MIȚOS, -OASĂ adj. (Despre blăni, lînă, păr sau obiecte confecționate din aceste materiale) Cu fire lungi și dese, cu mițe¹, păros, f l o c o s; (despre animale) care are blana, lîna, părul cu fire lungi și dese, cu mițe¹. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Ridicîndu-și căciula cea mițoasă, vedem o frunte atît de netedă, albă, corect boltită. EMINESCU, N. 35. E-ncunjurat de miloasele oi, de comoara lui toată. COȘBUC, AE. 66. Se vedeau pe drum vite rătăcite, cu părul mițos. D. ZAMFIRESCU, Î. 34, cf. id. V. Ț. 82. Hagi Tudose bolește cu capul pe-o pernă soioasă, învelit c-o pătură albastră, mițoasă. DELAVRANCEA, O. II, Mă grămădesc fericit într-un ungher, sub o tohoarcâ mițoasă de berbec. SADOVEANU, O. IX, 369, cf. VIII, 81, IX, 103, X, 280. Un băiețaș mai mare dormea dus, avînd drept căpâtîi o căciulă mițoasă. BART, S. M. 35. Simți un fior de răcoare și-și trase cerga mițoasă pe el. CAMIL PETRESCU, O. II, 37. Părul, ca o clâdărie mițoasă, îi cădea pe gulerul cămășii. T. POPOVICI, S. 315. Era Mane cel spătos, Cu cojoc mare, mițos. ALECSANDRI, P. P. 73, cf. RĂDĂLESCU-CODIN, Î. 203. ◊ (Prin analogie) Cu pletele-i mițoase în iarbă încîlcite Privește pe deasupra-i. ALECSANDRI, POEZII, 369. – Pl.: mițoși, -oase. – Miță¹ + suf. -os.