SĂMĂNĂTORISM s.n. Curent ideologic-literar inițiat la începutul sec. XX, în Romînia, de revista „Sămănătorul”, care acuza stările sociale existente, opunînd orașului „viciat” de civilizație imaginea idilică a satului patriarhal, considerînd țărănimea ca depozitară exclusivă a valorilor naționale și cultivînd o literatură de inspirație rurală și istorică. [Var. semănătorism s.n. / < Sămănătorul – revistă literară + -ism].

AMFITEATRU, revistă literară și artistică. Apare lunar, la București, din 1966. A promovat valoroși scriitori și critici tineri. Din 1990, serie nouă.

BILETE DE PAPAGAL, revistă literară, apărută cu mari intermitențe la București, zilnic sau săptămînal, din 1928 pînă în 1945, sub conducerea lui T. Arghezi.

VATRA 1. Revistă literară bilunară, apărută la București (ian. 1894-aug. 1896), sub conducerea lui G. Coșbuc, I. Slavici și I.L. Caragiale. Printre colaboratori: S. Pușcariu, S. Fl. Marian, Th. D. Speranția, G. Murnu, N. Iorga. Revistă social-culturală. 2. Revistă a Uniunii Scriitorilor; apare lunar la Târgu Mureș, din apr. 1971. Redactor-șef: Cornel Muraru. Printre colaboratori: Șt. Aug. Doinaș, L. Dimov, R. Vulpescu, M. Iorgulescu, N. Manea, L. Ulici.

carent, -ă adj. Insuficient, cu lipsuri ◊ „Apreciind regia tinerească (D. M.), strădaniile de omogenizare a imaginii (nu și sunetul, în general carent, confuz), este de salutat cu satisfacție noua rubrică «Revista literară» T.V.” Sc. 3 II 73 p. 6 (din carență, prin substituție de sufix -ent/ -ență)

microantologie s. f. Antologie de mică întindere ◊ „Punctul de atracție îl constituie Antologia lirică franceză (de fapt o microantologie, cum o caracterizează Ov.S. Crohmălniceanu în Cuvântul său introductiv).” Cont. 12 XI 65 p. 3. ◊ „La televizor, microconcert, microantologie. Una voia un microreportaj, cealaltă îmi cerea un microfoileton. Câțiva contau pe sprijinul meu în alcătuirea unei micromonografii. Dacă voiam, puteam să prezint materialele sub forma unor microeseuri. Chiar și o microanchetă [...] Mi se pare că săltărețul micro a început să devie un pretext șablon. Și atunci de ce s-ar mai tipări trei fișe pentru trei publicații când s-ar putea, foarte bine, concepe un microfișier corespunzător?” Gaz. lit. 10 II 66 p. 4. ◊ „În cunoscuta revistă literară din Florența, Inventario [...] a apărut o microantologie de poezie română contemporană [...]” R.lit. 31 I 85 p. 24; v. și I.B. 4 XII 65 p. 4, Fl. 2 XI 84 p. 10 (din micro- + antologie; I. Iordan în SCL 4/70 p. 394)

CONVORBIRI LITERARE 1. Revistă fondată de Societatea „Junimea”. A apărut, cu o periodicitate variabilă, între 1867 și 1944, la Iași și (din 1885) la București. Directori: Iacob Negruzzi, Simion Mehedinți, Al. Tzigara-Samurcaș, I.E. Torouțiu. Dominată de personalitatea lui Titu Maiorescu, a exercitat o puternică influență modernizatoare asupra culturii și societății românești. 2. Revistă literară, editată de Uniunea Scriitorilor din România. Apare lunar, la Iași, din 1970.

DACIA LITERARĂ, revistă apărută la Iași, în 1840 și în 1859, sub conducerea lui M. Kogălniceanu. Prima tribună literară românească de prestigiu, a influențat hotărâtor evoluția ulterioară a culturii românești, militând implicit pentru realizarea independenței, pentru unitatea culturală și națională. Din 1990 apare o serie nouă a revistei, tot la Iași.

COSÎNZEANA, revistă literară ilustrată. A apărut, cu întreruperi, și cu periodicitate variabilă, între 1911 și 1928, inițial, la Orăștie și din 1922, la Cluj. A susținut unitatea națională a românilor prin literatură și cultură.

REVISTA CONTIMPORANĂ, publicație literară-științifică lunară, apărută la București (1 mart. 1873-1 iun. 1876). A polemizat cu revista „Convorbiri literare”. De la 1 iul. 1876 a fuzionat cu „Revista literară și științifică”, apărând sub denumirea „Revista contimporană, literară și științifică”. Colaboratori: P. Grădișteanu, Șt. C. Michăilescu, V.A. Urechia, V. Alecsandri, Al. Macedonski, Gh. Sion ș.a.

CURIER DE AMBE SEXE, prima revistă literară din Țara Românească, supliment al ziarului „Curierul românesc”. A apărut la București, bilunar, între 1837 și 1847, sub conducerea lui I. Heliade Rădulescu.

SBURĂTORUL, revistă literară, apărută în două serii (19 apr. 1919 – 22 dec. 1922 și mart. 1926 – mai/iunie 1927), la București, sub conducerea lui E. Lovinescu. Apare (17 sept. 1921 – 22 dec. 1922) cu titlul „Sburătorul literar”. A promovat literatura modernistă, impunând scriitori și critici de valoare: Ion Barbu, L. Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, T. Vianu ș.a. În jurul ei s-a constituit cenaclul cu același nume, a cărei activitate (cu referiri și la revistă) e consemnată de E. Lovinescu în „Agende literare” (1923-1943).

OVIDIU, prima revistă literară dobrogeană, apărută bilunar la Constanța, între 1888 și 1910 (cu întreruperi). Director: P. Vulcan. Intenția editorilor era de a fi o tribună de înălțare a artelor și literaturii în amintirea marelui poet latin exilat aici. Colaboratori: D. Nanu, P. Cerna, N. Becescu, N. Rădulescu-Niger, M. Strajan.

ROLL, Ștefan (pseud. lui Gheorghe Dinu) (1903-1974, n. Florina, Macedonia), ziarist și poet român. Colaborări la revistele literare de avangardă. Lirică descriptivă, celebrând feeria elementului mecanic, citadin, antipoetic („Ospățul de aur”); poeme în proză („Moartea vie a Eleonorei”).

LITERATORUL 1. Cenaclu literar, înființat și patronat de Al. Macedonski, care i-a imprimat o frapantă originalitate (insolitul decorului, al ritualurilor etc.). De-a lungul timpului au participat la ședințele l.: D. Zamfirescu, C. Pavelescu, G. Galaction, Șt. Petică, T. Arghezi, E. Speranția, I. Minulescu, G. Bacovia, I. Pillat, N. Davidescu, T. Vianu, A. Maniu, I. Peltz ș.a. 2. Revistă literară fondată și îndrumată de Macedonski. A apărut la București, intermitent, între 1880 și 1919. Atitudine antijunimistă și propașoptistă. Împreună cu cenaclul omonim și revistele-anexă, are meritul de promotor al simbolismului în literatura română. Colaboratori: D. Zamfirescu, G. Bacovia, Al.T. Stamatiad, T. Vianu ș.a. Aici a debutat Ion Barbu (1918). 3. Săptămânal de literatură și artă, editat de Ministerul Culturii, care apare din 1991, la Craiova; redactor-șef Marin Sorescu, iar din 1996 Fănuș Neagu. Promovează valorile culturii contemporane și un spirit polemic la adresa confuziei de criterii; publică memorii (P. Țutea, N. Steinhardt). Colaboratori: V. Cristea, E. Simion, Gh. Tomozei, Gr. Vieru, Cezar Baltag, D. Micu, Dan Grigorescu, Dan Mănucă ș.a.

FLACĂRA 1. Revistă literară, artistică și socială, apărută săptămânal, apoi bilunar, la București, în 1911-1916 și 1921-1923. Printre colaboratori: G. Coșbuc, Șt. O. Iosif, D. Anghel, M. Sadoveanu, O. Goga, E. Lovinescu, A. Maniu, A. Pillat ș.a. 2. Publicație care apare la București (din mai 1952, cu periodicitate lunară, bilunară, apoi săptămânală); reflectă actualitatea politică, socială, culturală și științifică.

GÂNDIREA, revistă literară și culturală, apărută bilunar, apoi lunar, de la 1 mai 1921 până în iun.-iul. 1944, la Cluj (director Cezar Petrescu) și București (de la 22 dec. 1922, director Nichifor Crainic). Prestigiul G. – una dintre cele mai însemnate publicații românești – a fost conferit de colaborarea marilor scriitori și gânditori ai epocii: T. Arghezi, L. Blaga, I. Minulescu, G. Topârceanu, A. Maniu, Camil Petrescu, I. Agârbiceanu, G. Mihăescu, M. Sadoveanu, M.I. Caragiale, T. Vianu, G. Călinescu, M. Eliade, O. Goga, P. Șeicare ș.a.

LIMITE, revistă literară de atitudine anticomunistă, apărută la Paris (1969-1985), sub conducerea lui Virgil Ierunca și N. Petra. A publicat versuri, critică și istorie literară, amintiri, recenzii, cronici, articole ale scriitorilor români în exil. Colaboratori: Monica Lovinescu, Șt. Baciu, I. Negoițescu, Al. Lungu, I. Caraion, P. Goma, V. Tănase ș.a.

ORADEA, municipiu în NV țării, reșed. jud. Bihor, situat pe Crișu Repede, în Câmpia de Vest, la 12 km SE de punctul vamal Borș de la granița cu Ungaria; 209.904 loc. (2003). Nod foroviar și rutier. Aeroport. Termocentrală (105 MW). Centrală electrică geotermică. Ind. constr. de mașini (mașini-unelte de forjat, presat și debitat metale, mașină de găurit, raboteze, ciocane pneumatice, mașini de filetat, produse metalice de larg consum), mat. de constr. (cărămidă, prefabricate din beton, azbociment), de prelucr. a lemnului (mobilă, cherestea, dofărie și butoaie), chimică (coloranți și medicamente), a blănăriei și încălțămintei, textilă (țesături de bumbac, tricotaje, conf.), poligrafică și alim. (uleiuri vegetale, conserve, produse lactate, carne, spirt și drojdie, vin și băuturi alcoolice). Sere legumicole. Universitate fondată în 1963). Institut Biblic de învățământ superior (fondat în 1990). Centru național de cercetări geotermale. Teatru de stat cu secții de română și maghiară, teatri de păpuși, filarmonică. Biblioteca județeană „Gheorghe Șincai” (fondată în 1911). Muzeul Țării Crișurilor, adăpostit în Palatul episcopal, cuprinde colecții de istorie și arheologie, de ceasuri, argintărie, numismatică, lucrări de artă plastică, precum și piese de etnografie și și științele naturii (în special exponate ornitologice). La O. apare (din 1965), printre altele, revista literară „Familia”, ca o continuare a revistei omonime, apărută, sub conducerea lui Iosif Vulcan, în perioada 1880-1906. Monumente: cetatea Oradei (1114-1131, distrusă de invazia tătară în 1241, reconstruită în perioada 1570-1589, refăcută și extinsă între 1717 și 1780); bisericile romano-catolice Maica Îndurerată (1741), catedrala romano-catolică Sf. Maria (1752-1780), în stil baroc, cu o orgă de mari dimensiuni; biserica ortodoxă Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1760-1780, refăcută în 1864), cu turn-clopotniță de 40 m înălțime; Palatul episcopal construit în anii 1762-1770, în stil baroc, după planurile arhitectului austriac Franz Anton Hillebrand; biserica romano-catolică Sf. Ladislau (1720-1733); biserica Mănăstirii Ursulinelor (1772), azi biserica romano-catolică Sf. Ana; Biserica cu Lună, având hramul Adormirea Maicii Domnului (azi Catedrala episcopiei ortodoxe din Oradea), construită în anii 1784-1790, în stil baroc, cu elemente neoclasice, pictată pe pereții interiori în 1816-1817, repictată în 1977; în 1793 a fost instalat în turlă un orologiu și un glob care se învârte în jurul propriului ax, indicând fazele Lunii; biserica Mănăstirii Capucinilor (1827); Biserica reformată (1835-1853); sinagogă (1877); clădirea Teatrului de Stat (1899-1900), în stil neoclasic; pasajul Vulturul Negru (1907-1908) ș.a. În apropiere se află stațiunile Băile Felix și 1 Mai. Fondat pe locul unui castru roman. prima atestare documentară datează din anul 1113. Distrusă în timpul invaziei tătare (1241). Cunoaște o perioadă de înflorire a meșteșugurilor și comerțului în sec. 14-17. La jumătatea veacului 15 este menționat la O. un observator astronomic, primul în această parte a Europei. Aici s-a încheiat în 1538 pacea dintre Ferdinand de Habsburg și Ioan Zápolya cu privire la stăpânirea Transilvaniei. S-a aflat sub stăpânire otomană (1660-1692), apoi, de la sfârșitul sec. 17, a fost ocupată de Habsburgi. Monetăria locală bate, începând cu 1338. dinari de argint, iar în 1706-1710 trupele austriece emit monede de necesitate din cupru. În 1918, o dată cu Unirea, revine României, iar după pronunțarea Dictatului de la Viena (30 aug. 1940) a intrat sub ocupație ungară (până la 12 oct. 1944). Important centru cultural și politic al românilor transilvăneni. Declarat municipiu la 17 febr. 1968.

PAGINI LITERARE, revistă apărută la Turda, bilunar (1934-1937) și apoi lunar (1937-1943), destinată afirmării noilor talente transilvănene. Redactor: Teodor Murășanu. În paginile ei au fost publicați poeți ca: M. Beniuc, R. Stanca, E. Giurgiuca, reprezentativi pentru Transilvania, dar și I. Pillat, Al. T. Stamatiad, V. Voiculescu, V. Carianopol ș.a. Au mai colaborat cu proză și eseuri; V. Papilian, I. Agârbiceanu, I.I. Rusu, E. Cioran ș.a.

PREOCUPĂRI LITERARE, revistă a societății „Prietenii istorie literare”, apărută lunar, la București, de la 1 ian. 1936 până în oct.-nov. 1943 (din apr.-mai 1943 sub titlul „Kalende”), sub conducerea lui Petre V. Haneș, apoi a lui Vl. Streinu. Colaboratori: Ș. Ciuculescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Al. Philippide, T. Vianu.

PROPĂȘIREA, revistă apărută săptămânal la Iași în 1844 (42 de numere) sub redacția lui M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, I. Ghica și P. Balș. Întâiul număr fiind oprit de cenzură din cauza titlului, publicația continuă să apară sub numele de „Foaie științifică și literară”. Este prima revistă literară cu caracter enciclopedic din Moldova, reprezentând un moment în dezvoltarea conștiinței naționale. Colaboratori: Gr. Alexandrescu, C. Bolliac, C. Negruzzi, N. Bălcescu, I. Maiorescu, D. Ralet, A.T. Laurian, C.C. Aristia ș.a.

RAMURI, revistă literară, inițial de orientare semănătoristă, apoi eclectică, apărută cu intermitențe, de la 5 dec. 1905 până la 1 mai 1947, la Craiova, Iași și apoi la București. Între 1 ian. 1915 și 15 iul. 1917 a apărut cu titlul „Drum drept”, sub direcția lui N. Iorga. Din conducerea sa au făcut parte C. Făgețel-Șaban și D. Tomescu. Printre colaboratori: E. Gârleanu, Șt. O. Iosif, I.L. Caragiale, T. Arghezi, L. Blaga, N. Iorga, I. Pillat, N. Crainic, I. Minulescu, A. Cotruș, D. Nanu ș.a. De la 1 aug. 1964 până în 1989 apare la Craiova o serie nouă. Printre redactorii-șefi: Al. Piru (1969-1974), M. Sorescu (1974-1989). Colaboratori: V. Carianopol, I. Purcaru, E. Simion, N. Manolescu, Constanța Buzea, M. Ciobanu, P. Țugui, Șt. Aug. Doinaș, Șt. Bănulescu ș.a. Din 1990 apare o altă serie, avându-l ca redactor-șef tot pe M. Sorescu (1990-1996). Colaboratori: M. Dinescu, D. Micu, M. Șora, E. Cioran ș.a.

REVISTĂ, reviste, s. f. 1. Publicație periodică cuprinzînd bucăți literare sau articole, studii, dări de seamă, note (din domenii variate sau dintr-o specialitate). Am cîteva comunicări la revistele de specialitate. C. PETRESCU, Î. II 265. Am citit într-o mare revistă literară un articol. CARAGIALE, O. III 25. Mai tîrziu, pe la anii 1844, 1845 și 1846, el [Bălcescu] a publicat mai multe lucrări istorice în revista intitulată «Magazinul istoric». GHICA, S. A. 142. ♦ Conducere, redacție a unei astfel de publicații. [Criticul] porni din nou... Pe la gazetele opozante, pe la ziare cu tiraj, Pe la reviste, – pretutindeni. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 11. 2. (În expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele, adunate în acest scop într-o anumită formație; a trece pe dinaintea unei formații militare care dă onorul; fig. a examina pe rînd, succesiv. Generalul a trecut în revistă trupele. ▭ Trece în revistă situațiunea diferitelor state față cu războiul ce izbucnea. GHICA, la CADE. 3. Reprezentație teatrală, constînd dintr-o succesiune variată de dansuri, tablouri, cîntece, scenete cu subiect din actualitate etc.

ACROSTIH (< fr. acrostihe < gr. akrostihis; cf. gr. akros dinafară, extremitate, și sikhos, vers) Poezie în care inițialele versurilor (mai rar literele de la mijlocul sau de la sfîrșitul lor), citite vertical, alcătuiesc fie numele ființei iubite căreia îi era închinată, fie numele poetului, fie o îmbinare de cuvinte cu un anumit sens, aleasă ca motiv al poeziei respective. Socotit ca o formă elementară de poezie, acrostihul a fost cultivat de greci, în perioada alexandrină, ca și de romani. Această specie de poezie reapare mai tîrziu în opera poeților Renașterii. E folosit în literatura noastră de poeții Văcărești, C. Conachi, Anton Pann. Acrostihul din poeziile lui C. Conachi Nume ascunde numele iubitelor lui (Casandra, Zulnia, Marioara), nume ce rezultă din literele inițiale ale versurilor. B.P. Hasdeu folosește de asemenea acrostihul, în La noi e putred mărul, ale cărui versuri se refereau la Convorbiri literare, revista cercului literar Junimea, căreia autorul i-a jucat o farsă, poezia fiind publicată chiar în această revistă de care și-a bătut astfel joc. LA NOI „L a noi e putred mărul”, a zis de mult poetul, A zis cu desperare și a murit nebun. C ăci îl zdrobi durerea, cînd s-a convins cu-ncetul O ftînd după scăpare, că nu mai este bun, N ici sîmburele însuși, speranța viitoare, F ecioara sfiincioasă ascunsă de priviri. O, da! un vierme sarbăd ce otrăvește boare R ozînd fără-ncetare, nu lasă nicăieri B ucata nemînjită, și în zadar să crează I luzia din urmă ar vrea, că tot mai poți R edobîndind scînteia din dispărută rază! I-am cîntărit piticii! I-am măsurat pe toți. L ucesc prin neștiință, prin penele streine, I nsecte cu o umbra mai mare decît ei, T e-nșeală-n perspectivă, dar cînd te uiți mai bine, E trist și-ți vine milă de falnicii pigmei! R ivali cu cine știe ce geniuri sublime, A runcă vorbe-n aer ce curg ca un șiroi, R epetă, dar de unde, din ei nu spune nime... E putred, putred mărul, din sîmbure la noi! P.A. Calescu (B.P. HASDEU, Convorbiri literare, 1876, 11)

REVISTĂ (< it. rivista ; cf. rivedere, a revedea) Publicație cu caracter periodic. Datorită diversității preocupărilor din cuprinsul lor – literatură, știință, sport etc. – revistele ocupă un loc important în publicistica modernă. Deosebită de ziar prin format, număr de pagini și periodicitatea apariției ei (săptămînală, lunară, bilunară etc.), revista are ca scop propagarea de idei, concepții, orientări. Spre deosebire de caracterul informativ și educativ al ziarului, ea are un caracter preponderent instructiv. În țara noastră, asemenea publicații periodice au apărut în prima jumătate a secolului al XlX-lea (Curierul românesc, Curierul de ambe sexe, în Țara Românească; Albina românească, în Moldova; Gazeta de Transilvania, în Ardeal). În domeniul literar, revistele mai sînt adesea exponente ale unor curente (Convorbiri literare, revista reprezentativă a curentului junimist; Semănălorul a curentului semănătorist; Viața românească, a celui poporanist; Sburătorul, revista curentului modernist, etc.). Se remarcă azi o eflorescență a revistelor literare care apar atît în capitală, cît și în alte centre culturale din țară (Contemporanul, Luceafărul, România literară, Tribuna etc.).

MAGIC, -Ă adj. 1. Care privește magia (1), care ține de magie; ocult, misterios, tainic, (învechit) maghicesc. V. c a b a l i s t i c. Al idolilor preot cu magice cuvinte, Mulțimei adunate oracole-mpărțea. ALEXANDRESCU, M. 32. Uimit ca de ceva magic, de prin basme, își stăpînește respirarea, ca să n-o deștepte. VLAHUȚĂ, D. 216. Privesc ca și orbii ce-ajung să-și cîștige, La magice semne, vederea uitată. DENSUSIANU, L. A. 121. Că din nimic pe lume am răsărit ca oaspăt, Și fără coiful magic din lume-am să dispar. LESNEA, I. 151. Nu izbutește să se ridice mai sus de gîndirea magică a vrăjitorului. BENIUC, M. C. I, 315. Baghetă (sau, rar, vargâ, nuielușă etc.) magică = bagheta de care se servește magicianul; p. e x t. bagheta scamatorului. Nu ne lipsește decît varga magică, de a ne transpune în oricare punct. .. am voi. EMINESCU, N. 49. La un semn al baghetei sale magice, făcea să apară.. . doi porumbei albi. SAHIA, N. 66. Toate s-au schimbat ca printr-o baghetă magică, C. PETRESCU, A. 305. (Glumeț) Unde ești acuma, tu, magică nuielușă, să le arăți numai în pragul unei redacțiuni de revistă literară. CARAGiALE, O. IV, 131. Cerc magic = cerc trasat pe pămînt în practicile de magie neagră, dincolo de care se crede că demonul invocat nu mai putea trece. (F i g.) De aș putea urma... dulcele vedenii de prietenie și amor pe rînd, precum trec din cercul magic și strălucitor a bucuriilor vieții. NEGRUZZI, S. II, 45. Am tras împrejurul tău un cerc magic de blăsteme, peste cari n-ar putea păși. I. NEGRUZZI, S. V, 154. Oacheșe fete se-nșiră la joc, In cercul cel magic al zării de foc. COȘBUC, P. I, 143. Lanternă magică = aparat care mărește și proiectează pe un ecran imaginea unor desene, schițe, diapozitive etc. introduse în interiorul lui. Lanterna magică s-alcătuiește asemine dintr-o lădiță. STAMATi, F. 94/25. Lumina devine naivă, amintind lanterna magică și pozele lui Robinson Crusoe. TEODOREANU, M. U. 178. Ochi magic= indicator luminos de funcționare a aparatelor de recepție radiofonică sau radiotelegrafică. DICȚ. 2. F i g. Care apare ca o realizare minunată, ca un efect de magie, care farmecă, vrăjește; feeric. Înfățoșa mulțimei. .. o adevărată maghică priveliște. AR (1829), 33²/ll. Toate aceste se uniră, spre a face un lucru a căruia efect era adevărat magic. CR (1836), 14/32. Stelele.. . erau pline de o lumină magică. FILIMON, O. I, 136. Sala tronului e plină De o magică lumină. ALECSANDRI, P. II, 83. Era odinioară acel vestit Memfis... cetatea cu magice palate. BOLINTINEANU, O. 187. In fața unui răsărit sau unui apus de soare magic. . . , sufletul omenesc este uimit și înălțat. MACEDONSKI, O. IV, 129, cf. 1, 143. În frumoasa natură, care-l înconjura ca o grădină magică, el respira aerul cel mai dulce. NEGRUZZI, S. III, 450. Tăcerea se întinde, magică, împrejur. PETICĂ, O. 245. Magicul film al copilăriei începea din nou să-i ruleze pe ecranul minții. BART, E. 44. ◊ (Adverbial) Fulgii se legănau magic în luminile vitrinelor. C. PETRESCU, C. V. 162. ♦ Care pare dotat cu puteri miraculoase; fermecat, vrăjit. O muzică ce-n pripă Plîngînd pe-un flaut magic se duse în abis. MACEDONSKI, O. I, 174, cf. 83. Bradul. . . pînă atunci luminase munții ca o lampă magică cu mii de focuri. GANE, N. I, 67. Pe sala cea veche și-n flăcări aprinse Murea Ziua albă pe stofele-ntinse, Iar flautul magic plîngea înainte. PETICĂ, O. 53. Coboară-ți, Iarnă albă, vălul magic Pe orășelul meu tăcut și tragic. CAZIMIR, L. U. 38. Concepția unor autori. . . care-și ridică eroii principali cu mult deasupra maselor, înzestrîndu-i cu telescoape magice, prin care văd.. . viitorul. V. ROM. ianuarie 1954, 212. - Pl.: magici, -ce. – Și: (învechit) mághic, -ă adj. – Din fr. magique. – Maghic < gr. μαγικός.

viețist s.m. Membru al grupului de colaboratori și prieteni ai revistei „Viața Românească” (din perioada ieșeană). • pl. -iști. /nm. pr. (revistă literară și științifică) Viața [Românească] + -ist.

ALĂUTA ROMÂNEASCĂ, supliment literar al revistei „Albina românească”. Apărut la Iași, cu intermitențe, între 1837 și 1838, sub conducerea lui Gh. Asachi, și, ulterior, a lui M. Kogălniceanu.

ALECSANDRI, 1. Vasile A. (1818 sau 1821-1890, n. Bacău), scriitor și om politic român. Acad. (1867). Participant la revoluția din 1848, promotor al luptei pentru Unirea Principatelor, sprijinitor al Războiului de Independență. A îndeplinit numeroase misiuni diplomatice. Ministru de Externe a Moldovei (1858-1859) și cel dîntîi ministru de Externe a Principatelor Unite (1859-1860) și al României la Paris (1885-1890). Director al Teatrului Național din Iași (1840-1842), împreună cu Mihail Kogălniceanu și C. Negruzzi. A condus revista „România literară” (1855). A contribuit la fondarea și la dezvoltarea a numeroase specii literare și a publicat prima mare culegere de poezie populară românească, „Poezii poporale”, care au jucat un rol decisiv în orientarea literaturii române spre izvoarele ei naționale, ca și în stimularea folcloristicii. Balade („Cîntice bătrînești”), 1852-1853. Influențat de folclor („Doine și lăcrimioare”). A evocat în ample poeme trecutul eroic și mitologia națională („Legende”), a ilustrat feptele de vitejie din Războiul de Independență („Ostașii noștri”), a celebrat viața rustică și mișcarea ciclică a anotimpurilor („Pasteluri”). Creația dramatică însumează monologuri („Cînticele comice”), comedii satirizînd atmosfera și moravurile epocii („Iorgu de la Sadagura”, „Iașii în carnaval”, ciclul „Chirițelor” ș.a.), drame cu subiecte din istoria națională sau antică („Despot-Vod”, „Fîntîna Blanduziei”, „Ovidiu”) și o feerie („Sînziana și Pepelea”). Proza sa cuprinde jurnale de călătorie („O plimbare la munți”, „Călătorie în Africa”), nuvele romantice („Buchetiere de la Florența”) și satirice („Istoria unui galbîn și a unei parale”). Schițe și povestiri cu tentă autobiografică („Vasile Porojan”); încercări de roman („Dridri”, „Mărgărita”). Prin seninătate, armonie și simplitate, opera sa rămîne expresia unei personalități de structură clasică. Premiul „Felibrilor”. 2. Iancu (Ioan) A. (1826-1884, n. Iași), diplomat român. Frate cu A. (1). Conducător al agenției diplomatice a Principatelor Unite la Paris și Londra (1860-1866).

BURLĂ, Vasile (1840-1905, n. sat Opăițeni, Basarabia), filolog român. Colaborator al revistei „Convorbiri literare”. Specialist în limbile clasice.

Dumitrescu-Bistrița, Gheorghe N. (1895-1992), compozitor și folclorist, preot în com. Bistrița, jud. Mehedinți. A întreprins culegeri de folclor muzical, coregrafic și literar, fundând revista „Izvorașul” (1919-1940), și a înființat o arhivă de folclor în com. Bistrița. A compus Liturghia pentru școalele primare, pe două voci, precum și alte imnuri religioase.

JUNIMEA, societate literară românească, inițiată de Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Iacob Negruzzi la Iași, în 1863-1864. Și-a desfășurat activitatea prin ședințe literare săptămânale, prelegeri publice, cu mijloace de formare a unui orizont larg științific și de educare estetică, și prin revista „Convorbiri literare”, mai întâi la Iași, apoi, din 1885, până la încetarea activității, în 1944, la București. A promovat o literatură de valoare, subliniind rolul factorului estetic în producerea și aprecierea operei de artă, a trezit și a impus spiritul critic în cultura română, combătând pseudocultura, superficialitatea, impostura, introducând o direcție nouă în gândirea și literatura română. S-a pronunțat în problemele limbii și ortografiei (în special Maiorescu), pledând pentru cultivarea unei limbi eliberate de exagerări puriste sau diverse mode (ex. italienismul), pentru îmbogățirea și modernizarea limbii literare. A încurajat, deopotrivă, istoria, filologia, geografia, acordându-le spații largi în „Convorbiri literare”, mai ales în perioada bucureșteană, J., și în special mentorul ei spiritual, T. Maiorescu, au avut merite în afirmarea clasicilor literaturii române: M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, I. Slavici. Conservatori moderați, adepți ai unui liberalism moderat, unii dintre Conducătorii J. (T. Maiorescu, Petre P. Carp ș.a.) au creat (1881), pe plan politic, în cadrul Partidului Conservator, o grupare distinctă – junimiștii.

REBREANU, Liviu (1885-1944, n. Târlișua, jud. Bistrița-Năsăud), scriitor român. Acad. (1939). Președinte al Societății scriitorilor români (din 1925); director (1928-1930; 1940-1944) al Teatrului Național Din București. A editat și condus revistele „Mișcarea literară” (1924-1925), „Gazeta literară” (1929) și „România literară” (1932-1934). Nuvele de atmosferă, de observație socială și de analiză psihologică, reliefând aspecte din viața satului ardelean și a periferiei bucureștene („Frământări”, „Golanii”, „Răfuiala”) sau tragice situații dilematice generate de război („Catastrofa”, „Ițic Ștrul dezertor”). Excelent creator de tipuri, stăpân pe arta compoziției, s-a remarcat ca romancier polivalent. Cu „Ion”, capodoperă a prozei românești, realizează un moment de răscruce în evoluția romanului românesc, prin capacitatea de obiectivare artistică; în „Răscoala” configurează romanul maselor răzvrătite; cu „Pădurea spânzuraților”, creează romanul crizei morale declanșate de absurditatea războiului. Experimentează romanul metafizic („Adam și Eva”) și al obsesiei patologice („Ciuleandra”), istoric („Crăișorul”) și politic („Gorila”), narațiunea polițistă („Amândoi”) și de investigație a mentalității burgheze („Jar”). Comedii de moravuri („Cadrilul”, „Plicul”, „Apostolii”); eseuri („Amalgam”), memorialistică („Jurnal”). Premiul Național (1929).

MANOLESCU, Nicolae (1939-2024, n. Râmnicu Vâlcea), critic, istoric literar și om politic român. M. coresp. al Acad. (din 1997), prof. univ. la București. Director al revistei „România literară” (din 1990). Ca titular, timp de peste trei decenii, al rubricii „Cronica literară” a săptămânalelor „Contemporanul” și „România literară”, s-a impus drept principalul formator de opinie, prin independența și siguranța judecății critice. Lucrări despre literatura română modernă și contemporană („Lecturi infidele”, „Metamorfozele poeziei”, „Teme” I-VII), monografii („Contradicția lui Maiorescu”, „Introducere în opera lui Odobescu”, „Sadoveanu sau utopia cărții”), sinteze („Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc” I-III, „Despre poezie”, „Istoria critică a literaturii române” I); o antologie a poeziei românești de la G. Bacovia la E. Botta. Articole pe teme politice și civice („Dreptul la normalitate”).

EMINESCU, Mihai (pseud. lui M. Eminovici) (1850-1889, n. Botoșani), poet român. M. de onoare post-mortem al Acad. După o copilărie trăită la Ipotești și Cernăuți (unde urmează școala primară și gimnazială) și după o adolescență petrecută în peregrinări prin țară, o vreme însoțind, ca sufleor, trupe teatrale, pleacă pentru studii universitare la Viena (1869-1872) și, cu sprijinul material al „Junimii”, la Berlin (1872-1874). Studiază filozofia (cu preferințe pentru Schopenhauer, Kant, Platon), dar și istoria, economia politică, științele naturii, dintr-o nevoie de cunoaștere excepțională, manifestată de timpuriu. Formația intelectuală și universul de cultură configurate acum se vor resimți în întreg scrisul eminescian. Stabilit la Iași este, succesiv, director al Bibliotecii Centrale, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la „Curierul de Iași”. În toamna lui 1877 pleacă la București, unde va fi redactor (între febr. 1880 și dec. 1881, redactor-șef) la ziarul conservator „Timpul”, până în iun. 1883, când se îmbolnăvește. Anii următori sunt ai unei vieți profund nefericite, cu perioade alternante de alienație și luciditate. Internat în sanatorii la București și Viena, revine, după o scurtă călătorie, la Iași, unde lucrează la Biblioteca Centrală. În apr. 1888, la București, reintră în gazetărie, dar internat în spital (febr.), moare la 15 iun. 1889. După debutul din 1866 în revistă „Familia” (când I. Vulcan îi dă numele de Eminescu) publică aici, până în 1869, mai multe poezii, în care (ca și în cele rămase în manuscris) se pot observa deopotrivă influențe ale romanticilor pașoptiști (elogiați, alături de alți înaintași, în „Epigonii” și în alte poezii) și cristalizarea unor motive și formule stilistice originale. Din apr. 1870 începe să colaboreze (cu „Venere și Madonă”) la „Convorbiri literare”, singura revistă în care va publica de aici înainte poezie. Activitatea lui creatoare continuă cu mare intensitate pe parcursul celor trei epoci următoare ale vieții și ale scrisului său: studențească, ieșeană, bucureșteană. Opera lui E. a fost descoperită treptat de-a lungul câtorva decenii și abia o dată cu încheierea (1993) ediției academice de „Opere” (ediția „Perpessicius”), în 16 tomuri, a devenit cunoscută în totalitate. Creată în numai 17 ani, cuprinde poezie, proză, teatru, articole, eseuri și însemnări filozofice, literatură populară, traduceri. Poeziile de dragoste – cel mai numeroase și mai cunoscute – cântă fie o iubire ideală, un vis de iubire („Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Lacul”, „Dorința”, „Scrisoarea a IV-a”), fie o iubire trecută („Departe sunt de tine”, „De câte ori, iubito”, „Afară-i toamnă”, „Sunt ani la mijloc”, „Când însuși glasul”, „Din valurile vremii”) fie, mai rar, un reproș adresat femeii care nu înțelege iubirea sau o degradează („Pe lângă plopii fără soț”, „Scrisoarea V”). În general, erotica eminesciană este una a iubirii absente, a reveriei proiective sau recuperatoare. Caracteristică este semnificația cosmică a sentimentului, înțelegerea iubirii care mod de a participa la viața Universului. De aici, sensul existențial al iubirii, în care poetul vede salvarea de neant și condiția realizării vocației sale creatoare, ceea ce explică gravitatea și profunzimea eroticii eminesciene. Componentă a poeziei de dragoste sau obiect de contemplare în ea însăși, natura este în poezia lui E. mai ales o proiecție a imaginației sale decât descrierea unei peisaj real. Este o natură fabuloasă, reprezentată mai ales de codru, spațiu al vitalității cosmice („Memento mori” – episodul Dacia, „Călin [file de poveste]”, „Povestea codrului”), în care peisajele au o semnificație simbolică. O funcție esențială în creația poetică eminesciană revine visului în stare trează, reveriei, care transfigurează lumea reală („Diana”, „Fiind băiet păduri cutreieram”) sau produce materia poeziei, fiind principalul instrument al imaginației. E. este, ca toți marii romantici, un poet vizionar și visul intră în țesătura intimă a operei lui. Din romantism vine și prezența masivă a mitului; se constată nu doar absorbirea în materia poetică a unor mituri din diverse culturi și din folclorul național, ci și tendința continuă de mitizare și creare de mituri noi. În afară de mituri cosmogonice și escatologice („Scrisoarea I”, „Rugăciunea unui dac”), aflăm mituri ale geniului („Povestea magului călător în stele”, „Luceafărul”), o viziune mitică asupra Daciei (episodul cu această temă din „Memento mori”, „Gemenii”) etc. E. privește din perspectiva mitului istoria lumii („Memento mori”) sau a nației („Andrei Mureșanu”, „Scrisoarea III”), femeia (văzând în ea un înger sau o Dalilă), natura – spațiu al unei geneze perpetue („Scrisoarea I”, „Luceafărul”) sau al contopirii de tip mioritic („Mai am un singur dor”). Când iubirea, contemplarea naturii, mitul nu mai pot exalta spiritul și nici măcar detașarea de lume („Glossa”) nu-l poate împăca, poetul e copleșit de melancolia lui funciară („Melancolie”, „Peste vârfuri”, „Trecut-au anii”, „Odă – în metru antic”), care răzbate de altfel din toată opera. Chiar și modelul folcloric este folosit pentru a filtra în el tulburătoarea expresie a suferinței naționale („Doina”). Paralel cu poezia, E. a scris proză și teatru. Din proză a publicat doar patru texte, valoroase și importante pentru lărgirea posibilităților genului. „Făt-Frumos din lacrimă” este un basm de autor, deosebindu-se de prototipul folcloric atât sub raportul substanței – mai bogată și puternic liricizată – cât și al stilului original și strălucitor. „Sărmanul Dionis” este prima nuvelă filozofică-fantastică din literatura română. „La aniversară” este o delicată schiță psihologică despre adolescență, „Cezara” o nuvelă de dragoste într-o viziune naturistă, ce culminează în imaginea paradisiacă a „insulei lui Euthanasius”. Dintre prozele rămase, în general, neterminate și publicate postum, se remarcă romanul, de început „Geniu pustiu” și „Avatarii faraonului Tlà”, construit pe ideea metempsihozei. Din multele proiecte de piese de teatru ale lui E. cele mai interesante sunt acelea care trebuiau să compună „Dodecameronul dramatic”, un ciclu de 12 drame inspirate din istoria națională. Puține au ajuns însă în stadii mai avansate de elaborare, între care „Bogdan Dragoș”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Mira”. Publicistica lui E. constituie o importantă operă de gânditor social-politic. Dincolo de valoarea documentară, ea interesează prin fundamentul ei doctrinar, formulat explicit în seriile de articole „Icoane vechi și icoane nouă” (1877), „Studii asupra situației” (1880) și implicit în toate textele, ceea ce conferă consecvență și coerență atitudinilor gazetarului. Este o doctrină organicistă și evoluționistă, a dezvoltării economice, sociale, culturale firești, prin structuri și instituții care să țină seama de tradițiile naționale și de nivelul istoric atins de societatea românească. O doctrină conservatoare dar nu reacționară, căci respingând „formele goale” (structurile și instituțiile) introduse („importante”) de revoluția burgheză, E. nu pledează pentru întoarcerea la stadii istorice anterioare, ci pentru „umplerea” cu conținut a acestor forme. Publicistica are o valoare deosebită și prin varietatea registrului stilistic ce merge de la demonstrația teoretică riguroasă și de la aforism până la comunicarea colocvială menită să facă accesibile unui public neinițiat concepte și teorii de economie politică sau până la pamfletul de mare forță expresivă. Din toată opera lui E. s-a tipărit în timpul vieții doar un volum de poezii, alcătuit de T. Maiorescu (dec. 1883), cel care afirmase primul valoarea poetului, în 1871, și va scrie întâiul studiu de referință asupra lui, în 1889. Atunci a început extraordinara influență a lui E. asupra liricii românești, ca și procesul descoperii și asimilării întregii creații a celui care a devenit pentru conștiința noastră națională „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga). corectat(ă)

HANEȘ, Petre V. (1879-1966, n. Călărași), istoric literar român. Sinteze și studii („Histoire de la littérature roumaine”, Paris, „Scriitori basarabeni”, „Studii de istorie literară”); ediții. A condus revista „Preocupări literare” (1936-1942) editată de Societatea „Prietenii istoriei literare”.

HASDEU 1. Bogdan-Petriceicu H. (1838-1907, n. Cristinești, Hotin), scriitor, lingvist, filolog și istoric român. Acad. (1877), prof. univ. la București. Spirit enciclopedic. A condus numeroase publicații satirice („Aghiuță”, „Satyrul”), istorice („Columna lui Traian”, „Arhiva istorică a României”), literar-culturale („Revista nouă”). Director al Arhivelor Statului (1876-1900). Militant unionist, antidinastic, antijunimist. Versuri romantice de inspirație socială și fantastică („Sarcasm și ideal”); proză de notație realistă, cu puternice influențe livrești („Duduca Mamuca”) sau de evocare a trecutului („Ursita”); drama istorică în versuri „Răzvan și Vidra”, prima reușită a genului din literatura română; comedia „Trei crai de la Răsărit”, satiră a stricătorilor de limbă. Întemeietor al lingvisticii, filologiei și lexicografiei științifice românești. Primul lingvist român care a folosit larg metoda comparativ-istorică („Principii de filologie comparativă ario-europea”) și care a atras atenția asupra substratului dacic („Perit-au dacii?”). A formulat, pentru întâia oară, în mod argumentat, teoria circulației cuvintelor. A proiectat un vast dicționar al limbii române („Etymologicum Magnum Romaniae”, elaborat până la cuvântul bărbat), conceput ca o enciclopedie a traiului, credințelor și psihologiei poporului român, punând la temelia lui limba vie; a realizat, prin corespondență, prima anchetă dialectală din România. Unul dintre fondatorii folcloristice comparate în România, a studiat geneza motivelor (vol. II din „Cuvinte din bătrâni”). A pus bazele filologiei științifice românești prin precizarea unor metode și principii de studiu care preconizau publicarea integrală a documentelor, însoțite de un comentariu filologic și istoric. Bun cunoscător al limbilor slave, a publicat documente slavone, rusești, sârbești și polone privind istoria Țărilor Române. Admirator al lui Bălcescu, a scris în formula romantică a acestuia monografia „Ion-Vodă cel Cumplit” și „Istoria critică a românilor”. Spre sfârșitul vieții zdruncinat de moartea fiicei sale, Iulia, a cultivat spiritismul („Sic cogito”). 2. Iulia H. (1869-1888, n. București), poetă română de limbă franceză. Fiica lui H. (1). Satire, meditații, comedii și drame pline de sensibilitate („Opere postume”).

*revístă f., pl. e (it. rivista, subst. verbal d. rivedére, rivisto, a revedea, sp. revista; fr. revue. V. revăd). Inspecțiunea trupelor în defilare: a trece trupele în revistă. Carte care apare periodic și se distribue abonaților saŭ se vinde cu număru: revista „Convorbirĭ Literare” apare de la 1866. Pĭesă teatrală în care se trec în revistă evenimentele anuluĭ. A trece în revistă, a inspecta peste tot: a trece în revistă niște material, niște hîrtiĭ.

IAȘI 1. Municipiu în NE României, situat în lunca și pe terasele râului Bahlui, reșed. jud. cu același nume; 349.544 loc. (1998). Nod de comunicații. Aeroport. Important centru industrial, cu numeroase întreprinderi, care produc: energie electrică și termică, țevi sudate, laminate de diferite profile, utilaj greu, mașini și utilaje agricole, utilaje pentru ind. lemnului, chimică și a mat. de constr., aparate radio, mase plastice, fibre sintetice, fire de bumbac, tricotaje, țesături de bumbac, in și cânepă, mătase artificială, conf., mobilă, medicamente, preparate din carne și lapte, conserve de legume și fructe, ulei, alcool etc. Centrul unei importante zone pomiviticole. Ape minerale sulfuroase, iodurate, clorurate, bromurate sodice, bicarbonatate (în cartierul Nicolina), indicate în tratarea afecțiunilor reumatice, ginecologice, dermatologice etc. Centru cultural-artistic, științific și de învățământ cu vechi tradiții. Aici a luat naștere, în 1640, Academia Vasiliană, școală superioară de limbă greacă și slavonă, întemeiată de Vasile Lupu la mănăstirea Trei Ierarhi, iar în sec. 19 s-au înființat mai multe instituții culturale: Societatea de Medici și Naturaliști (1834), Academia Mihăileană (1835), Conservatorul Filarmonic-Dramatic (1836), Universitatea (1860). În aceeași perioadă au început să apară la I. reviste și ziare de mare însemnătate: „Albina românească” (1829), „Dacia literară” (1840), „Propășirea” (1844), „România literară” (1855), „Convorbiri literare” (1867), „Contemporanul” (1881), „Viața românească” (1906) ș.a. În I. azi există numeroase instituții de învățământ superior (politehnic, agronomic, medico-farmaceutic, de informatică, conservator), o filială a Academiei Române, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” (întemeiat în 1840), Teatrul de Operă și Balet (1956), o orchestră simfonică (Filarmonica „Moldova”), Muzeul de Istorie a Moldovei, Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie a municipiului Iași, Muzeul de Științe Naturale, Muzeul Teatrului, biblioteci, edituri, stații de radio-emisie publice (postul „Moldova” emite din 2 nov. 1941) și particulare, șase posturi locale de televiziune, Grădina publică „Copou” (1834) etc. Valoroase monumente de arhitectură, obiective arheologice și istorice: Curtea Domnească (1434), pe locul căreia s-a ridicat în anii 1906-1921 Palatul Administrativ, azi Palatul Culturii, construit în stil neogotic după planurile arhitectului I.D. Berindei; biserica Sf. Nicolae-Domnesc, ctitorie a lui Ștefan cel Mare din 1491-1492 (cu adăugiri din sec. 16); biserica Înălțarea Domnului a Mănăstirii Galata, ctitorie din 1579 a lui Petru Șchiopul, terminată în 1584; complexul Mănăstirii Golia, cu biserica Înălțarea Domnului, rezidită în 1650-1653 de Vasile Lupu; biserica Trei Ierarhi, ctitorie a lui Vasile Lupu, construită între 1635 și 1639 și refăcută după planurile lui Lecomte de Noüy (cu paramentul sculptat în întregime). Aici se află mormintele lui Dimitrie Cantemir și Alexandru Ioan Cuza; biserica Mănăstirii Cetățuia, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel (1668-1672); biserica Frumoasa, cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1818-1819), în stil neoclasic; Catedrala Mitropoliei, cu hramul Întâmpinarea Domnului, construită în etape (1833-1839 și 1881-1886), cu picturi interioare de Gh. Tattarescu (1887). Aici se află moaștele Sfintei Parascheva, aduse de Vasile Lupu, în 1641, de la Constantinopol și depuse inițial în biserica Trei Ierarhi. Arhitectura civilă este reprezentată prin: Casa Dosoftei (1677), palatul D. Sturdza (sec. 19), palatul Cantacuzino-Pașcanu (sec. 17, cu modificări din sec. 19), casa Alecu Balș (sec. 19) etc. Numeroase case memoriale: bojdeuca lui Ion Creangă din cartierul Țicău, casele în care au locuit Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Vasile Alecsandri, Otilia Cazimir, Vasile Pogor, Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, Emil Racoviță ș.a. Săpăturile arheologice au identificat pe terit. I. o suprapunere de culturi materiale din neolitic (cultura Cucuteni) și perioada dacică (sec. 3). Prima mențiune documentară a orașului datează din perioada 1387-1392, dar existența sa este anterioară întemeierii Moldovei. Punct de vamă, reședință a Curții Domnești, important centru meșteșugăresc și comercial (sec. 16-17). Capitală a Moldovei începând din a doua jumătate a sec. 16 până în 1862. La 29 dec. 1791/9 ian. 1792, la I. a fost semnat un tratat de pace ce punea capăt Războiului ruso-turc, izbucnit în 1787, și care prevedea revenirea Principatelor Române sub suzeranitatea Porții Otomane, iar Rusia primea Oceakovul și terit. dintre Bug și Nistru, devenind astfel, pentru prima oară, vecină cu Moldova, granița aflându-se pe Nistru. La I. s-a desfășurat mișcarea revoluționară din mart. 1848, iar în perioada luptei pentru unirea Principatelor (1859), orașul a fost un puternic centru al mișcării unioniste. În timpul Primului Război Mondial, între 1916 și 1918, în I. s-a aflat sediul guvernului român. – Iași-Chișinău, operațiune strategică (aug. 1944), desfășurată la aripa de sud a frontului sovieto-german, în partea de est a României, pe un front de 634 km, și executată de fronturile 1 și 2 ucrainene, comandate de generalii R.I. Malinovski și F.I. Tolbuhin, soldată cu ruperea frontului și înaintarea trupelor sovietice până în apropierea aliniamentului fortificat Focșani-Nămoloasa. 2. Județ în NE României, în partea central-estică a Moldovei, în zona bazinelor mijlocii ale râurilor Prut și Siret, la granița cu Rep. Moldova; 5.476 km² (2,30% din supr. țării); 826.307 loc. (1998), din care 51% în mediul urban; densitatea: 150,9 loc./km². Reșed.: municipiul Iași. Orașe: Hârlău, Pașcani (municipiu), Târgu Frumos. Relief deluros cu aspect de podiș înalt (Pod. Moldovei), fragmentat, cu înălțimi ce depășesc 500 m, străbătut de văi largi. Climă temperat-continentală cu ierni aspre și veri călduroase; precipitații medii (550-650 mm/an); vânturi predominante dinspre N și NE. Rețeaua hidrografică majoră aparține sectoarelor Prutului (care colectează majoritatea afl. de pe terit. jud. I. prin intermediul Jijiei) și Siretului. Resurse naturale: roci de constr. (calcare și gresii exploatate la Pietrăria, Șcheia, Ipatele ș.a., argile la Ciurea, Vlădiceni). Izv. minerale cu ape bicarbonatate, sulfatate, magneziene la Strunga și ape sulfuroase, cloruro-sodice, iodurate, cu proprietăți radioactive și caracter artezian la Nicolina. Pr. ramuri cu ponderi mari în realizarea prod. globale ind. a jud, sunt: ind. constr. de mașini și prelucr. metalelor, producătoare de mașini și unelte agricole, utilaj greu, utilaje pentru ind. lemnului, chimică și a mat. de constr. (Iași), material rulant feroviar (Iași, Pașcani), apoi ind. chimică, în cadrul căreia se produc mase plastice, fibre sintetice, antibiotice (Iași), ind. textilă, metalurgică (țevi de oțel, benzi de oțel, laminate) etc. În cadrul altor întreprinderi ind. se mai produc: aparate de radio, țesături de bumbac, in și cânepă, confecții, tricotaje, mobilă curbată, articole din piele și blană, articole de sticlă și porțelan, cărămidă și țiglă, produse alim etc. În 1996, din totalul supr. agricole (275.881 ha), 248.664 ha reveneau terenurilor arabile, 105.465 ha pășunilor și fânețelor naturale, 12.678 ha viilor și pepinierelor viticole și 9.074 ha livezilor și pepinierelor pomicole. În același an, pe terenurile arabile se cultivau: porumb (117.107 ha), grâu și secară (25.345 ha), plante de nutreț (38.969 ha), plante oleaginoase (11.703 ha), sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, soia, cartofi ș.a. Legumicultură în luncile râurilor. Pomicultură (bazinele Aroneanu, Cotnari, Strunga, Bivolari, Iași); viticultură (Cotnari, Iași, Bucium). Creșterea animalelor (1997): 126.000 capete bovine, 235.000 capete porcine, 421.000 capete ovine; avicultură (2.842.000 capete); apicultură (21.000 familii albine). C. f. (1996): 289 km (132 km electrificate); drumuri: 3.337 km (415 km modernizate). În 1996, în jud. I. existau 511 școli generale, 36 licee, 23 școli profesionale, 481 grădinițe pentru copii, o universitate și cinci instituții de învățământ superior cu un total de 49 de facultăți și 38.774 studenți (1996/1997), trei teatre (dramatic, de operă și balet, de păpuși), o filarmonică („Moldova”), șase case de cultură, 606 biblioteci, cu 8,4 mil. volume, 13 cinematografe, numeroase muzee, formații artistice de amatori, grupuri folclorice etc. La I. apar revistele „Convorbiri literare” și „Cronica” și mai multe ziare. Numeroase obiective turistice de prim rang în municipiul Iași și în Hârlău; rezervația paleontologică de pe Dealul Repedea, palatul lui Al. I. Cuza de la Ruginoasa, stațiunea balneoclimaterică Strunga etc. Indicativ auto: IS.

CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, EȘ, 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj dă impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care dă elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mênă „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.

JUNIMIST, -Ă, junimiști, -ste, adj. Care ține de junimism. Alaltăieri luni, a trebuit să se țină o întrunire publică junimistă. CARAGIALE, O. VII 40. ♦ (Substantivat) Membru al «Junimii» sau, p. ext., al unei fracțiuni a partidului conservator. La 1/13 martie 1867, junimiștii scoaseră la Iași revista «Convorbiri literare». IST. R.P.R. 411.

ONESTITATE s. f. Cinste (I), corectitudine. Ar considera ca binevenită pentru cultura noastră o revistă strict literară, de a cărei onestitate profesională să garantez eu? CARAGIALE, O. VII 220.

publica vt [At: VĂCĂRESCUL, IST. 262/9 / V: (înv; cscj) ~ici / Pzi: public / E: lat publicare cf fr publier] 1 (Asr; c. i. știri, informații etc.) A face cunoscut tuturor ceva prin tipărire, afișare etc. Si: (rar) a publicita, (înv) a publicarisi (1), a publicălui (1), a publicui (1). 2 (C. i. articole, cărți, reviste, creații literare etc.) A face să apară prin intermediul tiparului sau al altor mijloace tehnice de multiplicare Si: a da publicității (17), (înv) a publicarisi (2), a publicui (2), a tipări. 3 (Reg) A oficializa prin tipărire. 4 (Olt) A calomnia.

MÁRTIE subst. sg. A treia lună a anului, care urmează după februarie; (popular) mărțișor, (învechit și popular) marț¹, (rar) germănar. Cf. GCR I, 45/18. Vă leato 6990 martie 10 au luatu Ștefan vodă citatea Crăciuna. URECHE, L. 97, cf. GCR I, 208/6. O iarnă ce cădzuse în luna lui mart. M. COSTIN, O. 103. Lua fietecare cîte o oaie în zeace a lunii. . . a lui mart (a. 1699). GCR I, 331/23. Îndată, la zece zile a lui martu, au pornit den țarigrad vești pre uscat. N. COSTIN, 497. Câdzusă o iarnă pre mare și gre. De la 6 dzile a lui dechevri s-au început și au ținut păn-la 20 de dzile a lui martu. NECULCE, L. 316. Și-am scris eu. . . anul 1750, luna lui marți, 25 (a. 1750). IORGA, S. D. XIII, 143. Născu. . . în luna lui martie (a. 1799). GCR II, 166/19. În 21 martie începe soarele a trece peste ecvator. SIBINEANU, C. 37/9. Întîi mart am trimes la librerul de la Lunevil 70 taleri. KOGĂLNICEANU, S. 131. Senatorii regatului scriseră atunci (24 martie 1596) împăratului Rudolf. BĂLCESCU, M. V. 225. La 16 martie 1823. . . încunoștiințează pe. . . ambasadorul Engliterei. GHICA, S. 474. Scrisoarea dv. . . din 4/17 martie umblînd pe multe drumuri de ocol, mi-a sosit d-abia astăzi. CARAGIALE, O. VII, 382. În zori de ziuă, vineri în 10 martie, munteanca și feciorul ei au închingat caii cei pagi și-au încălecat. SADOVEANU, B. 105. Era început de primăvară, prin mart, și pe ferestrele deschise năvălea lumină nouă. id. E. 110. Din octombrie la mart, natura și-a rezervat singura îndeletnicire de a tăia firicele de hîrtie de cristal. ARGHEZI, C. J. 155. Revista „Pagini literare” din 5 martie 1900. V. ROM. noiembrie 1960, 238, cf. 237. Zi-ntîi dă marte. ALR II 2773/928. Martie din post nu lipsește sau (neobișnuit) ca-n marte postul, se spune despre cineva care e nelipsit de undeva (de obicei de acolo de unde poate obține un avantaj, un profit). De te vor pofti la masă, tu nu te trage sub masă; dar nu fii supărător, că or zice că: mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. Vorba din bătrîni: Eu la chef ca-n marte postul, COȘBUC, P. I, 37, cf. ZANNE, P. I, 48. – Și: (învechit și popular) mart, (popular) márte subst. sg. – Din v. sl. мартъ, мартий.

BULETINUL „MIHAI EMINESCU”, revistă de istorie literară, consacrată în exclusivitate studiului vieții și operei lui M. Eminescu. A apărut succesiv la Cernăuți, Piatra Neamț și Rîmnicu Vîlcea, între 1930 și 1944, sub redacția lui Lecca Morariu și cu concursul lui Gh. Bogdan-Duică și G. Ibrăileanu.

COLUMNA LUI TRAIAN, revistă politică, economică, literară apărută la București, bisăptămînal, între 1870 și 1883 (cu întreruperi). Director B.P. Hasdeu.

CONTEMPORANUL 1. Revistă științifică și literară. A apărut la Iași, cu periodicitate variabilă între 1881 și 1891. Editată de Cercul Socialist, sub îngrijirea lui V.G. Morțun și Ioan Nădejde, cu scopul popularizării teoriilor științifice moderne și în special a filosofiei materialiste. Teoreticianul și conducătorul ei moral a fost C. Dobrogeanu-Gherea. 2. Săptămînal de cultură și informații științifice. Apare la București din 1946; în 1990 își adaugă în titul Ideea europeană.

DACOROMANIA 1. Revistă de lingvistică, filologie și istorie literară, apărută la Cluj, în perioada 1921-1948, sub conducerea lui Sextil Pușcariu, ca buletin al Muzeului Limbii Române. În cele 11 vol. editate se regăsesc studii de istorie a limbii române, de lexicologie, fonetică, gramatică, dialectologie, lingvistică generală, istorie literară etc., precum și o bogată bibliografie a publicațiilor din aceste domenii, apărute în țară și peste hotare. Din 1994, apare din nou, la Cluj-Napoca, sub egida Institutului de Lingvistică și Teorie Literară „Sextil Pușcariu”. 2. Revistă de studii literare și istorice apărută în 1973-1993 la Freiburg (Germania).

REVISTA NOUĂ, publicație literară lunară fondată și condusă de B.P. Hasdeu, apărută al București (dec. 1887-sept. 1895). A publicat literatură, studii de istorie, filologie și sociologie, cronici plastice și dramatice ș.a. Colaboratori: B. Delavrancea, Al. Vlahuță, I. Bianu, G.I. Ionescu-Gion, Th. D. Speranția.

CUVÎNTUL LIBER, revistă politică și literară de orientare democratică. A apărut în trei serii săptămînal, la București, între 1919 și 1936. Directori: Eugen Filotti, T. Teodorescu-Braniște (din 1933).

REPUBLICA ROMÂNĂ, revistă politică și literară a emigranților români, apărută la Paris (1851) și Bruxelles (1853), sub redacția lui C.A. Rosetti și cu concursul fraților I.C. și D. Brătianu și al lui C. Bolliac. A militat pentru unirea Principatelor într-un stat democratic.

*literár, -ă adj. (lat. litterarius). Care ține (se ocupă) de literatură: revistă, societate, lume literară. Cărturăresc (nu popular): cuvînt literar. Cĭoplit, cult, elegant: a expune într’o formă literară. Limba literară, limba cărturarilor, a celor culțĭ. Proprietate literară, drept de proprietate a unuĭ autor asupra operelor luĭ scrise orĭ compuse. Adv. În mod literar: a vorbi literar. Socotind după literă, după înț. pmt., ca: tetrapod, lit. „cu patru picĭoare”.

PRZYBYSZEWSKI [pʃibiʃéfski], Satanisław (1868-1927), scriitor și critic literar polonez. A condus revista „Viața” a grupării neoromantice „Tânăra Polonie”, care a avut o mare influență asupra a numeroși scriitori polonezi, ruși și cehi. Creație simbolistă, într-un univers fantastic, atentă la sfera subconștientului. Poeme în proză („De profundis”, „Liturghia morților”), romane psihologice de expresie decadentă („Fiii Satanei”, „Homo sapiens”, „Urletul”), drame în manieră ibseniană („Zăpada”, „Vâltoarea”). Eseuri („Despre dramă și scenă”, „Expresionismul”), memorialistică („Contemporanii mei”).

PUȘKIN, Aleksandr Sergheevici (1799-1837), poet rus. Primul mare poet romantic, întemeietorul literaturii ruse moderne, unul dintre marii lirici ai literaturii universale. Debut literar precoce. Fondator al revistei „Sovremennik” (1836); exiluri repetate din cauza legăturilor sale cu decembriștii. Elegii, ode, epistole, romanțe de factură romantică, poeme epice în care elementele fantastice se întrepătrund cu cele realiste („Ruslan și Ludmila”, „Fântâna din Baccisarai”, „Prizonierul din Caucaz”, „Rusalka”, „Țiganii”); poeme istorico-eroice („Poltava”, „Călărețul de aramă”). Creator al romanului în versuri („Evgheni Onedin” – capodopera sa). Nuvele („Dama de pică”, „Căpitanul de poștă”); romane („Fata căpitanului”), drame de intensitate shakesperiană („Boris Godunov”). Opera sa, remarcabilă prin cauzalitatea viziunii poetice, prin detașare lucidă, ironie discretă, sobrietate și echilibru, este de o clasică perfecțiune formală și exprimă aspecte esențiale ale psihologiei și existenței sociale rusești. Rănit mortal în urma duelului cu Georges d’Anthès.

IVAȘCU, George (1911-1988, n. Cerțești, jud. Galați), publicist, critic și istoric literar român. Prof. univ. la București. Remarcabil gazetar, a condus revistele „Contemporanul” și „România literară”. Sinteze („Istoria literaturii române”), culegeri de cronici și articole („Confruntări literare”), (micro)-monografii despre Gherea, Maiorescu, Filimon. Publicistică și memorialistică („Jurnal ieșean”).

PARNASIAN, -Ă, parnasieni, -e, adj. Care aparține grupării literare franceze din jurul revistei «Le Parnasse Contemporain» (1866); caracterizat prin formalism și estetism. O dată – o singură dată – m-am prins în alaiul poeților parnasieni. GALACTION, O. I 17. ♦ (Substantivat) Adept sau reprezentant al poeziei parnasiene. Theophile Gautier, șeful așa-numiților parnasieni, susține că singurul lucru de căpetenie în poezie e forma. IONESCU-RION, C. 100. – Pronunțat: -si-an.

CAHIERS ROUMAINS D’ÉTUDES LITTÉRAIRES, revistă de critică, estetică, istorie literară și literatură comparată, publicată de Editura Univers, în limba franceză. Apare trimestrial, la București, din 1973.

REVISTA DE ISTORIE ȘI TEORIE LITERARĂ, publicație a Institutului de istorie și Teorie literară „G. Călinescu” al Academiei Române. Apare la București din 1952, anual, din 1953 bianual, iar din 1957 trimestrial. A fost fondată și condusă, până în 1965, de G. Călinescu. Până în 1963 s-a numit „Studii și cercetări de istorie literară și folclor”. La conducerea ei s-au mai aflat, succesiv, Al. Dima, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, N. Florescu, Al. Săndulescu.

SIMION, Eugen (n. 1933, Chiojdeanca, jud. Prahova), critic istoric literar și eseist român. Acad. (1991), vicepreședinte (1994-1996) și președinte (1998-2006) al Academiei Române. Rubrici permanente la „Contemporanul”, „România literară”. Fondator (1983) și director al revistei „Caiete critice”. Vaste panorame critice animate de idealul „plenitudinii și totalității” și al „rezistenței prin cultură” („Scriitori români azi”, „Fragmente critice”); monografii de mari scriitori (E. Lovinescu, M. Eliade) sau despre vârsta „aurorală” a literaturii române („Dimineața poeților”). Lucrări teoretice și aplicative privind relația operă-autor („Întoarcerea autorului”) și literatura subiectivă („Ficțiunea jurnalului intim”, „Genurile biograficului”). Jurnale intelectuale relevând un talent evocator și portretistic („Timpul trăirii, timpul mărturisirii”, „Sfidarea retoricii”). Discurs critic limpede, de o dezinvoltură și eleganță naturală, stil polemic urban, ironie fină. Susține pledoarii pentru recuperarea și apărarea valorilor naționale. Coordonează colecția „Opere fundamentale” a Editurii Univers Enciclopedic. Membru al mai multor asociații și academii străine.

PREZZOLINI [prettsolí:ni], Giuseppe (1882-1982), prozator italian. Fondator al revistelor „Leonardo” și „Vocea”. Eseist literar și politic („Cultura italiană”, „Paradoxuri educative”, „America în papuci”, „Italia fragilă”) în care dezvăluie principiile unei gândiri moderne conservatoare.

DIBUIALĂ, dibuieli, s. f. 1. Dibuire. Serafim deschise o condică îngustă în care își avea însemnările lui și, după multe dibuieli și șușuieli, răspunse. STĂNOIU, C. I. 80. 2. (Rar) Lucrare șovăielnică, de începător. Am trimis revistei «Viața» prima mea dibuială literară... Directorii mi-au răspuns: «Mai încercați». GALACTION, O. I 15.

lectură sf [At: VOINESCU II, M. 45/2 / Pl: ~ri / E: fr lecture, lat lectura] 1 Parcurgere a unui text scris sau tipărit pentru a lua cunoștință de conținutul lui. 2 (Îs) Sală de ~ Încăpere amenajată într-o bibliotecă în care publicul poate citi cărți, reviste etc. 3 (Înv; îs) Cabinet de ~ Loc în care se puteau citi sau se puteau lua cu împrumut cărți, reviste etc. 4 (Înv; îas) Societate literară. 5 Carte, scriere, operă etc. citită. 6 (Îs) ~ particulară (sau înv, privată) Opere citite de un elev în afara ariei curiculare. 7 (Lpl) Cărți, scrieri, opere etc. citite de cineva în mod obișnuit sau cu predilecție. 8 Cultură a unei persoane, rezultată din lectură (1). 9 Învățare a cititului. 10 Carte de citire. 11 Citire cu voce tare a unui text în fața altor persoane. 12 (Îlv) A da ~ (la ceva) sau a face ~ra A citi un text cu voce tare. 13 (Îs) Comitet de ~ Organ în structura organizatorică a unui teatru, căruia îi revine sarcina stabilirii repertoriului. 14 Citire a unui proiect de lege în parlament. 15 Descifrare a unui text scris. 16 Lecție. 17 Interpretare.

revistă sf [At: LB / Pl: ~te / E: it rivista cf fr revue, sp revista] 1 Publicație periodică cuprinzând bucăți literare, articole, studii, recenzii, note (din domenii variate sau dintr-o specialitate). 2 Conducere a unei reviste (1) Vz redacție. 3 (Șîs trecere în !~) Solemnitate constând în trecerea unui comandant sau a unei persoane oficiale de-a lungul frontului unei formații militare, care dă onorul stând pe loc. 4 (Și îas) Inspecție sumară făcută de un comandant unei unități militare adunate în acest scop. 5 (Fig; și îas) Examinare a unor lucruri, a unor fapte etc., făcută în mod succesiv. 6 (D. un comandant sau o persoană oficială; îe) A trece în ~ A trece de-a lungul frontului unei formații militare care dă onorul. 7 (Îae; d. un comandant sau o persoană oficială) A inspecta trupele adunate în acest scop într-o anumită formație. 8 (Fig; îae) A examina pe rând, succesiv. 9 (înv; nob) A face ~ta A cutreiera (1). 10 Spectacol alcătuit dintr-o succesiune variată de dansuri, cântece, cuplete, scenete vesele cu subiecte din actualitate, având o temă comună.

Semănătorism (de la revista „Sâmănătorul”) Curent ideologic și literar, de la începutul secolului al XX-lea care, pornind de la discrepanța dintre sat și oraș, opune, în creația artistică, imaginea idilică a vieții patriarhale, de la sat, aceleia viciate de la oraș. Adepții acestei ideologii vedeau critic originea răului social, a instituțiilor burgheze, a capitalismului străin, a politicianismului. Ei nu au văzut rolul istoric al proletariatului. Revista reprezentativă a acestei manifestări, de scurtă durată, a fost Sămănătorul, căreia i s-au alăturat și alte reviste: Făt-Frumos, Ramuri, Luceafărul, Vînt sămănător.

CHINEZU, Ion (1894-1966, n. Sîntana de Mureș, jud. Mureș), critic literar și publicist român. Animator al revistei „Gînd românesc”. Eseuri, cronici („Pagini de critică”). Traduceri.

foiletonism s. n. (rar) Caracter de foileton, superficialitate ◊ „[...] să ne oprim puțin asupra foiletonismului criticii noastre contemporane. Traversăm o epocă de foiletonism, ceea ce duce la consecințe grave. Nicăieri nu se mai face atâta foiletonism; când alții inventează ipoteze de lectură și sisteme critice incitante, noi consumăm spațiile revistelor exclusiv pentru a discuta fenomenul literar la zi. Nimic rău în asta, însă criticul foiletonist nu are în general nici metodă [...] bazându-se doar pe intuiție.” Sc.tin. Supl. lit. 7 IV 85 p. 3 (din fr. feuilletonisme; DN3)

NHAT LINH (zis Nguyén Tuong Tam) (1906-1963), scriitor și om politic vietnamez. Creatorul și animatorul grupului literar „Prin propriile forțe”, novator al revistei „Moravuri”. Autor de nuvele și romane pe teme sociale („Ruptura”, „O pereche de prieteni”). A contribuit la modernizarea și dezvoltarea noii literaturi vietnameze.

sămănătorism n. curent literar inaugurat la București în 1901 de revista Sămănătorul (fundat de Vlahuță și Coșbuc), reclamând o literatură națională și democrată, neaoș românească, inspirându-se din vieața actuală a țăranului și din trecutul istoric. V. poporanism.

PRESĂ (< fr. presse) 1 Totalitatea publicațiilor periodice și cotidiene (ziare, reviste etc.). 2 Totalitatea procedeelor folosite în răspîndirea ideilor (scris, imprimare, sunet, imagine). În general, presa constituie nu numai un mijloc de informare și vehiculare a ideilor, ci și de influențare și îndrumare a opiniei publice în diferite domenii ale vieții politice, social-economice. În trecut, pitorescul și senzaționalul erau, pentru presa de mare tiraj, mijloace principale de captare a publicului cititor. Stilul gazetăresc are o structură proprie și destul de variată, după epocă (ex. presa revoluției franceze, de o factură retorică, abundă în invocații și interogații retorice). În cadrul și prin intermediul presei s-au dezvoltat specii noi, care aparțin gazetăriei sau au fost încadrate în literatură, ca: foiletonul, pamfletul, tableta, reportajul, schița. Presa periodică este o invenție a secolului al XVII-lea, cea cotidiană, a secolului al XVIII-ea. Începuturile presei românești datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu apariția primelor periodice; ex. Fama Lipschii (1827); Curierul românesc (1829), de sub direcția lui I. Heliade Rădulescu, în Țara Românească; Albina românească (1829) a lui Gh. Asachi, în Moldova, căreia i se adaugă mai tîrziu presa literară (suplimente literare ale primelor ziare); Curierul de ambe sexe (1837); Alăuta românească (1837); Foaie pentru minte, inimă și literatură, scoasă de Gh. Bariț (1838), supliment literar al Gazetei de Transilvania, Dacia literară (1840), apărută sub conducerea lui M. Kogălniceanu. O dezvoltare tot mai mare o ia presa literară, ulterior, prin apariția mai multor reviste care au contribuit la înflorirea literaturii române. Un avînt deosebit îl cunoaște presa politică, legată de mișcarea muncitorească, mai ales în etapa dintre cele două războaie mondiale și cea după Eliberare, care a contribuit și contribuie la educația politică a maselor [Chemarea (1919), Lupta de clasă (1920), Socialismul (1923), Cultura proletară (1926), Scînteia (1931) etc.].

CRONICĂ s. f. 1. scriere în care sunt consemnate strict cronologic evenimente din viața unui popor; letopiseț, anale. ◊ (p. ext.) gen de roman conceput ca un document de epocă, în sensul de istorie a moravurilor, de obicei contemporane autorului. 2. articol de ziar sau de revistă care comentează evenimentele la ordinea zilei. ♦ ~ literară = analiză a fenomenului literar în care se exprimă judecăți de valoare. 3. comentariu răutăcios în legătură cu viața cuiva. (< fr. chronique, lat. chronica)

JURNALUL NAȚIONAL, revistă săptămânală de critică și de informație literară, apărută la Iași (1 ian.-31 dec. 1939), sub direcția lui G. Călinescu; a fost interzisă, din cauza orientării ei democratice. O nouă serie a apărut la București (1947-1948); reapare (din 1990).

MAFFEI, Scipione Francesco, marchiz di ~ (1675-1755), literat și erudit italian. Unul dintre fondatorii (1710) revistei „Giornale de’letterati d’Italia”, în care se pronunță pentru reînnoirea și deprovincializarea culturii italiene. Autor al tragediei „Merope”, considerată un model pentru dramaturgia clasică a epocii.

EDITA, editez, vb. I. Tranz. 1. (Subiectul este o editură sau o persoană) A efectua lucrările de tipărire și răspîndire a unei publicații (carte, revistă etc.). Au fost editate unele creații literare valoroase, care au adus un aport real în opera de culturalizare a maselor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 374, 3/1. M. Kogălniceanu editează la lași Dacia literară și Arhiva romînească. IST. R.P.R. 316. 2. (Subiectul este un om de știință sau un colectiv științific) A stabili și a publica (de obicei cu adnotații critice și explicative) textul unei opere literare, al unor documente etc. Academia R.P.R. editează o colecție de documente privitoare la istoria Romîniei. ▭ Cui nu-i place un cîntec poporal editat de prietenul meu Alecsandri? RUSSO, S. 15. Dacă aș fi poet... aș edita întîi mitologia romînă. id. ib. 16.

COLABORATOR, -OARE, colaboratori, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care lucrează în colaborare cu cineva la îndeplinirea unei munci. Persoană care ia parte, ca autor, la elaborarea unei publicații periodice sau a unei opere mai vaste. Am ajuns... colaborator la revista «Flacăra». GALACTION, O. I 31. Colaboratorii «Romîniei literare»... nu au impus romînilor nici gramatice, nici altă scriere după iscodirile închipuirii lor. RUSSO, O. 74. 2. Persoană care lucrează (făcînd parte dintr-un colectiv) într-o instituție de cultură. Însușindu-și în mod temeinic învățătura marxist-leninistă, legînd cercetările de practica transformării socialiste a agriculturii, colaboratorii secției de economie agrară a Institutului de cercetări agronomice vor izbuti să elaboreze lucrări valoroase. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 350, 5/3. ◊ Colaborator științific = persoană care lucrează într-un institut de cercetări științifice.

SEMĂNĂTORISM s. n. Curent literar inițiat la începutul acestui secol de revista «Semănătorul», care a promovat o artă literară cu caracter popular, însă și cu tendințe naționaliste, care duceau la considerarea țărănimii ca un tot, fără diferențieri de clasă; ideologia acestui curent.

SECOLUL 20, revistă lunară de literatură universală, editată de Uniunea Scriitorilor din România. Apare la București bianual (1957), anual (1958-1960), apoi lunar (din 1961). Din 2001 și-a schimbat denumirea în Secolul 21, fiind editată de Fundația Culturală Secolul 21, sub egida Uniunii Scriitorilor. Revista promovează schimbul de idei, prezintă fenomenul literar românesc în contextul universal, publică traduceri din literatura universală, însoțite de comentarii. În timpul „Războiului rece” și al „cortinei de fier”, a jucat un mare rol în cunoașterea literaturii și artei universale contemporane. Colaboratori: I. Hobana, Ștefan Augustin Doinaș, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ov.S. Crohmălniceanu, Geo Dumitrescu, Gellu Naum, M. Șora, V. Teodorescu, E. Jebeleanu, Fl. Potra, Dan Hăulică, Tatiana Nicolescu, A. Brezianu, N. Balotă ș.a.

ARTICOL (< lat. articulus, articulație) Formă a disertației, tratare, în coloanele unui ziar sau în paginile unei reviste, a unei teme politice, economice, științifice, literare etc. Un tot unitar și distinct, redactat într-un stil accesibil publicului cititor, articolul implică o cunoaștere îndeaproape a temei tratate, claritate în expunerea ideilor, stringența logică a argumentelor, sinceritatea opiniilor, evitarea excesului de date, unele articole însumînd calități proprii tehnicii și măiestriei literare (ex. articolele politice ale lui M. Eminescu, articolele lui I.L. Caragiale, G. Coșbuc, T. Arghezi, N.D. Cocea, Zaharia Stancu, Geo Bogza etc.) Articolele publicistice prezintă o mare varietate. Unele nu depășesc treapta exprimării obișnuite, altele însă se apropie tot mai mult de proza literară, cu certe implicații artistice [pamfletul (v.) și articolul satiric].

JURNALISTICĂ f. Activitate literară și publicistică, desfășurată la publicații periodice (ziare, reviste); gazetărie, ziaristică. [G.-D. jurnalisticii] /<germ. Journalistik

CRONICĂ s.f. 1. Scriere în care se expun cronologic evenimentele din viața unui popor; letopiseț, anale. 2. Articol de ziar, de revistă, care comentează evenimente la ordinea zilei. ◊ Cronică literară = analiză a fenomenului literar în care se exprimă judecăți de valoare. 3. Comentariu răutăcios în legătură cu viața cuiva. [Var. hronic s.n., hronică s.f. / < lat. chronica, cf. fr. chronique, gr. chronica < chronos – timp].

BĂLCESCU 1. Constantin B. (1813-1902, n. Dealu Mare, jud. Prahova), om politic român. Membru al societății revoluționare secrete „Frăția” și al „Asociației Literare”. Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească. 2. Nicolae B. (1819-1852, n. București), om politic, istoric, economist, gînditor democrat-revoluționar și scriitor român. Frate cu B. (1). Înțelegînd rolul proprietății în organizarea socială, a analizat critic evoluția societății și a fundamentat programul de prefaceri revoluționare al cărui punct central a fost desființarea iobăgiei și împroprietărirea țăranilor. Participant la mișcarea revoluționară din 1840; inițiator al societății revoluționare secrete „Frăția” (1843) și secretar al „Asociației Literare” (1845). A editat, împreună cu A.T. Laurian revista „Magazin istoric pentru Dacia”. Unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească, membru în guvernul provizoriu. A militat pentru drepturile naționale ale românilor din Transilvania și pentru unirea forțelor revoluționare române și maghiare. În emigrație, după 1848, a luptat pentru unitatea națională și pentru colaborarea cu revoluționarii italieni și francezi și cu emigranții unguri și poloni. A murit în Italia, la Palermo. Mare scriitor politic prin talentul sintetizator, prin romantismul vizionar care-i animă opera, prin tehnica povestirii, prin cadența și expresivitatea frazei. Op. pr.: „Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei pînă acum”, „Despre starea socială a muncitorilor plugari din Principatele Române în deosebite timpuri”. „Mersul revoluției în istoria românilor”, „Question économique des Principautés Danubiennes”, „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” (neterminată).

REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE, publicație lunară cu caracter cultural, literar și artistic, apărută la București (1 ian. 1934-31 dec. 1947), având succesiv ca redactori-șefi pe Paul Zarifopol, Camil Petrescu și D. Caracostea. Începând cu 1 sept. 1945 a apărut o nouă serie, avându-l director pe Al. Rosetti. Au colaborat A. Maniu, T. Arghezi, I. Pillat, G. Lesnea, Camil Petrescu, E. Jebeleanu, Magda Isanoș, G. Dumitrescu, Al. Philippide, M.R. Paraschivescu, G. Mihăescu, V. Eftimiu, G. Bogza, S. Cioculescu, V. Streinu, M. Eliade, T. Vianu, Al. Dima, P. Comarnescu, G. Oprescu, E. Lovinescu ș.a.

SĂMĂNĂTORUL, săptămânal literar, apărut la București (2 dec. 1901-27 iun. 1910). La conducerea revistei s-au aflat succesiv: Al. Vlahuță, G. Coșbuc, I. Chendi, Șt. O. Iosif, N. Iorga, M. Sadoveanu, A.C. Popovici ș.a. Revista a promovat o literatură de inspirație rurală și istorică, legată de tradiție. Colaboratori: I. Slavici, G. Murnu, I. Minulescu, I. Agârbiceanu, E. Gârleanu, O. Goga ș.a. V. sămănătorism.

LOVINESCU 1. Eugen L. (1881-1943, n. Fălticeni), critic, istoric literar și prozator român. Fondator și mentor al revistei și cenaclului „Sburătorul” (1919), unde s-au afirmat Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, A. Holban, Vladimir Streinu, Ion Barbu, T. Vianu ș.a. Format la școala maioresciană și a impresionismului critic francez (E. Faguet, J. Lemaître), a combătut sămănătorismul și excesele poporaniste, sprijinind afirmarea poeziei moderniste și a romanului citadin și de analiză („Critice”, „Istoria literaturii române contemporane”). Pornind de la G. Tarde, a analizat evoluția societății române în sec. 19 din perspectiva încercărilor de a se sincroniza cu Occidentul („Istoria civilizației române moderne”). Monografii, sinteze despre scriitori pașoptiști („Gr. Alexandrescu”, „C. Negruzzi”, „Gh. Asachi”) și um impunător ciclu junimist („T. Maiorescu”, „T. Maiorescu și posteritatea lui critică”, „T. Maiorescu și contemporanii lui”), antologii. Proză scurtă („Nuvele”), un ciclu epic eminescian (romanele „Mite” și „Bălăuca”), roman de analiză (ciclul „Bizu”), teatru (drama „Peste prag”). Memorialistică și portretistică („Memorii” I-III, „Aqua forte”, „Sburătorul [Agende literare]”) de un interes excepțional, cu intuiția justă a dominantei psihologice, frapant formulată, în pofida tendinței caricaturale. Traduceri din Homer („Odiseea”), Vergiliu („Eneida”), Horațiu („Ode”, „Epode”), Tacit („Anale”) ș.a. Manuale de latină. M. titular post-mortem al Acad. (1991). 2. Horia L. (1917-1983, n. Fălticeni), dramaturg român. Nepotul lui L. (1). Piese axate pe conflicte sociale și psihologice, tratând procesul destrămării familiei burgheze, problema puterii, drama creației, raportul individ-societate („Citadela sfărâmată”, „Surorile Boga”, „Moartea unui artist”, „Petru Rareș”, „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”). 3. Monica L. (1923-2008, n. București), critic literar și eseist român. Fiica lui L. (1) și soția lui Virgil Ierunca. Stabilită la Paris (1947). Prin colaborarea sa permanentă la Radio Europa Liberă (emisiunile săptămânale „Teze și antiteze la Paris” și „Actualitatea românească”) a contribuit substanțial la informarea ascultătorilor din țară și al evaluarea corectă a literaturii române. Mai multe volume de cronici literare și articole polemice („Unde scurte”). 4. Vasile L. (1905-1984, n. Fălticeni), eseist român. Nepot al lui L. (1). Lucrări de hermeneutică a gândirii simbolice și analogice, perspectivă din care sunt abordate miturile, basmele etc. („Dacia hiperboreeană”, „Interpretarea ezoterică a unor basme și balade românești”, „Mitul sfâșiat”, „Jurnal alchimic”) și operele unor scriitori ca I. Creangă și Mateiu I. Caragiale („Creangă și Creanga de aur”, „Al patrulea hagialîc”), înțeleși ca mari inițiați.

MENÉNDEZ PIDAL [menéndeθ], Ramón (1869-1968), filolog, lingvist și istoric literar spaniol. Prof. univ. la Madrid. Fondator al „Revistei de filologie spaniolă” (1914). Studii fundamentale de istorie a limbii („Manual de gramatică istorică spaniolă”, „Originile limbii spaniole”, „Toponimia preromanică hispanică”). Exegeze valorificând începuturile literaturii spaniole („Cântecul Cidului”, „Poezia arabă și poezia europeană”). Ediții de texte vechi. M. de onoare al Acad. Române (1965).

PETRESCU, Camil (1894-1957, n. București), scriitor și filozof român. Acad. (1948). A editat revistele „Săptămâna muncii intelectuale și artistice” (1924-1925) și „Cetatea literară” (1925-1926), teoretizând în paginile lor noocrația. Redactor-șef al „Revistei Fundațiilor Regale” (1940-1941, 1944-1947). Lirică de notație antirăzboinică („Ciclul morții”) sau de scrutare a esențelor („Trancedentalia”). Promotor al romanului modern, ilustrat prin romane citadine și de analiză psihologice gândite ca „dosare de existențe omenești”, dezbătând condiția intelectualului nonconformist, într-o societate ostilă valorilor spirituale („Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, „Patul lui Procust”). Vasta construcție narativă „Un om între oameni” se vrea o frescă a epocii de la 1848, însă romanul este tributar doctrinei „realismului socialist”. Drame de idei („Jocul ielelor”, „Danton”, „Suflete tari”, „Act venețian”), comedii („Mitică Popescu”), poemul eroicomic „Papuciada”, nuvele („Cei ce plătesc cu viața”, „Turnul de fildeș”). Eseuri („Teze și antiteze”, „Modalitatea estetică a teatrului”, „Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici”). Memorialistică („Note zilnice: 1927-1940”). Preocupările sale filozofice s-au concretizat, mai ales în lucrarea publicată postum, „Doctrina substanței”, în care substanțialismul sistemelor anterioare (Bergson-Husserl) este redefinit într-un nou sistem, orientat către „concret”, ca metodă de gândire, care permite cunoașterea adecvată a concretului dat, ca teoria culturii și a valorilor ei imanente. Alte lucrări de reflecție filozofică: „Teze și antiteze”, „Modalitatea estetic a teatrului”, „Husserl. O introducere în filosofia fenomenologică”. Premiul Național (1939).

SĂMĂNĂTORISM s. n. Curent literar inițiat la începutul secolului XX, în România, de revista „Sămănătorul”, care acuza stările sociale existente, opunând orașului „viciat” de civilizație imaginea idilică a satului patriarhal, considerând țărănimea ca depozitara exclusivă a valorilor naționale și cultivând o literatură de inspirație rurală și istorică. [Var.: semănătorism s. n.] – „Sămănătorul” (n. pr.) + suf. -ism.

BELINSKI, Vissarion Grigorievici (1811-1848), critic literar și gînditor democrat-revoluționar rus. Teoretician al esteticii realiste, comentator al fenomenului literar contemporan lui (Pușkin, Gogol ș.a.). Colaborator al revistei „Sovremennik”, a exercitat o influență considerabilă asupra gîndirii ruse din sec. 19.

POPORANÍSM (< poporan) s. n. Curent social-politic de orientare democratică, cu implicații literare, apărut în România la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 ca o expresie a pozițiilor micii burghezii, orășenești și rurale, ostilă atât proprietății moșierești, cât și celei capitaliste, precum și ca o reacție a unei părți a intelectualității față de problemele sociale ale țărănimii și de cerințele modernizării României. Întemeindu-și doctrina pe ideile despre specificul economiei rurale țărănești și despre imposibilitatea dezvoltării capitalismului în țările lipsite de debușeuri externe, p. considera că în România poate avea viitor numai industria bazată pe prelucrarea produselor agricole, țărănimea fiind elementul de bază al dezvoltării sociale și factorul hotărâtor în crearea culturii naționale. Pe plan cultural, p., teoretizat de G. Ibrăileanu și C. Stere, a promovat, în descendența ideologiei pașoptiste, afirmarea specificității naționale și a recomandat scriitorilor interes și simpatie pentru țărănime, cerând însă o recreare veridică a realului („originalitate în artă și realism în zugrăvirea vieții țărănești”). Manifestând toleranță față de numeroase modalități estetice, p. a respins atât idilismul și pitorescul fals al sămănătorismului, cât și „literatura decadentă”. Fără să creeze efectiv un curent literar, p. a determinat, în operele unor scriitori grupați în jurul revistei „Viața românească”, o serie de teme și atitudini literare: apologia vieții naturale, datoria intelectualului și responsabilitatea scriitorului față de țărănime, inspirația folclorică etc.

SĂMĂNĂTORISM s. n. Curent social, cultural și literar inițiat la începutul sec. XX, în România, de revista „Sămănătorul”, care idealiza satul patriarhal în opoziție cu orașul „viciat” de civilizație, considera țărănimea ca depozitara exclusivă a valorilor naționale și promova o literatură de inspirație folclorică și istorică. [Var.: semănătorism s. n.] – „Sămănătorul” (n. pr.) + suf. -ism.

HEBDOMADAR, -Ă, hebdomadari, -e, adj. (Despre publicații) Care apare o dată pe săptămînă; săptămînal. Foaia științifică și literară, ce publicam împreună cu Alecsandri, Negruzzi și Kogălniceanu, revistă hebdomadară. GHICA, S. A. 142. (Substantivat, n.; atestat în forma ebdomadar) O polemică «cît s-a putut mai parlamentară» s-a urmat... între cele două ebdomadare locale. CARAGIALE, N. S. 68. – Variantă: ebdomadar, -ă adj.

sămănătorism sn [At: PLR II, 466 / V: sem~ / E: Sămănător(ul) (np) + -ism] 1 Curent literar inițiat la începutul sec. XX, în România, de revista „Sămănătorul”, care acuza stările sociale existente, opunând orașului „viciat” de civilizație imaginea idilică a satului patriarhal, considerând țărănimea ca depozitara exclusivă a valorilor naționale și cultivând o literatură de inspirație rurală și istorică. 2 Ideologie a curentului sămănătorist (1).

Modernism (derivat din cuvîntul modern ; cf. fr. moderne < lat. modernus, recent) Diversitate de tendințe literare, modernismul apare în literatura secolului al XX-lea, în opoziție cu tradiționalismul. Desprins din mișcarea simbolistă, modernismul, încercînd să pună de acord expresia artistică cu viața modernă, cn sensibilitatea epocii, a contribuit la îmbogățirea mijloacelor de creație artistică. Căutările și înnoirile formale au contribuit la îmbogățirea mijloacelor artistice. Teoretizat în special de criticul Eugen Lovinescu, în revista Sburătorul și în activitatea sa de critic și istoric literar, modernismul s-a manifestat în literatura noastră mai ales în poezie, începînd din primele decenii ale secolului al XX-lea și continuînd simbolisul, pe care-l adaptează la noile concepții estetice ale epocii.

MERCANTILIZÁ vb. I. Tranz. și refl. (Rar ; peiorativ) A deveni sau a face ca cineva să devină mercantil (2), a se transforma în persoană mercantilă (2). Mai încape discuție că munca literară trebuie plătită ca orice altă muncă și că o revistă care plătește pe scriitori nu-i mercantilizează și nu-i înjosește întru nimic? GALACTION, A. 111. Se mercantilizează bietul nostru poet X, fiindcă a luat un napoleon pe un sonet! id. ib., cf. BUL. FIL. III, 185, VI, 53, SCRIBAN, D. - Prez. ind.: mercantilizez. – Mercantil + suf. -iza.

ORIZONT, publicație politică, socială și literar-artistică apărută la Timișoara, lunar între 1964 și dec. 1989, în continuarea revistei „Scrisul bănățean”. Red.-șefi: Al. Jebeleanu, I. Arieșeanu, A. Dumbrăveanu. Colaboratori: Al. Andrițoiu, E. Barbu, V. Nicolescu, L. Dimov, E. Dorcescu, I. Mărgineanu, H. Țugui ș.a. Din 1990, serie nouă, sub conducerea Adrianei Babeți, cu noi colaboratori: G.I. Tohăneanu, G. Liiceanu, M. Ciobanu, P. Goma, L. Ciocârlie, M. Mihăieș, C. Ungureanu, H.R. Patapievici ș.a.

ICONÁR (< icoană) s. m. 1. Meșter de icoane. 2. (Rar) Persoană care vinde icoane. 3. Membru al unui grup literar din Bucovina format în anii ’30, de Mircea Streinu. A editat revista „Iconar” (1935-1937).

SIMBOLÍSM (< fr.) s. n. 1. Curent literar apărut în Franța în 1885 și răspândit apoi în toate literaturile europene. Anunțat prin unele laturi ale romantismului târziu (Novalis, Tieck, E. A. Poe, Gérard de Nerval), dar mai ales prin poezia lui Baudelaire, s. a apărut ca o reacție față de tendințele pozitiviste, de scientismul naturalist și de „obiectivismul” parnasienilor. Considerând lumea reală drept un ansamblu de simboluri, senzațiile nefiind decât semne ale ideilor în sens platonician, poetul simbolist caută să interpreteze semnificațiile profunde ale lumii intuind în corelațiile acestor semnificații unitatea ideală a Universului. De aici interesul pentru poezia sinestezică a „corespondențelor”. Cultivând valențele muzicale ale cuvântului, virtualitățile sale incantatorii și sugestive, orchestrația savantă a versificației, s. a investigat zone tematice noi, specifice (orașul tentacular, taverna, spleenul și nevrozele, nostalgia plecărilor, melancoliile autumnale etc.). Mișcare artistică complexă, neomogenă, s. a înglobat tendințe și grupări diverse, de la poeții „blestemați” (Rimbaud, Corbière, Mallarmé, Verlaine), care au premers de fapt constituirea curentului, până la grupul simbolist propriu-zis (G. Kahn. Viélé-Griffin, Stuart Merill) și la „instrumentalismul” lui René Ghil. În celelalte țări europene, s. a cunoscut trăsăturile distincte, condiționate de tradițiile literaturilor naționale, fiind reprezentat, printre alții, de Verhaeren, Rodenbach, Swinburne, T. S. Elliot, Yeats, Rilke, Trakl, Block, Esenin, Briusov, Rubén Dario, M. Machado y Ruiz, Ungaretti, Montale. În literatura română s. a fost anunțat de creația lui Macedonski (care l-a și teoretizat) și de revista și cenaclul său „Literatorul”. După 1900, s. s-a dezvoltat în climatul literar posteminescian și ca o reacție antisămănătoristă, fiind susținut teoretic îndeosebi de Ov. Densusianu. S. românesc a cultivat ca motive predilecte tristețea orașului provincial, dorința evadării în necunoscut, lumea circului, compasiunea pentru dezmoșteniții vieții etc. și a îmbogățit tehnica și universul poetic, numărând printre reprezentanții săi pe: G. Bacovia, I. Minulescu, D. Anghel, Ștefan Petică, N. Davidescu, Elena Farago, Emil Isac ș.a. S. literar a avut ecou și în artele plastice, unde, respingând spiritul pozitivist și observația atentă a lumii senzoriale manifestate de impresionism, s. se caracterizează prin primatul acordat imaginației, evocărilor unor trăiri afective prin imagini simbolice. Manifestul s., publicat de A. Aurier, în 1891, la Paris, îl socotea pe Gauguin drept un reprezentant ideal; G. Moreau, Puvis de Chavannes, O. Redon se încadrează de asemenea în acest curent. Dezvoltat în mai multe direcții, în primul rând a căutărilor tematice, dar și a constituirii unui limbaj plastic specific, s. a adus o serie de contribuții originale, care se regăsesc în unele manifestări artistice de la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20: Școala de la Pont-Aven, nabiștii, arta 1900, expresionismul, suprarealismul, pictura metafizică ș.a. Ecouri ale s. se găsesc și în arta plastică românească, de ex. operele de tinerețe ale lui Șt. Luchian, la D. Paciurea, la Cecilia Cuțescu-Storck. 2. S. fonetic = capacitate a structurii fonetice a unor cuvinte de a sugera sau de a întări noțiunea pe care o desemnează sau o anumită atitudine față de ea, legătura dintre un sunet sau un grup de sunete și o anumită semnificație; este mai evident la interjecții și, în special, la onomatopee.

ACROSTIH, acrostihuri, s. n. Poezie în care literele inițiale ale versurilor alcătuiesc un cuvînt (de obicei un nume) sau o frază. Este celebru acrostihul lui Hasdeu «La noi e putred mărul», scris împotriva «Convorbirilor literare» și pe care a reușit să-l publice chiar în această revistă.

UNIVERSAL, -Ă, universali, -e, adj. 1. (Adesea prin exagerare) Care se extinde asupra întregii lumi, care cuprinde tot și e comun tuturor; general, obștesc. Pentru prima oară în istoria omenirii dorința universală de pace a devenit o cerere universală de pace, bazată pe credința că pacea universală este posibilă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 358, 1/4. A împăca poporul cu boierii și călugării se silise Iacob Despota: atrăgîndu-și o neîncredere din ambe părțile, el pieri sub loviturile unei coalițiuni universale. HASDEU, I. V. 37. Știința astăzi nu este un mister; tiparul au făcut-o universală. KOGĂLNICEANU, S. 216. ◊ Sufragiu universal = drept de vot acordat tuturor cetățenilor majori ai unei țări. Legatar universal = persoană instituită prin testament ca moștenitoare a tuturor bunurilor cuiva. Spirit universal = persoană care stăpînește cunoștințe din toate domeniile, care are o cultură generală vastă. În epoca lui Alecsandri... era vremea (și nevoia) spiritelor universale: Alecsandri face politică, scoate reviste, culege literatura populară, e director de teatru, scrie în toate genurile literare în versuri și în proză, se ocupă cu gramatica etc. IBRĂILEANU, SP. CR. 156. ◊ (Adverbial) Desfășurarea revoluției în țara noastră a demonstrat încă o dată că leninismul este o teorie și o tactică universal valabilă. GHEORGHIU-DEJ, R. 26. ◊ (Substantivat, n.) Particularul nu există decît în legătura sa cu universalul. ♦ Care se bucură de mare faimă; vestit, ilustru, celebru. Ceea ce face din Petru cel Mare o figură universală, un om al cărui nume va rămîne și după ce se va stinge amintirea celor mai vestiți împărați, e că despre el se poate spune că a avut geniul uneltelor. BOGZA, M. S. 61. 2. (Despre unelte, instrumente, aparate) Care poate fi folosit la mai multe operații, care este bun pentru mai multe situații. ♦ (Substantivat, n.) Mandrină de strung. Cu o apăsare de buton, mufa fixată în corpul universalului prinde să se învîrtească. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 138, 7/1.

SPIRIT, (2, 3, 5, 10, 11) spirite, s. n. 1. Minte, rațiune, intelect. Patrimoniul de progres a fost din domeniul spiritului. SADOVEANU, E. 62. Știința nouă, întemeindu-se pe conceptul legilor spiritului, pe observație, experiență, calcul, a continuat zdrobirea lumii vechi. BĂLCESCU, O. II 9. ◊ Expr. (A avea) prezență de spirit v. prezență. 2. (Urmat de diverse determinări calificative) Persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale sau din punct de vedere al însușirilor morale, de caracter etc. Fiind un spirit tiranic, ținea să facă după cum voia el. ANGHEL, PR. 82. Această dezvoltare intelectuală a dat naștere unor spirite alese, unor talente mari. GHEREA, ST. CR. II 218. Lucrul nou, neuzitat, deșteaptă totdeauna răutatea spiritelor mici. ALECSANDRI, S. 38. ◊ Spirit universal (sau enciclopedic) = persoană care posedă cunoștințe (și se manifestă) în foarte multe domenii ale cunoașterii. Pe atunci era vremea (și nevoia) spiritelor universale: Alecsandri face politică, scoate reviste, culege literatura populară, e director de teatru, scrie în toate genurile literare, în versuri și în proză, se ocupă cu gramatica etc. IBRĂILEANU, SP. CR. 156. 3. (La pl.) Societatea în întregul ei, oamenii considerați ca purtători ai unor idei, ai unor preocupări intelectuale; opinie publică. Spiritele erau ațîțate. SADOVEANU, O. I 419. În Moldova... apăsarea spiritelor fu mai blîndă. KOGĂLNICEANU, la IBRĂILEANU, SP. CR. 17. 4. Inteligență, deșteptăciune, agerime intelectuală; istețime; capacitate de imaginație, fantezie. M-a scos din sărite atîta sărăcie de spirit într-o discuție. CAMIL PETRESCU, U. N. 17. Nimeni, după dînsa, ca dînsa nu a avut frumusețe, spirit, talente. BOLINTINEANU, O. 271. ◊ Expr. (Om) de (sau cu) spirit = (om) cu minte ageră, deștept, inteligent; (om) spiritual, cu humor, cu haz. N-am avut o prea bună părere despre așa-zișii oameni de spirit. CAMIL PETRESCU, U. N. 148. Egumenul era un om cu spirit. BOLINTINEANU, O. 434. Era un tînăr de spirit, avînd toate calitățile și toate defectele juneții. NEGRUZZI, S. I 110. 5. Glumă, anecdotă; ironie. Vai ce tip afectat și cum ține să facă spirite cu orice preț. VLAHUȚĂ, la CADE. 6. Mod, fel de a gîndi, de a se manifesta, de a acționa; părere, concepție împărtășită de un grup de oameni, de o colectivitate. Greșeli care nu au nimic comun cu spiritul dialectic de critică. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 11/6. Spiritul milităresc i-a pătruns atît de adînc în fire, încît dezertarea, din orice motiv, i se părea o crimă neiertată. REBREANU, P. S. 84. În orașele mari... spiritul public e veșnic pus în mișcare de o noutate emoționantă. VLAHUȚĂ, O. A. 245. Grecii și latinii... prefac [civilizația egipteană] după spiritul lor. RUSSO, O. 66. ◊ Spirit de partid (sau partinic) = conștiința apartenenței politice la partidul clasei muncitoare, conformitate cu linia, cu teoria, cu ideologia partidului; disciplină de partid. Spirit de partid... înseamnă luarea unei atitudini clare, hotărîte, fără echivoc, de partea proletariatului, de partea cauzei sale. LUPTA DE CLASĂ, 1949, nr. 4, 53. Spiritul de partid în arta realismului socialist ne ajută să alegem și să redăm acel material luat din viață care duce la dezvăluirea tipicului. V. ROM. mai 1953, 200. Spirit de clasă = conștiința apartenenței la o anumită clasă socială. Spirit de grup (sau de castă, de cerc, de gașcă etc.) = tendință de a acționa pe ascuns, în grup restrîns, în afara intereselor colectivității (și împotriva lor), pentru realizarea unor interese strict personale sau de grup. ◊ Loc. adv. În spiritul... = în concordanță cu..., conform cu... Nu numai masa membrilor de partid, dar întreaga clasă muncitoare trebuie educată în spiritul luptei de clasă. REZ. HOT. I 23. În spiritul vremii = în conformitate cu modul de a gîndi, cu concepția unei colectivități sociale într-un moment istoric dat. În spirit critic și autocritic = ținînd seama de critică și de autocritică. 7. Caracter particular, specific, trăsătură caracteristică a ceva. Spiritul unei limbi. ♦ Conținutul, sensul real a ceva. Spiritul legilor. ▭ A te adăpa din izvorul artei populare înseamnă a-ți însuși spiritul însuși al creației populare. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 388, 2/4. 8. Înclinare, pornire, tendință care determină felul de a fi, de a gîndi, de a se manifesta al cuiva. Spiritul de omenie și de dreptate. SADOVEANU, E. 24. Scarlat dă dovadă de spirit întreprinzător. C. PETRESCU, Î. II 67. Spiritul lui de observație... îl făcu să înțeleagă cît e de greu să răzbați și să ajungi a însemna ceva între ai tăi cînd ești atît de sărac. VLAHUȚĂ, O. A. 101. A fi un bun ministru... se cere... S-ai spiritul de cîrmă: prin mare socotire Să-ntîmpini orice rele, orice nemulțumire. BOLINTINEANU, O. 135. 9. (În filozofia idealistă și în concepțiile mistico-religioase; adesea urmat de determinarea «absolut») Element considerat ca factor de bază al universului (opus materiei), identificat cu divinitatea. [După Platon] în afară de lumea noastră există o lume ideală, transcendentă, lumea esențelor pure și ideale ale lucrurilor. Omul a trăit în această lume ideală, unde el a fost numai spirit pur, fără materie. Din această lume ideală a spiritului pur, omul cade pe pămînt. GHEREA, ST. CR. II 19. 10. (În concepțiile mistico-religioase) Ființă imaterială, supranaturală, duh; (în superstiții) stafie, strigoi, arătare, fantomă. Nu pot să-mi închipui că a venit un spirit, o fantomă, a intrat noaptea în casa de fier a laboratorului. BARANGA, I. 207. 11. Semn grafic în scrierea greacă, care, adăugat unui sunet, arată cum se pronunță sunetul respectiv din punctul de vedere al aspirației.

ARHIVA, revistă apărută la Iași între 1889 și 1940. Întemeiată ca organ al Societății Științifice și Literare din Iași; între 1921 și 1940 a fost organul Societății Istorico-Filologice din aceeași localitate.

Tudor, Sandu (1899-1962), poet ortodox, ziarist și prof. secundar, n. în Buc., pseudonimul lui Alexandru Teodorescu. În 1932 a înființat revista „Floare de foc” și în 1933 ziarul „Credința”. A colaborat la „Gândirea”, „Convorbiri literare” ș.a. Op. pr.: Comornic (1925), Acatistul preacuviosului părintelui nostru sf. Dimitrie cel Nou Boarul din Basarabi (1942) ș.a.

SĂMĂNĂTORÍSM (SEMĂNĂTORÍSM) (< „Sămănătorul”) s. n. Curent social, cultural și literar apărut în România în primul deceniu al sec. 20, numit astfel după titlul revistei „Sămănătorul”, avându-l ca principal ideolog și promotor pe N. Iorga. Văzând în țărănime depozitara exclusivă a valorilor naționale, idealizând satul patriarhal în opoziție cu orașu, „viciat” de civilizație, și elogiind boierimea autohtonă, s. consideră posibilă refacerea comunității naționale printr-o cultură unică (atât pentru păturile de sus cât și pentru țărănime). Un merit al s. este pregătirea culturală și morală a Marii Uniri din 1918. Pe plan literar, s. a încercat că continue ideile „Daciei literare”, promovând o literatură pentru popor și cultivând inspirația din trecutul istoric și din folclor. Datorită însă confuziei între estetic și etic, s. nu s-a impus ca un curent literar, literatura strict sămănătoristă fiind lipsită de valoare, cu un pronunțat caracter tezist.

O’FAOLÁIN [oufælən], Sean (1900-1991), scriitor și critic literar irlandez. Importanță contribuție la modernizarea literaturii irlandeze; a publicat, ca director al revistei „The Bell”, scriitori tineri, precum și opere ale celor mai renumiți scriitori autohtoni din perioada postbelică. Lucrări de critică literară („Dispariția eroului. Studiu asupra romancierilor din anii ’20”, „Nuvela”). Romane („O vară în Italia”, „Pasărea Singuratică”). Biografii ale unor compatrioți iluștri.

DRAGOMIRESCU, Mihail (1868-1942, n. Plătărești, jud. Călărași), estetician și critic literar român. M. de onoare al Acad. (1938), prof. univ. la București. Director al revistei „Convorbiri critice”. Partizan al autonomiei esteticului în descendență maioresciană, cunoscut o vreme mai ales prin „teoria capodoperei”. D. este promotorul unei estetici bazate pe specificitatea obiectului estetic, pusă în evidență prin intermediul unei concepții structurale, de o marcantă actualitate („Critica științifică și Eminescu”, „Știința literaturii”, „Sămănătorism, poporanism, criticism”, „Integralismul”). Construind un sistem șoi instituind un limbaj conceptual științific ce prefigurează cercetările și terminologia estetică postbelică, D. s-a remarcat și prin activitatea sa de critic literar al epocii sale.

REFERENDAR, referendari, s. m. (Învechit și arhaizant) Referent, raportor, informator. Revista ieșise din dorința ministrului Haret, care îndemnase pe Coșbuc și Vlahuță, referendari literari ai Casei Școalelor, să întreprindă o acțiune de înviorare a literaturii. SADOVEANU, E. 9.

lucrat², -ă adj. I 1 (despre flanele, rochii, ciorapi etc.) împletit², tricotat². Flaneaua lucrată în ochiuri mari îi vine foarte bine. 2 (despre materiale, materii etc. brute) prelucrat². Are o haină din piele lucrată. 3 (agric.; despre pământ) cultivat, muncit. Pământul lucrat dă roade bogate. 4 (rar; despre obiecte, încăperi etc.) v. Decorat. Gătit². Împodobit. Înfrumusețat. Ornamentat. Ornat. Pavoazat. II fig. (despre lucrări literare, științifice etc.) stilizat, <fig.> cizelat², șlefuit². Studiul lucrat a fost trimis la revistă pentru a fi publicat.

RUSSO, Luigi (1892-1961), critic și istoric literar italian. Profesor la Școala normală superioară din Pisa și director al mai multor reviste („Belfagor” ș.a.). Discipol al lui B. Croce (de a cărui estetică s-a depărtat în ultima parte a vieții), R. a fost influențat și de De Sanctis și Carducci. Atitudinea consecvent cetățenească, soliditatea formației culturale, robustețea și impetuozitatea temperamentală și tonul polemic sunt trăsăturile caracteristice ale creației lui R. Ele se manifestă și în vioiciunea stilului, bogat în note de ironie și de umor („Giovanni Verga”, „Povestitorii”, „F. de Sanctis și cultura napolitană”, „Critica literară contemporană”, „Machiavelli”, „Dialogul popoarelor”).

PAPAHAGI, Marian (1948-1999, n. Râmnicu Vâlcea), critic, istoric literar și traducător român. Prof. univ. la Cluj, Roma și Copenhaga. Redactor-șef (1973-1983) al revistei clujene „Echinox”. Director la Academia di Romania din Roma (1998-1999). Studii și eseuri de literatură română, italiană, spaniolă și portugheză („Eros și utopie”, „Critica de atelier”, „Intelectualitate și poezie”). Coordonator, împreună cu A. Sasu și M. Zaciu, al „Dicționarului scriitorilor români”. Traduceri.

RANETTI, George (1875-1928, n. Mizil), scriitor și publicist român. A debutat la „Adevărul literar”, a colaborat la „Moș Teacă” și „Moftul român” și a editat, în colaborare, revistele umoristice de largă circulație „Zeflemeaua”, „Furnica”. Discipol al lui I.L. Caragiale și A. Bacalbașa, a cultivat cu talent cronica rimată, fabula, satira, cu obiective sociale, antidinastice și antipoliticianiste („De inimă albastră”, „Strofe și apostrofe”, „Fabule”). A mai scris schițe umoristice („Schițe vesele”, „Matache Pisălog” ș.a.) și comedii („Romeo și Julieta la Mizil”, „Săracu Dumitrescu”). Postum o selecție de „Versuri”.

CONȚINUT, conținuturi, s. n. 1. Ceea ce încape într-un spațiu limitat, în special într-un recipient. 2. Totalitatea notelor esențiale ale unei noțiuni, determinată în raport cu sfera acesteia; comprehensiune. 3. Fondul de idei și afectiv al unei opere literare sau artistice; cuprins, temă, miez. 4. Listă ordonată a materialului pe care îl cuprinde o revistă, o carte; tablă de materii, sumar. – V. conține.

MILOȘESCU, Nicu D. (1858-1924, n. Cerneți, jud. Mehedinți), tipograf, literar și editor român. A înființat prima tipografie la Târgu Jiu (1880), în care a scos reviste, ziare, scrieri ale autorilor români (Al. Vlahuță, G. Coșbuc, L. Rebreanu, P. Istrati, I. Vulcan ș.a.) și manuale școlare.

CONȚINUT, conținuturi, s. n. 1. Ceea ce se află într-un spațiu limitat, în special într-un recipient. 2. Totalitatea notelor esențiale ale unei noțiuni, determinată în raport cu sfera acesteia; comprehensiune. 3. Fondul de idei și afectiv al unei opere literare sau artistice; cuprins, temă, miez. 4. Lista ordonată a materialului pe care îl cuprinde o revistă, o carte; tablă de materii, sumar. – V. conține.

GLOSAR s. n. (< fr. glossaire, cf. lat. glossarium): 1. listă de cuvinte însoțite de explicația lor, concepută ca anexă sau ca lucrare independentă. 2. (înv.) dicționar, vocabular. ◊ ~ dialectal: repertoriu de cuvinte, forme și sensuri lexicale înregistrate prin anchete speciale, monografii și atlase lingvistice ca particularități ale unui grai, subdialect sau dialect. El reprezintă o selecție a elementelor amintite, bazată pe o verificare cu atestări în dicționare și în alte g. dialectale. În redactarea acestui tip de g. se folosesc normele lexicografice utilizate și în dicționarele obișnuite. G. dialectal se publică fie independent, în volume separate și în reviste, fie ca anexe la monografii și studii monografice (dialectale, folclorice, etnografice) sau la opere literare cu o coloratură dialectală pronunțată.

A EDITA ~ez tranz. 1) (cărți, reviste, broșuri, articole etc.) A face să apară pe calea tiparului; a publica; a tipări. 2) (opere literare sau științifice) A pregăti pentru tipar, înzestrând cu adnotările și comentariile necesare. /<fr. éditer

HĂULICĂ, DAN (n. 1932, Iași), critic literar și de artă român. M. coresp. al Acad. (1993), prof. univ. la București. Redactor-șef al revistei „Secolul 20” (1967-1990). Președinte al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă (1981-1984). Ambasador, delegat permanent al României pe lângă UNESCO (din 1990). Preocupări în domeniul artei și literaturii contemporane („Critică și cultură”, „Brâncuși, ou l’anonymat du génie”, „Peintres roumains”, „Nostalgia sintezei”, „Geografii spirituale”, „Dimensiuni ale artei moderne”).

SAINTE-BEUVE [sẽtbö:v], Charles Augustin (1804-1869), critic și istoric literar francez. Prof. la Collège de France și la Lausanne. Inițial, a făcut parte din cercul romantic în spiritul acestuia scriind poezii și un roman („Voluptate”). Întemeietor al criticii biografice și psihologice, explică opera prin personalitatea autorului, stabilește familii de spirite înrudite, sesizând cu finețe filiații și afinități („Critici și portrete literare”, „Portrete contemporane”, „Port-Royal”, „Convorbiri de luni”, „Noi convorbiri de luni”). Prin colaborările la marile reviste ale epocii, a devenit o personalitate de referință în critica franceză.

HELIADE-RĂDULESCU, Ion (1802-1872, n. Târgoviște), scriitor, lingvist, gânditor și om politic român. Acad. (1867), primul președinte al Acad. Române (1867-1870). Prof. la Liceul Sf. Sava. Spirit enciclopedic, animatorul mișcării culturale românești pre- și postpașoptiste. Unul dintre inițiatorii „Societății literare” (1927) și ai „Societății filarmonice” (1933). În 1829, editează prima gazetă în limba română apărută în țară, „Curierul românesc”, iar în 1837, „Curier de ambe sexe”, revistă de cultură și literatură adresată unui larg cerc de cititori; aici, el promovează o politică literară de încurajare a debuturilor și a traducerilor, precum și de valorificare a creației populare. Activitatea sa culturală și publicistică, nelipsită de violente accente critice (împotriva protectoratului rusesc, a cenzurii etc.) manifestate în pamflete, articole de gazetă, versuri satirice, îi aduce o mare popularitate. Ca membru al Guvernului provizoriu și al Locotenenței domnești, a avut o atitudine moderată, căutând să împiedice, fără a reuși însă, intervenția armată a Rusiei și a Imperiului Otoman. În perioada emigrației, în Franța și apoi în Imperiul Otoman, a desfășurat o bogată activitate propagandistică în favoarea țării și a revoluției, situându-se pe pozițiile unui liberalism cu elemente doctrinare conservatoare (de unde dictonul său „nu există progres fără conservație”), colaborând la diferite publicații franceze și tipărind mai multe volume („Amintiri și impresii ale unui proscris”, „Memorii asupra istoriei regenerației române”). Într-o viziune poetică a trecutului național pe baza unor păreri proprii, elaborează o concepție filozofică „trinitaristă”, având la bază triada spirit-materie-univers și o variantă proprie a unei dialectici diferite de cea hegeliană („Echilibru între antiteze”, „Istoria critică universală”). Spirit imaginativ și sarcastic, poet al marilor spectacole apocaliptice, infernale și paradisiace, și-a proiectat textele lirice într-un mare ciclu consacrat genezei cosmosului și umanității, pentru care elaborează un fel de „legendă a secolelor”, neterminată: „Anatolida sau omul și forțele”. A cultivat meditația („O noapte pe ruinele Târgoviștei”), a proiectat o epopee națională („Michaida”, neterminată) și a valorificat liric mitologia populară („Sburătorul”) etc. Memoriile sale și publicistica sunt presărate cu portrete și schițe savuroase, de tipul fiziologiilor („Cuconița Drăgana”, „Cuconul Drăgan”, „Domnul Sarsailă autorul”). A tradus și prelucrat din Safo, Dante, Tasso, Boileau, Ariosto, Molière, Voltaire, Byron, Hugo, Ossian, Lamartine, Dumas ș.a. Inițial, adept al ortografiei fonetice („Gramatică românească”, 1828), devine ulterior teoreticianul unui sistem ortografic italienizant („Paralelism între dialectele român și italian”), dar va combate pe latiniștii exagerați din Academie.

ortodoxism s. n. 1. Religia creștină ortodoxă; ortodoxie. 2. Curent de idei și de expresie literar-artistică creștină, care consideră, în spiritul tradiționalismului, că nota esențială a românismului este ortodoxia. După preluarea revistei „Gândirea” de la Cluj, Nichifor Crainic devine exponentul curentului, din care au mai făcut parte Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Ștefan I. Nenițescu, Constantin Goran, Ion Marin Sadoveanu ș.a. – Din ortodox + suf. -ism.

PISAREV, Dmitri Ivanovici (1840-1868), critic literar și publicist rus. Unul dintre cei mai reprezentativi exponenți ai nihilismului rus. Colaborator de seamă al revistei radicale „Cuvântul rus” (la începutul anilor ’60). Pamfletul său „Guvernul rus sub protecția lui Schedo-Ferroti” în care lua apărarea lui Herzen, i-a atras arestarea și închisoarea la fortăreața Petropavlovsk (1862-1867). Promotor al realismului în estetică („Distrugerea esteticii”).

POPA 1. Victor Ion P. (1895-1945, n. Bârlad), scriitor și om de teatru român. Prof. univ. la Conservatorul de Artă Dramatică din București. Regizor, pictor scenograf, animator al teatrului popular. Drame de atmosferă („Ciuta”, „Mușcata din fereastră”), comedii ilustrând triumful dragostei asupra prejudecăților („Take, Ianke și Cadîr”), piese satirice („Acord familial”). Romane inspirate din mediul rural („Velerim și Veler Doamne”) sau din viața aviatorilor („Sfârlează cu Fofează”); biografii romanțate. 2. Nicolae I.P. (1897-1982, n. Bîrlad), critic și istoric literar român. Frate cu P. (1). Prof. univ. la Iași. Studii de literatură română și comparată. Colaborator la revistele „Viața românească” și „Însemnări ieșene”. Animator al Centrului Cultural Francez din Iași.

IBRĂILEANU, Garabet (1871-1936, n. Târgu Frumos), critic, istoric literar și romancier român. Prof. univ. la Iași. Colaborează la unele ziare de orientare socialistă (1889-1900); animator al revistei și cenaclului „Viața românească” (1906-1933). Format sub influența criticii sociologice franceze, a lui C. Dobrogeanu-Gherea, a psihologiei voluntariste și, în parte, a narodnicismului rus. Doctrinar al poporanismului literar (până în 1916) și teoretician al specificului național. Aprofundând raportul dintre artă și mediu, a formulat legea selecției literare („Literatura și societatea”). Contribuții la analiza factorilor care au condiționat evoluția culturii române în sec. 19 („Spiritul critic în cultura românească”). Disocieri în planul modalităților epice („Creație și analiză”). Adversar al impresionismului, a practicat o critică explicativă și psihologizantă („Scriitori și curente”, „Studii literare”). Roman de analiză psihologică („Adela”), aforisme („Privind viața”). M. de onoare post-mortem al Acad. (1948).

FOILETON (< fr. feuilleton, refăcut după foaie) Foiletoanele sînt scrieri din cadrul publicisticii, articole critice literare și artistice, fragmente de roman tipărite într-o suită de numere ale unui ziar sau unei reviste. Termenul mai este folosit și pentru comentariul asupra unei probleme, chiar dacă acesta este publicat integral într-un singur număr de revistă sau ziar. Considerat ca o creație a ziaristicii moderne, foiletonul a constituit un mijloc de a atrage pe cititori, prin publicarea succesivă a unei literaturi de aventuri, istorice sau contemporane, însemnări de călătorie, mistere, întîmplări melodramatice. În presa secolului precedent, el a fost ilustrat chiar de către unii scriitori de seamă: Al. Dumas, Ch. Dickens, Eugène Sue, H. de Balzac ș.a. iar în publicistica noastră de G.H. Grandea, G. Baronzi, C.D. Aricescu etc. În presa secolului al XX-lea, foiletonul a căzut în desuetudine. Ceea ce apropie mai mult foiletonul de literatură este tehnica de organizare a materialelor.

poștă¹ sf [At: (a. 1790) IORGA, S. D. VIII, 110 / V: (îrg) postie^[1] (înv) pocită, postă / Pl: ~te, (rar) ~ti / E: rs почта, ger Post, mg posta, fr poste] 1 (Înv) Serviciu de transport pentru călători și corespondență, folosit mai ales înainte de introducerea căilor ferate Si: (îrg) olac. 2 Instituție publică specializată în transportul și distribuirea corespondenței, a coletelor etc. 3 Clădire, sediu al poștei (2). 4-6 (Îla) De ~ Poștal (1-3). 7 (Înv; îs) Căruță de ~ Poștalion (2), mai ales pentru corespondență. 8 (Înv; spc) Loc special amenajat pe parcursul unui drum, unde se găseau vehicule de transport în comun și cai de schimb și unde se putea asigura odihna călătorilor. 9 Unitate de măsură de lungime din trecut care a variat în timp și după regiuni între cca 10 și cca 22 de km. 10 (Pgn) Distanță foarte mare. 11-12 (Îlav) (Cale) de-o ~ sau de la o ~ (De) la o distanță relativ mare. 13-14 (Îal) (De sau) până departe. 15 (Înv) Poștalion (2). 16 (Reg; îe) A se duce cu ~ta nemțească A merge pe jos. 17 (Îs) Cal de ~ Cal destinat exclusiv serviciului de transport cu poștalionul sau călare și schimbat la fiecare popas. 18-19 (Înv; îlav) În cai de ~ Cu ajutorul poștalionului sau cu ajutorul cailor schimbați la fiecare popas. 20-21 (D. oameni; îe) A fi (sau a ajunge etc.) cal de ~ (A fi sau) a ajunge să fie extrem de solicitat, de hărțuit cu treburi mărunte. 22 (îae) A fi obligat să alerge mereu într-o parte și în alta pentru treburi mărunte. 23 Transport de corespondență primită sau expediată în aceeași zi sau într-o perioadă dată. 24 Corespondență. 25 (Pex) Veste. 26 (Reg; îe) A tăia ~ta cuiva A împiedica pe cineva de la o acțiune începută ori plănuită. 27 (Îs) ~ta redacției Rubrică în paginile unei reviste sau ziar, în care se publică răspunsurile la întrebările cititorilor ori se fac aprecieri asupra valorii producției literare trimise de aceștia spre publicare. 28 (Înv) Crainic. 29 Ștafetă. 30 (Fig) Persoană care umblă cu minciuni. 31 (Pex; fig) Intrigă. 32 (Pex; fig) Minciună. 33 (Îe) A umbla cu ~ta sau a aduce (ori a purta) ~ta A face public un secret. 34 (Îae) A răspândi zvonuri, știri, păreri de la o persoană la alta. 35 (Îae) A face intrigi. 36 (Îlav) Cu prima ~ sau cu ~ta următoare (sau viitoare) Cu prima corespondență care urmează să vină sau să plece. 37 Poștaș (2). 38 (Pan; îc) ~ta merge Joc de copii în care jucătorii se așează alături și se lovesc succesiv unul pe altul spunând „poșta merge”. 39 Echipă de hamali zilieri folosită la încărcarea vapoarelor acostate la chei. 40 (Mpl) Bucată de hârtie ori frunză unsă cu grăsime sau cu rășină, care se pune pe talpa ori între degetele picioarelor unui om adormit și care se aprinde pentru a-l speria.

PERPESSICIUS (pseud. lui Dumitru Panaitescu) (1891-1971, n. Brăila), poet, critic și istoric literar român. Acad. (1955). Director general al Bibliotecii Acad. (1957), director al Muzeului Literaturii Române (din 1957) și director-fondator (din 1970) al revistei „Manuscriptum”. Bogată activitate publicistică („Dictando divers”). Lirică evocând experiența războiului („Scut și targă”) sau cu implicații fanteziste și livrești („Itinerar sentimental”). Comentarii critice remarcabile prin erudiție, finețea analizei, eleganță și culoarea stilistică („Mențiuni critice”, „Mențiuni de istoriografie literară și folclor”, „Lecturi intermitente”). Autor al unei ediții monumentale a poeziei eminesciene și, împreună cu I. Pillat, al unei „Antologii a poeților de azi”. Premiul Național (1940).

COLABORA, colaborez, vb. I. Intranz. 1. A participa în mod activ. (într-un colectiv de muncă) la realizarea unei acțiuni sau opere comune, aducînd o contribuție efectivă. Literatura sovietică este creată de către scriitorii membri și nemembri de partid care colaborează în mod creator. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 4/1. 2. A publica o lucrare într-un periodic sau într-o culegere. Faptul că un Alexandrescu, un Bălcescu sau un Ghica au fost în legături cu criticii din Moldova, colaborînd chiar la revistele critice moldovenești, dovedește și înrîurirea acestui curent asupra scriitorilor munteni. IBRĂILEANU, SP. CR. 209. Kogălniceanu... edită și colaboră la Dacia literară. NEGRUZZI, S. I 339.

CURENT LITERAR (< fr. courant littéraire) Concept cu implicații istorice și stilistice, devenit o categorie istorico-literară, care se referă la un grup mai numeros de scriitori, solidar uniți si însuflețiți de aceleași principii estetice și ideologice și de similitudini stilistice, într-o anumită perioadă din evoluția literaturilor naționale sau a literaturii universale. În structura ideologică-estetică a unui curent sînt prezente trăsăturile lui caracteristice: stil, program, teme etc. Formulele și sensibilitatea artistică a unui curent anticipează perioada sa de maturizare, anticipare concretizată uneori și prin formule cu prefixul pre (preromantism), iar după stingerea istorică a curentului ele persistă, dînd naștere la formule cu prefixul neo (neoclasicism). Omogenitatea ideologico-stilistică a curentului acoperă întreaga arie a literaturii din etapa respectivă, de la tematică, pînă la preferința pentru un anumit gen și chiar specie literară. Apariția unui curent presupune, ca o condiție necesară, existența unei noi conștiințe estetice dezvoltate, care este orientată, de obicei, polemic, împotriva concepției anterioare (romantismul s-a afirmat ca opoziție la rigorile clasicismului, iar parnasianismul, ca o reacție față de romantism). Teoretizarea noului crez artistic se află formulată în manifeste-program (v. manifest) sau articole-program din revistele noului curent (prefața la drama Cromwell de V. Hugo; manifestul simbolismului de J. Moreas etc.) Deși apariția unui curent literar necesită o concepție estetică dezvoltată, maturizată, care polarizează scriitorii, totuși nu se poate afirma că scriitorul este un produs al curentului, ecoul ideologic fidel al acestuia, dar nici nu se poate concepe că scriitorul, oricît de proeminentă personalitate ar fi, ar avea meritul de întemeietor exclusiv al vreunui curent literar. Dealtfel, în practica literară creatoare, mulți scriitori încep în cadrul unui curent literar și se afirmă în cel următor, unde ating apogeul creației. Alți scriitori, deși încadrați într-un anume curent, oscilează și spre alte formule estetice existente în vremea lor. De aici, dificultățile pe care le întîmpină cercetarea literară pentru determinarea limitelor în timp și încadrarea scriitorilor în diverse curente. Esteticienii moderni au ajuns însă la o altă înțelegere a fenomenului, considerînd curentul literar sau artistic ca o structură tipologică, ca tip estetic permanent (T. Vianu), deci privat de dimensiunea istorică. „Nu există în realitate un fenomen artistic pur, clasic ori romantic. Racine e și clasic și romantic. Clasicismul elin e și clasic și romantic. Romantismul modern e și romantic, e și clasic. Clasicism-romantism sînt două tipuri ideale inexistente practic în stare genuină, reperabil numai la analiza în retortă.” (G. Călinescu, Principii de estetică). O dificultate întîmpinată în definirea și analiza conceptului general estetic curent este aceea a determinării unei realități artistice diverse, lipsa unei concordanțe cronologice, diferențieri de limbaj artistic etc., interferențele ce se produc între curente. Însăși situația istorică a curentelor, încadrarea lor în limitele istorice fixe, se dovedește a fi și ea o dificultate. Mult mai apropiată de adevăr, după Adrian Maniu (Dicționar de idei literare), este și înțelegerea curentului literar ca o unitate de convingere ideologică. Între curent literar și mișcare literară, termeni socotiți uneori sinonimi, există totuși o deosebire, termenul curent implicînd „grupări scriitoricești de mare anvergură istorică și estetică, iar cel de mișcare, mai vag, e aplicabil la orice grupare, indiferent de amploare” (Silvian Iosifescu, Construcție și Literatură). În evoluția istorică a literaturii au apărut o diversitate întreagă de asemenea curente: clasicismul, romantismul, parnasianismul, simbolismul, ermetismul, realismul, naturalismul, dadaismul ș.a. * Manifestări ale unor curente literare se întîlnesc și în literatura noastră: semănătorismul, poporanismul, gîndirismul, manifestări proprii culturii române.

regie muzicală, punerea în acțiune a unui text muzical, prin mijloace artistice specifice care, alături de elementele scenice, concură la realizarea reprezentanței. R. asigură trecerea unei vieți latente a textului scris la o viață concretă și actuală, aceea a scenei, încercând totodată să creeze unitate între interpreți* și ambianță (aceasta din urmă prin scenografie: decoruri, costume, lumini), punându-i pe interpreți în relație constantă cu spațiul care îi înconjoară. Menirea ei este de a crea un organism viu pe scenă. R. are stiluri și procedee infinit variabile, în funcție de cunoștințele generale și experiența regizorului, de arta și meseria sa, de personalitatea și originalitatea talentului său. Ea poate deveni creație în măsura în care contribuie la ridicarea valorii expresive a textului muzical-dramatic așa cum a fost el conceput de autor. R. este implicată în primul rând în realizarea unui spectacol de operă*, operetă*, sau musical*, dar este indispensabilă astăzi și spectacolelor de revistă, emisiunilor TV etc. R. în domeniul operei se deosebește esențial de aceea privind spectacolele în care muzica este adăugată textului literar doar ca „acompaniament” (muzica de scenă*); participând în mod real la acțiune, muzica de operă impune regizorului o concepție preponderent muzicală, partitura fiind, în primă și ultimă instanță, scopul oricărei acțiuni regizorale. În strânsă conlucrare cu celălalt factor esențial al realizării spectacolului, dirijorul (dacă cei doi creatori nu sunt reuniți într-una și aceeași persoană), regizorul trebuie să sublinieze trăsăturile caracteriologice ale personajelor în dubla determinare muzicală (cântul) și teatrală (jocul de scenă), să țină seama de temperamentul artistic al soliștilor*, de posibilitățile întregului ansamblu scenic (cor*, corp de balet*, figurație etc).

PETRAȘCU 1. Gheorghe P. (1872-1949, n. Tecuci), pictor român. Acad. (1936). Unul dintre întemeietorii „Tinerimii artistice” (1900) la Paris. La început influențat de N. Grigorescu, se afirmă ulterior ca una dintre cele mai originale personalități ale artei românești. Pornind de la câteva motive (peisaje, case, interioare, naturi moarte, câteodată figuri umane), realizează capodopere de o adâncă poezie, de o energie calmă și nobilă a expresiei, pictate într-o pastă consistentă de o somptuoasă strălucire („Atelier la Târgoviște”, „Interior cu fotoliu roșu”, „Natură moartă cu tingire”, „Odaliscă”, „Floarea soarelui”, „Femei la scăldat”, peisaje venețiene). Gravuri. 2. Nicolae P. (1859-1944, n. Tecuci), critic literar și prozator român. Frate cu P. (1). A făcut parte din cercul „Junimii” bucureștene, de care s-a despărțit ulterior, înființând revista „Literatură și artă română” (1896-1910). Studii monografice despre M. Eminescu, D. Bolintineanu, D. Zamfirescu, Delavrancea, N. Grigorescu. Un roman inspirat de existența artiștilor geniali („Marin Gelea”). Memorialistică. 3. Mariana P. (1915-1995), graficiană și pictoriță română. Fiica lui P. (1). Compoziții în acuarelă, tuș colorat, gravuri în toate tehnicile, evocând cu vervă și strălucire aspecte din viața industrială („Constructorii”) sau diferite obiceiuri populare (ciclul „Sărbători folclorice de primăvară”).

REDACȚIE, redacții, s. f. 1. Redactare. Eu m-am declarat pentru cea din urmă redacție. BĂLCESCU, la GHICA, A. 434. ♦ Felul, forma în care e redactată o publicație. «Romînia literară»... are toate simpatiele noastre pentru călduroasa și folositoarea sa redacție. RUSSO, S. 149. 2. Colectiv de redactori de la un ziar, o revistă etc.; serviciu al unui ziar, al unei reviste etc. la care lucrează un asemenea colectiv. A doua zi se duse la «Drapelul». Un băiat îl introduse la secretarul de redacție. REBREANU, R. I 182. Redacția acestei foi va primi orice plîngere dreaptă a cetățenilor. BOLINTINEANU, O. 247. Acest memoriu s-a îndreptat... apoi pe la redacțiile jurnalelor. La GHICA, A. 802. ♦ Local sau parte a unui local în care se găsesc birourile redactorilor unui ziar, ale unei reviste etc. Am ieșit într-o zi din redacție și, prins ca de-o spaimă, am plecat la țară, la un prieten. ANGHEL, PR. 56. – Variantă: (învechit) redacțiune, redacțiuni (HASDEU, I. V. 255), s. f.

CRONICĂ LITERARĂ (< fr. chronique littéraire) Formă a disertației, denumită astfel datorită periodicei sale apariții (zilnic, săptămînal, lunar) în paginile acelorași publicații – ziare, reviste – și care constă în relatarea publicațiilor apărute în răstimp sau a manifestărilor din diferite domenii de activitate. Ea poate fi de mai multe feluri: științifică, literară, politică, muzicală, economică, sportivă etc. Exemplu: Cronica mizantropului (în Lumea și Națiunea) și Cronica optimistului (în Contemporanul) de G. Călinescu. Ex. de cronică literară: „Familia, mai mult sub aspectul ei pitoresc și evocativ, era o preocupare vădită și-n primul roman al d-lui Călinescu, în Cartea nunții.” „Romanul de astăzi, Enigma Otiliei, este construit cu un meșteșug sigur, pe mai multe planuri, și cu o detașare epică întru totul stăpînă pe materialul uman, atît de divers și de închegat în fizionomia lui.” POMPILIU CONSTANTINESCU, G. Călinescu: Enigma Otiliei, Vremea, 1938) Ex. de cronică istorică: „Și întrebînd Vasile Vodă pe postelnici cine din boieri este afară, au spus postelnicii că este logofătul cel mare, dvorește să-și ia ziua bună, că i-au venit veste de boală foarte grea jupînesei. Să fie zis Vasilie vodă: ”Ce om fără cale logofătul! Știindu-și jupîneasa boleacă și nu o ține aicea cu sine!„ Și i-au zis să intre, să-și ia ziua bună. Au intrat Ștefan Gheorghe logofătul cu fața scornită de mare mîhniciune și și-au luat voie să meargă spre case-și. Spun să fie zis Vasilie vodă: ”Să afle lucrul și voia sa.„ Neștiutoriu gîndul omului spre ce menește.” (MIRON COSTIN, Letopisețul țării Moldovei) Termenul cronică este folosit uneori și pentru acele romane cu caracter de istorie a moravurilor unei epoci (Chronique du XIX^e siècle de Stendhal; Cronica românească a veacului al XX-lea, titlu în care Cezar Petrescu îngloba romanele sale, în năzuința de a fi un istoriograf al vieții sociale a epocii sale).

GOURMONT [gurmõ], Rémy de (1858-1915), scriitor francez. Unul dintre fondatorii revistei „Mercure de France”. Poet, dramaturg și prozator simbolist, s-a impus mai ales prin eseurile sale subtile („Estetica limbii franceze”, „Promenade literare”).

REDACȚIE ~i f. 1) Instituție care elaborează publicații (ziare, reviste, cărți etc.). 2) Clădire unde se află această instituție. 3) Colectiv de redactori care îngrijesc o publicație (sau mai multe). 4) Variantă a unei lucrări (literare, muzicale etc.). 5) Modul în care este redactată o lucrare. [G.-D. redacției] /<fr. redaction, germ. Redaktion

GHEREA (DOBROGEANU-GHEREA) 1. Constantin Dobrogeanu-G. (1855-1920, n. Slaveanka, Ucraina), critic literar; unul dintre conducătorii social-democrației române. Teoretician al mișcării socialiste în România („Ce vor socialiștii români?”, „Concepția materialistă a istorie”). Îndrumător al revistei „Contemporanul” și al altor publicații social-culturale legate de mișcarea muncitorească. Autor al unor lucrări de sinteză asupra societății românești („Neoiobăgia”, „Socialismul în țările înapoiate”), de critică și estetică literară („Studii critice”). A dus o polemică de răsunet cu T. Maiorescu, susținând principiul „artei cu tendință” și „critica științifică”. Studii consacrate unor mari scriitori contemporani (Eminescu, Coșbuc, Caragiale, Vlahuță). M. post-mortem al Acad. (1948). 2. Ioan (Ionel) Dobrogeanu-G. (1895-1978, n. Ploiești), scriitor și filozof român. Fiul lui G. (1). A analizat noțiunile fundamentale ale simțului comun și contradicțiile acestora („Eul și lumea”). Eseuri, memorialistică („Amintiri”), traduceri.

MANUSCRIS, -Ă adj., s. n. 1. Adj. (Despre texte, lucrări, în opoziție cu tipărit) Scris cu mîna; manuscript. Aflînd pentru folosul marinii (meșteșugul mării) un instrument numit curvograf, a avut cinstea de a-l înfățișa righii, precum, și o osteneală destul de mare manuscrisă (scrisă cu mîna) asupra celor mai dîntîi teatruri din Franța, CR (1829), 100¹/10. Puține zile după aceea apăru în 25 martiu la Sibiu o proclamațiune manuscrisă. BARIȚIU, P. A. II, 84. „Scrisoarea unui boier moldovan” e un pamflet în 32 pagine manuscrise, în care Tăutul se ridică uneori la o înălțime de idei nespusă. RUSSO, S. 124. M-am cercat să cetesc un romanț din acele manuscrise, dar scrisoarea era atît de încîlcită, încît le-am lăsat. NEGRUZZI, S. I, 11. Biblioteca Bistriței e compusă în general de cărți bisericești manuscrise și tipărite. ODOBESCU, S. I, 343. Intră în negocieri cu un librar anticar și întocmește o listă de opere tipărite și manuscrise ce ar fi trebuit să fie cumpărate de stat. CĂLINESCU, E. 248. 2. S. n. Text scris de mînă (astăzi și dactilografiat) ; manuscript, (învechit, rar) manuscrit. Aga Asachi au făcut în limba românească oarecare cercări din carile să alcătuisă o culegere de fabule, însă focul din 1827 au înghițit ostineala de 12 ani a alcătuitoriului, carile au pierdut în acea zi mînuscrisurile. AR (1829), 19²/40. Cărți și multe mînăscrise arăbești, RUS, I. I, 160/4. Înaltul manuscris împărătesc din 21 decem. 1860 cătră președintele provizoriu al cancelariei aulice transilvane. BARIȚIU, P. A. III, 73. Cărțile și manuscrisurile cele mai vechi, RUSSO, S. 77. Cream tihnit o nouă poezie. . . Cînd fantomatic prinde să transpară Pe manuscris o umbră viorie. ANGHEL-IOSIF, C. M. II, 18. În manuscrisele poeziilor lui se vede munca de a da strofelor ordinea cea mai firească. IBRĂILEANU, S. L. 228, cf. id. S. 151, NICA, L. VAM. 149. În fiecare dimineață se prezenta conștiincios la „Drapelul” cu manuscrisul pregătit. REBREANU, R. I, 209. Întorcea foi după foi scrise, urmărea sfîrșitul unui manuscris ce era discutat de mult. BACOVIA, O. 244, cf. 233, 245. Toate revistele i-au primit cu indiferență manuscrisele. C. PETRESCU, C. V. 121, cf. 149. El își dă seama că fără o colecție de manuscrise, o operă serioasă de istorie literară veche nu se poate întreprinde. CĂLINESCU E. 248. În fața lui, pe caseta de litere stăteau. . . vreo zece-cincisprezece manuscrise. CONTEMP. 1954, nr. 382, 4/1. Șincai rătăcește necontenit. . . purtîndu-și manuscrisul bogat în niște desagi de lînă. ib. nr. 388, 5/4. Lumina nemișcată și rotundă Pune-o pecete albă de lentilă Pe manuscrisul început. V. ROM. iunie 1954, 74, cf. mai 1954, 276. Semn cu semn, literă cu literă mi-ai refăcut manuscrisele în plumb. ARGHEZI, P. T. 168, cf. id. T. C. 160. A rămas o ladă de cărți și manuscrise de la episcopul Ilarion. CAMIL PETRESCU, O. I, 200. Din cercetarea manuscriselor lui Ceaikovski se vede că muzicianul încerca patru-cinci teme pînă ce se hotăra pentru cea mai izbutită dintre ele. STANCU, U.R.S.S. 88, cf. 30, 53. Eminescu era un mare căutător și cercetător de manuscrise vechi. BENIUC, P. 25, cf. 18. ◊ Loc. a d j. și a d v. În manuscris = netipărit, manuscris (1). [Romanul] mai bine de zece ani circulase clandestin, în manuscris, SCÎNTEIA, 1960, nr. 4834. - Pl.: (1) manuscriși, -se, (2) manuscrise și (învechit) manuscrisuri. – Și: (învechit, rar) mînuscrís, mînăscrís s. n. - De la manuscript, prin înlocuirea lui script cu scris. – Mînuscris, mînăscris: prin apropiere de mînă.

Crainic, Nichifor (1889-1972), teolog creștin ortodox de seamă, pseudonimul literar, apoi numele oficial al lui Ion Dobre, n. în com. Bulbucata, jud. Giurgiu, prof. de mistică la Facultatea de teologie din București, eseist și gazetar, din 1926 director al revistei „Gândirea” și apoi al ziarului „Calendarul”. Membru al Academiei Române (1940). A fost condamnat de regimul comunist în 1947 la 25 de ani de muncă silnică, din care a executat 15 ani. A scris și publicat poezie: Șesuri natale (1916), Darurile pământului (1920), Țara de peste veac (1931); eseuri: Icoanele vremii (1919), A doua neatârnare (1926), Sensul tradițiunii (1929), Sensul frumosului (1932), Rasă și religie (1936), Puncte cardinale în haos (1936), Nostalgia Paradisului (1940), precum și numeroase articole în revistele și publicațiile vremii, toate având un fond religios, moral și patriotic.

KOGĂLNICEANU 1. Mihail K. (1817-1891, n. Iași), om politic, istoric, scriitor și publicist român. Orator de mare talent. Acad. (1868). Președinte al Acad. (1887-1890). Prof. de istorie națională la Academia Mihăileană. A publicat documente istorice în revista „Arhiva românească” (1840-1841 și 1845), înființată și condusă de el, culegerile „Letopisețele Țării Moldovii” și, ed. a II-a, „Cronicele României sau Letopisețele Moldovei și Valahiei”. A editat periodicele: „Dacia literară” (1840), „Propășirea. Foaie științifică și literară” (1844) și „Steaua Dunării” (1855-1860). Romantic prin metoda de cercetare, K. a afirmat printre primii ideea potrivit căreia cunoașterea trecutului patriei este o chezășie a afirmării naționale și a întocmit o istorie a românilor („Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens”, vol. I, perioada 1241-1792). Deși nu a participat direct la mișcarea revoluționară din 1848, se încadrează, prin programul său politic (emanciparea națională a românilor, prin unire și dobândirea autonomiei, regenerarea socială prin înlăturarea privilegiilor, împroprietărirea țăranilor și dezrobirea țiganilor, acordarea, în general, de drepturi civile și politice tuturor cetățenilor, răspândirea culturii prin școli, presă și tipărituri) în ideologia pașoptistă. A redactat, în emigrație, din însărcinarea Comitetului revoluționar moldovean, „Dorințele partidei naționale în Moldova” și „Proiect de constituție pentru Moldova”. Rol important în lupta pentru unirea Principatelor. După Unire, ministru, apoi prim-min. al României (1863-1865), contribuind la adoptarea unor legi democratice, ca secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară și electorală ș.a. Ca ministru de Externe (1876, 1877-1878) și-a legat numele de actul proclamării independenței naționale a României (9 mai 1877). În literatură, a abordat proza de inspirație autobiografică („Iluzii pierdute. Un întâiu amor”), istorică („Trii zile din istoria Moldaviei”), de observare satirică a moravurilor („Fiziologia provințialului din Iași”, „Adunările dănțuitoare”), romanul („Tainele inimii”, neterminat), pamfletul ș.a. 2. Vasile K. (1863-1941, n. Iași). ziarist și om politic român. Fiu al lui K. (1). Între 1906 și 1907, a încercat să constituie un partid țărănesc.

MANUSCRIPTUM, revistă trimestrială editată de Muzeul Literaturii Române din București (din oct./dec. 1970). Director fondator: D. Panaitescu-Perpessicius (1970-1972). Redactor-șef (din 1992) Dan Condeescu. Specializată în publicarea de scrieri și documente literare inedite. Colaboratori: Ș. Cioculescu, Al. Piru, P. Cornea, R. Vulpescu, N. Manolescu, M. Zaciu, N. Florescu, D. Simonescu, D. Vatamaniuc, P. Creția ș.a.

INEDIT, -Ă, inediți, -te, adj. (Despre opere literare sau științifice) Care n-a fost încă publicat, care se tipărește sau se publică pentru prima oară. Operă inedită. ▭ Articolele cuprinse în acest volum au fost tipărite în revista «Contemporanul», afară de două, inedite. GHEREA, ST. CR. I 5. ♦ Fig. Necunoscut mai înainte, neobișnuit, nou. Justa apreciere a unei opere implică stabilirea specificului său, a modului original, inedit, în care un scriitor reflectă un anumit aspect nou din viață. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 361, 3/5. Limba scrisă... găsește în resursele limbii vorbite formule inedite, elemente expresive de cea mai înaltă valoare stilistică. L. ROM. 1953, nr. 2, 38.

SOCIETATEA DE MÂINE, revistă pentru probleme sociale și economice, apărută trimestrial la Cluj (1924-1940) și apoi la București (1940-1945). Editor și redactor-șef: Ion Clopoțel. A dezbătut în paginile ei probleme sociale, economice, politice, juridice, literare și culturale. A avut colaboratori de marcă, printre care: M. Ralea, P. Andrei, N. Bagdasar, C. Rădulescu-Motru, E. Isac, A. Cotruș, M.R. Paraschivescu, G. Bogdan-Duică, L. Rusu, O. Ghibu, S. Pușcariu, S. Mehedinți, T. Vianu, D. Gusti, o. Goga, G. Galaction, Gh. Vâlsan, Th. Capidan, Șt. Pașca, P. Pandrea.

ALUZIE (< fr. allusion < lat. allusio, de la adludere, a-și bate joc) Figură de stil rînduilă de gramaticieni printre tropi. Mod de exprimare care constă în evocarea unui obiect, a unui fapt, fără a-l numi de-a dreptul. În fond, aluzia este o discretă comparație, prilejuind strecurarea unui sfat, a unei poante satirice sau a unei laude, precum și caracterizarea sugestivă a unei situații ori a exprimării unei idei abstracte, ca, de exemplu, comparația făcută de Voltaire asupra unui discurs funebru, pe care îl asemuia cu sabia lui Carol cel Mare și adăuga, spre mai deplina lămurire a celor care nu înțelegeau: „lungă și plată”, sarcastică aluzie la lungimea și platitudinea acelui discurs. Vechile clasificări deosebeau aluziile, după origine și sens, în aluzii istorice, cu referire la un fapt istoric (aluzia lui Mirabeau în fața Adunării Naționale cu privire la scăderea popularității lui: „Eu știu că nu este decît un pas de la Capitoliu la stînca Tarpeia”), mitologice (chinul lui Tantal etc.), încercîndu-se și alte delimitări, bazate pe anumite criterii, ca acela al funcției aluziei sau al intenției cu care este folosită, al domeniului la care se referă (aluzie literară, politică, socială, folclorică ș.a.), clasificări, oarecum arbitrare, datorită interferențelor dintre diferitele categorii. Aluzia apare de obicei în creațiile cu tendințe moralizatoare, satirice sau polemice, ca fabula, teatrul comic, reviste, parodii ș.a., precum și în poezia modernă.

PARNASIANISM s.n. Curent sau școală literară franceză în a doua jumătate a sec. XIX, care cultiva o poezie picturală, rece și impersonală, caracterizîndu-se prin cultul formei și printr-un estetism exagerat. [< fr. parnassianisme, cf. Parnasul contemporan – revistă franceză (1866-1876)].

ORTODOXÍSM (< ortodox) s. n. 1. Confesiune creștină ortodoxă. 2. Calitatea de a fi ortodox. 3. Curent de idei literar-artistic apărut în România, în perioada interbelică. Cultiva teme și motive religioase ortodoxe, considerându-le nota esențială a românismului. Reprezentanții acestui curent, al cărui exponent de seamă a fost N. Crainic, s-au reunit în jurul revistei Gândirea.

cântec (în folclorul românesc) I. 1. C. propriu-zis. Genul (1, 3) cel mai bogat în tipuri melodice și teme poetice, preponderent liric, al folclorului românesc. Gen neocazional (în afară de c. de joc), c. se execută de oricine (tineri și bătrâni, femei și bărbați), solistic sau în grup. Uneori este însoțit, heterofonic*, de instr. tradiționale (fluier*, cimpoi*). A luat naștere, în mod inegal, pe plan regional, pe baza elementelor de expresie ale unui fond străvechi, însumând și unele trăsături ale altor genuri, ocazionale (colindă*, de ex. c. de nuntă) sau neocazionale (doină*); în extremitatea nordică transilvăneană, singurul gen la care se adaptau texte poetice ocazionale sau neocazionale, epice sau lirice, era doina, până aproape de al doilea război mondial, deci c. a fost creat sau adoptat aici mai târziu, fenomen observat și în Câmpia Dunării. Influențele succesive, suprapunerile ulterioare genezei genului, transformările permanente ale interpreților („aici interpretarea se confundă aproape cu creația” [Brăiloiu]) au îmbogățit nucleul originar, dând naștere unui mare număr de tipuri melodice, variate ca structură: stilurile istorice (vechi și nou) și cele regionale. Terminologia pop. a c. este variată: hore, cântică, zicală, iar verbul a cânta (forma reflexivă a se cânta este utilizată numai în c. ceremoniale funebre), a zice, a hori. Tematica poetică reflectă intima legătură între c. și viața omului, complexitatea vieții lui sufletești și dinamica trăirilor umane, atitudinea față de natură, de muncă, de societate, funcția genului de-a lungul vremii (de „stâmpărare”, de delectare, de comunicare etc.), în imagini de o deosebită profunzime și de o negrăită frumusețe („Eu nu cânt că știu să cânta / Ci-mi mai stâmpăr inima”; „Cine-a făcut horile / Aibă ochi ca zorile / Și fața ca florile” etc.); „C-a izvorât direct din inima poporului; deci firea și inima lui o găsim în c.” (D.G. Kiriac); „este vorba de simțiri comune tututor, rostite într-un chip cunoscut oricui, din copilărie” (Brăiloiu). Constantele c. propriu-zis, numit astfel de Brăiloiu pentru a-l deosebi de c. ocazionale, sunt: formă strofică, fixă, alcătuită din 3-4 rânduri melodice*, ritm parlando rubato sau giusto silabic [v. sistem (II, 6)], bogăție tonal-modală, cu preponderența sistemului (II, 4) pentatonic* anhemitonic, profil descendent, melodică melismatică* sau silabică, raporturi variate între sunetele de cadență (1) ale rândului melodic și ale cadenței finale (de secundă*, terță*, cvartă*), concordanță între dimensiunea și structura versului și a rândului melodic, structurare a melodiei în părți egale (2+2) sau inegale (1+2 sau 1+2), forme variate ale sistemelor sonore (paralelism de terță major*-minor* sau de secundă*), „metabola* pentatonică”, combinații de 2 microstructuri etc., sunete netemperate (v. temperare) sau mobile (bogăție coloristică), cadențe finale descendente (prin subton* VII, secundă mare, coborâre a treptei a două – frigică – prin salt de terță, cvartă sau cvintă*); melodia se desfășoară pe sintagme octosilabice, rar hexasilabice; emisiuni vocale [v. voce (1)] variate (de piept, nazală, cristalină etc.). Asocierea aceleiași melodii cu texte diferite este caracteristică c. cu condiția concordanței conținutului emoțional și a structurii (de ex.: o melodie croită pe un metru de 8 silabe nu poate fi adaptată decât la un vers de aceeași dimensiune). Același tipar arhitectonic poate conține tipuri melodice diferite după: conținutul rândului melodic, locul cezurii (4) principale, structura modală (v. mod) și sistemul cadențial. Condiții diferite de viață și nivel inegal de dezvoltare, trăsături psihice proprii unei colectivități, influențe etc., au determinat nașterea stilurilor regionale, formând adevărate „graiuri muzicale regionale”, care, păstrând caracteristicile specifice genului, se deosebesc prin elemente secundare. Bartók, pasionat cercetător și admirator al creației folc. românești, cunoscând parțial creația pop. românească și dintr-o deficiență de metodă (compararea a două genuri diferite ca structură și geneză), considera aceste graiuri muzicale foarte depărtate, numindu-le „dialecte”. În adevăr, se pot considera „dialecte muzicale” numai c. diferitelor ramuri ale poporului român (aparținând dialectelor aromân sau macedo-român, megleno-român, istro-român), alături de cel daco-român (de pe teritoriul țării noastre), ramură principală ca număr, unitate socială și și importanță. Graiul melodic regional acoperă, în linii mari, provinciile istorice. Dar, în interiorul acestora, se observă mai multe subgraiuri, ale căror caracteristici sunt mai pregnante în „centrul de intensitate” (Cocișiu), satele mărginașe ale zonei respective fiind mai puțin reprezentative din cauza unor influențe și împrumuturi interregionale. Cel mai valoros, din punct de vedere artistic, și mai diversificat în sitluri locale (ale „țărilor”, zone etnografice cu caracteristici pregnante locale) este graiul transilvănean. Concluziile lui Brăiloiu rămân o bază de pornire pentru cercetători, cu unele amendamente (rezultat al investigațiilor ulterioare ale folcloriștilor români), cu privire la rolul și ponderea unor influențe externe asupra repertoriului din Maramureș și „Câmpia” Transilvaniei. Extremitatea nordică a Transilvaniei (Maramureș, Oaș) se individualizează prin următoarele trăsături: strofă de 4-5 rânduri melodice, cu cezura după rândul 2 sau 3, preferință pentru structuri modale majore, melodii pentatonice (hemitonice sau anhemitonice) sau heptatonice* cu substrat pentatonic, metabolă metatonică, cadențele interioare pe treptele 1, 3, 5; cadența finală evoluează prin secundă-terță, recitativ* pe treapta 1 prin coborâre la cvarta inferioară plagală; înlocuirea ultimului rând melodic (sau ultimelor 2 rânduri finale) cu text de refren specific („Ș-apoi daina și daina / Și iară daina, daina” sau cu silabe variate); portamente* și glissando*-uri frecvente, formule (II) ritmice proprii sistemului giusto silabic, cu alternarea, regulată sau liberă*, a troheului* cu spondeul* sau lărgirea pătrimilor*; tendință spre ritm și mișcare regulată. Graiul năsăudean se particularizează prin: amploarea strofei melodice (4-6 rânduri) și labilitatea ei (în interpretare se pot eluda sau adăuga rânduri melodice), înrudirea cu doina prin sistemul de melismare, unele desene melodice și preferința pentru modul doric (cu treapta a 4-a cromatizată*); locul variabil al cezurii principale, forma cadențelor interioare descendente pe același sunet sau pe sunetele apropiate. Înrudit ca melodică, ornamentarea* și amploarea formei este subgraiul sălăjean; caracter profund dramatic și emisiune puternică de piept. Melodiile provenite din N, denumite „moroșenești”, circulă aici în formele originare sau asimilate în stilul local. Subgrupa zonei numită de Bartók, „Câmpia” este înrudită cu graiul sud-vestic; câteva particularități locale: mobilitatea strofei melodice și a ornamentării, în aceeași piesă (unele strofe melodice pot fi bogat melismatice, altele silabice), circulație slabă a melodiilor cu mai puțin de 4 rânduri, cezură după rândul al doilea (răspândită în tot S-V Transilvaniei), existența unor melodii construite pe un metru* endecasilabic, preluat din folc. maghiarilor conlocuitori. Melodia astfel îmbogățită este asociată tot cu versul tradițional românesc de 8 silabe, la care se adaugă trei silabe (trai lai lai sau ș-ai lai lai) sau se repetă ultimele trei silabe ale versului („Cine-a făcut dragostile” + „dragostil’”). Sudul Transilvaniei are câteva trăsături comune. Strofă de 3 rânduri, cezură după rândul 2, sistem cadențial în care raporturile de secundă sunt frecvente, fie pe treptele VII, VII, fie pe 1, 1, 2; melodie bogată, cadență finală prin secunda superioară sau prin subton*, sistem pentatonic (sau moduri heptatonice cu 2 centri modali) și unele diferențieri locale, mai pregnante în Ținutul Pădurenilor (V. jud. Hunedoara până în jud. Alba), particularizat prin puternic substrat pentatonic, moduri cu cvartă lidică, între subton și treapta a 3-a, instabilă chiar de la o strofă la alta, varietatea conținutului rândului melodic (alături de AAAc, AAB, ABB, ABBAc, ABAB, ABAC, ABBC etc.), melismatică bogată, cadențe finale variate, dintre care se impun cadența frigică, dezvoltarea strofei prin adăugarea unui desen melodic, după cezură, foarte melismatic, chiar când restul melodiei este silabic, (desen care, prin dezvoltare până la metrul de 8 sau 6 timpi [I, 2], amplifică strofa) și înlocuirea, uneori, a versului în ultima parte a melodiei cu silabe speciale („lai, lai...”; „le, le, lea”, „Hai, hai” și „nu, dorule, nu” etc.); timbru* specific datorat unei emisiuni puternice de piept, terminarea sunetelor lungi cu lovitură de glotă și oprire bruscă, susținerea sunetelor lungite în aceeași intensitate (2), ceea ce conferă melodiei un caracter dramatic, sobru. Bine caracterizat prin câteva trăsături este și subgrupul bihorean: melodică de factură arhaică, utilizarea unui număr redus de sunete (4-5), lipsa cadenței finale frigice (Bartók) și preferința pentru cadența finală prin salt descendent (de terță, cvartă sau cvintă), frecvența structurilor modale lidiene, treapta a 3-a cromatizată (stabilă sau nu), forme reduse de 3 rânduri, adesea cu același conținut muzical (A A Ac și cezura după rândul al 2-lea), dezvoltarea strofei prin adăugarea unui desen melodic interior, executat pe silabe speciale („oi, hoi,” „ei, hei” etc.), intervale mari neumplute, pseudo-refrene (nu au loc fix melodic). Pilonii melodiei formează un „acord” în răsturnarea a 2-a, de tip major, iar în ultimul rând, un „acord” minor* (re-sol si; mi-sol si), ca și la Pădureni. Subgrupul bănățean se particularizează prin: strofe mai dezvoltate (cel puțin 4), la care se adaugă, adesea, refrene* regulate de 8 silabe sau refrene versificate (al căror text se modifică uneori după sensul versurilor); ultimul sau ultimele două refrene pot fi cântate pe silabe de refrene („Au, Doamne, că greu îi doru” etc.); scurte refrene interioare („Dodă, dodă”, „Ș-ai, Lino, dodă” etc.); cadențe finale variate și în plus cadențe pe tr. 2 sau prin secundă mărită; material sonor care depășește octava, pilonii primelor rânduri formează un acord major, iar în rândul final, acord minor al treptei a 2-a. În S-E Transilvaniei se disting mai multe subgrupuri (Țara Bârsei; Țara Oltului; Țara Târnavelor; Mărginimea) având ca trăsături comune: formă de 3 rânduri, cu cezură după rândul 1; rândul al 2-lea este unit cu rândul 3 printr-o broderie sau notă de pasaj, frecvența cadenței finale frigice și a cadenței interioare pe treapta a 3-a (3-3-1 sau 3-6-1; 3-1-1 etc.), în afară de cadența de subton și secundă mare descendentă; melodică puțin melismatică, formule melodice speciale. Deosebirile diferitelor subgrupe se rezumă la preferința pentru anumite formule, pentru unele raporturi cadențiale, tipul strofei, prezența și locul (sau absența) refrenului, sistemul de ornamentare. Graiul Munteniei și al Olteniei de N, înrudit cu graiul din S-E Transilvaniei, are ca trăsături proprii: tipul formulelor intonaționale, varietatea structurilor modale și ritmice (uneori combinații ale sistemului giusto silabic cu parlando rubato), varietate de raporturi cadențiale (combinații variate ale cadențelor pe treptele VII, 3, 1, 4 sau 5); precizarea funcției pienilor* și frecvența lor în melodie au generat scări variate cu caracter pendulatoriu (hexacordice, heptatonice, adesea cromatizate*). În zona sudică, prezența doinei se face simțită prin numărul mare de rânduri melodice în melodica cu formă maleabilă, melismatică bogată sau stil silabic în giusto silabic, mobilitatea treptelor (ceea ce a determinat circulația unor melodii cromatice). Un subgrup original, înrudit de aproape cu al bănățenilor din zona de S-E (înrudirea a fost cauzată de schimburile de populație) se păstrează până astăzi în N Jud. Mehedinți, caracterizat prin: forma dezvoltată, adesea maleabilă, a strofei, melisme apropiate de cele ale doinei, intercalarea unor desene interioare (refrene reduse, interjecții melodice, expresii tipice), uniformitatea cadenței interioare, utilizarea modului mixolidic sau doric, fragmentare sau complete (confirmă nașterea c. propriu-zise prin filiație directă din doină). Graiul moldovenesc N este bine conservat și are ca elemente proprii: forma de 3 rânduri, cu cezură după rândul 1 (trăsătură specifică și subgrupului S-E transilvănean), cadență frigică, alături de cadențele celelalte, coloratură modală locrică, în eolic (prin coborârea instabilă a treptelor 2 și 5), formule apropiate de doină (recitative recto-tono pe hemistih, rotirea în jurul unor trepte principale, mobilitatea formei). Graiul moldovenesc central și S, slab individualizate prezintă elemente comune cu zonele vecine, transilvănene sau muntenești. Cercetările sitematice au început și aici târziu, de aceea este dificil a defini cu precizie particularitățile, în trecut probabil mult mai evidente, ale unor graiuri regionale. Graiul dobrogean este eterogen, ca și structura populației. La fondul local străvechi se alătură stiluri variate, aduse de păstorii veniți din toate provinciile, unii stabiliți aici definitiv. Se pare că stilul local se apropie de cel din S Munteniei și al Moldovei, forma liberă fiind aici predominantă (ca și în extremitatea nordică a Transilvaniei). În ultimele două secole, a luat naștere, tot în cadrul graiurilor regionale și pe baza fondului național, un nou stil, numit „modern” (Brăiloiu), ca urmare a schimbărilor importante în viața oamenilor materiale, sociale și culturale (dezagregarea treptată a economiei închise țărănești și a vieții patriarhale, mari mutații de populații, fie în căutare de lucru, fie pentru a scăpa de exploatare, pendularea intensă sat-oraș sau sezonieră, serviciul militar, importanța accentuată a lăutarilor* în viața satelor și repertoriul eterogen al acestora etc.). Noul stil se impune prin marea sa accesibilitate, circulație largă, rapidă, dezvoltarea inegală pe plan regional (se pare că primele c. de stil nou au apărut în zona subcarpatică), caracterul exuberant, dinamic, realizat prin mișcare rapidă și ritm regulat (apropiat de de ritmul măsurat), simplificarea melodiei prin renunțarea la bogăția melismatică, contur melodic variat. Alte trăsături: dezvoltarea strofei melodice prin adăugarea unor noi rânduri melodice sau repetare, ca și a arcului melodic al rândului melodic, prin adăugarea, la tiparul metric tradițional, a unor interjecții, scurte desene melodice cântate pe silabe de refren, la începutul sau sfârșitul rândului melodic, amplificarea materialului sonor și a ambitusului (1), diversitatea cadenței interioare în afară de cadența pe treptele VII, 1, 3, 5, cadențe în registrul superior al modului (pe tr. 6, 7, 8); o mai mare plasticitate ritmică, noi raporturi între cadența finală și cadențele interioare, apariția tonalității (1) major-minore, structură tonală, sensibile*, formule de cadențe ascendente, preferința pentru melodii cu un singur centru funcțional, prezența refrenului în final sau în interiorul discursului muzical. Încadrarea melodiei în ritm de horă (1) sau de sârbă*, trăsătură proprie inițial Olteniei, s-a generalizat, ca și adaptarea textelor lirice la melodii de joc, ceea ce are unele consecințe negative: pierderea caracterului liric al genului, simplificarea structurilor modale și înlocuirea lor treptată cu tonalitatea major-minoră, apariția unor forme hibride, în care nu se mai conservă trăsăturile inițiale ale genului și ale specificului național. Cel mai puternic este afectat metrul, prin crearea urro versuri care depășesc dimensiunea octosilabicului; utilizarea heterometriei, din necesitatea asocierii textului poetic cu melodii de joc* ale căror trăsături stilistice și struturale diferă de cele ale c. propriu-zis și a unor tipuri de strofe și formule ritmice nespecifice genului. 2. C. de leagăn. Deși în unele zone păstrează melodii cu trăsături proprii (ritm iambic*, melodie silabică, formă redusă, pentatonică sau hexatonică), în cele mai multe regiuni, textul poetic, mai bine conservat, este asociat cu melodii de c. propriu-zis sau de doină. 3. C. epic. În unele zone (Transilvania, parțial Moldova) textele epice se intonează pe melodii de c. propriu-zis („c. baladă”), fenomenul fiind frecvent pentru baladele nuvelistice și în ultimele secole, și pentru alte categorii epice [v. baladă (IV)]. 4. Cântece ceremoniale și rituale, c. integrate unui obicei sau unui rit, care se cântă de obicei în grup sau, mai rar, individual, și sunt însoțitte de o recuzită specială (bastoane, brad, steag etc.). Numite și ocazionale, acestea au un caracter agrar (caloian*, paparudă*, c. cununii*) sau sunt legate de evenimentele importante din viața omului (c. de nuntă: al miresei, al mirelui, al soacrei, al zorilor etc.; de înmormântare: c. bradului*; zorile*; de priveghi etc.; c. de șezătoare, c. de stea, cu trăsături literare și muzicale proprii). O parte din acestea au împrumutat melodii de c. propriu-zis („ritualizare” – Brăiloiu) ori au pătruns în repertoriul neocazional („dezafectare” – Brăiloiu), uneori după schimbarea melodiei inițiale. 5. C. orășenesc, c. cu caracter eterogen în ce privește originea, influențele (orient. sau occid.), structura și stilul; unele pătrunse din mediul rural, altele create de către orășeni, de către lăutari sau compozitori. Sunt interpretate de locuitorii suburbiilor sau de lăutari. Se cunosc mai multe specii de c. orășenești, între care și c. de lume*, melodii populare cu text erotic, de influență greco-orientală (creații semi-culte sau ale unor autori ca Anton Pann, Ucenescu ș.a.); c. „în stil popular”, sunt uneori cuplete (II) de revistă*; c. „de ascultat”, multe izvodite de lăutari. 6. C. muncitoresc-revoluționar, ca gen folcloric, a luat naștere în ultimele decenii ale sec. 20, în strânsă legătură cu c. țărănesc, cristalizându-și lent caracteristici de conținut și formă proprii. Inițial, textele literare, reflectare veridică a vieții și năzuințelor clasei muncitoare, au fost adaptate la c. de stil vechi, din diferite zone (parțial transformate pentru a corespunde conținutului nou de viață) sau la melodii compuse de personalități cunoscute, adesea cu pregătire muzicală (v. cântec de masă). II. Prezența c. pentru voce și acompaniament* în muzica culturală românească corespunde formei pe care a căpătat-o la noi genul de largă circulație în romantism* al liedului* (germ.) sau melodiei (fr.) Specificul românesc al genului este precizat încă din creația precursorilor, fie în domeniul muzicii vocale de cameră* (G. Stephănescu, C. fluierașului) sau corală (G. Stephănescu, C. satului natal), marcând diferențierea față de practicarea unui stil mai apropiat de tipul europ. menționat anterior. Dar, și în condițiile unei relații de interinfluență stilistică cu romantismul epocii, faptul că G. Dima, G. Stephănescu creează muzică pe versurile unor poeți români contemporani lor (V. Alecsandri, M. Eminescu, Tr. Demetrescu) sau pe versuri pop. dovedește orientarea pe un făgaș autohton a c. pentru voce și pian. Evoluția genului continuă în sec. 20, atât pe linia de confluență cu stilul general ap epocii (G. Enescu, Șapte c. pe versuri de Clément Marot, op. 15 și Melodii pe versuri de F. Gregh, J. Lemaître, S. Prudhommeș; A. Alessandrescu, Melodii pe versuri de Tr. Klingsor, Hélène Vacaresco, A. Musset; F. Lazăr, Melodii pe versuri de H. Heine; D. Lipatti, c. pe versuri de A. Rimbaud, P. Eluard, P. Valéry), cât și pe cea a creării unui stil românesc de c. prin armonizări*, aranjamente* și prelucrări* de melodii populare (D.G. Kiriac, T. Brediceanu, S. Drăgoi, G. Breazul, C. Brăiloiu). Sinteza c. românesc pentru voce și pian atinge, prin întreaga creație a lui Mihail Jora, nivelul superior al relației genului cu sursele muzicii naționale de sorginte populară, prin maxima potențare a versurilor originale inspiratoare (atitudine demonstrată exemplar în C. din fluier pe versurile lui T. Arghezi, și dezvoltată cu consecvență în ciclurile de cântece pe versuri de L. Blaga, T. Arghezi, O. Goga, Z. Stancu, Mariana Dumitrescu, pe parcursul a mai bine de cinci decenii). Creația contemporană cunoaște o afirmare complexă a acestui gen în lucrările unor compozitori care i-au oferit o excepțional de diversă configurație în muzica de cameră, de la miniatura vocală (D. Gheciu, Zeno Vancea, T. Ciortea, P. Bentoiu, Felicia Donceanu, N. Coman) la ciclul de cântece (P. Constantinescu, Șapte cântece din ulița noastră; H. Jerea, Patru cântece antirăzboinice). Se adaugă și formule noi, de îmbogățire a aparatului instr. de acompaniament, tinzând spre complexitatea formelor moderne de exprimare sonoră (L. Feldman, Cinci poeme pentru recitator și cvintet, pe versuri de Mariana Dumitrescu). C. vocal este prezent și în repertoriul muzical destinat copiilor, în culegeri de prelucrări și antologii (G. Breazul, Carte de c. pentru copii pentru cl. I-a primară, 1932), în creația unor compozitori, uneori sub forma melodiilor corale, având un specific intonațional și ritmic apropiat de universul vârstei și de repertoriul popular specific (H. Brauner, Ploaia, Pârâuș, apă vioară, Ce de flori). În unele lucrări vocal-simf. sau de operă* c. înlocuiește aria (1) ca moment solistic, atunci când se dorește o subliniere a sursei de inspirație pop. (P. Constantinescu, C. lui Ilie din actul III al operei Pană Lesnea Rusalim; Gh. Dumitrescu, C. Mamei lui Tudor, din oratoriul Tudor Vladimirescu). C. coral apare sub diverse forme, de la c. liric la cel patriotic. Acesta din urmă are o îndelungată tradiție, începând cu compozitorii precursori (Al. Flechtenmacher, C. Porumbescu, G. Musicescu, D.G. Kiriac) și devenind în contemporaneitate un gen major de exprimare a atitudinii patriotice, prezent în creația majorității compozitorilor. O formă mai nouă este cea a c. de tineret, c. ostășesc, c. de muncă, intens promovat în numeroase festivaluri și concursuri tematice. C. de muzică ușoară, bazat pe tradiția romanței și a c. liric reprezintă actualmente o variantă națională a șlagărului* contemporan, cu trăsături stilistice datorate inspirației din folc. C. este prezent și în muzica instr. sugerând apropierea de melodica vocală (M. Jora, Șase c. și o rumbă; Th. Grigoriu, C. din fluier din Suita Pe Argeș în sus).

CRITIC¹, critici, s. m. Cunoscător în problemele de literatură sau de artă, care analizează și apreciază operele artistice cu scopul de a le lămuri publicului și de a da artei o orientare justă. Articolele lui Lenin sînt un exemplu pentru criticii și istoricii literari marxiști de pretutindeni în privința felului cum trebuie făcută valorificarea justă a clasicilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2702. Poporul, ale cărui exigențe cresc pe zi ce trece, este cel mai ascuțit critic de artă. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 26, 3/3. Citise-ntîmplător un critic într-o revistă cunoscută o laudă exagerată. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 8.

FOAIE, foi, s. f. 1. Frunză. Pe cîmpie, undele unui vînt umed purtau foile galbene care luceau și treceau tremurînd, ca niște fluturi tîrzii. SADOVEANU, O. I 445. La răspîntii crește stogul De foi moarte de curînd. TOPÎRCEANU, S. A. 22. Ea ca șarpele prin foi Vine-ncet, pe ochi îmi pune Mîinile ei mici și moi. COȘBUC, P. I 117. Ei, vorba ăluia, în pofida căpșunelor, mîncau foile. ISPIRESCU, L. 213. Acolo-n ochi de pădure, LÎngă trestia cea lină Și sub bolta cea senină Vom ședea în foi de mure. EMINESCU, O. I 54. ◊ (Urmat de determinările «verde», «lată», «îngustă» etc., servește ca introducere în poezia populară) Foaie verde flori de fragă, Picioarele mi se leagă Ori de frunză, ori de iarbă, Ori de tine, mîndră dragă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. ♦ Sepală sau petală. Roza la noi se numea «rujă», pînă ce au venit grecii și i-au zis trandafir... (cu treizeci de foi). NEGRUZZI, S.I 101. 2. Bucată dintr-un material cu una din dimensiuni foarte mică în raport cu celelalte două. Foaie de tablă. 3. Bucată de hîrtie, de obicei de formă dreptunghiulară (servind la scris); filă a unei cărți, a unui registru sau a unui caiet. Întorcînd foile încet, fără foșnet, ca să nu tulbure tăcerea. V. ROM. noiembrie 1953, 325. Scoțînd carnetul, întinse un creion ș-o foaie de hîrtie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 42. Astfel ea uitat-au poate Aste foi de dînsa scrise. EMINESCU, O. I 125. ◊ Fig. Pe toată ziua rupem cîte o foaie din frumoasa carte a vechiei. NEGRUZZI, S. I 204. ◊ Foaie volantă = tipăritură pe o singură foaie care este răspîndită în public; filă detașată dintr-un caiet, carte etc. ◊ Expr. A întoarce foaia sau a o întoarce pe foaia cealaltă = a-și schimba atitudinea sau purtarea față de cineva, devenind mai aspru. Dascălul văzu că a cam scrîntit-o și-o întoarce pe foaia ailaltă. ISPIRESCU, L. 273. ♦ Adeverință, dovadă oficială care atestă un drept, o obligație etc. Foaie de angajament. ◊ Foaie de drum = bilet (individual sau colectiv) plătit de autoritatea care-l eliberează și pe baza căruia se poate face o călătorie cu trenul. (Ieșit din uz) Foaie de zestre sau foaie dotală = act care consemnează zestrea unei fete sau a unei femei căsătorite. Curg foile de zestre, ca ploaia, la părinții lui Mătăhuz-Împărat. ISPIRESCU, L. 291. Mi-a zis că a veni deseară cu feciorul său să petreacă aici cîteva ceasuri și să se înțeleagă cu dumneata asupra foaiei de zestre. ALECSANDRI, T. I 34. 4. (Învechit) Ziar, revistă. Redacția acestei foi va primi orice plîngere dreaptă a cetățenilor și va face să răsune coloanele sale în favorul celor nedreptățiți. BOLINTINEANU, O. 247. Povestea asta se tipări în foaia «Propășirea». NEGRUZZI, S. I 94. O asemenea foaie ne vom sili ca să fie «Dacia literară». KOGĂLNICEANU, în DACIA LIT. 10. 5. Lățimea unei pînze; bucată de pînză întrebuințată în toată lățimea ei la confecționarea unei haine. Fustă de lînă dintr-o foaie. SEVASTOS, N. 47. ♦ (La pl.) Fustă. Bluzuliță de culoare deschisă, fără mîneci, foi închise. SAHIA, U.R.S.S. 21. ◊ Foaie de cort = bucată de pînză impermeabilă din care se face un cort. Am scos foaia mea de cort și ne-am înfășurat amîndoi, mai mult capetele. SAHIA, N. 80. 6. (Urmat adesea de determinări introduse prin prep. «de») Strat de aluat întins și subțiat, din care se fac plăcinte, tăiței etc. Am subțiat [șnițelul] ca pe o foaie de plăcintă. CAMIL PETRESCU, T. II 70. Două lumînări de seu ard p-o masă rotundă... bună pentru întins foi de plăcintă. DELAVRANCEA, S. 40.

PUBLICA, public, vb. I. Tranz. (Cu privire la opere, articole, informații etc.) A face să apară, a da la iveală, a tipări. O revistă de avantgardă îi publicase o novelă. C. PETRESCU, C. V. 145. Publicam în vremea ceea poezii. I. BOTEZ, ȘC. 59. Cațavencu poate muri astăzi, mîine gazeta lui tot o să publice scrisoarea noastră. CARAGIALE, O. I 130. ◊ Refl. pas. Din contribuțiunile membrilor ei s-au publicat multe opere literare. GHICA, S. A. 149. – Prez. ind. și: (învechit) publicez (PANN, N. H. 20).

Poporanism (de la poporan, după modelul rus narodnicestvo) Socotit ca o mișcare politico-ideologică, influențată de narodnicismul rus, poporanismul este teoretizat în literatura noastră de criticul G. Ibrăileanu al cărui program literar se baza pe categoria specificului național, iar pe plan politico-ideologic, de C. Stere. Poporanismul, în literatură, opune spiritului romantic și idilic al sămănătorismului o literatură realistă, critică, democratică, expresie a realităților naționale, inspirată din viața poporului și pentru popor. Poporanismul, ca doctrină politică, nu înțelege rolul proletariatului. Revista reprezentativă a poporanismului a fost Viața românească (Iași, 1906) condusă de C. Stere și G. Ibrăileanu. Printre poporaniști se numără scriitori ca M. Sadoveanu, Calistrat Hogaș, Gala Galaction ș.a.

IERUNCA, Virgil (pe numele adevărat Virgil Untaru) (1920-2006, Lădești, jud. Vâlcea), critic literar și publicist român. Soțul Monicăi Lovinescu. Stabilit în Franța (1947). Redactor cultural al emisiunilor pentru străinătate ale Radiodifuziunii Franceze, cercetător la Centrul Național de Cercetări Științifice (CNRS) din Paris. Colaborator la Radio Europa Liberă, cu emisiuni de promovare a valorilor românești autentice și denunțare a compromisurilor cu puterea comunistă. Redactor la revistele „Limite” și „Ethos”. Publică primul studiu despre „Fenomenul Pitești”. Eseuri polemice și recuperatoare („Românește”, „Dimpotrivă”, „Subiect și predicat”, „Semnul mirării”).

CENACLU (< fr. cénacle; < lat. cenaculum, sala unde se cina) Adunare periodică a unui număr de scriitori (fie colaboratori la aceeași revistă, fie avînd preocupări comune) în cadrul unor asociații profesionale, case de cultură, școli etc., adunare în vederea lecturării creației artistice a membrilor ei și a discutării acesteia. Asemenea cenacluri au apărut la noi spre finele secolului al XIX-lea (cercul Junimea, condus de criticul Titu Maiorescu, cenaclul Sburătorul al lui Eugen Lovinescu). Astăzi, cenaclurile literare se bucură de o bogată prețuire și răspîndire, ele contribuind la formarea și afirmarea de noi talente literare.

RIKSMÅL [ríksmo:l] (cuvânt norvegian „limba statului”) subst. Una dintre cele două limbi literare norvegiene moderne, alături de landsmål, creată în sec. 19, pe baza limbii daneze (care fusese timp de patru sec. limba scrisă oficială în Norvegia), cu multe elemente norvegiene din graiurile orășenești. În r. au scris H. Ibsen și B. Björnson, clasicii literaturii norvegiene din sec. 19, și tot în r. sunt publicate astăzi operele celor mai mari scriitori, principalele ziare și reviste; r. predomină, de asemenea, în teatru, în știință, în viața de afaceri etc. Se mai numește bokmål (în norvegiană „limba cărturărească”). Astăzi există o puternică tendință de apropiere a r. de landsmål, ceea ce dă naștere unor forme de compromis între ele.

TEATRU ~e n. 1) Instituție de cultură care se ocupă cu punerea în scenă a operelor dramatice sau muzicale. ~ de revistă. ~ de păpuși. ~ de operă. 2) Clădire în care se află această instituție. ◊ ~ de vară loc special amenajat într-o grădină publică, unde au loc reprezentații artistice vara. 3) Prezentare pe scenă a unei opere dramatice; spectacol dramatic. ◊ De ~ care este destinat scenei; teatral. 4) Arta de a reprezenta pe scenă opere dramatice; profesie de actor. 5) Ansamblu de opere dramatice (aparținând unui scriitor, unei școli literare sau unei epoci); dramaturgie. 6) pop. Discuție aprinsă care atrage atenția celor din jur. ◊ A face (sau a juca) ~ a se preface. 7) Loc de desfășurare (a unei acțiuni, a unui eveniment etc.). ◊ ~ de operații (sau de război) zonă în care are loc o acțiune militară; câmp de luptă. [Sil. tea-tru] /<lat. theatrum, ngr. théatron, fr. theâtre, germ. Theater

SORESCU, Marin (1936-1996, n. Bulzești, jud. Dolj), poet și dramaturg român. Acad. (1992), Ministru al Culturii (1993-1995). Redactor-șef al revistei „Ramuri” din Craiova (1978-1990). Lirică parodică („Singur printre poeți”) și demitizantă, cultivând ironia ca mijloc de interpretare lucidă, deopotrivă ludică și gravă, a universului („POeme”, „Descântotecă”), o amplă suită, realizând, cu mijloace epice și descriptive, un tablou original al satului natal („La Lilieci”). Teatru parabolic („Iona”, „Paracliserul”, „Matca”, „Răceala”). Eseuri („Insomnii”, „Teoria sferelor de influență”), Proză („Trei dinți din față”, „Viziunea viziunii”). Critică literară („Ușor cu pianul pe scări”). Premiul Herder (1991).

HODOȘ 1. Iosif H. (Hodoșiu) (1829-1880, n. Bandu de Câmpie, jud. Mureș), istoric și om politic român. Acad. (1866). Participant la Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania (prefect al Legiunii Clujului). Unul dintre fondatorii organizației ASTRA; militant pentru drepturile drepturile românilor transilvăneni („Românii și constituțiunile Transilvaniei”). I se datorează traducerea și editarea lucrărilor lui D. Cantemir: „Descrierea Moldovei” și „Istoria Imperiului Otoman”. A colaborat la Dicționarul Academiei. 2. Enea H. (1858-1945, n. Roșia Montană, jud. Alba), literat și folclorist român. Fiul lui H. (1). M. coresp. al Acad. (1904). A alcătuit, cu ajutorul elevilor săi din Caransebeș, cea mai de seamă colecție de lirică bănățeană („Poezii poporale din Banat”). Autor al unui manual de istoria literaturii române. 3. Nerva H. (1869-1913, n. Baia de Criș, jud. Hunedoara), istoric și bibliograf român. Fiul lui H. (1). S-a ocupat de organizarea modernă a bibliotecilor și, îndeosebi, a Bibliotecii Academiei. Editor al „Revistei bibliografice” (1903-1904), primul periodic în această specialitate. În colab. cu I. Bianu, a scos „Bibliografia românească veche” (vol. 1, 2 și fasc. 1-2 din vol. 3), și cu Al. Sadi-Ionescu, „Publicațiunile periodice românești”. Și-a legat numele de editarea colecției de documente Hurmuzaki.

ODOBESCU 1. Ioan O. (1793-1857, n. București), general român. Șeful oștirii în timpul Revoluției de la 1848. Membru al guvernului provizoriu al Țării Românești (iun. 1848). A participat la complotul din 19 iun./1 iul. 1848, soldat cu arestarea membrilor guvernului revoluționar provizoriu (eliberați în aceeași zi de populația Bucureștilor). 2. Alexandru 0. (1834-1895, n. București), scriitor și om de știință român. Fiul lui O. (1). Acad (1870), prof. univ. de arheologie la București. Format sub influența generației pașoptiste, a desfășurat o bogată activitate politică și culturală. Ministru ad-interim la Culte (1862) și Externe (1863), ministru al Cultelor (1863); secretar al Legației române din Paris (1881-1885); director al Teatrului Național din București (1875). A publicat (1861) și condus „Revista română pentru științe, litere și arte”. Combătând exagerările latinizante, a susținut principiile ortografiei fonetice. Nuvele de factură romantică, reconstituind cu pregnanță ambianța istorică („Mihnea-Vodă cel Rău”, „Doamna Chiajna”), evocări („Câteva ore la Snagov”), pagini eseistice pornind de la teme cinegetice, relevând un excelent stilist de formulă clasică („Pseudokyneghetikòs”). A inițiat primele cercetări arheologice sistematice din România. Studii de arheologie („Istoria archeologiei”, „Le trésor de Pétrossa”, „Antichitățile din județul Romanați”), având și calități literare, folclor comparat („Răsunete ale Pindului în Carpați”, „Cânticele poporane ale Europei răsăritene, mai cu seamă în raport cu țara, istoria și datinile românilor”), istorie literară („Satira latină”, „Despre satira română”, „Poeții Văcărești”). Bogată corespondență, remarcabilă prin informația autobiografică și prin stil; memoriale de călătorie. Traduceri din poezia greacă și latină. S-a sinucis.

SINIAVSKI, Andrei Donatovici (1925-1997), scriitor și critic literar rus. Stabilit la Paris (1973). A publicat în Occident scrierile sale, într-o manieră grotesco-satirică privind fenomenele sociale și psihologice ale statului totalitar („Judecata continuă”, „Preferații”). Pentru publicarea în Occident, S. a fost condamnat (1966), împreună cu scriitorul rus Iuli M. Daniel (1925-1988). În cartea de memorii („O voce în cor”), înfățișează viața sa trăită în lagăr timp de șase ani. A mai publicat un roman autobiografic („Noapte bună”) și eseul „Plimbări cu Pușkin”. Redactor la revistei „Sintaksis”, apărut la Paris (din 1978).

RALEA, Mihai (1896-1964, n. Huși), sociolog, psiholog, eseist și om politic român. Acad. (1948), prof. univ. la Iași și București. Director al revistei „Viața românească” (1933-1940). În perioada interbelică, a desfășurat o activitate politică democratică și antifascistă, fiind membru al Partidului Național Țărănesc, pe care l-a părăsit în 1938. Ministru al Muncii (1938-1940) și al Artelor (1945-1946). Ambasador al României în S.U.A. (1946-1948). Director al Institutului de Psihologie al Academiei Române (din 1956). Influențat de E. Durkheim și de marxism, R. a formulat idealul unei democrații „sociale”, care să îmbine libertățile individuale cu solidarismul social („Introducere în sociologie”, „Contribuții la istoria societății”). A definit psihicul uman prin fenomenul „amânării”. Studii de antropologie filozofică („Explicarea omului”). Critică literară, eseuri („Interpretări”, „Atitudini”, „Comentarii sugestii”, „Perspective”, „Valori”, „Cele două Franțe”. Alte opere: „Istoria psihologiei” (în colab. cu C.I. Botez), „Sociologia succesului”, „Introducere în psihologia socială” (în colab. cu T. Herseni). Note de călătorie, traduceri.

CALC s. n. (< fr. calque, cf. it. calco): 1. copiere, imitare, traducere, preluare, împrumut indirect. 2. procedeu lingvistic prin care: se atribuie sensuri noi, după model străin, unor cuvinte existente în limbă; se împrumută și se imită procedeele de formare a cuvintelor, structurilor și formei interne a termenilor dintr-o limbă străină, pentru îmbogățirea altei limbi cu noi unități lexicale; se copiază sau se împrumută dintr-o altă limbă procedee morfologice sau sintactice: se copiază sau se traduc literal unități frazeologice dintr-o limbă străină. Procedeul a fost studiat de mulți lingviști români și străini. El este tratat detaliat în lucrarea lingvistului român Theodor Hristea – Probleme de etimologie, București, 1968. pp. 145-202. După părerea autorului acestei lucrări există patru tipuri fundamentale de calc lingvistic: calc lexical (semantic și de structură); calc gramatical (morfologic și sintactic); calc frazeologic (cu doi termeni, cu trei termeni și cu patru termeni) și calc lexico-gramatical (după un derivat, un compus sau un derivat de la un compus sau de la o sintagmă). ◊ ~ lexical: c. al cărui rezultat este sau îmbogățirea cuvintelor cu noi sensuri preluate după modele străine (c. semantic), sau îmbogățirea limbii cu noi unități lexicale prin împrumutarea sau imitarea procedeelor de formare a cuvintelor (c. de structură). C. lexical semantic este un împrumut de sens datorat bilingvismului; el constă în atribuirea unui sens nou unui cuvânt existent într-o limbă, după modelul corespondentului său dintr-o altă limbă, care este întotdeauna un cuvânt polisemantic. „Copierea” sensului este posibilă numai dacă cele două cuvinte care se suprapun în conștiința vorbitorului bilingv coincid parțial din punct de vedere semantic (dacă au cel puțin un sens comun, prin intermediul căruia să se efectueze transferul de sens sau de sensuri de la model la cuvântul care „imită”). Astfel: rom. lume însemna inițial „lumină”, ca și etimonul său latin lumen, -inis (și azi, regional, în expresiile: lumea ochilor „lumina ochilor”, a ieși la lume „a ieși la lumină”), dar sub influența v. sl. svet, care însemna „lumină” și „lume”, a căpătat și sensul de „univers”, „cosmos”; rom. limbă (< lat. lingua) a primit și sensul de „neam”, „popor” sub influența v. sl. iazâk, care însemna „limbă” și „popor” (sensul calchiat a dispărut însă cu timpul); rom. foaie mai însemna în secolul al XIX-lea și „ziar”, „revistă”, după model german și francez – Blatt și feuille având cele două sensuri, de „frunză” și „ziar” (este cunoscut titlul publicației „Foaie pentru minte, inimă și literatură” apărută în 1833 la Brașov, tradus după model german: „Blätter für Geist, Gemut und Literatur”). C. semantice mai noi după modele franceze, germane sau rusești se grupează în două mari categorii: a) cuvinte vechi îmbogățite cu sensuri neologice: rom. cerc (< lat. circus) a primit, alături de sensurile lui vechi și populare, sensuri moderne și cărturărești sub influența fr. cercle (< lat. circulus), în matematică și în îmbinările sintactice și frazeologice calchiate după franceză – cerc literar (cf. cercle litteraire), cerc de prieteni (cf. cercle d’amis), cerc polar (cf. cercle polaire), cerc vicios (cf. cercle vicieux), cercuri înalte (cf. cercles hauts) și cercuri politice (cf. cercles politiques), iar sub influența rus. krujok, în perioada socialistă, sensuri speciale în sintagmele cerc de studiu, cerc de învățământ politic, cerc studențesc etc: rom. mișcare, pe lângă sensul vechi, a căpătat sensul modern de „acțiune organizată”, sub influența fr. mouvement și a rus. dvijenie, în foarte multe combinații, întâlnite mai ales în stilul publicistic – mișcare revoluționară (cf. fr. mouvement révolutionnaire), mișcare populară (cf. fr. mouvement populaire), mișcare de masă (cf. rus. massovoe dvijenie), mișcare antirăzboinică (cf. rus. antivoennoe dvijenie) etc. b) cuvinte noi împrumutate (din limba latină, din limbile romanice sau din germană) îmbogățite cu sensuri noi prin c. după modele corespunzătoare neologice rusești sau franceze (este vorba mai ales de termeni politici și ideologici): brigadă, după rus. brigada, în îmbinările brigadă de tractoare, brigadă de bună servire, brigadă de lucru, brigadă de agitație etc.; birou, cu sensul de „organ executiv și conducător”, sub influență rusă, franceză și germană, în îmbinările birou de partid (cf. rus. partbiuro, fr. bureau du parti, germ. Parteibüro), birou politic (cf. rus. politbiuro, fr. bureau politique, germ. Politbüro) etc. C. lexical de structură constă în copierea sau împrumutarea așa-zisei forme interne a unui cuvânt străin (a modului de organizare a complexului sonor al cuvântului) care, de obicei, este un cuvânt compus sau un cuvânt derivat cu sufix sau cu prefix. C. lexicale de structură sunt mai numeroase decât cele semantice, iar cuvintele noi create prin ele au aceleași sensuri ca și modelele lor străine. Ele sunt fie totale (când se împrumută exclusiv forma internă a cuvintelor străine, iar complexul lor sonor este în întregime înlocuit sau „tradus” prin cuvinte ale limbii care împrumută) – mai frecvente, fie parțiale (când se împrumută numai o parte a cuvintelor străine, iar cealaltă – tema sau un afix – este tradusă) – mai rare. Astfel: supraveghea (cf. fr. surveiller), dreptunghi (cf. fr. rectangle), suprafață (cf. fr. surface), înnăscut (cf. fr. inné), întrevedea (cf. fr. entrevoir), bunăstare (< bună + stare, după germ. Wohlstand), poporanism (< poporan + suf. -ism, după rus. narodnicestvo) etc. sunt c. lexicale de structură totale. Tot c. lexicale de structură totale sunt și formațiile mai noi, ca legitate (< lege + suf. -itate, după rus. zakonomernost’), stângism (< stâng + suf. -ism, după rus. levizna), împăciuitorism (< împăciuitor + suf. -ism, după rus. primirencestvo), coraport (< co + raport, după rus. sodoklad) etc. Sunt c. lexicale de structură parțiale: v. rom. surveghea (cf. fr. surveiller), procentaj (cf. fr. pourcentage), triunghi (cf. fr. triangle), consfinți (cf. fr. consacrer), surprinde (cf. fr. surprendre) și sustrage (cf. fr. soustraire), deoarece prefixele au fost împrumutate, iar temele calchiate. Tot c. lexicale de structură parțiale sunt și formațiile mai noi: partinitate (cf. rus. partiinost’), antipartinic (cf. rus. antipartiinâi), antistatal (cf. rus. anrigosudarstvennâi) etc. C. lexicale de structură la cuvintele derivate sunt foarte numeroase, în comparație cu cele de la cuvintele compuse. Ele pot fi, ca și celelalte, totale și parțiale, iar după natura afixelor, cu care sunt formate atât ele cât și modelele pe care le imită, pot fi cu sufixe, cu prefixe și parasintetice. Cele mai multe c. lexicale de structură derivate cu sufixe sunt construite după modele franceze și ele au de obicei aceeași rădăcină și același sufix ca acestea. Astfel: frățietate (cf. fr. fraternité) și întâietate (cf. fr. primauté), c. de structură totale, apărute la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cu varianta -etate a vechiului sufix -ătate (echivalat cu sufixele franceze -auté și -ité); simțământ (< a simți, după fr. sentiment, it. sentimento); ședință (< a ședea + suf. -ință, după fr. séance); crucișător (după fr. croiseur și germ. Kreuzer); decembrist (< decembrie + suf. -ist, după rus. dekabrist); proletcultism (după rus. proletkultovșcina); tipicitate (< tipic + suf. -itate, după rus. tipicinost’); oblomovism (oblomov + suf. -ism, după rus. oblomovșcina) etc. Marea majoritate a c. lexicale de structură derivate cu prefixe sunt formații neologice după modele franceze (mai ales) sau rusești. Unele sunt c. integrale: sublocotenent (după fr. sous-lieutenant), suprasarcină (după fr. surcharge), coraport (după rus. sodoklad) etc.; altele sunt c. parțiale cu prefixul împrumutat și tema calchiată: alăpta (după fr. allaiter), demers (după fr. demarche), compărea (după fr. comparaître), concetățean (după fr. concitoyen), prejudecată (după fr. préjugé), reține (după fr. retenir), subîmpărți (după fr. subdiviser) etc.; altele sunt c. parțiale cu prefixul tradus și tema împrumutată: subestima (după fr. sous-estimer), suprasaturație (după fr. sursaturation) etc. Există situații când, de la același model străin, paralel cu unele c. derivate cu prefixe care au o tentă arhaică și sunt azi mai slab instalate în limbă, circulă și formații neologice împrumutate, mai solid instalate în limbă: propășire (după fr. progres) și progres, înrâurire (după fr. influence) și influență, neatârnare (după fr. indépendance) și independență etc. C. lexicale de structură derivate parasintetic sunt formații neologice după modele franceze și rusești: unele totale – ca în cazul învechitelor conlucrător (după fr. collaborateur), înlocuit de actualul colaborator, și întrevorbitor (după fr. interlocuteur sau it. interlocutore), înlocuit de actualul interlocutor, sau al lui deznodământ (după fr. dénouement); altele parțiale, ca în cazul lui consimțământ (după fr. consentement) și al mai vechiului presimțământ (după fr. pressentiment), înlocuit apoi de presentiment. C. lexicale de structură la cuvintele compuse au urmat modele latino-romanice, slave și germane. Unele nu s-au impus în limbă: vasfrângere pentru naufragiu, versiface pentru versifica, liberschimb (după fr. libre-échange), liberschimbist (după fr. libre-échangist) etc. Altele au fost atât împrumutate cât și calchiate, procedeul dând naștere unor dublete lexicale sinonimice inegale ca frecvență, diferențiate semantic sau stilistic: binecuvânta (după v. sl. blogoslovit’) și blagoslovi (învechit și folosit figurat), fărădelege (după v. sl. bezŭ zakonije) și bazaconie (evoluat spre „lucru bizar”), Bunavestire (după v. sl. Blagoveștenie) și Blagoveștenie (mai vechi și mai frecvent). Unele din dublete au și dispărut, datorită concurenței dintre ele: greomesor, eliminat de barometru și caldomesor, eliminat de termometru. Compusele calchiate în secolele al XIX-lea și al XX-lea urmează modele franceze (mai ales), germane și rusești, cu păstrarea – în general – a topicii elementelor constitutive: bunăvoință (după fr. bienveillance și lat. benevolentia), locțiitor (după fr. lieutenant și it. luogotenente), hârtie-monedă (după fr. papier-monnaie), apă-tare (după fr. eau-forte și it. acqua-forte), nou-născut (după fr. nouveau-né) etc. În cazul compuselor calchiate după germană, ordinea componentelor a fost schimbată: nu-mă-uita (după Vergissmeinnicht < vergisse „uita” + mein „mă” + nicht „nu”), război-fulger (după Blitzkrieg < Blitz „fulger” + Krieg „război”), vinars (< vin + ars, după Branntwein < brannt „ars” + Wein „vin”) etc. Unele compuse sunt traduceri parțiale ale modelelor străine: scurtcircuit (după fr. court-circuit), semifinală (după fr. demi-finale), maltrata (după fr. maltraîter), astronavă (după fr. astronef), autocritică (după rus. samokritika), zi-muncă (după rus. trudoden’), general-locotenent (după rus. general-leitenant) etc. Unele compuse au fost calchiate total prin abreviere (structura lor copiază modele străine). Există astfel formații din inițiale: T.F.F. („Telegrafie fără fir”), după fr. T.S.F („Télégraphie sans fil”); C.G.M. („Confederația Generală a Muncii”), după fr. C.G.T. („Confédération générale du travail”); S.M.T. („Stațiunea de mașini și tractoare”), după rus. M.T.C. („Mașinno-Traktornaia Stanția”); A.L.A. („Apărarea locală antiaeriană”), după rus. P.V.O. („Protivovozdușnaia oborona”) etc., sau formații din fragmente de cuvinte (de obicei silabe): Gostat („Gospodărie de stat”), după rus. sovhoz. ◊ ~ gramatical: copiere sau împrumutare dintr-o limbă străină a unui procedeu morfologic sau sintactic. Este mult mai rar decât c. lexical și îmbracă două aspecte: a) c. gramatical morfologic: copiere sau împrumut al unui procedeu morfologic. Este mai rar decât cel sintactic. Astfel: folosirea la plural a cuvintelor bătrânețe și tinerețe după modele slave (cf. bg. starini și mladini); crearea formelor reflexive la unele verbe românești, după model slav: se cade (după v. sl. pada sę), a se gândi (după v. sl. dumam sę), a se jura (după v. sl. klęti sę), a se naște (după v. sl. roditi sę), a se râde (după v. sl. smijati sę), a se teme (după v. sl. bojati sę), a se ruga (după v. sl. moliti sę) etc.; folosirea verbului a naște cu valoare intranzitivă de reflexiv dinamic („a se naște”) – existentă cândva în limba română veche, dar dispărută – sub influența fr. naître. b) c. gramatical sintactic: copiere sau împrumut al unui procedeu sintactic (este mai frecvent decât cel morfologic). Astfel: construirea verbului a locui cu un complement direct, după fr. habiter, începând cu a doua jumătate a secolului trecut; folosirea verbelor a preceda și a sluji cu dativul, după rus. predșestvovat’ și slujit’. Există și c. gramatical combinat (morfologic și sintactic în același timp). Astfel: folosirea verbului a ruga cu sens intranzitiv de reflexiv dinamic („a se ruga”) după v. sl. moliti sę (c. morfologic) și construirea lui, după același model, cu dativul (c. sintactic). ◊ ~ frazeologic: copiere a structurii unui grup de cuvinte care exprimă un conținut unic și care formează o unitate frazeologică; traducere literală a unei unități frazeologice, mai mult sau mai puțin complexă. De obicei, prin acest c. se copiază îmbinările frazeologice de doi, trei și patru termeni (combinații stabile de cuvinte, consacrate de uz, simțite ca unități distincte, dar cu componentele independente din punct de vedere semantic, ceea ce le permite disocierea și transpunerea în altă limbă). C. frazeologice sunt fie totale, fie parțiale și ele urmează mai ales modelele franceze (în mai mică măsură pe cele rusești): cale lactee (după fr. la voie lactée), a face escală (după fr. faire escale), rău de mare (după fr. mal de mer), a lua cuvântul (după fr. prendre la parole), a pune în lumină (după fr. mettre en lumière), a cădea de acord (după fr. tomber d’accord), a ține cont (după fr. tenir compte), a se ține la curent (după fr. se tenir en courant), a face demersuri (după fr. faire des démarches), a induce în eroare (după fr. induire en erreur), în materie de (după fr. en matière de), în ceea ce privește (după fr. en ce qui concerne), dat fiind că (după fr. étant donné que): coexistență pașnică (după rus. mirnoe sosușcestvovanie), satelit artificial (după rus. iskustvennâĭ sputnik), condică de sugestii și reclamații (după rus. kniga jalob i predlojenâĭ), artist emerit (după rus. zaslujennâĭ artist), examen de stat (după rus. gosudarstvennâĭ ekzamen) etc. Uneori, în c. frazeologic unul din componente rămâne netradus, deoarece sau există deja în limbă, sau e împrumutat în momentul calchierii: cale ferată (după fr. voie ferrée), a face naveta (după fr. faire la navette), a cădea în desuetudine (după fr. tomber en désuétude), a fi într-o pasă rea (după fr. être dans un mauvaise passe) etc. C. frazeologic poate avea doi termeni: a bate monedă (după fr. frapper monnaie), a trece în revistă (după fr. passer en revue), punct de vedere (după fr. point de vue), prezență de spirit (după fr. présence d’ésprit), concurs de împrejurări (după fr. concours de circonstances), compoziție socială (după rus. soțialnâĭ sostav), măiestrie artistică (după rus. hudojestvennoe masterstvo), muncă de răspundere (după rus. otvetstvennaia rabota), colectiv de catedră (după rus. kolektiv katedrî), cultul personalității (după rus. kult licinosti) etc: c. frazeologice cu trei termeni: a reveni la oile noastre (după fr. revenir à nos moutons), a da câștig de cauză (după fr. donner gain de cause), a face act de prezență (după fr. faire acte de présence), a da semn de viață (după fr. donner signe de vie), parc de cultură și odihnă (după rus. park kulturî i odâha), activitate nervoasă superioară (după rus. vâsșaia nervnaia deiatel’-nost’), rachetă balistică intercontinentală (după rus. mejkontinentalnaia balisticeskaia raketa) etc.; c. frazeologice cu patru termeni: organ local al puterii de stat (după rus. mestnâĭ organ gosudarstvennoĭ vlasti) etc. ◊ ~ lexico-frazeologic: c. combinat – lexical (deoarece structura unuia din elementele componente ale unității frazeologice este împrumutată) și frazeologic (pentru că structura întregii unități frazeologice este copiată după modelul străin, prin traducere literală). C. acesta duce la apariția unei noi îmbinări frazeologice și a unui nou cuvânt (simplu sau compus), care intră în structura acesteia. C. lexico-frazeologic trebuie să îndeplinească două condiții fundamentale: a) unul din componentele unității frazeologice calchiate să fie cuvânt cu formă internă clară, adică derivat sau compus: a face anticameră (după fr. faire antichambre), dreptul națiunilor la autodeterminare (după rus. pravo nații na samoo predelenie) etc.; b) forma internă a compusului sau a derivatului să fie redată în altă limbă printr-un cuvânt nou creat, a cărui structură reproduce pe aceea a celui calchiat: bază tehnico-materială (după rus. material’notehniceskaia baza), revoluție burghezo-democratică (după rus. burjuazno-demokraticeskaia revoluția), învățământ primar (după fr. enseignement primaire), învățământ secundar (după fr. enseignement secondaire) etc.

LIMBAJ s. n. (cf. it. linguaggio, fr. langage): 1. sistem de sunete articulate apărut odată cu gândirea, dezvoltat odată cu ea într-o unitate indisolubilă și devenit învelișul material al acesteia. 2. procesul lingvistic ca atare, desfășurat în actul comunicării; este limba în acțiune, concretizarea ei, a sistemului, în comunicarea verbală dintre oameni, în vorbire. Această concretizare se realizează în nenumărate forme, de aceea limbajul (vorbirea) este domeniul invariantelor (v.). L. are mai multe aspecte: un aspect fizic (sonor), un aspect semantic (ideal), un aspect fiziologic, un aspect psihic, un aspect neliterar (mai puțin îngrijit), un aspect literar (îngrijit), un aspect oral și un aspect scris. L. este un cod de comunicare de gradul I. 3. sistem de semne de orice fel, care îndeplinește o funcție de cunoaștere și de comunicare în activitatea oamenilor, mijloc general de realizare a comunicării. După Roman Jakobson, factorii constitutivi ai limbajului sunt: locutorul (emițătorul) – cel ce se adresează; mesajul – ceea ce locutorul emite; destinatarul (receptorul) – cel ce ascultă; contextul – împrejurarea la care se referă mesajul; codul – purtătorul mesajului de la locutor fa receptor; contactul – nevoia de comunicare, de contact a omului. Locutorul pune informația în cod (o „încodează”) și transmite, sonor sau vizual, mesajul, iar destinatarul procedează în sens invers – îl receptează (îl „decodează”), transformând semnalul sonor sau vizual în informație. În actul viu al comunicării, rolurile alternează succesiv, emițătorul devenind receptor și invers, concretizându-se astfel funcția de comunicare a limbii ca funcție fundamentală. Funcțiile speciale ale l. evoluat, după Roman Jakobson, sunt următoarele: a) funcția referențială (denotativă sau cognitivă): orientează l. spre context, spre semnificativ (v. comunicare și semn); b) funcția emotivă (expresivă): exprimă atitudinea emițătorului față de conținutul mesajului transmis; c) funcția conativă: orientează mesajul spre destinatar, în vederea descifrării lui de către acesta; ea se bazează pe adresarea directă și se exprimă mai ales prin vocativ și imperativ; d) funcția fatică: verifică stabilirea comunicării, a contactului, prelungirea sau întreruperea lui; e) funcția metalinguală: orientează l. asupra lui însuși, explică interlocutorului codul folosit; f) funcția poetică: se axează pe mesaj, care devine un scop; ea asociază, într-o formă anume, semnificația cu structura sonoră a mesajului (nu trebuie confundată cu funcția emotivă sau expresivă – v.). Orice comunicare verbală implică toate aceste șase funcții speciale ale limbajului, una dintre ele fiind totuși prioritară. 4. mod de folosire a unei limbi (mai ales a lexicului ei), specific profesiunilor și grupurilor sociale. ◊ ~ mimico-gesticular: l. apărut și dezvoltat de-a lungul evoluției speciei umane și bazat pe semnificația mimicii și a gesturilor care însoțesc l. verbal ca auxiliare ale acestuia. ◊ ~ verbal (articulat): l. bazat pe un sistem de semne alcătuite din sunete articulate, specifice oamenilor, prin care aceștia își exprimă și își comunică gândurile, sentimentele și dorințele. El este forma fundamentală a l. – formă apărută într-un anumit moment istoric din evoluția omului și are două aspecte: unul oral (rostit și auzit) și altul scris (notat cu semne grafice, reprezentante ale sunetelor articulate). ◊ ~ natural: l. alcătuit din sunete naturale articulate, rezultate din evoluția speciei umane, prin care oamenii comunică între ei în mod obișnuit la nivel de trib, de popor, de națiune. ◊ ~ artificial: l. prețios, neuzual. ◊ ~ formalizat: l. artificial, creat de om, alcătuit dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi înțelese pe baza unei convenții anumite, ca de exemplu l. matematic (al simbolurilor matematice) și l. sistemelor de semnalizare. ◊ ~ oral: l. manifestat sonor printr-o succesiune de foneme (v.). ◊ ~ scris: l. manifestat grafic, printr-o suită de grafeme (v.). ◊ ~ denotativ: l. direct, obișnuit, precis, bazat pe sensurile proprii ale cuvintelor. ◊ ~ conotativ: l. indirect, neobișnuit, dependent de context, de condițiile locale și sociale, bazat pe devierea sensurilor denotative ale cuvintelor. ◊ ~ literar: aspectul cel mai îngrijit și normat al limbii, situat deasupra variantelor individuale ale acesteia; aspectul cristalizat ca normă, ca model de exprimare pentru toți membrii unei societăți, care se bucură de prestigiu în rândul vorbitorilor. ◊ ~ popular: aspectul concret al limbii, constituit din variantele individuale ale acesteia, mai mult sau mai puțin divergente; aspectul mai puțin îngrijit, necizelat, pe care îl ia limba (sistemul) în actul comunicării între membrii mai puțin instruiți ai unei colectivități. Particularitățile lui nu pot fi definite decât prin raportarea la un model care este l. literar. L. sau vorbirea populară se caracterizează prin: sferă lexicală redusă ca întindere, polisemie (determinată de numărul mic de cuvinte), simplitate și uniformitate sintactică și procedee sintactice specifice (anacolut, elipsă, repetiție etc.). ◊ ~ afectiv: l. caracterizat printr-un grad înalt de conotație emoțională și de creație spontană. ◊ ~ dialectal: l. în care termenii de circulație locală sunt preponderenți. ◊ ~ științific: l. propriu creatorilor de opere științifice; l. specific lucrărilor cu caracter științific, tuturor științelor existente în momentul de față. ◊ ~ tehnic (profesional): l. de grup social, care uzează de termenii tehnici ai diferitelor meserii (minerit, siderurgie, croitorie, cizmărie, tâmplărie etc.). ◊ ~ argotic: l. de grup social, care uzează de termenii diverselor argouri existente (v. argou). ◊ ~ de jargon: l. de grup social care uzează de termenii unui jargon (v. jargon). ◊ ~ artistic (poetic): l. propriu creatorilor de opere literare; l. specific artei scrisului și corespunzător gustului estetic. ◊ ~ vulgar: l. impregnat de vulgarisme (v.), de cuvinte și expresii grosolane, triviale, care lezează bunul simț, decența și comportamentul civilizat al individului. ◊ ~ comercial: l. de grup social, care folosește cuvinte referitoare la comerț. ◊ ~ marinăresc: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea și viața marinarilor. ◊ ~ medical: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea medicilor de toate categoriile (interniști, chirurgi, stomatologi, pediatri, homeopați, neurologi, psihiatri, balneologi etc.). ◊ ~ sportiv: l. de grup social care folosește termeni referitori la exercițiile fizice și jocurile sportive de toate tipurile. ◊ ~ gazetăresc: l. de grup social care folosește termeni specifici activității gazetarilor, redacțiilor de ziare și de reviste. ◊ ~ de conversație: l. caracterizat prin întrebări și răspunsuri, la baza căruia se află dialogul. Abundă în enunțuri care nu pot fi înțelese decât în funcție de replica precedentă, deoarece le lipsește adesea predicatul sau subiectul sau ambele părți principale de propoziție, acestea fiind rostite în replica anterioară. ◊ ~ familiar: l. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un cadru intim, care este apropiat de o exprimare obișnuită, simplă, fără pretenții. ◊ ~ didactic (pedagogic): l. specific învățământului, folosit în scopul instruirii și educării, limbaj cu tentă pedagogică, întrebuințat în circumstanțe școlare de toate gradele. Emițătorul (profesorul) comunică, în formă orală, informații provenite din surse care folosesc l. scris. ◊ ~ figurat: l. folosit cu un înțeles diferit de cel propriu, obișnuit; l. folosit în scopuri afective, expresive, artistice. ◊ ~ ideologic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de idei, de noțiuni, de concepții politice, morale, juridice etc. ◊ ~ politic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de concepții politice și la activitatea unui partid politic. ◊ ~ standard: l. uzual, general, comun, cu fapte și reguli lingvistice folosite în împrejurări obișnuite, neoficiale (normale, neafective) de toți vorbitorii instruiți ai unui idiom; formă particulară a limbii literare, care se opune variantelor teritoriale ale limbii și stilurilor funcționale ale limbii literare. El presupune o formă de manifestare lingvistică îngrijită, modele de exprimare bazate pe un anumit grad de cultură și de supraveghere a propriei exprimări. În cadrul limbii literare, el se situează ca o entitate neutră, reprezentând o modalitate de comunicare lingvistică îngrijită, în condițiile relațiilor neprofesionale, ale vieții cotidiene familiale și sociale. El nu prezintă particularități dialectale și nu recurge la o terminologie specifică diverselor domenii de activitate. L. standard dispune de două variante (aspecte) coexistente: una orală și alta scrisă. Preponderent utilizată este varianta orală; datorită acestui fapt, l. standard este, în primul rând, l. adresării directe, al conversației de la om la om, al dialogului sau al monologului. Frecvent folosită este însă și varianta scrisă sub forma articolelor de ziar, a conferințelor de popularizare TV și radio. Varianta orală este inovatoare. Nuanțele sunt marcate prin mijloace specifice: debit verbal, modulații ale tonului, pauze, repetiții, cuvinte și construcții incidente, ordine specifică a cuvintelor. Varianta scrisă este mai conservatoare; ea impune o mai riguroasă cenzurare a materialului oferit de limbă, pentru a fi în concordanță cu normele gramaticale, (v. și limbă standard).

EDIȚIE, ediții, s. f. 1. Totalitatea exemplarelor unei opere literare, științifice etc. tipărite prin folosirea aceluiași zaț tipografic. Editura de stat pentru literatură și artă a înscris în programul său tipărirea, în colecția «Biblioteca pentru toți», a unei ediții de «Opere alese» de Al. Vlahuță, în trei volume. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 324, 3/3. Opera [lui Pușkin]... a fost tipărită în numeroase ediții, ediții populare și ediții de lux, în sute și sute de mii de exemplare. STANCU, U.R.S.S. 109. Aș vrea să completez pe «Rostoganu» și să fac o ediție frumoasă. CARAGIALE, O. VII 12. ◊ Ediție critică v. critic. Ediție princeps v. princeps. Ediție specială v. special. ♦ (Rar) Exemplar tipărit. O frumoasă ediție a întîmplărilor lui Telemach. NEGRUZZI, S. I 79. ♦ Versiune. Ediția romînească a revistei sovietice «Timpuri noi» s-a bucurat de un mare succes în rîndurile publicului nostru. 2. Competiție sportivă care face parte dintr-o serie periodică, stabilă. A IX-a ediție a Jocurilor mondiale universitare de iarnă. – Variantă: (învechit) edițiune (pronunțat -ți-u-) (ODOBESCU, S.I 371) s. f.

PILLAT 1. Ion P. (1891-1947, n. București), poet român. Nepot, după mamă, a lui Ion C. Brătianu. M. coresp. al Acad. (1936). A făcut parte din cercul „Gândirea”. Împreună cu T. Arghezi, a scos (1922-1924) revista „Cugetul român”. Inițial, versuri de formulă parnasiano-simbolistă („Visări păgâne”, „Eternități de o clipă”), apoi pe teme tradiționaliste, dominate de sentimentul elegiac al amintirii și al trecerii, contrastând cu peisajul rămas neschimbat („Pe Argeș în sus”, „Satul meu”, „Biserica de altădată”); ulterior, poezie de viziune neoclasică („Scutul Minervei”, „Țărm pierdut”, „Poeme într-un vers”, „Caietul verde”). Eseuri („Tradiție și literatură”, „Portrete lirice”); în colab. cu Perpessicius a întocmit „Antologia poeților de azi”; traduceri. Premiul Național (1936). 2. Cornelia P. (1921-2005, n. București), istoric de artă și scriitoare română. Soția lui P. (3). Lucrări monografice („Pictura murală în epoca lui Matei Basarab”). Studii: „Variațiuni pe teme date în arta medievală românească”. Memorii: „Ofrande”. 3. Dinu P. (1921-1975, n. București), scriitor român. Fiul lui P. (1). Romane („Moartea cotidiană”). Monografii („Ion Barbu”), studii de literatură română și comparată („Romanul de senzație în literatura română din a doua jumătate a sec. al XIX-lea”, „Dostoevski în conștiința literară românească”). Deținut politic (1959-1964). 4. Monica P. (1947, n. București), poetă și scriitoare română. Fiica lui P. (3). Volume de poezii („Sentințe suspendate”). Eseuri („Cultura de interior”, „Drumul spre Emaus”).

Semne și simboluri

🎧 Acustică
🌊 Aerostatică
🚜 Agricultură
🫀 Anatomie
🏛 Arheologie, Istorie antică
💒 Arhitectură
➕ Aritmetică, Matematici
⚔️ Arme
💫 Astronomie
🚗 Automobilism, velocipedie
🛫 Aviațiune
🍸 Băuturi
⛪ Biserică, Teologie
🌿 Botanică
🍽 Bucătărie
🚝 Căi ferate
📆 Calendaristică
🔬 Chimie
⚚ Comerț, Finanțe
🥇 Decorațiuni și Medalii
🖋 Didactică, Școli
⚡ Electricitate
🛡 Eraldică
☠ Farmacie
🦉 Filosofie
📻 Fizică
📷 Fotografie
🌍 Geografie
🗺 Geologie
📐 Geometrie
🔎 Istorie
👕 Îmbrăcăminte
🎩 Îmbrăcămintea capului
👞 Încălțăminte
⛹ Jocuri, Sporturi
♠️ Jocuri de cărți
🎲 Jocuri de noroc
⚖️ Juridic
📝 Literatură
🐒 Mamifere
⛵ Marină
🩺 Medicină, Chirurgie
🛞 Meșteșugari, Meserii
⚒ Metalurgie
🌦 Meteorologie
✒️ Metrică, Poezie
🎖️ Militărie ‍
💎 Mineralogie
🔱 Mitologie
🛋 Mobile
🏚 Morărit
🎼 Muzică
🐙 Nevertebrate
🪙 Numismatică
🐦 Păsări
🐑 Păstorit
🐟 Pești, Batraciene, Reptile
🔷 Pictură
⏲ Politică, Administrațiune
✉️ Poștă
📖 Retorică, Gramatică
⛏ Sculptură
🌳 Silvicultură, Arboricultură
🎭 Teatru
🔧 Tehnologie, Unelte
📠 Telegrafie
📰 Tipografie, Legătorie
🌐 Topografie
⛓ Țesătorie, Țesături
🏺 Vase
🐕 Arta veterinară
🔫Vînătoare
🏠 Zidărie

* Neologism
⊕ Argot
F Familiar
❍ Provincialism
† Cuvînt sau sens vechiu, păstrat în unele regiuni
‡ Cuvînt sau sens dispărut
‼ Cuvînt sau sens rar
⦿ Incorect
👉 Vezi
🖼 Vezi figura
➡️ Din care derivă
⬅️ Derivat din
¶ Separă sensurile sau diversele categorii gramaticale ale aceluiași cuvînt


Abreviațiuni

a. = anul
abs. = absolut
ac. = acuzativ
adj. = adjectiv
adv. = adverb(ial)
alb. = albanez
ar. = aromân, macedo-român
arăb. = arăbesc
art. = articol, articulat
augm. = augmentativ
aux. = auxiliar
Băn. = Bănat
bg. = bulgăresc
bibl. = biblic
biz. = bizantin
blg. = bulgăresc
Bucov. = Bucovina
C. = contrariu
cit. = citește
clas. = clasic
col. = colectiv
comp. = compară
conj. = conjuncțiune
conj. = conjugare
dat. = dativ
def. = definit
dem. = demonstrativ
der. = derivat(e)
dial. = dialectal
dim. = diminutiv
d. Hr. = după Hristos
elipt. = eliptic
encl. = enclitic
engl. = englez
etim. = etimologie
expr. = expresiune(a)
Ⓕ = figurat
F = familiar
f. = feminin
fam. = familia
Fig. = Figura
fr. = francez
gen.-dat. = genitiv-dativ
genit. = genitiv
geogr. = geografic
germ. = german
gr. = grecesc
id. = idem
imp. = imperativ(ul)
imper. = imperativ(ul)
ind. = indicativ(ul)
indic. = indicativ(ul)
inf. = infinitiv(ul)
inter. = interogativ
interj. = interjecție
intr. = intransitiv
iron. = ironic
it. = italian
în. Hr. = înainte de Hristos
împr. = împrumutat (din românește)
lat. = latin
loc. = locuțiune
loc. adv. = locuțiune adverbială
loc. conj. = locuțiune conjunctivă
m. = masculin
Maram. = Maramureș
med. = *medieval
Mold. = Moldova
Munt. = Muntenia
n. = neutru
nedef. = nedefinit
nehot. = nehotărît
ngr. = neo-grecesc
npr. = nume propriu
num. = numeral
Oaș. = Țara Oașului
Olten. = Oltenia
onom. = *origine onomatopeică
Ⓟ = popular
p. = participial
(P) = proverb, locuțiune proverbială
part. = participiu(l)
perf. = perfect(ul)
pers. = persoana, personal
pers. = persan
pf. = *perfect (simplu)
pl. = plural
poet. = poetic
pol. = polonez
port. = portugez
pos. = posesiv
pr. anal. = prin analogie
pref. = prefix
prep. = prepoziție
pr. exag. = prin exagerare
pr. ext. = prin extensiune
prez. = prezent(ul)
pron. = pronume
propr. = propriu
prov. = provensal
refl. = reflexiv
rel. = relativ
rom. = român, romanic
rus. = rusesc
rut. = rutean
sbst. = substantiv masculin fără plural sau cu pluralul neatestat
sec. = secolul
sf. = substantiv feminin
sl. = slav, slavon
slav. = slav, slavon
slov. = sloven
sm. = substantiv masculin
sm. f. = *substantiv masculin și feminin
sn. = substantiv neutru
sp. = *spaniol
spec. = special
srb. = sîrbesc
subj. = subjonctiv(ul)
suf. = sufix(ul)
tăt. = tătăresc
tc. = turcesc
tc.-ar. = *abreviere necunoscută
tr. = transitiv, trecut
Trans. = Transilvania
Tr.-Carp. = Transcarpatin
țig. = țigănesc
ung. = unguresc
unipers. = unipersonal
urm. = următor(i)
v. = vechiu
vb. = verb
verb. = verbal
viit. = viitor(ul)
vorb. = vorbind
vsl. = vechiu slav
vulg. = vulgar


Referințe

(ALECS.-P.) ALECSANDRI, Poezii populare
(ALECS.) ALECSANDRI
(ALX.) GR. ALEXANDRESCU
(ANT.-IV.) ANTIM IVIREANUL
(BAS.) T. A. BASSARABESCU
(BĂLC.) N. BĂLCESCU
(BD.-DEL.) BUDAI-DELEANU
(BGD.) N. A. BOGDAN
(BIB.) I. O. BIBICESCU
(BIBL.) Biblia de la 1688
(BOL.) D. BOLINTINEANU
(BR.-VN.) I. AL. BRĂTESCU-VOINEȘTI
(BRL.) PR. I. BÎRLEA
(BUD.) LEXICONUL BUDAN
(BUR.) T. BURADA
(C.-RAD.) CONSTANTIN RADOVICI
(CANT.) D. CANTEMIR
(CAR.) I. L. CARAGIALE
(CAT.) GH. CATANĂ
(CIAUȘ.) CIAUȘANU
(COD.-CAL.) CODUL CALIMAH
(COD.-CIV.) CODUL CIVIL
(COD.-COM.) CODUL COMERCIAL
(COD.-PEN.) CODUL PENAL
(COD.-VOR.) *abreviere necunoscută
(CODR.) TH. CODRESCU
(CON.) COSTACHE CONACHI
(CONV.) CONVORBIRI LITERARE
(COR.) CORESI
(COST.) ION COSTINESCU
(COȘB.) GH. COȘBUC
(CRG.) ION CREANGĂ
(D.-ZAMF.) DUILIU ZAMFIRESCU
(DAM.) FR. DAMÉ
(DEM.) V. DEMETRIUS
(DENS.) OV. DENSUȘIANU
(DLVR.) B. DELAVRANCEA
(DON.) A. DONICI
(DOS.) DOSOFTEI
(DRĂGH.) M. DRĂGHICI
(EMIN.) M. EMINESCU
(EV.-GOV.) EVANGHELIA DE LA GOVORA
(FIL.) N. FILIMON
(FLOR.) AL. FLORINI
(FR.-CDR.) I. FRÎNCU și GH. CANDREA
(FURT.) D. FURTUNĂ
(GAST.) M. GASTER
(GN.) N. GANE
(GOL.) IORDACHE GOLESCU
(GOR.) A. GOROVEI
(GR.-N.) GRAIUL NOSTRU
(GR.-UR.) GR. URECHE
(GRIG.) EMIL GRIGOROVITZA
(GRL.) EMIL GÎRLEANU
(GRM.) TRAIAN GERMAN
(HASD.) B. P. HASDEU
(HOD.) ENEA HODOȘ
(I.-GH.) ION GHICA
(IK.-BRS.) I. U. JARNIK și A. BÎRSEANU
(ION.) ION IONESCU
(IRG.) N. IORGA
(ISP.) P. ISPIRESCU
(JIP.) G. JIPESCU
(L.-M.) LAURIAN și MASSIM
(LAUG.) LAUGIER
(LEG.-CAR.) LEGIUIREA CARAGEA
(LET.) LETOPISEȚE
(LIUB.) LIURA ȘI IANA
(LUNG.) MIHAIL LUNGIANU
(M.-COST.) MIRON COSTIN
(MAI.) GH. MAIOR
(MAN.) DR. N. MANOLESCU
(MAR.) SIM. FL. MARIAN
(MERA) I. I. MERA
(MUST.) NICOLAE MUSTE
(MX.) MIHAIL MOXA
(N.-COST.) NICOLAE COSTIN
(N.-UR.) NESTOR URECHE
(NEC.) ION NECULCE
(NEGR.) C. NEGRUZZI
(NOV.) NOVACOVICI
(ODOB.) AL. ODOBESCU
(OT.) I. OTESCU
(P.PRV.) P. PÎRVESCU
(PAC.) V. PĂCALĂ
(PĂC.) V. PĂCALĂ
(PAL.) Palia de la Orăștia
(PAMF.) TUDOR PAMFILE
(PANN) ANTON PANN
(PAP.) TACHE PAPAHAGI
(PĂSC.) N. PĂSCULESCU
P. IST. Partea a doua a Dicționarului
(POL.) G. POLIZU
(POP.) N. D. POPESCU
(PR.-CIV.) PROCEDURA CIVILĂ
(PR.-GOV.) Pravila de la Govora
(PRV.-LP.) Pravila lui Vasile Lupu
(PRV.-MB.) Pravila lui Matei Basarab
(PS.-SCH.) PSALTIREA SCHEIANĂ
(PȘC.) PAȘCU
(R.-COD.) C. RĂDULESCU-CODIN
(RET.) ION POP-RETEGANUL
(RV.-CRG.) Revista Ion Creangă
(S.-ALD.) SANDU-ALDEA
(SAD.) MIHAIL SADOVEANU
(SB.) ION SBIEREA
(SEV.) ELENA SEVASTOS
(SIM.) ION SIMIONESCU
(SLV.) ION SLAVICI
(SPER.) TH. SPERANȚIA
(ST.-ȘCH.) D. C. STURDZA-SCHEIANU
(STAM.) CAVALERUL STAMATI
(STM.-WB.) Dicționarul de TH. STAMATI
(ȘĂIN.) L. ȘĂINEANU
(ȘEZ.) Revista Șezătoarea
(T.-BUD) TIT BUD
(TEOD.) GH. DEM. TEODORESCU
(ȚICH.) D. ȚICHINDEAL
(TKT.) H. TIKTIN
(TOC.) GR. TOCILESCU
(TRIB.) Tribuna din Sibiu
(TUȚ.) TUȚESCU
(ȚPL.) ȚIPLEA
(UR.) NESTOR URECHE
(VARL.) MITROPOLITUL VARLAM
(VAS.) AL. VASILIU
(VĂC.) VĂCĂRESCU
(VIC.) AL. VICIU
(VÎRC.) V. VÎRCOL
(VLAH.) AL. VLAHUȚĂ
(VOR.) EL. NIC. VORONCA
(WG.) G. WEIGAND
(ZNN.) I. A. ZANNE warning  pagină de ajutor – nu e definiție

IORGA, Nicolae (1871-1940, n. Botoșani), istoric, scriitor, publicist și om politic român. Acad. (1910), prof. univ. la București. Fondator (1920) și director al Școlii române din Paris (Fontenay-aux-Roses). A ținut cursuri la Sorbona. Fondator (1908) al Universității populare de la Vălenii de Munte. A editat și condus numeroase ziare și reviste („Neamul românesc”, „Revista istorică”, „Revue Historique du Sud-Est-Européen”, „Floarea darurilor” etc.). Unul dintre doctrinarii sămănătorismului (a condus revista „Sămănătorul” în perioada 1905-1906). Fondator (1910) și lider al Partidului Național-Democrat, I. a avut un rol important în realizarea României Mari (1918). Unul dintre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene (1914) și organizatorul primului congres de bizantinologie (1924). Fondator al Institutului de studii bizantine și al Institutului de istorie universală (1937). A susținut revenirea pe tron a lui Carol II. Prim-min. (1931-1932). Consilier regal (1938-1940). Adversar al curentelor de extremă stângă și de extremă dreaptă, a fost asasinat de legionari (27/28 nov. 1940). A întocmit numeroase volume de izvoare, documente („Notes et extraits pour servir à l’histoire des Croisades au XV-e siècle”, 6 vol., „Studii și documente cu privire la istoria românilor”, 31 vol. ș.a.). Deși structural refractar subordonării faptului istoric unui sistem filozofic, a îmbogățit gândirea istorică cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual și întemeiată pe unele „permanențe”, coordonate ale dezvoltării istorice. În domeniul istoriei naționale, a elaborat monografii și sinteze de mare valoare („Istoria lui Mihai Viteazul”, „Istoria Bisericii române”, „Istoria armatei românești”, 2 vol., „Istoria comerțului românesc”, 2 vol., „Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen”, 2 vol., „Istoria românilor”, 10 vol. ș.a.) și a integrat istoria României în istoria universală („La place des Roumains dans l’histoire universelle”, 3 vol.), relevând originalitatea culturii românești și interdependența istoriei poporului român cu istoria altor popoare. Contribuția la cercetarea istoriei universale („Geschichte des Osmanischen Reiches”, 5 vol., „Cărți reprezentative în istoria omenirii”, „Histoire de la vie Byzantine”, 3 vol.), ca și vastitatea operei (estimată de unii exegeți la 1.359 cărți și broșuri și peste 25.000 de articole) și a preocupărilor sale, îl situează între marii istorici ai lumii. Personalitate remarcabilă, de o mare mobilitate intelectuală, s-a manifestat ca poet („Poezii”), dramaturg („Doamna lui Ieremia”), evocator și portretist („O viață de om, așa cum a fost”, „Oameni care au fost”), dar mai ales ca istoric literar, elaborând sinteze fundamentale („Istoria literaturii românești în secolul al XVIII-lea, 1688-1821”, „Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea de la 1821 înainte”, 3 vol., „Istoria literaturii românești contemporane”, 2 vol., „Istoria literaturii romanice în dezvoltarea și legăturile lor”, 3 vol.). Membru a numeroase societăți științifice și academii din străinătate.

ACADEMIA ROMÂNĂ, cel mai înalt for științific și cultural al țării, înființat la 1 apr. 1866, în timpul locotenenței Domnești, sub numele de „Societatea literară Română”, cu scopul de a stabili ortografia și de a elabora și publica dicționarul și gramatica limbii române. Și-a inaugurat efectiv activitatea la 1 aug. 1867 cînd, o dată cu adoptarea statutelor, a devenit „Societatea Academică Română”. Era organizată în 3 secțiuni: literar-filologică, istorico-arheologică și a științelor naturale, fiecare cu cîte 12 membri titulari, 20 de corespondenți și un număr nelimitat de membri de onoare români și străini. Printre membrii societății în 1866-1867 (reprezentanți ai tututor provinciilor locuite de români): V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. Heliade Rădulescu, A. Treboniu Laurian (Vechiul Regat), T. Cipariu, G. Barițiu (Transilvania), A. Hurmuzachi (Bucovina), I. Caragiani (Macedonia). La 29 mart. 1879 societatea este declarată, prin lege, instituție națională, devenind „Academia Română”. Sub egida ei, s-au studiat primele scrieri în limba română, s-au tipărit documente istorice, s-au publicat numeroase studii de istoriografie, de fizică, matematică, chimie, medicină, biologie, geografie etc., ediții critice, precum și cataloage și bibliografii. În perioada 1948-1965 poartă denumirea de Academia Republicii Populare Române, iar din 1965 până în 1990, aceea de Academia Republicii Socialiste Române. În ultimele decenii, A. și-a pierdut treptat autonomia, ceea ce a făcut ca activitatea ei să fie sub nivelul aceleia din perioada anterioară, cînd, pe lîngă realizările legate de ortografia, gramatica și dicționarul limbii române, a avut un rol major în promovarea și dezvoltarea științei și culturii românești. Începînd cu data de 5 ian. 1990, A. și-a recăpătat vechea denumire și funcționează în prezent cu 12 secții științifice. Pe lîngă secții au fost constituite comisii de profil, cu caracter inter- și multidisciplinar. Are patru filiale: Iași, Cluj, Timișoara și Tîrgu Mureș. În subordinea A. sînt peste 50 de institute și centre de cercetări științifice, Biblioteca A., Editura A., Fundația „Elias”, Casa Oamenilor de Știință, stațiuni experimentale și case memoriale. În A. pot fi aleși maximum 181 de membri titulari și corespondenți. Este condusă de un Prezidiu compus din președinte, cei patru vicepreședinți, președinții secțiilor și ai filialelor Academiei. Organul suprem de conducere este Adunarea Generală. A. decernează, anual, premii pentru contribuții deosebite, originale, în diferite domenii ale științei și culturii. Publică numeroase periodice generale și de specialitate, ca: „Analele Academiei Române”, Memoriile secțiilor științifice, reviste de profil ale institutelor etc., în limba române și în limbi de circulație internațională.

DICȚIONAR s. n. (< fr. dictionnaire, cf. lat. t. dictionarium): lucrare lexicografică în care sunt cuprinse cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate sau ale operei unui scriitor, aranjate în ordine alfabetică și explicate fie în aceeași limbă, fie într-o altă limbă. Primele d. românești au fost glosarele bilingve slavo-române – manuscrise din secolul al XVI-lea. Din 1700 ne-a rămas în manuscris un d. bilingv român-latin cu limba de bază românească, atribuit unui anonim bănățean: Anonymus Caransebesiensis. În 1789, a apărut la Iași un d. bilingv rus-român, alcătuit de Mihail Strelbițki. În 1818, I. Budai-Deleanu a terminat Lexiconul românesc-nemțesc, d. cu un bogat material extras din texte, cu indicații gramaticale, stilistice și etimologice, dar rămas în manuscris. Între 1822-1823 a apărut la Cluj, din îndemnul episcopului Ioan Bob, Dicționarul românesc, latinesc și unguresc, în două volume, elaborat de un autor rămas necunoscut, iar în 1825 Lexiconul de la Buda, d. român-latin-maghiar-german, considerat lucrare lexicografică română modernă (alcătuit de Samuil Micu, Petru Maior, Vasile Coloși, Ioan Corneli, Ioan Teodorovici și Alexandru Teodori). ◊ ~ unilingv (monolingv): d. care explică termenii într-o singură limbă. ◊ ~ bilingv: d. care explică termenii în două limbi. Dintre nenumăratele d. bilingve apărute în țara noastră, amintim următoarele: Nouveau dictionnaire roumain-français, Vol. I-IV, Bucarest, 1893-1895, de Frédéric Damé; Dicționar român-maghiar, Vol. I-II, București, 1964, sub redacția acad. Emil Petrovici; Dicționar ceh-român, București, 1966, sub redacția prof. Sorin Stati; Dicționar german-român, București, 1966, sub redacția prof. Mihail Isbășescu și a Mariei Iliescu etc. ◊ ~ plurilingv (poliglot): d. care explică termenii în mai mult de două limbi, ca de exemplu Dicționar tehnic poliglot – română, rusă, engleză, germană, franceză, maghiară, București, 1967. ◊ ~ explicativ: d. general care explică termenii dând definițiile acestora și clasificările corespunzătoare, eventualele combinații și unele exemple absolut necesare. Sunt considerate d. explicative pentru limba română următoarele: Dicționar universal al limbii române, Craiova, 1896, de Lazăr Șăineanu; Rumänisch-deutsche Wörterbuch, Vol. I-III, Bukarest, 1903 (I), 1911 (II) și 1925 (III) de Hariton Tiktin; Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, București, 1926-1931 de I.-A. Candrea și Gh. Adamescu; Dicționarul limbii românești (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaisme, neologisme, provincialisme), Iași, 1939, de August Scriban; Dicționarul limbii române literare contemporane, Vol. I-IV, București, 1955 (I), 1956 (II), 1957 (III și IV), sub redacția acad. Emil Petrovici și a prof. Dimitrie Macrea; Dicționarul limbii române modeme, București, 1958, sub redacția prof. Dimitrie Macrea; Mic dicționar al limbii române, București, 1974, de Ana Canarache și Vasile Breban; Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), București, 1975, sub redacția acad. Ion Coteanu etc. ◊ ~ etimologic: d. care ia în discuție originea fiecărui termen în parte, dând indicații cu privire la etimoane și sensuri. Sunt cunoscute ca dicționare etimologice ale limbii române următoarele: Dictionnaire d’étymologie daco-romane, Vol. I: Éléments latins comparés avec les autres langues romanes, Vol. al II-lea: Éléments slaves, magyars, turcs, gréco-modernes et albanais, Francfort, A/M – Berlin – Bucarest, 1870 (I) și 1879 (II), de A. de Cihac; Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element, mit Berücksichtigung, aller romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905, de Sextil Pușcariu; Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A-PUTEA), București, 1907-1914, de I.-A. Candrea și Ov. Densusianu; Diccionario etimologico rumano, Tenerife, 1950-1958, de Al. Ciorănescu. Pe lângă aceste lucrări, mai includ indicații etimologice și următoarele d.: cel al lui H. Tiktin (1903-1925), cel de sub redacția prof. Dimitrie Macrea și cel de sub redacția acad. Ion Coteanu (1958-1975). Și în R. Moldova a apărut un Scurt dicționar etimologic al limbii [zise] moldovenești în 1978. ◊ ~ enciclopedic (lexicon): d. care ia în discuție fie termenii unui singur domeniu de specialitate (istoria, geografia, literatura, medicina, chimia, fizica, astronomia, logica, filozofia, lingvistica etc.), fie termenii tuturor domeniilor științei și culturii. Pentru limba română au fost elaborate d. enciclopedice: Enciclopedia română, Vol. I-III, Sibiu, 1898 (I), 1900 (II) și 1904 (III), de C-tin Diaconovici; Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, București, 1926-1931, de I.-A. Candrea și Gh. Adamescu; Marea enciclopedie agricolă, Vol. I-V, București 1937 (I), 1938 (II), 1940 (III), 1942 (IV) și 1943 (V), de C. Filipescu; Enciclopedia invențiunilor tehnice, Vol. I-II, București, 1939 (I), 1942 (II), de Nicolae P. Constantinescu; Lexiconul tehnic român, Vol. I-VII, București, 1949-1955; Lexiconul tehnic român, Vol. I-XIV, București, 1957-1968, sub redacția acad. Remus Răduleț; Dicționar enciclopedic român, Vol. I-IV, București, 1962 (I), 1964 (II), 1965 (III), 1966 (IV); Mic dicționar enciclopedic, București, 1972; Mică enciclopedie onomastică, București, 1975, de Christian Ionescu. ◊ ~ academic: d. editat de academia unei țări, la care colaborează cei mai mari specialiști din diferite domenii de activitate. Pentru limba română există mai multe d. academice. Astfel, între 1871-1877 a apărut Dicționarul limbii române, în 3 volume, al lui A. T. Laurian și I. C. Massim, redactat la cererea Academiei Române, dar din cauza latinismului exagerat, sarcina a fost încredințată lui B. P. Hasdeu care, între 1885-1893, scoate Etymologicum Magnum Romaniae, numai trei volume (literele A-B, până la cuvântul bărbat) conceput ca o lucrare vastă, cu caracter etimologic, istoric, folcloric, dialectal și onomastic. Între 1913-1949, Sextil Pușcariu publică, tot din însărcinarea Academiei Române, literele A-C, D-De și F-L (până la cuvântul lojniță) din Dicționarul limbii române (DA), lucrare cu caracter istoric, etimologic, explicativ și normativ. Între 1965-1969, au apărut sub redacția acad. Iorgu Iordan, Alexandru Graur și Ion Coteanu tomurile al VI-lea (litera M) și al VII-lea (litera O) din Dicționarul limbii române (DLR), Serie nouă. Au apărut, în continuare, din acest dicționar, tomurile: IX, litera R (1975); VIII, partea a 3-a, litera P (1977); XI, partea 1, litera Ș (1978); VIII, partea a 4-a, litera P (1980); XI, partea a 2-a, litera T (1982); XI, partea a 3-a, litera T (1983); VIII, partea a 5-a, litera P (1984); X, partea 1, litera S (1986), partea a 2-a, litera S (1987), partea a 3-a, litera S (1990), partea a 4-a, litera S (1993). Pe lângă aceste tipuri de d. amintite, pentru limba română au fost elaborate și dicționare speciale, de mare importanță practică în cultura românească: Dicționar invers, București, 1957; Dicționar de neologisme, București, 1961, de Florin Marcu și Constant Maneca; Dicționar onomastic românesc, București, 1963, de N. A. Constantinescu; Frequency Dictionary of Rumanian Words („Dicționar de frecvență a cuvintelor românești”), London-Hague-Paris, 1965, de Alphonse Juilland și Ileana P. M. H. Juilland; Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, București, 1968, sub redacția acad. Tudor Vianu; Dicționar de sinonime, București, 1972, sub redacția prof. Gheorghe Bulgăr; Dicționar al limbii române vechi, București, 1974, de G. Mihăilă; Dicționar de antonime, București, 1974, de Marin Bucă și O. Vințeler; Dicționar analogic și de sinonime al limbii române, București, 1978, de M. Bucă, I. Evseev, Fr. Király, D. Crașoveanu și Livia Vasiluță; Dicționar de pronunțare nume proprii străine, București, 1973, de Florența Sădeanu; Mic dicționar de cuvinte perechi, București, 1976, de Silviu Constantinescu; Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978, de Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu; Dicționar de omonime, de Gh. Bulgăr și N. Felecan (1996) etc. ◊ ~ lingvistic: d. care include terminologia lingvistică folosită în știința limbii dintr-o anumită țară. Există mai multe feluri de d. lingvistice. Astfel: a) d. lingvistic tematic: cu gruparea materialului din punct de vedere noțional, pe câmpuri semantice – Dicționarul terminologiei lingvistice slave – în curs de redactare în fiecare țară de limbă slavă și Dictionnaire encyclopédique des sciences de langage („Dicționar enciclopedic al științelor limbajului”), Paris, 1972, de Oswald Ducrot și Tzvetan Todorov; b) d. lingvistic alfabetic: cu valorile semantice ale cuvintelor-titlu – Lexique de la terminologie linguistique français, allemand, anglais, italien („Lexic al terminologiei lingvistice franceze, germane, engleze, italiene”), Paris, 1951, de J. Marouzeau; Slovar lingvisticeskih terminov („Dicționar de terminologie lingvistică”), Riga, 1963, de R. Grabis, D. Barbare și A. Bergmane; Dicționar poliglot de termeni lingvistici (română, polonă, cehă, slovacă, sârbo-croată, bulgară, rusă, ucraineană), București, 1978, multigr., de un colectiv al Facultății de limbi slave; Dicționar de terminologie lingvistică. Român-englez-francez-rus, Cluj-Napoca, 1978, multigr., de Schweiger Paul, Trofin A., Radu Maria; c) d. lingvistic explicativ: redă sensul și întrebuințarea termenilor prin intermediul definițiilor (al explicațiilor) și al exemplelor. Astfel: A Dictionary of Linguistics („Dicționar de lingvistică”), New York, 1954, de M. Pei și F. Gaynor; Dictionnaire de linguistique („Dicționar de lingvistică”), Paris, 1973, de Jean Dubois, Mathée Giacomo, Louis Guespin, Christiane Marcellesi, Jeane-Baptiste Marcellesi și Jean-Pierre Mevel; d) d. lingvistic bilingv: d. explicativ care recurge la echivalențele dintr-o altă limbă – Ruskočesky slovnik lingvistiche terminologie, Praga, 1960, de O. Man și L. Koval; Dicționar rus-român de termeni lingvistici și filologici (redactor responsabil Victor Vascenko), București, 1970: e) d. lingvistic al unui metadialect: d. care cuprinde cuvintele și expresiile specifice, limbajul specializat al unui mare lingvist sau al lingviștilor dintr-o școală, dintr-un curent lingvistic (v. metadialect), cum sunt La terminologia lingvistica di G. I. Ascoli e della sua scuola, Utrecht / Anvers, 1954, de Ermidio de Felice; A Glossary of American Technical Linguistic Usage, 1925-1950, Utrecht / Antwerpen, 1957, de Eric P. Hamp – cu terminologia studiilor de lingvistică americană publicate în revista „Language”; Dictionnaire de linguistique de l’École de Prague, Utrecht /Anvers, 1960, de Josef Vachék și Josef Duboský – cu terminologia folosită de acest cerc lingvistic între 1928-1958; f) d. lingvistic al unei metalimbi: d. care cuprinde cuvintele și expresiile specifice, limbajele specializate ale tuturor lingviștilor dintr-o țară sau din mai multe țări, dintr-o epocă istorică sau din mai multe, cum este Slovar lingvisticeskih terminov, Moskva, 1966, de O. S. Ahmanova – cu terminologia folosită de lingvistica sovietică contemporană. g) d. lingvistic al unui singur nivel al limbii: d. care tratează detaliat termenii specifici unui singur compartiment al limbii (fonetica, fonologia, lexicologia, morfologia, sintaxa, semantica etc.), cum sunt Dizionario di Fonologia, Roma, 1962, de Walter Belardi și Nullo Minissi; Angliiskaia foneticeskaia terminologhia, Moskva, 1962, de A. L. Trahterov; h) d. lingvistic al terminologiei tuturor nivelurilor limbii: d. care tratează sumar termenii specifici tuturor compartimentelor unei limbi, cum sunt Slownik terminologii języhoz-nawczej, Varșovia, 1968, de Z. Golab, A. Heinz și K. Polánski; Dictionary of Language and Linguistics, Londra, 1972, de R. R. K. Hartmann și F. C. Stork; i) d. lingvistic diferențial: d. în care se descriu cu mijloace lexicografice numai acele cuvinte care circulă exclusiv în limbajul lingviștilor sau care, deși comuni ca înveliș sonor cu limba, au un înțeles deosebit în acest limbaj specializat, cum este Dizionario di Fonologia, Roma, 1962, de Walter Belardi și Nullo Minissi; j) d. lingvistic integral: d. în care se descriu cu mijloace lexicografice atât termenii care circulă în limbajul lingviștilor, cât și termenii comuni ca înveliș sonor, dar cu un înțeles deosebit în acest limbaj, cum este Lexique de la terminologie linguistique français, allemand, anglais, italien, Paris, 1951, de J. Marouzeau; k) d. lingvistic enciclopedic: d. cu un nivel de informare foarte adânc și cu un material extrem de vast, ca volum și structură, care depășește limitele lingvisticii. Sunt incluse într-un asemenea d. articolele de tip explicativ (cu termeni din domeniile lingvisticii, didacticii, metodicii predării limbilor; cu denumirile societăților lingvistice etc.), secțiuni tematice, anexe (hărți, tabele sinoptice, indici), liste de corespondențe bilingve sau poliglote, bibliografii tematice, articole bibliografice cu portretele lingviștilor etc. Astfel: Dicționarul lingvisticii engleze – Éjogaku dziten (redactor responsabil Itikava Sanki), Tokio, 1956; Dicționarul lingvisticii japoneze – Kokugogaku dziten (redactor responsabil Tokièda Motoki), Tokio, 1956; l) d. lingvistic strict metalingvistic: d. cu o structură simplă, axată pe definirea și exemplificarea cuvintelor-titlu, care se ocupă numai de terminologia lingvistică ca atare, lăsând la o parte didactica, metodica predării limbilor, societățile lingvistice etc. În această categorie intră majoritatea d. lingvistice apărute în ultimele decenii în Europa sau în America.

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

Ion Se poate afirma că Ión a fost și este încă cel mai răspîndit și frecvent nume de persoană nu numai la români, ci la toate popoarele europene (bineînțeles, în forme specifice fiecărei limbi). Forma specific românească Ion reproduce un vechi nume pers. ebr. Johanán; încadrat în bogata familie a teoforicelor frazeologice, acesta este format din Jo-, abreviere normală și curentă pentru Jahve (→ llie) și vb. hanan „a face favoare, a avea milă” (de aici și foarte frecventul → Ana). Semnificînd „Jahve a avut milă, a făcut favoare”, Johanán este la origine o formulă de mulțumire adresată divinității care a favorizat nașterea unui copil mult așteptat de părinți. Formele sub care este cunoscut astăzi numele ebraic în diferitele limbi europene continuă fie gr. Ioánnes, fie pe cel latin Iohánnes. După cum atestă izvoarele grecești, în care numele apare destul de frecvent, și cu largă răspîndire, Ioánnes era pronunțat în patru silabe, prima fiind scurtă iar celelalte lungi (I-o-án-nes, iar apoi, prin închiderea lui e, I-o-án-nis; ca o excepție, este atestată o singură dată pronunțarea în 3 silabe lungi; Iohannes, atestat în epigrafia creștină, devine în latina tîrzie Ioánnis, sub influența pronunției grecești. În Apus, numele este rar pînă în sec. 4, frecvența crescînd continuu, mai ales după anul 1 000. În orice caz, Ion face parte dintre puținele nume biblice care au devenit populare înainte de Reformă, cînd este introdusă masiv în Occident onomastica biblică. La germani de ex., unde Iohannes este de multe secole cel mai popular și cel mai folosit nume de botez (sub nenumărate forme), uzul, excesiv chiar, a dus la schimbarea numelui în poreclă (Groshans este folosit cu semnificația „lăudăros, fanfaron”, iar vb. hänseln „a-i zice cuiva Hans” are valoare depreciativă, însemnînd de fapt „a lua în rîs”). O situație oarecum asemănătoare o probează și expresia fr. „rester gros Jean, comme devant” – a rămîne Ion ca mai înainte – sau în română „să vorbească și nea Ion, că și el e om”. Ilustrativă pentru frecvența numelui este o statistică efectuată pe baza registrelor de botez din Anglia pentru perioada 1550-1800 (între 1550-1600 John era purtat de 22,5% din băieți, ocupând locul I; între 1500-1750, John apare pe locul al doilea, după William, dar la mică diferență de procente, după 1750, John revine pe primul loc, fiind purtat de 20% din cei înscriși în registre). Popularitatea de care se bucură acest nume a făcut ca diferitele lui forme să devină tipice pentru popoarele care le folosesc; Ivan a ajuns să însemne „rus”, János „maghiar”, Ion „român” etc. Cu siguranță că răspîndirea lui Johanan se explică prin cultul deosebit de care s-au bucurat în toată Europa un număr impresionant de martiri sau sfinți cu acest nume (după diferite calendare, peste 70). Dintre cei general cunoscuți (există și unii specifici unor anumite țări sau regiuni mai mici), cea mai mare popularitate o are Ion Botezătorul. Cum se explică acest fapt și, în fond, frecvența impresionantă a acestui nume? După cum s-a mai arătat în legătură și cu alte nume (→ Dumitru; Gheorghe; llie etc.), biserica a introdus cultul martirilor și sfinților pentru a-i înlocui și elimina pe vechii zei ai păgînismului. Strîns legate de viața materială a omului și apărute într-o perioadă foarte veche a umanității, ca prime forme de cunoaștere rudimentară a naturii, vechile credințe și practici păgîne s-au păstrat și chiar au fost în parte acceptate de noua religie, modificarea fundamentală producîndu-se mai ales la nivelul nomenclaturii (în loc de Zeus, Dumnezeu, martiri și sfinți în locul celorlalte divinități etc., aceste modificări, care nu vizau esența, producîndu-se pe nesimțite și fără prea mare dificultate). La toate acestea se adaugă și faptul că luna iunie este luna solstițiului de vară și că marchează începutul unui anotimp de o covîrșitoare importanță pentru colectivitățile de agricultori. La romani, a opta lună a anului, dedicată Iunonei, soția lui lupiter, iunie, era luna creșterii și a tinereții, dar și a norocului (la 24 iunie, romanii sărbătoreau pe zeița cea tare, Fortuna). La noi, sărbătoarea creștină a nașterii lui Ion Botezătorul coincide cu vechi datini păstrate pînă aproape de zilele noastre din timpuri foarte vechi. Cea mai cunoscută este desigur Drăgaica, veche sărbătoare agricolă pe care Dimitrie Cantemir o apropia de vechiul cult roman al zeiței Ceres. În Descrierea Moldovei, eruditul domnitor ne-a lăsat o primă consemnare a obiceiului. „În acest timp, cînd încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele din mai multe sate, și alegînd pe cea mai frumoasă și mai viguroasă, îi dau numele de Drăgaică. Apoi, cu ea înainte, merg prin semănături și-i fac o cunună împletită din spice, i-o pun pe cap, o mai înfrumusețează cu o mulțime de fîșii de pînză de toate culorile și-i dau în mînă cheile de la șurele lor. Drăgaica, în acest chip înfrumusețată, cu brațele întinse și cu fundele expuse vîntului, ca și cum ar zbura, se întoarce acasă, cîntînd și săltînd...”. Împletirea cununei de spice „cunună de Sînziene”, după un alt nume al sărbătorii , obicei întîlnit și la alte popoare, are în unele regiuni și scopuri magice: se face „de ursit”, poate prezice lungimea vieții oamenilor etc. Pentru alte numeroase obiceiuri → Sînziana. În calendarul popular românesc mai apar și alte zile dedicate numelui Ion („vanghelistul” Ion, rău de piatră; Ion fierbe piatră; Ion de toamnă, ținut pentru friguri; Ion Milostivul, sărbătoare numită și „Zîna lupului” sau „Gădinetele”, ținută de frica lupilor, a șerpilor). Importanța pe care aceste sărbători au avut-o în viața spirituală a poporuiui nostru (paralelisme interesante apar și în alte regiuni ale Europei) este în măsură să explice în bună parte popularitatea și frecvența numelui Ion. După un obicei cunoscut, în multe limbi întreaga lună iunie poartă numele „Sfîntului Ion”: Mes de San Gioan, San Gioan (San Giuvan – în dialectele italiene), Jehansmand (în dialectele germane), Ivanjski (în croată), mi féile Eoin (în irlandeză), Szent Jánóshó (în maghiară), Jannikun (în estonă) etc., Lampadas (în sardă) păstrează amintirea focurilor prin care era sărbătorit solstițiul de vară în nordul Africii (textele creștine din această regiune atestă existența unui ritual cu lumini în cinstea lui Ion Botezătorul, iar mai înainte, în cinstea lui Ceres). În limba română, numele Ion a pătruns în diferite perioade istorice, din diverse limbi, astfel explicîndu-se existența unor forme actuale destul de diferite unele de altele. În linii generale, numeroasele variante, forme și derivate care formează familia numelui Ion în onomastica noastră, pot fi populare sau culte. Din prima categorie fac parte, în primul rînd, formele moștenite direct din latină, Sîmziana, Sîmzeana, Sînziana etc. (atestate ca nume personale din sec. 16, acestea sînt în realitate creații românești, pe baza cuvîntului sînziene, care continuă în română lat. Sanctus Dies Iohannis). Tot aici intră și formele împrumutate de la popoarele slave vecine (bulgari, ucraineni, sîrbi și croați), unele forme neogrecești, maghiare, germane. Formele culte sînt legate de influența slavonei bisericești (cărți de cult, calendare), iar în perioada modernă, de influențele onomasticii apusene. Ion apare în slava veche sub formele Ioanu, Ianu, iar în limbile slave vecine atestări foarte vechi sînt pentru scr. (Iunano apare din anul 1065, Ióvana, din 1189, Joana, la 1222. Ivan la 1245 etc.; în Galiția, Ivanko este atestat la 1146, din același secol fiind cunoscut și hipoc. Janka etc.). Intrate în uz, aceste împrumuturi au fost bazele de la care, prin derivări și scurtări succesive, s-a creat cea mai bogată familie de nume din onomastica noastră; combinațiile cu un număr impresionant de sufixe, scurtarea formelor derivate și continuarea derivării de la noua formă obținută (adăugîndu-se chiar în forme care nu mai au nici un sunet din numele inițial) probează marea forță de creație a sistemului nostru onomastic. Iată un exemplu: Ion – Ionică – Nică – Nicuță – Cuță etc. Pînă la 1500, vechile noastre documente atestă deja un număr mare de forme (unele foarte frecvente) care erau în uz la români. În actele referitoare la Țara Românească de exemplu, la 1247, în Diploma Cavalerilor loaniți este atestat numele loan (cneaz român, conducătorul unei formațiuni statale din nordul Olteniei, „pînă în rîul Olt”); urmează apoi: (1390) Ion – cel mai frecvent, Oancea (1389), Ivașcu (1393), Ivan (1417), Ivanco (1425), Ona (1471), Onu (1483), Ivul (1484), Iovan (1494), Oana (1498). În documentele moldovenești din timpul lui Ștefan cel Mare mai apar Iancu, Ianuș, loanăș, Ionaș, Ionașco, lonășel, Ioniță. Este greu să distingem astăzi, din imensul număr de forme (după unii autori, peste 650), creațiile românești de împrumuturi. Există chiar situații în care același nume poate fi într-o anumită regiune creație românească, iar în alta, un împrumut. Cu siguranță se poate afirma însă că cea mai frecventă și răspîndită formă, Ion, este o creație românească și forma specifică sub care vechiul nume ebraic se manifestă în onomastica noastră (în mod normal, toate derivatele de la Ion și hipocoristicile acestora pot fi considerate tot creații românești). Vom trece acum în revistă doar o parte dintre formele sub care numele circulă la români:
1. IOAN (formă savantă care reproduce, prin intermediul slavonei bisericești, gr. loánnes), fem. Ioana, Oana, Oană (25 de boieri ai lui Ștefan cel Mare), Ioane (probabil o veche formă de nominativ, pe baza căreia, dată fiind identitatea cu vocativul, a fost creat noul nominativ Ion), Oane(a), loanete, Ioaneș, Oaneș, Neș(u), loancea, Oanică, Ioanim, Ioaniță, Ioanță, Oanță, Ioanca, Oancă, Oancea etc.
2. ION (formă specifică românească pe baza căreia s-a format și cel mai frecvent nume de familie Ionescu), luon, lonea, One(a), Onu(l), Ionac, Nacu, Naca, Oancea, Ionache, Nache, Ionaș, Onaș, Onășel, Ionașcu, Onașcu, Nașcu, Oncu(l), Ioncea, loncel, lonciu(l), Onciu(l), Oncica, Cica, Oncilă, Onecu, loneci, Oneci, lonencu, lonel-Ionela, Nelu-Nela, lonete, Onete, Nete, Ioneț, Oneț, Ioneață, Oneață, Neață, Ionocu, Onoiu, Ionuc, Onuca, Onucă, Nucu, lonuș, Onuș(ca), lonuț, lonuța, Onuț(a), Onuță, Nuță, Ionica – Ionică, Onica, Nica, Onică, Nică, Ioniciu, Oniciu, Onicică, Onișică, Oniga, Onigaș, Ionilă, Onilă, Nilă, Oniș, Onișor, Ioniță, Oniță, Niță, Ionițu, Onițu, Nițu(l), Nițuca etc.
3. IVAN (formă specifică slavilor, frecvent la ruși, ucraineni, bulgari): Ivanco, Ivancul, Van(a), Vane(a), Vanco, Vancu, Ivancea, Vancea, Ivăniș, Ivănuș, Ivașcu, Ivănuț, Iva, Ivaciu, Ivu(l).
4. IOVAN (formă sîrbă): Iova, Iove, Iovana, Iovanca, lovanciu, Iovăniță; se pot adăuga Itu(l), Iota, Ioțu.
5. IAN (formă neogrecească pătrunsă la noi fie direct, fie prin intermediar slav, ceh sau polon cu o bogată scriere de derivate): Iane, lana, Ianu(l), Ianuță, Iani, Ianotă, lanache, Ienăchiță, Iancu, Ianca, Ianciu, Ene, Eana, Enuță, Enica, Enacu, Nacu, Enache, Enășel, Enuș, Encu, Encea etc.
6. IANOȘ (formă de influență maghiară): loanăș, Ianuș, care poate fi și de la pol. Ianusz, Ianeș, laniș.
7. HANS (formă de influență germană): Hana, Haneș, Hanț etc. Numele de familie, la origine compuse cu Ion, majoritatea datorate influenței neogrecești: Caragiale, Caragiani, Caraiani, Caraivan, Carianopol (tc. cara „negru”), Mavroiani (gr. mavrós „negru”), Papaiani, Papaioanu (gr. papa „preot”), Popivan etc.
8. Influențe apusene moderne: Jan, Jana, Janina, Gianina, Gioni (Johnny) (formele apusene au fost întrebuințate ca prenume independente cu cîteva decenii în urmă, astăzi, deși frecvente, sînt folosite mai ales ca hipocoristice pentru cei care, în mod oficial, poartă numele Ioan, Ion, Ioana etc.).
Din aceeași familie mai fac parte: neogr. Ioanid(e), Ioanichie (gr. Ioannikios, redat în latină sub forma Ioannicius, este caracterizat în Lexiconul lui Suidas drept „nume nobil, ales”; numele apare în Țara Românească și Moldova încă din sec. 15), Ioanina (gr. Ioannina, nume purtat de fiica generalului bizantin Belizarie) etc. În legătură cu frecvența lui Ion la români nu dispunem decît de puține date statistice dar și acestea sînt edificatoare: în anul 1789, în satul Porumbacu de Sus din 388 de bărbați, 103 purtau numele Ion (deci 28%); în cîteva sate din valea Sebeșului, pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, Ion este cel mai frecvent prenume (137 de apariții din totalul de 609) etc. ☐ Engl. John (cu hipoc. frecvent Johnny), fr. Jean, fem. Jeanne (cu hipoc. frecvente Jeannot – Jeannette, Jeanine etc.), (din fr. damme Jeanne, prin intermediul it. damigiana, s-a ajuns la cuv. rom. damigeana), germ. Johannes, fem. Johanna (cu hipoc. Hans, Hansi, Hannes, Hänsel, Hanseline, Hanna, Johan), it. Giovanni, Giovanna (cu hipoc. Gianni, Gianna), sp. Juan, olandez Jan, galez Eoin, Iain, irland. Sean, Shane, ceh., pol. Jan, bg., rus. Ivan, magh. János, Janina, Janka, Hanna, Szanna etc., bască Iban, armeană Horbanés, apoi Ovanes, arabă Hana etc. ☐ Din istorie ne sînt cunoscuți cneazul Ioan, conducător al uneia dintre formațiunile statale românești din sec. 13, Ioniță zis Caloian Asan, Ioan Asan al II-lea și Ioan Mihail Asan, conducători ai celui de al doilea țarat bulgar, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei; dintre cei 10 domni cu numele Ion din Moldova și Țara Românească îi amintim pe Ioan Iacob Eraclid (Despot-Vodă), Ioan Vodă cel Cumplit; Ioan Potcoavă și domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cărturarul Ioan Toba din Vinț, Ioan Inocențiu Micu (Clain), Ion Ionescu de la Brad, Ion Mincu, Ion Neculce, Ienăchiță Văcărescu, Ion Budai-Deleanu, Iancu Văcărăscu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, Ion Codru-Drăgusanu, Ion Creangă, Ion Slavici, Ion Luca Caragiale, Ion Agîrbiceanu, Ion Theodorescu (Tudor Arghezi), Ion Pillat, Ionel Teodoreanu, ș.a.; muzicienii Ion Vidu, Jean Bobescu, Ionel Perlea; artiștii plastici Ion Andreescu, Jean Alexandru Steriadi etc. Din istoria și cultura universală: Jan Hus, Johann Gutemberg, Jeanne dArc, Jean Calvin, Johannes Kepler, Jan Amos Komensky, Jean le Rond d’Alambert, Jean-Baptiste de Monet de Lamarck, Johann Gottfried Herder, Jean Frangois Champollion, János Bolyai, Ivan Petrovici Pavlov; scriitorii Jean de la Fontaine, Jean-Baptiste Poquelin (Molière), Jean-Baptiste Racine, Jean de la Bruyère, Jean Jacques Rousseau, Johann Wolfgang Goethe, John Keats, Ivan Sergheevici Turgheniev, Jean Rimbaud, Jean Moréas, John Galsworthy, Juan Ramon Jiménez etc.; muzicienii Johann Sebastian și Johann Christian Bach, cei doi Johann Strauss (tatăl și fiul), Johannes Brahms, Jan Sibelius etc.; artiștii plastici Jean van Eyck, Jan Bruegel, Juan de Valdés Leal, Jean Van Delft Vermeer, Jean-Baptiste Simeon Chardin, Jean Auguste Dominique Ingres, Jean-Baptiste Camille Carot, Ivan Konstantinovici Aivazovski etc. ☐ Personaje binecunoscute din literatura noastră: Ion din Năpasta lui Ion Luca Caragiale, Ion din romanul cu același nume de L. Rebreanu, Ion Sîntu, romanul lui I.M. Sadoveanu, Oana din Apus de Soare, de B. Ștefănescu-Delavrancea, Ioana, roman de Anton Holban etc. Din literatura universală, unul dintre cele mai cunoscute personaje este Don Juan, al cărui mit literar își are originea în legenda spaniolă din sec. 16 a lui Don Juan Tenorio din Sevilla. Personajul apare pentru prima oară în literatura spaniolă cultă în celebra comedie din 1630 a lui Tirso de Molina, Seducătorul din Sevilla. Motivul este reluat în 1650 de italianul Cicognini, în 1652 de Onofrio Giliberto, în 1665 de Molière (Don Juan sau Festinul de piatră), apoi de Antonio de Zamora, Carlo Goldoni, G. Byron, H. de Balzac (în nuvela Elixirul vieții lungi apare viziunea romantică a mitului), A.S. Pușkin (Convivul de piatră), Prosper Merimée (în nuvela Sufletele Purgatoriului), José de Espronceda (în Studentul din Salamanca), N. Lenau (poemul dramatic Don Juan), A.N. Tolstoi, G.B. Shaw etc. În muzică, mitul lui Don Juan i-a inspirat pe W.A. Mozart, A.S. Dargomîjski (opera Convivul de piatră, după A.S. Pușkin), Richard Strauss (poemul simfonic Don Juan, după N. Lenau), Gluck, Hoffmann, etc. Din creația shakespeareană binecunoscut este Sir John Falstaff (în muzică personajul lui W. Shakespeare apare în lucrări de Salieri, Balfe, Antonin Adam, Otto Nicolai, Ambroise Thomas sau în celebra operă a lui G. Verdi, Falstaff). Tot din literatura engleză ne sînt cunoscuți Regele loan, din drama cu același nume de W. Shakespeare, Sfinta Ioana a lui G.B. Shaw etc. Din literatura germană îi amintim doar pe Johann Buddenbroock și Jean din Casa Budennbroock sau Hans Castorp din Muntele vrăjit de T. Mann; din literatura franceză pe Jean Valjean din Mizerabillii de V. Hugo, Jean Christophe de R. Rolland sau Jeanne dArc au búcher de Paul Claudel, din literatura rusă, Ivan cel Groaznic de A.N. Tolstoi, opera Ivan Susanin de Glinka etc.