1) păr m., pl. perĭ (lat. pilus, it. sp. pelo, pv. pel, fr. poil. V. răspăr, depilez, plisă 2, oripilant). Fir supțire care crește pe capu saŭ pe trupu omuluĭ și pe trupu animalelor ca să le apere de frigĭ. Țiganiĭ aŭ păr negru, boiĭ aŭ de ordinar păru alb. Fir de păr: Țiganiĭ aŭ periĭ negri, țĭ-a ĭeșit un păr (saŭ: un fir de păr) alb. Fire, filamente la plante orĭ la stofe. Sugel, panariciŭ (Mold.). Un fir supțire spiralat care se întinde și se strînge la ceasornic. În păr, în mare număr, toțĭ: Jidaniĭ se adunase în păr. Tras de păr, forțat, nenatural: argument tras de păr, asta e prea trasă de păr. În doĭ perĭ, nicĭ alb, nicĭ negru, nicĭ tînăr, nicĭ bătrîn, ca lupu cînd îșĭ schimbă păru, (fig.) nehotărît, evaziv: un om în doĭ perĭ (ca etate saŭ în privința graduluĭ de beție), răspuns în doĭ perĭ. A te lua de păr cu cineva, a ajunge la ceartă orĭ la bătaĭe cu cineva. A ți se face păru măcĭucă, a ți se zbîrli păru de frică. A scoate cuĭva perĭ albĭ, a-l îmbătrîni pin suferințe. A despica păru (saŭ firu) în patru, a te pricepe foarte bine, a ști foarte multe, a face distincțiunĭ foarte subtile. A depinde de un fir de păr, a depinde de foarte puțin lucru. Cu păru tăŭ și cu învățu altuĭa, profitînd altu din munca ta. Prov. Lupu păru îșĭ schimbă, dar năravu ba. V. nărav. Ca numirĭ de plante: păru cĭuteĭ, pațachină (rhámnus cathártica); păru Maĭciĭ Domnuluĭ, o plantă erbacee care crește pintre stîncĭ în pădurile umede și umbroase (asplénium adiántum nigrum); păru porculuĭ, 1. pir, 2. barba ursuluĭ; păru Veneriĭ, un fel de cŭarț.

COTOR, cotoare, s. n., (3) cotari, s. m. 1. Ramură, tulpină, lujer (mai ales la legume și la erbacee) care susține frunzele, fructul, florile. Cotorul verzei. Cotoarele ce au rămas din fin după ce s-au săturat animalele. ȘEZ. III 83. ♦ Partea de jos a unei tulpini. V. cioacă, ciot. Cotorul viței. ♦ (La mătură) Rest nefolositor. În ungher, mai după ușă, umilite stau alături, Fără rost, o cofă veche și cotorul unei mături. NECULUȚĂ, Ț. D. 144. 2. Parte, loc unde se leagă, unde se cos foile unui registru, ale unui caiet sau ale unei cărți. Pe cotorul cărții e imprimat numele autorului și titlul operei. ♦ Partea legată a unui chitanțier, a unui bonier etc. din care s-au rupt jumătățile detașabile care se dau celor interesați; partea foii care rămîne după predarea chitanței. La cotor rămîne numele celui care a primit chitanța. 3. (La ființe; rar) Partea dinspre rădăcină a unei cozi, a unei pene sau a unui fir de păr. Tras la față, cu niște cotori roșiatici de barbă, călărea împietrit. CAMILAR, N. II 74.

JUMULI, jumulesc, vb. IV. Tranz. 1. A curăța (o pasăre) de pene (spre a o pune la fiert sau la fript pentru mîncare). Jumulind deasupra căldării cu apă fiartă o găină opărită. STANCU, D. 177. Melinte Heruvimu se sculase cum s-a crăpat de ziuă, încetinel ca să nu trezească pe nevastă-sa... ațîță focul, jumuli o găină și o puse să fiarbă. REBREANU, R. II 164. Jumulea o gîscă nevastă-mea cînd ai venit d-ta. ISPIRESCU, L. 368. ◊ (Familiar) Gîscă (bună) de jumulit = om naiv care poate fi tras pe sfoară, de pe urma căruia se poate profita. Cînd le cădea-n palmă cîte-o gîscă de jumulit, toată noaptea era masă-ntinsă și băutură la discreție. VLAHUȚĂ, O. A. 300. ♦ A smulge penele. Trebuie a-i jumuli penele de pe cap. ȘEZ. III 119. ♦ (Rar) A curăța de păr, smulgînd firele. (Refl.) Tartorul clipi din ochi, se jumuli de barbă și-i răspunse. VISSARION, B. 253. ◊ (Cu schimbarea construcției) Palme că-și trăgea, Păru-și jumulea. PĂSCULESCU, L. P. 155. ◊ (Neobișnuit, cu privire la alte lucruri) Cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. 2. Fig. A despuia pe cineva de bani (mai ales prin mijloace ocolite); a jefui. Cu directorul cînd juca în apartamentul acestuia, se lăsa jumulit de bani. PAS, Z. IV 111. Să-i ofere serviciile lui prietenești, ca să nu fie jumulit ca toți străinii care pică în acest oraș. REBREANU, R. I 24. Dăduse niște hoți peste tovarășii lui și-i bătură și-i jumuliră. ȘEZ. VI 151. 3. A jupui de piele, a sfîrteca. Înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește și-l jumulește... de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă ușa... Știu că i-aș cîrnoși și i-aș jumuli. id. ib. 21.

MOȚ¹, moțuri, s. n. 1. Șuviță de păr (mai lung și mai des) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale). ◊ Expr. (Fam.) (A fi) cu moț (în frunte) sau mai cu moț = (a se socoti) cu vază, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav. A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori ceva. Moț și el, se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuție. A lua (pe cineva) de moț = a trage de păr. ♦ Șuviță de păr legată cu o panglică; p. ext. panglica cu care se leagă această șuviță. ♦ (Mai ales la pl., în forma moațe) Șuviță de păr răsucită pe un șiret, o hârtie, o cârpă etc. pentru a se încreți; p. ext. șiret, cârpă, hârtie etc. folosite în acest scop; bigudiu. 2. Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3. Panaș, ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliță etc. 4. Pielea roșie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ◊ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee mare cu flori roșii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (Polygonum orientale); b) plantă erbacee cu flori roșii, mici, așezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (Amaranthus caudatus). 5. Nume dat unor inflorescențe. 6. (Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (Potamogeton perfoliatus). 7. Partea superioară ascuțită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [Pl. și: moațe] – Et. nec.

PĂR², peri, s. m. 1. Totalitatea firelor subțiri de origine epidermică, cornoasă, care cresc pe pielea omului și mai ales pe a unor animale; spec. fiecare dintre firele de felul celor de mai sus sau (cu sens colectiv) totalitatea acestor fire, care acoperă capul omului. ◊ În doi peri = a) loc. adj. (pop.) cărunt; p. ext. care este între două vârste; b) loc. adj. și adv. (care este) neprecizat, nedefinit bine, nehotărât, între două stări; p. ext. îndoielnic, confuz, echivoc, neclar; c) loc. adj. și adv. (reg.) amețit de băutură; cherchelit. ◊ Loc. adv. În păr = cu toți de față. ◊ Expr. Din (sau de-a) fir în (ori a) păr = de la un capăt la altul și cu lux de amănunte; în întregime, în amănunt. Tras de păr, se spune despre o concluzie forțată, la care ajunge cineva exagerând sau denaturând adevărul. A se lua cu mâinile de păr sau a-și smulge părul din cap, se spune când cineva este cuprins de disperare. A se lua (sau a se prinde) de păr cu cineva = a se certa foarte tare, a se încăiera cu cineva. A atârna de un fir de păr = a depinde de o nimica toată. A se da după păr = a se comporta după cum cere împrejurarea; a se acomoda. N-am păr în cap sau cât păr în cap, ca părul din cap = în număr foarte mare; foarte mult. Cât păr în palmă (sau pe broască) = nimic; deloc. Când mi-o crește păr în palmă = niciodată. A avea păr pe limbă = a fi prost; a fi lipsit de educație, necioplit. A i se ridica (sau a i se sui) (tot) părul (în cap sau în vârful capului) sau a i se face (ori a i se ridica etc.) părul măciucă = a se înspăimânta, a se îngrozi, a-i fi foarte frică. A despica (sau a tăia) părul (sau firul de păr) în patru (ori în șapte etc.) = a cerceta ceva cu minuțiozitate exagerată. A-i scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) multe necazuri; a sâcâi, a agasa (pe cineva). A-i ieși (cuiva) peri albi = a îmbătrâni din cauza prea multor necazuri. A-i ieși (sau a-i trece) cuiva părul prin căciulă = a face eforturi deosebite, trecând peste multe greutăți; a ajunge la limita răbdării. ♦ (Pop.) Peri răi = numele unei boli de ochi, de obicei provocată de firele de gene mai lungi care irită globul ocular. ♦ (Fiecare dintre) firele chitinoase care acoperă unele organe sau părți ale corpului insectelor. ♦ P. anal. Firele scurte, ieșite în afară, care acoperă suprafața unei țesături, în special a unui covor. 2. Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; p. ext. țesătură din aceste fibre. 3. P. anal. Fiecare dintre filamentele (fine), de origine epidermică, existente pe anumite organe ale unor plante. 4. Arc în formă de spirală la ceas. 5. Compuse: părul-fetei = plantă criptogamă înrudită cu feriga, întrebuințată ca plantă medicinală și ornamentală (Adianthum capillus-Veneris); părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunze mate, crestate adânc (Asplenium adianthum nigrum); părul-porcului = plantă erbacee cu frunze lungi și cu spiculețe (Equisetum telmateja). 6. Compus: (Astron.) Părul Berenicei = numele unei constelații din emisfera boreală. – Lat. pilus.

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n. (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile... 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. ♦ (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. ♦ Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, scr. kolac.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa ceva, apucându-l pentru a-l da la o parte sau pentru a-l îndrepta spre un anumit punct. ◊ Expr. A trage (pe cineva) de mânecă = a) a-i face (cuiva) un semn, a-i atrage atenția spre un anumit lucru; b) a îmbia, a îndemna. A fi tras de păr = a fi relatat în mod exagerat, forțat, tendențios. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a cita pe cineva în fața justiției. A trage pe sfoară = a păcăli. A trage pe roată = a supune torturii cu ajutorul roții de tortură. A trage la răspundere = a cere cuiva să dea socoteală de faptele sale, a face răspunzător. A trage la fund (pe cineva) = a pune (pe cineva) într-o situație grea; a antrena (pe cineva) cu sine într-o afacere, într-o întreprindere dezavantajoasă, sortită eșecului. ♦ (Cu complementul „clopotul”) A face să sune (prin deplasare într-o parte și în alta). ♦ A întinde, a încorda un fir, o sfoară (smucind). ◊ Expr. A trage sforile = a conduce în ascuns, din culise (o acțiune reprobabilă); a unelti. ♦ Fig. (Înv.) A îndemna; a atrage (asupra sa). 2. Tranz. A duce, a târî după sine. ◊ Expr. A trage targa pe uscat = a trăi în lipsuri, în sărăcie; a o scoate greu la capăt. A trage un picior sau a trage piciorul = a șchiopăta. ♦ (Despre animale de tracțiune) a face ca un vehicul să se deplaseze (ducându-l după sine). 3. Tranz. A pune (sau a scoate) (de) pe sine un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte; a înfunda pe cap o bonetă, o căciulă; a duce un accesoriu de îmbrăcăminte înspre o parte a corpului (spre a o acoperi); a aranja, a potrivi. 4. Intranz. (Pop.) A avea greutatea de..., a cântări, a atârna. 5. Tranz. A înfige (într-un corp ascuțit). 6. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la locul de îmbarcare sau de coborâre. 7. Intranz. A se opri undeva spre a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. 8. Refl. și intranz. (Reg. și fam.; urmat de determinări locale introduse prin prep. „la”) A se duce (mânat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. ♦ Intranz. Fig. A tinde spre..., a se simți atras către... ♦ Intranz. A prevesti o anumită stare. Trage a rău. 9. Refl. (Pop.) A se da la o parte, a se feri din cale; a se retrage. ◊ Expr. (Tranz.) A-și trage mâna de deasupra cuiva = a înceta să mai ocrotească pe cineva. 10. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unui fapt reprobabil; a ispăși. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge; a extrage. ◊ Loc. vb. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma)... = a învăța (dintr-o experiență). ◊ Expr. A trage foloase din (sau de pe urma)... = a avea, a obține un avantaj de pe urma... 2. Intranz. Fig. (în expr.) A trage cu urechea = a-și încorda auzul pentru a prinde zgomote ușoare, vorbe șoptite; a asculta pe furiș. A trage cu ochiul (sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, pentru a nu fi observat. 3. Tranz. A inspira; a respira; a inhala. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira greu din cauza oboselii, bătrâneții etc.; a se odihni după un efort greu. (Intranz.) A trage să moară = a fi în agonie, a-și trăi ultimele clipe. ♦ A fuma, a priza. 4. Intranz. (Despre sobe) A avea tiraj bun. 5. Tranz. A sorbi, a înghiți, a bea. ◊ Expr. (Absol.) A trage la măsea (sau la mustață) = a fi bețiv. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena o linie, un contur. ◊ Expr. (A fi) tras cu sfoara = (a fi) drept, aliniat. (Intranz.) A trage (peste ceva) cu condeiul (sau cu buretele) = a șterge; a anula; a face uitat, a uita. IV. 1. Tranz. (În diverse procese de muncă sau în acțiuni care presupun un efort fizic; cu sensul reieșind din determinări) A trage la rindea = a rindelui. A trage (o țesătură) la piuă = a supune o țesătură unei operații mecanice la piuă, pentru a o face mai deasă. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a șapirografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea) = a ascuți. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. (Intranz.) A trage cu acul = a coase, a broda. A trage cu coasa = a cosi. A trage la rame (sau la, din lopată) = a vâsli. ♦ A trece prin... Trage firele prin spată. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban câștigat (în credința superstițioasă că acest gest atrage un câștig ulterior bun). Tras (ca) prin inel, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios. ♦ A întinde și a subția un material ductil, trecându-l printr-o filieră. ♦ Refl. (În expr.) A se trage la față (sau la obraji, la chip) = a slăbi, a avea figura obosită, palidă. 2. Tranz. (Fam.) A face ceva cu plăcere, cu multă energie, cu pasiune. ◊ Expr. A trage un (pui de) somn sau a trage la soamne (ori la aghioase) = a dormi adânc. 3. Tranz. A da una sau mai multe lovituri; a bate, a plesni. 4. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca proiectilul, săgeata etc. să pornească spre țintă. 5. Tranz. A freca o anumită regiune a corpului în scopuri terapeutice; a masa. ♦ A fricționa. V. 1. Intranz. (Despre vânt) A bate, a sufla. 2. Tranz. (Adesea impers., subînțelegându-se ca subiect aerul rece, curentul etc.) A învălui pe cineva, provocându-i o senzație neplăcută de răcoare (urmată adesea de îmbolnăvire). VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul... ♦ A fi originar din... 2. A proveni; a fi provocat (de...). [Perf. s. trăsei, part. tras] – Lat. *tragere (= trahere).

CHICĂ chici f. pop. (mai ales la bărbați) Părul de pe cap, lung, lăsat pe umeri sau pe spate; plete. ◊ A face cuiva chica topor a trage de păr; a bate zdravăn pe cineva. [G.-D. chicii] /<sl. kyka

A CIUFULI ~esc tranz. 1) (părul) A face vâlvoi; a zbârli. 2) (ființe) A supune unei acțiuni de dezordonare a părului; a zbârli. 3) rar (persoane) A bate trăgând de păr; a părui; a flocăi. /Din ciuf

A FLOCĂI ~iesc tranz. 1) (ființe) A lipsi de păr, pene etc. prin smulgere; a jumuli. 2) fig. A bate, trăgând de păr; a părui. [Sil. -că-i] /floc + suf. ~ăi

A MIȚUI ~iesc tranz. 1) (oi, miei) A tunde de mițe. 2) pop. A bate, trăgând de păr; a părui; a flocăi; a târnui. /miță + suf. ~ui

MOȚ¹ moțuri n. 1) Smoc de fire din frunte sau din creștetul capului. * A lua (sau a apuca) de ~ pe cineva a trage de păr pe cineva; a părui. 2) Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3) Pielea roșie de pe capul curcanului care atârnă ca un ciucure. * ~ul curcanului plantă erbacee ornamentală cu flori purpurii, grupate în spice lungi. 4) Ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la căciulițe, bonete, fesuri etc. 5) Parte proeminentă (ascuțită) a unui lucru. /Orig. nec.

A PĂRUI ~iesc tranz. fam. 1) (piei de animale) A prelucra înlăturând părul sau blana (prin mijloace chimice). 2) A bate trăgând de păr; a flocăi; a târnui. /păr + suf. ~tor

PERDAF ~uri n. Radere contra direcției de creștere a părului. ◊ A trage cuiva un ~ a mustra aspru pe cineva; a muștrului. /<turc. perdah

A TÂRNUI ~iesc tranz. pop. 1) A mătura cu târnul. 2) fig. A bate, trăgând de păr; a flocăi; a părui. /târn + suf. ~ui

ciuciuriga vb. I (reg.) a trage de păr sau de urechi.

smocăi, smocăi și smocăiesc, vb. IV (reg.) 1. a trage de păr, a bate trăgând de păr, a scărmăna. 2. (despre in, cânepă) a smulge din pământ (în bătaie de joc). 3. (despre puii de animale) a suge cu lăcomie, zbătându-se; a smocoti. 4. (despre sugari) a mișca buzele, imitând suptul; a smocoti.

smocăit, -ă, adj. (reg.; despre oameni) tras de păr; ciufulit.

țurnăi, țurnăiesc, vb. IV (reg.) 1. a (se) certa. 2. a trage de păr.

țuțura, țuțur, vb. I (reg.) 1. a trage de păr, de urechi. 2. a fi mândru.

cĭufulésc v. tr. (ung. csúfúlni, a se urîți, d. csúf, urît; csúfolni, a lua în rîs. V. cĭuf 3). Zbîrlesc, stric peptănătura. Fam. Trag de păr, tîrnîĭ. V. refl. Te-aĭ cĭufulit, ți s’a cĭufulit păru.

dépăr și -éz, a -á v. tr. (lat. dé-pilo, -piláre, d. pilus, păr. – Se conj. ca apăr. V. depilez și depăn). Munt. ș.a. Depilez, iaŭ păru, maĭ ales vorbind de peĭ la tăbăcărie. Odinioară, trag de păr (Era obiceĭu la stabilirea hotarelor să se ĭa băiețĭ și să-ĭ tragă de păr orĭ să-ĭ bată, ca să ție minte pînă la bătrîneță că acolo-s hotarele. De aici și numele satuluĭ Depărațĭ, în Teleorman). – Și dápăr, dăpărat: c’o mînă te apără, cu alta te dapără.

tras, -ă adj. (part. d. trag). Tras la față, slab. Tras pintr’un inel, zvelt, supțire. Tras de păr, silit, forțat: argument tras de păr. Sprincene trase, văpsite.

țulúc n., pl. e (ngr. dzulufi [scris tzu-], zuluf). Mold. Fam. A apuca de țuluc, a apuca de chică (de păr), a trage o păruĭală. V. cĭuf, moț.

păruì v. 1. a trage de păr, a smulge părul; 2. a se lua de păr, a se încăiera.

tras a. târît: tras de păr; 2. vopsit: cu sprâncenele trase; 3. delicat, svelt: tras printr’un inel; 4. (la față) slăbit. ║ n. masaj.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa ceva, apucându-l pentru a-l da la o parte sau pentru a-l îndrepta spre un anumit punct. ◊ Expr. A trage (pe cineva) de mânecă = a) a-i face (cuiva) un semn, a-i atrage atenția spre un anumit lucru; b) a îmbia, a îndemna. A fi tras de păr = a fi relatat în mod exagerat, forțat, tendențios. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a cita pe cineva în fața justiției. A trage pe sfoară = a păcăli. A trage pe roată = a supune torturii cu ajutorul roții de tortură. A trage la răspundere = a cere cuiva să dea socoteală de faptele sale, a face răspunzător. A trage la fund (pe cineva) = a pune (pe cineva) într-o situație grea; a antrena (pe cineva) cu sine într-o afacere, într-o întreprindere dezavantajoasă, sortită eșecului. ♦ (Cu complementul „clopotul”) A face să sune (prin deplasare într-o parte și în alta). ♦ A întinde, a încorda (smucind) un fir, o sfoară. ◊ Expr. A trage sforile = a conduce în ascuns, din culise (o acțiune reprobabilă); a unelti. ♦ Fig. (Înv.) A îndemna; a atrage (asupra sa). 2. Tranz. A duce, a târî după sine. ◊ Expr. A trage targa pe uscat = a trăi în lipsuri, în sărăcie; a o scoate greu la capăt. A trage un picior sau a trage piciorul = a șchiopăta. ♦ (Despre animale de tracțiune) A face ca un vehicul să se deplaseze (ducându-l după sine); a pune în mișcare. 3. Tranz. A pune (sau a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte; a potrivi, a aranja o piesă de îmbrăcăminte pe o anumită parte a corpului. 4. Intranz. (Pop.) A avea greutatea de..., a cântări, a atârna. 5. Tranz. A înfige (într-un corp ascuțit). 6. Tranz. A dirija și a opri un vehicul ori o ambarcațiune la locul de îmbarcare sau de coborâre. 7. Intranz. A poposi undeva spre a fi găzduit; a se instala temporar undeva sau la cineva. 8. Refl. și intranz. (Reg. și fam.; urmat de determinări locale introduse prin prep. „la”) A se duce (împins de o dorință), a fi mânat, atras spre o țintă. ♦ Intranz. Fig. A tinde spre..., a se simți atras către... ♦ Intranz. A prevesti o anumită stare. Trage a rău. 9. Refl. (Pop.) A se da la o parte, a se feri din cale; a se retrage. ◊ Expr. (Tranz.) A-și trage mâna de deasupra cuiva = a înceta să mai ocrotească pe cineva. 10. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unui fapt reprobabil; a ispăși. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge; a extrage; p. ext. a obține. ◊ Loc. vb. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma)... = a învăța (dintr-o experiență). ◊ Expr. A trage foloase din (sau de pe urma) ... = a avea, a obține un avantaj de pe urma... 2. Intranz. Fig. (în expr.) A trage cu urechea = a-și încorda auzul pentru a prinde zgomote ușoare, vorbe șoptite; a asculta pe furiș. A trage cu ochiul (sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, pentru a nu fi observat. 3. Tranz. A inspira; a respira; a inhala. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira greu din cauza oboselii, bătrâneții etc.; a se odihni după un efort. (Intranz.) A trage să moară = a fi în agonie, a-și trăi ultimele clipe. ♦ A fuma, a priza. 4. Intranz. (Despre sobe) A avea tiraj bun. 5. Tranz. A sorbi, a înghiți; a bea. ◊ Expr. (Absol.) A trage la măsea (sau la mustață) = a fi bețiv. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena o linie, un contur. ◊ Expr. (A fi) tras cu sfoara = (a fi) drept, aliniat. (Intranz.) A trage (peste ceva) cu condeiul (sau cu buretele) = a șterge; a anula; a face uitat, a uita. IV. 1. Tranz. (în diverse procese de muncă sau în acțiuni care presupun un efort fizic; cu sensul reieșind din determinări) A trage la rindea = a rindelui. A trage (o țesătură) la piuă = a supune o țesătură unei operații mecanice la piuă, pentru a o face mai deasă. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a șapirografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea) = a ascuți. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. (Intranz.) A trage cu acul = a coase, a broda. A trage cu coasa = a cosi. A trage la rame (sau la, din lopată) = a vâsli. ♦ A trece prin... Trage firele prin spată. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban câștigat (în credința superstițioasă că acest gest atrage un câștig ulterior bun). Tras (ca) prin inel, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios. ♦ A întinde și a subția un material ductil, trecându-l printr-o filieră. ♦ Refl. (în expr.) A se trage la față (sau la obraji, la chip) = a slăbi, a avea figura obosită, palidă. 2. Tranz. (Fam.) A face ceva cu plăcere, cu multă energie, cu pasiune. ◊ Expr. A trage un (pui de) somn sau a trage la soamne (ori la aghioase) = a dormi adânc. 3. Tranz. A da una sau mai multe lovituri; a bate, a plesni. 4. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca proiectilul, săgeata etc. să pornească spre țintă. 5. Tranz. A freca o anumită regiune a corpului în scopuri terapeutice; a masa. ♦ A fricționa. V. 1. Intranz. (Despre vânt) A bate, a sufla. 2. Tranz. (Adesea impers., subînțelegându-se ca subiect aerul rece, curentul etc.) A învălui pe cineva, provocându-i o senzație neplăcută de răcoare (urmată adesea de îmbolnăvire). VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul... ♦ A fi originar din... 2. A proveni; a fi provocat (de...) [Perf. s. trăsei, part. tras] – Lat. *tragere (= trahere).

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n., (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct în care se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile... ♦ Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). 2. Rubrică rezervată, într-o publicație, unei specialități. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor unelte asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, sb. kolac.

PĂR², peri, s. m. 1. Totalitatea firelor subțiri de origine epidermică, cornoasă, care cresc pe pielea omului și mai ales pe a unor animale; spec. fiecare dintre firele de felul celor de mai sus sau (cu sens colectiv) totalitatea acestor fire, care acoperă capul omului. ◊ În doi peri = a) loc. adj. (pop.) cărunt; p. ext. care este între două vârste; b) loc. adj. și adv. (care este) neprecizat, nedefinit bine, nehotărât, între două stări; p. ext. îndoielnic, confuz, echivoc, neclar; c) loc. adj. și adv. (reg.) amețit de băutură; cherchelit. ◊ Loc. adv. În păr = cu toți de față. ◊ Expr. Din (sau de-a) fir în (ori a) păr = de la un capăt la altul și cu lux de amănunte; în întregime, în amănunt. Tras de păr, se spune despre o concluzie forțată, la care ajunge cineva exagerând sau denaturând adevărul. A se lua cu mâinile de păr sau a-și smulge părul din cap, se spune când cineva este cuprins de disperare. A se lua (sau a se prinde) de păr cu cineva = a se certa foarte tare, a se încăiera cu cineva. A atârna de un fir de păr = a depinde de o nimica toată. A se da după păr = a se comporta după cum cere împrejurarea; a se acomoda. N-am păr în cap sau cât păr în cap, ca părul din cap = în număr foarte mare; foarte mult. Cât păr în palmă (sau pe broască) = nimic; deloc. Când mi-o crește păr în palmă = niciodată. A avea păr pe limbă = a fi prost; a fi lipsit de educație, necioplit. A i se ridica (sau a i se sui) (tot) părul (în cap sau în vârful capului) sau a i se face (ori a i se ridica etc.) părul măciucă = a se înspăimânta, a se îngrozi, a-i fi foarte frică. A despica (sau a tăia) părul (sau firul de păr) în patru (ori în șapte etc.) = a cerceta ceva cu minuțiozitate exagerată. A-i scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) multe necazuri; a sâcâi, a agasa (pe cineva). A-i ieși (cuiva) peri albi = a îmbătrâni din cauza prea multor necazuri. A-i ieși (sau a-i trece) cuiva părul prin căciulă = a face eforturi deosebite, trecând peste multe greutăți; a ajunge la limita răbdării. ♦ (Pop.) Peri răi = numele unei boli de ochi, de obicei provocată de firele de gene mai lungi care irită globul ocular. ♦ (Fiecare dintre) firele chitinoase care acoperă unele organe sau părți ale corpului insectelor. ♦ P. anal. Firele scurte, ieșite în afară, care acoperă suprafața unei țesături, în special a unui covor. 2. Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; p. ext. țesătură din aceste fibre. 3. P. anal. Fiecare dintre filamentele (fine), de origine epidermică, existente pe anumite organe ale unor plante. 4. Arc în formă de spirală la ceas. 5. Compuse: părul-fetei = plantă criptogamă înrudită cu feriga, folosită ca plantă medicinală și ornamentală (Adianthum capillus-Veneris); părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunze mate, crestate adânc (Asplenium adianthum nigrum); părul-porcului = plantă erbacee cu frunze lungi și cu spiculețe (Equisetum telmateja). 6. Compus: (Astron.) Părul Berenicei = numele unei constelații din emisfera boreală. – Lat. pilus.

MOȚ¹, moțuri, s. n. 1. Șuviță de păr (mai lung și mai des) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale). ◊ Expr. (Fam.) (A fi) cu moț (în frunte) sau mai cu moț = (a se socoti) mai important, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav. A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori ceva. Moț și el, se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuție. A lua (pe cineva) de moț = a trage de păr. ♦ Șuviță de păr legată cu o panglică; p. ext. panglica cu care se leagă această șuviță. ♦ (Fam.; mai ales la pl., în forma moațe) Șuviță de păr răsucită pe un șiret, o hârtie etc. pentru a se încreți; p. ext. șiret, hârtie etc. folosite în acest scop; bigudiu. 2. Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3. Panaș, ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliță etc. 4. Pielea roșie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ◊ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee mare cu flori roșii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (Polygonum orientale); b) plantă erbacee cu flori roșii, mici, așezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (Amaranthus caudatus). 5. Nume dat unor inflorescențe. 6. (Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (Potamogeton perfoliatus). 7. Partea superioară ascuțită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [Pl. și: moațe] – Et. nec.

BUȘI², bușesc, vb. IV. Tranz. 1. A lovi (cu pumnul), a izbi. Parcă dacă s-ar pune toți, ori numai cîțiva... n-ar fi în stare să-l bușească, să-l betegească și să-l arunce peste uluci? PAS, L. I 81. M-a tras de păr, m-a bușit cu pumnii. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 326. Dar aista al nostru, fiind fecior în putere... l-a bușit și l-a trîntit pe acela de nici n-a avut ce face cu el. SADOVEANU, N. F. 155. ◊ Intranz. Bouțul bușea în ușă ca un berbecuț. MIHALE, O. 504. (Fig.) Transportul nu putuse porni dintr-o vîlcea din apropierea cîmpului de bătaie decît după amiază, tîrziu, căci toată ziua turcii bușiseră în dreapta și în stînga cu tunurile. PAS, L. I 323. 2. A împinge (pe cineva) cu putere, a îmbrînci, a trînti. Vrai să te bușească cei nandralăi, prin omăt? CREANGĂ, A. 41. ◊ Expr. A-l buși pe cineva rîsul = a-l apuca pe cineva un rîs nestăpînit. Mă buși un rîs nebun și, rîzînd, mă dusei lîngă Floricica. HOGAȘ, M. N. 47.

CHICĂ, chici, s. f. 1. Părul capului considerat (altădată) în întregime; (astăzi, numai) partea lăsată să crească lungă pe ceafă sau pe spate la bărbați și (mai rar) la femei; plete. V. cosiță. Era un băietan frumos... cu chica în cîrlionți. GALACTION, O. I 66. Chica lui neagră ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui. ISPIRESCU, L. 229. De cine doru se leagă? – De-un voinic fără mustață, De fată cu chica creață. HODOȘ, P. P. 37. ◊ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau măciucă) sau a face (cuiva) morișcă în chică = a trage de păr, a părui; p. ext. a bate zdravăn (pe cineva). Ia să-i faci chica topor, spinarea dobă și pîntecele cobză. CREANGĂ, P. 254. Beizadeaua scapă cu chica topor. GHICA, S. 40. Să nu-ți fac spetele strună Și chica măciucă. ALECSANDRI, P. A. 58. Lui jupînu Guliță i-am făcut o morișcă în chică. ALECSANDRI, T. I 312. 2. (Rar) Părul din ceafa animalelor; p. ext. ceafă. Vulpoiul sprinten ii sări în chică [lupului] și-l doborî. ODOBESCU, S. III 245. ♦ Penele de la capul păsărilor. Pe cea verde moviliță Se rotește-o păuniță Ș-un păun cu chica scurtă. ALECSANDRI, P. P. 410.

CIUFULI, ciufulesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la păr sau barbă) A pune în dezordine, a zbîrli. Dau fuga la gavanoșelul cu pomadă, vîr degetele în el, întind în palmă unsoarea și-mi ciufulesc, îmi ridic vîlvoi într-o clipă tot părul din cap. SADOVEANU, M. 194. ◊ A trage de păr. Leanca a ciufulit-o și i-a tras o palmă. PAS, Z. I 185. 2. A-și bate joc de cineva, a lua peste picior. Nu trebuie să ne lăsăm... să lăsăm legea ciufulită. CAMILAR, N. II 293. Oamenii de pe-aici... întocmesc și ei obști. Nu vă lăsați ciufuliți! CAMILAR, T. 42.

COLȚ, (I, II 2) colțuri, s. n., (II 1, 3, III) colți, s. m. I. (Uneori urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Punct unde se întîlnesc două (sau mai multe) laturi ale unui obiect sau ale unei figuri. Colțul mesei. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întîlnesc buzele. Ține țigara în colțul gurii. ▭ Zîmbea într-o parte cu un colț al gurii, arătîndu-și dintele cenușiu de tinichea. DUMITRIU, N. 159. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întîlnesc; locul unde cotește o stradă sau unde se desface o altă stradă. Colțul străzii. ▭ (Determinarea «străzii» este subînțeleasă) Oameni ca el întîlnești... la toate colțurile. SAHIA, N. 93. După ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Cald și-a rupt piciorul în colț, la Petrea bacalul. ALECSANDRI, T. 238. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de două străzi. Calea Victoriei, colț cu bulevardul 6 Martie. 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. V. unghi. Își ținea un colț al Arpei din cap, lipit de gură. DUMITRIU, N. 250. Întinse mîna spre buzunarul de la piept al brigadierului și-i aranjă un colț al batistei albe, scoase în afară. MIHALE, O. 501. Se găseau alături, luptînd cu-n colț de pînză care-i înfășură, zbătîndu-se în urletul furtunii. BART, E. 273. Lumea se răzlețește în toate colțurile ogrăzii. BUJOR, S. 10. ◊ Fig. (Eliptic) Caragiale e unul din, cei dintîi care, pe scenă, a ridicat un colț mic de pe marile suferinți țărănești. GHEREA, ST. CR. II 180. ♦ (În publicistică; totdeauna cu determinări) Rubrică rezervată unei anumite specialități. Colțid juridic. ♦ Margine, extremitate. Ia pe ciof, îl duce-n casă Și-l pune pe colț de vatră. ALECSANDRI, P. P. 384. Colț de pîine = fiecare dintre cele două capete ale unei pîini lungi (v. coltuc); p. ext. orice bucată de pîine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere, cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. V. ungher. În celalt colț al automobilului, tînărul Vîrlan se frămînta în sufletul lin de tot ce auzise din gura lui moș Gheorghe. BUJOR, S. 167. Își mai aruncă ochii o dată prin grajd, și zărind într-un colț un cal răpciugos... se duse la dînsul. ISPIRESCU, L. 3. Ea pasul și-l îndreaptă Lingă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. Slujitorii dedeau din colț în colț și nu mai știau ce să răspundă. ISPIRESCU, L. 44. (În sistemele pedagogice din trecut) A pune (un copil) la colț = a-l obliga să stea, drept pedeapsă, într-un ungher al camerei, cu fața la perete. Ia mai lasă-ne, domnule, că nu sîntem la școală. Atîta ar mai trebui: să ne pui la colț! PAS, Z. IV 161. ♦ Colț roșu = încăpere a unei instituții, anume amenajată, unde au loc diferite manifestări culturale sau profesionale. Sindicatele desfășoară o intensă activitate culturală de masă prin numeroase biblioteci, cluburi, colțuri roșii etc. – în vederea continuei ridicări a nivelului politic și profesional al celor ce muncesc. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2132. Alături de activitatea de zi cu zi ce trebuie să se desfășoare în căminele culturale și colțurile roșii, o atenție deosebită trebuie să fie acordată organizării de manifestări cultural-educative și artistice la locul de muncă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 1/2. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. În orice colț zîmbească veselia. CERNA, P. 52. Vederea lui nu poate străbate prin toate colțurile și afundăturile [pădurii]. ISPIRESCU, L. 57. Vesela artistă... Acum e pierdută într-un colț de lume, sub negrul pămînt. ALECSANDRI, P. I 229. ◊ Fig. Poate să primească bine și să înțeleagă sinceritatea cu care îți deschizi inima, – dar poate să se și supere... Știu eu?... Sînt atîtea colțuri în sufletele omenești! D. ZAMFIRESCU, R. 150. Acești poeți caută să găsească colțuri noi în domeniul artei. DEMETRESCU, O. 146. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. Și-n fiecare cuvînt Nu răsună glasul tuturor oamenilor Din toate colțurile lumii? BARANGA, V. A. 9. Dragele iubirile Cîntă ca paserile în toate colțurile. ALECSANDRI, P. P. 304. La colț de țară și la mijloc de masă = într-un loc ferit de primejdii. II. 1. (De obicei la pl.) Dinții animalelor (mai rar ai oamenilor), în special caninii. Colțun își descoperi colții într-un rînjet amenințător. SADOVEANU, N. F. 34. Scroafa se puse cu colții săi și sparse zidul, făcînd o gaură numai cît putea ea să treacă. ISPIRESCU, L. 129. [Mama zmeului] se pune, cu cei doi colți ce-i avea, a roade la zid. RETEGANUL, P. I 40. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, un caracter aprig. În Rusanda și-a arătat colții o făptură dîrză, care a vrut să trăiască și să-și apere inima. POPA, V. 309. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata să se încaiere. A avea colți = a fi dîrz, obraznic la răspunsuri, la replică. Aha... băietul are colți la răspunsuri. VISSARION, B. 287. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vîrfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii s-au ale altor instrumente asemănătoare; crăcană. O întoarse [furca] cu colții în sus. MIHALE, O. 218. 3. (Mai ales la pl.) Un fel de cui de fier care se aplică, iarna, pe talpa încălțămintei, ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vîrf ascuțit și proeminent de stîncă, de gheață etc. Colțuri de stîncă se îmbrăcau la rădăcină cu peria deasă, negricioasă, a tufelor țepoase. DUMITRIU, V. L. 6. Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț. ISPIRESCU, L. 25. Deodată se ridică din pămînt un colț sur, drept, neclintit. EMINESCU, N. 23. Așezînd genunchi și mînă cînd pe-un colț cînd pe alt colț, Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolți. EMINESCU, O. I 76. Un vultur cu durere țipa p-un colț de stîncă. BOLINTINEANU, O. 6. Să bei apă de pe piatră, Printre colțuri strecurată. TEODORESCU, P. P. 73. ◊ Compus: floare-de-colț = albumeală, floarea-reginei. 5. Vîrful plantelor (în special al ierbii) chiar la începutul dezvoltării lor, cînd încolțesc. Pe izlaz, iarba încă nu-și ridicase colțul într-atît, încît cirezile satului să meargă la păscut. MIHALE, O. 503. Nici nu-ți faci idee ce simțire de bucurie am cînd zăresc colțul unui fir de busuioc, al unei rozete; un sîmbure de viață, care crește, tinde cătră soare. SADOVEANU, O. IV 398. Mi se părea că fiecare pom, fiecare bulgăre, fiecare colț de iarbă au văzut... goana nebună a tatei. SAHIA, N. 62. Femeia trimite pe băiet cu vitele la cîmp, să pască colț de iarbă, să se mai înfiripe. ȘEZ. VII 137. (În legătură cu verbele, «a prinde», «a scoate», «a da» etc.) [Simion] se și auzea cîntînd din fluier... în timp ce oile pășteau repede iarba dată în colț. CAMILAR, TEM. 122. Începea a scoate colț porumbul. SADOVEANU, P. M. 275. III. 1. (Mai ales la pl.) Tăietură (sau șir de tăieturi) în formă mai mult sau mai puțin triunghiulară, făcută pe marginea unei stofe; dantelă împletită în formă de asemenea triunghiuri. 2. (Rar) Șuviță de păr ondulată, trasă pe frunte sau pe tîmple. Își drege colții de pe frunte. CARAGIALE, T. II 202.

MOȚ¹, moțuri și (2) moațe, s. n. 1. Șuviță de păr la femei și copii, ondulată și lăsată pe frunte, sau, la copii, prinsă în creștetul capului cu o panglică, cu o fundă; p. ext. panglică sau fundă cu care se leagă această șuviță. Poartă moț albastru. ▭ Să-ți fac o coadă ș-un moț. ȘEZ. I 237. ◊ Expr. A lua de moț (pe cineva) = a apuca, a trage de păr (pe cineva). (Ironic) (A fi) cu moț (în frunte) sau mai cu moț = a fi cu vază, însemnat, iscusit, breaz, grozav. Să-l vezi pe Martin: el cu moțu-n frunte. DAVIDOGLU, M. 83. Cum te-ai brodit tu mai cu moț, Mai firoscos decît noi toți? TEODORESCU, P. P. 111. A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori o expunere. ◊ (Familiar, cu valoare de interjecție, la adresa unei persoane care se amestecă nechemată în vorbă) Eh! moț! săriși și tu. Moț și el! ◊ (Rar, la animale) De pe vîrful prelins al moțului său din frunte, cele de pe urmă picături de apă ale potopului ceresc se strecurau domol și rar. HOGAȘ, M. N. 179. 2. (La pl.) Bucată de șiret, hîrtie sau metal pe care se înfășoară o șuviță de păr pentru a o ondula. V. bigudiu. 3. Smoc de pene de pe capul unei păsări. Pupăza are moț. Moțul ciocîrlanului. 4. Pielea roșie care atîrnă (ca un ciucure) de pe capul curcanului. V. creastă. Un curcan stă sus, pe-o bîrnă. Nu vrea să se bucure. Moțul roșu îi atîrnă Moale ca un ciucure. TOPÎRCEANU, M. 39. ♦ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee cu flori roșii în formă de spice care atîrnă în jos (Poligonum orientale); b) plantă erbacee cu flori mici și roșii așezate în spice lungi și mari, care atîrnă ca o coadă (Amarautus Caudatus). Moțul-curcanului tivea cu violet șanțurile. I. BOTEZ, ȘC. 102. 5. Ciucure de fire de mătase, de lînă sau de bumbac, care atîrnă la fes, la scufie etc. Cu căciuli moțate, Cu moțuri vărgate, Lăsate pe spate. TEODORESCU, P. P. 497. 6. Partea superioară, ascuțită sau bulbucată a unor lucruri. Îmi aduc aminte de fiecare fir de păpădie al cărui moț l-am retezat cu nuiaua. STANCU, D. 24. Moțurile capelelor se înălțau țanțoșe către tavan. SAHIA, N. 73.

PĂR², peri, s. m. 1. (La sg. cu înțeles colectiv) Totalitatea firelor subțiri de formație cornoasă, care iau naștere în epidermă și care cresc pe pielea mamiferelor. Calul se și scutură de trei ori și îndată rămîne cu părul lins-prelins și tînăr ca un tretin. CREANGĂ, P. 195. S-o aflai un turc bătrîn Cu barbă de păr păgîn. ȘEZ. I 109. Lupul păru-și schimbă, dar năravul ba. ◊ Expr. (În construcție cu verbele «a fi», «a se afla») (Toți sau cu toții) în păr = a fi sau a se afla toți de față, fără să lipsească nimeni dintre cei care ar trebui sau care ne-am aștepta să fie prezenți. Familia Herdelea se afla în păr în pridvor. REBREANU, I. 66. Purceii erau toți în păr la ugerul scroafei și sugeau. ISPIRESCU, L. 129. A doua seară se și înființase cheful în salonașul lui Iorgu. Șampanie din destul și toți ștrengarii în păr. CARAGIALE, O. III 13. A rămîne (sau a fi) fată în păr = a rămîne (sau a fi) necăsătorită. Fata babei însă... a rămas fată-n păr... și tot fată în păr va fi și pînă în ziua de astăzi. MARIAN, O. II 197. Tras de păr = forțat, exagerat sau denaturînd adevărul. Din fir în păr v. fir. ♦ (Prin restricție) Totalitatea firelor descrise mai sus, care acoperă capul omului. Deodată Bardac își simți părul ridicîndu-i-se în vîrful capului. SADOVEANU, O. VII 362. Din dalb iatac de foișor Ieși Zamfira-n mers isteț, Frumoasă ca un gînd răzleț, Cu trupul nalt, cu părul creț, Cu pas ușor. COȘBUC, P. I 56. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU, O. I 209. Fratele cel mijlociu Și cu părul castaniu Din ochi tare lăcrima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 499. Căpitan Rîmlean Calcă peste piatră Și iată că-ndată Lumei se arată o dalbă de fată... Vie și frumoasă... Cu păr aurit. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Expr. A se lua cu mîinile de păr sau (prin exagerare) a-și smulge părul din cap, se spune cînd cineva este cuprins de desperare. Cînd auzi împărăteasa de cele ce se întîmplase, se luă cu mîinile de păr. ISPIRESCU, L. 121. Să te-ajungă dor cumplit, Să lași lingura pe blid, Să ieși afară plîngînd Și părul din cap smulgînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 265. A se lua de păr cu cineva = a se încăiera cu cineva; (cu sens atenuat) a se certa foarte tare cu cineva. A(-i) ieși (cuiva) părul prin căciulă v. căciulă. A se da după păr = a se comporta după cum cere situația sau împrejurarea, a se acomoda. Bre tatar, dă-te după păr. Altfel te lepădăm. Aicea treaba-i una, supărarea-i alta. Nici n-avem cînd fi supărați. SADOVEANU, O. L. 109. Așa era acum și altfel nu putea să fie, și ea se dete din ce în ce după păr. SLAVICI, O. I 137. N-am păr în cap (sau cît păr în cap, ca părul din cap) = foarte mult, în foarte mare număr. Lume multă... iac-așa, ca păru din cap. BUJOR, S. 134. Ei! domnule, cîte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap! CARAGIALE, O. I 95. Cît păr în palmă (sau pe broască) = de loc. Odinioară am avut minte cît păr pe broască. SADOVEANU, O. I 504. Cînd o face broasca păr = niciodată. Cînd mi-a crește păr în palmă = niciodată. S-o pricopsi cînd mi-o crește păr în palm. PANN, la TDRG. A avea păr pe limbă = a fi prost, necioplit, lipsit de educație. (Mai ales în basme) A (i) se face (cuiva) părul măciucă V. măciucă. ◊ Compuse: (învechit) păr-de-cîine = înșelător, pezevenghi. Ești un hoț, un păr-de-cîine, nu voi să te văz mai mult. PANN, P. V. III 114; (Bot.) părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunzele fără luciu și crestate adînc, avînd sporangii dispuși pe partea inferioară a frunzei; crește prin crăpăturile stîncilor și prin pădurile umede și umbroase (Asplenium adiantum nigrum); părul-porcului = barba ursului. 2. (La sg.) Fiecare dintre firele care alcătuiesc părul. Un fir de păr alb în barbă. ◊ Expr. A despica părul (sau firul de păr) în patru v. despica. A (i) se ține (sau a-i atîrna) viața într-un fir de păr, se zice cînd cineva este în primejdie de a-și pierde viața. (Despre evenimente, împrejurări, situații, hotărîri) A atîrna de-un fir de păr = a depinde de-o nimica toată. ◊ (La pl.) Vorbea mereu despre perii încărunțiți înainte devreme... spunea mereu că o singură dorință mai avea în viață. SLAVICI, N. I 130. Cine să fie acel neomenit care mi-a necinstit perii cei albi. ai bătrînețelor mele? ISPIRESCU, L. 121. Loc. adj. și adv. În doi peri = a) între două stări, la mijloc, nici așa, nici așa; neprecis, nehotărît. Zîmbea în doi peri. VORNIC, P. 141. Ciocoi în doi peri, giumătate acățat de protipenda prin măritișul unei mătuși a lui c-un boieri mare și giumătate atîrnat în gios de rudele lui de starea a doua. ALECSANDRI, T. 1343; b) cherchelit, beat. Cînd îi omul în doi peri să te ferești de dînsul, c-atunci e cum îi mai rău. CREANGĂ, P. 166; c) (despre vorbe) cu două înțelesuri; echivoc. Toți se umflară de rîs deodată și începură a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi peri. ISPIRESCU, L. 36. ◊ Expr. A scoate cuiva peri albi = a necăji, a sîcîi, a pricinui supărări cuiva. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi de cînd ați venit. CREANGĂ, O. A. 261. A-i ieși (cuiva) peri albi = a avea multe supărări, a îmbătrîni din cauza prea multor necazuri. Of!... mi-o ieșit peri albi de cînd am fată mare! ALECSANDRI, T. I 51. ♦ Peri răi = numele popular al unei boli de ochi cauzată de o inflamație cronică a pleoapei, care face ca perii genelor să irite- globul ochiului. V. blefarită. 3. (La sg. cu sens colectiv) Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; țesătură din aceste fibre. Scăpase cartea pe învelitoarea ușoară de păr de cămilă. SADOVEANU, O. VII 97. Îmbrăcat într-o pijama de- păr de cămilă, sta răsturnat într-un fotoliu BART, E. 296. 4. (La pl.) Fire scurte care acoperă întreaga suprafață a unei țesături de lînă, în special a unui covor. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur Și stau toți îngenunchieți Pe covor cu perii creți. ALECSANDRI, P. P. 77. 5. (La pl.) Firișoarele scurte care acoperă, ca un puf, frunzele sau tulpinile unor plante.

PLÎNS², -Ă, plînși, -se, adj. 1. (Despre ochi, privire, față etc.; p. ext. despre persoane) Care a plîns, pe care se văd urme de lacrimi. Baba Rada... se trăgea de păr și avea priviri speriate și plînse. PAS, Z. I 193. Expuse cu mutră amărîtă și glas plîns pățania copilașului său. REBREANU, R. II 94. Dar, după ce i-a spus cîteva vorbe tare fierbinți ca s-o încînte, a luat seama cît era ea de plînsă. CARAGIALE, S. N. 278. 2. Fig. Jalnic, trist, sfîșietor. Iată cîntecul. – Poetul pentru ce-l mai scoate însă? Pentru cine e parfumul sau durerea lui cea plînsă? MACEDONSKI, O. I 129. Mirosul cel umed al florilor învioșate o făceau să doarmă mult și lin, însoțită în calea visurilor ei de glasul cel plîns al fluierului. EMINESCU, N. 11.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

VÎRTOS¹ adv. 1. Cu putere, cu forță, cu tărie. Cînd ei mă trag de păr vîrtos Să-i cert și să mă bucur. IOSIF, PATR. 30. Plăieșii din cetate Răspundeau vîrtos și ei. COȘBUC, P. I 328. 2. (La comparativ) Mai cu seamă, mai ales, mai mult, cu atît mai mult. Și mai vîrtos decît slovele mele... Faceți să scapere miezul cuvîntului. DEȘLIU, G. 34. Dacă te-a cunoscut o lighioană, mai vîrtos te cunoaște un om. SADOVEANU, A. L. 148. La toată lumea plăcea, fiindcă era om deștept și blînd... cu purtări alese și, mai vîrtos, cu dare de mînă. CARAGIALE, O. III 32. Sînt oameni ce nu iau îndreptare, Iar mai vîrtos aceia ce vor să ne muncească. ALEXANDRESCU, P. 83. ◊ Expr. Cu atît (sau, învechit, cu cît) mai vîrtos = cu atît mai mult. Dacă-i mustrat acuma pentru faptă, cu atît mai vîrtos ar fi fost mustrat și osîndit atunci. SADOVEANU, D. P. 138. [Ciubotelor] nu le-ar fi păsat nici de potop, cu atît mai vîrtos că aveau turetci. EMINESCU, N. 34. Nime nu îndrăznea a grăi împotriva lui, cu cît mai vîrtos a lucra ceva. NEGRUZZI, S. I 143.

dubui, dubuiesc, vb. tranz. – 1. A trage de păr. 2. A îndesa. – Probabil din dub „smoc de păr”.

smocoti, smocotesc, (zmocoti), vb. tranz. – (reg.) A se zbate, a se smuci. – Et. nes., cf. smocăi „a trage de păr” (< smoc + suf. -ăi) (MDA).

EXAGERARE. Subst. Exagerare, exagerație (rar); hiperbolă. Exces, extremism, abuz, deboșare, necumpătare. Ostentație, extravaganță, excentricitate, paradă (fig.). Grandilocvență; grandomanie, megalomanie, gigantomanie; gigantism. Gigant, colos, uriaș, namilă, titan. Grandoman, megaloman. Supra- (supraabundență; supraaglomerare, supraaglomerație; supraalimentare, supraalimentație; supraestimare, supraevaluare; supraîncărcare; supraom; suprapopulare etc.). Hiper- (hiperaciditate; hipersecreție; hiperexactitate; hipersensibilitate; hipertensiune; hipercorectitudine etc.). Arhi- (arhimilionar etc.). Ultra- (ultrademagog; ultrareacționar etc.). Prea- (preamărire). Adj. Exagerat, excesiv, abuziv, hiperbolic, umflat (fig., fam.), tras de păr. Extravagant, excentric, fistichiu (fig.), neobișnuit, ciudat, bizar; exuberant, ostentativ, bombastic. Excepțional, admirabil; gigantic, gigantesc (livr.), enorm. Supra- (supraabundent; supraaglomerat; supraalimentat; supraevaluat, supraestimat; supraîncălzit; supranatural; supraomenesc etc.). Hiper- (hiperexcitabil; hipercorect; hipersensibil; hipertensiv etc.). Arhi- (arhicunoscut; arhiplin; arhireacționar; arhipopulat etc.). Ultra- (ultramodern; ultrareacționar; ultrasensibil etc.). Prea- (preabun; preacurat; preafericit; preaputernic etc.). Extra- (extrafin; extraordinar etc.). Vb. A exagera, a amplifica, a mări, a umfla (fig.), a da proporții, a forța nota, a întinde coarda (ața, sfoara), a abuza, a depăși limita, a trece peste preatcă; a întrece măsura, a merge prea departe, a se întrece cu gluma (cu șaga), a face din țînțar armăsar, a auzit-o cît un bold și a făcut-o de un cot, a îngroșa culorile, a spune lucruri cu moț, a înflori cele spuse, a trage bărbi (arg.), bărbieri (fig., arg.). Supra- (a supraaprecia; a supraestima; a supraevalua etc.). Prea- (a preamări, a preaslăvi). Adv. Exagerat de, fără noimă, din cale afară de..., nespus de..., foarte, prea de tot, extraordinar de.... V. afectare, automulțumire, ciudățenie, grandilocvență, grandoare; manie, ostentație, saturație, statură, superlative. EX AMEN 104

depărare sf [At: (a. 1679) DOC. Î., ap. GHIBĂNESCU, I. Z. IV, 30 / Pl: ~rări / E: depăra²] 1 (Reg) Smulgere a părului din cap (de jale, de desperare etc.) Si: depărat¹ (1), depărătură (1). 2 (Fig) Necăjire. 3 (Fam) Păruială. 4 (Înv) Tragere de păr (și chiar păruială), obișnuită în contextul stabilirii hotarelor între moșii Si: depărat¹ (4), depărătură (4).

chică sf [At: BIBLIA (1688) / V: cică / E: vsl кука] 1 (Pfm) Părul capului în întregime, crescut lung. 2 (Spc) Părul care cade pe ceafa sau până pe spate la bărbați și mai ales la fete. 3 (Pop; îe) A face cuiva ~ topor sau măciucă A lua pe cineva la bătaie. 4 (Pop; îe) A face cuiva morișcă în ~ A bate zdravăn pe cineva. 5 (Pop; îe) A fi tare de ~ A fi sănătos. 6 (Îae) A fi voinic. 7 (Îae) A fi gras. 8 (Îae) A fi bogat. 9 (Pop; îe) A se tărăgăi de ~ca dracului A se trage de păr (unul pe altul). 10 (Îae) A se lua la bătaie. 11 (Îae) A duce trai rău (bărbatul cu nevasta). 12 Păr străin purtat ca perucă. 13 (La animale) Părul din ceafă. 14 (Reg; la păsări) Creastă. 15 (Reg; la păsări) Bărbie (de găină). 16 (Bot; îc) ~ca-voinicului Plantă erbacee decorativă, cu flori albastre ca cerul, rar alburii Si: barba-boierului, borză, morăriță, nigeluță, paingăn, vergură-învelită (Nigella damascena). 17 (Îc) ~ca~bulgarului Plantă nedefinită mai îndeaproape.

cioșmoli [At: CREANGĂ, P. 114 / V: (reg) ~osm~, ~ozm~, ciosmăli, ~măli, ~șom~ / Pzi: ~lesc / E: nct] (Reg) 1 vt A mesteca urât. 2 vi (Îf ciosmoli) A trage de părul cuiva. 3 vt A gusta. 4 vr A se zvârcoli (în așternut). 5 vr (D. porci) A-și căuta culcușul Si: (reg) A se gozăi, a se tăvăli Cf ciorcioli. 6 vr A se codi.

ciuciuriga vt [At: BUGNARIU, N., ap. DA / Pzi: ~rig / E: nct] (Reg) 1 A trage de păr (pe cineva). 2 A urechea.

ciuciurigare sf [At: BUGNARIU, N., ap. DA / Pl: ~gări / E: ciuciuriga] (Reg) 1 Tragere de păr Vz păruire. 2 Urechere.

ciufuli vt [At: MARIAN, O. I, 232 / Pzi: ~lesc / E: ciuf] 1 A zbârli părul sau barba cuiva. 2 A trage de păr pe cineva. 3 (Pex) A bate pe cineva (trăgându-l de păr). 4 A ciufului.

ciufulire sf [At: DICȚ. / Pl: ~ri / E: ciufuli] 1 Zbârlire a părului sau a bărbii cuiva. 2 Tras de păr. 3 (Pex) Bătaie dată cuiva.

clopotniță sf [At: ANON. CAR. / V: ~podn~, ~pon~, ~poln~, ~porn- / Pl: ~țe / E: clopot + -(n)iță] 1-2 Turn de biserică sau construcție în formă de turn (lângă biserică) unde sunt instalate clopotele. 3 (Îrg; art) Joc în care mai mulți tineri făceau un cerc ținându-se de umeri în jurul unuia care nu știa despre ce e vorba, iar alt tânăr se urca pe umerii lor și îl trăgea de păr pe cel din mijloc, spunând că „trage clopotul”.

colț [At: DOSOFTEI, V. S. 20/2 / Pl: ~i sm, ~uri sn / E: ucr колици, cf bg колец srb kolac, pn kolec] 1 sm Dinte al animalelor și al oamenilor. 2 sm (Pop; îe) A-și arăta ~ii A manifesta o atitudine agresivă. 3 sm (Pop; îe) A scăpa din ~ii cuiva A scăpa dintr-o mare primejdie. 4-5 sm (Pop; îlv) A (se) lua în ~i A (se) certa. 6 sm (Îae) A fi gata de încăierare. 7 sm (Pop; îe) A fi la ~i A trăi rău. 8 sm (Pop; îe) A prins de la ~ A se obrăznici. 9 sm (Înv; îe) A avea ~i A fi obraznic. 10 sm (Îc) ~de-lup Bucățele mici de os desprinse dintr-un os mort, care ies printr-o fistulă împreună cu puroi. 11 sm (Îae) Răni pline de puroi. 12 sm (Îae) Tuberculoză osoasă. 13 sm (Reg; îc) ~ul lupului Cancer. 14 sm (Bot; reg; îae) Crăbin (Cirsium erisithales). 15 sm (Bot; reg; îc) ~ul babei sau ~ii babei Plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase Si: păducheniță, păduchele-caiului, păduchele-elefantului (Tribulus terrestris). 16 sm (Îae) Buruiană cu ghimpi. 17 sm (Bot; reg; îc) ~ul leului (după ger Löwenzahn) Capul călugărului (Leoilolon antumnalis). 18 sm (Bot; reg; îc) ~de-cal Specie de porumb cu bobul mare, lat și albicios Si: dinte-de-cal, dintele-calului. 19 sm (Pop; îs) Boală de ~i Boală a porcilor. 20 sm (Reg) Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 21 sm (Reg) Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață. 22 sm Vârf ascuțit, proeminent de stâncă, de gheață etc. 23 sm (Reg) Papilă pe limba rumegătoarelor. 24 sm (Mdv; lpl) Ridicături tăioase pe marginea măselelor cailor, care, prin rănile pe care le produc, împiedică mestecarea furajelor și cauzează indigestii și colici. 25 sm Șuviță de păr ondulat, trasă pe frunte sau pe tâmple. 26 sm Vârful plantelor, în special al ierbii, când încolțesc. 27 sm (D. plante; reg; îlv) A da ~ A încolți. 28 sm Plantă care încolțește. 29 sm Mugurul unei plante. 30 sm Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. 31 sn (Șîs) ~ de pâine Coltuc. 32 sn (îas; pgn) Orice bucată de pâine tăiată de la o margine. 33 sn (Îs) ~ul colțarului Unghiul din afară al echerului. 34 sn Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. 35 sn (Spt; îs) Lovitură de ~ Lovitură executată dintr-un colț al terenului când un jucător trimite balonul peste linia de fund a terenului. 36 sn (Îs) ~ul gurii Fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. 37 sn Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc. 38 sn Locul format de fiecare dintre colțuri. 39 sn (Înv) Loc îndepărtat. 40 sn (Înv) Ascunziș. 41 sn (Îlav) ~ cu... În unghiul format de străzile... 42 sn (Îla) În (sau c) ~uri Colțuros. 43 sn (Îlav) În (sau din) toate ~urile (lumii) (De) pretutindeni. 44 sn (Pop; îe) A prinde pe cineva la ~ A prinde pe cineva la strâmtoare. 45 sn (Pop; îe) A da din ~ (în ~) A recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. 46 sn (Îe) A pune la ~ A blama. 47 sn (Îae) A pedepsi. 48 sn (Fig) Coloană de susținere. 49 sn Conducător. 50 sn (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. 51 sn Porțiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. 52 sn Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 53 sn Tăietură în formă aproximativ triunghiulară făcută pe marginea unei stofe. 54 sn Dantelă împletită triunghiular.

morăială¹ sf [At: DLR ms / Pl: ~ieli / E: morăi¹ + -ală] (Mol) Bătaie dată cuiva, cu tras de păr Si: (reg) morăreală.

moț¹ sn [At: ANON. CAR. / Pl: ~uri și (13, 14) moațe / E: nct] 1 Smoc, șuviță de păr mai lung și mai des, din frunte sau din creștetul capului, la oameni și la animale Si: motoc (3). 2 Smoc de pene, uneori de altă culoare, de pe capul unor păsări Si: (reg) moțochină (1). 3-4 (Irn; Îljv) (Mai) cu ~ (Într-un mod) mai deosebit, mai iscusit, mai grozav decât altcineva. 5-6 (Îal) (Într-un mod) mai îngrijit. 7-8 (Îal) (Într-un mod) mai hazliu. 9 (Îe) ~ și el! Se spune cuiva care apare pe neașteptate undeva sau intervine brusc într-o discuție. 10 (Gmț; îlv) A lua (sau a apuca) de ~ A trage de păr. 11 (Reg; îe) A face (pe cineva) cu ~ A defăima. 12 (Îc) ~ul-cocoșului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 13 Șuviță de păr la copii, legată cu o panglică. 14 (Pex) Panglică cu care se leagă moțul (9) copiilor. 15 (Mpl) Șuviță de păr răsucită pe o bucată de șiret, de cârpă, de hârtie sau pe o clamă, pentru a se încreți. 16 (Pex) Șiret, cârpă, hârtie folosită în acest scop Vz bigudiu. 17-18 (Reg) (Barbă mică sau) cioc. 19 Panaș. 20 Ciucure. 21 Piele roșie care atârnă ca un ciucure deasupra ciocului curcanului. 22 (Îc) ~ul-curcanului Plantă erbacee mare, cu flori roșii, roz sau albe dispuse în spice ce atârnă Si: (reg) creasta-cocoșului, nasul-curcanului (Polygonum orientale). 23 (Reg; îae) Busuioc-roșu (Amarantus caudatus). 24 (Reg; îae) Levănțică (Lavandula officinalis). 25 (Reg) Inflorescență. 26 (Spc) Floare de papură. 27 (Spc) Spic din vârful porumbului. 28 (Spc) Boabe, grăunțe în spic. 29 (Reg) Con de brad. 30 (Mun) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (Potamogeton perfoliatus). 31 (Pan) Parte mai de sus a unui obiect Si: vârf 32 (Mun; Olt; fig) Parte mai bună a unui lucru Si: lamură. 33 (Pan) Vârf ascuțit al unei căciuli, al unei bonete etc. 34 (Reg) Căciulă. 35 (Reg; pan) Gurgui al opincii. 36 (Trs; pan) Prâsnel la fus. 37 (Reg; pan) Feștilă a lumânării. 38 (Reg; pan) Matiță (1).

părui¹ [At: LB / Pzi: ~esc / E: păr¹ + -ui] 1 vt (Tăb) A îndepărta prin procedee chimice părul de pe pieile crude Si: a depila. 2 vt (Îs) Mașină de păruit Mașină care face operația de îndepărtare a părului de pe piele. 3-4 vtrr (Fam) A (se) trage de păr¹ (1) Vz flocăi. 5-6 vtrr A (se) bate trăgându-se de păr¹ (1). 7-8 vtrr (Pgn) A (se) bate.

păruială¹ sf [At: POLIZU / V: (reg) pălu~ / Pl: ~ieli, (reg) ~iele / E: părui¹ + -eală] (Fam) 1 (Tăb) Îndepărtare a părului de pe pieile crude Si: păruire¹ (1), păruit¹ (1). 2-3 (Bătaie prin) tragere de păr¹ (2-3) Si: păruire¹ (2-3), păruit¹ (2-3). 4 (Pgn) Bătaie. 5 (Reg) Batjocură. 6 (Tăb; rar) Unealtă cu care se îndepărtează părul¹ de pe cergi.

zgâlțâi [At: LB / V: (îrg) ~ia, ~țăi (S și: sgâlțăi), (înv) ~ția, ~ții, ~ârțui, ~âțăia, ~âțui, ~țini, zgălțăi, (reg) ~țui, ~âțâi, ~âțâia, zguțăi, zguțâi, zguțui, ~âțăi] 1-2 vtr A (se) zgudui (1-2). 3-4 vtr (Îvr; d. pământ) A (se) cutremura (7-8). 5 vt (Îvr; c. i. un recipient) A clătina (2). 6-7 vt (C. i. oameni sau părți ale corpului lor) A zgudui (18-19). 8-9 vtrr (Reg) A (se) trage de păr. 10 vi (Reg; d. dinți) A clănțăni (1). 11 vt (D. frig, boli, emoții etc.) A zgudui (20). 12 vt (Fam; fig) A înfiora. 13 vt (Fam; fig) A critica sever.

smocăi vt [At: I. CR. III, 345 / V: șm~ / Pzi: smocăi, ~esc / E: smoc + -ăi] 1 (Mol; Buc) A trage de păr Si: (pfm) a scărmana. 2 (Mol; Buc) A bate trâgând de păr Si: (pfm) a scărmăna. 3 (Reg; c. i. in, cânepă etc.) A smulge din pământ în bătaie de joc. 4 (Mun; d. puii de animale) A suge cu lăcomie, zbătându-se Si: (reg) a smocoti (1). 5 (Mun; d. sugari) A mișca buzele, imitând suptul Si: (reg) a smocoti (2).

smocăit², ~ă a [At: GLOSAR REG. / Pl: ~iți, ~e / E: smocăi] (Reg; d. oameni) 1 Tras de păr. 2 Ciufulit (2).

MORÍȘCĂ s. f. Diminutiv al lui moară. 1. Moară (1) mică (cu o singură piatră sau roată), pusă în mișcare de vînt, de apă sau cu mîna; (regional) ciutură. Șăsul se întinde păn la părău care vine de la morășca Boteștilor. (a. 1702). IORGA, S. D. I, 86. [Apa] treca prin mijlocul satului și pune în-mișcare șepte moriște. IONESCU, P. 379. Făcea zgomot mare, O moară de vînt, Dar biata morișcă, Deși-avea un pic De porumb și hrișcă, Nu lucra nimic. ALECSANDRI, POEZII, 122. O moară cu o singură piatră sau roată se numește morișcă sau ciutură. PAMFILE, C. 180. Pe alocarea, se vedeau singuratece moriști de vînt. V. ROM. octombrie 1955; 123. Na,morișco, na, na, na; Moara tot hodorogea Și pin apă tot fugea. ALECSANDRI, P. P. 103, cf. TEODORESCU, P. P. 144. Și porni apoi la moară La morișcă cea tărcată Unde dă fărina gata. MARIAN, S. R. I, 41. ◊ F i g. Te plimbai. . . grămădind, măcinînd cugetări peste cugetări în morișca creierilor tăi. GANE, N. III, 143. ◊ E x p r. A-i umbla (cuiva) gura ca o morișcă = a vorbi mult și fără rost, a-i umbla gura ca o moară (hodorogită). A face (cuiva) morișcă (de vînt) în cap (sau în pă, în chică) = a răsuci (cuiva) părul din cap, producînd o durere vie; a trage pe cineva de păr. Am tras trii palme țigancei, precum și lui jupîn Gulițâ i-am făcut o morișcă în chică, ca să le pun minte. ALECSANDRI, T. 73. Pînă o pune căprarul mîna în chica vrunia să-i facă morișcă de vînt. DELAVRANCEA, S. 25, cf. CIAUȘANU, V. 180. (Regional) A făcut morișcă = a murit, a răposat, CIAUȘANU, V. 180. A face o morișcă = (despre un car plin de snopi) a se răsturna. Cf. PAMFILE, J. I, 128. A ajunge de la moară la morișcă = a ajunge rău; a decădea, a scăpăta. Cf. ZANNE, P. III, 247. 2. Vînturătoare (pentru cereale). Moriști. . . duduiau împrăștiind nori de pleavă, alegînd grăunțele galbene ca aurul. ANGHEL, PR. 82, cf. CIAUȘANU, V. 180. Am luat morișca, la vînturat. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, cf. ALRM SN I h 60. 3. (De obicei determinat prin „de vînt”) Obiect imitînd aripile unei mori de vînț, care se așază pe acoperișul unei case (ca ornament) sau în livezi și pe ogoare (servind ca sperietoare împotriva păsărilor stricătoare). Un feliu de moriști mititele de lemn, numite „moriști de vînt”, pre cari le pun în locurile cele mai cercetate de vrăbii. MARIAN, O. I, 403. Ca sperietoare pentru păsări slujește și morișca de vînt.. PAMFILE, R. 148. Vîntul trecea prin ulița îngustă, se înfunda țiuind pe subt acoperișurile negre, șuiera prin moriștele de vînt de pe creasta caselor. SADOVEANU, O. I, 114, cf. ALRM SN I h 34, A IX 5, 6. ◊ (În metafore și comparații, sugerînd ideea de învîrtire) Atunci lumea-n căpățînă se-nvîrtea ca o morișcă De simțeai, ca Galilei, că comedia se mișcă. EMINESCU, O. I, 140. Bătrînul se uita placid la dînsa. .. , învîrtind degetele morișcă și zîmbihd. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. Sări în picioare și învîrtindu-se cu brațele întinse prin aer ca o morișcă, se repezi. . . țipînd ascuțit. V. ROM. martie 1954, 181. Înălță ochii la cerul înnorat, răsucind bastonul morișcă între degetele înmănușate. C. PETRESCU, A. R. 41. ♦ Jucărie confecționată din tablă, hîrtie etc., înfățișînd aripile sau roata unei mori, care se învîrtesc la bătaia vîntului. Se fac pătrate de tablă, de tinichea și colțuri opuse se îndoaie în același sens. Celelalte două colțuri rămîn să slujească ca axă, sprijinindu-se în degete. Copiii suflă în cavitatea unui colț și morișca se învîrte, PAMFILE, J. I, 69. Un patrat de hîrtie se rupe pe diagonale pînă aproape de mijloc, 4 din cele 8 colțuri se prind la mijloc cu un cui care se înfige într-un băț. Dacă bate vîntul morișca se învîrtește. id. ib. II, 85. ♦ Jucărie confecționată dintr-un cărăbuș sau alt gîndac (care face zgomot cînd zboară), imobilizat cu ajutorul unui ac de mărăcine și lăsat să zbîrnîie în aer. Cf. MARIAN, INS. 23. Fac morișcă-n vînt din bunzari. ALR II 4 367/260, cf. 4 367/172, 192, 272, 284, 349, 833. 4. (Rar) Rîșniță (pentru măcinat cafea, piper, pesmet etc.). Cf. BARCIANU, ALEXI, W., NICA, L. VAM. 161, A IX 4, 6. ♦ Piuliță. Cf. ALR II 3 978/362, 833. 5. Mulinetă. Totuși mlădița, vîrful e de neapărată lipsă, mai cu seamă în lipsa moriștei sau mosorului cu struna de rezervă. ATILA, P. 32, cf. 37. 6. (Regional) Pipotă. Cf. ALR I 124/156, 1006/166, ALRM SN I h 246, A II 6. – Pl.: móriști și (rar) moriște, morișchi (ALR II 4 377/29). – Moară + suf. -ișcă.

MOȚ¹ s. n. 1. Smoc, șuviță de fire de păr (crescute mai lungi și mai dese) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale); smoc de pene (uneori de altă culoare) de pe capul unor păsări; (regional) moțochină (1), moțoc (2). Cf. ANON. CAR. Să iasă cu moț fiecare pui. PANN, H. 81/6. Tunderea sau tăierea moțului se întîmplă. . . după împlinirea anului al treilea de la naștere. MARIAN, NA. 414. O oaie mărginașe se opri, ridică moțul din cîrd, behăi și o luă la goană. PREDA, Î. 143. O pupăză, simțind cum i se ridică Moțul de pene din creștet. V. ROM. octombrie 1954, 160. Mai poftim, Anico, jos, Să-ți fac o coadă ș-un moț. ȘEZ. I, 237. Moț, moțișorul meu, De cînd te-am spălat, De cînd te-am pieptănat, Nici o slujbă nu ți-am dat. MAT. FOLK. 690. În ușa stînii venea Și-n stînă că să uita, Numai moțul că-i zărea Și din gură câ-i zicea. PĂSCULESCU, L. P. 276. Nașa a luat din moț copilului. Com. din ȚEPEȘ- CERNAVODĂ. (F i g.) O singură fată am, îi dau zestre bună, alt moț nu-i trebuie. SADOVEANU, P. M. 63. ◊ (De obicei ironic) (Mai) cu moț = a) l o c. a d j. (mai) de seamă, (mai) important, (mai) deosebit, (familiar) (mai) breaz. A zice că boieru e mai cu moț ca rumănu este a crede că cîinili crescut în casă. . . nu e tot una cu ăl ciobănesc, JIPESCU, O. 130. Te găsiși tu mai cu moț, să ne faci de rîs. KLOPȘTOCK, F. 132, cf. 161. Toate erau aci mai cu moț decît la locanta domnului Maicu din Satu Mare. STANCU, R. A. V, 107. Păstra pentru la urmă o învinuire care se născocise în mintea lui. Era cea mai cu moț. PAS, Z. III, 287. îs mai cu moț dînșii GALAN, B. I, 60, DAVIDOGLU, M. 83. Cum te-ai brodit tu mai cu moț, Mai firoscos decît noi toți. TEODORESCU, P. P. 111, cf. CIAUȘANU, GL. ; b) l o c. a d v. (mai) îngrijit, (mai) înflorit, (mai) cu haz. Spune-le nițel mai cu moț, iar nu așa, odoronc-tronc, ca din topor. ISPIRESCU, ap. ZANNE, P. I, 555. ◊ E x p r. Moț și el !, se spune cuiva care apare pe neașteptate undeva sau intervine brusc într-o discuție. Cf. ZANNE, P. II, 715, CIAUȘANU, GL. (Glumeț) A lua (sau a apuca) de moț = a trage de păr, a bate (pe cineva) trăgîndu-l de păr. Ducîndu-se la baba Eva, o luă de moț, o învîrti de trei ori pre după mînă și o bătu de o făcu vînâtă. CĂTANĂ, P.B. II, 15. (Regional) A face (pe cineva) cu moț = a defăima (pe cineva). ZANNE, P. I, 555. ◊ Compus: moțul-cocoșului = numele unei plante nedefinite mai de aproape. Se arde o buruiană numită moțul-cocoșului, se amestecă cu undelemn și se unge vita la mușcătură. GRIGORIU-RIGO, M. P. II, 13, cf. BUJOREAN, B. L. 385. ♦ Șuviță de păr (la copii) legată cu o panglică; p. e x t. panglica cu care se leagă această șuviță. Fetița și-a pierdut moțul. Com. din BRAȘOV. ♦ (Mai ales la pl.) Șuviță de păr răsucită pe o bucată de șiret, de cîrpă, de hîrtie sau pe o clamă, pentru a se încreți; p. e x t. șiret, cîrpă, hîrtie folosită în acest scop. V. bigudiu. ♦ (Regional) Barbă mică sau cioc. Cf. ALR II 6 932/27, 833. 2. Panaș; ciucure. Seimenii călări, înarmați și îmbrăcați cu haine roșii și moțuri galbene. FILIMON, O. I, 302, cf. IORDAN, L. R. A. 61, TEODORESCU, P. P. 497. 3. Pielea roșie care atîrnă (ca un ciucure) deasupra ciocului curcanului. Un curcan stă sus, pe-o bîrnâ, Nu vrea să se bucure. Moțul roșu îi atîrnă Moale ca un ciucure. TOPÎRCEANUI, M. 39. Nasul subțire și vînât, căzut ca un moț de curcan. CAZIMIR, GR. 31. ◊ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee mare, cu flori roșii, roz sau albe dispuse în spice cé atîrnă în jos; (regional) creasta-cocoșului, nasul-curcanului (Polygonum orientale). Cf. PANȚU, PL., H IV 53, 194; b) (regional) busuioc-roșu (Amarantus caudatus). Cf. PANȚU, PL. ; c) (regional) levănțică (Lavandula officinalis). ALR II 6 295/812. Moțul-curcanului tivea cu violet șanțurile. BOTEZ, ȘC. 102. Înaintau. . . deschizîndu-și drum pe sub tufe uriașe: vetrice, moțul-curcanului, cătină. GĂLAN, B. I, 84, cf. H I 187, II 142, V 279, IX 472, XII 20, XVI 405. 4. (Regional) Inflorescență; s p e c. floare de papură (ALR I 1 907/78é, 818, 890, 900); spic de porumb (DAMÉ, T. 63, I. CR. IV, 219, 221); boabe, grăunțe în spic (ALR II 5 135/791, 872, 876, 886, 899, 928). Se alege numai moțul sovîrfului cu floare. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 134, cf. PAMFILE, A. R. 85. Se bucură [floarea] cînd un țînțar De moțu-i aurit se prinde. ARGHEZI, V. 33. Îmi aduc aminte de fiecare fir de păpădie al cărui moț l-am retezat cu nuiaua. STANCU, D. 24. ♦ (Regional) Con de brad (Movilenii-Slatina). ALR I 974/890. 5. (Prin Munt.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei ( Potamogeton perfoliatus). Cf. PANȚU, PL. 6. P. a n a l. Partea cea mai înaltă, cea mai de sus, vîrf (al unui obiect). Sta cocoțată ín moțul carului, ca o mireasă. CONV. LIT. XLIV¹, 39,Are dibăcia cofetarului de-a ridica pe farfuria întinsă o cremă bătută, cu moț. ARGHEZI, P. T. 6. Se așază ciori pe moțul plopului. STANCU, D. 96. ♦ Fig. (Prin Mold. și Olt.) Partea cea mai bună (a unui lucru); lamură. Cf. H XVIII₁ 143. Moțu făinii. ALR 1 772/839. 7. P. a n a l. Nume dat capătului bulbucat sau ascuțit al unui obiect: a) Vîrful ascuțit al unei căciuli, al unei bonete etc. O scufă. . . lungă, cu moț îndoit spre nas. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 159. O căciulă de samur destul de mare își pleacă moțul deasupra frunții.lui. IORGA, C. I. I, 122. Moțurile capelelor se înălțau țanțoșe către tavan. SAHIA, N. 73, cf. 52. ♦ P. e x t. (Regional) Căciulă (Hațeg). H XVII 99.b) (Regional) Gurguiul opincii. Cf. DR. VI, 322, GR. S.VIi, 240, ALR I 1 676. c) (Prin Transilv.) Prîsnel (la fus). Cf. ALR I 1 270/174, 178. d) (Regional) Feștila lumînării (Negreni-Slatina). ALR II/I MN 141, 3 908/791, cf. ALRM II/I h 379/791. e) (Regional) Matiță (1). DAMÉ, T. 124. – Pl.: moțuri și (în unele sensuri) moațe. – Etimologia necunoscută.

dubuí, dubuiesc, v.t. 1. A trage de păr. 2. A îndesa. – Probabil din dub „smoc de păr”.

❍ȚUȚURA (-țur) vb. tr. Trans. A trage (de păr, de urechi): el se apropie de cal, îl țuțură de urechi... apoi se urcă și plecă (SLV.).

smocotí, smocotesc, (zmocoti), v.t.r. (reg.) A se zbate, a se smuci. – Et. nes., cf. smocăi „a trage de păr” (MDA).

CUVÂNT A ascunde cuvântul (înv.) = A ține în secret, a se preface: Craiul... îmbla cu înșelăciune, ascunzând cuvântul. (MIRON COSTIN) A avea cu cineva un cuvânt = A avea de discutat ceva cu cineva: El a întârziat puțin, deoarece mai avea un cuvânt cu prietenul său. A cere (sau a da, a avea) cuvântul = A cere sau a da cuiva dreptul de a vorbi (într-o ședință, într-o adunare etc.): Ea a cerut cuvântul în consiliul facultății și a prezentat un punct de vedere interesant. A crede pe cuvânt = A crede fără a controla exactitatea spuselor: L-am crezut pe cuvânt, dar m-am înșelat. A da cuvânt = a) A promite solemn, a se angaja: Îi dădu [flăcăului] drumul, căci își dase cuvântul. (POP.) b) A se înțelege, a se vorbi:Toate par că și-au dat cuvânt pentru ca să-i prelungească chinul. (VASILE ALECSANDRI) A face cuvânt (înv.) = A ține o cuvântare: Suindu-mă în picioare pe-un scaun, le-am făcut acest cuvânt. (C. NEGRUZZI) A face cuvântul sau a-și da cuvântul în de sine sau a se lega la un cuvânt, a pune (sau a lega) cuvânt cu cineva (înv.) = A se înțelege cu cineva, a face un legământ, a cădea la învoială cu cineva: Ș-au dat cuvânt în de sine și au purces bulucuri spre târg. (MIRON COSTIN) A-i lua cuiva cuvântul = A interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare): Secretarul comisiei i-a luat cuvântul femeii și acest fapt nu i-a convenit, deoarece nu spusese ceea ce era important. A-i tăia cuvântul cu miere = A întrerupe pe cineva pentru a-i da o veste bună: – Să-ți tai cuvântul cu miere, boierule; dară dacă vei voi să mă asculți până în sfârșit, vei afla că solia mea are să-ți aducă veselie. (P. ISPIRESCU) A începe cuvânt (reg.)= A începe vorba: Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăși cuvânt gospodina. (MIHAIL SADOVEANU) A înțelege (sau a ști) de cuvânt = A asculta de spusele, de sfaturile sau de ordinele cuiva: Ce folos însă!... nu înțelege de cuvânt. (VASILE ALECSANDRI) A lua cuvântul = A vorbi (într-o adunare): La ședința de ieri, aproape toți colegii au luat cuvântul. A lua (cuiva) cuvântul din gură = A lua vorba din gură: Tocmai!... Mi-ați luat cuvântul din gură. (VASILE ALECSANDRI) A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = A nu fi în stare (sub impulsul unei stări de moment) să exprimi ceea ce gândești: Nu găsesc cuvinte ca să înfierez purtarea ta. A pune un cuvânt (bun)= A interveni (favorabil) pentru cineva: L-a rugat pe avocatul, consilierul și prietenul ministrului, să pună un cuvânt bun și să obțină o mutare într-o stație mai omenoasă. (CAMIL PETRESCU) A tăia (sau a curma) cuvântul = A întrerupe pe cineva din vorbă: Împăratul îi tăie cuvântul. (P. ISPIRESCU) Cu o lovitură scurtă în falcă îi curmă vorba și, trăgându-l de umăr în odaie, închise ușa. (LIVIU REBREANU) A se înțelege sau a se ajunge la cuvinte = A fi de acord cu cineva: – Ba nu, stăpâne; dară ia să ne înțelegem la cuvinte. (P. ISPIRESCU) A-și da cuvântul de onoare = A se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva: Mă pipăi, stau nedumerit. / Mă trag de păr, simt că mă doare... / Nu, n-am murit! / Vă dau cuvântul de onoare. (G. TOPÂRCEANU) Dacă nu mi-ar fi cerut-o șeful cu insistență, nici n-aș fi primit o misiune atât de covârșitoare! Vă dau cuvântul meu, n-aș fi primit!... (LIVIU REBREANU) A-și spune cuvântul = A-și manifesta părerea, opinia; libertate, drept de a se plânge, de a formula revendicări:Ați pus cu toții jurământ / Să n-avem drepturi și cuvânt; / Bătăi și chinuri când țipăm, / Obezi și lanț când ne mișcăm. (G. COȘBUC) A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt sau a rămâne de cuvânt = A respecta o promisiune: Te-ai ținut de cuvânt, moș Nichifor. (ION CREANGĂ) El reușea întotdeauna să-și țină cuvântul dat, ceea ce era foarte important pentru noi. A ține (sau a păzi) cuvântul cuiva, a asculta de cuvântul cuiva sau a nu muta cuvântul cuiva = A împlini ordinul cuiva: Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele si Eu te voi păzi pe tine de ceasul încercării care peste toată lumea va să vină ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. (BIBLIA) Adio și n-am cuvinte (fam.) = Se zice cuiva care pleacă supărat și căruia vrei să-i arăți că nu-ți pasă de supărarea lui:Și a patra oară, sistemul meu: Pălăria și bastonul, adio și n-am cuvinte! Eu nam nevoie aci de intriganți. (CEZAR PETRESCU) „Poate să le facă liniștit, de acum înainte, dar… fără mine. Chiar îi doresc succes… Adio și n-am cuvinte!”, a fost declarația lui Marin Antonescu, postat pe pagina sa de Facebook. (http://soimuldambovitean.ro/) Am cu tine un cuvânt = a) Am să-ți spun o vorbă: – Stai puțin! Am un cuvânt cu tine. b) Am să mă răfuiesc cu tine:Va veni vremea când va trebui să am un cuvânt cu tine. Cele zece cuvinte ale lui Dumnezeu sau ale lui Moise = Decalogul: Câte sărăcii morale și materiale derivă din refuzarea lui Dumnezeu și din punerea în locul lui a atâtor idoli! Să ne lăsăm conduși de aceste zece cuvinte care luminează și orientează pe cel care caută pace, dreptate și demnitate. (http://www.ercis.ro/) Cu alte cuvinte = Exprimând același lucru în altfel; așadar, în concluzie: Adică, cu alte cuvinte... Să vă dau afară pe voi și să-i iau pe dinții in loc? (VASILE ALECSANDRI) Cuvinte acoperite (înv.) = Cuvinte cu tâlc: Cu greu și-a dat seama de cuvintele acoperite pe care le-a spus musafirul. Cuvinte deșarte = Cuvinte fără temei: Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deșarte, căci pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. (BIBLIA) Acestea cercând cu nevoință vornicul Ureche, scrie de zice că „nu numai letopisețul nostru, ce și cărți streine au cercat, ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deșarte” […] (GR. URECHE) Cuvinte grele = Vorbe aspre, de dojană, de ocară: Ea nu se aștepta să audă asemenea cuvinte grele din partea celei mai bune prietene. Cuvânt de onoare (sau de cinste) = Promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva, care garantează că cele spuse sunt adevărate sau vor fi împlinite:Despoții n-au inimă și n-au cuvânt de cinste. (CAMIL PETRESCU) Cuvânt de ordine = Dispoziție dată de un superior: După un cuvânt de ordine venit dinspre capătul coloanei, facem front la stânga, cu fața către răsărit. (G. TOPÂRCEANU) Cuvântul cel bun = Vorbă bună: Mama găsea întotdeauna cuvântul cel bun pentru fiecare dintre cei doi copii. Cu drept cuvânt = Pe bună dreptate, în mod întemeiat: Cu drept cuvânt cetitorul va fi clătit din cap. (MIHAI EMINESCU) Cu drept cuvânt te așteptai să fii răsplătit... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. (AL. ODOBESCU) Cu un cuvânt subțire = Cu multă finețe: Profesoara reușea cu un cuvânt subțire să detensioneze situațiile mai delicate. Dintr-un cuvânt = Fără a mai sta la gânduri, imediat: Eu răspund dintr-un cuvânt, / Fărsă pun ochii-n pământ. (JARNÍK-BÎRSEANU) Firesc ar fi fost ca el să clarifice îndoiala dintr-un cuvânt, dar n-a vrut. În (toată) puterea cuvântului = În înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire: Își descarcă mânia în toată puterea cuvântului. (ION CREANGĂ) Într-un (sau cu un) cuvânt = Pe scurt, în rezumat, în concluzie, așadar: Într-un cuvânt... «turdus» nu este câtuși de puțin „graurele” românesc. (AL. ODOBESCU) Nici (nu) mai rămâne cuvânt = Nici nu mai încape discuție, nici nu mai poate fi vorbă: Lingurarilor, nici mai rămâne cuvânt, li se lungise urechile de foame, așteptând. (ION CREANGĂ) Nu-i cuvânt (Mol.) = Nu încape vorbă: Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am !...Bună, stăpâne, nu-i cuvânt. (ION CREANGĂ) Om de cuvânt= Om care își ține promisiunile: Dandu e un om de cuvânt și, dacă i-a promis, să fie sigur că n-a uitat. (LIVIU REBREANU) Schimb de cuvinte= Ceartă, discuție aprinsă: Discuție lungă care se termină într-un schimb de cuvinte destul de dur, în prezența lui Doinaș. (DORLI BLAGA) Am auzit un schimb de cuvinte pe șoptite și apoi s-au tras zăvoarele. (ION IOANID) Sub (sau pe sau cu) cuvânt că… (sau de) sau pentru cuvântul că… = Sub pretext că…: Dar ce să vezi, Măria ta? Nici n-a voit să se uite la mine. A trimis pe un slujitor de m-a gonit de la poarta lui, sub cuvânt că nu mă cunoaște. (P. ISPIRESCU) Frusinica să vie în București, sub cuvântul că vrea să-și vadă niște rude ori să treacă într-o noapte în Bulgaria și să li se piardă urma? (GALA GALACTION) Sub acest cuvânt ca... = Cu condiția ca... : Oi să te scot în lume, dară numai subt aiest cuvânt, ca să nu spui nimăruia unde m-oi ascunde. (I. G. SBIERA) Sub niciun cuvânt = Sub niciun motiv, în niciun caz: Se urcă în tren, să nu se mai întoarcă sub niciun cuvânt. (CEZAR PETRESCU)

CIUFULI, ciufulesc, vb. IV. Tranz. 1. A zbîrli părul sau barba cuiva. ♦ A trage de păr pe cineva. 2. (Reg.) A-și bate joc de cineva. – Din ciuf² + magh. csúfolni.

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n., (II, III) colți, s. m. I. 1. Punct unde se întîlnesc două sau mai multe laturi ale unui obiect sau ale unei figuri. ♦ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întîlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întîlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ♦ Expr. Colț cu. . . = în unghiul format de străzile. . . 2. Portiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. ♦ (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. ♦ Margine, extremitate. ♦ Colț de pîine = coltuc (1); p. ext. orice bucată de pîine (tăiată de la o margine). ♦ Portiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. ♦ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a obliga (un copil) să stea, drept pedeapsă, într-un ungher al camerei, cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ♦ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. 1. Dinte al animalelor (mai rar al oamenilor), în special caninul. ♦ Expr. A-și arată colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colții = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colții (sau un colț) = a fi dîrz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vîrfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 3. Cui de fier pe care îl aplică cineva, iarna, pe talpa încălțămintei, ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vîrf ascuțit și proeminent de stîncă, de gheață etc. 5. Vîrful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compuse: floare-de-colț = albumeală, floarea-reginei ; colțul-babei = plantă tîrîtoare cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tîmple. – Bg. kolec, sb. kolac.

DRÎGLA (-glez) vb. tr. Olten. Băn. Trans. 1 ⛓ A dărăci, a pieptăna lîna, fuiorul (DENS.) ¶ 2 Ⓕ F A părui, a trage de păr [drîgl].

TÂRNUI, târnuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A mătura cu târnul¹. 2. Fig. (Fam.) A târî pe jos pe cineva, trăgându-l de păr; a părui, a bate (zdravăn). [Prez. ind. și: târnui] – Târn¹ + suf. -ui.

A SE PĂRUI mă ~iesc intranz. A face (concomitent) schimb de bătăi, trăgându-se de păr (unul pe altul); a se flocăi; a se târnui. /păr + suf. ~tor

tras(ă) de păr expr. neverosimil; forțat.

TÂRNUI, târnuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A mătura cu târnul¹. 2. Fig. A târî pe jos pe cineva, trăgându-l de păr; a părui, a bate (zdravăn). [Prez. ind. și: târnui] – Târn¹ + suf. -ui.

GEME, gem, vb. III. Intranz. 1. (Despre oameni și, mai rar, despre alte ființe) A scoate sunete nearticulate, provocate de durere; a scoate gemete. V. ofta, suspina. Și-a tras ciuful de păr mai pe frunte, a gemut, a pornit. CAMILAR, TEM. 121. Viindu-și nițel în simțiri și neputîndu-se scula, a început a geme de durere. ISPIRESCU, L. 329. Gemea Dolca, se culca, Laba ruptă-și arăta. ALECSANDRI, P. P. 55. ◊ Fig. În sufletul lui gemea durerea. DUNĂREANU, CH. 34. ◊ (Metaforic) Afară începuse să fluiere și să geamă un vînt viclean. DUMITRIU, B. F. 149. Ușile gem în țîțîni. COȘBUC, P. I 235. Va geme de patemi Al mării aspru cînt. EMINESCU, O. I 218. Fuge ca vîntul, Sună pădurile, fîșîie frunzele, Geme pămîntul. BOLINTINEANU, O. 74. ◊ Tranz. (Cu complement intern) Dadaca își gemu răcnetele și căzu în genunchi. SADOVEANU, Z. C. 333. 2. Fig. (Despre popoare sau despre o clasă socială exploatată) A suferi din greu, a fi apăsat, împilat. Întreaga omenire gemea sub jugul despotic. DELAVRANCEA, H. T. 213. Răul ajunge la culme, țara geme de bîntuirile simbriașilor lui Despot. ALECSANDRI, T. II 52. Țara geme subt asuprirea Tomșei. NEGRUZZI, S. I 138. 3. Fig. (Despre lucruri; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «sub» sau «de») A fi plin, încărcat peste măsură. Vapoarele urlă disperate, gemînd sub greutatea încărcăturilor. SAHIA, N. 39. Pe stînga, largul văii gemea sub belșugul greu al sămănăturilor. HOGAȘ, DR. 241. Geme codru de voinici, La tot fagu cîte cinci. HODOȘ, P. P. 201.

DEZMIERDĂTOR, -OARE, dezmierdători, -oare, adj. Care dezmiardă; mîngîietor, alintător. Mioara... se lipește de el dezmierdătoare. CAMIL PETRESCU, T. II 18. ◊ (Adverbial) Gore se apropiase de cîteva ori de Paler, să-l tragă dezmierdător de păr. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 22. ◊ (Substantivat) [Venus] dezmierdătoarea zeilor și-a oamenilor. ODOBESCU, S. III 39. ♦ Care încîntă, care desfată vederea. Găseam această frumusețe mai mult dureroasă decît dezmierdătoare. GALACTION, O. I 351. Au ajuns la o poiană verde și dezmierdătoare. ISPIRESCU, L. 193.

târnui [At: LB / V: (reg) ~năi / Pzi: ~esc, (reg) târnui / E: târn¹ + -ui] 1 vt (Pop) A mătura cu târnul¹ (3) Si: (reg) a târșui. 2 vt (Reg) A îndepărta paiele mici din grâu. 3 vt (Pfm; fig) A târî pe cineva, trăgându-l de păr Si: a părui. 4 vt (Pfm; pex; fig) A bate zdravăn. 5 vt (Reg) A-și smulge părul de supărare, de necaz etc.

târnuire sf [At: LB / Pl: ~ri / E: târnui] 1 (Pop) Măturare cu târnul¹ (3) Si: (pop) târnuială (1), târnuit¹ (1). 2 (Pfm; fig) Târâre a cuiva, trăgându-l de păr Si: păruială, (pfm) târnuială (2), târnuit¹ (2), (îvr) târnuitură (1). 3 (Pfm; pex; fig) Bătaie zdravănă Si: (pfm) târnuială (3), târnuit¹ (3), (îvr) târnuitură (2).

smulge [At: COD. VOR.² 12^v/5 / V: zm~ / Pzi: smulg / Par: și: (înv) smult / E: ml exmulgere] 1-2 vtrp (C. i. plante) A (se) trage cu putere afară din pământ Si: a scoate. 3-4 vtrp (Pex; d. plante) A (se) rupe din tulpină prin smucituri. 5 vt (C. i. stâlpi, pari, cuie etc.) A apuca strâns și a smuci cu putere pentru a trage afară din locul în care a fost fixat Si: a scoate. 6-7 vtir (C. i. fire de păr) A (se) trage cu putere (pentru a scoate din rădăcină sau a rupe). 8 vt (Îe) A-și ~ părul (sau perii, barba ori, înv, căruntețele, cosicioara) (din cap) A-și manifesta puternic durerea sau desperarea. 9 vt (Îae) A fi foarte supărat. 10 vt (Reg; îe) A ~ barba cuiva A batjocori pe cineva. 11 vt (Îvp; c. i. pene, fulgi) A jumuli. 12 vt (Îvr; îe) A ~ o pană (cuiva) A da (cuiva) o palmă. 13 vt (Îvp; c. i. păsări) A jumuli. 14 vrp (Îvr; d. pielea capului) A rămâne fără păr. 15-16 vtrp (Îrg; c. i. lâna, inul etc.) A trage din caier sau din fuior. 17 vt (Reg; c. i. cânepa) A culege (1). 18 vt (Reg; c. i. porumbul) A copili (1). 19-20 vtrp (C. i. părți ale corpului) A (se) desprinde cu violență din locul în care se află. 21 vt (Îvr) A zgâria. 22-23 vtrp A smuci (1-2). 24 vr A se îndepărta brusc de lângă cineva sau de undeva. 25 vt (Îvr) A extrage (7). 26-27 vtr A (se) smuci (8-9). 28-29 vtr (Udp „din”) A face să iasă sau a ieși dintr-o anumită stare (sufletească, fizică, fiziologică etc.). 30 vt (Reg; îe) ~-o! Pleacă!. 31-32 vtrp A (se) lua cu forța sau prin vicleșug Si: a jefui, a răpi². 33-34 vtrp (Pex) A-și însuși pe nedrept. 35 vt (Fig; c. i. afirmații, informații, mărturisiri etc.) A obține cu greutate, prin forță, șiretenie etc. Si: a scoate, a stoarce. 36-37 vtrp (Fig) A (se) obține în urma unor eforturi susținute.

scutura [At: PSALT. HUR. 116^r/5 / V: (reg) ~ri, ~tora / Pzi: scutur / E: ml *excutulare] 1 vt (C. i. obiecte, mai ales de îmbrăcăminte sau de uz curent, părți ale acestora sau părți ale corpului ființelor, plantelor etc.; adesea udp „de”) A mișca oprind brusc deplasarea și schimbându-i (des) sensul într-o parte și într-alta, în sus și în jos, încoace și încolo etc., sau aplicând lovituri repetate, pentru a face să cadă, să se îndepărteze, să iasă etc. o materie, un corp străin etc. din sau de pe ceva. 2 vt (Pop; îe) A ~ blana (sau cojocul, nădragii cuiva) A bate (100). 3 vt (Îvr; îe) A ~ de pureci (pe cineva) A bate (100). 4 vt (Înv) A azvârli (1). 5 vt (Pfm; fig; c. i. oameni) A lua (prin mijloace necinstite) toți banii cuiva Si: (pfm) a curăța. 6 vt (Pex) A prăda. 7 vt (Pfm; c. i. punga, chimirul etc.) A goli de bani. 8 vt (Reg; c. i. cânepa) A bate în melițuică. 9 vt (Reg) A treiera¹ (1). 10 vt (Reg; c. i. paie) A îndepărta de pe arie cu furca prin mișcări scurte și repetate în sus și în jos, pentru a face să cadă boabele rămase sau căzute după treieriș. 11 vt (Reg; c. i. fânul) A întoarce. 12 vt (Reg; c. i. fânul) A întinde pentru a se usca. 13 vt (Rar) A presăra. 14 vi (Reg) A scormoni (1). 15 vt (Reg; c. i. încăperi sau părți ale lor) A căuta peste tot (răscolind, răvășind) pentru a găsi ceva. 16 vt (Îvr; fig) A cerceta (în amănunt) analizând, confruntând etc. pentru a lămuri o problemă, o situație etc. 17 vtf (C. i. materii, corpuri străine etc.) A face să cadă, să se îndepărteze, să iasă etc. din (sau de pe) ceva, prin mișcări oprite brusc și cu sensul deplasării schimbat (des) într-o parte și în alta, în sus sau în jos, încoace și încolo etc., prin lovituri repetate etc. 18 vt (Înv; îe) A(-și) ~ praful (sau pulberea) de pe (sau din) picioare A renunța cu totul la ceva. 19 vr (D. oameni; udp „de”) A se curăța de praful, de noroiul, de zăpada etc. de pe picioare sau de pe altă parte a corpului, de pe haine etc., ștergându-se sau prin mișcări oprite brusc și cu sensul deplasării schimbat (des) în sus și în jos, prin lovituri repetate etc. 20-21 vti A șterge praful de pe obiectele din casă Si: a deretica, (îrg) a griji, (reg) a câștiga, a orândui (1), a ticăji¹, a tistăli¹. 22 vt (C. i. situații, stări etc. în care se află cineva sau manifestări, deprinderi etc, ale cuiva) A înlătura ceva (nefiind potrivit cu mersul firesc al lucrurilor). 23 vr (De obicei udp „de”, sau, rar, „din”) A reuși să se îndepărteze, să se elibereze etc. de cineva sau de ceva care îl incomodează, îl deranjează, îl supără etc. provocându-i neajunsuri, neplăceri etc. Si: a se debarasa, a se degaja, a se descotorosi, a se dezbrăca. 24 vr (Fig) A reuși să iasă, printr-un efort (deosebit) de voință, de concentrare etc., de sub influența unei anumite stări sufletești, fizice, fiziologice etc. care apasă, incomodează etc. 25-26 vtr (Asr; cu determinările „din somn”, „din somnolență”, „din vis” etc.) A (se) trezi. 27 vr (D. plante) A rămâne fără frunze, flori, rod etc. în urma desprinderii și căderii lor. 28 vr (D. părți ale plantelor, mai ales d. frunze, flori, rod) A se desprinde (de plantă) și a cădea (împrăștiindu-se). 29 vr (Spc; d. flori) A rămâne fără petale. 30 vt (C. i. obiecte, construcții, ființe, arbori etc. sau părți ale lor) A scoate din pozitia inițială, prin mișcări puternice și repetate cu sensul deplasării schimbat brusc, într-o parte și într-alta, încoace și încolo, în sus și în jos etc. 31 vt (Îe) A ~ mâna (cuiva) A saluta pe cineva luându-i mâna, strângându-i-o (cu putere) și mișcându-i-o repetat (și energic) în sus și în jos, în semn de (mare) afecțiune, bucurie etc. 32 vt (Mol; c. i. recipiente, saci etc. încărcați cu substanțe, materiale etc. pulverulente, granuloase etc.) A îndesa conținutul prin clătinare, prin agitare, printr-o ușoară ridicare și trântire etc. 33 vt (D. pavajul, denivelările etc. unui drum; pex; d. mijloace de transport care se deplasează pe un drum fără să ocolească denivelările acestuia; c. i. mijloace de transport sau, pex, obiecte transportate) A mișca brusc, puternic și dezordonat, mai ales în sus și în jos, într-o parte și într-alta Si: a clătina, a hâțâna, a hurduca, a zdruncina, a zgudui, (reg) a hurducăi. 34 vr (Îrg; d. pământ) A se cutremura (8). 35 vr (D. ființe, d. corpul sau d. părți ale corpului lor) A se mișca puternic (scurt și repetat) ca reacție la senzația de frig, de durere fizică, de greață etc., ca rezultat al unei stări emotive puternice etc. Si: a se cutremura, a se zgudui, a se zgâlțâi. 36 vr (Reg; îe) A se ~ la foale A se îmbolnăvi de hernie. 37 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) frigurile A avea frisoane. 38 vt (Îae) A fi bolnav de malarie. 39 vt (Fig; rar) A aduce la realitate printr-o intervenție energică. 40 vt (Îvr) A tulbura. 41 vt (Fam) A bate (100) (zdravăn). 42 vt (Pex) A critica în mod aspru. 43-44 vtrr (Reg; spc) A (se) bate trăgându-se de păr Si: (fam) a se părui¹.

ȚUȚURA, țuțur, vb. I. Tranz. (Reg.) A trage pe cineva de păr sau de ureche.

CHICĂ, chici, s. f. 1. Părul capului considerat (altădată) în întregime; (azi) partea părului lăsată să crească lungă pe ceafă sau pe spate; plete. ◊ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau măciucă) sau a face (cuiva) morișcă în chică = a trage (pe cineva) de păr; p. ext. a bate zdravăn. ◊ Compus: chica-voinicului = plantă erbacee cu frunze spintecate în lobi ca niște fire de păr și cu flori albastre (Nigella damascenna). 2. (Rar) Părul din ceafa animalelor; p. ext. ceafă. – Slav (v. sl. kyka).

morișcă sf [At: (a. 1702) IORGA, S. D. I, 86 / Pl: ~ști, (rar) ~ște, (reg) ~șchi / E: moară + -ișcă] 1 Moară (1) mică, cu o singură piatră sau roată, pusă în mișcare de vânt, de apă sau cu mâna. Si: (reg) ciutură. 2 (Îe) A-i umbla (cuiva) gura ca o ~ A vorbi mult și fără rost, a-i umbla gura ca o moară hodorogită. 3 (Îe) A face (cuiva) ~ (de vânt) în cap (sau în păr, în chică) A răsuci cuiva părul din cap, producându-i o durere vie. 4 (Îae) A trage pe cineva de păr. 5 (Îe) A făcut ~ A murit. 6 (D. un car plin; îe) A face o ~ A se răsturna. 7 (Îe) A ajunge de la moară la ~ A ajunge rău Si: a decădea, a scăpăta. 8 Vânturătoare pentru cereale. 9 (Șîs ~ de vânt) Obiect imitând aripile unei mori de vânt, care se așează pe acoperișul unei case, ca ornament, sau în li vezi și pe ogoare, servind ca sperietoare pentru păsările din semănături. 10 Jucărie confecționată dint-un cărăbuș sau alt gândac care face zgomot când zboară, imobilizat cu ajutorul unui ac de mărăcine și lăsat să zbârnâie în aer. 11 (Rar) Râșniță pentru măcinat cafea, piper, pesmet etc. 12 (Reg) Piuliță. 13 Mulinetă. 14 (Reg) Pipotă. 15 Jucărie confecționată din tablă, hârtie etc., înfățișând aripile sau roata unei mori, care se învârtesc la bătaia vântului. 16 (Îs) ~ hidrometrică sau hidraulică Instrument format dintr-un rotor, cu una sau mai multe palete, care se rotește sub acțiunea curentului de apă și servește la măsurarea vitezei unui curs de apă.

țuluci vt [At: PAMFILE, C. Ț. 356 / Pzi: ~cesc / E: țuluc] (Reg) A trage pe cineva de păr¹.

țurnăi vt [At: CONV. LIT. XX, 1 020 / V: ~nui, țor~ / Pzi: ~esc / E: ns cf ger zürnen „a se supăra”] (Reg) 1 A certa (1). 2 (Reg; îf țornăi) A trage (pe cineva) de păr sau de urechi Si: (reg) a țuțura¹ (1).

țuțului vt [At: ALEXI, W. / Pzi: ~esc / E: ns cf țuțui¹] (Reg) A trage (pe cineva) de păr.

țuțura¹ [At: KLEIN, D. 444 / Pzi: țuțur / E: țuțur²] 1 vt (Trs; Mar) A trage pe cineva de păr, de urechi, de nas. 2 vr (Reg; fig) A fi îngâmfat.

țuțurătură sf [At: GHEȚIE, R. M. / Pl: ~ri / E: țuțura¹ + -ătură] (Trs) Tragere a cuiva de păr, de nas, de urechi Si: (reg) țuțureală.

smuls², ~ă [At: PRAV. 114 / V: zm~, (îvp) ~lt, (înv) zmult / Pl: ~lși, ~e / E: smulge] 1 a (D. plante) Care este tras afară din pământ. 2 a (Pex; d. plante) Care este rupt din tulpină. 3 a (Îvr; csnp) Retezat² (1). 4 a (D. fire de păr) Care a fost tras cu putere (din rădăcină). 5 a (Pex; d. păr) Care este în dezordine Si: ciufulit (1). 6 a (D. persoane; prc, d. capul acestora) Care are părul nepieptănat Si: ciufulit (2). 7 a (Îvr; d. oameni; îf zmult) Care are albeață la ochi. 8 a (Îvp; d. păsări) Jumulit de pene. 9 a (D. pene) Care a fost scos din piele. 10 a (D. părți ale corpului) Care este desprins cu violență din locul în care se află. 11 a (D. obiecte) Desprins cu brutalitate din locul în care se află fixat. 12 a (Pex; d. obiecte) Rupt². 13 a (Îvr; d. arme) Tras afară din teacă. 14 av Brusc.

FLOCĂI (-ăesc) vb. tr. 1 A smulge părul, floacele: înșfacă iedul de urechi și-l flocăește și-l jumulește CRG.; după ce a scăpat din mînile mele ca un iepure flocăit GN. ¶ 2 Fig. A trage pe cineva de păr, a-l părui, a-l bate sdravăn.

CIUFULI¹ (-ulesc) vb. tr. A trage de ciuf, punînd părul în neorînduială, a sbîrli părul; Ⓕ: tremura ca brebeneii ciufuliți de vînt (DLVR.).

BUHAI² ~iuri n. Instrument muzical popular folosit de urători la Anul Nou, confecționat dintr-o putinică cu unul dintre funduri din piele, prin care trece un smoc de păr de cal care, fiind tras cu degetele umezite, produce sunete asemănătoare cu mugetul taurului. [Sil. bu-hai] /<ucr. buhaj

BUHAI², buhaiuri, s. n. Instrument muzical popular folosit de colindători în ajunul anului nou, format dintr-o putinică cu fund de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage producînd un sunet asemănător cu mugetul unui taur. [Pl. și: buhaie] – Din buhai¹.

galben, -ă, (galbân, galbin, galbăn), adj. – 1. Blond, bălai: „Dragă-mi-i frunza de pin / Și omu cu păr galbân” (Memoria 2001: 21; Borșa). 2. Palid, tras la față; uscat, săc (ALR 1969: 56). 3. Ducat, monedă veche de aur: „Berbințele cu galbeni ale haiducului Pintea...” (Calendar 1980: 102). – Lat. galbinus.

ciufulì v. 1. a trage de ciuf sau de păr; 2. a se lua de păr, a se încăiera; 3. Tr. (Mold. ciufuluì) a-și bate joc, a batjocori: vreme-i să ne ciufulim POP.

ARCUȘ, arcușuri, s. n. Vergea de lemn între capetele căreia sînt întinse fire subțiri de păr de cal și cu ajutorul căreia se cîntă la instrumente cu coarde. Măi arcușe, frățioare, Ia întoarce struna, Pentru dorul ce ne doare Să-i mai zicem una! DEȘLIU, G. 17. Tănase se încovoia mai tare pe scripcă și degetele-i tremurau pe strune, pe cînd cu dreapta suia și cobora încet arcușul. SADOVEANU, O. VI 178. Un băiet de țigan o schingiuia [vioara] c-un arcuș ce rămăsese în cîteva fire de păr. EMINESCU, N. 34. ◊ Expr. A trage din arcuș (sau cu arcușul) = a cînta din vioară. Trăgea Dinică cu arcușul de te ardea la inimă. GHICA, S. 170.

ÎNSCĂIAT, -Ă, înscăiați, -te, adj. Plin de scai. Înaintea noastră era o căruță la care trăgeau doi cai buhoși, cu părul înscăiat. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 8/1. Gheorghe Dima se aplecă ușor asupra calului, mîngîindu-i de cîteva ori crupa zburlită și înscăiată. GALAN, Z. R. 58.

galben, -ă, galbeni, -e, (galbân, galbin, galbăn), adj. – 1. Blond, bălai: „Dragă-mi-i frunza de pin / Și omu’ cu păr galbân” (Memoria, 2001: 21; Borșa). 2. Palid, tras la față; uscat, săc (ALRRM, 1969: 56). 3. (înv.) Ducat, monedă veche de aur: „Berbințele cu galbeni ale haiducului Pintea...” (Calendar, 1980: 102). ♦ (onom.) Galben, Galbîn, Galbin, nume de familie (28 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. galbinus < lat. galbus „galben-verzui” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA). Cuv. rom. > bg. galbin „ducat” (Capidan, cf. DER).

IMPOSIBILITATE. Subst. Imposibilitate, neputință; irealitate (rar). Dificultate, greutate, anevoință (înv.), obstacol (fig.), opreliște (fig.), stavilă (fig.), piedică, barieră (fig.), impediment, impas. Opoziție, opunere, împotrivire, împotriveală (rar). Interdicție, interzicere, oprire, restricție, prohibire, prohibiție. Utopie, vis. (fig.), himeră, iluzie (fig.). Absurditate. Lucruri imposibile, icre verzi (fig.), brînză de iepure (fig.), lapte de cuc (fig.). Adj. Imposibil, ireal, irealizabil, improbabil, neverosimil, fantezist, inimaginabil, de neconceput, de necrezut, incredibil, de neînchipuit, cu neputință; impracticabil, de nerezolvat, de netrecut; insolvabil, nesolvabil; inadmisibil, oprit, interzis, prohibit, prohibitiv, prohibitoriu. Iluzoriu, himeric, fantastic, utopic, utopist. Neputincios, incapabil. Vb. A fi imposibil, a fi de nerezolvat, a fi impracticabil, a nu se putea, a fi cu neputință, a nu avea nici o șansă, a nu avea sorți de izbîndă, a încerca imposibilul, a cere imposibilul, a cere lapte de la vacă stearpă, a se zbate în zadar, a căuta acul în carul cu fîn, a clădi castele de nisip, a trage nădejde ca broasca de păr (ca ursul de coadă, ca spînul de barbă, ca baba de dinți). A interzice, a opri, a nu încuviința, a se împotrivi, a se opune, a se pune împotrivă; a prohibi, a face imposibil, a îngrădi, a pune opreliște, a băga bețe în roate, a torpila (fig.), a contracara. Adv. Cu neputință, imposibil, peste poate, peste putință, exclus, de neconceput. Niciodată, în nici un fel, deloc, pentru nimic în lume; nici poveste (vorbă, pomeneală). V. greutate, inexistență, împotrivire, obstacol, opoziție.

buhai s.m., s.n. I s.m. 1 (zool.; reg.) Taur (Bos taurus). ◊ Compar. Își arunca țărna după cap, ca buhaiul (CR.). ◊ Expr. A fi buhaiul satului = a fi un bărbat iubit de multe femei. ♦ Sunetul scos de buhai. 2 (zool.) Berbec sau țap trecut de patru ani. 3 Compus: buhai-de-baltă = a) (zool.) numele a două specii de broaște (Bombina bombina și variegata); b) (entom.) insectă coleopteră acvatică, cu corpul negru, neted și lucios, cu picioarele acoperite de peri deși și lungi, adaptate la înot (Hydrophilus piceus); c) (ornit.) pasăre de baltă cu ciocul ascuțit, galbenă-verzuie pe spate, cu capul negru și gîtul alb, cu glasul înfundat (Botaurus stellaris); bîtlan. 4 (entom.; și buhaiul-lui-Dumnezeu) Rădașcă (Lucanus cervus). 5 (iht.) Porcușor (Gobio gobio). 6 (bot.) Plantă erbacee, cu două sau trei frunze mari, ovale și cu florile verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata). 7 (bot.) Porumb care nu rodește. II s.n. Analog, (prin apropiere de mugetul taurului) 1 (muz.) Instrument muzical popular românesc, folosit de colindători în ajunul Anului Nou sau în noaptea de Sfîntul Vasile, format dintr-un butoiaș cu fundul din piele, prin centrul căruia trece o șuviță de păr de cal, care se trage cu degetele umezite, producînd sunete asemănătoare cu mugetul taurului. 2 (muz.) Bucium. III s.n. (reg.) 1 (la moară) Piesă care servește la ridicarea și la coborîrea poliței, prîsnelului și a pietrelor morii. 2 Rindea mare mînuită de două persoane. 3 Cîrlig la coasă; greblă. 4 Stup care nu roiește într-o vară. • pl. m. -i, n. -uri, -ie. /<ucr., rus. бугай <tc. buga.

MÎȚĂ s. f. I. 1. (Popular, mai ales în Mold. și Transilv.) Pisică (Felis domestica); p. r e s t r. puiul (de sex feminin al) pisicii. Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 205. Mă fac în multe chipuri. . . : ogar, găină, muscă, iepuri, paijăn, mîță, și în toate chipurile (a. 1 799). GCR II, 172/2. Nu ar putea să se ivească din gaoră afară, ca să nu-l audă mîța. ȚICHINDEAL, F. 257/3, cf. LB. Într-aceste tabacale să lucrează cu scîrnăvii de cîini și pieile lor, și de mîță și alte jiganii spurcate (a. 1 837). DOC. EC. 667. Urlă ca cîinii cobitori, miorlăie ca mîțele, cîșie ca gîștele, șuieră ca șerpii. HELIADE, O. II, 382, cf. POLIZU, BARONZI, 159. Ne acățarăm ca mîțele pe o scară ce se îndoia scîrțiind sub picioarele noastre. ALECSANDRI, P. 217. Doar și mie îmi era dragi mîțile, pîn-a nu mă mărita. id. T. I, 197, cf. COSTINESCU, LM. Măi motane, Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic. De-ar fi-n lume-un stat de mîțe, zău ! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, O. I, 48. Cînd văd că mîța face marazuri, ți-o strîng de coadă de mănîncă și mere pădurețe. CREANGĂ, P. 230. Deodată se aud prin casă o mulțime de glasuri, cari de cari mai uricioase; unele miorlăiau ca mîța, altele covițau ca porcul, id. ib. 302. Ieși din crîng binișor, și pîș, pîș, ca o mîță cînd pîndește la șoareci, se apropie încetișor de Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 109, cf. 179, DDRF, ALEXI, W., CABA, SĂL., IORDAN, L. M. 193. Cînd m-am întors, am găsit-o cu o mîță albă în brațe. IBRĂILEANU, A. 83. Și-n fluierul de sticlă al cintezii Se joacă mîțele cu iezii. ARGHEZI, V. 21, cf. 163, id. C. J. 170. În casa asta, nici o miță n-are unde s-aciua. C. PETRESCU, C. V. 85, cf. STĂNOIU, C. I. 129. Pisica se numește „mîță”, iar bărbătușul „mîrtan”. PRIBEAGUL, P. R. 72. Prin pod, se auzeau vuiete, zgomote de fugă, trîntituri. – Prinde mîța șoareci ! mormăi mătușa Zamfira. SADOVEANU, O. I, 75. În Muntenia și în sud-estul ardelean se zice „pisică”; în restul României se zice „mîță”. PUȘCARIU, L. R. I, 211. Ei numesc pe pisoi motan și pe pisică mîță. H III 4. Pisica la noi se numește mîță. ib. VI 199, cf. X 253. Sîntem de departe, De peste șapte sate: De la Buda nouă, Pe unde mîța ouă. TEODORESCU, P. P. 178. Omul nostru n-avea nimic, nici barem o mîță. RETEGANUL, P. I, 42. Însura-m-aș însura, Nu știu soacra ce mi-a da ? Coșarca cu fusele, Costrețul cu mîțele ? POP., ap. GCR II, 309, cf. 319. Ni-i că vom însera Și nu sîntem de-acolea, Că sîntem din Buda vechie, Unde mîța strechie. POP., ap. GCRF II, 337. Mîța și cînele, cînd au durere de cap, mînîncă iarbă. ȘEZ. I, 127. Din mănușă să făcu o mîță mare, care cînd se învîrti printre șoareci, îi băgă în tușă, înghițindu-i pe vro cîțiva. ib. II, 4, cf. IV, 184. Io la joc, Mîndră la joc, Mălaiul de joi în foc. Bătui mîța cu vătraiul De ce nu mi-o scos mălaiul. HODOȘ, C. 84. A fost unu odată sărac de tot, avea număi o mîță ș-un bou ș-un bordei. GRAIUL, I, 42. N-avea nimica-n bordei, Făr-d-o mîță ș-un cotei. PĂSCULESCU, L. P. 275. Fata moșului. . . porni, și ca să nu-i fie urii, luă și mîța cu sine. PAMFILE, DUȘM. 112, cf. id. com. 18. Ciuma-n casă o d-întrat Șî pă tăț huc i-o luat; Numa pă ea o lăsat Cu o bǵată mîță-n vatră. T. PAPAHAGI, M. 121. Bătui mîța peste gheare, C-a mîncat nește jumare. ANT. LIT. POP. I, 213, cf. ALR I 1 133, 1 137, ALR II 3 473. Mîța blîndă zgîrie rău. GCR II, 374, cf. SBIERA, P. 65, ZANNE, P. I, 548, IX, 657. Ce iase din mîță, șoareci prinde. NEGRUZZI, S. I, 248, cf. ZANNE, P. IX 546. Mîța se-nvață de mică a prinde șoareci. ZANNE, P. IX, 659. Mîța îngrășată nu prinde șoareci. id. ib. 658. Mîța cu clopot nu prinde șoareci. NEGRUZZI, S. I, 249, cf. ZANNE, P. I, 550, IX, 658. Cînd mîța nu-i acasă Șoarecii joacă pe masă. zanne, p. i, 548. Din coadă de mîță sită de mătase nu se face. id. ib. 597, cf. 546, 549, 550, III, 349, IV, 164, IX, 657, 659, 660, ALR I 1 551/790. Pe-o biserică șindilitâ joac-o mîță potcovită (Luna). SBIERA, P. 322. Am o mîță albă, grasă, toată noaptea îmblă-n casă (Luna). id. ib. Mîță grasă Trece noaptea peste casă (Luna). PĂSCULESCU, L. P. 87. ◊ (În superstiții) Mîță ori motan negru, cucoș negru și cÎnele negru aduc bine la casă. ȘEZ. I, 17. Cînd tună și fulgeră să nu ții mîță și cîne în casă, că s-ascunde necuratul în ele. ib. 126. Mița să n-o iei cu tine cînd te muți în altă casă, că iei sărăcia. ib. 127, cf. 192. Cînd sare mîța peste un cadavru, mortul se face strigoi. ib. III, 150. Cînd mîța stă în vatră, are să fie frig. ib. IV, 119, cf. 120. Să nu duci mîța în car sau căruță, că slăbesc vitele trăgace. ib. VI, 43, cf. 44, VIII, 98., Dacă mîța se lă pe cap, se crede că nu mult după aceea va ploua. ib. XVIII, 114, cf. 50. Dacă tușește mîța: va urma vrajbă în casă. GOROVEI, CR. 189, cf. 188. [La guturai] tragi pe nas fum de păr din coada mîții. PAMFILE, B. 64, cf. 68, 70, id. D. 88, id. S. T. 131. Întîlnim știma sub felurite înfățișări: . . . de cîne, mÎță, cocoș. id. COM. 19. Mîța neagră poate de asemeni întrupa piaza-rea, ca să aducă pagube unei case. id. DUȘM. 95, cf. 331. Dacă va dormi pe pat, mîța face a cald. id. VĂZD. 4, cf. 77, 92, 116. ◊ (Mold., în imprecații) Fată jucăușă: Să-i smulgă urechea și țîțele. . . Stuchi-l-ar mîțele ! TOPÎRCEANU, P. 112, cf. PAMFILE, J. II, 154. Stuchi-te-ar mîțele! Com. din PIATRA NEAMȚ. (Regional) (De-a) mîța oarbă sau de-a mîța = (de-a) baba oarba, v. b a b ă. Cf. lb. Convocarea conferenței semăna cu un joc de-a mîța oarbă. BARIȚIU, P. A. III, 66, cf. POLIZU. Jocurile copilărești: popic, cureaua roșie. . . , ajumit, mîța oarbă. HEM 609, cf. MARIAN, I. 221, DDRF, BARCIANU, PAMFILE, J. III, 48, ALR II 4 337/64, 76, 95, 105, 219, 228, 250, 260, 284, 334, 362, 365, 386, 574, MAT. DIALECT, I, 182. (De-a) mîța și șoarecele = joc de copii în care jucătorii sînt așezați în formă de cerc, iar doi dintre ei, care îndeplinesc rolul de mîță, respectiv de șoarece, se fugăresc în jurul cercului pînă cînd „mîța” prinde „șoarecele”. Cf. ȘEZ. VIII, 121, PAMFILE, J. I, 20. Mîță de vînzare = joc de copii, la priveghiul mortului, în care unul dintre jucători încearcă, după un anumit sistem, să vîndă celorlalți o mîță reprezentată printr-o lingură. Cf. PAMFILE, J. I, 50. Mîța popii = joc de copii nedefinit mai îndeaproape. Cf. H V 17. ◊ E x p r. (A fi) mîță blîndă = (a fi) prefăcut, ipocrit, fățarnic. Cf. ZANNE, P. I, 551, CADE. (A fi) mîță plouată (sau udă) = (a fi) fără chef, abătut, descurajat; (a fi) rușinat, umilit. Cf. ZANNE, P. IX, 659. (Regional) (A cumpăra sau a lua, a fi etc.) mîța-n (sau mîță-n) sac, se spune despre un lucru pe care nu-l poți cunoaște înainte de a intra în posesia lui. id. ib. I, 549, cf. CADE, com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. A umbla (sau a prinde pe cineva) cu mîța-n sac = a umbla (sau a prinde pe cineva) cu înșelăciuni. Dacă ești prost și lași să te prindă la cărți cu mîța-n sac ? alecsandri, T. I, 117. Umblă cu mîța-n sac, ghiujul. . . Aține-te, Pepeleo ! id. ib. 319, cf. ZANNE, P. I, 548. Vedeți, să nu care cumva să vă prind și pe voi cu mîța-n sac, că vai de mama voastră ! C. PETRESCU, Î. II, 46. Umblă cu mîța-n sac, ad[ică] e un prefăcut; umblă de colo, colo, ca să nu se deie pe față. I. CR. IV, 78. A trăi (sau a se înțelege etc.) ca mîța cu șoarecii (sau cu șoarecele, cu cîinele) = a fi în relații foarte rele (unii cu alții), a trăi rău împreună. Cf. ZANNE, P. I, 382, 550, 551. (Regional) A se stupi ca mîțele = a trăi ca mîța cu șoarecii; a se certa mahalagește, a-și arunca cuvinte grele. Cf. ȘEZ. II, 47, IX, 146, ZANNE, P. I, 551. A fi învățat ca mîța la lapte = a fi rău învățat, a avea un obicei prost. Cf. ZANNE, P. III, 588. (Regional) A păți cinstea mîței la oala cu smîntînă = a fi bătut. Cf. ȘEZ. I, 218, ZANNE, P. I, 551, IV, 124. (Regional) A se învîrti ca mîța împrejurul oalei cu smîntînă = a da tîrcoale unui lucru sau unei ființe care-i place. Cf. ZANNE, P. IV, 123. (Regional) A umbla ca mîța pe lîngă laptele fierbinte = a dori ceva de care se teme. Cf. id. ib. III, 587. (Regional) A se învîrti ca mîța pe lîngă blidul cu păsat = a ocoli adevărul, a evita să spună adevărul. Cf. id. ib. IV, 67. (Regional) (A trăi) ca mîța pe rogojină = (a trăi, a o duce) rău. Cf. id. ib. iii, 337, PAMFILE, J. II, 154. A trage mîța de coadă (sau, regional, pe rogojină) = a o duce greu (din cauza sărăciei), a fi strîmtorat (din punct de vedere material), a fi sărac, nevoiaș. Cf. ȘEZ. IX, 145, ZANNE, P. IX, 660, PAMFILE, J. II, 154, MAT. DIALECT. I, 231. (Regional) A nu avea nici mîță la casă = a fi foarte sărac. ZANNE, P. IX, 660. (Regional) A se uita ca mîța la pește = a se uita, a privi lacom, cu lăcomie. Robinson . . . s-au pus să șadă pe pat uitîndu-să la frigarea cu friptura ca mîța la pește. DRĂGHICI, R. 70/7. (Familiar) A se uita (sau a se pricepe etc.) ca mîța-n calendar = a nu pricepe nimic, a fi cu totul străin de o problemă. Cf. IORDAN, R. A. 270. Mătură ca mîța, se spune despre un om murdar (care își ascunde murdăriile). Cf. ZANNE, P. III, 228. Se spală ca mîța, se spală superficial. (Regional) (Taci) să nu te audă (sau că te aude) mîța = a) (taci că) spui minciuni (pe care nu le crede nimeni). Cf. id. ib. II, 758; b) bagă de seamă ce spui. id. ib. IX, 661. (Regional) A călca în urme de mîță stearpă = a fi îndrăgostit. Cf. TDRG. A rupe mîța în două = a) a fi voinic; a fi energic, hotărît, dîrz, a ști să-și impună voința; a fi vrednic. Fii român verde și rupe mîța în două. NEGRUZZI, S. I, 251. Ei ! bravo l Acu văd și eu că ești bărbat, om verde, colea, care rupe mîța-n două. ALECSANDRI, T. 907. Un om vrednic, care rupe mîța în două . . . plătește foarte mult în ochii [femei]lor. MARIAN, NU. 41, cf. ZANNE, P. I, 551; b) (regional) a se învoi din preț (cu cineva). CIAUȘANU, GL. (Regional) A se face mîță = a se ghemui (ca o pisică la pîndă). Cf. ZANNE, P. VI, 336. (Regional) A-i oua și mîța = a fi om norocos. Cf. id. ib. IX, 660. ♦ Epitet dat unei persoane viclene (ca pisica), ipocrite. Cînd Anița o intrat, Gruia-ndată o-ntrebat: Und'-ai fost, mîță bătrînă ? ALEXICI, L. P. 17. Ce mîță de om, ad[ică] ce om viclean ! I. CR. IV, 79, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, DR. VIII, 209.** (Rar) Epitet depreciativ pentru un cal slab, prăpădit. V. g l o a b ă, m î r ț o a g ă. Numai ce-l văd pe Tasache al meu intrînd în ogradă și ducînd de dîrlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal. . . . – Da ce vrai să fac eu cu mîța asta, bre ! HOGAȘ, M. N. 9, cf. DR, V. 85. 2. (Învechit și regional) Blana prelucrată a pisicii sau, p. g e n e r., a altor animale (asemănătoare cu pisica). Mîță blane de Mosc, 25 bani. Mîțe tanele, de 70: 1 leu (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 160, cf. CV 1950, nr. 4, 33. ♦ P. e x t. (Regional, la pl., probabil în glumă) Cozi, cosițe (la fete) (Mățău-Cîmpulung). COMAN, GL. 3. (Regional, în sintagma) Mîță sălbatică = pisică sălbatică (Felis sylvestris). Denaintea leului. . . sta . . . pardosul, ursul, lupul. . ., mîța selbatecâ. CANTEMIR, IST. 26. Zări, chiar supt creanga pe care stătea, cum strălucește ceva . . . Ochi de mîță sălbatecă nu erau. GÎRLEANU, L. 60, cf. PĂCALĂ, M. R. 28. Ies din scorburi jderii și mîțele sălbatice. SADOVEANU, O. IX, 13. 4. Compuse: (învechit) mîță-de-mare = specie de șarpe cu coada lungă, nedefinit mai îndeaproape. Cf. LB. Măgariule ! zisă stăpînul, dar încă întrebi ce să coci ? Mîțe-de-mare și pupeze. BĂRAC, T. 16/25; (regional) mîța-popii = omidă mare, păroasă, colorată pe spate în negru-roșiatic, din care iese fluturele Arctia caja; omida-urs. Cf. PĂCALĂ, M. R. 33, SIMIONESCU, F. R. 392, VICIU, GL., MAT. DIALECT. I, 80, 262. (Fig.) Prindea cu mult meșteșug gîtul de pui între vîrful cuțitului și fundul farfuriei. . . de nu rămînea din gîtul de pui decît o lungă, nodoroasă și încovoiată „mîța-popii”. HOGAȘ, M. N. 37 b) Cantaridă (Lytta vesicatoria). ALR II 6 549/172; c) cîinele-babei (Oniscus murarius și Oniscus asellus). N. LEON, MED. 98, cí. CADE, ALR II 6 571/833; d) scolopendră (Oniscus scolopendra). LB, cf. PONTBRIANT, D., DDRF, DR. V, 561; e) repede (Cicindela campestris). Cf. ALR I 1888/96, 289. (E x p r.) A se da de-a mîța-popii = a se da peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. CADE. II. (Bot. regional) 1. Mîțișor (II 1). Fac foc șî pun niște mîță sfințită pe foc și coj de ouă sfințite de la Paști. ARH. FOLK. I, 223, cf. ALRM II/i h 261, ALR I 990/9, 56. Mîță de loză. ALR I 1 926/337, cf. 1 926/351, 355, 359. ♦ Nume dat mai multor varietăți de salcie. Cf. T. PAPAHAGI, M. 225, ALR I 1 926/80, 215, 375, ALR SN III h 627. 2. P. g e n e r. Creangă, ramură (mică). Cf. ALR II 6 419/53, 64, 228, 349, 386, A I 12, 21, 23, 26. 3. Barba-ursului (Equisetum arvense) (Checea-Jimbolia). ALR I 1952/40. 4. Păpădie ( Taraxacum officinale) (Berzasca- Moldova Nouă). ALR I 1 919/5. 5. Mușchi de pe scoarța copacilor (Pecica-Arad). ALR II/53. 6. Rădăcină (aeriană) a porumbului (Voiniceni-Tîrgu Mureș). Cf. ALR II 5 138/235, 5 139/235. III. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive etc. care prind sau trag ceva, se înfig în ceva etc. 1. (Transilv., Ban.) Cursă de șoareci (primitivă); (regional) mîț (III 1). Mița, cursa de șoareci pe care și-o face economul din bucățele de scindură și din bețigașe de corn. PĂCALĂ, M. R. 446, cf. 436, 454, BRAN, S., ALR I 690, A II 9, 10, MAT. DIALECT. I, 182. 2. (Regional) Botniță „la vițel” (Feneș-Alba Iulia). ALR II 5 074/102. 3. (Regional) Ostie (de pescuit) (Roșia-Beiuș). ALR II 6 250/310. 4. (Regional) Fiecare dintre cele două vîrfuri ale scoabei (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR II 6 674/353. 5. (Regional) Coada, mînerul cleștelui de tras; clește sau, p. r e s t r., cîrlig al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR II 6698/353, cf. 6 699/353, 6 700/353. 6. (Prin Maram.) Broasca în care se fixează sfredelul. Cf. ALR II 6 662/353, 362. 7. (Învechit) Ancoră (la o navă). Anchira, mițele corăbiei ce aruncă în mare cu funile și țin corabiia (a. 1 600-1630). CUV. D. BĂTR. I, 291. Mîțele de fier carele țin corabiia în loc de nu mearge, că-s cu unghi de fieru (glosare marginală). N. TEST. (1 648), 171^r. Și trăgînd sus mățele, slobozirî-o [corabia] mării. ib., ap. HEM 1 201, cf. LB, PHILIPP1DE, P. 163, DDRF. 8. (Transilv., Ban.) Cîrlig cu mai multe brațe îndoite (și ascuțite) la vîrf, cu care se prinde și se scoate un obiect căzut în fîntînă. Cf. CADE, LEXIC REG. 20, MAT. DIALECT. I, 80. 9. Dispozitiv de siguranță (prevăzut cu un fel de gheare) care servește la prinderea automată a coliviei dintr-o mină, cînd se rupe cablul. Cf. MDT, com. din VALEA JIULUI. 10. (Regional) Laț (pentru prins păsări) (Ciumeghiu-Salonta). ALR I 1311/315. 11. (Prin Transilv., Ban., Mold.) Bucată de lemn (v. grindă) sau de metal care prinde căpriorii unei case sau care leagă diverse părți componente ale unei, construcții; chinga căpriorilor. O mîță de fier carea întră pînă la cealea ce-s dinlăuntru de zaveasă. N. TEST. (1648), 295^r/12, cf. ALR I 666/45, 56, 320, 578, 588, ALR II/I h 226. ◊ (Urmat de determinări care indică folosirea) Mîță de vînt. CHEST. II 230/1. Mîță de ajutor. ib., cf. ALR II/47. 12. (Prin Mold. și Bucov.) Cîrlig gros de fier, prins într-o coadă de lemn, care servește la rostogolitul buștenilor. ARVINTE, TERM. 156. 13. (Regional) Placă de fier cu unul sau mai mulți colți, fixată pe fundul ulucului, pentru a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc; butuc greu, prins cu un capăt pe o margine a ulucului și cu celălalt sprijinit pe marginea opusă, avînd rolul de a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. Cf. ARVINTE, TERM. 156. 13. (Prin estul Transilv. și nordul Mold.) Tindeche (la războiul de țesut). Cf. ALRM SN I h 315, GLOSAR REG. 15. (Transilv.) Oiște, A II. 16. (Regional) Dispozitiv în formă de furcă (cu două coarne) aplicat la inima căruței sau a carului, care împiedică vehiculul oprit pe o pantă să dea înapoi. Cf. LEXIC REG. 55, 61. 17. (Regional) Lanț, curea care leagă grindeiul plugului de rotile; potîng. Cf. H XVIII 142, BOCĂNEȚU, T. A. 149, 189. 18. (Transilv. și prin Olt.) Nume dat mai multor părți componente ale joagărului: a) cumpănă de care se leagă stavila joagărului. ALR II 6 430/95; b) dispozitiv de fier, în formă de furcă, care împinge roata dintată a joagărului. ib. 6 432/172, cf. 6 432/349, 362, 574, 833, 836; c) grăunțar. ib. 6 433/362; d) coada furcii joagărului. ib. 6 435/362, cf. 6 435/833, 836 ; e) roată zimțată a joagărului. DAMÉ, T. 175, cf. PAMFILE, I. C, 111; f) fiecare dintre „torțile” care întind pînza joagărului. ALR II 6 441/833; g) fiecare dintre ghearele de fier ale joagărului. ib. 6 447/260, cf. 6 447/353, 386; h) jugul de lemn al joagărului. A III 18. 19. (Regional) Bucată de lemn scobit pe care se învîrtește cepul grindeiului de la roata morii. Com. din GÎRDA DE SUS-CLUJ. 20. (Transilv. și prin Mold.; mai ales la pl.) Patină (pentru alunecat pe gheată). I. CR. IV, 60, cf. ALR II 4 372/105, 130, 141, 157, 172, 250, MAT. DIALECT. I, 80, 285. 21. (Regional) Placă de fier cu colți ascuțiți pe care muncitorii forestieri și-o fixează pe talpa încălțămintei (ca să nu alunece). Cf. VICIU, GL. 103, PAMFILE, I. C. 107, ARVINTE, TERM. 156, MAT. DIALECT. I, 182. 22. (Regional) Cîrlig de fier cu colți, cu ajutorul căruia muncitorii de la întreținerea liniilor electrice sau de telegraf se urcă pe stîlpi (Deda-Reghin). MAT. DIALECT, I, 182. 23. (Prin Maram.) Coșuleț care are în partea superioară un cerc prevăzut cu dinți, cu care pot fi prinse cozile fructelor, la cules. LEXIC REG. 20. IV. 1. (Regional) Grătar (pe care se frige carnea) (Petreștii de Jos-Turda). ALR II 3976/250. 2. (Prin Transilv.) Pirostrie (pe care se pune un vas la foc). Cf. ALEXI, W., com. din LUPȘA-ABRUD, ALR II 3 949/250, 346. 3. Grătar de fier care se pune pe vatră, sub lemnele care ard, cu scopul de a le face să ardă mai bine. CHEST. II 336/61, cf. 336/281, 282. V. (Regional) Dig de proporții reduse (Vașcău). CV 1951, nr. 9-10, 44. VI. (Regional) Firidă (mică) făcută în peretele cămării; (regional) mîțoacă (2) (Runcu Salvei-Năsăud). Cf. CHEST. II 186/258. VII. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. La românii din toate părțile, de-ndată ce s-a săvîrșit masa de cununie, toți nuntașii se prind la joc . . . cam cu următoarele jocuri:. . . mîța, mocăncuța, mocăneasa. SEVASTOS, N. 282, cf. PAMFILE, J. III, 9, VARONE, D. 115, H X 543. – Pl.: mîțe. – Probabil formație onomatopeică.