MÎLC¹, -Ă, adv., adj. 1. Adv. (În e x p r.) A tăcea mîlc (sau mîlcă) = a nu spune nici un cuvînt, a nu scoate o vorbă, a tăcea chitic, ca peștele. Tăceți molcu, să nu-mi smintiți vraja . . . sss ! ALECSANDRI, T. 976. Tîlharii rămaseră ca scriși pe părete și tăcură mîlcă. ISPIRESCU, L. 143, cf. 293, id. M. V. 8, id. U. 108. Oamenii mei tăceau mîlc și se uitau unii la alții. SANDU-ALDEA, U. P. 61. Tac nepoțeii mîlc, Tăcerea crește. SĂM. II, 120. Numai Ana tăcea mîlc și suspina ca o osîndită care-și așteaptă verdictul. REBREANU, I. 228, cf. id. R. I, 110. Atunci tac mîlc, atît el cît și șeful secției sale de publicitate. CONTEMP. 1949, nr. 165, 11/6. Adam pricepu a cui fapte sînt toațe aceste .. . însă . . . tăcu mulcu. ȘEZ. II, 122. Doi din oamini dzic c-or spuni; da cel di-a triilea taci molcu. ib. VIII, 94, cf. V, 106. Tace mulgu. I. CR. IV, 60. 2. Adj. (Neobișnuit; în forma molc) Tăcut, necomunicativ. Fii molc ca chitic = fii tăcut ca peștele, DDRF, cf. ZANNE, P. I, 405. – Și: (regional) mílcă, mulc, múlcu (ȘEZ. V, 107), múlgu, mólcu adv.; (neobișnuit) molc, -ă adj. – Derivat regresiv de la mîlci¹. Cf. slavonul instrumental sg. м л ъ к о м ь.