Adromischus marianae Berger. Specie cu flori (petale albe pînă la roșii-purpur, ovoid-lanceolate cu margini ondulate) scurt-pedunculate. Tulpină tîrîtoare cu rădăcini adventive. Frunze (lungi pînă la 7 cm) gri-verzi, în formă de suveică, cu vîrf ascuțit sau rotunjit.

AMORTIZOR, amortizoare, s. n. 1. Dispozitiv pentru reducerea progresivă, în timp, a amplitudinii mărimii caracteristice unui fenomen de oscilație (la vehicule). 2. Piesă de piele care se leagă de cureaua brațului de lovire a suveicii, pentru a amortiza intrarea ei în caseta din partea opusă. – După fr. amortisseur.

AMORTIZOR s.n. 1. Dispozitiv care atenuează șocurile, trepidațiile unui automobil, ale unui motor etc. ♦ Dispozitiv pentru micșorarea amplitudinii unei vibrații. 2. Piesă de piele care se leagă de cureaua brațului de lovire a suveicii pentru a-i amortiza intrarea în caseta din partea opusă. [< fr. amortisseur].

BĂTĂTURĂ ~i f. 1) Loc bătătorit din fața caselor (țărănești), unde nu crește iarbă; curte. 2) Porțiune de piele (pe corpul omului sau al animalelor) întărită și îngroșată sub acțiunea unor factori externi nocivi. Palme pline de ~i. ◊ A călca (pe cineva) pe ~ a atinge (pe cineva) unde-l doare; a supăra tare. 3) Firele care se introduc cu suveica prin rostul urzelii pentru a obține țesătura; băteală. ~ de lână. /<lat. battitura,

BĂTĂTURĂ (pl. -turi) sf. 1 Faptul de a bate, bătaie: auzind... bătătura în poartă, se minunară că ce poate să fie (RET.) ¶ 2 Bătaia vîntului: niște lemne legete de copaciu... lovindu-se la bătătura vîntului (SB.) ¶ 3 Loc bătătorit, îndesat, întărit prin multă călcare sau batere; în spec. locul dinaintea casei care, prin continua călcare de vite și de oameni, s’a bătut bine, așa că nu mai crește iarba pe el; pr. ext. curte, ogradă: o potecă strîmtă... străbătea de la poartă pînă în bătătura locuinței stăpînului (ODOB); se pîrpălea cu Irina la soarele care poleia bătătura lor (DLVR.) ¶ 4 Locul bătut din fața cîrciumei satului, unde se adună vara flăcăii și fetele ca să joace: aici e întîiul popas al chervanelor ce... umplu bătătura cîrciumelor (VLAH.); juca mărunt în ~, cumpănindu-se în toate părțile (SAD.) ¶ 5 Întăritură, învîrtoșare a pielei, la mîini sau la picioare, și pe spinarea animalelor de muncă sau de călărie, produsă prin batere sau frecare (🖼 413): făcîndu-mi loc printre dame... câlcînd pe bătăturile moșnegilor (NEGR.); proverb: a călca pe cineva pe bătături, a-l atinge unde e mai simțitor ¶ 6 Firul de tort ce se bate cu suveica în urzitura pînzei, numit și „băteală” (🖼 414): surtucul lui era mai mult urzeală decît ~ (EMIN.) [lat. battĭtura].

bătătură f. 1. curte țărănească, în special partea bătătorită a curții dinaintea casei: are vite în bătătură; 2. curte pe lângă o cârciumă, unde se joacă: flăcăii joacă în bătătură; 3. firul de tort care se petrece cu ajutorul suveicii prin rostul întins pe răsboiu: bătătura e de bumbac și urzeala de in; 4. piele groasă sau carne întărită, ce se face la mâini, ori la picioare (de mult umblet sau de mult lucru): am bătături; 5. crengi uscate, căzute din arbori: o babă aduna bătături. [Lat. BATTITURA].

BĂTEALĂ băteli f. 1) Capcană specială, folosită la prinderea șoarecilor; batcă. * A sta cu șoarecele în ~ a fi într-o situație incomodă, neplăcută. 2) Firele care se introduc cu suveica prin rostul urzelii pentru a obține țesătura; bătătură. [Sil. -tea-lă] /a bate + suf. ~eală

băteală s.f. 1 (țes.) Totalitatea firelor care se introduc transversal, cu ajutorul suveicii, prin rostul firelor de la urzeală, pentru a forma țesătura; bătătură, bătaie.** (reg.) Vatale. ♦ (reg.) Ansamblul brațelor spetezelor la războiul de țesut. 2 (reg.) Titirez la moară. 3 Expr. (pop.) A sta băteală (pe capul) cuiva = a sta de capul cuiva să... • pl. -eli. /bate + -eală.

BĂTEALĂ, băteli, s. f. 1. (În opoziție cu urzeală) Firele de tort care se introduc transversal, cu ajutorul suveicii, în urzitura pînzei și se bat cu vatalele; bătătură. 2. (În expr.) A sta băteală cuiva (sau, mai ales, pe capul cuiva) = a se ține de capul cuiva, a-i bate capul. Le-a stat băteală bieților moșnegi s-o mărite. CONTEMPORANUL, V 100.

BĂTEALĂ, băteli, s. f. Firele care se introduc cu ajutorul suveicii prin rostul firelor de urzeală, pentru a forma țesătura; bătătură (3). – Din bat (prez. ind. al lui bate) + suf. -eală.

CAIER, caiere, s. n. Mănunchi de lînă, de cînepă, de in sau de borangic, care se pune în furcă pentru a fi tors. În timp ce învățătorul are să ne istorisească din cărți... eu am să torc din caier, ascultînd. CAMILAR, TEM. 178. O furcă, cu caierul și fusul cu totul de aur. ISPIRESCU, L. 91. Caierul de burungic din furcă și suveica stativelor unde se țesea filaliul stau părăsite și neatinse. NEGRUZZI, S. I 107. ◊ Fig. În caier, de-a valma, sub cruntă arșiță, Bocciii, piticii, sforarii și regii. BANUȘ, B. 119. Toate-acuma sînt cuprinse De lungi fire ce lucesc. Unele s-adună-n caier, Altele, pierdute-n aer, Tainic, lin, călătoresc. ALECSANDRI, P. A. 156.

CANETĂ s. f. țeavă pe care se înfășoară firele în suveică. (< fr. canette)

CANETĂ ~e f. Țeavă pe care se înfășoară firele în suveică. /<fr. canette

CANETĂ s.f. Țeavă pe care se înfășoară firele de suveică. ♦ Formă de înfășurare a acestor fire. [< fr. canette].

casă¹ sf [At: COD. VOR. 26/9 / Pl: ~se, (reg) ~si, căși^[1] / E: ml casa] 1 Clădire destinată pentru a servi de locuință omului. 2 (Îla) De ~ Făcut în casă¹ (1). 3 (Pex) Clădire. 4-5 (Îe) (A avea) o ~ de copii (A avea) copii mulți. 6 (Îe) A-i fi cuiva ~a și masa masă A duce o viață ordonată și liniștită. 7 (Îe) A nu avea (nici) ~ și (nici) masă A duce o viață neregulată, plină de griji și frământări. 8 (Iuz; îs) Fată în ~ Servitoare. 9 (Iuz; îs) O pereche (sau un rând) de case Clădire mare, cu multe camere. 10 (Îas) Corp de clădire. 11 (Fig) Adăpost. 12 (Îvp) Cavitate a unor organe în corpul omenesc. 13 (Îvp; îs) ~sa sufletului Capul pieptului, unde se află organele respiratorii. 14 (Reg; fig) Rai. 15 (Reg; fig) Carapace. 16 (Reg; fig) Cochilie. 17 (Pop; îs) ~sa de păianjen Pânza păianjenului. 18 (Pop; fig; îs) ~sa apei Locul ocupat de apă într-o fântână. 19 (Reg) Cameră. 20 (Reg; îs) ~sa (cea sau a) mare Camera cea mai mare a unei case¹ (1) țărănești, unde sunt primiți oaspeții. 21 (Reg; îs) ~sa (cea sau a) mică Cameră dintr-o casă¹ (1) țărănească în care locuiește, de obicei, toată familia. 22 (Ban; spc) Bucătărie. 23-24 (Îs) ~ de veci Mormânt. 25 (Prc) Sicriu. 26 (Pan) Stupină. 27 (Pan) Placentă. 28-29 (Pop; pan) Corpul căruței sau al calului destinat transportului persoanelor sau obiectelor. 30 (Îs) ~sa morii Clădirea care adăpostește instalația pentru măcinat. 31 (Îs) ~sa pietrelor de moară Colacul de lemn sau de piatră unde sunt așezate pietrele morii. 32 (Îs) ~sa ascensorului Spațiul în care se deplasează cabina unui ascensor. 33 (Îs) ~sa scării Spațiu dintr-o clădire care adăpostește o scară. 34 Mică încăpere la o instalație de apă, de energie electrică etc., în care sunt instalate elementele de distribuție (vanele de închidere a apei, tabloul de distribuție a energiei electrice etc.). 35 (Îs) ~sa suveicii Spațiu sau cavitate lângă unul din capetele spatei, în care stă suveica și de unde este aruncată (mecanic) printre ițe. 36 (Iuz) Fiecare dintre cele 64 de câmpuri de pe table de șah Si: căsuță. 37 (La jocul de table) Partea în care fiecare dintre cei doi jucători trebuie să-și aducă piesele. 38 (Tip) Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele, semnele etc. tipografice de același caracter Si: caște. 39 (Reg) Coaja (găoacea) ghindei. 40 (Ast; pop) Steaua gamma din constelația Coroana boreală Si: (pop) coliba, cociorva. 41 Totalitatea celor care locuiesc împreună (formând o familie). 42 (Îs) ~ grea Familie numeroasă (și greu de întreținut). 43 Neam. 44 Dinastie. 45 (Înv; îs) ~ mare Familie de vază. 46 (Iuz) Totalitatea persoanelor care sunt în serviciul cuiva sau depind de acesta (ca partizani, favoriți, protejați etc.). 47 (Înv) Persoane care sunt în serviciul unui domnitor sau al unui demnitar. 48 (Înv; îs) Copil (sau fecior) din (în sau de) ~ Fiu de boier care făcea serviciu de paj la curtea domnească. 49 (Iuz; îs) ~ militară Aghiotanții, ofițerii de la curtea unui principe, a unui suveran. 50 (Iuz; îs) ~ civilă (a unui domnitor) Persoanele civile din serviciul curții, alcătuind anturajul suveranului. 51 Căsnicie (1). 52 (Îe) A ține ~ cu cineva A fi căsătorit. 53 (Îe) A face (sau a duce) ~ (bună) cu cineva A trăi (în bună înțelegere). 54 (Îe) A face o ~ A se căsători. 55 (Îe) A strica ~a cuiva A strica armonia dintre soți (determinându-i să divorțeze). 56 (Îe) A duce ~ bună cu ceva A se împăca bine cu ceva. 57 (Pop; îs) ~ neprimenită Căsnicie în care partenerii nu au mai fost căsătoriți anterior. 58 Gospodărie. 59 (Îs) ~ deschisă Casă¹ (1) în care oricine este bine primit. 60 (Îe) A avea ~ și masă A fi căsătorit, având gospodărie proprie (și oarecare avere). 61 (Înv) Templu păgân. 62 (Îs) ~sa Domnului (lui Dumnezeu) Biserică. 63 (Iuz; îs) ~ obștească (sau ~sa Obștii) Eforie comunală sau a unei comunități (de proprietate) pentru administrarea unei averi în devălmășie. 64 (Înv; îs) ~ obștească, ~ de economieInstituție publică de credit care se ocupă cu strângerea disponibilităților bănești temporare ale populației, acordând, pentru acestea, mai ales dobândă. 65 (Iuz; îs) ~se de bolnavi sau de vindecare Spital. 66 (Iuz; îs) ~ de judecată Judecătorie. 67 (Iuz; îs) ~ de oaspeți sau de străini Han. 68 (Înv; îs) ~ de curvie, de curvăsărie Bordel. 69 (Îs) ~ nebunească sau de nebuni Ospiciu. 70 (Îs) ~ de ajutor reciproc Asociație benevolă a unor angajați sau pensionari, creată pentru acordarea de împrumuturi și de ajutoare membrilor ei din fondurile obținute din depunerile lor lunare. 71 (Îs) ~ de filme Instituție producătoare de filme cinematografice. 72 (Îs) ~ de cultură Instituție culturală în care au loc diverse manifestări culturale, educative, etc. 73 (Îs) ~ de nașteri Instituție medico-sanitară în care se acordă viitoarelor mame, la naștere, asistență calificată Si: maternitate. 74 (Îs) ~ de vegetație Construcție specială cu acoperișul și cu pereții de sticlă, folosită pentru experiențe de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetație. 75 (Îs) ~ de odihnă Sanatoriu. 76 (Îs) ~ de modă Atelier de croitorie de lux. 77 (Reg; îs) ~sa satului Primărie. 78 (Îs) ~ de asigurare Societate de asigurare. 79 (Îs) Casa albă Rezidența președintelui S.U.A., la Washington. 80 (Fig) Președintele S.U.A. 81 (Pex) Personalul Casei albe (79). 82 (Înv) Administrația veniturilor și a cheltuielilor unor instituții Casa milei, Casa pensiilor. 83 (Îs) Specialitatea ~sei Produs specific al unui restaurant, sau al unei întreprinderi, al unei gospodine. corectat(ă)

cântar sn [At: CANTEMIR, I. 1.1, 152 / V: can~, căn~ / Pl: ~e / E: tc kantar] 1 Unitate pentru măsurarea greutăților care a variat, în funcție de regiune și perioadă, între 44 kg și 50 kg Si: majă. 2 Instrument pentru măsurarea greutății Si: balanță. 3 (Îe) A trage la ~ A avea greutate mare. 4 (Îae) A avea importanță. 5 Cântărire. 6 (Ast) Constelația Balanței. 7 (Ban) Nivelă pentru zidărie făcută dintr-o scândură în trei colțuri, având în partea unghiului de sus un plumb. 8 (Îs) ~ de apă Nivelă făcută dintr-o țeavă de sticlă cu apă. 9 (Pan) Cumpăna fântânii (cu buturugă). 10 (Olt; lmr; îs) ~ul pietrelor Buhai. 11 (Trs) Scoabă de care se agață cârma plutei. 12 (Ban) Unealtă cu care se ridică trunchiurile mari de copac în car Si: suveică.

CÎRLĂIOR, -OARĂ, cîrlăiori, -oare, s. m. și f. (Munt.) Diminutiv al lui cîrlan (2); mînz sau mînză (pînă la 3 ani). Iorgu Iorgovan, Fecior de wnocan, Pe cal, pe cîrlan, Cîrlăior d-un an. ȘEZ. 1 113. Cîrlăioară brează Pe munte nechează (Suveica). ȘEZ. VII 124.

crac (craci), s. m. – 1. Picior. – 2. Picior de compas. – 3. Picior, braț la diverse instrumente. – 4. Creangă. – 5. Braț de rîu. – 6. Ramificație a unui lanț muntos. – 7. Piesă care leagă furgonul de avantren. Bg. krak „picior” (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 308; Cihac, II, 79; Conev 50, 89), sb. krak, pol. krok. – Der. cracă, s. f. (ramură, creangă; corn de animal). DAR declară că relația etimologică a lui crac cu cracă nu este clară, ceea ce este poate prea subtil, avînd în vedere identitatea de sensuri, rut. krak „ramură” și folosirea comună în toate limbile a noțiunii de „picior” în locul celei de „tulpină”. – Der. crăcui, s. n. (picior de pasăre); crăcel, s. m. (plante, Plantago lanceolata, Cerastium cerastoides); crachiță, s. f. (cracă bifurcată cu care se culeg fructele mari); cracoș, adj. (cu picioarele desfăcute; cu picioarele curbate); crăcoiat, adj. (cu picioarele curbate); crăcărie, s. f. (morman de crengi; mulțime de crengi); crăcos, adj. (frunzos, stufos); crăcuros, adj. (frunzos); crăcan, s. m. (picior; om cu picioare lungi; Arg., pantaloni), cf. sb. krakan „cu picioare lungi”; crăcană, s. f. (ramură bifurcată, folosită ca prăjină, sprijin, proptea etc.; sapă cu două vîrfuri; corn de plug; fiecare dintre cele două vîrfuri ale suveicii; ac de împănat; mai pentru pavaj; trepied; furcă; varietate de struguri), pe care DAR îl leagă în mod curios de fr. carcan; crăcănel, s. m. (cu picioarele curbate); crăcăna, vb. (a desface picioarele; a întinde; a propti crengile cu furci); crăcănos, adj. (rămuros); crăci, vb. (a desface picioarele; a propti crengile cu furci; a despărți, a despica), pentru a cărui răspîndire generală cf. ALR, II, 67.

DEPĂNĂTOR¹, depănătoare, s. n. Organ al mașinii de cusut care servește la depănarea aței pe mosorelul suveicii.

depănător¹, ~oare [At: I. GOLESCU, C. / V: (îrg) dăp~, (reg) dăpân~ / Pl: ~i, ~oare / E: depăna + -ător] 1 sf Dispozitiv pe care sunt așezate sculurile la mașinile de depănat. 2 sf (În industria casnică) Vârtelniță. 3 smf Muncitor specializat în depănat. 4 sn Organ al mașinii de cusut care servește la depănarea aței pe mosorelul suveicii.

DEPĂNĂTOR, -OARE, depănători, -oare, s. m., s. f., s. n. 1. S. m. și f. Muncitor specializat în depănat. 2. S. n. Organ al mașinii de cusut care servește la depănarea aței pe mosorelul suveicii. 3. S. f. Dispozitiv pe care sunt așezate sculurile la mașinile de depănat; (în industria casnică) vârtelniță. – Depăna + suf. -ător.

DEPĂNĂTOR, -OARE, depănători, -oare, subst. 1. S. m. și f. Muncitor specializat în depănat. 2. S. n. Organ al mașinii de cusut care servește la depănarea aței pe mosorelul suveicii. 3. S. f. Dispozitiv pe care sunt așezate sculurile la mașinile de depănat; (în industria casnică) vârtelniță. – Depăna + suf. -ător.

DEPĂNĂTOR¹ ~oare n. (la mașina de cusut) Dispozitiv care servește la depănarea aței pe mosorelul suveicii. /a depăna + suf. ~ător

DIACRIUM Benth., DIACRIUM, fam. Orchidaceae. Gen originar din America, cca 5 specii, epifite, cu pseudobulbi uneori scurți alteori lungi, înguști sau umflați, în formă du suveică. Frunze pieloase, în număr mic, în vîrful pseudobulbilor. Tulpina poartă un ciorchine cu cca 12 flori parfumate, labei trilobat, lobul central mai lung, la bază 2 excrescențe goale în interior.

ERIA Lindl., ERIA, fam. Orchidaceae. Gen originar din Sri Lanka, Malaezia, Java, cca 360 specii, epifite, cu pseudobulbi cilindrici, în formă de suveică sau rotunzi. Flori (labei trilobat cu porțiuni păroase sau îngroșate pe lobul din față, coloană lungă și plată, petalele inferioare și petala exterioară centrală aproape la fel, cele exterioare laterale concrescute cu coloana, antere reni- forme) așezate în ciorchine sau paniculă lateral, din pseudobulbi, rareori terminal sau pe lăstari scurți.

ESCROCHERIE hohaiseală, Maradona, matrapazlâc, mânărie, mișculație, pungășie, suveică, șmecherie, șmen, șmerchez, tun, țeapă.

Eulophiella elizabethae Rolfe. Specie care înflorește primăvara. Flori violete-roșiatice, în interior albe, aproape rotunde, cărnoase (petale exterioare ovale spre rotunde, vîrf bont, cele interioare cu vîrf bont și baza subțiată, labei auriu, la mijloc mai scurt, decît petalele interioare, lobul central zdrențuit), dispuse în ciorchine dens pe un peduncul înalt de 28-32 cm. Pseudobulbi în formă de suveică, 10-16 cm înălțime, cu cîteva frunze lungi de 55-65 cm, verzi-închis.

FUS s. (TEHN.) 1. arbore. (~ la un mecanism.) 2. ax, osie. (~ este un organ de mașină.) 3. grindei, osie, (reg.) osiac, (prin Munt.) prisnel. (~ la axul rotii de la moara de apă.) 4. (reg.) ciocan, clociumb, osiac, pociumb, pop, stîrciog. (~ la vîrtelniță.) 5. (reg.) huludeț, lemnuș, surcel. (~ la suveică.)

FUS¹, (I) fuse și (II) fusuri, s. n. I. 1. Unealtă pe care se înfășoară firul de tors, avînd forma unui bețișor rotund, lung și subțire, îngroșat la mijloc, cu capătul de sus ascuțit, cu cel de jos rotunjit (și înțepenit într-o rotiță). Întreg norodul ia aminte Și-ascultă jalnica poveste Și fusul se oprește-n mîna Înduioșatelor neveste. GOGA, P. 24. Inul curge din caier pe fus ca un fir de păr. DELAVRANCEA, A. 6. Fata moșneagului... torcea cîte-un ciur plin de fuse. CREANGĂ, P. 284. ◊ Loc. adj. În fus = în formă de fus, fusiform. Ceilalți concurenți... toți vor fi fiind, desigur, cu pieptul lat, cu mușchii în fus și cu tendoane elastice. C. PETRESCU, Î. II 216. 2. (În industria textilă) Organ al mașinilor de tors, cu ajutorul căruia se răsucește și pe care se înfășoară ața. Zbîrnîie fusele, cîntă curelele, Zumzăie firele, subțirelele. DEȘLIU, G. 47. II. 1. Nume dat unor părți ale mașinilor de țesut, de depănat etc. care seamănă ca formă cu fusul (I). Fusul suveicii. Fusul vîrtelniței. 2. Nume dat unor părți de mașini, de instalații etc. care îndeplinesc funcția de arbore sau de osie. Fusul morii. ♦ Porțiune cilindrică, conică sau sferică a unui arbore, ax sau osii, care se sprijină și se rotește într-un palier. 3. Trunchiul unui arbore, de la bază pînă la vîrf, fără crengi. 4. Parte a unei coloane de arhitectură cuprinsă între bază și capitel. 5. Corpul drept al ancorei, fără brațe și fără inel. 6. (În expr.) Fus sferic = porțiune din suprafața unei sfere cuprinsă între două cercuri mari care au un diametru comun. Fus orar = fus sferic al pămîntului, corespunzător axei polilor și avînd unghiul diedru de cincisprezece grade (cu care se rotește pămîntul într-o oră).

FUS¹ (pl. -se) sn. 1 Unealtă de lemn pe care se deapănă și se răsucește firul (de lînă, de in, de cînepă) tors dintr’o furcă: (🖼 2256): torcea cîte un ciur plin de ~e CRG.; Fig.: gîndul începu să depene pe ~ul conștiinței bolnave CAR. ¶ 2 pr. anal. Diverse părți ale uneltelor de țesut, depănat, etc., care se aseamănă cu forma fusului: ~ul suveicii, ~ vîrtelniței, ~ul sucalei ¶ 3 🏚 ~ul de lemn, osia de lemn, (numită și „grindeiu”) a morii de apă care pune roata în mișcare; osia care pune în mișcare jugul joagărului; ~ul de fier, osia care pune în mișcare pietrele morii ¶ 4 La car: ~ul osiei, partea osiei ce trece prin gaura butucului roții ¶ 5 Piciorul vertical al roții de care se servește olarul pentru facerea oalelor ¶ 6 ⛹ Aparat de gimnastică alcătuit dintr’o bară orizontală înfiptă în doi stîlpi (🖼 2255) ¶ 7 🐟 Țipar, fusar [lat. fusum].

FUS s. (TEHN.) 1. arbore. (~ la un mecanism.) 2. v. ax. 3. v. grindei. 4. (reg.) ciocan, clociumb, osiac, pociumb, pop, stârciog. (~ la vârtelniță.) 5. (reg.) huludeț, lemnuș, surcel. (~ la suveică.)

fus (fuse), s. n. – 1. Unealtă de tors. – 2. Suport pentru mosor la suveică. – 3. Suport pentru lînă la vîrtelniță. – 4. Ax la mașina bătătoare. – 5. Ax la moara de grîu. – 6. Ax, arbore (în general). – 7. Braț la candelabru. – 8. Porțiune sferică a unui ax sau a unei osii. – 9. Tulpină la fasole. – 10. Pește (Aspro streber). – Mr., megl., istr. fus. Lat. fŭsus (Pușcariu 688; Candrea-Dens., 703; REW 3620; DAR), cf. it., port. fuso, cat. fus, sp. huso. Sensul 9 poate fi o confuzie cu fusei „fasole”. – Der. fusar, s. m. (persoană care face fuse; țipar, Cobitis fossilis; pește, Aspro streber), pe care Pușcariu 689 îl derivă direct din lat. fŭsārius.

fus¹ sn [At: BIBLIA (1688), 57/1 / Pl: (1-3) ~e, (4-26) ~uri / E: ml fusus, (29- 30) după fr fuseau] 1 Unealtă de tors care servește la răsucirea firului și pe care se înfășoară firul pe măsură ce este tors, având forma unui bețișor lung și subțire, îngroșat la mijloc, cu capătul de sus ascuțit și cel de jos rotunjit și înțepenit într-o rotiță. 2 (Îla) În ~ În formă de fus¹ (1) Si: fusiform. 3 Organ al mașinilor de tors, cu ajutorul căruia se răsucește și pe care se înfășoară firul. 4 (Țes; îs) ~ul suveicii Bețișor de care se fixează țeava în suveică Si: (pop) huludeț, lemnuș, surcel. 5 (Țes; îs) ~ul vârtelniței Axul (de lemn) al vârtelniței. 6 (Țes; Mun; îs) ~ele vârtelniței Fofeze (6). 7 (Țes; îs) ~ul sucalei Drug pe care se învârtește țeava sau mosorul. 8 (Țes; îs) ~ul urzitoarei Drug (de susținere) la urzitoare. 9 (Îs) ~ul de lemn (al morii) Osia morii de apă. 10 (Îs) ~ul (a)lergâtoarei și al zâcătoarei Părți ale morii nedefinite mai îndeaproape. 11 (Îs) ~ul de fier Piesă care pune în mișcare pietrele morii sau care învârtește roata Si: prăsnel. 12 (Îs) ~ul de fier sau ~ul prăsnelului Piesă care pune în mișcare roata morii de vânt. 13 (Îs) ~ul de lemn Piesă care pune în mișcare roata de apă și jugul ferăstrăului la joagăr. 14 (Îs) ~ul șteampului Arborele șteampului. 15 Parte a carului nedefinită mai îndeaproape. 16 (Îs) ~ul osiei Parte a osiei care trece prin butuc. 17 Axul roții olarului. 18 (Teh) Porțiune cilindrică, conică sau sferică a unui arbore, a unui ax sau a unei osii. care se sprijină și se rotește într-un palier. 19 (Pop; d. fasole; îe) A face ~ A face vrej. 20 (Îvp) Braț al unui sfeșnic. 21 (Iht; Olt) Fusar (Aspro streber) 22 (Iht; Olt) Pietrar (Aspro zingel). 23 Trunchiul unui copac de la bază până la vârf, fără crengi. 24 Parte a unei coloane de arhitectură, cuprinsă între bază și capitel. 25 Corpul drept al ancorei, fără brațe și fără inel. 26 (Iuz) Aparat de gimnastică alcătuit dintr-o bară orizontală susținută pe doi stâlpi Cf bârnă. 27 (Reg; lpl) Carâmbii scării. 28 (Pfm) Picioare lungi și subțiri. 29 (Gmt; îs) ~ sferic Porțiune din suprafața unei sfere cuprinsă între două cercuri mari care au un diametru comun. 30 (Îs) ~ orar Fiecare dintre cele 24 de porțiuni în care este împărțită suprafața pământului prin meridiane, distanțate la 15° unul de altul, sau prin alte linii de demarcație convenționale, urmând de aproape aceste meridiane.

FUSCEL, FUȘTEL (pl. -ei) sm. 1 ‡ Bîtă: Romul ... au apucat un fuștel și lovește pre frate-său Rme prin mijlocul trupului M. -COST. ¶ 2 ⛓ Fie-care din bețele, numite și „vergele” sau „joarde”, care se vîră, la războiul de țesut, printre firele natrei, pe unde trece suveica, ca să nu se încurce: punînd fuscei pintre rost, ca să nu se încălcească natra CRG. ¶ 3 Băț lung de un metru și mai bine, crestat la amîndouă capetele de care se leagă ițele la războiu ¶ 4 Spiță, fie-care din bețele orizontale al unei scări: Și călcînd încetinel De pe fuscel pe fuscel, Fui în pod sub coperiși RET. ¶ 5 🔧 Fie-care din bețele verticale ale loitrei de la car, spiță, spetează ¶ 6 FUSCEII pl. 💫 pop. Numele unei constelații MAR. [lat. fustĭcĕllus].

GRAIFER ~e n. 1) (la mașina de cusut) Piesă care are rolul de a prinde ața, trecând-o prin suveică. 2) (la excavatoare, macarale) Benă prevăzută cu cablu pentru apucarea unor bucăți mari de materiale. /<germ. Greifer

Grammatophyllum speciosum Blume. Specie care înflorește toamna. Flori galbene cu pete maro, cele de la bază deseori sterile sau nedezvoltate (petalele interioare și exterioare întinse, ondulate, label scurt cu lobul central pubescent), dispuse în ciorchine dens (1,5-2 m înălțime), susținut de un peduncul erect, glabru. Frunze liniar-lanceolate, cca 0,45 m lungime, în număr mare. Pseudobulbi în formă de suveică. Număr mare de rădăcini adventive care cad spre sfîrșitul perioadei de dezvoltare. Se cultivă numai în sere calde, înalte.

huduleț (huludeț), s.n. (reg.) 1. bețișorul ce ține țeava în suveică. 2. cuiul din urechile proțapului la car.

huludeț sn [At: CREANGĂ, GL. / V: huduleț / Pl: ~e / E: nct] (Reg) 1 Fus al țevii de la suveica războiului de țesut. 2 Cui care leagă proțapul de piscul carului. 3 Vargă pentru scos măduva din țevi de soc, pentru a încărca pistoalele și puștile. 4 (Îf huduleț) Melesteu pentru mămăligă. 5 Supapă a unei pompe.

huludeț n. 1. Mold. bețișorul ce ține țeava în suveică; 2. cuiul din urechile proțapului. [Rus. HOLODEȚŬ, cotor].

HULUDEȚ, huludețe, s. n. Fusul țevii de la suveica războaielor casnice de țesut.

HULUDEȚ ~e n. (la suveica războiului de țesut, la pușca de soc etc.) Piesă în formă de bară pe care se îmbracă o țeavă. /<rus. holodețu

huludeț (huludețe), s. n. – 1. Fusul țevii de la suveica războiului de țesut. – 2. Dop. – Var. hludeț, huduleț. Sl. chludŭ „vergea” (Cihac, II, 144; DAR); ultima var. indică o încrucișare cu hudub-.

IAPĂ, iepe, s. f. 1. Femela calului. Pe la toacă, vine săniuța sprintenă, cu Puica, iapa noastră cea blîndă. SADOVEANU, O. VII 331. Două iepe albe ca zăpada și iuți ca focul se sprijineau mai totdeauna de oiștea căruței. CREANGĂ, P. 106. Alergări de cai se fac pe tot anul... Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Expr. A bate șaua (ca) să priceapă (sau să înțeleagă) iapa = a face aluzie la ceva, a da de înțeles în mod indirect. Bate șaua să înțeleagă iapa. NEGRUZZI, S. I 251. 2. (La războiul de țesut țărănesc; de obicei la pl.) Fiecare din scîndurelele de sub război pe care țesătoarea pune picioarele, ca să schimbe ițele; tălpigă. Dă prea aspru cu suveica; apasă prea tare asupra iepelor. SLAVICI, N. I 55. Și e vina și din iepe, De e pînza toată țepe. ȘEZ. IX 187.

igliță sf [At: CARAGIALE, M. 308 / V: ~țe, ing~ / Pl: ~țe / E: srb iglica „ac mic”] 1 (Mun) Ac mare cu vârful în formă de cârlig, cu care se fac dantele Vz croșetă. 2 (Pes) Instrument de împletit năvoade Si: suveică de plasă. 3 (Pes) Prăjină cu care se împing pe sub gheață frânghiile năvodului. 4 (Reg) Scândurică îngustă, scobită la ambele capete, pe care se deapănă ața și cu care se formează și se înnoadă ochiuri de plasă. 5 (Reg) Furculiță fixată de capătul unei prăjini, cu care se pescuiește. 6 (Reg) Balustradă a scării.

inimă (inimi), s. f. – 1. Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stîngă a toracelui. – 2. Acest organ considerat ca sediu al sentimentelor, suflet. – 3. Bunătate, sensibilitate. – 4. Organ central, mijloc, parte internă. – 5. Partea din mijloc a căruței, care leagă osia de de dinainte cu cea de dinapoi. – 6. Bărbăție, curaj, îndrăzneală. – 7. Principiu vital, spirit. – 8. As de cupă. – 9. Grup central de patru bobi sau boabe folosit de vrăjitoare. – 10. Stomac, pîntece, burtă. – mr. inimă, megl. inimă. Lat. anima (Diez, I, 26; Candrea-Dens., 866; REW 475; Densusianu, GS, II, 6; Rosetti, I, 173), cf. it. anima, prov., cat. arma, fr. îme, sp., port. alma. Trecerea de la „suflet” la „inimă” apare numai în rom., cf. totuși animus „inimă” într-o glosă de la Toledo (Castro 162).Sensul de „pîntece” coincide cu cel al fr. coeur, bg. sărce, gr. ϰαρδιά „parte superioară a stomacului”. Der. inimioară, s. f. (dim. al lui inimă; mosor, bobină); inimușcă, s. f. (vergea din fier care susține mosorul suveicii); inimos, adj. (curajos, îndrăzneț; hotărît, întreprinzător; bun); inimoșie, s. f. (curaj, vitejie, bărbăție); inimoșa, vb. (a da curaj, a însufleți); inima, vb. (a însufleți), formație hibridă după fr. animer.

inimușcă sf [At: CDDE / Pl: ~ște / E: inimă + -ușcă] (Țes; reg) 1 Fir pe fuscel de care se leagă coclețele. 2 Mică furcă de fier care străbate țeava suveicii.

iță¹ sf [At: (a. 1783) URICARIUL XXI, 268/20 / Pl: ițe / E: ml licia (pll licium)] 1 (Lpl) Fire de lână răsucită sau bumbac răsucit pentru urzit sau, mai rar, pentru împletit cu andreaua. 2 (Pex; lpl) Fire nevedite, așezate vertical, astfel încât țesătoarea să poată să le schimbe locul cu ajutorul iepelor (18), care le face să urce și să coboare alternativ pentru a trece prin ele suveica cu firul de bătătură. 3 Dispozitiv la războiul de țesut, format dintr-o ramă dreptunghiulară pe care sunt fixate sârme sau sfori paralele, prin ochiurile cărora trec firele de urzeală pentru formarea rosturilor. 4 (Pex) Fiecare dintre firele cu ochiuri care fac parte din iță (3). 5 (Fig) Fir din plasa țesută de un păianjen. 6 (Pfm; îe) A încurca cuiva ițele A strica planurile cuiva. 7 (Pfm; îae) A produce confuzie. 8 (Pfm; îae) A complica lucrurile. 9 (Pfm; îe) A se încurca ițele Se folosește atunci când o problemă se complică. 10 (Pfm; îe) A descurca ițele A rezolva o problemă complicată. 11 (Pop; îe) A fi în patru ițe A fi beat. 12 (Îae) A fi strâns legat afectiv de cineva. 13 (Reg; îc) Ițe de lemn Fibre de lemn cu care se coase ceva.

ÎNVÎRTI, învîrtesc și învîrt, vb. IV. 1. Tranz. A mișca (ceva sau pe cineva) în cerc, a da o mișcare de rotație, a întoarce printr-o mișcare circulară; a roti; a suci; a răsuci. Ar număra cu voce tare de cîte ori se învîrte roata și ar stabili apoi, printr-o simplă înmulțire, distanța străbătută de căruță de la un punct la altul. GALAN, B. I 411. Un mecanism pe care să-l învîrți cu o cheie. C. PETRESCU, Î. II 68. Călăul n-avea decît să învîrtească grindeiul. NEGRUZZI, S. I 311. ◊ Refl. pas. Mielul gras încet, cu lene, se învîrte pe frigare. BELDICEANU, P. 53. ◊ Refl. Eu mi-am făcut un cîntec, Și n-aș fi vrut să-l fac, Dar fusul e de vină Că se-nvîrtea mereu, Și ce-mi cînta-nainte Cîntam pe urmă eu. COȘBUC, P. I 59. Pe deasupra bălții nagîții se-nvîrtesc. ALECSANDRI, P. A. 118. (Expr.) A se învîrti casa (sau locul, pămîntul etc.) cu cineva, se zice cînd cineva are amețeli sau se simte foarte încurcat, foarte rușinat. Cerca parcă să-și dea samă, să afle ce-i cu el și nu putea... se-nvîrtea odaia cu dînsul. MIRONESCU, S. A. 35. Nu mi-e bine... pămîntul se învîrtește cu mine. BOLINTINEANU, O. 386. Vai de mine, se învîrtește casa cu mine. Toate le văd pe dos. ALECSANDRI, T. I 223. ♦ (Complementul indică obiectul rezultat prin răsucirea părților componente) A răsuci cu mîna, între degete. Oamenii șopteau liniștiți, așezați pe răzor. Unii își învîrteau cîte-o țigară. DUMITRIU, N. 88. Mama [pîinea] plămădea Ș-o lăsa pînă dospea; Apoi colaci învîrtea, Pe lopată mi-i culca. ALECSANDRI, P. P. 390. ♦ (Însoțit de verbul «a suci», exprimă o repetare a mișcării de învîrtire) A întoarce în toate felurile, a potrivi pe toate părțile. Ia el punga, o sucește, o învîrtește. CREANGĂ, P. 44. Vine-mpărăteasa mînioasă și intră în boltă, ca să-și aleagă multe de toate. Tot învîrte și sucește. RETEGANUL, P. III 21. ◊ Fig. L-a băgat în judecăți, l-a sucit, l-a învîrtit și l-a lăsat sărac luciu. DELAVRANCEA, S. 19. ◊ Absol. Și nici una nici două... învîrte, sucește, trage, întinde. ȘEZ. I 258. ♦ (Cu complementul «ochii») A mișca în toate direcțiile, pentru a privi (în jur). Mănîncă flăcăul cu toți ai casei și-și tot învîrte ochi în jur. GALAN, Z. R. 65. ♦ Intranz. A mesteca. Învîrtea cu o lingură de lemn Prin cratița în care sfîrîia rîntașul. BENIUC, V. 37. P-a lui mumă o găseau Din gură frumos cîntînd Și din drugă învîrtind. TEODORESCU, P. P. 559. 2. Tranz. (Cu complementul «horă») A juca, a dansa. Busuioc avuse grijă să tocmească lăutari ca să poată tineretul să învîrtească hora toată după-amiaza. REBREANU, R. I 125. Fete mîndre cari știau a învîrti și hora, dar și suveica. CREANGĂ, A. 1. Să-nvîrtim hora frăției Pe pămîntul Romîniei. ALECSANDRI, O. 94. Și ia pe nuna de mînă, Cu mireasa dimpreună, Și-nvîrtiți o horă bună. TEODORESCU, P. P. 182. ◊ Refl. Hora se învîrtea sub streșina unui nuc bătrîn. SADOVEANU, O. I 73. Lăutarii cîntă, hora se-nvîrtește. BOLINTINEANU, O. 10. 3. Tranz. (Cu privire la arme sau instrumente) A mînui. Brațul meu... Nu mai poate să învîrtească paloșul. ISPIRESCU, L. 12. Noi știm a învîrti sapa, coasa și secerea. CREANGĂ, A. 163. Și spre Dunăre-alerga, Hăulind și chiuind, Buzduganul învîrtind. ALECSANDRI, P. P. 59. 4. Refl. A umbla de colo pînă colo fără scop; a se foi. Mai mă învîrtesc pe lîngă căruță, desham, dau la cai niște ovăz, pe urmă iar mă duc la el. PREDA, Î. 92. Se învîrteau prin ogrăzi, se uitau la cerul senin și mai ales la vîrtejurile de fum. REBREANU, R. II 108. Începe a se învîrti prin casă cu neastîmpăr. CREANGĂ, P. 24. ◊ Fig. Tina Diaconu se învîrtea în jurul aceluiași subiect de conversație. C. PETRESCU, A. 473. ♦ A se mișca de jur împrejur, a se întoarce (într-un spațiu îngust). Cinci cămăruțe în care abia te poți învîrti. NEGRUZZI, S. I 70. 5. Tranz. Fig. A exercita o meserie, a se îndeletnici cu o treabă neprecisă (de obicei necinstită). Fusese zece ani factor poștal, pe urmă... învîrtise niște afaceri nelămurite. C. PETRESCU, Î. II 141. Măi Leonte, băieții ăștia ai noștri de la curte ce treabă învîrtesc acuma? REBREANU, R. II 66. Peruianu era un avocat mediocru, dar învîrtea afaceri care nu mai erau mediocre. VLAHUȚĂ, O. A. 275. ◊ Expr. A învîrti capul (cuiva) = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. De ce caută să-i învîrtească el capul fetei? REBREANU, I. 25. A învîrti (pe cineva) pe degete v. deget. ♦ A procura cuiva o situație nemeritată, a face ca cineva să beneficieze de favoruri ilegale. Cei avuți i-am învîrtit eu pe la partea sedentară. CAMILAR, N. I 136. ♦ Refl. A obține o favoare sau un avantaj (datorită abilității, împrejurărilor favorabile etc.), a-i reuși o afacere necinstită; a scăpa dintr-un bucluc. Ne-om învîrti astăzi și de țigări. PAS, Z. IV 16. Ei bravo! Te învîrți, ai? C. PETRESCU, C. V. 125.

KAY [kei], John (1704-1764), inventator englez. Pionier în domeniul mecanizării industriei textile (a inventat, în 1733, un tip de suveică ce putea fi acționată rapid cu o singură mână; în 1738, un pieptene pentru războaiele de țesut; o mașină pentru îndepărtarea prafului din lână etc.).

lemnuș s.n. (reg.) I 1 v. Lemnișor. 2 v. Băț de chibrit. Chibrit. 3 (tehn.; la fierăstrău) v. Cheie. Cordar. Întinzător. Strună¹. 4 (tehn.; la suveică) v. Fus. Fusul suveicii (v. fus). 5 (la pușca de soc) <reg.> climpus, puștoc, vargă, vergea. Cu lemnușul se împinge dopul. II (bot.) 1 (și lemnuș-verde) v. Lemnul-Domnului (v. lemn) (Artemisia abrotanum). 2 v. Arșinic (Lychnis chalcedonica). 3 v. Răchitan (Lythrum salicaria). 4 lemnuș-de-apă v. Cătină. Cătină-mică. Cătină-roșie. Tamariscă (Tamarix germanica sau Myricaria germanica). III v. Băcan².

măcăuț sn [At: LB / Pl: ~e / E: măcău¹ + -uț] 1-2 (Trs; Mol; șhp) Măcăuaș (1-2). 3 (Trs; mpl) Chibrit. 4 (Reg) Lemnuș la suveică.

MĂCĂUȚ s. n. Diminutiv al luI măcău¹. 1. (Prin Transilv., Mold.) Cf. m ă c ă u¹. Cf. LB, PONTBRIANT, D. Tîrguț Într-un vîrf de măcăuț (Macul). GOROVEI, C. 217. 2. (Prin nordul Transilv., mai ales la pl.) Chibrit. VICIU, GL., CHEST II. 318/258, LEXIC, REG. 12. 3. (Regional) Lemnuș (la suveică) (Borșa-Vișeu de Sus). Cf. ALRM SN I h 312/362. – Pl.: măcăuțe. – Măcău¹ + suf. -uț.

MĂȚIGUȘ s. n. (Regional) Mățișor. Păsărică ici colea, Mățigușul după ea (Suveica). PĂSCULESCU, L. P. 101. - Pl.: mățigușe. – Maț + suf. -iguș.

MERGĂTÓR, -OÁRE adj., s. f. I. Adj. 1. (Și substantivat,' astăzi rar) (Persoană) care șe deplasează dintr-un loc în altul, care umblă. Cîntați dzeului, cîntați numelui lui, cale faceți ce suie (mărgîtoriului C²) în apuse. PSALT. 126. Auzi I[su]s și se miră și zise mărgătorilor după el. TETRAEV. (1574), 211. Însă pe cei mergători zeița-i învăluie-n neguri. COȘBUC, AE. 21. ◊ Compus: mergător-înainte = a) epitet dat sfîntului Ioan. Marele mergătoriu-înainte. MINEIUL (1776), 196^v2/30, cf. KLEIN, D. 378. Biserica asta roșie este iar de Ștefan înălțată, în cinstea mergătorului-înainte. NEGRUZZI, S. I, 196 ; b) (cel) care merge înaintea altuia, mai ales înaintea unei armate (v. a v a n g a r d ă). V. î n a i n t e- m e r g ă t o r. Trecînd rîul și întîlnindu-se cu mergătorii-înainte ai nemicilor, pre aceia i-au învins. ȘINCAI, HR. I, 113/3. Mai pe urmă pre mergătorii-înainte i-au agiuns toată tabăra. id. ib. III, 293/14, cf. I, 263/11, 340/38. ♦ (Urmat de determinări locale) (Cel) care a plecat la. . ., care călătorește spre. . . Și solilor iearăș acela răspuns au dat, cum este mergător la turci. URECHE, LET. I, 136/22. Un Acachie mărgătoriu la Machedoniia moșiia sa, o cerșu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19^v/32. Țin drumul mergătorilor la Sinaia și la Meca. FL. D. (1 680), 70^r/4. Să strînsese multe căpitenii și oameni de țară. . . și era și aceia mergători la Bugeac. NECULCE, L. 77. C-are o fiică mergătoare Preste munți. RETEGANUL, TR. 176. ◊ (În corelație cu v e n i t o r, v i i t o r) Pre acolo iaste obiceaiul a treace solii și poștii și în viitoare și în mergătoare (a. 1674). T. PAPAHAGI, C. L. Aici găsești prin toate hotelele mulțime de oameni din România, parte venitori, parte mergători de la băile de Vâlcele. F (1885), 410. ♦ (Persoană) care urmează sfaturile sau preceptele cuiva. Iară de iaste Hristos calea, n-au a le trebui povață mergătorilor după el. CORESI, EV. 348. 2. (Popular; despre ape ; în opoziție cu s t ă t ă t o r) Care curge ; curgător. Din leșie se scot [firele] după o altă oră, se spală în apa mergătoare, căci de cea stătătoare ar trebui mai multe ape. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 25. Mureș, Mureș, apă lină, De mi-ai fi tu vorbitoare Precum ești de mergătoare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 136. Cum spală apele curgătoare Și mergătoare Toate malurile. MARIAN, V. 180. Pentru apele mergătoare, vîrșile. . . îs așezate cu gura numai într-o parte. ȘEZ. IV, 115. II. S. f. (Regional) Unealtă de țesut nedefinită mai îndeaproape, probabil suveică. V. u m b l ă t o a r e. (Gîrliciu-Hîrșova). H II 274. – Pl.: mergători, -oare. – Și: (învechit) mergătóriu adj. – Merg (prez. ind. al lui merge) + suf. -(ă)tor.

mergător, ~oare [At: PSALT. 126 / V: (înv) ~iu / Pl: ~i, ~oare / E: merg (Pzi: merge) + -(ă)tor] 1-2 smf, a (Persoană) care se deplasează dintr-un loc în altul. 3 sm (îc) ~ul-înainte Sfântul loan Botezătorul. 4-5 smf, a (Îs) înainte-~ (Persoană) care merge înaintea alteia, mai ales înaintea unei armate Vz avangardă. 6-7 smf, a (îas) Fondator al unei învățături, teorii, al unui domeniu. 8-9 smf, a (Om) care a plecat spre... 10-11 smf, a (Persoană) care urmează sfaturile sau preceptele cuiva. 12 a (Pop; d. ape; îoc stătător) Care curge Si: curgător. 13 sf (Reg) Unealtă de țesut nedefinită mai îndeaproape, probabil suveică Vz umblătoare.

MÎNÁT² s. n. Acțiunea de a m î n a¹. 1. Imboldire (a unui animal) la drum. Cf. m î n a¹ (1). Să grăbească și el cu mînatul, că altfel le-a pieri iapa de sete. SBIERA, ap. DDRF. 2. Deplasare a unui obiect. Cf. m î n a¹ (5). MÎnatul suveicii. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 234. – V. mîna¹.

MÎNCÁ vb. I. Tranz. (Folosit și a b s o l.) 1. (Complementul indică un aliment) A mesteca în gură și a înghiți (spre a-și potoli foamea); a folosi în alimentație, a consuma. Se uscă înrima mea că uitai a mînca pînrea mea. PSALT. HUR. 83^v/5. Luo pănre și. . . începu a mînca. COD. VOR. 94/3, cf. 49/13. Mărăncu measerii și satură-se. PSALT. 38, cf. 208. Fericit amu cine are a mînca mîncare. CORESI, EV. 419, cf. 21, 25, 51. Avram va să dea mie carne de berbeace, de să mîrăncu (cca 1 600). CUV. D. BĂTR. II, 191/23. Să-i dai pîine să mânînce (a. 1600-1625). GCR I, 66/3, cf. 90/32. Carne. . . să nu mănînce. PRAV. GOV., ap. GCR I, 90/32, cf. PRAV. 128. Nu-ș spală mînile sale cînd mănîncă pîine. N. TEST. (1648), 19^v/32. Mîncăm de ne săturăm. DOSOFTEI, V. S. octombrie 80^v/35. N-au fost leage să mănînce cineva azimă (a. 1699). GCR I, 330/37, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 226. De la doisprezăce ani înainte să nu mănînce pești (a. 1750). GCR II, 67/14. Au mîncat cu poftă cîteva cartofle. DRĂGHICI, R. 138/20. Mă culc cu dînsu alăturea, mănînc cu dînsu. ALECSANDRI, T. 615. Și mînîncă fata la plăcinte și mînîncă, hăt bine. CREANGĂ, P. 290, cf. 210, 289, 313. Vă trimit un pachețel cu zaharicale: să le mlncați sănătoși! CARAGIALE, O. VII, 200, cf. ODOBESCU, S. III, 10. Ce s-ar face popii, de-ar fi să nu murim? . . . Dar cei cîți ne mănîncă cu poftă din pomană? MACEDONSKI, O. I, 43, cf. SADOVEANU, O. II, 405. Îmi reamintesc cum mîncam bucățica aceea de pîine. SAHIA, N. 32. Parc-aș mînca ceva bun, ceva rar. CĂLINESCU, E. O. II, 179. Oamenii mîncau . . . hartane de pui. CAMIL PETRESCU, O. III, 176. Am un păr cu pere moi Și le-om mînca amîndoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48. Nu-mi tignește nici ce mînc. id. ib. 89, cf. 118, 120, 162, 183, 317, 394, 462, 506. ◊ (În proverbe și zicători) Cine va să mânînce miezul, trebuie mai întîi să spargă coaja. ZANNE, P. I, 226. Nebunii dau mese și înțelepții mănîncă. id. ib. 647. Nu e nebun cel ce mănîncă șapte pîini, ci cel ce i le dă. PANN, P. V. I, 129/19, cf. ZANNE, P. IV, 43, 80. De vei să mănînci pîne, nu-ți bate joc de tărîțe. ZANNE, P. IV, 50. Cazi, pară (sau stai, mămăligă), să te mănînc sau și a mînca e greu, se zice unui om leneș. Cf. id. ib. I, 244, III, 616, 627, ȘEZ. I, 219. Cine-și mănîncă sămînța de in, își mănîncă cămașa, se spune despre risipitori. Cf. ZANNE, P. I, 199. Cine mănîncă puțin, mănîncă de multe ori, se spune despre cei cumpătați și prevăzători. Cf. id. ib. III, 619. Cine cerne toată ziua, nu mănîncă mămăligă, id. ib. III, 519. Cel ce a mîncat-o îi știe gustul. id. ib. 357, cf. 571. Mănîncă-ți hreanul, Că ți-ai dat banul sau săpun ai cumpărat, săpun mănînci. id. ib. 577. Cine mănîncă (ou) și nu se pică (sau picură) ? id. ib. 622, cf. IV, 34. Cine se amestecă în tărîțe (sau în lături), îl mănîncă porcii. Cf. NEGRUZZI, S. I, 248, ZANNE, P. III, 204. Cu lingura îi dă să mânînce și cu coada îi scoate ochii. ZANNE, P. III, 592. Cum îți vei săra, așa vei mînca sau cum a semănat, așa a(și) mîncat. Cf. id. ib. I, 284, IV, 102. Cu vorbe dulci mai multă pîine mănînci. id. ib. II, 810. Colacul nu-i al cui se menește, ci al cui îl mănîncă. id. ib. III, 532. În dorul căpșunilor (sau fragilor) mîncăm frunzele (sau foile). Cf. PANN, P. V. III, 101/15, 119/6, ISPIRESCU, U. 17, ZANNE, P. I, 132, 182. Și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul. Cf. ALECSANDRI, T. 216, CREANGĂ, P. 319, ZANNE, P. III, 598. Unul mănîncă aguridă și la altul se strepezesc dinții sau părinții să mânînce merele și dinții feciorilor să strepezească. Cf. CORESI, EV. 168, ZANNE, P. III, 438. Vaci n-avem, brînză mîncam. Cf. ZANNE, P. III, 487. Vai de acela ce are pîine și n-are dinți să o mânînce. Cf. id. ib. IV, 52. Parcă mănîncă numai vinerea (sau gheață friptă). Cf. ISPIRESCU, L. 101, ZANNE, P. III, 630. Parcă a mîncat scurmuș (sau picior) de găină (sau de curcă), se zice despre cel care nu poate păstra un secret. Cf. ZANNE, P. I, 457, 466, III, 631. Boii ară și caii mănîncă sau orzul îl ară boii și-l mănîncă caii, unul seamănă și altul mănîncă, unul ține frigarea și altul mănîncă, cine adună și cine mănîncă. Cf. id. ib. I, 112, 229, 283, III, 542, 556, V, 10. Decît să mînînc pîine cu unt Și să mă uit în pămînt, Mai bine (să mînînc) pîine cu sare Și să mă uit (la el sau la ea ca) la soare. Cf. PANN, P. V. II, 129/2, ZANNE, P. III, 607. ◊ Mănînci? = numele unui joc de copii. ȘEZ. IX, 10, cf. PAMFILE, j. I, 58. ◊ E x p r. A mînca ca în tîrgul (sau ca în satul) lui Cremene (sau ca în codru) = a mînca fără socoteală, cît poate, cum îi place. A mînca cît (sau ca) un lup (sau cît patru, cît șapte, cît un turc din cei calici, ca o căpușă, ca o lăcustă, ca un popă, ca diacul la pomene, de parcă n-a văzut fir verde) = a mînca mult și cu lăcomie. Cf. ZANNE, P. I, 398, 497, III, 624, 632, 636, ȘEZ. i, 218, CHEST. VIII 100/7. A mînca ca o pasăre (sau ca o vrabie) = a mînca puțin, ALEXI, W. A mînca de-a gata = a profita de munca altuia. Cf. SBIERA, P. 254, ZANNE, P. III, 632. A mînca pe sponci v. sponcă. A avea ce mînca = a avea din ce trăi. Slava domnului, am ce mînca la casa d-tale. CREANGĂ, P. 188. A mînca pîinea (sau pîinea și sarea, pita) cuiva = a fi găzduit, întreținut de cineva; a fi în slujba cuiva, a se folosi de binefacerile cuiva. Cf. ZANNE, P. IV, 58, 109. Cine mănăncă părea mea, rădică spre mere sfadă. PSALT. 79. Dumnezeu i-au osîndit, căci s-au viclenit de către stăpînul lor, împăratul, a cărui au mîncat pînea și sare, și au vrut să se închine la svezul. N. COSTIN, ap. ZANNE, P. IV, 58. Taina stăpînului căruia i-am mîncat pita, n-am putut-o descoperi. NECULCE, L. 218. Eu mănînc pînea cocoanei Duduchii. FILIMON, O. I, 139. A mînca pîine și sare (de pe un talger) cu cineva (sau împreună) sau a mînca toți o pîine și o sare sau a mînca (cu cineva sau toți) dintr-un blid (sau dintr-o zeamă) = a trăi la un loc, a conviețui; a se afla în raporturi de strînsă prietenie cu cineva. Pine și sare nu mai mâncăm împreună, dacă d-na doctor nu se ține de vorbă. CARAGIALE, O. VII, 90. Să facă ce va face cu pruncul său. . . că de nu, pîne și sare de pe un talger cu el nu va mînca. MARIAN, O. I, 182. Bate-l, Doamne, om urît. . . Nu știu cum naiba-am brodit Să mînc cu el dintr-un blid ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 167, cf. CHEST. II 2/51. A fi mîncat pîine (sau pită) din multe cuptoare sau a fi mîncat (mai) multe paști (sau mai mulți crăciuni decît cineva) = a fi-(mai) bătrîn; a fi cu (mai) multă experiență. Cf. ZANNE, P. IV, 69, VI, 528. A mînca singur bucatele și a lăsa altora zeama = a trage singur foloasele. Cf. LM, ZANNE, P. III, 496. A-și mînca de sub unghii (sau de sub unghie, de sub tălpi, de sub dînsul) = a fi foarte zgîrcit. Cf. PANN, P. V. III, 77/17, IORDAN, STIL. 13, ZANNE, P. II, 444, 454, III, 633, CIAUȘANU, GL., COMAN, GL. Fata lui Hagi-Cănuță. . . n-a fost învățată la casa părintească să-și mânînce de sub unghie ! CARAGIALE, S. N. 28. De fapt sînt cam zgîrie-brînză. își mănîncă de sub unghii. IOVESCU, N. 94. (Regional) A mînca borșul (sau asmațuchi, calupul, lumînarea, mucul, schimbeaua, șofranul) cuiva = a se păcăli, a fi înșelat de cineva într-o afacere. Cf. ZANNE, P. I, 287, III, 53, 215, 251, 450, 482, IV, 116. A mînca răbdări prăjite (sau ciuperci, coaste fripte) = a nu mînca nimic, a răbda de foame. Cf. SBIERA, P. 184, ZANNE, P. III, 527, 534. A mînca praz (sau borș, haram, rahat, ciuperci) =a minți; a flecări. Cf. ZANNE, P. IV, 98, 100. Măi tartorule, nu mînca haram și spune drept, tu ești Gerilă? CREANGĂ, P. 240. (Parcă) a mîncat bureți (sau ciuperci, ceapa-ciorii, laur, măsălar) = (parcă) e nebun. Cf. ZANNE, P. I, 203, III, 499, 528, 633. A-i mînca colacul (sau colacii, coliva) cuiva sau a-i mînca (cuiva) din colivă = a) (de obicei în imprecații) a vedea mort pe cineva. Cf. id. ib. VI, 522; b) a nenoroci; a omorî pe cineva, id. ib. 525. A fi mîncat (sau a ști) moarea cuiva v. moare. Îi mănîncă cîinii (sau rațele) din traistă (sau din buzunar), se zice: a) despre un om mic de statură. Cf. ZANNE, P. I, 385, 635; b) despre un om prost, bleg. Omul nostru era un om din aceia căruia-i mîncau cîinii din traistă și toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. A mînca foc pentru cineva = a face orice pentru a servi pe cineva, a-și pune viața în primejdie pentru cineva. Celor ce nu știau carte, le scria și le citea scrisorile. Iar soldații mîncau foc pentru el. CAMILAR, N. I, 31. A mînca foc (sau jăratic) = (despre cai) a fi foarte iute. Trase la scară o căruță ferecată, cu patru telegari, de mîncau foc. ISPIRESCU, ap. ZANNE, P. I, 182. Și-a cumpărat buiestraș, de mîncă foc, nu altceva, BRĂTESCU-VOINEȘTI, î. 59. Chiar pe drumul de care vorbirăm, venea în goana mare o droșcă cu niște armăsari cari mîncau foc. RĂDULESCU-CODIN, Î. 161, cf. ZANNE, P. I, 182, 200. (Regional) A mînca nori de. . . = a fi extraordinar de . . ., fără seamăn de . . . Mîncă nori de frumoasă. COMAN, GL. (Regional) A mînca pămînt de durere = a suferi peste măsură. PAMFILE, J. I, 126. (Regional) A mînca lut și pămînt = a tăgădui cu încăpățînare. ZANNE, P. III, 631. A mînca piatră = a răzbi toate greutățile. Omul harnic mănîncă piatră. SLAVICI, O. I, 57. A(-și) mînca averea (sau banii, aurul) cu lingura = a cheltui fără măsură. E în stare să ia un bărbat tînăr. . . care i-a mînca toată averea cu lingura. ALECSANDRI, T. 807; b) a fi foarte bogat. ZANNE, P. I, 116, cf. V, 26, 73. A mînca (cuiva sau a-și mînca cu cineva sau cu ceva) viața (sau zilele, tinerețele, norocul etc.) = a(-și) irosi existența, a(-și) distruge viața. Tu, Florine, nu ești făcut să-ți mînînci viața c-o țărancă ca Florica. ALECSANDRI, T. 908. Fată frumoasă. . . să-și mănînce ea tinerețele cu un ăla. CARAGIALE, O. VI, 16. Își mîncau zilele, lucrînd prin alte sate învecinate. SLAVICI, N. I, 9. Îi mîncasem tinerețele cu nebuniile noastre. BRĂESCU, V. 20. Mi-a mîncat viața . . .nu-l rabde pămîntul. REBREANU, NUV. 56. Mi-a mâncat tinerețea cu tine, ticălosule ! CĂLINESCU, E. O. II, 48. Noi cu ei ne mîncâm viața. CAMIL PETRESCU, O. II, 219. Suveica și ițele îi mănîncă zilele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 604. Trăsnita asta de fată are să-mi mănînce zilele cu-ndărătnicia ei. RETEGANUL, P. I, 52. Vezi cu cine-mi mînc viața. DOINE, 242. (Învechit și regional) A mînca (cuiva sau a-și mînca) capul = a (se) distruge, a (se) nimici. Aceaia apoi au mîncat capul lui Barnovschii Vodă, că pîră de la nepriieteni nu lipsiia. M. COSTIN, O. 102. C-ave mulți și mari neprieteni la Duca Vodă, de sta în tot ceasul să-i mînînce capul. NECULCE, L. 62. Venisă lucru de îmbla beizade să mănînce capul lui Neculachi (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III 271/1. Tu mi-ai mîncat capu, vere Gligore. PETICĂ, O. 238. Domnule, măria ta ! Pe Codreanul nu-l ierta, Că el capul ți-a mînca. ALECSANDRI, P. P. 90. Atîția holtei își mîncaseră capul cu paza fetei. SBIERA, P. 52. A-și mînca credința (sau omenia, lefteria, regional leanca) = a-și pierde prestigiul, cinstea. Cf. GORJAN, H. I 45/32. Își mănîncă credința ca țiganul biserica. PANN, P. V. I, 51/14. (F i g.) Pîrîul nostru și-a mîncat credința la sfinția-ta ? GALACTION, O. 205, cf. ZANNE, P. III, 205, VI, 382. A-i mînca inima (sau sufletul cuiva) = a necăji (pe cineva) peste măsură. Cf. ȘEZ. IX, 146. (Îți vine) să-l (sau s-o) mănînci (din ochi ori de viu, de vie), se spune despre o persoană frumoasă, atrăgătoare. Vezi ce frumușică-i diavoloaica ! Îți vine s-o mănînci de vie. ALECSANDRI, T. 415. Îți vine s-o mănînci de dragă. ap. TDRG, cf. ZANNE, P. ii, 356, III, 632. A mînca (pe cineva sau ceva) din ochi (sau cu ochii) (de viu) v. o c h i. Mînca-ți-aș ochii sau mînca(-mi)-te-aș, propoziție incidență prin care vorbitorul își exprimă afecțiunea față de persoana căreia i se adresează, căutînd să-i cîștige bunăvoința. Spune, cioară degrab, că te omor. – Spui, coconașule, mînca-te-aș. FILIMON, ap. TDRG. Răspunde: cum te cheamă ? – Vasile Corbu, mînca-ți-aș ochii. ALECSANDRI, T. 235, cf. ZANNE, P. II, 357. CIAUȘANU, V. 178. Mănîncă-l fript sau mănînc-o friptă, formulă care exprimă disprețul vorbitorului față de cineva sau de ceva (precum și renunțarea sa). Uite ce fată ne-a dat Dumnezeu ! Uite și bucură-te și mănînc-o friptă ! REBREANU, I. 88. A mînca bătaie (sau trînteală, chelfăneală etc.) = a căpăta bătaie, a fi lovit, bătut; p. e x t. a fi învins (într-o luptă, la o întrecere, la un joc de societate etc.). Ba să-ți cauți treaba, că mănînci trînteală. ALEXANDRESCU, M. 355. Știi c-am mai mîncat eu o dată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. Toți strămoșii mei luptară. . . dar nici unul dintre ei N-a mîncat bătaie. EFTIMIU, Î. 12. Mai mîncă de la stăpîn o dragă de bătaie. RETEGANUL, P. III, 29. A mînca pumni (sau palme, bastoane etc.) = a fi bătut, lovit. Se încolți cu oamenii și mîncă la repezeală niște pumni. REBREANU, R. II, 175. Palmă bună de mînca, Din beție se trezea. TEODORESCU, P. P. 544. A mînca (o) săpuneală (sau papară) = a) a fi bătut, lovit. Cu toată stăruința lui moș Fotea . . . Smărăndița a mîncat papara. CREANGĂ, A. 3; b) a fi (aspru) certat. A fugi (sau a alerga) mîncînd pămîntul (sau de mănîncă pămînt ori pămîntul) sau a mînca pămînt (ori pămîntul) (fugind ori alergînd) = a fugi foarte repede, în mare goană. Cum au văzut pre unguri, îndată, de ar fi fost mișei, ar fi fugit mîncînd pămîntu. MAIOR, IST. 76/5, cf. 220/16. De omul rău să fugi mîncînd pămîntul. PANN, P. V. I, 167/20. Aleargă de groaza pieirei bătut, Mănîncă pămîntul. COȘBUC, F. 29, cf. GÎRLEANU, L.. 113. Vor începe nemții să fugă, mîncînd pămîntul. BENIUC, M. C. I, 383, cf. ZANNE, P. II, 572. F i g. (Sugerînd iuțeala, rapiditatea unei mișcări, a unei acțiuni) Cîndí toarce, mănîncă caierul. DELAVRANCEA, S. 12. Roțile veneau mîncînd meridianele, miliarde de roți de fier se rostogoleau unele după altele. CAMILAR, N. II, 101. ◊ (Prin analogie) Soba asta mănîncă multe lemne. CADE. R e f l. p a s. Ostropielul. . . să mănîncă cu găinuși de pădure. (a. 1749). GCR II, 44/29. (În proverbe) Nu se mănîncă în toate zilele plăcinte. Cf. ZANNE, P. IV, 91. Ce s-a mîncat s-a și uitat. Cf. id. ib. III, 622. Ce-a fost verde s-a uscat, Ce-a fost dulce s-a mîncat. id. ib. 538. Cu greu se mănîncă pita lui vodă, se spunea, în trecut, despre greutatea serviciului militar. Cf. id. ib. IV, 688. Nu știe încă cum se mănîncă mămăliga. Cf. ISPIRESCU, L. 14, ZANNE, P. IV, 610. După ce umblă el, nu se mănîncă. Cf. CREANGĂ, P. 99. Spune și el ce nu se mănîncă. Cf. PAMFILE, J. II, 153. Nu tot ce zboară se mănîncă. Cf. NEGRUZZI, S. I, 251, ZANNE, P. I, 115, 643, 644, 645. (E x p r.) A crede că tot ce (sau toate cîte) zboară se mănîncă = a-și imagina că poate obține orice, a-și face iluzii, a fi naiv. Cf. PANN, P. V. I, 86/4, NEGRUZZI, S. I, 251, ZANNE, P. I, 643, 644, II, 768. R e f l. i m p e r s. Elisabeta, de cîte ori se mănîncă la noi pe zi ? SAHIA, N. 57. ♦ l n t r a n z. A se hrăni, a se nutri, a se alimenta. Am fost flămînd și nu mi-ați dat să mănînc. VARLAAM, ap. GCR I, 104/16. Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise mălai mare, fiindcă mînca bine. GHICA, S. 66. Pare că nu mîncase de o lună. ISPIRESCU, L. 17. Omul nu trăiește să mănînce, ci mănîncă să trăiască. ZANNE, P. III, 617. ♦ (Azi familiar) A trăi din . . . Truda rodului tău mînca-veri. PSALT. 275. Mănîncă den fărîmele cealea ce cad den masa domnilor săi. N. TEST. (1648), 20^v/10. Mănîncă munca altuia. CHEIA ÎN. 97^v/27. A fost învățător în sat, iar azi mănîncă o pensie de cinci zloți pe lună. REBREANU, I. 14. ♦ (Complementul indică un bun material) A lua, a-și însuși (pe nedrept), a răpi; a cheltui, a risipi. Fiulŭ tău acesta mîncă avuțiia ta. CORESI, EV. 31. Bînd și alte cheltuiale rrele făcînd . . . mînîncă (talantul) cu ceia ce n-au. VARLAAM, C. 247. Nu vor să li dea venitul și-l mănâncă ei de 20 de ani și mai bine (a. 1 707). IORGA, S. D. VI, 128. Și au mîncat banii toți Dumitrașcu Vodă. NECULCE, L. 86. Nevoindu-se maștera să le mănînce avearea părinților. MINEIUL (1776), 186^r2/15. Dobîndise un complice cu care să poată mînca în siguranță starea postelnicului. FILIMON, O. I, 142, cf. 94. Fratele hotărî să le călugărească numaidecît, spre a putea să le mănînce partea lor de moștenire. BOLiNTiNEANU, O. 351. Crîșmariul nostru așa-i că ți-a mîncat nouă sute de lei ? CREANGĂ, A. 17, cf. 76. Pentru mîndra cea din colț Mîncai șeptezeci de zloți. JARNIK-BÎRSEANU, D. 376, cf. 181, 280. (R e f l. p a s.) Nu li se plătește . . . li se mănîncă lefile de capi. BĂLCESCU, M. V. 257. ♦ F i g. (Învechit și popular; complementul indică oameni, popoare) A exploata, a spolia, a jecmăni. Era la Gălaț păn' la Bîrlad tot tătari. . . de-au șădzut toată vara, de-au mîncat pre bieții oameni, de-au rămas numai cu sufletele. NECULCE, L. 354, cf. 116. Mîncați și păscuți am fost noi săracii de cătră cei bogați. SADOVEANU, P. M. 29. Am așteptat să-mi vie bărbatul. . . L-am întrebat: – De mult te mânîncă megieșii și neamurile ? STANCU, D. 21. ♦ F i g. (Complementul indică un sentiment de durere, un necaz etc.) A suferi, a pătimi, a avea parte de . . . Cît necaz o mîncat el pin țări străine ! ALECSANDRI, ap. CADE. Are să mănînce și el rușinea cu lingura, n-ai grijă ! REBREANU, I. 184. De cînd d-acas-am plecat, Mult dor de voi am mîncat. BIBICESCU, P. P. 102. ♦ (Învechit și regional, cu complementul „otravă”) A înghiți, a lua. De frica împăratului au mîncat otravă singur și-au murit. NECULCE, L. 353. ♦ (Familiar; la jocul de șah; complementul indică o piesă) A cîștiga de la adversar. Eu am să mănînc pionul. SADOVEANU, O. XI, 675. (Familiar; complementul indică un sunet, o literă sau un cuvînt) A omite (în vorbire sau în scris). 2. (Despre animale și păsări sălbatice) A rupe în bucăți, a sfîșia (și a devora). Mărăncă elu (s t r i c a t u – a u D., o r r o a s e a H) mascur de luncă și un singuru sălbatec măncatu-l-au. PSALT. 166. De să va prileji să piară acealt dobitoace, sau să le mănânce lupii, acesta să le plătească. PRAV. 18. Să aseamănă unui om ce fugea de un inorog. . . ca nu cumva sâ-l ajungă și să-l mănînce (a. 1654). GCR I, 165/22. Poate într-această noapte mă vor mînca fiarăle ! DRĂGHICI, R. 45/31. De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mîncat ! CREANGĂ, P. 25, cf. 133. Mai bine mă făcea maica un mînz și mă mînca un lup ! SADOVEANU, O. I, 157. Ce-a mîncai lupul e bun mîncat. ZANNE, P. I, 523. (R e f l. r e c i p r.) Lupii nu se mănîncă între dînșii. id. ib. 525. ◊ (În imprecații) Hi, mînca-o-ar lupii. ALECSANDRI, T. 394. Mînca-l-ar corbii. MARIAN, O. II, 24. (Prin analogie, despre oameni) Vai, cum m-ai mîncat, dușmane. BĂRAC, A. 62/5. Da unde-s ticăloșii, să-i mănînc ! ALECSANDRI, T. I, 91. Cu nevastă-mea, mizerabile ! Te-am mîncat! CARAGIALE, M. 47. M-ai mîncat friptă ! fecior de lele. ISPIRESCU, L. 195. Mai vorbești l Vai, trâsni-m-ar, c-acuma-l mînc ! DAVIDOGLU, M. 65. Savină, drăguța mea, Ia, leagă tu bîrnețul Că mă mîncă păgînul ! PAMFILE, Ț. 92. ◊ F i g. Vorincea . . . mînca zece premianți cu pătrunderea și cunoștințele sale. VLAHUȚĂ, N. 29. ◊ E x p r. A mînca carne de (sau din) om sau a-și mînca din carne (sau carnea de pe el), se spune despre un om rău, crud. Cf. LM, ZANNE, P. II, 62, 63. ♦ R e f l. r e c i p r. (Popular) A se bate. ALR SN II h 376. ♦ R e f l. r e c i p r. F i g. (Despre indivizi sau colectivități sociale) A se certa, a se dușmăni; a se prigoni, a se săpa, a-și face rău unul altuia. Și așe tot să pîrîe și să mînca unii pe alții. NECULCE, L. 100. Stavarachi se mînca cu socrul său Manoli (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 238/34. Cu prilegiul acesta au început Solomon a se mînca cu Geza. ȘINCAI, HR. I, 206/14, cf. 260/28. Niște republice ce să mînîncă între iale. BELDIMAN, N. P. II, 63/25. Femeie, taci! Nu te mînca cu mine. SLAVICI, ap. TDRG. Începură . . . să se mănînce una pe alta, să-și facă o sumedenie de mici mizerii. AGÎRBICEANU, A. 486. Moștenitorii s-au certat și s-au mîncat multă vreme. SADOVEANU, E. 120. Așa m-am mîncat eu cu părinții mei de v-am adus pe feciorul d-voastră acasă. ȘEZ. I, 230, cf. 220. Să mîncă zua cu noaptea = se înnoptează. ALR SN III h 769/157. ♦ R e f l. r e c i p r. (Regional) A se cicăli, a se certa în glumă (Chișindia-Vașcău). CV 1952, nr. 2, 37. Nu te teme, măi Petre, că numa se mîncă cu tine. ib. 3. (Despre insecte) A pișca, a ciupi. Tremise pre ei muște cînrești și-i mînca. PSALT. HUR. 66^r/24. Te voi unge cu miere și te voi lega de stîlpul porții, ca să te mănînce muștele. FILIMON, O. I, 133. Fugi d-aci te du la luncă, Că puricii te mănîncă. TEODORESCU, P. P. 326, cf. ȘEZ. I, 127, 153. Așa joacă și caii Cînd îi mîncă țînțarii. DOINE, 279. ◊ (În imprecații, adesea glumeț) Om bun, mînca-te-ar puricii, să te mănînce ! CREANGĂ, P. 172. Să te mănînce păduchii ! Com. PAȘCA. ♦ (Precedat de un pron. pers. la acuz.; despre corp sau părți ale corpului) A produce senzație de mîncărime, însoțită de nevoia de a se scărpina. Mă mănîncă mîna. . . de mă prăpădește. I. NEGRUZZI, S. IV, 491, cf. ȘEZ. III, 47. Mă mănîncă tot trupul. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Impersonal) Îl mănîncă într-o parte și se scarpină în alta. ZANNE, P. II, 603. Unde-l mînîncă, acolo-l scarpină. Cf. id. ib. ◊ E x p r. (În superstiții) ÎI mănîncă palma dreaptă = simte o senzație de mîncărime în palma dreaptă, semn că va țrebui să dea o sumă de bani. îl mânîncă palma stîngă = simte o senzație de mîncărime în palma stîngă, semn că va primi o sumă de bani. A-l mînca spinarea (sau pielea) = a se comporta ca și cum ar cere fie bătut. ÎI păștea păcatul și-l mînca spinarea, sărăcuțul ! CREANGĂ, P. 24. Taci, mă, din gură și pleacă d-aici. . . ori te mănîncă pielea. . , PREDA, Î. 50. Ci tot numai el a bătut-o pre dînsa cînd o mînca pielea și căuta vreo pricină. MARIAN, O. I, 347, cf. ZANNE, P. II, 421. A-l mînca ( cineva) mîna (sau palma) = a fi dornic, nerăbdător să bată pe cineva. ZANNE, P. II, 388. A-l mînca (pe cineva) tălpile = a nu avea astîmpăr să stea într-un loc, a fi nerăbdător să plece Cf. ZANNE, P. I, 206. Da acasă nu puteai sta măi femeie ? Zău, parcă te mănîncă tălpile. REBREANU, I. 15. A-l mînca (pe cineva) să . . . = a simți impulsul, îndemnul să . . ., a fi tentat să. . . Ei, parcă mă mănîncă, să-ți rup cîte coaste! COȘBUC, S. 133. Mă mănîncă să mă duc la iarmaroc. PAMFILE, J. I, 126. 4. (Complementul indică un lucru necomestibil) A roade cu dinții, a-și înfige dinții în . . . (din pricina enervării, a neastîmpărului etc.). Șiruri lungi de călăreți viteji. . . își reped caii care sforăie, mîncîndu-și zăbalele. DELAVRANCEA, O. II, 164. Cînd Herdelea pomeni de casă, popa tăcu, puse ochii în pămînt și-și mîncă unghiile cîteva minute. REBREANU, I. 360. 5. (Despre viermi, molii, agenți fizici s chimici) A roade, a distruge. Veșmentele voastre moliile mîncară-le. COD. VOR. 132/10. Vădzu. un om spîndzurat. . . și-l mînca viermii (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 326/20. Voiu fi ca o haină ce iaste mîncată de molie (a. 1633). GCR I, 81/37. Viermii aceia vor mînca și vor roade pre oamenii aceia. CHEIA ÎN. 97^v/27, cf. GCR I, 112/11. Amețiți de limbe moarte, de planeți, de colbul școlii, Confundam pe bietul dascăl cu un crai mîncat de molii. EMINESCU, O. I, 140. Pe rîpoasa, nici murele nu se fac, iar în vale apa mănîncă rodul. SLAVICI, ap. CADE. Prutul. . . mîncîndu-și mereu malurile-i nisipoase. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Ursuz, platanul, mîncat și găurit de ploi, Prin scorburile lui respiră cu note grave de oboi. ANGHEL-IOSIF, C. M. II, 37. Profesorul. . . a izbutit să dezlege deplin chrilicele mîncate de ploi. SADOVEANU, O. VII, 354. Merg pe lunga săliță a celulelor cu podeaua ei de cărămidă, mîncată de umezeală. CAMIL PETRESCU, O. I, 388, cf. II, 80, III, 191. Avea mîinile subțiri, albe și degetele mîncate de leșie. T. POPOVICI, SE. 39. Viermii îl mănîncă de viu, se zice despre un om leneș. Cf. PANN, P. V. III 128/10, ZANNE, P. I, 690. L-a băgat mumă-sa în ladă și l-au mîncat moliile, se zice a) despre cei care de mici copii au fost răsfățați de părinți. Cf. PANN, P. V. II, 139/13, ZANNE, P. 555; b) despre un om urît și ciupit de vărsat. Cf. ZANNE, P. I, 555. ◊ (În imprecații, uneori glumeț) Auzi, tu muiere, da unde-i Traian, ăla mic. – O murit amu-s două luni, păgînule, mînce-te viermii cei neadormiți ! T. POPOVICI, SE. 127. Mînca-te-ar, bade, viermii. JARNIK-BÎRSEANU, D. 251, cf. 281. Mult mi-e dragă, mînce-o viermii! HODOȘ, P. P. 171. ◊ Refl. Fundul buții s-a mîncat și acuma se prelinge încet toată moarea. Com. din FRATA-CLUJ. ♦ (Despre boli) A distruge (treptat), a măcina, a mina. Așa de mîncat era de holeră bietul om, că vedeam că fără agiutor nu s-ar fi mai putut întoarce acasă. RUSSO, S. 30. Cum i-a mîncat rîia prin streini, mititeii! CREANGĂ, A. 32. Oftica îi mănîncă pieptul pe dinăuntru. STANCU, D. 281. ÎI mîncă racul. ALR I 1645/578. ◊ (În imprecații) Mînca- v-ar ciuma să vă mînînce. CREANGĂ, P. 11. Mînca-l-ar brînca să-l mînînce [de purcel]. . . că mult mă mai înăduși cu dînsul! id. ib. 76. Ciofule, mînca-te-ar boala, La ce-ai stricat lelii oala. MARIAN, O. I, 229. **F i g. (Despre nenorociri, stări sufletești etc.) A face (pe cineva) să sufere; a chinui. Ba de la o vreme încoace, urîtul îi mînca și mai tare. CREANGĂ, P. 73. Vedea pe mă-sa slabă, mîncată de necazuri, zbuciumată de necurmatele amărăciuni. VLAHUȚĂ, O. A. 140. Omulețul ăsta, mîncat de pizmă, îi purta și lui Cornean sîmbetele. AGÎRBICEANU, A. 475. Mi se pare mie că alte necazuri te mănîncă pe tine. REBREANU, I. 109, cf. 317. Mîncatu-s de nevoi Ca iarba de cele oi ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 191, cf. 121. Luncă, luncă, vale-adîncă, Doru-n tine mă mănîncă. RETEGANUL, TR. 96, cf. 183. Nici un gînd nu l-o mîncat în viață. id. P. III, 55, cf. II, 49. ◊ E x p r. (Regional) A fi mîncat ca alba (sau iapa) de ham = a fi sătul, plictisit de ceva. SCRIBAN, D. (R e f l.; regional) A se mînca cu lucrul = a se chinui, a se speti muncind. Să știu cînta ca cucul, nu m-aș mînca cu lucrul. JARNIK-BÎRSEANU, D. 136. Nu mă mîne cu lucrul. RETEGANUL, TR. 62, cf. 80. ♦ (Rar, despre crăpături, galerii etc.) A sparge, a găuri (un teren). Muntele întreg e mîncat de ganguri, de goluri mari. AGÎRBICEANU, A. 424, cf. 523. Stîncile aspre. . . sînt mîncate de crăpături. BOGZA, Ț. 24. 6. F i g. A face să dispară; a consuma, a nimici, a distruge. Foc aprinse-se de mănia mea. . . și mărăncă pămîntul. PSALT. 315. Și focul lui fi-va de va mînca tot pămîntul. CORESI, EV. 36. Ascuțitul săbiei vă va mînca. MINEIUL (1776), 143^v1/3. Cumplită sabia împărăției mele te va mînca. DIONISIE, C. 186. Mînă, blestematule, acuma la furci să te mănînce. BĂRAC, T. 62/4. Sabia atunci mănîncă carne și nu cruță pe nimine. RUSSO, S. 131. Noroc ai tu că nu sînt eu primar, că pușcăria te-ar mînca. PETICĂ, O. 235. Pe ea ar fi mîncat-o mînăstirea, iar pe tine și pe mine ne mînca spînzurătoarea. GALACTION, O. 72. S-a isprăvit, nu mai era nici o scăpare. O să-l mănînce ocna. ARGHEZI, C. J. 239. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 457. Pămîntu pă toate le mănîncă. ȘEZ. III, 100. ◊ (în imprecații) Nu șezi cu dînșii. . . să-ți scoată peri albi, mînca-i-ar pămîntul, să-i mănînce. CRFEANGĂ, A. 38. Ridică-te neguriță. . . De pe casa badiului, Să i-o văz, mînca-o-ar focul. JARNIK-BÎRSEANU, D. 161, cf. 386, Of, mînca-te-ar focul, moarte, Cum mai faci și tu dreptate. MARIAN, Î. 120. Mînca-te-ar funia. ȘEZ. II, 228. Mînca-te-ar sîcreata (pustia). Com. din ZAGRA-NĂSĂUD. – Prez. ind.: pers. 1 mănînc și (regional) mîninc, mînc, 2 mănînci, (regional) mînîncă, mînci, 3 mănîncă, (regional) mînîncă, mîncă, 4 mîncăm, 5 mîncați, 6 mănîncă, (regional) mînîncă, mîncă. – Lat. manducare.

NAVETĂ s. (TEXT.) 1. suveică, (pop.) suvelniță. (~ la războiul de țesut.) 2. andrea, cîrlig, igliță. (~ pentru plase de pescuit.)

NAVETĂ¹ s.f. 1. Suveică. 2. Ac special pentru lucrat fileu. 3. Vehicul de transport în comun, grup de vagoane sau garnitură de tren care circulă regulat, dus și întors, între aceleași localități. ♦ Drumuri făcute des, periodic, între două localități. ◊ A face naveta = a străbate regulat aceeași distanță în ambele sensuri. 4. Ladă compartimentată cu care se transportă unele produse alimentare. [< fr. navette].

NAVETĂ s. 1. v. suveică. 2. v. andrea.

NAVETĂ¹ s. f. 1. suveică. 2. ac special pentru lucrat fileuri. 3. vehicul de transport în comun, grup de vagoane sau garnitură de tren, vapor care circulă regulat, dus și întors, între aceleași localități. ◊ navetă spațială = vehicul spațial cu echipaj, conceput să decoleze și să evolueze ca o navă cosmică, revenind pe pământ prin aterizare. ♦ deplasare dus și întors a aceluiași mijloc de transport, între două localități. ◊ a face naveta = a străbate regulat aceeași distanță în ambele sensuri. 4. ladă standardizată cu care se transportă unele produse alimentare. (< fr. navette)

NAVETĂ s. f. 1. Suveică. 2. Ac de formă specială cu care se lucrează fileul. 3. Vehicul de transport în comun sau tren care face un drum dus și întors pe un anumit traseu sau între două puncte ale unei rețele de transport. ◊ Expr. A face naveta = (despre vehicule cu orar fix, sau, fig., despre oameni) a parcurge cu regularitate aceeași distanță dus și întors, a face cu regularitate același drum.

navetă¹ sf [At: PROT. – POP., N. D. / Pl: ~te / E: fr navette] 1 (Rar) Suveică a războiului de țesut. 2 Instrument de lemn sau de oțel, de formă alungită, cu care se lucrează plase sau fileuri. 3 (Pan) Drum parcurs de cineva dus și întors în mod regulat. 4 (Îe) A face ~ta A parcurge un drum dus și întors în mod regulat, de obicei între două localități apropiate. 5 (Pex) Vehicul de transport în comun care leagă două puncte ale unei rețele de transport, dus-întors, în mod regulat. 6 (Pex) Obiect special confecționat pentru transportul alimentelor (pâine, lapte etc.) și care se returnează la golire. 7 (Șîs ~ spațială) Vehicul spațial recuperabil, care asigură legătura între pământ și o orbită din jurul Pământului.

NEATINS, -Ă, neatinși, -se, adj. Care nu este sau n-a fost atins de nimeni; intact, întreg. Caierul de burungic din furcă și suveica stativelor... stau părăsite și neatinse. NEGRUZZI, S. I 107. ♦ Fig. Neumblat, necălcat (de picior de om). Piei din aste locuri neatinse și curate! ALECSANDRI, P. III 319.

NEATINS, -Ă adj. 1. Negativ al lui atins; care nu este sau nu a fost atins, folosit, consumat etc. de nimeni sau de nimic; p. ext. întreg, intact. cf. drlu. Caierul de burungic din furcă și suveica stativelor... stau părăsite și neatinse, Manda nu se mai ocupa decît de călărie și vînătoare. negruzzi, s. i, 107. Piei din aste locuri neatinse și curate, Domnite de-al meu soare, copil fără păcate! alecsandri, poezii, 319, cf. eminescu, o. rv, 14. Ai bonurile de împroprietărire neatinse. d. zamfirescu, V Ț. 47. Lăsă mîncarea aproape neatinsă și se ridică, voind să treacă în cameră să se culce. agîrbiceanu, a. 49. împinse farfuria neatinsă. c. petrescu, c. v. 28. Încălțămintea ți-este neatinsă. arghezi, vers. 209. Din adîncurile Caspicei, neatinsele avuții de petrol sînt scoase pentru întiia oară la suprafață și dăruite oamenilor. scînteia, 1954, nr. 2 889. ◊ Apă neatinsă = apă neîncepută, v. neînceput. Cerui apă din izvor, Ea mi-o tulbură cu dor. Cerui apă neatinsă, Ea mi-o dă cu dor aprinsă. alecsandri, p. p. 237. ♦ p. ext. Neschimbat (2). Cei mulți, necărturarii, vorbesc limba așa cum este, o păstrează neatinsă. iorga, l. ii, 320. În fondul principal de cuvinte s-au păstrat neatinse tocmai cuvintele care sînt mai legate de structura gramaticală. l. rom. 1953, nr. 3, 99. 2. Fig. (Învechit) Curat, imaculat; virgin. De lumină frumoasă și neatinsă încungiurat. varlaam, c. 95. Poale zice fieștecine că sîntu ca o fecioară neatinsă și nesilită. ureche, l. 114. 3. (Învechit, rar) Care nu a fost amestecat, compromis (într-o acțiune). Fost-au la acea faptă a Gheucăi supt prepus și Gavriliță vornicul, țiindu-i Gheuca o nepoată de sor. Ci Duca Vodă era om înțelept, au cercat și l-au aflat drept, neatins la nimică. n. costin, let. ii, 22/23. 4. Pe care nu-l poți atinge, impalpabil; la care nu se poate ajunge, inaccesibil. cf. valian, v. Culmi neatinse. – pl.: neatinși, -se. – pref. ne- + atins.

paravan sn [At: CUCIURAN, D. 37/19 / V: (reg) ~văn, părăv~, per~^[1] / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr paravent] 1 Perete subțire sau piesă de mobilier alcătuită, de obicei, din unul sau mai multe panouri articulate, acoperite cu placaj, mătase, carton etc. frumos decorate și care servește pentru a despărți o anumită porțiune dintr-o încăpere. 2-3 (Șfg) Ceea ce servește (să protejeze sau) să ascundă. 4 (Fig) Ceea ce maschează. 5 (Îdt) Apărătoare de metal care se pune în fața unei sobe, a unui cămin etc. pentru a feri podeaua de scântei sau de dogoarea focului. 6 (Rar) Parazăpadă (3). 7 (Rar) Baraj de tablă, cu baza în formă de semicerc, fixat în pământ în fața stolurilor de lăcuste călătoare. 8-9 (Mol) Încăpere mică într-o gospodărie țărănească, care servește de obicei (ca magazie pentru unelte sau) ca adăpost pentru vite ori păsări Vz chiler, polată, șopron. 10 Cutie din sfoară împletită, pentru prinderea suveicilor la războiul de țesut Si: plasă.

PICHER s.n. Piesă la războiul de țesut, care amortizează mișcarea suveicii; tachet. [< germ. Picker].

PICHER², pichere, s. n. Piesă la războiul mecanic de țesut, care servește la amortizarea mișcării suveicii și pentru a transmite acesteia lovitura nouă dată de brațul de lovire prin intermediul curelei de bătaie; tachet.

PICHER² s. n. piesă la războiul de țesut, care amortizează mișcarea suveicii. (< germ. Picker)

picher² sn [At: IONESCU-MUSCEL, ȚES. 229 / V: ~căr / Pl: ~e / E: ger Picker] Piesă, confecționată din piele, care este așezată la capetele suveicii războaielor mecanice de țesut și servește la amortizarea mișcării suveicii.

PINCOPS s. n. țeavă mică la războiul de țesut, cu firul de bătătură înfășurat pe ea, care se introduce în suveică. (< germ. Pinkop, engl. pincop)

plasă¹ sf [At: (a. 1802) DOC. EC. 68 / V: (reg) pleasă / Pl: (1-14) ~se, (15) plăși / G-D: ~sei, (rar) plăsei / E: slv пласа] 1 Împletitură din fire textile naturale, sintetice sau metalice, lucrată cu ochiuri și cu aspectul de pânză rară, folosită ca atare sau servind la confecționarea unor obiecte. 2 (Șîs ~ de pescuit) Unealtă de pescuit confecționată dintr-o împletitură de fire de cânepă, iută, bumbac etc., lucrată cu ochiuri a căror dimensiune variază în funcție de mărimea peștelui care urmează a fi pescuit și, de obicei, fixată la ambele capete de câte un lemn gros, de care țin pescarii. 3 (Îlv) A prinde (pe cineva) în ~ A înșela. 4 (Îal) A ademeni. 5 (Îal) A seduce. 6 (Îe) A cădea în ~ A intra într-o încurcătură. 7 (Îae) A cădea în cursă. 8 (Îae; șîe a lua ~ sau o ~) A fi înșelat. 9 (La unele jocuri sportive; îe) A se afla în ~sa cuiva A se afla imediat în spatele unui adversar așteptând momentul prielnic pentru a ataca și a-l depăși. 10 Cursă de prins păsări, animale etc., alcătuită dintr-o împletitură de sfoară, sârmă etc. 11 Fileu de sfoară sau sârmă groasă, pe care se așază bagajele mai mici în tren, autobuz etc. 12 Rețea de frânghie groasă, sârmă etc., care îngrădește porțiunea din spatele porții, la jocurile de fotbal, de handbal, polo, hochei etc. pentru a opri mingea, pucul etc. și a pune în evidență marcarea punctului. 13 Împletitură de frânghie, prinsă la partea inferioară a coșului de baschet, prin care mingea cade după marcarea încercării. 14 Împletitură de sfoară sau de alte materiale, de formă dreptunghiulară, bine întinsă și fixată între doi stâlpi, între două suporturi etc., care desparte în două terenul de joc la volei, tenis etc. Si: fileu. 15 Săculeț de mână, de obicei împletit, în care se cară diferite obiecte. 16 Împletitură cu ochiuri rare de sfoară, sârmă etc., din care se fac îngrădituri, cuști etc. 17 Cutie făcută din sfoară împletită, folosită pentru prinderea suveicilor la războiul de țesut Si: paravan. 18 (Îs) ~sa ițelor Element al războiului de țesut țărănesc, format din cocleți paraleli și verticali, prin ochiurile cărora trec, în general, unul sau două fire de urzeală. 19 (Pan) Ansamblu de fire cu aspect de pânză produse prin secretarea de către glandele sericigene ale păianjenului a unui lichid vâscos care se solidifică în prezența aerului Si: pânză. 20 (Pop) Împletitură de nuiele, scânduri etc. din care se fac garduri. 21 (Pop; pex) Gard făcut din plasă. 22 Porțiune dintr-un gard cuprinsă între doi stâlpi. 23 (Reg) Staul pentru oi. 24 (Reg) Loc dinaintea strungii, unde se odihnesc oile după muls. 25 (Reg) Colibă în care dorm ciobanii noaptea. 26 (Reg) Versant al acoperișului casei sau al unui adăpost. 27 (Reg) Șiță împreună cu leațurile și căpriorii acoperișului. 28 Streașină la acoperișul casei. 29 (Înv) Porțiune de teren arabil aflată în proprietatea unei singure persoane sau care se cuvenea unui proprietar. 30 (Reg) Porțiune de pădure pe care o taie o echipă de lucrători forestieri. 31 Subdiviziune a unui județ, în vechea organizare administrativă a țării, condusă de un pretor. 32 Parte dintr-o moșie în Evul Mediu, în Țara Românească, cuvenită unui proprietar. 33 (Reg) Porțiune din cursul unei ape de munte unde apa e domoală și pe care pot merge plutele. 34 (Îvr) Lamă de metal. 35 (Reg) Tăiș de cuțit. 36 (Îrg) Mâner al unui cuțit. 37 (Reg) Plaz¹ (1). 38 (Reg) Talpă la sanie.

RĂZBOI², războaie, s. n. Unealtă casnică de țesut (pînză, stofă etc.); (regional) stative; (în industrie) mașină de țesut. Război țărănesc. Război mecanic. ▭ Și zilnic producția merge în creștere: Se-ntrec țesătorii cu degete meștere Și cîntă războaiele-n valuri. DEȘLIU, G. 47. Și cum țeseam, nici n-am știut Cum am sărit și m-am zbătut Să ies de la război. COȘBUC, P. I 93. [Apele pîrăului] alergînd cu pripă d-a curmezișul văii... ca suveica pe ițele războiului. ODOBESCU, S. I 164.

RĂZBÓI² (< bg., scr.) s. n. R. de țesut, mașină de lucru folosită la fabricarea țesăturilor din fibre textile. Elementele constitutive ale r. de ț. sunt: sulurile pentru înfășurarea urzelii și a țesăturii; dispozitivul de separare și de dirijare a firelor de urzeală (fuscei, rame cu lamele etc.); ițele, acționate prin pedale (la războiul manual) sau prin dispozitive cu came; dispozitive Jacquard ori ratiere (la războiul mecanizat); suveicile și dispozitivul de aruncare a lor; vatalele; mașinile și dispozitivele de acționare. R. de ț. reprezintă una dintre cele mai importante invenții ale omului. Primele r. de ț. manuale au apărut în milen. 6 î. Hr. În Antic. s-au folosit r. de ț. verticale, la care țesăturile se făceau prin împletirea manuală a firelor de urzeală cu firul de bătătură, înfășurat pe o vergea ascuțită. R. de ț. orizontale, cu ițe acționate prin pedale pentru formarea rostului, s-au răspândit în timpul Ev. med. Primele încercări de mecanizare a r. de ț. (ex. r. de ț. ale lui M. de Gennes, 1678; J. de Vaucanson, 1745 etc.) datează din perioada producției manufacturiere în apusul Europei, când au fost inventate unele mecanisme de aruncare a suveicii. Apariția în timpul revoluției industriale din Anglia a mașinii de filat (de tors) a dat un impuls pentru mecanizarea țesutului. În 1785 E. Cartwright a obținut patentul și a construit primul r. de ț. mecanizat, la care suveica, ițele și vatala erau acționate mecanic. Cea mai importantă invenție aparține lui J.M. Jacquard care în 1801 a realizat mecanismul de comandă automată individuală a ițelor, ceea ce a permis obținerea unor țesături cu desene complicate și variat colorate. Mai târziu s-au adus perfecționări care au permis mărirea vitezei de lucru, oprirea automată, crearea de r. de ț. specializate etc. Mai importantă a a fost realizarea, în 1889-1894, de către J.H. Northrop, a mecanismului de înlocuire automată a țevilor cu firul de bătătură din suveică. Aceasta, împreună cu mecanismul de oprire automată a r. de ț. în caz de defecțiune și cu mecanismul de întindere constantă a urzelii, a permis mărirea numărului de r. de ț. supravegheate de un singur lucrător până la c. 100. În prezent, în afară de r. de ț. clasice cu suveică, pe care se prelucrează peste 98% din totalul țesăturilor de pe piața mondială, se folosesc și r. de ț. la care firul de bătătură este introdus cu ajutorul altor agenți, ca: vâna de aer sau de apă, baghete (tije), mici proiectile etc., cum sunt, de ex. r. de ț. Neumann, Leontiev, Maxbo, Murata, Topor etc.

ROST, rosturi, s. n. 1. Sens, înțeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuție, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-și întocmi viața; stare, situație socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ◊ Expr. A (nu) ști rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obținut, de realizat). 3. Mod, fel de organizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune; plan de desfășurare, de executare a ceva. ◊ Expr. A nu-și afla rost = a nu-și găsi locul, a nu-și găsi astâmpăr. A-și pierde rostul = a-și pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spațiu în formă de unghi, format la războiul de țesut între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură. Rost de etanșare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ◊ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în față, din aducere-aminte, din memorie. ◊ Expr. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv. și arh.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum.

ROST ~uri n. 1) Destinație a unui lucru în funcție de utilitatea lui; noimă; sens. A ști ~ul vieții. 2) Bază rațională care justifică existența unui lucru sau realizarea unei acțiuni; sens. ◊ Fără ~ fără folos; degeaba. A-și avea ~ul a) a fi îndreptățit; b) a avea o anumită destinație. N-are ~ nu face. Ce ~ are? a) nu are nici o bază rațională; b) la ce folosește? la ce bun? 3) Situație în societate. ◊ Om cu ~ om aranjat în viață; gospodar. A-și face un ~ în viață a se aranja. A face ~ de ceva a procura ceva care nu se găsește ușor. 4) Stare de lucruri. ◊ A fi în ~ul lui a fi la locul cuvenit. A nu-și afla ~ a fi cuprins de neastâmpăr. A-și pierde ~ul a se pierde cu firea. 5) (la războiul de țesut) Spațiu (în formă de unghi) format de cele două plane ale firelor de urzeală, prin care se trece suveica cu bătătura. ~ul pânzei. ◊ Să crească ~ul mare formulă de urare spusă într-o casă unde se lucrează la războiul de țesut. 6) Spațiu îngust, lăsat între două elemente ale unei construcții sau ale unui sistem tehnic. 7) înv. Cavitatea dintre maxilarul superior și cel inferior, mărginit de buze; gură. ◊ A învăța pe de ~ a însuși un text pentru a-l putea reproduce din memorie. A lua la ~ a cere cuiva socoteală pentru cele înfăptuite, certându-l. /<lat. rostrum

rost¹ sn [At: PSALT. HUR. 51^r/7 / Pl: ~uri / E: ml rostrum „cioc”] 1 (Îrg) Gură (1). 2 (Bis; îla) (Cu) ~ (sau ~ul) de aur Epitet dat Sf. Ioan Gură-de-Aur. 3 (Îe) A-i fi (cuiva) ~ul de aur (sau aurit) A avea darul profeției. 4 (În legătură cu verbele „a grăi”, „a vorbi”, „a spune”, „a auzi” etc.; îoc în scris, de pe carte, îe) De ~ Prin viu grai Si: verbal. 5 (Îae) Inventat. 6 (Nob; îae) Din propria inițiativă Si: neîndemnat, de la sine. 7 (Îe) A ști (sau a spune, a recita) pe de ~ (sau de a ~ul, sau, înv, de~) A ști (sau a spune, a recita etc.) din aducere-aminte Si: pe dinafară. 8 (Îae) A cunoaște foarte bine. 9 (Îe) A învăța pe de ~ (sau (îrg) de ~, de-a ~ul) A învăța un text pe dinafară, pentru a-l putea reproduce din memorie. 10 Cioc (1). 11 Facultatea de a vorbi Si: glas (2), grai (13), limbă, vorbire. 12 Spațiu între firele urzelii ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 13 Încrucișarea firelor de urzeală între ițe și sulul dinapoi (menținută cu doi fuscei), care servește la formarea rostului (12). 14 (Îe) A porni ~ul A începe țesutul. 15 (La războiul de țesut) Locul unde se încrucișează firele pe rășchitor sau pe urzitor. 16 (La războiul de țesut) Distanța de la sulul de dinainte până la spată. 17 Urzeală înfășurată pe sulul dinainte al războiului. 18 „Distanța din cinci în cinci coți la pânza țesută”. 19 (La războiul de țesut) Fiecare dintre crestăturile de pe laturile urzitorului. 20 Vergea (de trestie) care se pune între firele urzelii pentru a menține rostul (12). 21 Tăiș. 22 (Reg; îe) A pune ~ ul A rosti. 23 Spațiu îngust dintre cărămizile unui zid, dintre țiglele unui acoperiș, dintre piesele care trebuie sudate etc. 24 (Reg) Fiecare dintre cele două orificii tăiate în cutia viorii. 25 (Reg) Ușor la ușă. 26 Fiecare dintre laturile formate de filele unei cărți închise. 27 (Reg) Jgheab de lemn, pe care alunecă un oblon. 28 (Reg) Crestătură în piciorul de sus al prispei. 29 (Reg) Curătură¹ (2). 30 Mod de organizare a unei activități. 31 Ordine (naturală sau logică) a faptelor. 32 Organizare (în întocmirea unui lucru, în desfășurarea unui proces) Si: aranjament (2), plan, rănduială. 33-34 (Îljv) Cu ~ Ordonat. 35-36 (Îljv) Fără ~ (Într-un mod) dezordonat (4). 37 (Îe) A ști (sau a învăța, a cunoaște, a înțelege) ~ul (sau ~urile) A ști (sau a cunoaște, a înțelege) mersul unui lucru Si: a fi familiarizat... 38 (Îe) A face ~ (de ceva) A procura. 39 (Îe) A fi (sau, rar, a simți) ~ (de ceva) A exista o posibilitate sau o ocazie favorabilă pentru ceva. 40 (Îe) A-și pierde ~ul (sau ~urile) A-și pierde cumpătul Si: a se zăpăci. 41 (Îe) A (nu) ști de ~ul cuiva A (nu) ști ce face și unde se află cineva. 42 (Îe) A nu-și afla ~ul sau a nu mai avea nici un ~ A nu avea liniște. 43 Loc unde se cuvine sau se potrivește să fie ceva. 44 (Pop) Socoteală. 45 (Îe) A lua sau a trage (pe cineva) la ~ A cere socoteală Si: a mustra. 46 (Îrg) Regulă (1). 47 (Reg; îlav) De ~ În mod neîntrerupt. 48 Mod de a-și întocmi viața 49 Situație socială, materială, familială. 50 (Ccr) Gospodărie (1). 51 (În construcție cu verbele „a avea”, „a face”, „a găsi”, „a preda”) Sursă de câștig Si: ocupație, post. 52 Sens. 53 Scop. 54 Justificare. 55 (Îlav) Fără (de) ~ Zadarnic. 56 (Îe) A da de ~ A găsi soluția Si: a descifra (9), a desluși, a înțelege. 57 Atribuție (1).

ROST, rosturi, s. n. 1. (Urmat de determinări în genitiv) Sens, tîlc, scop, menire, justificare (a unui lucru, a unei acțiuni). Trecu fără zăbavă în birou și-l invită să-i spună numaidecît rostul telegramei. VORNIC, P. 170. Numai cei nepricepuți nu pot pătrunde rostul cuvîntului. REBREANU, R. I 162. În curtea mitropoliei, Ion cunoaște rostul tuturor lucrurilor. SP. POPESCU, M. G. 82. Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii, Să ne cînte rostul lumii și splendorile naturii? VLAHUȚĂ, O. A. 69. ◊ Fig. Ce vorbe-ar fi putut să-nșire Adîncul rost din ochii tăi! VLAHUȚĂ, O. A. 62. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) rost. Unii voiau să se repeadă fără rost după trăsură. DUMITRIU, N. 57. Alerg fără rost în toate părțile. CAMIL PETRESCU, U. N. 259. Oameni mulți se vor opri o clipă-n drum Și s-or descoperi în fața ta fără rost, Întrebîndu-se-ntre ei abia acum Cine-ai fost. D. BOTEZ, P. O. 154. ◊ (În construcție cu verbul «a avea») Are mult de lucru la birou și n-are rost să-l întrerup. DEMETRIUS, C. 8. Atunci ce rost are, după d-ta, codicilul ăsta? CAMIL PETRESCU, U. N. 35. [Cîntecul] nu-și avea rost în casa lor. C. PETRESCU, A. R. 56. ♦ Atribuție, rol, misiune, slujbă. Se trudi... să-și aducă aminte cum o cheamă pe una din slujnice care avea rostul să-ncarce sobele. DUMITRIU, B. F. 83. 2. Întocmire, înjghebare, mod de a-și întocmi viața; stare, situație socială, familiară sau materială; p. ext. gospodărie. Fierul nenorocirii spintecase în trei rînduri rostul și viața romînului Dănilă. GALACTION, O. I 156. Nu rostul meu, de-a pururi pradă Ursitei maștere și rele, Ci jalea unei lumi, părinte, Să plîngă-n lacrimile mele. GOGA, P. 6. Și Ținteș cel cu trainic rost Cu Lia lui sosit a fost Și Bardeș cel cu adăpost Prin munți sîlhui. COȘBUC, P. I 55. ♦ (În construcție cu verbele «a avea», «a găsi», «a pierde»,«a face») Ocupație, post; sursă de cîștig. Un băiat care muncește, încet-încet își face un rost. PREDA, Î. 113. El i-a făgăduit că se căsătoresc îndată ce-și face un rost. PAS, Z. I 93. Unde a stat, ce rosturi a avut, se poate numai bănui, de știut cu certitudine este însă greu. CĂLINESCU, E. 79. Grigore le spuse că tînărul Herdelea ar dori să-și găsească un rost în țară. REBREANU, R. I 41. Să fi rămas în sat la noi, De-ai fi avut și tu vreun rost. IOSIF, PATR. 33. ◊ Expr. A (nu) ști de rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. Nu-i știa de rost de vreo trei zile. ISPIRESCU, la CADE. A fi (sau a face, mai rar a simți) rost de ceva = a exista (sau a găsi) modalități pentru a-și procura ceva (greu de obținut, de realizat). Facem rost de cal și de pături, domnule sublocotenent. CAMIL PETRESCU, U. N. 318. Azi o întoarce, pentru că simte rost de chilipir. REBREANU, R. I 237. Dacă poți face rost de un sutar, am o afacere minunată, o afacere din care putem pune mîna pe trei miișoare. VLAHUȚĂ, O. A. 484. 3. Mod de organizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune, plan de executare a unui lucru. Și tot rostul gospodăriei, pentru ziua întreagă, îl regula cuconu Ioniță, de cu revărsatul zorilor. HOGAȘ, DR. II 88. Îi lipsea rostul obicinuit și ticna de toate zilele. SLAVICI, N. I 125. Făcură tot ce trebuia pentru rostul căsătoriei lor. ISPIRESCU, L. 63. ◊ Expr. A nu-și afla rost = a nu-și găsi astîmpăr, a nu avea liniște. Alelei, tu Costeo, frate, spune-ne ce gînd te bate? – Măi fîrtați, nu-mi aflu rost; Vesel eu ca voi am fost. Mă gîndeam la maica, biata, Eu în foc, sub cruce tata. COȘBUC, P. I 130. A-și pierde rostul = a se zăpăci, a-și pierde cumpătul. Pentru aceasta le trebuia un sol îndemănatic, carele să nu-și piardă rostul în curțile împărătești. ODOBESCU, S. III 526. Jian rostul nu-și pierdea, El se aruncă înot, Cu suflet, cu cal cu tot. ALECSANDRI, P. P. 159. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine sau se potrivește să fie. Sabie și șușanea, vechi și în neputință de a mai sluji, mi se înfățișau nepotrivite... mai degrabă era în rostul ei o carabină scurtă cu repetiție, răzimată de părete și la îndemînă. SADOVEANU, O. L. 35. (De obicei în construcții negative) A ști de rostul bogăției = a ști cîtă avere are, a cunoaște firul, capătul unei averi (mari). Zice că erau odată doi frați: unu bogat tare, că de bogat ce era singur nu-și mai știa de rostul bogăției. ȘEZ. I 239. ♦ Ordine stabilită, cunoscută, stare de lucruri; rînduială. Ziceau unii mai bătrîni și mai îndărătnici – de ce să schimbăm rosturile vechi? PAS, L. I 144. ◊ (În construcție cu verbele «a cunoaște», «a ști», «a pierde», «a afla») Ei știu mai bine rosturile. DUMITRIU, N. 118. Deschideți, bre, careva, poarta... Nedelca, dumneata cunoști rosturile... Vîră-ți mîna printre ostrețe. GALAN, Z. R. 195. 4. Spațiul în formă de unghi format la război între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură; p. ext. activitatea țesătorului, țesut. Marița ca o nevastă vrea rostul să și-l pornească. ȘEZ. IX 187. ♦ Spațiul îngust dintre cărămizile unui zid, dintre scîndurile unei dușumele, dintre țiglele unui acoperiș etc. (uneori astupat cu un material de umplutură). Face să curgă printre rosturile bagdadiei sămînță de cînepă. SADOVEANU, O. VIII 179. Țiglele se pun rînduri-rînduri una lîngă alta, și rîndul de deasupra încalecă peste rosturile celui de jos. La TDRG. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. ◊ Expr. A pune (un lucru) în rost = a pune (un lucru) la locul pe care trebuie să-l aibă într-un mecanism, pentru ca mecanismul să poată funcționa bine. Decît să mă rog de prost, Pîn-a pune podu-n rost... MAT. FOLK. 166. 5. (Învechit) Gură; (astăzi livresc) grai, vorbire. Îi ascultam rostul greu și încîlcit. SADOVEANU, O. III 516. Ah! ce frumoase vorbe din rostul lui răsar. COȘBUC, P. I 160. Sfînt să fie rostul tătîne-meu, că bine m-a învățat. CREANGĂ, P. 212. ◊ (Azi în expr.) A ști (sau a spune, a recita) pe de rost (rar de rost) = a ști (sau a spune, a recita etc.) din aducere-aminte (și nu citind sau repetînd după alții). Asta era scrisoarea lui Gheorghiță și Vitoria o știa pe de rost. SADOVEANU, B. 15. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost, De-mi țin la el urechea și rîd de cîte-ascult. EMINESCU, O. I 71. Un răvaș pică pe genunchii-mi... Îl știu de rost. ALECSANDRI, O. P. 22. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea recita din memorie. Învățasem pe de rost aproape toate cuvintele normale, și-n fața mea era tot pîclă de nepătruns. SADOVEANU, E. 110. Dar severul Iorgu Carpen a înghițit de trei ori pînă să înceapă cuvîntarea, pe care o învățase pe de rost. POPA, V. 215. A lua (pe cineva) la rost v. lua. (Neobișnuit) De rost = (în opoziție cu în scris) prin viu grai, verbal. Totodată rog pre milostivul ziditoriu ca să mă învrednicească în puțînă vreme de a vă vide sănătos și mulțămit, ca să pot a vă zice di rost că sînt cu multă fiiască plecăciune. KOGĂLNICEANU, S. 93. ♦ (Învechit și arhaizant) Facultatea de a vorbi. Voise să vorbească ceva cu veselie, ș-acuma parcă-i amorțise rostul limbii. SADOVEANU, O. V 220.

rost (rosturi), s. n. – 1. (Înv.) Gură. – 2. (Înv.) Limbă, vorbire. – 3. Spațiu lăsat între firele de urzeală prin care trece suveica. – 4. Legătură, articulație, unire. – 5. Sens, semnificație, scop, rațiune. – 6. Ordine, regulă, normă, rînduială. – 7. Plan, proiect. – 8. Mod, modalitate, manieră. – Mr. rost. Lat. rŏstrum (Diez, Gramm., I, 20; Pușcariu 1476; REW 7386; Șeineanu, Semasiol., 194; Densusianu, GS, II, 315; Weigand, Jb., XII, 95), cf. cat., port. rosto, sp. rostro. – Der. rosta, vb. (a năvădi); rosti, vb. (a pronunța, a se exprima, a zice; a ordona, a rîndui; a schimba ițele; a prepara); rostui, vb. (a netezi, a umple cu material golurile între cărămizi); rostuială, s. f. (rostuire); rostuitor, s. m. (zidar care rostuiește); rostitor, adj. (care rînduiește, aranjează). – Cf. răsti.

rost n. 1. unghiu format de firele urzelii în care s’aruncă suveica: rostul pânzei; 2. fig. a) ordine, regulă: om cu rost, fără rost; b) dispozițiune, preparative: a face rost de călătorie; c) noimă, rațiune: vorbă fără rost, toate își au rostul lor; d) folos, spor: a avea rost, fără rost; e) mod, plan: a da de rost, a ști rostul. [Vorbă identică cu cea precedentă; sensurile de sub 2 sunt metafore luate din tehnica țesutului].

ROST, rosturi, s. n. 1. Sens, înțeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuție, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-și organiza viața; stare, situație socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ◊ Expr. A (nu) ști rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obținut, de realizat). 3. Mod, fel de organizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune; plan de desfășurare, de executare a ceva. ◊ Expr. A nu-și afla rost = a nu-și găsi locul, a nu-și găsi astâmpăr. A-și pierde rostul = a-și pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spațiu în formă de unghi, format la războiul de țesut între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură. Rost de etanșare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ◊ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în față, din aducere-aminte, din memorie. ◊ Expr. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum. corectat(ă)

rostat, adj. s. – Operația prin care se trece suveica prin spațiul lăsat între firele de urzeală, la războiul de țesut: „Când o fo pe la rostat / Fuga, după babe-n sat” (Memoria, 2001: 100). – Din rosta.

rostat, adj. s. – Operația prin care se trece suveica prin spațiul lăsat între firele de urzeală, la războiul de țesut: „Când o fo pe la rostat / Fuga, după babe-n sat” (Memoria 2001: 100). – Din rosta.

rostát², s.n. Operația prin care se trece suveica prin spațiul lăsat între firele de urzeală, la războiul de țesut: „Când o fo pe la rostat / Fuga, după babe-n sat” (Memoria, 2001: 100). – Din rosta.

A ROSTI² ~esc intranz. A schimba rostul; a schimba cu ajutorul tălpigelor poziția firelor de urzeală, prin care trece suveica. /Din rost

sabie sf [At: PRAV. 108 / V: (reg) șablie / Pl: săbii, (înv) ~ii G-D: ~ei, săbiei / E: slv сабиꙗ] 1 Armă albă alcătuită dintr-o lamă lungă de oțel ascuțită la vârf și pe una dintre laturi și fixată într-un mâner. 2 (Îc) ~-baionetă Sabie (1) scurtă care se poate atașa la pușcă, în luptele corp la corp. 3 (Reg; îs) ~ din bucăți Sabie (1) pliantă. 4 (Înv; d. bărbați; îla) De ~ Capabil să poarte sabia (1). 5 (Pgn) Armă pentru a lupta. 6 (Îvr; îlav) Cât capul sub ~ia gealatului Foarte puțin timp. 7 (Îe) (A fi) ~ia lui Damocle(s) Se spune despre un mare pericol care amenință în orice moment situația cuiva sau a ceva. 8 (Rar; îe) (A fi) ~ia lui Dumnezeu Se spune despre o pedeapsă aspră, despre o nenorocire suportată (dar meritată) de cineva. 9 (Îe) A trece (sau a lua, a trage, înv, a pune) în (sau sub, prin) ~ sau ~ii (pe cineva) sau a trece (pe cineva) prin ascuțișul ~i A ucide (1) cu ajutorul sabiei (1). 10 (Pex; îae) A ucide cu ajutorul unor arme. 11 (Pgn; îae) A ucide cu ajutorul unor mijloace violente. 12 (Îe) A trece prin (sau învechit, a călca cu) foc și (prin) ~ A nimici. 13 (Îae) A distruge prin incendiere și masacrare. 14 (Îe) A pune mâna pe ~ sau pe ~ii ori (înv) a se scula cu ~ A porni la luptă (înarmat cu o sabie (1)). 15 (Îe) A scoate (sau a trage) ~ia A se pregăti de luptă, de atac. 16 (Îae) A începe o agresiune (folosind sabia (1)). 17 (Îe) A stăpâni cu ~ia în mână A stăpâni folosind forța (armată). 18 (Îe) A-și pune capul (teafăr sau teafăr și nevinovat, sănătos) sub ~ A-și cauza singur un necaz, o nenorocire. 19 (Rar; d. oameni; îe) A avea gura ca o ~ sau a(-i) tăia gura în ~ii A fi flecar. 20 (Rar; d. oameni; îae) A fi cicălitor. 21 (Rar; d. oameni; îae) A fi sarcastic. 22 (Îe) A-i tăia gura în săbii A vorbi în mod curent o limbă. 23 (Îe) ~ cu două tăișuri Se spune despre o situație care prezintă, în același timp avantaje și dezavantaje pentru cineva sau pentru ceva. 24 (Îe) (A fi) cu cumpăna într-o mână și cu ~ia în altă mână A fi fals, fățarnic. 25 (D. oameni; îe) A fi foc și ~ A fi furios. 26 (D. oameni; îae) A fi violent. 27 (Fig) Lovitură de sabie (1). 28 Atac, luptă (cu sabia (1)). 29 Stare de conflict armat. 30 (Pex) Prăpăd. 31 (Pex) Pierdere adusă de un conflict armat. 32 (Ccr) Luptător (cu sabia (1)). 33 (Îvp) Putere a unui stat cotropitor. 34 (Pex) Învestitură acordată cuiva pentru conducerea unei armate, a unui stat etc. 35 Armă sportivă formată dintr-o lamă elastică de oțel, din gardă, mânere și piuliță, folosită la scrimă. 36 Probă de scrimă care se practică cu sabia (35). 37 (Pan) Pârghie cu manetă cu ajutorul căreia se comandă pornirea și oprirea războiului de țesut. 38 (Șîs) ~ de bătaie Piesă a mecanismului de lansare a suveicii la războiul de țesut obișnuit. 39 (Reg) Fiecare dintre cele două speteze pe care sunt sprijiniți caii de la coșul morii. 40 (Reg) Parte a morii cu ajutorul căreia se ridică sau se lasă buhaiul (11). 41 (Reg) Brazdă (10) (de fân cosit). 42 Pește de apă dulce, cu corpul lucios și turtit cu abdomenul arcuit și creasta abdominală ascuțită Si: sabiță (1), săbioară (3), săbiță (1), săbiuță (4), (reg) bârcie, săbicioară (Pelecus cultratus). 43 (Bot; Ban) Stânjenel (Iris germanica).

săgeată [At: PSALT. 86 / V: (înv) sege~, sige~, săcea~ / Pl: săgeți, (îrg) ~te, ~ete, (înv) ~ețe / E: ml sagita] 1 sf Vargă subțire de lemn, trestie, etc., la un capăt cu un vârf (metalic) ascuțit, aruncată dintr-un arc încordat, folosită în trecut (la unele populații și astăzi) ca proiectil de vânătoare sau de luptă, iar astăzi, la unele probe sportive de tir Si: (înv) săhăidac (3), (reg) răpezitor. 2 sf (Ccr) Lovitură de săgeată (1). 3 av Cu viteză mare. 4 sf Resturi de arme vechi ca vârful săgeții (1), găsite în pământ (considerate, în credințele populare, ca vârfuri de trăsnet). 5 sf (Pan) Rază luminoasă a unui corp ceresc, care străbate rapid spațiul. 6-7 sf (Îvp; pan; șîs ~ta cea de piatră, reg ~ de trăsnet, ~ de piatră) (Lumină de) fulger Si: trăsnet. 8 sf (Pan; lpl) Privire sfredelitoare (și aspră). 9 sf (Pan; dep) Vorbă sau afirmație, aluzie răutăcioasă, ironică sau critică. 10 sf (Pex; dep) Ironie (usturătoare) Si: înțepătură. 11 sf (Pan) Durere fizică vie, pătrunzătoare și de scurtă durată Si: înțepătură, junghi, săgetătură (9). 12 (Reg; pex) Săgetătură (10). 13 sf (Reg; rar; pex) Suferință morală (neașteptată și intensă). 14 (Pan) Semn ca o săgeată (1) care servește la indicarea direcției, a evoluției unui proces etc. 15 sf (Pan) Vârful ascuțit al coroanei (piramidale a) unor arbori. 16 sf (Reg; pan) Brad tânăr cu ramurile retezate până aproape de vârf, care se înfige pe mormânt la capul unui flăcău sau al unei femei tinere. 17 sf (Gmt; pan) Distanță maximă dintre coarda care unește extremitățile unui arc de curbă și punctele arcului. 18 sf (Gmt; pan) Perpendiculară trasă din mijlocul unui arc pe coarda acestuia. 19 sf (Pan) Piesă a navei, formată din bare ori traverse de lemn sau de fier care servește la susținerea, consolidarea, fixarea etc. altor piese ale navei. 20 sf (Reg; Pan) Fiecare dintre stâlpii caselor țărănești, ai pătulelor, ai coșarelor etc. care sunt fixați cu un capăt în temelie iar cu celălalt în grinzile acoperișului. 21 sf (Reg; pan) Fiecare dintre căpriorii care formează cele patru muchii laterale ale acoperișului casei țărănești. 22 sf (Pan) Fiecare dintre barele de care sunt fixate aripile morii de vânt Si: (reg) căluș (11). 23 sf (Reg; pex) Aripă a morii de vânt. 24 sf (Reg; pan) Fiecare dintre barele scrânciobului de care sunt atârnate scaunele Si: pârghie. 25 sf (Reg) Fiecare dintre stâlpii de lemn, de metal ai șteampului, care pisează mineralul în piuă. 26 sf (Reg; pan) Fiecare dintre cele două țepușe de pe coama caselor țărănești Si: (reg) bold (20), sulinar, suliță, țeapă. 27 sf (Reg; pan) Prăjină folosită ca proptea la o stivă de lemne. 28 sf (Pop; Ban) Prăjină (la fântână). 29 sf (Mol; Buc; pan) Cumpăna fântânii. 30 sf (Reg; pan) Cordar (la ferăstrău). 31 sf (Trs; Olt; pan) Coardă (la arc). 32 sf (Reg; pan) Deschidere a rostului, la războiul de țesut, pe unde trece suveica. 33 sf (Reg) Tuleu la usturoiul de toamnă. 34 sf (Reg; pan) Pistil¹ (1) la usturoiul de toamnă. 35 sf (Reg; pan) Lucrare simplă de fortificație cu ridicătură de pământ sau o ieșitură de zid. 36 sf (Ggf; pan; îs) ~ litorală Forma pozitivă de relief din zona țărmurilor marine joase, care poate închide un golf, formând un liman. 37 sf Cordon litoral, pe nisip. 38 sf (Bot; șîc ~ta apei, ~ta apelor) Plantă erbacee cu frunza ca vârf de săgeată (1), cu flori albe, cu tuberculi comestibili, care crește pe marginea râurilor sau în apele stătătoare Si: (reg) iarba-săgeții (Sagittaria sagittifolia). 39 sf (Bot; Mol) Rodul-pământului (Arum maculatum). 40 sf (Bot; reg) Săbiuță (4) (Gladiolus imbricatus). 41 sf (Bot; reg; îc) ~-lui-Dumnezeu Verigel (Orabanche caryophyllacea). 42 sf (Bot; reg; îac) Verigel (Orabanche gracilis). 43 sf (Bot; reg; îac) Crăielici (Orabanche lutea). 44 sf (Bot; reg; îae) Crăielici (Orabanche major). 45 sf (Bot; reg; îc) ~ta-Domnului Sporiș (Verbena officinalis).

sâveică sf vz suveică

Seseli libanotis (L.) Koch. Specie care înflorește vara. Flori albe sau roșietice, dispuse în umbele mici, reunite într-o umbelă mai mare, cu pînă la 40 ramificați. Frunze, pe partea inferioară verzi-albăstrui, 2-3 ori penat-fidate. Plantă erbacee, bienală sau vivace, tulpină adînc-brăzdată, pînă la 100 cm înălțime, ramificată în treimea superioară, glabră sau scurt-pubescentă. Rizom în formă de suveică. Fructele achene, oval-cilindrice, scurt păroase.

sfârcel sn [At: LIUBA-IANA, M. 111 / Pl: ~e / E: sfârc + -el] 1 (Reg) Bețișor de lemn în care se introduce țeava la suveica războiului de țesut Si: (reg) fus, huduleț, lemnuș, (reg) sfârceauă (1), solodeț, surcel.. 2 (Înv) Stinghie care susține fagurii într-un stup Si: (reg) sfârceauă (2). 3 (Reg) Piesă de lemn care alcătuiește stativul meliței Si: (reg) sfârceauă (3). 4 (Ban; csnp) Om înalt și diform Si: (reg) sfârceauă (4).

siveică sf vz suveică

sîrg s. n. – Silință, străduință. Probabil din sl. usrŭdije „străduință”, cf. osîrdie, prin intermediul sb., cf. sb. srgati se „a se îngrămădi”, srg „prăjină pentru uscat rufele”, srdačka „mosorelul suveicii”. Pare a fi dubletul lui sîr,. s. n. (Banat, grijă), der. nisîruință, s. f. (Banat, neglijență). Explicația bazată pe mag. sürgős „grăbit”, care derivă tot din sl. usrŭdije (Cihac, II, 321; Gáldi., Dict., 96), este incertă. Der. sirgui, vb. (înv., a forța, a constrînge; înv., a se zori; refl., a-și da silința, a se forța); sîrguință (var. sîrguială), s. f. (silință, străduință); sîrguitor (var. sîrguincios), adj. (activ, harnic).

solodeț sn [At: COMAN, GL. / Pl: ~e / E: ucr dal солодець „lemn dulce”] (Reg) Bețișor de lemn în care se introduce țeava la suveica războiului de țesut Si: (reg) fus¹ (4), huludeț, lemnuș, sfârcel, surcel.

solodeț, solodețe, s.n. (reg.; la războiul de țesut) bețișor de lemn în care se introduce țeava la suveica războiului; fus, huludeț, lemnuș, sfârcel, surcel.

soveică sf vz suveică

SPATĂ¹, spate, s. f. Piesă a războiului de țesut, formată din două stinghii între care sînt fixate o serie de spițe subțiri, paralele între ele, printre care sînt petrecute firele urzelii și cu care se bate pînza, pentru a se îndesa fiecare fir nou de bătătură. Am țesut bine, dadă Reveca? – Nu bate intr-o parte. Apucă spata drept de mijloc. DELAVRANCEA, A. 4. Suveica printre fire alunecă departe, Apoi vătala bate în pînze îndesat, Și firele de ițe în jos, în sus purtate, Cu spata prinse bine rostesc neîncetat. BELDICEANU, P. 68. Țese-o natră; rupe-o spată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 423. ♦ Bețișor rotund, peste care se petrec ochiurile cînd se împletește o rețea sau o plasă.

SPIRIDUȘ, spiriduși, s. m. (În basme și în superstiții) Drăcușor vioi și poznaș, despre care se crede că e capabil să se întruchipeze în diferite vietăți și că servește pe vrăjitori. Cucoana Mărioara parcă avea spiriduș; gîcea fără greș cînd avea cuconu Ioniță în mînă concina cea mare sau cea mică. HOGAȘ, H. 9. Cînd eram eu tînără, cum îți țesam în războaie... îmi îmbla suveica ca un spiriduș. CONTEMPORANUL, V_I 297. – Variantă: spirituș (CREANGĂ, P. 163, ȘEZ. V 137) s. m.

SUCALĂ, sucale, s. f. 1. Unealtă cu ajutorul căreia se deapănă pe țevi firul pentru războiul de țesut. Într-o zi, pe-aproape de Sînt Ilie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulțime de trebi pe capul mamei: niște sumane să le scoată din stative... țevi de făcut la sucală; copil de țîță în albie... CREANGĂ, A. 62. ◊ (În comparații, pentru a sugera ideea de repeziciune, de ușurință în mișcări) Căruța acum am adus-o de la încălțat și i-am mai tras și-o unsoare de cele a dracului, de are să meargă cum îi sucala. CREANGĂ, P. 113. ◊ Loc. adv. În sucală = în cercuri, în spirală. Din răstavul de borceag copt o ciocîrlie se înălța în sucală. CHIRIȚESCU, GR. 134. 2. (Rar) Suveică. La capete ascuțită, La mijloc scobită (Suveica sau sucala). ȘEZ. VII 124. 3. (Regional) Frigare.

sucală sf [At: (a. 1812) IORGA, S. D. VII, 355 / V: (reg) său~, ~soc / Pl: ~le, (îvr) ~căli / E: vsl соукало, cf bg сокало, scr sukalo] 1 Unealtă casnică cu care se deapănă firele textile de pe scul pe țevi sau pe mosoare Si: rodan, (reg) cicârâc (1), letcă. Vz: depănătoare, vârtelniță. 2 (Reg; îlav) În ~ În cercuri. 3 (Reg: îal) În spirală. 4 (Reg; îe) A-i merge la ~ (cuiva) A avea succes în afaceri. 5 (Reg; irn; Îae; șîf a-i face (cuiva) capul ~) A sâcâi (2). 6 (Reg) Suveică (1). 7 (Mun; Mol; pan) Frigare (1). 8 (Reg) Coarbă² (1). 9 (Mar) Zbârnâitoare pentru speriat păsările.

suceavă sf [At: PAMFILE, I. C. 277 / Pl: ~eve / E: ns cf suci³] (Reg) Țeava suveicii de la războiul de țesut manual.

SUCEAVĂ, suceve, s. f. (Regional) Țeava suveicii de la războiul de țesut țărănesc. Țeava... este făcută din trestie scurtată sau de soc, cînd se mai numește și suceavă. PAMFILE, I. C. 277.

suceavă, suceve, s.f. (reg.) țeava suveicii de la războiul de țesut manual.

SUCEAVĂ, suceve, s. f. (Reg.) Țeava suveicii la războiul de țesut.

surc s.n. (reg.) fusul țevii de la suveică; huludeț.

surcalău, surcalauă, s.n. (reg.) 1. bucată de fier sau de sârmă folosită la curățirea lulelei. 2. vergea de lemn cu care se împing gloanțele din țeava puștii de soc. 3. băț ascuțit, nuia sau prăjină cu vârf de fier, cu care se îndeamnă vitele la mers; strămurare, strămurariță. 4. sulă. 5. fusul țevii de la suveică; huludeț.

surcălaș, surcălașe, s.n. (reg.) fusul mic al țevii de la o suveică mică; huludeț mic.

surcea [At: CORESI, ap. GCR I, 24 / 6 / V: ~cică, (pop) ~cel / Pl: ~ele sn, ~ei sm, (reg) ciurcea, ciuircel, ciuircică, sucel, sulcele, ~rgele / Pl: ~ele, ~ei / E: ml *surcellus (=surculus] 1 sf Bucată de lemn, mică, subțire și uscată Si: gătej (1), uscătură, vreasc, , (îrg) târș, (înv) șormânt, (reg) clenci (3), hăbădic (1), pogmete, raburi, rancotă, selniță, sfărgaci, șibă. 2 (Spc) Bucată care se desprinde dintrun lemn prin cioplire sau prin spargere Si: așchie (1), țandără, (pop) zburătură, (reg) salcă, sălângă, scărâmbă, scleperiță, sfarghie, (înv) oțapoc, (reg) scoarță. 3 sf (Pop; îe) A face sânge pe o ~ A se lăuda că face mai mult decât e în stare să facă. 4 sf (Reg, îe) A lua (pe cineva) la trei ~ele A lua repede (pe cineva). 5 sf (Fig) Odraslă. 6 sm (Ban; îf surcel) Pește neidentificat mai îndeaproape. 7 sf (Pan) Nume generic pentru obiecte sau părți ale lor care se aseamănă cu o surcea (1). 8 sf (Mol; lpl) Minciunele. 9 sf (Arg; lpl) Coaste (1). 10 sn (Pop; îf surcel) Huludeț (1) (la suveică). 11 sn (Pop; îf surcel) Băț (1) (la pușca de soc). 12 sn (Reg; îf surcel) Grăunțar (la moară). 13 sf (Reg) Andrea (2). 14 sn (Reg; îf surcel) Unitate de măsură pentru lichide, nedefinită mai îndeaproape.

suvac n. Mold. undrea ciobănească. [V. suveică].

suvechiă sf vz suveică

suveicat, ~ă [At: CIAUȘANU, GL. / Pl: ~ați, ~e / E: suveică] 1 a (Trs; Olt; d. pânză) Care este țesut în urzeală de bumbac și în băteală cu un fir de cânepă, de bumbac sau cu un fir metalic. 2 a (D. femei) Care are înbrăcăminte din țesătură suveicată (1). 3-4 smf, a (Olt; Mar) (Om) subțire și sprinten.

suveică (-ci), s. f. – Piesă la războiul de țesut. – Var. suvelniță. Mr. suval’că, megl. săvaică, suvalcă. Sl., cf. sb. sovilja, bg. sovelka (Cihac, II, 381; Pascu, Suf., 233; Iordan, Dift., 102; Conev 61).

SUVEICĂ s. (TEXT.) navetă, (pop.) suvelniță. (~ la războiul de țesut.)

suveică s. f., g.-d. art. suveicii; pl. suveici

suveică s. f., g.-d. art. suveicii; pl. suveici

suveică sf [At: NEGRUZZI. S. I, 107 / V: (înv) sov~ (reg) ~che, ~echiă, ~vieacă, si~, sâ~ / Pl: ~ci / E: bg совалка (dal совелка)] 1 Piesă de lemn la războiul de țesut, de formă alungită, cu vârurile de oțel, cu părțile laterale îmbrăcate de metal și cu un gol la mijloc, în care se fixează țeava pe care este înfășurat firul de bătătură și cu ajutorul căreia se trece acest fir prin rostul urzelii, pentru a se țese Si: navetă¹ (1), (îvp) suvelniță (1). 2 (Ca termen de comparație) Exprimă iuțeală și sprinteneală în mișcări. 3 Piesă a mașinii de cusut care conține firul de ață inferior, înfășurat pe o țeavă sau pe un mosorel, necesar formării, împreună cu firul superior a cusăturii. 4 (Pop; șîs ~ de plasă) Piesă (de lemn, de oțel) de formă lunguiață, asemănătoare suveicii (1), pe care se deapănă sfoara pentru a împleti plasele de pescuit Si: (reg) andrea (1), cârlig (13), igliță, navetă¹. 5 (Ban; Trs) Unealtă de dulgherie asemănătoare suveicii (1). 6 (Ban) Pârghie. 7 (Reg) Partea asemănătoare suveicii care se mișcă orizontal la porțile țărănești. 8 (Ban) Femeie înaltă și subțire. 9 (Mun) Persoană intrigantă și bârfitoare. 10 (Îe) A umbla cu ~a A umbla cu vicleșuguri. 11 (Îae; pex) A unelti. 12 (Pop) Ființă sprintenă, vioaie. 13 (Ban; îf suvieacă) Prăjitură în formă de ruladă. 14 (Reg; îs) Os ~ Os mic sesamoid care intră în alcătuirea încheieturii din interiorul copitei calului. 15 (Pan; rar) Sistem fraudulos de votare prin care un alegător scoate din sala de vot un buletin nefolosit pe care îl dă unui partizan al candidatului cu care a votat ca să-l introducă în urnă și să scoată alt buletin nevotat pentru alt partizan.

suveică, -ci.

SUVEICĂ, suveici, s. f. 1. Piesă la războiul de țesut, alcătuită dintr-un cadru de lemn de formă lunguiață, în care se fixează țeava cu firul de bătătură și care alunecă prin rost, desfășurînd firul pentru a țese; navetă. Ana mînuia ca nimeni alta suveica și acul, plăcîndu-i să se știe pricepută în toate treburile casei. V. ROM. iulie 1953, 84. Punînd țevile în suveică, au început a țese. CREANGĂ, O. A. 299. Mărita-m-aș mărita, Cu suveica nu știu da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. ◊ (În comparații, sugerînd ideea de iuțeală și sprinteneală în mișcări) Treceau rîndunele în zborul lor iute ca niște suveici întunecate în urzeala luminoasă a văzduhului. SANDU-ALDEA, U. P. 195. Ca o suveică alunecă pluta pe sub bolți de mesteacăni. VLAHUȚĂ, O. A. 172. ♦ Mic instrument de lemn de formă lunguiață, pe care se deapănă sfoara pentru a împleti plasele de pescuit. 2. Piesă din mecanismul mașinii de cusut care conține firul de dedesubt, înfășurat pe o țeavă sau pe un mosorel.

suveică s. f., g.-d. art. suveicii; pl. suveici

SUVEICĂ ~ci f. 1) Piesă la războiul de țesut, servind la introducerea firului de bătătură în rostul urzelii. ◊ (Iute) ca o ~ (sau (iute) ca ~ca) se spune despre o persoană harnică și sprintenă. 2) Organ al mașinii de cusut în care se introduce mosorul sau țeava cu ața ce vine dedesubt. [Sil. -vei-] /<bulg. sovalka

SUVEICĂ s. (TEXT.) navetă, (pop.) suvelniță. (~ la războiul de țesut.)

suveícă f., pl. ĭ (bg. sovalka, suveĭcă, sîrb. sovelo, d. vsl. sovati, a trimete, rus. sovatĭ, a împinge, a băga, a strecura pe furiș; ung. sóvóke). Unealtă (în formă de luntre) care bagă pin bătătură firele urzeliĭ. Fig. Om ĭute (neobosit): femeĭa asta-ĭ ca suveĭca. A face suveĭca (după fr. faire la navette), a te duce și a veni de multe orĭ. - Și suvelniță (nsl. suvalnica) în Munt. (maĭ ales în vest).

suveică f. 1. unealta țesătorului, în formă de luntre, cu care se trage, bătătura printre firele urzelii; 2. undrea de împletit năvodul; 3. fig. iute ca suveica. [Și suvelniță = slovean SUVALNIȚA].

suveică, suveici s. f. (pub.) modalitate ilicită de câștig utilizată în domeniul financiar; spălare de bani.

suveiche sf vz suveică

suveichea s.f. (reg.) suveică mică; suveicuță.

suveichiă sf vz suveică

SUVEICUȚĂ, suveicuțe, s. f. Diminutiv al lui suveică. De s-ar țese pînza-n baltă, Fără iță, fără spată, Fără leac de suveicuță, Ar țese ș-a mea mîndruță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425.

suveicuță sf [At: DDRF / Pl: ~țe / E: suveică + -uță] Șhp 1-6 Suveică (1, 4, 8) mică.

suvelniță s. v. NAVETĂ. SUVEICĂ.

SUVELNIȚĂ s. v. navetă, suveică.

SUVELNIȚĂ, suvelnițe, s. f. (Popular) Suveică (1). Felie de pepene Trece prin ițe repede (Suvelnița). GOROVEI, C. 362. ◊ Expr. (Mai ales în construcții negative) A merge rostul cuiva cu suvelnița altuia = a fi de acord cu cineva, a se potrivi cu cineva în păreri, obiceiuri etc. Sultănica nu vrea să știe de ce face lumea, dacă rostul ei nu merge cu suvelnița altuia. DELAVRANCEA, S. 11.

suvelniță f. V. suveică.

suvelniță sf [At: PLEȘOIANU, T. III, 171 / 3 / Pl: ~țe / E: suveică css] (Îvp) 1 Suveică (1). 2 (Rar; îe) A merge rostul cuiva cu ~ța altuia A fi de aceeași părere cu cineva.

suvieacă sf vz suveică

șpul sn [At: DEX-S / Pl: ~uri / E: ger Spule] 1 Mosorel de metal aflat în suveica mașinii de cusut, pe care se înfășoară ața necesară cusăturii. 2 (Pex) Șpulul (1) împreună cu ața înfășurată pe el. 3 (Pgn) Mosor (pe care sunt înfășurate fire) Si: bobină (3).

ȘPUL s. n. 1. mosor mic de metal din suveica mașinii de cusut pe care este înfășurată ața; (p. ext.) piesa împreună cu firele înfășurate pe ea. 2. mosor, bobină pe care sunt înfășurate fire. (< germ. Spule)

ȘPUL, șpuluri, s. n. 1. Mosorel de metal aflat în suveica mașinii de cusut, pe care este înfășurată ața necesară cusăturii; p. ext. piesa împreună cu firele înfășurate pe ea. 2. P. gener. Mosor, bobină (pe care sunt înfășurate fire). – Din germ. Spule.

ȘPUL, șpuluri, s. n. 1. Mosorel de metal din suveica mașinii de cusut, pe care este înfășurată ața; p. ext. piesa împreună cu firele înfășurate pe ea. 2. P. gener. Mosor, bobină (pe care sunt înfășurate fire). – Din germ. Spule.

șuveică sf [At: CHEST. IV, 128/782 / Pl: ? / E: ns cf șuviță] (Reg) Fâșie de arătură.

șuveică, șuveici, s.f. (reg.) fâșie de arătură.

șuveicuță sf [At: PASCU, S. 36 / Pl: ~țe / E: șuveică + -uță] (Mun) Felie subțire (dintr-un aliment).

taster sn [At: IONESCU-MUSCEL, ȚES. 569 / Pl: ~e / E: ger Taster] 1 Dispozitiv mecanic al mașinii de cules monotip, prevăzut cu o claviatură care fixează, în ordinea textului, felul și poziția literelor pe o bandă de hârtie prin perforații diferit combinate. 2 Piesă la războiul de țesut automat, cu ajutorul căreia se înlocuiește țeava goală din suveică. 3 (Reg) Clanță la ușă.

ȚEAVĂ (pl. țevi, ‼ țeve), Mold. ȚEVIE sf. 1 Cilindru găunos, mai adesea de metal, care servește de canal pentru scurgerea lichidelor sau gazelor (🖼 5121): ~ de plumb; un frig de ghiață îi șerpuia prin șira spinării, împrăștiindu-se, ca prin niște țevi, în tot trupul (DLVR.) ¶ 2 🔫 ~ de pușcă, cilindrul de oțel prin care trece glonțul unei puști: colonelul Enghel îmi dărui o pușcă cu două țeve (ODOB.) ¶ 3 Bucată de trestie pe care se deapănă tortul de pus în suveică, mosor (🖼 5122) (👉 și 🖼 4684): Letcă, țevii asvîrlite, Pe sub lăiți îndosite (SEV.) [vsl. cěvǐ].

ȚEAVĂ țevi f. 1) Piesă de formă cilindrică goală pe dinăuntru, având diferite întrebuințări (pentru transportul fluidelor, ca element de susținere etc.); tub. ~ metalică. 2) (la armele de foc) Tub de oțel prin care trece proiectilul. Pușcă cu două țevi. 3) Tub mic pe care se deapănă firul și care se pune în suveică. [G.-D. țevii] /<sl. țeva

ȚEAVĂ, țevi, s. f. Piesă de metal, de os, de ebonită, cauciuc, sticlă, lemn etc. în formă de cilindru gol, cu lungimea mult mai mare decît dimensiunile secțiunii, avînd diferite întrebuințări. V. burlan, canal, conductă, tub, furtun. Gazul metan se transportă cu ajutorul conductelor și țevilor. ▭ Omul, vîrît între două rînduri de țevi, începuse să taie ceva. C. PETRESCU, C. V. 139. Dracii cari vor ținea țeava pipei în gură cînd vor fuma să zică... RETEGANUL, P. II 67. ◊ Țeavă de eșapament v. eșapament. ♦ Cilindru de oțel al unei arme de foc prin care trece proiectilul aruncat de explozia pulberii. Se uită pe țevi dacă sînt unse. DUMITRIU, N. 186. Desprinse cu luare-aminte din cui pușca scurtă cu două țevi. SADOVEANU, B. 102. ♦ Tub de lemn (de soc sau de trestie) pe care se deapănă (de obicei cu ajutorul sucalei) firele și care se introduce în suveică. Mai încet, Hera. Dai peste țeavă... Și tu, Lisandra, bate mai domol... Na! iar ai încurcat firele. DELAVRANCEA, A. 2. Țevi de făcut la sucală. CREANGĂ, A. 62. – Pl. și: (învechit și regional) țeve (ISPIRESCU, L. 38). – Variantă: țevie (ALECSANDRI, P. A. 144, ȘEZ. IV 122) s. f.

țeavă sf [At: DOSOFTEI, V. S. aprilie 92^v/20 / V: (îvp) țevie (P: ~vi-e), (reg) țeve, țeive / Pl: țevi, (îrg) țeve, (reg) ~ve / E: vsl *цева cf bg цева] 1 Piesă de metal, de material plastic, de cauciuc etc., de formă cilindrică și goală în interior, de diverse lungimi, care are numeroase întrebuințări, în special pentru transportul de fluide Si: tub. 2 (Îs) ~ de eșapament Tub prin care gazele de ardere ies din toba de eșapament a unui motor cu ardere internă. 3 (Îs) ~ de extracție Tub de oțel cu diametrul relativ mic, utilizat în sondele de extracție a petrolului în vederea formării unei conducte prin care fluidul iese la suprafață. 4 (Fam; îe) A-i trage (cuiva) o ~ de bătaie A bate foarte tare pe cineva Si: a trage (cuiva) o mamă de bătaie. 5 Tub din care se confecționează instrumente muzicale de suflat sau părți ale acestora. 6 (Îrg) Burlan prin care iese fumul din sobă. 7 (Reg) Uluc pentru scurgerea apei. 8 Tub de lemn (de soc sau de trestie) pe care se înfășoară, de obicei cu ajutorul sucalei, firele de bătătură și care se introduce în suveică. 9 Tub cilindric sau conic, având suprafața netedă sau cu rifluri, folosit în întreprinderile textile ca suport pentru înfășurarea firelor. 10 Parte a unei arme de foc, în fonnă de tub, prin care iese proiectilul aruncat de explozia pulberii. 11 Partea în formă de țeavă (1) a lulelei. 12 (Reg) Țigaret. 13 (Reg) Parte proeminentă (în formă de cioc sau de tub) a unui vas, prin care se bea sau se toarnă conținutul vasului. 14 (Îvr) Prelungire în fonnă de tub a pâlniei. 15 (Reg) Vrană (la moară). 16 (Reg) Partea tubulară a tulpinei unor plante Si: țivloaie (7). 17 (Atm; îrg) Conduct natural care se găsește în diferite țesuturi și organe, prin care circulă aer, hrană etc. Si: tub. 18 (Atm; îrg; îs) Țevia mâncării (sau, reg, ~va gâtului, țevia grumazului, țava mică) Esofag. 19 (Atm; îrg; îs) Țevia lui Eustache Trompa lui Eustache. 20 (Atm; îrg; îs) Țevia udului Uretră. 21 (Atm; îrg; îs) Țevile mitrei Trompele uterine. 22 (Atm; îrg; îs) Țevi semicirculare Canale semicirculare. 23 (Atm; reg; îs) Țevile nasului (sau ale nărilor) Nări. 24 (Atm; reg; îs) Țevile plămânilor Bronhii. 25 (Atm; Ban; șîs ~va piciorului, ~ de picior) Fluierul piciorului.

ȚESE, țes, vb. III. 1. Tranz. (Folosit și absolut) A încrucișa în unghi drept două sisteme de fire (de obicei în războiul de țesut, trecînd cu suveica bătătura prin urzeală) pentru a obține o țesătură. Îi țesea în război și pînză de in, din care ieșeau de asemeni rochițe frumoase. CAMIL PETRESCU, O. I 337. Cum țeseam, nici n-am știut Cum am sărit și m-am zbătut Să ies de la război. COȘBUC, P. I 93. A pus stativele-n casă Și s-a apucat să țeasă. Și țesea, mereu țesea, Cînd era soare, dormea. MARIAN, S. 59. Asta-i mîndra mîndruleană... Pînă țese-un cot de pînză, Codrul nu mai are frunză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 423. ◊ Fig. Amurgul țese zarea în umbre și lumini. EFTIMIU, C. 73. Zăpușeala ce plutește în văzduh țese o tăcere năbușitoare. REBREANU, I. 9. Pe un fond fantastic, în imagini admirabile, poetul a țesut cele mai adevărate sentimente omenești. GHEREA, ST. CR. I 165. ◊ Refl. pas. Caierul de burungic din furcă și suveica stativelor unde se țesea filaliul, stau părăsite și neatinse. NEGRUZZI, S. I 107. ◊ Refl. Fig. Dinspre răsărit se țesea ca o pînză cenușie întunericul amurgului. VORNIC, O. 107. Un zvon s-a întins de la un om la altul, o vrajă s-a țesut pe deasupra satelor obidite, din auz în auz. BOGZA, C. O. 306. Cuvîntul parcă destrămase din vraja ce se țesea în jurul lor. REBREANU, R. I 246. ♦ Fig. A construi, a constitui. Vîrtutea lui Ion- vodă își va fi avut isvorul în oasele din cari fusese țesut. HASDEU, I. V. 166. 2. Tranz. A cîrpi (obiecte de îmbrăcăminte, pînzeturi) făcînd cu acul o împletitură de fire. Elena Lipan pirotea, țesînd găurile unui ciorap întins pe un ou de lemn. C. PETRESCU, C. V. 99. 3. Tranz. A broda, a împodobi (din țesătură). La una din ferestre stă doamna Chiralina, îmbrăcată cu haine de aur țesute cu mărgăritar. ISPIRESCU, L. 115. Numai cu pietre scumpe țesute. ȘEZ. III 64. 4. Tranz. (Despre păianjeni) A-și face, a-și întinde pînza. Păianjenul își țese Dantela lui subțire din fire lungi și dese. MACEDONSKI, O. I 23. Iar de sus pînă-n podele, un păinjăn, prins de vrajă, A țesut subțire pînză, străvezie ca o mreajă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (În construcții figurate) Păianjeni țes covorul Uitării-ntunecate. IOSIF, PATR. 75. ◊ Refl. În odaie, prin unghere, S-a țesut păinjeniș. EMINESCU, O. I 105. 5. Refl. Fig. A se încrucișa, a se întretăia (ca firele unei urzeli). Argați și slujnice se țeseau în toate părțile la treburile de sară. SADOVEANU, F. J. 120. Ochi întrebători s-au țesut de la unul la altul și au rămas fără răspuns. POPA, V. 17. Într-un oraș oarecare... Unde lumea-n piaț iese Și-ncoaci, încolo să țese Pintre cei ce vînd producte. PANN, P. V. I 16. ♦ A se îmbina. Altfel însă trebuie să fie planul unei drame; aci, catastrofele atîrnă una de alta, curg una din alta, se țes una cu alta pentru același sfîrșit. CARAGIALE, O. III 220. 6. Tranz. Fig. A urzi, a unelti un plan, o intrigă, un complot. Pizmuind pe Mihai pentru biruințele sale cele însemnate, țesură fel de fel de zîzanii și îi întinseră mreji, ca să-l prinză. ISPIRESCU, M. V. 49. Profită de buna-credință a naivului bătrîn, țese o intrigă infernală și pierde pe cel mai mic în ochii tatălui. CARAGIALE, O. III 257. ◊ Refl. pas. Voi slujiți domnului, nu omului, lui Bogdan, nu lui Ștefan... Să nu se țeasă vro urzeală. DELAVRANCEA, A. 150. ♦ (Neobișnuit) A aduce vorba despre ceva, a înfiripa o discuție. Între altele, au țesut boieriul vorba și despre haine. SBIERA, P. 264. – Imper. pers. 2 sg. și: (regional) țasă (PĂSCULESCU, L. P. 183).

ȚEVUIRE, țevuiri, s. f. Acțiunea de a țevui și rezultatul ei; pregătirea firelor textile pentru bătătură, prin transpunerea lor pe țevi pentru suveică.

undrea sf [At: BIBLIA (1688), 137/53 / V: an~, (îrg) in~, în~, (reg) andreauă, indreauă, îndrauă, îndreauă, ~auă / Pl: ~ele / E: nct] 1 Unealtă sau lemn, lung și subțire, ascuțit la un capăt și lat la celălalt, pentru perforat talpa etc. 2 (Șîs ~ mare) Ac mare și gros pentru cusut saci, saltele, sumane etc. Si: (reg) acoi. 3 (Pgn) Ac de cusut. 4 (Pgn) Ac de păr. 5 (Astăzi mai ales îf andrea) Fiecare dintre cele două (sau cinci) ace lungi ca niște tije ascuțite la vârf, cu care se împletesc manual obiecte din lână, bumbac etc. 6 (Pop) Croșetă (1). 7 (Mun; Olt; șîs ~ de plasă) Unealtă alungită și plată, scobită la ambele capete pe care se deapănă ața, pentru împletirea plaselor, înnodarea ochiurilor etc. Si: igliță, navetă¹, suveică de plasă. 8 (Mol; Mun) Bucată de lemn cu un orificiu prin care se introduce sfoara sau curelușa legată de năvod pentru a-l trece pe sub gheață de la o copcă la alta. 9 (Atm; pop; pan; șîs ~ua grumazului, -gâtului, -pieptului, -mâinii) Claviculă. 10 (Atm; pop; pan; lpl; șîs ~elele gâtului, grumazului) Venele gâtului. 11 (Rar; lpl) Vene hemoroidale. 12 (Trs; csnp; îf undreauă) Fiecare dintre venele de pe pântecele calului. 13 (Pan; și cu determinarea „de fier”) Bucată de lemn folosită la fixarea unor piese ale plugului de lemn, pentru a-i da o rezistență mai mare. 14 (Pan) Fiecare dintre cele două grinzi pe care se sprijină perinocul morii de apă. 15 (Reg; șîs -ua coșului) Fiecare din cele două bucăți de lemn ce fixează corlata de grinda casei. 16 (Pan; lpl) Felii lungi și subțiri de zarzavat, slănină etc. tăiate pentru prepararea unor feluri de mâncare. 17 (Iht; reg; șîc ~-de-apă) Sulă (Syngnathus ningrolineatus).

urzeală sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) or~ (Pl: orzele) / Pl: ~eli și (rar) ~ele / E: urzi¹ + -eală] 1 Fibre textile de calitate superioară, folosite pentru urzit¹. 2 Ansamblul firelor textile montate în paralel pe sulul dinapoi al războiului de țesut și printre care, în timpul țesutului, se petrece, cu suveica, firul de bătătură Si: (reg) oajdă¹. 3 Alcătuire¹ (1). 4 Intrigă. 5 Hotărâre dinainte a sorții cuiva Si: urseală (1).

URZEALĂ (pl. -eli) sf. 1 Firele de tort, învălite pe sulul dinapoi al războiului, trecute prin spată și prin ițe și printre care se bate bătătura cu suveica, cînd se țese (👉 🖼 414): surtucul lui, pe lîngă acestea, era mai mult ~ decît bătătură (EMIN.) ¶ 2 Ⓕ Structură: dintr’o singură privire străbăteam toată urzeala lumii (GN.) [urzi].