COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n., (II, III) colți, s. m. I. 1. Punct unde se întîlnesc două sau mai multe laturi ale unui obiect sau ale unei figuri. ♦ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întîlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întîlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ♦ Expr. Colț cu. . . = în unghiul format de străzile. . . 2. Portiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. ♦ (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. ♦ Margine, extremitate. ♦ Colț de pîine = coltuc (1); p. ext. orice bucată de pîine (tăiată de la o margine). ♦ Portiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. ♦ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a obliga (un copil) să stea, drept pedeapsă, într-un ungher al camerei, cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ♦ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. 1. Dinte al animalelor (mai rar al oamenilor), în special caninul. ♦ Expr. A-și arată colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colții = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colții (sau un colț) = a fi dîrz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vîrfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 3. Cui de fier pe care îl aplică cineva, iarna, pe talpa încălțămintei, ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vîrf ascuțit și proeminent de stîncă, de gheață etc. 5. Vîrful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compuse: floare-de-colț = albumeală, floarea-reginei ; colțul-babei = plantă tîrîtoare cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tîmple. – Bg. kolec, sb. kolac.