huci, huciuri, s.n. – Pădure mică, deasă; crâng; ters, corci. „Tufiș ori crâng odrăslit din rădăcinile rămase în pământ, în urma tăierii unei păduri” (Țiplea, 1906): „Cine despărță doi dulci, / Ducă-i cordii carnea-n huci” (Calendar, 1980: 73). ♦ (onom.) Huci, Huciu, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Huci, poreclă în loc. Moisei (Coman, 2004). – Din ucr. hušca „desiș” (Scriban; Cihac, DA cf. DER; DEX, MDA).