HÂCI^1[1] interj. v. hâș.

câș¹ i vz hâș

hacioa i vz hâș

hăci s [At: ALECSANDRI, T. 409 / V: hâci / Pl: nct / E: cf hici] (Reg; îlav) Cât (sau nici) ~ul Nimic.

hâcea i vz hâș

hâci³ sn vz huci²

hâci² s vz hăci

hâci¹ i vz hâș

hâcioa i vz hâcea

hângi sn vz huci

hâș i [At: ANON. CAR. / V: câș, hacioa, hâcea, hâd, ~și, huci, hucea, huș, huși, uș / E: fo] 1 Strigăt cu care se alungă păsările de curte. 2 (Prt; gmț) Strigăt cu care se alungă o persoană. 3 (îf câș) Strigăt cu care se cheamă oile sau mânjii.

hâși¹ i vz hâș

hici² sn vz huci

hinci sn vz huci

hș i vz hâș

hucea i vz hâș

huci² sn [At: (a. 1812) URICARIUL XIV, 231 / V: hâci, hugi / Pl: ~uri / E: ucr хушка] (Reg) 1 Pădurice apărută din rădăcinile unei păduri tăiate. 2 Huceag. 3 Desiș de tufișuri. 4 (Îe) A umbla ~-marginea A umbla fără rost, fără țintă Si: (reg) a umbla hușmargina.

huci¹ i vz hâș

hugi² sn vz huci²

huș i vz hâș

huși i vz hâș

uș i vz hâș

uși i vz hâș

ușu i vz hâș

HÂCI¹ interj. v. hâș.

CÎȘ¹ interj. v. hîș.

HĂCI s. n. sg. (Mold., numai în loc. adv.) Cît hăciul = de loc. Îi cunoșteai mai de mult? – Ba, cît hăciu! ALECSANDRI, T. I 123. Înțelegi tu ceva, Măriucă? – Ba, cît hăciul. id. T. 284. – Variantă: hîci (ALECSANDRI, T. 457) s. n.

HÎCI¹ interj. v. hîș.

HÎCI² s. n. v. hăci.

HÎȘ interj. Strigăt cu care se alungă găinile sau alte păsări. Hîș! mînca-te-ar uliul să te mănînce! SBIERA, P. 215. Hîș, cucurigu dracului! ALECSANDRI, T. 175. Hîș! pasăre, de-acolea, Că doar nu ești fiica mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. – Variante: (Mold.) cîș (ALECSANDRI, T. 896), hîci (MARIAN, O. I 122, CONTEMPORANUL, II 13) interj.

HUCI², huciuri, s. n. (Regional) Huceag. În cealaltă parte a tîrgului, spre miazănoapte, înverzeau grădinile de la Folticenii-Vechi, spre Oprișeni și huciul lui Cocîrță. SADOVEANU, N. F. 117. Au sărit un iepure sălbatic de subt un huci. SBIERA, P. 145. Porniră peste dealuri și prin huciuri, stuhării, Înșirați tot cîrduri-cîrduri. CONTEMPORANUL, I 685. ◊ (Popular) Mama huciului = mama pădurii. Mama huciului știe ce-i asta. CAMILAR, N. II 427. ◊ Expr. A umbla huci-marginea = a umbla fără rost, a hoinări, a vagabonda. Și așa, de unde pană atunci mă duceam cu drag la școală, am început a umbla huci-marginea; o zi mă duceam, două nu, dar tot deprinsesem a ceti oleacă. CREANGĂ, P. 2. – Pl. și: (s. m.) huci (COȘBUC, P. II 168).

CÂȘ interj. (se folosește pentru a alunga păsările domestice). /Onomat.

HÂȘ interj. (se folosește pentru a alunga găinile sau alte păsări) /Onomat.

hâș! int. arătând gestul și șuieratul cu care se gonesc insectele și păsările de curte. [Onomatopee].

huciu n. Mold. pădure măruntă și deasă. [Și hugiu, higiu, de origină necunoscută].

2) cîș și hîș, interj. de alungat păsările domestice (rudă cu rut. agúš, auš și germ. husch). – În Suc. hucĭ!

hincĭ, V. huceag.

hîș interj. V. cîș.

1) hucĭ n., pl. urĭ, și huceág n., pl. urĭ și ege (rudă cu rut. hušca, ceh. húšč, desime, rut. huščak, desiș, d. vsl. gonstŭ, des. V. huște). Est. Desiș de copăceĭ și plante agățătoare, tîhlăriș. Hucĭ-margina, V. margine. – În sud hugeac (Gr. N. 434) și hugĭ (rev. I. Crg. 7, 154), în Munt. vest higĭ (Od. Psevd. 99); la Cant. hincĭ și hingĭ. V. hățiș.

hugeác și hugĭ, V. huceag.

hăci (reg.) s. n.

huci (reg.) s. n., pl. huciuri

hăci/hâci (reg.) s. n.

hâci v. hăci

huci (reg.) s. n., pl. huciuri

hăci/hâci s.n.

hâci v. hăci

hâș interj.

huci s. n., pl. huciuri

huci

HUCI s. v. crâng, darac, dărăcitor, desiș, hățiș, scărmănătoare, stufăriș, tufăriș, tufiș.

huci s. v. CRÎNG. DARAC. DĂRĂCITOR. DESIȘ. HĂȚIȘ. SCĂRMĂNĂTOARE. STUFĂRIȘ. TUFĂRIȘ. TUFIȘ.

hîș interj. – Servește pentru a alunga păsările din ogradă. – Var. huș, uș. Creație spontană. – Der. hîșîi (var. cîșîi, cîșăi, hușii, hîcîi, hăcili, hîciui, hîșîi, hîșei, hucii, hușcăi, etc.), vb. (a goni, a speria, a alunga păsările); hușit, adj. (prostit, aiurit); hîtcîi, vb. (a speria, a goni).

huci (huciuri), s. n. – Pădure mică, crîng. – Var. hîci, hîngî, higi, hugi. Sl., cf. rut. hušča „desiș”, ceh. hustý, sb., cr. gušta „tufiș” (Cihac, II, 134; DAR; Scriban). – Der. hugeac, s. n. (crîng), din rut. huščak „bălării, hățiș” (DAR); hăciugă, s. f. (desiș de pădure), cf. rut. hadžuga (Candrea); hălăciugă, s. f. (bălării, tufișuri), cu l expresiv. Din același etimon, rut. hušča „desiș” provine „huște” (var. huști, hoște, hoce), s. f. pl. (resturi de tărîțe, după prepararea borșului); iar de la această ultimă var. s-a refăcut un nou sing., huc, s. n. (Trans., Mold., resturi, reziduuri, gunoi), cf. hucărie, s. f. (bucățele, obiecte mărunțite). Cf. Drăganu, Dacor., III, 705.

huci, huciuri, s.n. – Pădure mică, deasă; crâng; ters, corci. „Tufiș ori crâng odrăslit din rădăcinile rămase în pământ, în urma tăierii unei păduri” (Țiplea, 1906): „Cine despărță doi dulci, / Ducă-i cordii carnea-n huci” (Calendar, 1980: 73). ♦ (onom.) Huci, Huciu, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Huci, poreclă în loc. Moisei (Coman, 2004). – Din ucr. hušca „desiș” (Scriban; Cihac, DA cf. DER; DEX, MDA).

huci, huciuri, s.n. – Pădure mică, deasă; crâng; ters, corci. „Tufiș ori crâng odrăslit din rădăcinile rămase în pământ, în urma tăierii unei păduri” (Țiplea 1906): „Cine despărță doi dulci, / Ducă-i cordii carnea-n huci” (Calendar 1980: 73). Huci, poreclă în loc. Moisei (Coman 2004). – Din ucr. hušča „desiș” (Cihac, DA cf. DER).

câș I adv. strâmb, deviat. II interj. folosită pentru intimidarea adversarului în timpul unui joc.