea tare a cozii animalelor ; cotorul cozii. Cînd se taie părul cozii unui cal, ceea ce țăranii nu fac, se zice că i-o tăiat coama pînâ-n melci. DR. V, 306. [Vaca] să aibă. .. coada lungă, melciu [= cotoru], nu fuioru. ALRT II 113. ♦ (Regional) Pielea groasă pe care o au caii sub genunchi, la picioare din spate sau deasupra genunchiului, la picioarele din față ; castană (Gil-Brad). DR. V, 305. ♦ (Regional) Maia² (Cerneteaz-Timișoara). DR. V, 304. III. S. m. P. a n a l. (Cu aluzie la forma de spirală a cochiliei melcului I 1) 1. (Adesea determinat prin „urechii”) Partea osoasă a labirintului urechii interne. 2. Organ sau angrenaj al unor mașini destinat să transmită, să transforme sau să utitilize în diverse feluri mișcarea de rotație. Piesa de prelucrat are o mișcare de avans, dată de un melc. IOANOVICI, TEHN. 291. Melc de sfărîmare. NOM. MIN. I, 55. În scobitura melcului se află frînghia. IONESCU-MUSCEL, FIL. 259. Printr-un melc cu care se prelungește axul valțului, fiecare rotație e transpusă mecanismului de măsurat. id. ȚES. 97, cf. SCÎNTEIA, 1963, nr. 3093. ♦ (RegionaL Trior. Com. din ȚEPEȘ-CERNAVODĂ. 3. Prăjitură făcută din aluat răsucit în spirală și presărat cu nuci. Cf. DL, DM. 4. (La pl.) Șuvițe de păr răsucite în formă de inelușe (în vederea ondulării). Cf. DM. 5. (Regional, art.) Numele unui dans popular. Cf. VARONE, D. 115, H II 100. ♦ (În forma melciul) Numele unui joc de copii (FĂGET-LUGOJ), H XVIII 78. – Pl.: (I, III) melci, (II) melciuri și melcuri (rar, m.) melci. – Și: (învechit și regional melci subst. ; (regional, I1) mălc, zmelc (ALR SN III h 729, ALR I 1 190/125) s. m. - Etimologia necunoscută. Cf. bg. мелчо, мелчев, мелчов.

MELCI subst. v. melc.

MÎLC² subst. (Prin Transilv.) Boală a oilor și a caprelor, manifestată prin orbire, umflarea picioarelor, pierderea laptelui. Cf. DENSUSIANU, Ț. H. 324. - Etimologia necunoscută. Cf. m î r c a v, m l r c e d.

MÎLC¹, -Ă, adv., adj. 1. Adv. (În e x p r.) A tăcea mîlc (sau mîlcă) = a nu spune nici un cuvînt, a nu scoate o vorbă, a tăcea chitic, ca peștele. Tăceți molcu, să nu-mi smintiți vraja . . . sss ! ALECSANDRI, T. 976. Tîlharii rămaseră ca scriși pe părete și tăcură mîlcă. ISPIRESCU, L. 143, cf. 293, id. M. V. 8, id. U. 108. Oamenii mei tăceau mîlc și se uitau unii la alții. SANDU-ALDEA, U. P. 61. Tac nepoțeii mîlc, Tăcerea crește. SĂM. II, 120. Numai Ana tăcea mîlc și suspina ca o osîndită care-și așteaptă verdictul. REBREANU, I. 228, cf. id. R. I, 110. Atunci tac mîlc, atît el cît și șeful secției sale de publicitate. CONTEMP. 1949, nr. 165, 11/6. Adam pricepu a cui fapte sînt toațe aceste .. . însă . . . tăcu mulcu. ȘEZ. II, 122. Doi din oamini dzic c-or spuni; da cel di-a triilea taci molcu. ib. VIII, 94, cf. V, 106. Tace mulgu. I. CR. IV, 60. 2. Adj. (Neobișnuit; în forma molc) Tăcut, necomunicativ. Fii molc ca chitic = fii tăcut ca peștele, DDRF, cf. ZANNE, P. I, 405. – Și: (regional) mílcă, mulc, múlcu (ȘEZ. V, 107), múlgu, mólcu adv.; (neobișnuit) molc, -ă adj. – Derivat regresiv de la mîlci¹. Cf. slavonul instrumental sg. м л ъ к о м ь.