șoptire sf [At: ST. LEX. 17372 / Pl: ~ri / E: șopti] 1 Vorbire fără participarea coardelor vocale sau cu voce scăzută Si: șoaptă (1), (rar) șopteală (1), șoptit¹ (1), (reg) șopăcăială, șopăcăit (1), șopăială, șopăire, șopăit (1), șoporoială (1), șopot¹, șopotire (1), șoșăială (2), șoșoire (2), șoșoit (2), șoșoneală (1), șoșot (2), șușoteală (1), șușotire (1), șușotit (1), șușuială (3), șușuire (3), șușuit¹ (3), șușuitură (2). 2 (Înv) Denunțare (2).

ȘOPTÍRE, șoptiri, s. f. Acțiunea de a șopti și rezultatul ei; vorbire în șoaptă. I se păru c-aude șoptirea acelor moșnegi bătrîni, cari, pe cînd era mic, îi povesteau în timp de iarnă povești fantastice. EMINESCU, N. 47. ♦ Fig. Murmur, susur (de iarbă, de apă, de frunze). Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene... Prin frunze aiurează șoptirile-i alene. EMINESCU, O. I 97. Iarba cîmpului Naște prin șoptire Scumpa amintire. ALECSANDRI, P. III 127.

ȘOPTÍ, șoptesc, vb. IV. Tranz. și intranz. A vorbi încet, în taină, a spune ceva în șoaptă. ◊ Loc. adv. Pe șoptite = cu glas scăzut, foarte încet; în taină. ♦ Tranz. A comunica ceva vorbind încet (să nu audă alții); a sufla. ♦ Fig. A murmura, a susura, a fremăta. – Din sl. sĭpŭtati, bg. șeptja.

șopti [At: PSALT. HUR, 1^v/1 / V: (îrg) șup~ / Pzi: ~tesc / E: vsl шъптати] 1-2 vti A spune (ceva) pronunțând cuvintele fără participarea coardelor vocale sau cu voce scăzută Si: (reg) a șâgni (1-2), a șopăcăi (1-2), șopăi (1-2), a șoporoi (1-2), a șopoti (1-2), a șoșoi² (2-3), a șoșoni (1-2), șușoti (2-3), a șușui² (3-4). 3 vt A comunica ceva vorbind încet, să nu audă alții Si: a sufla, (reg) a șopăcăi (3), a șopăi (3), a șoșoi² (4), a șușoti (4), a șușui² (5). 4-5 vtr A (se) vorbi în taină Si: a (se) bârfi (1-2), a cleveti (3). 6 vrim A se zvoni. 1 vt A spune în mod confidențial. 8 vrr (îvr) A se sfătui pe ascuns. 9 vi (Trs) A suspina plângând. 10-11 vti (Fig; d. ape, frunze, vânt etc.) A produce un sunet slab Si: a fremăta, a murmura, a susura.

ȘOPTÍ, șoptesc, vb. IV. Tranz. și intranz. A vorbi încet, în taină, a spune ceva în șoaptă. ◊ Loc. adv. Pe șoptite = cu glas scăzut, foarte încet; în taină. ♦ Tranz. A comunica ceva vorbind încet (să nu audă alții); a sufla. ♦ Fig. A murmura, a susura, a fremăta. – Din sl. šĩpŭtati, bg. șeptja.

ȘOPTÍ, șoptesc, vb. IV. Intranz. A vorbi în șoaptă, încet, în taină. Oamenii șopteau liniștiți. DUMITRIU, N. 88. Șoptesc încă domnițele-n iatac. VLAHUȚĂ, O. A. II 162. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură Cînd eu stau șoptind cu draga. EMINESCU, O. I 106. ◊ Expr. A șopti în barbă v. barbă. ♦ Tranz. A spune (ceva) în șoaptă, încet. Le șoptea ostașilor vorbe aspre de îmbărbătare. DUMITRIU, N. 112. Tinerii mergeau înainte și rar își șopteau cuvinte fericite, dar sufletele lor își spuneau multe în taină. SADOVEANU, O. IV 83. Doina cînt, doina șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. ALECSANDRI, P. P. 224. ◊ Refl. reciproc. (Cu pronumele în dativ) Gherghina ajuta lui Alexă să pună caii, mai șoptindu-și cîte o vorbă dulce, BUJOR, S. 104. Și peste arbori răsfirați Răsare blinda lună, Ce ne găsea îmbrățișați Șoptindu-ne-mpreună. EMINESCU, O. I 186. ♦ A informa vorbind încet, în secret; a sufla (8). Am voie să-i șoptesc lui Micu Bucur. STANCU, D. 306. ♦ Fig. (Despre frunze, iarbă, apă etc.) A murmura, a susura. Moldova șoptea aproape, lunca șoptea împrejur și trunchiurile albe ale mestecenilor sclipeau ca niște lumînări. SADOVEANU, O. I 19. ♦ Refl. (în poezia populară) A se înțelege, a se sfătui cu cineva în șoaptă, a tăinui. S-au dus în ascuns... Și mi s-au vorbit Și mi s-au șoptit. TEODORESCU, P. p. 435.

A ȘOPTÍ ~ésc 1. intranz. A vorbi în șoaptă. ◊ ~ în barbă a murmura ceva în șoaptă, ca pentru sine. 2. tranz. A comunica cu voce înceată (ca să nu audă alții); a sufla. ~ la examene. /<sl. šuptati, bulg. šeptja

A SE ȘOPTÍ se ~ésc intranz. A vorbi încet unul cu altul (punând la cale ceva). /<sl. šuptati, bulg. šeptja

șoptì v. 1. a vorbi încet la ureche: îmi șopti câteva cuvinte; 2. se zice de sunetul cu care s’agită frunzele. [Contras din șopotì].

șoptésc v. intr. (var. din șopotesc; vsl. šipŭtati, sîrb. šaptati, rus. šeptátĭ, a șopti. V. șoaptă, șipot, șopot). Șopotesc, vorbesc încet. V. tr. Spun șopotind (fără vibrarea coardelor vocale): mĭ-a șoptit la ureche să mă feresc de el.

șoptire s. f., g.-d. art. șoptirii; pl. șoptiri

șoptíre s. f., g.-d. art. șoptírii; pl. șoptíri

șopti (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șoptesc, imperf. 3 sg. șoptea; conj. prez. 3 să șoptească

șoptí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șoptésc, imperf. 3 sg. șopteá; conj. prez. 3 sg. și pl. șopteáscă

ȘOPTÍ vb. 1. a șușoti, (pop.) a șopăcăi, a șopăi, a șușui, (reg.) a șoșoni, (prin Olt. și Munt.) a pupui, (prin Olt.) a șoporoi, (Transilv. și Mold.) a șopoti. (Nu știu ce au ~.) 2. a murmura. (A ~ ceva pe care nu l-am înțeles.) 3. a-i sufla, (fig.) a-i strecura. (I-a ~ ceva la ureche.) 4. v. afirma. 5. v. clipoci. 6. v. foșni.

ȘOPTI vb. 1. a șușoti, (pop.) a șopăcăi, a șopăi, a șușui, (reg.) a șoșoni, (prin Olt. și Munt.) a pupui, (prin Olt.) a șoporoi, (Transilv. și Mold.) a șopoti. (Nu știu ce a ~.) 2. a murmura. (A ~ ceva pe care nu l-am înțeles.) 3. a sufla, (fig.) a strecura. (I-a ~ ceva la ureche.) 4. a se afirma, a se auzi, a se spune, a se vorbi, a se zice, a se zvoni, (înv. și reg.) a (se) suna, (reg.) a se slomni. (Se ~ că a plecat.) 5. a clipoci, a murmura, a suna, a susura, a șopoti, șușoti, (rar) a șușui, a zgomota, a zuzui, a zvoni, (reg.) a ujui, (înv.) a murmui. (Apele ~.) 6. a fîșîi, a foșni, a suna, a susura, a șopoti, a șușoti, a șușui, (rar) a sîsîi, (Mold. și Bucov.) a fălălăi, (Mold. și Transilv.) a pîrîi, (prin Transilv.) a șușora, (înv.) a prîsni. (Frunzele ~.)

A șopti ≠ a răcni, a striga, a țipa