BRIGADĂ, brigăzi, s. f. 1. Mare unitate militară, formată dintr-un număr variabil de regimente, batalioane și divizioane. 2. Formație (stabilă) de lucru, compusă din muncitori organizați adesea pe echipe și pe schimburi sau pe faze de operație, în vederea îndeplinirii unei sarcini de producție. 3. (În sintagma) Brigadă silvică = subunitate silvică formată din unul sau din mai multe cantoane, și condusă de un brigadier silvic. 4. (Ieșit din uz; în sintagma) Brigadă artistică = colectiv în cadrul mișcării artistice de amatori, care prezenta programe artistice (scurte) inspirate din viața colectivului din care făcea parte. – Din fr. brigade, rus. brigada.

MATRICOL, -Ă, matricoli, -e, s. f., adj. 1. S. f. Registru în care se înscriu, într-o instituție, numele persoanelor a căror evidență este necesară; (în special) registru folosit în școli, în care se înscriu numele, datele personale și situația școlară a elevilor. ♦ Număr de ordine sub care sunt înscriși soldații în registrul unui regiment. 2. S. f. (Ieșit din uz) Bucată dreptunghiulară de pânză sau de stofă pe care se indica școala la care învăța un elev (și numărul sub care era înscris aici) și pe care acesta o purta prinsă pe braț sau pe piept. 3. Adj. De matricolă; matricular. [Var.: matricul, -ă s. f., adj.] – Din fr. matricule, lat. matricula, it. matricola.

POLC, polcuri, s. n. Unitate militară în țările române, la sfârșitul evului mediu, corespunzătoare regimentului. – Din ucr., rus. polk.

PÂLC, pâlcuri, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”, care arată felul, componența) Grup mic și neorganizat de oameni; p. ext. grup de păsări, de animale, (rar) de plante sau de lucruri. ◊ Loc. adv. În pâlcuri sau pâlcuri-pâlcuri = în grup. ♦ Grămadă mică, adunătură de lucruri. 2. (Înv.) Unitate militară la sfârșitul evului mediu, în Moldova și în Țara Românească, corespunzătoare unui regiment, formată dintr-un anumit număr de ostași; stol, ceată. – Din sl. plŭkŭ.

FLOTILĂ, flotile, s. f. 1. Unitate de nave militare care acționează pe fluvii și pe lacuri, uneori și pe mări, în vecinătatea litoralului; mare unitate militară navală. 2. (Ieșit din uz; adesea determinat prin „de aviație”) Unitate în aviația militară, corespunzând regimentului din armata de uscat. – Din fr. flottile.

DIVIZIE, divizii, s. f. 1. Mare unitate militară, constituită de obicei din mai multe regimente. ♦ Comandamentul unei divizii (1). 2. Fiecare dintre categoriile principale în care sunt încadrate echipele ce participă la o competiție sportivă cu caracter național. – Din rus. diviziia. Cf. fr. division.

REGIMENT, regimente, s. n. Unitate militară de bază mai mică decât brigada, compusă din mai multe batalioane (sau divizioane, escadrile etc.) ♦ Oamenii care fac parte dintr-o astfel de unitate. [Var.: (înv.) reghiment s. n.] – Din fr. régiment, germ. Regiment.

ARIERGARDĂ s. (MIL.) (înv.) retroguardie. (~ unui regiment.)

CAMPAMENT s. (MIL.) lagăr, tabără, (înv.) sălaș, tabie. (~ al unui regiment.)

COLONEL s. (MIL.) (înv.) oberst, oberșter, polcovnic. (~ul comandă de obicei un regiment.)

LAGĂR s. I. 1. (MIL.) campament, tabără, (înv.) sălaș, tabie. (~ al unui regiment.) 2. (IST.) castru, tabără, (înv.) tabie. (~ roman.) 3. (POL.) lagăr de concentrare = gulag. II. (TEHN.) palier (~ de mașină.)

POLC s. v. legiune, regiment.

REGIMENT s. (MIL.) (înv.) polc. (~ de infanterie.)

TABĂRĂ s. 1. (MIL.) bivuac, (înv.) conac. (Trupele s-au adăpostit în ~.) 2. (MIL.) campament, lagăr, (înv.) sălaș, tabie. (~ unui regiment.) 3. (MIL.) cantonament, (reg.) staniște. (~ oștilor.) 4. v. castru. 5. (SPORT) cantonament. (~ de box de la Sinaia.) 6. grupare, partidă, (înv.) parte, partid. (Fruntaș al ~erei unioniste.) 7. ceată, grup. (S-au împărțit în două ~ere.) 8. parte. (Ce se aude din ~ adversă?)

VEDEA vb. 1. a observa, a zări, (arg.) a gini. (Ce ~ la orizont?) 2. v. zări. 3. v. cuprinde. 4. a privi, a se uita, (Olt. și Ban.) a se zăuita. (Vino să ~ ce-am cumpărat.) 5. v. viziona. 6. v. apărea. 7. v. întâlni. 8. v. revedea. 9. v. observa. 10. v. cunoaște. 11. v. vizita. 12. v. constata. 13. v. pomeni. 14. v. apuca. 15. v. îngriji. 16. a se interesa, a se îngriji, a se ocupa, a se preocupa. (~ tu de asta.) 17. v. căuta. 18. a îngriji, (înv. și reg.) a socoti. (~ de orătănii.) 19. a căuta, a încerca. (~ dacă poți să dezlegi problema.) 20. a cerceta, a examina. (Trebuie să ~ cum stau lucrurile.) 21. v. documenta. 22. v. considera. 23. a se considera, a se crede, a se închipui, a se socoti, (pop.) a se ține. (Se ~ inteligent.) 24. v. concepe. 25. v. imagina. 26. a (se) visa. (Se și ~ în fruntea unui regiment.) 27. v. obține. 28. v. primi.

VISA vb. 1. a medita. (Toată ziua ~ la...) 2. a (se) vedea. (Se și ~ în fruntea unui regiment.) 3. v. bănui. 4. v. aspira.

regiment s. n., pl. regimente

BRIGADĂ ~ăzi f. 1) Formație militară amplă, superioară regimentului. 2) Formație de lucru, compusă, în special, din muncitori sau din țărani, adesea împărțiți în echipe, în vederea realizării anumitor sarcini de producție. * ~ silvică subunitate a ocolului silvic, care îngrijește anumite suprafețe de pădure. [G.-D. brigăzii] /<fr. brigade, rus. brigada

DIVIZIE ~i f. 1) Unitate militară constând din mai multe regimente. 2) Categorie de calificare a echipelor sportive, care participă la o competiție cu caracter național. [Art. divizia; G.-D. diviziei; Sil. -zi-e] /<rus. diviziia

DIVIZION ~oane n. Subunitate a unui regiment de artilerie constituită din mai multe baterii. * ~ de nave unitate militară maritimă constând din mai multe nave de același tip. [Sil. -zi-on] /<rus. divizion, fr. division

FUȘTAȘ ~i m. înv. Ostaș dintr-un regiment înarmat cu fuște; lăncier. /fuște + suf. ~aș

HUSAR ~i m. (în armata țaristă, în armatele unor state) Ostaș dintr-un corp de cavalerie. Regiment de ~i. /<ung. huszár

PISTOLAR ~i m. 1) înv. Ostaș înarmat cu pistol și încadrat într-un regiment. 2) rar Persoană specializată în tragerea cu pistolul. /pistol + suf. ~ar

POLC ~uri n. (în Moldova medievală) Subdiviziune militară, corespunzătoare regimentului, în care se grupau oștenii țării în timp de război. /<rus. polk

PUȘCAȘ ~i m. 1) Ostaș dintr-un regiment înarmat cu pușcă. 2) înv. Ostaș din trupele de artilerie; tunar; artilerist. 3) rar Persoană care practică vânatul; vânător. /pușcă + suf. ~aș

REGIMENT ~e n. 1) Subdiviziune militară din cadrul unei divizii constând din mai multe batalioane sau escadrile; unitate militară. 2) Efectiv al acestei unități. /<fr. régiment, germ. Regiment

REGIMENTAR ~ă (~i, ~e) Care ține de regiment; propriu regimentului. /<fr. régimentaire

SULIȚAȘ ~i m. 1) ist. Ostaș dintr-un regiment înarmat cu suliți; lăncier. 2) Sportiv care practică aruncarea suliței. /suliță + suf. ~aș

BATALION s.n. Subunitate militară mai mică decît un regiment. [Pron. -li-on. / < pol. batalion, cf. it. bataglione, fr. bataillon].

COLONEL s.m. Grad de ofițer superior, imediat inferior generalului, care comandă de obicei un regiment; ofițer purtînd acest grad. ◊ Locotenent colonel = grad de ofițer superior maiorului; ofițer care poartă acest grad. [< fr. colonel, it. colonnello].

ESCADRILĂ s.f. Subunitate a unui regiment de aviație sau de marină. [< fr. escadrille].

BRIGADĂ s.f. 1. Echipă organizată pentru anumite sarcini de producție. ◊ (Ieșit din uz) Brigadă artistică (de agitație) = echipă artistică de amatori (care, în programe scurte, își propuneau să facă agitație politică în jurul problemelor importante din viața unei colectivități). 2. Unitate militară compusă din două sau trei regimente din aceeași armă. 3. Subunitate silvică formată din mai multe cantoane (2) și supravegheată de un brigadier silvic. [Pl. -găzi, -gade. / < fr. brigade, rus. brigada].

DIVIZIE s.f. 1. Mare unitate militară care are mai multe regimente de arme diferite sau mai multe nave de război. ♦ Comandamentul unei asemenea unități militare. 2. Categorie de calificare a echipelor sportive. [Gen. -iei. / < rus. diviziia, cf. fr. division].

FLOTILĂ s.f. 1. Unitate navală militară care acționează pe fluvii sau pe lîngă litoral. 2. Veche denumire a regimentului de aviație. [Cf. fr. flottille, it. flottiglia].

orta-ceauș, orta-ceauși, s.m. (înv.) curier (de regiment).

ÎNREGIMENTA vb. I. tr., refl. A intra sau a face să intre într-un regiment, (p. ext.) într-o grupare, într-un partid; a se înrola. [Cf. fr. enrégimenter].

MATRICOL, -Ă adj. Care face parte dintr-o matricolă, al unei matricole; matricular. // s.f. Registru în care se înscriu numele și situația școlară a elevilor, numele soldaților dintr-o unitate militară, al persoanelor dintr-o instituție etc. ♦ Număr de ordine sub care sunt înscriși soldații în registrul unui regiment. ♦ Număr purtat (pe uniformă) de elevi. [Var. matricul, -ă adj., matriculă s.f. / < fr. matricule, it. matricola, cf. lat. matricula].

seimen, seimeni, s.m. (înv.) 1. (la pl.) diviziune a corpului ienicerilor în armata turcească, compusă din 34 de regimente. 2. (la pl.) corp de armată întocmit de Matei Basarab, compus din 2000 de lefegii străini (sârbi, bulgari, greci și albanezi) sub comanda unui polcovnic, pentru paza Curții domnești. 3. soldat din acest corp de ostași, înarmat cu sâneață (pușcă). 4. (adj.; reg.; în forma: seiman) viteaz.

PORTDRAPEL s.m. Militar care poartă drapelul unui regiment; stegar. [După fr. porte-drapeau].

tambur-major s.m. (înv.) suboțifer șef peste toboșari și gorniști, care umblau în fruntea regimentului.

REGIMENT s.n. Unitate militară compusă din mai multe batalioane, divizioane, escadrile etc. [Pl. -te, -turi. / < fr. régiment, cf. germ. Regiment].

REGIMENTAR, -Ă adj. Care aparține unui regiment, de regiment. ♦ Tren regimentar = convoi de căruțe sau de mașini care transportă pe front proviziile sau munițiile unei unități militare. [Cf. fr. régimentaire].

ciorbă (ciorbe), s. f. – Fel de mîncare din zeamă acrită. Mr., megl. ciorbă. Tc. çorba (Cihac, II, 566; Miklosich, Slaw. Elem., 52 și Fremdw., 82; Șeineanu, II, 132; Lokotsch 440; Ronzevalle 78; Berneker 160), cuvînt care provine din arab. šorba, šarîb (› sp. jarabe, it. sorbetto, fr. sirop); cf. ngr. τσορβάς, alb. tšorbë, bg., sb. čorba, mag. csorba. Der. ciorbagiu, s. m. (comandant al unui regiment de ieniceri; căpetenie, șef), din tc. çorbaci, datorită asocierii, obișnuite în organizarea militară turcă, între unitatea militară și bucătăria sa proprie; ciorbalîc, s. n. (polonic).

UNITATE s.f. 1. Numărul unu; fiecare dintre părțile întregi care compun un lucru. ♦ Numerele mai mici decît zece. ♦ Cantitate care servește ca măsură de bază pentru toate obiectele de același fel. 2. Însușirea a tot ceea ce constituie un întreg indivizibil. 3. Coeziune; omogenitate; integritate. 4. Formație economică, administrativă etc. care acționează după un plan comun. ♦ Formație militară, regiment, divizie etc. [Cf. lat. unitas, fr. unité].

BRIGADĂ s. f. 1. formațiune (stabilă) de lucru format din muncitori, organizată pentru anumite sarcini de producție. ◊ formațiune de poliție într-un anumit scop, cu un anumit profil. ◊ ~ artistică = echipă de artiști amatori care prezintă programe scurte, inspirate din viața colectivului din care fac parte. 2. echipă de specialiști care controlează și îndrumă activitatea unei instituții, întreprinderi etc. 3. mare unitate militară din două sau trei regimente din aceeași armă, mai mică decât divizia. ◊ mare unitate navală din șase-nouă nave mijlocii (distrugătoare, submarine) sau două-trei nave mici (vedete) ◊ ~ăzi internaționale = mari unități militare constituite în Spania din voluntari de diferite naționalități în războiul din 1936-1939. 4. subunitate silvică din mai multe cantoane (3) și supravegheată de un brigadier (2). (< fr. brigade, rus. brigada)

CORP I. s. n. 1. organismul considerat ca un tot anatomic și funcțional; trup. ◊ trup fără cap; trunchi. 2. parte principală din ceva. ◊ corp de legi = culegere de legi; corpus. 3. porțiune de materie bine determinată. ◊ (chim.) substanță (organică sau anorganică). 4. obiect material, lucru. ◊ corp ceresc = corp natural sau artificial din spațiul cosmic; corp negru = corp capabil să absoarbă integral radiația termică incidentă, de orice lungime de undă. 5. corp delict = obiect care a servit la săvârșirea unei infracțiuni. 6. (mat.) mulțime înzestrată cu două operații (adunare și înmulțire), caracterizată prin proprietăți de asociativitate, distributivitate, precum și prin existența elementelor neutre și inverse în raport cu cele două operații. 7. corp fonetic = totalitatea sunetelor care alcătuiesc un cuvânt sau o formă gramaticală. 8. unitate cu care se măsoară mărimea literelor tipografice. 9. totalitatea persoanelor care, prin funcție sau profesiune, formează o unitate deosebită, legal constituită. ◊ corp de balet = a) ansamblul balerinilor dintr-un teatru de operă, operetă sau estradă; b) grup de dansatori având într-un spectacol rol similar corului de operă; corp diplomatic = totalitatea reprezentanților diplomatici străini acreditați pe lângă un stat. ◊ corp electoral = totalitatea persoanelor care se bucură de drept de vot la data efectuării unor alegeri. 10. mare unitate militară în alcătuirea căreia intră mai multe divizii, brigăzi și regimente de toate armele. ◊ corp de gardă = clădire sau încăpere din incinta unui obiectiv de pază ocupată de o gardă militară. II. s. m. (med.) denumire dată unor structuri anatomice. (< fr. corps, lat. corpus)

DIVIZIE s. f. 1. mare unitate militară din mai multe regimente de arme diferite sau mai multe nave de același tip. ◊ comandamentul unei asemenea unități militare. 2. categorie de calificare a echipelor sportive. 3. ansamblu de mai multe birouri sub direcția unui șef; secție, serviciu (la căile ferate). (< rus. diviziia)

ESCADRILĂ s. f. subunitate tactică a unui regiment de aviație, compusă din câteva patrule. ◊ grupare compusă din 3-4 nave de luptă (distrugătoare, vedete, dragoare). (< fr. escadrille)

FLOTILĂ s. f. 1. mare unitate navală militară pe fluvii sau pe lângă litoral. 2. veche denumire a regimentului de aviație. (< fr. flottille)

MATRICOL, -Ă I. adj. care face parte dintr-o matricolă; matricular. II. s. f. registru de evidență în care se înscriu numele și situația școlară a elevilor, numele soldaților dintr-o unitate militară, al persoanelor dintr-o instituție etc. ◊ număr de ordine sub care sunt înscriși soldații în registrul unui regiment. ◊ număr purtat pe uniformă de elevi. (< it. matricola, lat. matricula, fr. matricule)

REGIMENT s. n. unitate militară din mai multe batalioane, divizionare, escadrile etc. (< fr. régiment, germ. Regiment)

REGIMENTAR, -Ă adj. care aparține unui regiment. ♦ tren ~ = convoi de căruțe sau de mașini care transportă pe front proviziile sau munițiile unei unități militare. (< fr. régimentaire)

SUBSECTOR s. n. 1. subdiviziune a unui sector. 2. (mil.) zonă dintr-un sector încredințată unei unități (regiment). (după fr. sous-secteur)

UNITATE s. f. 1. numărul unu; fiecare dintre părțile întregi care compun un lucru. ♦ ~ astronomică = unitate pentru exprimarea distanțelor în sistemul solar, distanța medie de la Soare la Pământ. ◊ numerele mai mari decât zero. ◊ cantitate ca măsură de bază pentru toate obiectele de același fel. 2. însușirea a tot ceea ce constituie un întreg indivizibil. 3. coeziune; omogenitate, unire; integritate. 4. formație economică, administrativă etc. care acționează după un plan comun. 5. formație militară, regiment. ♦ ~ de foc = cantitatea de muniție (număr de lovituri) pentru o gură de foc. 6. ~ furajeră = unitate de măsură pentru aprecierea valorii nutritive a furajelor. (< fr. unité, lat. unitas)

orta (ortale), s. f. – 1.Regiment, grupare militară. – 2. Grup, adunare, clasă. Tc. orta „centru” (Șeineanu, II, 278; Lokotsch 1597), cf. ngr. όρτᾶς, sb., alb. orta. – Der. ortac, s. m. (tovarăș, camarad), din tc. ortak (Roesler 600; Lokotsch 1598; Ronzevalle 38), cf. mr. urtac, alb., bg. ortak; ortăci, vb. refl. (a se întovărăși, a se împrieteni); ortăcie, s. f. (asociere, tovărășie, prietenie), în Banat și Trans.

pîlc (pîlcuri), s. n. – Trupă, gloată, mulțime. – Var. polc. Sl. plŭkŭ „grămadă” (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 239), din germ. Volk (Miklosich, Fremdw., 118), cf. pol. polek, pułk, rus. polk. – Der. pîlcui, vb. refl. (înv., a se grupa, a se așeza în ordine); polcovnic, s. m. (înv., colonel, comandant de regiment), din pol. połkownik, rus. polkovnik, mai ales în Mold. Din rom. provine ngr. πολϰόβνιϰος (Meyer, Neugr. St., II, 77).

regiment (regimente), s. n. – Unitate armată. – Var. reghiment. Fr. régiment, var. din germ. Regiment. – Der. regimentar, adj. (al regimentului), din fr. régimentaire; reimentar, s. m. (înv., comandant de regiment), din pol. regimentarz (Tiktin); înregimenta, vb. (a se înrola, a recruta), din fr. enregimenter.

BRIGADĂ, brigăzi, s. f. 1. Echipă de muncitori organizată în spirit socialist, în vederea îndeplinirii unei sarcini de producție. ◊ Brigadă de producție = echipă de muncitori agricoli, reprezentînd forma de bază a organizării muncii în gospodăriile agricole colective, care-și desfășoară activitatea într-un sector delimitat și care are caracter permanent și stabil. 2. Subunitate silvică formată din mai multe cantoane (2) și condusă de un brigadier silvic. 3. Corp de trupe alcătuit din două regimente din aceeași armă. – Fr. brigade (rus brigada).

artélnic m. (rus. artéliščik, chelner încasator, hamal de bagaje; artélĭnyĭ, adj. de la artélĭ, societate de chelnerĭ ș. a., care vine d. it. artiere, meseriaș). Soldatu (saŭ omu) care împarte pînea (carnea ș. a.) în regiment (saŭ într’un spital saŭ aĭurea).

*cavalérie f. (rus. kavalériĭa, fr. cavalerie, d. it. cavalleria). Călărime, trupă de soldațĭ călărĭ. (Cavaleria românească se compune din roșiorĭ și călărașĭ și un regiment de escortă regală).

cazán n., pl. vechĭ urĭ, azĭ e (turc. kazan, ngr. kazáni, bg. rus. kazán). Căldare mare (care poate fi de felurite forme la mașinile cu abur). Vechĭ. La Tătarĭ, familie (cam zece inșĭ). Căldarea de cĭorbă a unuĭ regiment de ĭenicerĭ: corturile, cazanurile și altele (Let. 3,267). Regiment de ĭenicerĭ: cazanurĭ și toțĭ pornițĭ (Beld. 4001).

căpităníe f. (d. căpitan saŭ ngr. kapitania). Funcțiunea de căpitan. Circumscripțiune teritorială în unele țărĭ. Localu (bĭurou) căpitanuluĭ: căpitănia portuluĭ. Durata funcțiuniĭ de căpitan. Vechĭ. Diviziune de regiment: căpitănie de roșiorĭ, de verzișorĭ. Diviziune de județ. Căpetenie.

cincĭ num. (lat. quinque, pop. cinque, vgr. pénte, eolic pémpe, got. fimf, germ. fünf, vsl. pentĭ; it. cinque, pv. cinc, fr. cinq, sp. pg. cinco). Număr egal cu suma degetelor de la o mînă, patru plus unu. Al cincilea: anu 5 (al ereĭ), regimentu 5, pagina 5. Cincĭ-coade, căldărușă, o plantă; cincĭ-degete, o plantă rozacee tîrîtoare ([potentilla reptans]. V. scrîntitoare); cincĭ-foĭ, o plantă umbeliferă care crește pin pădurile umbroase și umede și care are proprietățĭ astringente ([sanicula europaea]. V. sănicĭoară).

cĭorbagíŭ m. (turc. čorbagy, id.). Vechĭ. Comandantu unuĭ regiment de ĭenicerĭ (adică „distribuitoru cĭorbeĭ”, fiind-că sultanu, fiind considerat ca părintele hrănitor al ĭenicerilor, șefiĭ lor purtaŭ titlurĭ culinare). Fig. Om bogat, notabil, boĭer. În Turcia, primar rural. – Fem. -gĭoaĭcă, pl. e.

*brigádă f., pl. e și ăzĭ (fr. brigade, d. it. brigata, ceată. V. brigand). Doŭă regimente reunite supt comandamentu unuĭ general. Escŭadă de gardiștĭ orĭ de jandarmĭ supt ordinu unuĭ șef.

REGIMENTELE GRĂNICEREȘTI, unitățile militare de români și de secui, înființate în 1762 de Curtea imperială de la Viena de-a lungul frontierei Transilvaniei. R.g. de români cuprindeau oamenii liberi sau răscumpărați din iobăgie, de confesiune greco-catolică, scutiți de o serie de de sarcini de către stat și iobăgești în schimbul satisfacerii obligațiilor militare. S-au înființat două r.g.: Regimentul I, cu sediul la Orlat, și Regimentul al II-lea, cu sediul la Năsăud; în 1768 s-a mai înființat, în Banat, Batalionul I românesc, cu sediul la Caransebeș. Prin înființarea r.g., care urmau, în concepția organizatorilor, să slujească întru totul interesele Habsburgilor, se lărgea cercul românilor liberi și se întărea lupta de emancipare națională a românilor din Transilvania.

*colonél m., pl. lĭ și eĭ (fr. colonel, it. colonnello, d. colonna, coloană, șir de oamenĭ). Ofițer superior care comandă un regiment. Ofițer care deși nu comandă trupa, e considerat ca un comandant de regiment: colonel de stat major.

*concentráre f. Acțiunea de a concentra. Exercițiĭ militare făcute cu rezerviștiĭ la fie-care regiment (pe cînd manevrele se fac cu maĭ multe trupe): acest soldat a făcut multe concentrărĭ. – Rar concentrațiune saŭ -áție.

*corp n., pl. urĭ (lat. corpus). Orĭ-ce substanță, organică saŭ anorganică: toate corpurile-s solide, lichide saŭ gazoase. Partea materială a uneĭ ființe, trup: corp de om, de vită. Parte de armată maĭ mare de cît diviziunea: armata românească are șapte corpurĭ. Regiment: baniĭ corpuluĭ. Corporațiune: corpu ferarilor. Colectivitate, toțĭ la un loc: corpu didactic (corepunde terminațiuniĭ -ime cînd e vorba de profesiunĭ: corpu studențesc = studențimea). Parte principală din ceva: casa asta are doŭă corpurĭ, corp de pompă. Corp ceresc, stea saŭ bolid. Corp de gardă, post militar, soldațĭ de pază. Corp al delictuluĭ, obĭect care probează existența delictuluĭ, cum ar fi un cuțit rămas de la asasin. Corpurĭ legĭuitoare, Camera și Senatu. Spirit de corp, spirit de solidaritate cu corpu orĭ cu societatea din care facĭ parte. A te constitui în corp, a te aduna, a te strînge formînd un corp. În Lat. córpus (rus. pol. korpus) și (grecizat) córpos, pl. urĭ, corp de armată (ca 3, 266-267).

*cravátă f., pl. e (fr. cravate, d. Croat care în limba luĭ se numește Hrvat. Supt vechea monarhie franceză eraŭ niște regimente de cavalerie ușoară compuse maĭ mult din Croațĭ, care purtaŭ un fel de cravată). Bucată de stofă care se leagă ca ornament în prejuru gîtuluĭ. V. baĭder.

*depózit n., pl. e (lat. de-pósitum, lucru depus, d. de-pónere, a depune; it. depósito, fr. dépôt. V. impozit). Lucru depus în păstrarea cuĭva. Amanet. Sediment, drojdie: în acest lichid s’a format un depozit. Zăcămînt. Cerc (bĭuroŭ), loc unde se adună tineriĭ ca să fie scrutațĭ: depozitele de recrutare-s cîte unu în fiecare capitală de județ. Loc unde-s arhivele unuĭ regiment, unuĭ corp de armată, uneĭ rețele de cale ferată orĭ ale alteĭ autoritățĭ. Med. Buboĭ, abces; tumoare. – Barb. depoŭ, pl. urĭ (după fr.).

*escadrón n., pl. oane (fr. escadron, d. it. squadrone). Arm. O parte dintr’un regiment de cavalerie comandată de un căpitan, cam 100 de călărețĭ orĭ, cel mult, 150. Subdiviziune a unuĭ regiment de tren. – La început s’a zis scadron, după it., ceĭa ce era maĭ bine. Și șcadron (pol. szwadron) în Let. 2, 60.

MANIU, Iuliu (1873-1953, n. Șimleu Silvaniei), om politic român. M. de onoare al Acad. (1919). Personalitate marcantă a vieții politice românești, a fost unul dintre cei mai de seamă conducători ai luptei de eliberare națională a românilor transilvăneni și unul dintre făuritorii României Mari din 1918. Deputat (1906-1910) în Parlamentul de la Budapesta unde, cu energie și curaj, a afirmat și apărat drepturile și interesele legitime ale românilor transilvăneni. Aflat la Viena (oct. 1918), ca locotenent de artilerie în Regimentul 64 Orăștie, a trecut, în condițiile efervescenței naționale și revoluționare din Imperiu, la organizarea militară a românilor din armata austro-ungară, înființând (31 oct.) Senatul (Sfatul) Militar, ca secție militară a Comitetului Național din Bucovina, Ardeal și Ungaria (30 oct.), cu sediul la Viena, contribuind astfel la preluarea puterii politice și administrative de către Consiliul Național Român Central (29 oct.). Ca delegat (deputat), M. a avut un rol important în elaborarea Rezoluției, în care se cerea ca Unirea să se facă fără condiții și fără un regim de autonomie națională sau teritorială. Președinte și ministru al resortului de Interne (1918-1920) al Consiliului Dirigent, calitate în care s-a preocupat de preluarea întregii administrații a Transilvaniei de către autoritățile românești; președinte al Partidului Național Român (1919-1926) și al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947). Prim-min. (1928-1930, iun.-oct. 1930, 1932-1933); ministru ad-interim la Finanțe (oct. 1929) și Război (apr. 1930), ministru secretar de stat (aug.-nov. 1944). Partizan consecvent al democrației, M. a condamnat regimurile autoritare, dictatoriale și totalitar-comuniste din România. A protestat energic împotriva cedării Basarabiei (iun. 1940) și a cotropirii Bucovinei de N, a Dictatului de la Viena (aug. 1940), iar în condițiile regimului antonescian, a încălcării drepturilor libertăților fundamentale ale cetățenilor. În împrejurările declanșării conflagrației mondiale, a susținut acțiunile militare ale armatei române pentru eliberarea teritoriilor românești ocupate în 1940 de Uniunea Sovietică și Ungaria, dar s-a opus continuării operațiunilor militare dincolo de Nistru. În întreaga perioadă a războiului, M. a menținut strânse legături cu Aliații tradiționali, cerându-le, în repetate rânduri, garanții cu privire la restaurarea regimului democratic în România, iar pe plan intern a luat parte la pregătirile pentru înfăptuirea actului de la 23 aug. 1944 și de reorientare a politicii externe românești spre Națiunile Unite. După 23 august 1944, ca oponent consecvent al comunismului, a criticat măsurile economice, politice și sociale ale guvernului Groza, care avea drept țel comunizarea și sovietizarea țării. În spiritul indicațiilor venite de la Moscova de lichidare a forțelor de opoziție din statele în care-și exercita dominația, guvernul Groza, pretextând „încercarea de fugă a grupului național-țărănist de la Tămădău”, a trecut, la 14 iul. 1947, la arestarea lui M. și a altor lideri ai P.N.Ț. și la înscenarea unui simulacru de proces (oct.-nov. 1947), în urma căruia M. a fost condamnat (1 nov.) la temniță grea pe viață; a murit în închisoarea de la Sighet, iar trupul a fost aruncat într-o groapă comună. Lucrări: „Ardealul în timpul războiului”, „Chestiunea Banatului”, „Problema minorităților”, „România și revizuirea tratatelor”.

*detașéz, a -á v. tr. (fr. dé-tacher, a despărți, compus ca și at-tacher, a atașa; it. at-taccare, dis-taccare. V. atac). Dezlipesc, desprind, despart: a detașa un escadron dintr’un regiment.

SICULENI, com. în jud. Harghita, situată în depr. Ciuc, pe cursul superior al râului Olt, la poalele m-ților Harghita și Ciuc; 2.801 loc. (2005). Nod feroviar (stația din satul Ciceu). Expl. de andezit (Ciceu). Izv. cu ape minerale, carbogazoase; în satul Ciceu, atestat documentar în 1566, există o biserică romano-catolică (1850), iar în satul Satu Nou o biserică reformată (1801). Satul S. este menționat documentar în 1567. În noaptea de 6 spre 7 ian. 1764, trupele imperiale habsburgice au tras cu tunul de pe Dâmbu Bogat în locuitorii secui ai satului S. (pentru că bărbații de aici refuzaseră să se înroleze în regimentele grănicerești înființate din ordinul Vienei), omorând peste 200 de oameni. În amintirea victimelor. în 1899 a fost ridicată Columna memorială „Siculicidium”. Până la 17 febr. 1968, satul și com. S. s-au numit Harghita.

gălbiór, -oáră adj. Cam galben. S. m. Pop. Gălbiorĭ, roșioriĭ din regimentu I, a căruĭ coloare distinctivă față de celelalte regimente e galbenă. Est. Urechĭușă orĭ dreahlă, un fel de hrib.

*granatiér m. (d. granată saŭ după it. granatiere; fr. grenadier, de unde și germ. grenadier, și de aci rus. grenadér). Soldat pedestru care aruncă granate. Soldat din regimentele de elită în Francia (1791). Soldațĭ din garda luĭ Napoleon I și III. – Maĭ vechĭ granadír și grenadír (după rus.). Și grenadier (după fr.). Forma cea maĭ rom. granatar, cum zice N. Cost. 2, 107. V. mușchetar.

* distíng, stíns, a -stínge v. tr. (lat. distinguere. V. sting). Discern, deosebesc. Divid, separ, stabilesc diferența: a distinge timpu, locu, etatea. Caracterizez, deosebesc: rațiunea îl distinge pe om. Acord o distincțiune, daŭ atențiune: profesoru l-a distins pe acest elev. V. refl. Mă semnalez, ĭes din relief: acest regiment s’a distind pin vitejie. – Vechĭ (Dos.) a destinge.

doĭ (m.) dóŭă (f. și n.) num. (lat. dui [= duo], duae, vgr. dýo, scr. dua, dva, vsl. dvoĭ, got. tvai; it. due, pv. dui, fr. deux, sp. dos, pg. dois. Gen a doĭ, a doŭă, lat. a doĭ, a doŭă, dat. la doĭ, la doŭă). Număr îndoit al luĭ una. Al doilea: regimentu doĭ, anu doĭ (saŭ al doilea) după Hristos. Cu s.f. nu se zice clasa doĭ cu numaĭ a doŭa. Dar s’ar putea zice într’o mină, de ex. galeria doĭ (adică număru doĭ). Pe la doŭă, pe la ceasu al doilea. S.m. Cifra doĭ, nota doĭ: profesoru a pus acestuĭ elev un doĭ, doĭ doĭ saŭ doĭ de doĭ.

*în- și incadréz v. tr. (fr. encadrer, d. cadre, cadru). Pun în cadru un tabloŭ, înramez. Desemnez în prejur ceva ca un cadru. Fig. Amplific, înzorzonez: a incadra o anecdotă. Pun ofițerĭ uneĭ trupe: a incadra un regiment noŭ. Înconjor cu loviturĭ de tun repetate: o baterie încadrase o companie, pe care apoĭ o nimici.

încolonéz v. tr. (d. coloană). Arm. Pun o trupă în coloană. V. refl. Mă înșir în formă de coloană: regimentele se încolonase.

*în- și incorporéz v. tr. (lat. in-córporo, -áre, d. in, în, și corpus, corp). Alipesc, anexez, întrupez: Dacia a fost încorporată imperiuluĭ roman (saŭ și în imperiu roman). Reproduc, reprezent, încarnez, întrupez: acest om încorporează șarlatanu politic. Bag în regiment (corp): a incorpora niște recruțĭ. V. refl. Mă întrupez. V. însumez.

*înregimentéz v. tr. (d. regiment, ca fr. enregimenter). Pun în regiment, daŭ la regiment. Fig. Bag într’o grupare, într’un partid: a înregimenta niște nemulțămițĭ într’o conspirațiune.

însuméz v. tr. (în și sumă). Bag în sumă, pun la un loc cu alțiĭ: a însuma un soldat într’un regiment. (V. încorporez). Formez (constituĭ) suma de: acestea însumează multe miĭ.

întîĭ (vest) și întăĭ (est), -ĭe, num. ordinal (lat. *antáneus, d. ante, înainte. V. ainte). Prim, care e în aintea tuturor în timp, loc, ordine saŭ valoare: ziŭa ’ntîĭa, banca ’ntîĭa, regimentu ’ntîĭ saŭ întîĭa zi, întîĭa bancă, întîĭu regiment. Zi întîĭ (îld. întîĭe, ceĭa ce nu se zice), ziŭa ’ntîĭa a luniĭ: azĭ avem zi întîĭ, sîntem la întîĭ (îld. zi întîĭ) a luniĭ. Se zice: clasa’ntîĭa. – Întîĭa dată și (maĭ urît) întîĭașĭ dată, întîĭa oară, prima oară. – Cel (cea, ceĭ, cele) dintîĭ (de întîĭ), întîĭu, primu (maĭ ales în rang orĭ valoare). acest elev e cel dintîĭ (saŭ întîĭu) din clasa luĭ, huĭetu a ajuns pînă la cele dintîĭ (saŭ întîĭele) santinele. Adv. întîĭ, maĭ întîĭ, (fam.) maĭ întîĭ și’ntîĭ și dintru’ntîĭ (Mold. dintro’ntăĭ), la început, în ainte de toate: întîĭ cugetă, și pe urmă fă. Întîĭa oară: cînd am strigat întîĭ n’aĭ auzit. Dintru’ntîĭ maĭ înseamnă și „de la început, din capu loculuĭ”: eŭ am observat dintru’ntîĭ că drumu e răŭ.

* jandárm m. (fr. gendarme, din gens d’armes, de arme). Soldat însărcinat cu siguranța publică. Fig. Iron. Femeĭe prea înaltă și robustă (vivandieră). – Pop. (Trans. Bucov. Mold. nord) jandár (ung. zsandár, rut. žandar). – În România sînt jandarmĭ pedeștrĭ, care fac parte din armata activă și aŭ rezidența în Bucureștĭ și Iașĭ. Ceĭ foștĭ călărĭ se numesc astăzĭ soldați de escortă regală. Adevărațiĭ jandarmĭ sînt ceĭ ruralĭ, care-s foștĭ soldațĭ activĭ, angajațĭ cu leafă. Eĭ aŭ fost înființațĭ la 1893 de partidu conservator și eraŭ vre-o 2000, toțĭ călărĭ, înlocuindu-ĭ în acest rol pe călărașĭ. Maĭ pe urmă, număru celor călărĭ s’a redus. Partidu liberal s’a agitat furios contra acestor „schingĭuitori ai poporuluĭ” și a promis că-ĭ va desființa. Dar, cînd a venit la putere, nu numaĭ n’a putut comite această nebunie, ci a sporit număru jandarmilor. La început jandarmiĭ formaŭ companiĭ, apoĭ batalioane, iar pe ziŭa de 1 ianuarĭŭ 1921 au fost constituițĭ în 11 regimente. Reg. 1 cuprinde județele: Dolj, Gorj, Romanațĭ, Vîlcea, Mehedinți, Olt; reg. 2: Ilfov, Dîmbovița, Argeș, Teleorman, Vlașca, Prahova, Muscel: reg. 3: Covurluĭ, Tutova, Tecucĭ, Putna, R. Sărat, Buzăŭ; reg. 4: Iașĭ, Vasluĭ, Roman, Neamțu, Suceava, Botoșanĭ, Bacăŭ; reg. 5: Cetatea Albă, Ismail, Cahul, Tighina; reg. 6: Chișinăŭ, Orheĭ, Soroca, Bălțĭ, Fălciŭ; reg. 7: Cluj, Bihor (Beĭuș), Dej, Oradea Mare, Satu Mare, Maramureș, Zalăŭ, Turda; reg. 8: Brașov, Făgăraș, Sibiŭ, Tîrnava Mică, Tîrnava Mare, Mureș, Orheĭ, Cĭuc, Treĭ Scaune; reg. 9: Timiș, Arad, Torontal, Lugoj, Caransebeș, Huniedoara, Petroșanĭ, Alba Inferioară; reg. 10: Bistrița, Dorohoĭ, Hotin, Cernăuțĭ, Storojineț, Cîmpulung, Rădăuțĭ: reg. 11: Constanța, Tulcea, Caliacra, Durostor, Brăila, Ialomița.

*lăncér m. (d. lance, după fr. lancier). Sulițaș, numele roșiorilor înainte de anu 1868. (Un fel de cadril numit fr. les lanciers și le lancier și pron. pe rom. ca și pe fr., adică lansiĭé). – Cele doŭă regimente de lăncerĭ, la 1868, s’aŭ numit 1 de vînătorĭ și 2 de călărașĭ (fără lăncĭ), ĭar, la 1869, se înființă regimentu 3 de roșiorĭ (cu lăncĭ). Apoĭ, p. economie, toate aceste treĭ regimente s’aŭ prefăcut în 1 și 2 de roșiorĭ.

*legiúne f. (lat. légio, -ónis), d. légere, a aduna. V. religiune, culeg). Regiment la Romanĭ (compus din 4200 de oamenĭ pe jos, apoĭ tot maĭ mulțĭ, pînă ce, supt Cezar, ajunse la 6000, pe lîngă care maĭ eraŭ alipițĭ și 300 de călărețĭ, și comandat de un consul saŭ pretor și de unu saŭ maĭ mulțĭ legațĭ): legiunea XIII gemină staționa la Alba Ĭulia (Dacia). Fig. Mare mulțime de ființe: legiunĭ de țînțarĭ zboară deasupra mlaștinilor. Legiunea de onoare, un ordin civil și militar instituit la 19 Maĭ 1802 de primu consul Bonaparte ca să recompenseze marile merite (gradele luĭ sînt: cavaler, ofițer, comandor, mare ofițer și mare cruce). Legiunea străină, o trupă creată la 1835 în Algeria și compusă din străiniĭ care vor să lupte p. Francia.

*línie f. (lat. linea, fir de in, funie, linie, linum, in; it. linea, fr. ligne. V. lingerie). Trăsătură, dungă, întindere în lungime făcînd abstracțiune de orĭ-ce altă dimensiune: linie dreaptă, curbă, frîntă. Trăsătură, lineament: în liniĭ generale. Rînd, modu cum îs așezate cuvintele în pagină orĭ soldațiĭ în front orĭ în coloană: armata era așezată în linie de bătaĭe (p. bătălie). Retranșament orĭ front: a forța liniile dușmăneștĭ. O veche măsură de lungime, ultima subdiviziune a unuĭ stînjen. Riglă, bucată de lemn orĭ de metal dreaptă de care ne servim p. a trage liniĭ drepte trecînd creĭonu orĭ condeĭu pe lîngă ĭa. Fig. Regulă: linie de purtare. Ordin, rang: în prima linie, a fi pe aceĭașĭ linie cu cineva (a fi egal). Descendența uneĭ familiĭ: linie bărbătească, directă, colaterală. Linie de separațiune (a apelor), hotaru între doŭă lucrurĭ (de ex., basinurĭ de rîurĭ). Regiment de linie, regiment de infanterie gata de prima cĭocnire. Bastiment de linie, propriŭ primuluĭ atac. Armata de prima (saŭ de a doŭa) linie, armata destinată primeĭ orĭ secundeĭ cĭocnirĭ. Linie ferată, fluvială, maritimă, telegrafică, telefonică, linie (cale, drum) p. circulațiunea trenurilor saŭ bastimentelor fluviale orĭ maritime saŭ p. transmiterea știrilor pin telegraf orĭ pin telefon.

DONIZETTI [donidzétti], Gaetano (1797-1848), compozitor italian, autor a 71 de opere melodioase, pline de forță dramatică, întemeiate pe cultul belcanto-ului („Lucia di Lammermoor”, „Elixirul dragostei”, „Fiica regimentului”, „Don Pasquale”, „Martirii”, „Favorita”).

*muschetár m. (fr. mousquetaire). Pe la 1600, în Francia, soldat pedestru armat cu muschetă. Muschetariĭ regeluĭ, muschetarĭ călărĭ care formaŭ doŭă companiĭ și făceaŭ parte din trupele caseĭ regeluĭ. (Uniĭ aveaŭ caĭ albĭ orĭ surĭ, alțiĭ negri și se numeaŭ muschetarĭ albĭ și muschetarĭ negri). – Și mușchetar orĭ muscatír (rus. mušketer), pedestraș moldovenesc la 1852, cînd un regiment avea o companie de grenadirĭ și șase de muscatirĭ (vreo 1600 de oamenĭ).

mutațiúne f. (lat. mutátio, -ónis). Schimbare, modificare. Înlocuirea unuĭ soldat pintr’altu într’un regiment (batalion ș. a.). Trecerea uneĭ averĭ de la un proprietar la altu (pin moștenire saŭ alt-fel): taxă de mutațiune. – Și -áție și -áre.

óptulea (al), a ópta num. ordinal (ea dift.). Care e după al șaptelea: regimentu al optulea, al optulea regiment, clasa a opta, a opta clasă.

*ordin n., pl. e (d. fr. ordre m., dar acomodat [ca și ordine] după lat. ordo, órdinis [m.], rînd, șir; it. órdine [m.]). Poruncă, comandament al unuĭ superior: regimentu primi ordin să înainteze, colonelu dădu ordin de plecare. Clasă socială, treaptă socială: ordinu patricienilor, oplebeilor (V. teapă). Tagmă, societate călugărească saŭ militară: ordinu franciscanilor, ordinu templierilor (V. orta). Sacrarea preuților la catolicĭ. Companie de onoare instituită p. a recompensa meritele pintr’o decorațiune: ordinu Legiuniĭ de onoare (în Francia), al Steleĭ Româniiĭ. Subdiviziune a claseĭ în științele naturale: ordinu se împarte în familiĭ. Stilu, forma coloanelor și intabulamentelor în arhitectură: ordinu doric, ionic, corintian, toscan și compus. Șir, rînd: acelașĭ ordin de ideĭ (nu aceĭașĭ ordine). Rang, treaptă, grad, mîna: orator de primu ordin (nu prima ordine). Andosamentu uneĭ polițe. Natură, fel, caracter: chestiune de ordin politic. Cuvînt de ordin (nu de ordine), cuvînt pin care se recunosc între eĭ partizaniĭ uneĭ societățĭ (lozincă, parolă) saŭ deviză. Ordin de zi, ordin general, proclamațiune adresată de un comandant unor trupe relativ la serviciu interior, la regule de poliție, legĭ, decrete, deciziunĭ, laude, mustrărĭ ș. a. Bilet la ordin. V. bilet.

ortá f. (turc. orta). Vechĭ. Regiment de ĭenicerĭ. Ceată de ostașĭ pămîntenĭ supt Fanarioțĭ. Azĭ. Iron. Ceată, clasă, tagmă. V. cărdășie.

párte f., pl. părțĭ (lat. párs, pártis; it. sp. pg. parte, fr. part). Bucată, fragment, porțiune: un sfert e a patra parte din ceva, escadronu e o parte din regiment, Eŭropa e unu din cele cincĭ părțĭ ale lumiĭ. Porțiune care se cuvine saŭ cade cuĭva: am și eŭ parte la cîștig. Noroc, soartă, ursită: așa ĭ-a fost partea, n’a avut parte să fie și el fericit. Loc, lature, direcțiune: în toate părțile țăriĭ. Privință: din partea paralelor staŭ bine. Partidă în căsătorie: o parte bună. (Pop.). Gen, sex: cuvînt de partea femeĭască, animal de partea bărbătească. Muz. Fiecare din melodiile care la un loc formează armonia. Fragment dintr’un cîntec. Jur. Fiecare din ceĭ doĭ adversarĭ care se judecă. A face cuĭva parte din ceva, a-ĭ lăsa și luĭ, a-l împărtăși și pe el. A pune de-o parte saŭ la o parte, a economisi, a rezerva. A te da la o parte, de-o parte saŭ într’o parte, a te da în lături. A avea parte la ceva, a avea drept de participare la ceva. A avea parte de ceva, să puĭ mîna pe ceva, a avea noroc de ceva. A lua parte la ceva, a participa la ceva. În partea dreaptă orĭ stîngă, în mîna dreaptă orĭ stîngă, la dreapta orĭ la stînga. În partea loculuĭ, în acest ținut, regiune: am fost și noĭ pin partea loculuĭ (= pe acolo). A fi într’o parte, a fi într’o ureche, a fi smintit. Gram. Parte de cuvînt, clasă de cuvinte (subst., adj., pron. ș. a.). Prov. Cine împarte, parte-șĭ face, cine e pus să împartă altora ceva, îșĭ rezervă luĭ o porțiune bună. Aĭ carte? Aĭ parte! (în vechime) Aĭ acte, documente? Eștĭ fericit (astăzĭ). Aĭ învățat la școală? Știĭ carte? Eștĭ fericit! În altă parte, aĭurea. Din altă parte, de aĭurea. În toate părțile, pretutindenea. Din toate părțile, de pretutindenea. La o parte! dă-te în lăturĭ, fugĭ! pe de o parte..., pe de alta, într’o privință... într’alta. Parte..., parte, o parte..., alta: dintre soldațĭ, parte aŭ murit de boale, parte în luptă. În parte, 1. parțial: a ploŭat în parte și pe acolo, 2. împreună, reciproc: s’aŭ bătut în parte. A parte (it. à parte), separat, în particular.

per (est) și pĭer (vest), a -í v. intr. (lat. pĕr-eo, pĕr-ire, d. eo, ire, a merge, a te duce; it. perire, pv. cat. perir, fr. périr; sp. pg. perecer. – Să peară [est], să pĭară [vest]. Se zice și eŭ pĭeĭ, tu pĭeĭ, să pĭeĭe, pĭeĭe! V. ĭes, suĭ, adițiune, inițial). Dispar, vorbind de ființe orĭ de lucrurĭ: el a perit din ochiĭ meĭ. Mor într’un războĭ, într’o catastrofă, într’o epidemie: regimente întregĭ aŭ perit la atac, pereaŭ vitele cu miile. Mor mizerabil: aĭ să perĭ, bețivule!

*permút, a -á v. tr. (lat. permúto, -áre. M. mut). Mut un funcționar (transfer), o instituțiune dintr’un oraș într’altu: el a fost permutat, acest regiment e permutat în capitală. V. refl. Fac să fiŭ permutat: el s’a permutat.

polc n., pl. urĭ (rus. polk. V. pîlc). Vechĭ. Regiment.

POLTAVA, oraș în partea central-estică a Ucrainei, pe dr. râului Vorskla, la 137 km VSV de Harkov; 318 mii loc. (2001). Nod feroviar. Aeroport. Ind. constr. mecanice (autoagregate, electromotoare), a pielăriei și încălțămintei, mat. de constr., textilă, a confecțiilor, a lemnului, chimică și alim. (conserve, morărit). Piață agricolă. Vestigii arheologice din sec. 8-9; menționat documentar în 1174; distrus de tătari în sec. 13 și preluat de la aceștia de lituanieni în sec. 14; a fost centrul regimentului căzăcesc în sec. 17. Aici a avut loc, în 27 iun./8 iul. 1709, o bătălie hotărâtoare în timpul Războiului Nordului (1700-1721), încheiată cu victoria armatelor rusești, ale lui Petru cel Mare, împotriva lui Carol XII; înfrângerea suedezilor a marcat sfârșitul statutului lor de mare putere și a însemnat începutul supremației Rusiei în E Europei.

2) nóŭă num. cardinal (lat. nŏvem, vgr. ennéa, scr. navan, germ. neun, engl. nine; it. pg. nove, pv. nou, fr. neuf, sp. nueve). Număr fără soț între opt și zece. Al noŭălea: regimentu 9. S.m. Cifra noŭă: un noŭă, doĭ noŭă saŭ doĭ de noŭă, coada luĭ noŭă (9).

nóŭălea (al), nóŭa (a) num. ordinal (ea dift. D. noŭă, 9). Care e după al optulea: regimentu al noŭălea, al noŭălea regiment.

*recrutéz v. tr. (fr. recruter, d. recrue, recrut; it. reclutare). Fac recruțĭ, înrolez: a recruta soldațĭ, regimente, trupe. Fig. Atrag într’o societate orĭ partid: a recruta partizanĭ. V. refl. Din pescarĭ se recrutează ceĭ maĭ bunĭ marinarĭ.

*regimént n., pl. e (lat. regimentum = régimen, guvernare, regim). Trupă de soldațĭ compusă din 2-4 batalioane la infanterie, din 3-6 escadroane la cavalerie și din 4-6 bateriĭ la artilerie. Fig. Mare mulțime: un regiment de calicĭ. – Și reghi- (după germ.). Cp. cu gheneral. V. orta și polc.

*regimentár, -ă adj. (d. regiment; fr. régimentaire). Arm. De regiment, al regimentuluĭ: școale, treburĭ regimentare. – Vechĭ reimentar, șef de regiment (pol. regimentarz).

*repartizéz v. tr. (fr. repartir, part. repartissant). Împart, distribuĭ: a repartiza impozitele cu dreptate, a repartiza un contingent de soldațĭ pe la regimente. V. cisluĭesc.

roșiór, -oáră adj. (dim. d. roș, în vechime roșiŭ. Cp. cu albișor, gălbior, verdișor). Cam roș saŭ roș curat (în alintătură): vin roșior, ĭa toarnă niște roșior (adică: vin roș)! S. m. Roș, soldat călare de odinioară îmbrăcat în roș (V. roș). Soldat de cavalerie care era îmbrăcat în tunică roșie pînă la 1912: România are astăzĭ 15 regimente de roșiorĭ (V. călăraș). S. f. Filimică (plantă). Dun. Un pește mic leuciscus [saŭ scardinius] erythrophthalmus, numit și babușcă, cîrjancă și ocheană, ĭar cînd e mic goghie. V. plătică.

IGNAT, Grigore (1889-1917, n. Bârlad), căpitan de infanterie român. A căzut eroic, în frunte a Companiei 1 mitraliere (Regimentul 51/52 infanterie), pe care o comanda, în lupta de la Răzoare (6/19 aug. 1917) din timpul bătăliei de la Mărășești.

ILIESCU, Gheorghe (1895-1941, n. București), locotenent-colonel român. Comandant al Regimentului 6 gardă „Mihai Viteazul”, a participat la acțiunile militare pentru eliberarea Basarabiei, distingându-se în luptele de pe dealul Stoenești, unde a și murit; a fost primul comandant de regiment căzut în luptă pe Frontul de Est.

*tren n., pl. urĭ (fr. train, d. trainer, a tîrîi. V. antrenez). Șir de vagoane trase de locomotivă: tren rapid saŭ accelerat, tren de plăcere. Drum de fer, cale ferată: a pleca cu trenu, pe acolo nu e tren. Corp de trupe (considerate ca făcînd parte din cavalerie și comandate de ofițerĭ provenițĭ din cavalerie) însărcinate cu transportu bagajelor (maĭ ales cu subsistența) uneĭ armate: armata românească are cîte un divizion de tren de fiecare corp de armată. Șir de căruțe de bagaje ale unuĭ regiment (trenu regimentar) saŭ de munițiunĭ de artilerie (tren de artilerie).

*tricolór, -ă adj. (lat. tricolor, -óris). În treĭ colorĭ. S. n., pl. urĭ și oare. Steag tricolor: tricoloru românesc. – Se credea că tricoloru românesc a rezultat din contopirea steaguluĭ Țăriĭ Româneștĭ (roș și galben) cu al Moldoveĭ (roș și albastru). În realitate, el a fost admis la 1834, supt Alexandru Ghica, ca steag al armateĭ româneștĭ conform aprobăriĭ Turciiĭ (Generalu Radu Rosetti, în ședința Academiiĭ la 29 Dec. 1929). La 1 Sep. 1862, Cuza distribui tuturor regimentelor unificate tricoloru albastru, galben și roș, pe care scria „Honor et patria”.

regiment s. n., pl. regimente

*unitáte f. (lat. únitas, -átis). Unime, principiu orĭ-căruĭ număr: nu se adună decît unitățĭ de acelaș fel. Cantitate luată ca măsură comună p. toate cele de acelașĭ fel: unitate de lungime, de greutate, de capacitate (metru, gram, litru). În tactică, detașament după care se numără forța uneĭ armate (batalion, escadron, baterie, ĭar pe apă orĭ în aer batisment orĭ avion. Compania și regimentu îs unitățĭ administrative). Calitatea de a fi unu (în opoz. cu pluralitate): unitatea luĭ Dumnezeŭ. Acord, armonie, unire: unitate de opiniunĭ. Cele treĭ unitățĭ (acțiunea, timpu și locu), în literatura clasică franceză, regule dramatice după care o pĭesă trebuĭe să se desfășoare într’o singură acțiune principală, într’o singură zi și într’o singură casă orĭ cel puțin într’un singur oraș.

KATAEV, Valentin Petrovici (1897-1986), scriitor rus. Romane de factură eroică („O pânză în depărtare”), satirică („Delapidatorii”, „Fântâna sacră”) sau romantică („Timp, înainte!”); nuvele („Fiul regimentului”), comedii („Cvadratura cercului”).

verzișórĭ m. pl. (d. verzĭ, pl. luĭ verde). Un corp de călărașĭ îmbrăcațĭ în verde înființat de Mateĭ Basarab. Azĭ. Fam. Roșioriĭ din regimentu 3, cu verde închis la guler (Reg. 5 are verde deschis). V. verdișor.

alaiu n. 1. pompă, paradă: îl petrecu cu cinste și alaiu; 2. (ironic) gălăgie, țipete multe: făcând alaiu toți câinii PANN; 3. cortej: alaiu domnesc; 4. convoiu de înmormântare: un alaiu de jale. [Turc. ALAY, regiment, parada unui regiment, pompă domnească: termen tehnic militar cu sensul generalizat în limba modernă].

armată f. 1. corp de trupe organizate pentru răsboiu; 2. forțe militare ale unui Stat: armata este permanentă și teritorială (cu rezerva și milițiile), cea din urmă compusă din regimente de infanterie (dorobanți), de cavalerie (călărași) și din baterii de artilerie și geniu, din aeronautică și marină; 3. fig. mulțime: armată de scheleturi, șirag de oseminte AL. V. mântuire.

artilerie f. 1. material de răsboiu (tunuri, ghiulele, etc. cu projectilele și accesoriile lor); 2. trupe întrebuințate la acest serviciu. Artileria română se compune din 50 regimente, fiecare având 9 baterii cu câte 4 tunuri. V. tun.

brigadă f. 1. corp de trupe, compus din două regimente și comandat de un general; 2. jandarmi reuniți sub ordinele unui subofițer.

călăraș m. l. soldat de cavalerie: cele unsprezece regimente de călărași formează azi cavaleria teritorială; 2. pl. odinioară, corp de călăreți sub comanda Marelui Spătar; 3. curier: călărașii de Țarigrad.

buluc n. companie de soldați (în oștirea turcească sau în cea pământeană a seimenilor și arnăuților): agii ienicerilor și ai bulucilor BĂLC. [Turc. BULUK, corp de trupe]. ║ adv. Mold. grămadă, unul peste altul: intră buluc în ogradă CR. [Adică în massă compactă (ca un regiment de seimeni sau neferi): termen primitiv militar cu sensul generalizat].

căpitan m. 1. cel ce comandă o companie într’un regiment; 2. ofițer de marină care comandă un bastiment de răs-boiu sau de comerț, un port; 3. căpetenie militară: Anibal fu un mare căpitan.

cătănì v. Tr. 1. a înrola într’un regiment: cari cătănesc feciorii POP.; 2. a servi ca cătană: de când badea cătănește POP.

cavalerie f. trupă de soldați călare: cavaleria română se compune din 26 regimente (11 de roșiori, 14 de călărași și 1 de escortă); fiecare regiment are 4 escadroane și un pluton afară din rânduri; cavalerie ușoară, pentru explorațiuni; cavalerie grea sau de rezervă, pentru atac; cavalerie de linie, ține mijlocul intr’aceste două.

*sedentár, -ă adj. (lat. sedentarius, d. sédens, -éntis, care șade, sédire,a ședea. V. sediŭ). Care șade (pe scaun) mult timp: croitoriĭ, cizmariĭ, scriitoriĭ duc o vĭață sedentară. Care ĭese rar din casă: bătrîniĭ îs sedentarĭ. Care rămîne loculuĭ în cazarmă, vorbind de trupe: partea sedentară a unuĭ regiment plecat la războĭ. Adv. În mod sedentar: a trăĭ sedentar.

dorobanț m. 1. soldat de infanterie din armata teritorială: au fost 34 regimente de dorobanți; 2. soldat de poliție, jandarm; 3. pl. od. pedestrime grea a Munteniei. [Ung. DARABANT (din nemț. Trabant)]. V. darabani.

seĭmeán n. pl. enĭ (turc. seĭmen, d. pers. seg-ban, păzitor de cînĭ, soldat permanent întrebuințat ca jandarm [seg cîne și ban, păzitor], ngr. seiménis, bg. seĭmen, jandarm, ung. szemény, Cazac). La Turcĭ, soldat dintr’a treĭa diviziune a ĭenicerilor (34 de regimente, care formaŭ la început un corp de vînătorĭ). La Muntenĭ, soldat dintr’un corp de 2000 de lefegiĭ (Albanezĭ, Grecĭ, Sîrbĭ și Bulgarĭ) înființat de Matei Basarab și pus supt comanda unuĭ polcovnic (Eĭ purtaŭ, ca și ieniceriĭ, cepchene roșiĭ și căciulĭ cu fundu roș, din care cauză li se maĭ zicea și roșiĭ. Dar nu erau tot una cu roșiĭ de țară saŭ roșioriĭ). La Moldovenĭ, soldat din garda domnească (Căzărmile lor eraŭ lîngă curtea domnească și serveaŭ și ca închisoare. Uniĭ depindeaŭ de hatman, și de aceĭa se numeaŭ hătmăneștĭ, împărțițĭ în zece bulubășiĭ; alțiĭ depindeaŭ de agă, și de aceĭa se numeaŭ ageștĭ, și eraŭ zece în Iașĭ și cîte cincĭ în fiecare tîrg și aveaŭ rol de jandarmĭ). Și siĭmean, siĭman, simean, sigmean și (Bălc.) segban. V. daraban.

ciorbagiu m. odinioară: 1. comandantul unui regiment de ieniceri (lit. distribuitor de ciorbă: Sultanul considerându-se ca părintele hrănitor al corpului ieniceresc, căpeteniile sale purtau titluri culinare); 2. gospodar, om cu stare și cu vază; 3. (azi în Turcia) primar de sat: să trimitem jandarmii să ne aducă pe ciorbagii GHICA. [Turc. ČORBADJY].

cruce f. 1. pedeapsă greco-romană: un fel de spânzurătoare de care se legau făcătorii de rele; 2. lemnul de care fu pironit Isus; 3. fig. religiunea creștină și simbolul ei exterior: fă-ți cruce; cu crucea în sân, om sfânt și (ironic) ipocrit; a pune cruce, a scoate la vânzare (terenuri însemnate cu o cruce) și a lăsa uitării; cruce de voinic, bărbat integru (sub raportul fizic și moral), viteaz, voinic; pe crucea mea! formulă de confirmare a unui jurământ; crucea ta! înjurătură amenințătoare (uneori și desmierdătoare): cruce de aur în casă! exclamare prezervativă la pomenirea necuratului (v. ucigă-l crucea); cruce-ajută! sinonim cu Doamneăjută; și semnul crucii tras la începutul abecedarului: bățul în care era așezată fila cu cruce-ajută CR.; 4. Tr. iubită; cruce mândră, cruce dragă, cruce ’n pământ mă bagă POP. (v. frate); 5. nume a două sărbători: Crucea mare, înălțarea Crucii (14 Sept.); Crucea mică, Tăierea capului Sf, Ioan Botezătorul (29 Aug.); 6. Crucea roșie, societate înființată prin convențiunea internațională stipulată la Geneva în 1864, spre a ușura relele inevitabile ale răsboiului; membrii săi se consideră ca neutri și poartă ca semn o cruce roșie pe un fund alb; 7. medalie de vitejie în formă de cruce: Crucea Sf. Ana, Crucea Sf. Andreiu; Crucea trecerii Dunării, medalie acordată militarilor cari au trecut în Bulgaria în răsboiul pentru independență (1877); mare Cruce, cel ce are gradul cel mai înalt în unele ordine de cavalerie; 8. dispozițiune în forma crucii: fearele puse cruciș în lumina ferestrelor, lemnul pus; cruciș pe oiștea căruței; 9. pl. a) Tr. 17 snopi de grâu (cu unul d’asupra care se numește popă); b) drept la mijloc: tocmai la amiazi când va fi soarele în cruci ISP.; a se face cruce, a se încrucișa, despre drumuri (v. răscruce); 10. odinioară regiment: toate crucile de pedestrași OD.; 11. odinioară, în Mold. V. lude; 12. nume de plante: crucea-pământului, numită și brânca ursului; crucea-voinicului, plantă cu rizomul puternic și florile de un frumos albastru (Hepatica). [Lat. CRUCEM].

geniu m. 1. Mit. ființa divină care prezida la nașterea fiecărui om și priveghia asupra-i în tot cursul vieții; 2. înger tutelar: geniul României; 3. fig. persoană care exercită asupra alteia o influență bună sau rea; 4. gradul cel mai înalt al aptitudinilor umane, talent cu totul extraordinar: geniul lui Eminescu; 5. caracter propriu și distinctiv: geniul unui popor, geniul unei limbi; 6. arta de a construi, de a ataca și de a apăra cetățile tari; 7. corp de soldați însărcinat cu aceasta: geniul militar, destinat a da armatei ingineri și lucrători pentru apărare și asediu, coprinde 21 batalioane de pioneri, 1 regiment de pontonieri, 2 regimente de drum de fier, 1 regiment de specialități și 5 grupuri de aerostațiune.

depou n. 1. locul unde se exersează recruții unui regiment; 2. ofițerii și soldații cari rezidă în acest loc (= fr. dépôt).

infanterie f. corp de trupe care merge și se luptă pe jos: infanteria noastră este permanentă și se compune din 42 brigăzi sau 84 regimente.

înregimentá v. 1. a face să intre într’un regiment; 2. fig. a băga într’un partid.

legiune f. 1. corp de soldați, la Romani, care sub împărați era cam de 6600 de oameni: legiunea XIII Gemina staționa în Dacia la Alba-Iulia; 2. regiment de infanterie; 3. fig. mulțime, ceată numeroasă: legiuni de demoni (v. legioană).

muzică f. 1. arta de a combina sonurile gamei într’un mod plăcut auzului: a studia muzica; 2. studiu, executarea bucăților muzicale: a face muzică; 3. companie de muzicanți: muzica regimentului. [Termen primitiv mitologic: arta Muzelor].

matriculă f. 1. registru conținând numele școlarilor, societarilor, etc.; 2. număr de ordine al fiecărui soldat într’un regiment.

ștab n. stat-major: ștabul regimentului. [Nemț. (GENERAL)STAB].

ortà f. 1. (arhaic) regiment de ieniceri: ortale dese de cruntă ienicerime Al.; 2. ceată de ostași pământeni: două ortale de slujitori; 3. ceată, clasă (mai mult ironic): ortaua boierească. [Turc. ORTA].

steag n. 1. stofă de diferite colori, prinsă de o prăjină și servind a ralia pe soldații unui regiment, a distinge o națiune de alta: steagul tricolor; 2. od. escadron: cu trei steaguri de oșteni slujitori; banii steagului, od. dare impusă cu ocaziunea unei noui instalațiuni în domnie. [Slav. STĬEGŬ, flamură].

pălc n. 1. regiment: oastea ’n pălcuri și ’n cete pe câmp orânduită AL.; 2. stol de păsări: cad Arabii ca și pălcuri risipite pe câmpie EM.; 3. ceată în genere: veniau pălcuri pălcuri. [Slav. PLŬKŬ, gloată, regiment (v. polc).

tambur-major m. mai marele toboșarilor care merge în fruntea regimentului.

steag (ea dift.) n., pl. urĭ (vsl. stĭegŭ, steag, d. vgerm. stanga, ngerm. stange, prăjină, drug, ștangă; rus. stĕagŭ, pîrghie, steag, pol. stega, drug, sîrb. steg, steag. V. ștangă). Bucată de pînză fixată pe un fel de lance saŭ pe un catarg: steagu țăriĭ e sfînt. Odinioară, escadron. V. drapel, stindard, fanion, bandieră. – Fie-care stat are un steag propriŭ, care diferă de al altuĭ stat pin colorĭ saŭ pozițiunea colorilor. Fie-care regiment are steagu luĭ, care e considerat ca un lucru absolut sfînt. Pe bastimente steagu se înalță în vîrfu unuĭ catarg fiind tras c’o sfoară care se învîrtește pe o macara. La consulate, legațiunĭ și ambasade, ca și pe bastimente, fîlfîĭe steagu național, - Colorile steaguluĭ romînesc îs albastru, galben și roș începînd de la băț. În armată i se zice drapel, da poporu nu zice de cît steag. – Steagu alb e semnu păciĭ (Tot alb era și steagu regilor Franciiĭ). Steagu roș e semnu revoluțiuniĭ și simbolizează sîngele de „boĭer” saŭ de „cĭocoĭ”, adică de „om bogat”, de care, de cînd e lumea, a fost doritoare demagogia. (Tot roș e și steagu statelor musulmane).

polc n. regiment (învechit): un polc de călăreți. [Rus. POLKŬ].

vânător m. 1. cel ce vânează, cui îi place vânătoarea; 2. pl. corp de trupe: armata română numără douăzeci regimente de vânători. [Lat. VENATOREM].

regiment n. 1. corp de soldați compus din 3 batalioane (infanterie) sau din 4 – 6 escadroane (cavalerie); 2. fig. număr mare, mulțime.

roșior a. cam roș. ║ m. 1. soldat călăreț îmbrăcat în tunică roșie: od. erau 11 regimente de roșiori; 2. od. corp de călăreți numiți și Roșii: roșiori de țară, vânători semeți BOL.

sanitar a. relativ la sănătate. ║ m. soldat dintr’o companie sanitară atașată la un regiment. V. serviciu.

seimeni m. pl. 1. (la Turci), a treia diviziune a corpului ienicerilor compusă din 34 regimente; 2. (la Români), corp de armată întocmit de Mateiu Basarab și compus din 2000 de lefegii străini (sârbi, bulgari, greci și albanezi), sub comanda unui polcovnic; ei purtau, ca și ienicerii, cepchene și căciuli de coloare roșie (din care cauză cronicarii îi mai numesc și Roșii): după dânșii veniau lefegii cu haine galbene, seimenii și scutelnicii pedeștri OD.; 3. corp analog, instituit în Moldova, servind de gardă Curții (împărțiți în seimeni hătmănești și seimeni agești): seimenii cei iuți cu arce și cu măciuce în felii NEGR. [Turc. SEYMEN, (rostire populară din SEGBAN), lit. păzitori de ogari, șefii lor fiind în acelaș timp căpitani de vânătoare].

BRIGADĂ, brigăzi, s. f. 1. Unitate militară superioară regimentului și inferioară diviziei. 2. Formație (stabilă) de lucru, compusă din muncitori organizați adesea pe echipe și pe schimburi sau pe faze de operație, în vederea îndeplinirii unei sarcini de producție. 3. (În sintagma) Brigadă silvică = subunitate silvică formată din unul sau din mai multe cantoane și condusă de un brigadier silvic. 4. (Ieșit din uz; în sintagma) Brigadă artistică = colectiv în cadrul mișcării artistice de amatori, care prezenta programe artistice (scurte) inspirate din viața colectivului din care făcea parte. – Din fr. brigade, rus. brigada.

REGIMENT, regimente, s. n. Unitate militară de bază mai mică decât brigada, compusă din mai multe batalioane (sau divizioane, escadrile etc.). ♦ Totalitatea militarilor care fac parte dintr-o astfel de unitate. [Var.: (înv.) reghiment s. n.] – Din fr. régiment, germ. Regiment.

DIVIZIE, divizii, s. f. 1. Mare unitate militară, constituită din mai multe regimente de arme diferite sau mai multe nave de război. ♦ Comandamentul unei divizii (1). 2. Fiecare dintre categoriile de calificare a echipelor sportive. – Din rus. diviziia. Cf. fr. division.

PÂLC, pâlcuri, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”, care arată felul, componența) Grup mic și neorganizat de oameni; p. ext. grup de păsări, de animale, (rar) de plante sau de lucruri. ◊ Loc. adv. În pâlcuri sau pâlcuri-pâlcuri = în grup. ♦ Grămadă mică, adunătură de lucruri. 2. (Înv.) Unitate militară la sfârșitul Evului Mediu, în Moldova și în Țara Românească, corespunzătoare unui regiment, formată dintr-un anumit număr de ostași; stol, ceată. – Din sl. plŭkŭ.

FLOTILĂ, flotile, s. f. 1. Unitate de nave militare care acționează pe fluvii și pe lacuri, uneori și pe mări, în vecinătatea litoralului; mare unitate militară navală. 2. (Înv.; adesea determinat prin „de aviație”) Unitate în aviația militară, corespunzând regimentului din armata de uscat. – Din fr. flottille.

POLC, polcuri, s. n. Unitate militară în Țările Române, la sfârșitul Evului Mediu, corespunzătoare regimentului. – Din ucr., rus. polk.

MATRICOL, -Ă, matricoli, -e, s. f., adj. 1. S. f. Registru în care se înscriu, într-o instituție, numele persoanelor a căror evidență este necesară; (în special) registru folosit în școli, în care se înscriu numele, datele personale și situația școlară a elevilor. ♦ Număr de ordine sub care sunt înscriși soldații în registrul unui regiment. 2. S. f. (Ieșit din uz) Bucată dreptunghiulară de pânză sau de stofă pe care se indica școala la care învăța un elev (și numărul sub care era înscris) și pe care acesta o purta prinsă de braț sau pe piept. 3. Adj. De matricolă; matricular. [Var.: matricul, -ă s. f., adj.] – Din fr. matricule, lat. matricula, it. matricola.

ADUNA, adun, vb. I. I. Tranz. 1. A strînge la un loc (ceea ce se află răspîndit, împrăștiat, risipit). Cîrciumarul... aduna posomorît paharele. PAS, L. I 11. ♦ A ridica de pe jos. În calea ei începu a curge... mărgăritare, de umplu locul; iar mesenii... se plecară și le adunară. ISPIRESCU, L. 40. 2. A aduce din toate părțile, a strînge, a concentra. Mînecuță adună spre el straiele și încălțările. SADOVEANU, P. M. 157. Noi ne vom sili să adunăm [documente] cîte vom putea. BĂLCESCU, O. I 66. ◊ Fig. Vasilică își adună toate puterile, smuci o dată pe zmeu și, trîntindu-l la pămînt îi înfipse sabia în gît. POPESCU, B. II 118. De cînd am văzut vivandiera regimentului, nu-mi mai pot aduna gîndurile pe acasă. ALECSANDRI, T. 911. ◊ (Complementul indică o valoare bănească) Vine la noi... trimisul visteriei ca să adune dările. PAS, L. 1 13. ♦ Fig. A se îngrămădi. Pe frunte avea o zgîrietură... Sîngele i se adunase în sprînceană. DUMITRIU, B. F. 53. Se adună norii peste coamele pădurilor. Plouă. CĂLUGĂRU, O. P. 329. ◊ Fig. În Toma se aduna amărăciunea pic cu pic, cum se adună apa într-un ciubăr pus la streașină. V. ROM. februarie 1952, 133. În asemenea clipe, cînd își încrețea fruntea.., se aduna în el mînia. SADOVEANU, N. F. 10. 3. A ghemui ceva, concentrîndu-l într-un spațiu mai mic sau micșorîndu-i volumul; a grămădi. [Arald] la pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. Paler se aduna covrig pe scaun, cu genunchii sub bărbie și nu sufla un cuvînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 30. Floare de cicoare Cu ochi după soare: Cînd voi răsări, Ea s-o-nveseli; Cînd voi asfinți, Ea s-o ofili; Cînd voi scăpata, Ea s-o aduna. La HEM. ◊ (Complementul indică întregul rezultat din îngrămădire) Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun’ Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I 97. 4. A culege alegînd de ici și de colo. În zori... merg s-adune Mure fetele. COȘBUC, P. I 262. Priviră fluturii cum săltau și săreau din floare în floare, cum albinele culegeau ceara și adunau mierea, și se desfătau foarte mult. ISPIRESCU, L. 381. ◊ A strînge recolta. (Metaforic) Seceră unde n-a semănat și adună unde n-a secerat. 5. (Cu privire la bunuri materiale) A agonisi, a pune deoparte. Se prăpădește... frumusețea de curte cu tot ce-a adunat ea acolo. DUMITRIU, B. F. 116. Vestea se împrăștiase că domnul se împăcase cu boierii, și boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor putea ocupa iarăși posturi, ca să adune nouă avuții din sudoarea țăranului. NEGRUZZI, S. I 150. II. Tranz. (Aritm.) A efectua operația adunării; a totaliza. Adunînd 17 cu 18, obținem 35. ◊ Fig. Bătrînu-și pleacă geana și iar rămîne orb... El numără în gîndu-i și anii îi adună. EMINESCU, O. I 98. III. 1. Refl. (Subiectul reprezintă un număr oarecare de ființe) A se apropia unii de alții. Se prind de mîini și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind. COȘBUC, P. I 57. ◊ A se strînge din diverse locuri, formînd un singur grup. S-adună toți vulturii stol. BENIUC, V. 113. Penelopa grăbi pasul, ocolind locul unde se vedea lumea adunată. BART, E. 250. Atunci bucuria albinelor; se lasă jos cu toatele și se adună cioatcă în pălărie. CREANGĂ, P. 238. [Graurii] se adună de petrec în stoluri. ODOBESCU, S. III 31. Hai dar, copii, adunați-vă împrejurul meu. ALECSANDRI, T. I 429. Tot orașul... se adunase ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 35. ◊ Tranz. Voi n-ați mai adunat oamenii, să le dați curaj, să le lămuriți lucrurile, să le luminați mințile. DUMITRIU, N. 195. O, de-ai putea să mai aduni Alaiul de copii vioi Ce-n horă se-nvîrteau nebuni. IOSIF, PATR. 8. Făcu clacă, adunînd pe toți copiii și fetele din sat. ISPIRESCU, L. 67. ◊ Expr. Parcă a tunat și i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiți unii de alții strînși la un loc. 2. Refl. reciproc. A se întîlni deseori cu cineva, a fi mereu împreună; a veni în contact. Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ți spun ce fel de om ești.

ROȘIÓR, -OÁRĂ (< roșu) adj., s. m. și f. I. Adj. Diminutiv al lui roșu. II. S. m. (În Ev. med.; la pl.) Corp de elită al cavaleriei în organizarea armatei Țării Românești (sec. 15-16). În sec. 18, r. au dispărut, dar au reapărut în 1869, când domnitorul Carol I a înființat primul regiment; (la sg.). Cavalerist din acest corp de armată.

DARABANĂ, darabane, s. f. 1. Tobă (mică). Pe cărărușa aceea se scursese toată tinerețea satului, către regimente, cînd au bătut darabanele. CAMILAR, N. I 330. Se auzeau tunuri bătînd. Se auzea ca o darabană afundă într-o depărtare nu mare. SADOVEANU, M. C. 102. Aduceți-mi degrabă o putină, o piele de cîne și două bețe... Și atunci îndată i se aduc cele cerute, și tălpoiul face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Fig. Darabana ploii, pe acoperișuri, suna ca un cîntec de izbîndă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 86. ◊ Expr. A face (cuiva) spatele darabană = a bate zdravăn (pe cineva), a da (cuiva) o bătaie bună. (Eliptic) Ieșeau din mîinile mele cu părul vîlvoi și cu spatele darabană. HOGAȘ, H. 75. A bate darabana în (sau pe) ceva = a bate ritmic în ceva. A bătut mult o darabană nervoasă, cu degetele... pe sticla curată a biroului. POPA, V. 193. Damian vorbise rar, cu ochii în pămînt, bătînd darabana pe masă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 33. A bate darabana = a divulga un secret, a da în vileag; a bate toba. Pesemne eu nu am alta de făcut decît să bat darabana. NEGRUZZI, la TDRG. A vinde (sau a cumpăra) la darabană = a vinde (sau a cumpăra) la mezat. Dacă... nu pot găsi parale? Și dacă-i pune sechestru și-l vinde la darabană? C. PETRESCU, C. V. 27. Las’ părinte, nu te grăbi [să cumperi casa]... Îi cumpăra-o la darabană. CONTEMPORANUL, VI_II 12. 2. Roată de lemn plină, folosită ca roată de transmisie în anumite instalații de săpare a sondelor. – Pl. și dărăbăni (SADOVEANU, Z. C. 126).

ARIERGARDĂ, ariergărzi, s. f. (În opoziție cu avangardă) Parte a armatei destinată pentru siguranța spatelui trupelor, care execută mișcarea dinspre front către spate sau de-a lungul frontului. Regimentul nostru a fost în ariergardă. – Pronunțat: -ri-er-.

ARMURIER, armurieri, s. m. Meseriaș care repară și întreține armele de foc. ♦ (Învechit) Persoană însărcinată cu păstrarea și întreținerea armamentului într-o subunitate sau unitate militară. Armurierul regimentului. – Pronunțat: -ri-er.

DECIMA, decimez, vb. I. Tranz. 1. (De obicei despre războaie și despre epidemii; cu privire la colectivități) A ucide, a omorî în număr foarte mare. Trei regimente de infanterie au fost decimate la Fîntîna Albă. CAMILAR, N. I 39. 2. (La romani și în epoca feudală) A pedepsi o trupă de soldați, executînd pe unul din zece, ales prin tragere la sorți.

BATALION, batalioane, s. n. Subunitate militară formată din mai multe companii. Au pornit batalioane de cătane. BENIUC, V. 161. În frunte, în foc, trebuiau să intre două batalioane din al treisprezecelea regiment de căciulari. SADOVEANU, O. VI 32. ◊ Batalion de asalt = batalion care are misiunea de a asalta o poziție inamică, sau de a începe atacul. ♦ Fig. Mulțime, masă. Se mișc batalioane a plebei proletare. EMINESCU, O. I 62. – Pronunțat: -li-on.

ESCADRON, escadroane, s. n. Subunitate a unui regiment de cavalerie, corespunzînd unei companii de infanterie sau unei baterii de artilerie. Acasă o aștepta trăsura și o patrulă de roșiori din escadronul lui Mișu. DUMITRIU, B. F. 138. Escadroanele se mișcau la deal și la vale, fără rost. D. ZAMFIRESCU, R. 234. Un escadron de roșiori... captură cîteva care de proviziuni, destinate oștilor turcești din Rahova. ODOBESCU, S. III 597. – Variantă: (învechit) scadron (ALECSANDRI, P. III 219, BĂLCESCU, O. II 124) s. n.

ESCORTA, escortez, vb. I. Tranz. A însoți un deținut, pentru a-l împiedica să evadeze. Al doilea convoi de prizonieri de la Plevna – escortat de trei companii din regimentul al treisprezecelea de dorobanți și de două escadroane de călărași – porni la 2 decemvrie spre țară. SADOVEANU, O. VI 123. ♦ A însoți o persoană care deține un post înalt, pentru a o păzi. ♦ (Despre nave și avioane militare) A însoți (în timp de război) vapoare de transport sau de comerț (pentru a le apăra contra atacurilor inamice).

BATERIE, baterii, s. f. 1. Subunitate de artilerie, compusă din patru, șase sau opt piese de artilerie (tunuri, obuziere etc.), cu mijloacele de tracțiune necesare (cai sau autovehicule), și din utilajul și personalul necesar deservirii lor. Orologiul regimentului bătea jumătate înainte de douăsprezece cînd caporalul Costea și Mitrea s-au dus la culcușurile lor în fierăria bateriei a patra. SADOVEANU, M. C. 58. Ofițerii alergau săltînd în șa ca să-și găsească bateriile. SADOVEANU, O. VI 19. Colonelul a venit în fiece baterie să vază recruții. SANDU-ALDEA, U. P. 232. ♦ Terasamentele care protejează tunurile așezate în poziție de tragere? 2. Grup de aparate, de dispozitive sau piese identice, asociate, care execută una și aceeași operație. Baterie electrică = reunirea mai multor butelii de Leyda sau elemente voltaice destinate a produce descărcări electrice sau un curent electric. 3. Fig. Vas cu gheață pentru răcirea băuturilor. S-a așezat, prin urmare, compania noastră la o masă și a comandat cîrnați și fleici și două baterii cu sifon mare. CARAGIALE, O. II 171. Accentuat și: baterie.

FECIOR, feciori, s. m. 1. Fiu; băiat. Mama și feciorul se aflau mai împăcați. C. PETRESCU, A. 397. A fost odată un împărat ș-o împărăteasă, care aveau trei feciori. CARAGIALE, P. 111. Și cine ești tu? – Feciorul tătîne-meu. ALECSANDRI, T. I 444. M-ai făcut, maică, fecior, Să fiu tatii d-ajutoriu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Fecior de bani gata v. ban¹. 2. Flăcău. Se adunaseră toți feciorii care urmau a se duce la regimentele lor. SADOVEANU, M. C. 62. În lan erau feciori și fete, Și ei cîntau o doină-n cor. COȘBUC, P. I 176. Copiii... n-au murit, ci acum sînt feciori mari. RETEGANUL, P. II 37. ◊ (Cu aluzie la calitățile de vitejie și curaj, legate de noțiunea de «fecior») Fecioru, care-i fecior, Doarme pe pămîntul gol; Dar tu, bade Ionaș, Tot în pene ai sălaș, Ca un pui cînd îl îngrași! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 460. 3. (Uneori determinat prin «de (sau în) casă») Servitor la casele boierești; valet. Fanarul oamenilor de rînd este de hîrtie, cu o singură lumină; cei bogați umblă cu un fanar de sticlă cu trei lumini, pe care îl poartă un fecior ce merge înainte. BOLINTINEANU, O. 287. Fecior! dă-mi șipul cu eau-de-cologne! NEGRUZZI, S. I 63. ◊ Fecior boieresc = slujbaș pe moșia unui boier, care supraveghea munca la cîmp; vătaf, isprăvnicel, logofăt. [Boierul] a pus înadins pe feciorii boierești să-mi caute pricină. CREANGĂ, A. 158. – Variantă: (regional) ficior (RUSSO, O. 24) s. m.

BIVUAC, bivuacuri, s. n. Cantonament de trupe militare în afara localităților, în corturi sau sub cerul liber. Regimentul se opri în bivuac, într-o pădurice. CAMILAR, N. I 156. Mai încolo se zăreau, nelămurite prin întunecimea nopții, bivuacurile. Trupa dormea. SADOVEANU, O. VI 91. Îndată după așezarea trupelor în bivuacuri se zvonise printre ofițeri că... un mare consiliu de război se ținuse. D. ZAMFIRESCU, R. 230. – Pronunțat: -vu-ac. -Variantă: (învechit) bivoac (ODOBESCU, S. III 571) s. n.

FLOTILĂ, flotile, s. f. 1. Unitate de nave militare, care acționează de obicei pe fluvii, pe lacuri și uneori în vecinătatea litoralului. N-a făcut armata la flotilă? DUNĂREANU, CH. 21. 2. (Învechit, determinat prin «de aviație») Unitate în aviația militară corespunzătoare regimentului din armata de uscat. Îndată ce-au început ostilitățile, am intrat la o flotilă de aviație. SADOVEANU, P. M. 22.

BRIGADĂ, brigăzi, s. f. 1. Echipă de muncitori organizată în spirit socialist, în vederea îndeplinirii unei anumite sarcini de producție (în fabrici, în uzine, pe șantiere etc.). Brigada [tractoriștilor] începuse, ca de obicei, curățatul de fiecare zi al motoarelor. MIHALE, O. 434. Colhozul este format din brigăzi, fiecare brigadă are cite un șef și la rîndul ei brigada este compusă din echipe. SAHIA, U.R.S.S. 98. ◊ Brigadă de producție = echipă de muncitori agricoli, reprezentînd forma de bază a organizării muncii în gospodăriile agricole colective, care-și desfășoară activitatea într-un sector delimitat (zootehnic, viticol, legumicol, de cîmp etc., avînd caracter permanent și stabil. Brigada de producție este forma de buză a organizării muncii în gospodăria colectivă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2672. Brigadă de calitate v. calitate. Brigadă de bună deservire v. deservire. Brigadă de șoc v. șoc. 2. Subunitate (în administrația pădurilor din cuprinsul unui ocol silvic) condusă de un brigadier silvic și constituită, la rîndul ei, din două sau mai multe cantoane. 3. Corp de trupe alcătuit din două regimente din aceeași armă. (în trecut) General de brigadă.

GAGIST, -Ă, gagiști, -ste, s. m. și f. (Ieșit din uz; la teatre) Persoană angajată temporar și retribuită pentru serviciul prestat. ♦ Instrumentist angajat cu plată în fanfara unui regiment.

CAMPAMENT, campamente, s. n. 1. Instalare provizorie a unei unități militare pe un cîmp, în corturi. Regimentul se pregătește de campament. Trupa se găsește în campament. 2. Locul unde s-a instalat, în corturi, o armată. V. tabără, bivuac. Campamentul regimentului de artilerie se întinde la nord-vest de liziera pădurii. 3. Totalitatea obiectelor necesare pentru instalarea în cîmp a unei unități militare. În mîinile armatei populare a căzut întregul campament, al inamicului.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

GRĂNICER, grăniceri, s. m. Soldat care face de pază la graniță. Ascultă un cîntec de dor care adie dinspre pichetul grănicerilor. SADOVEANU, P. S. 174. La 1764 se întocmise, spre paza granițelor despre imperiul turcesc, regimente de grăniceri. ODOBESCU, S. III 523. Tînărul nostru-mpărat... Mare oaste-a rădicat: Două sute grăniceri. TEODORESCU, P. P. 174.

CĂLĂREȚ, -EAȚĂ, călăreți, -e, s. m. și f. I. 1. Persoană care călărește; amator sau specialist în călărie. Auzi trecind un călăreț, îl auzi cum cotește pe după dealul Merilor. CAMILAR, TEM. 130. Din Poienița vine domol la vale un călăreț tînăr, în buiestru țăcănit. CARAGIALE, O. I 368. Domnișoara, prima și ultima călăreață de forță a companiei, dă tîrcoale în arenă pe veteranul ei armăsar alb. CARAGIALE, N. F. 71. Precum gîndesc, Meleli va cîștiga, căci e bun călăreț. NEGRUZZI, S. I 40. 2. (Învechit, la masculin) Soldat din cavalerie; călăraș. [Calul] era demult deprins cu șaua și știa chiar ceasul de dimineață la care pornea înspre cîmp ca să-și poarte călărețul prin fața regimentului. GÎRLEANU, L. 33. A venit un tîlhar de general, cu un regiment de călăreți, și toate oalele mi le-a spart. RETEGANUL, P. II 20. Călăreții împlu cîmpul și roiesc după un semn Și în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. A trimis pe loc pre căpitanul Turculeț c-o strajă de călăreți. NEGRUZZI, S. I 170. ◊ (Adjectival) Plecă... luînd cu dînșii și mai mulți ostași călăreți și înarmați. ISPIRESCU, L. 134. Garda călăreață nu știm de cît era. BĂLCESCU, O. I 14. II. (Numai la m.) Denumire dată unor piese și instrumente: a) numele unor piese mici de fier, prin care se trec firele la războiul de țesut; b) piesă mică de fir de platină, care se așază pe brațele unei balanțe analitice pentru a obține echilibrul balanței; c) (la pl.) armaturi scurte într-o piesă de beton armat.

DEFILA, defilez, vb. I. Intranz. 1. (Despre trupe, organizații de masă etc.) A trece în coloană, în marș prin fața reprezentanților autorității (civile sau militare) pentru a da onorul (cu ocazia unei parade, a unei serbări). Au defilat cu școlile și armata, veteranii, – oștenii de la 77, răniții și rămășițele regimentelor glorioase. SADOVEANU, O. VI 477. Oamenii... au defilat în zorii zilei, prin fața căpitanului. BRĂESCU, V. A. 45. 2. (Despre persoane, cortegii) A trece în șir (prin fața cuiva). Tramvaiele se îngrămădeau imobilizate, așteptînd... să defileze [cortegiul funebru]. C. PETRESCU, C. V. 293. Profesorul... defilează prin oraș cu familia. SAHIA, N. 54. Ușile se deschiseră și unul cîte unul [deținuții] zgribuliți, galbeni... defilară printre arme și se înșirară în mijlocul curții. VLAHUȚĂ, O. A. 162. ◊ Fig. Cetatea Neamțului, Varaticul, Ceahlăul, drumurile pline de soare, nopțile cu lună, îmi apăreau acum ca un cortegiu al verii, care defilase repede și dispăruse după orizont. IBRĂILEANU, A. 211.

DEMORALIZA, demoralizez, vb. I. Tranz. A face pe cineva să-și piardă încrederea în sine; a descuraja, a deprima. Trebuie să scoți neapărat regimentul III, pe care Solomon și Odobescu l-au demoralizat și destrămat. CAMIL PETRESCU, B. 134. Constatarea acestei stîngăcii în arta conversației îl demoraliză definitiv. C. PETRESCU, C. V. 196. [Boala] m-a demoralizat foarte mult. CARAGIALE, O. VII 209.

DEPLIN¹ adv. De tot, în întregime, pe de-a-ntregul, cu totul, în mod desăvîrșit, complet. Ziua se întunecase deplin și asfințise luceafărul de sară. SADOVEANU, D. P. 24. Voi ce purtați cupa la gură, Ah! deșertați cupa deplin! ALECSANDRI, P. III 84. ◊ (Determinînd un adjectiv) Cînd am fost deplin vindecat... am ieșit în lume și mi-am căutat regimentul. SADOVEANU, P. M. 125. Și-ntr-un coșciug de-argint te-au pus Deplin armat. COȘBUC, P. I 148. ◊ (Precedat de prep. «pe») Era într-un tîrgușor de munte și se simțea pe deplin restabilit. GALACTION, O. I 606. Nu putea să o săvîrșească pe deplin, căci turnul se surpa. ISPIRESCU, L. 295. O frunte... corect boltită, care coincide pe deplin cu fața într-adevăr plăcută. EMINESCU, N. 35. ♦ (Popular) Așa cum trebuie, cum se cere. Face slujba deplin. HODOȘ, P. P. 164.

DESCONCENTRA, desconcentrez, vb. I. Tranz. A trimite la vatră ostașii concentrați. Știu însă că dumneata ai fost brigadir la regimentul 6 obuziere. Desconcentrat în bună rînduială. SADOVEANU, P. M. 102.

DESTRĂMA, destram, vb. I. 1. Refl. (Despre țesături sau obiecte confecționate) A se zdrentui (prin desfacerea și ruperea firelor), a se rupe, a se strica. Covorul s-a destrămat. ◊ Tranz. Trebui a destrăma toată pînza. NEGRUZZI, S. I 267. ◊ Fig. Pămîntul ca un strai se va destrăma. SADOVEANU, D. P. 179. Întunericul se destramă, Material, ca țesăturile de scamă. CAMIL PETRESCU, V. 38. Trebuie să mă scot la aer ca un covor bătrîn îmbîcsit de molii, aminteri simt că mă destram. CARAGIALE, O. VII 41. ♦ Fig. A se răsfira. Cîțiva nori albi și spumoși se destrămau, închipuind imagini nelămurite. BOGZA, C. O. 285. Niște nourași albi se destrămară în aer. GALACTION, O. I 160. Și numai părul proaspăt, ca un regret de aur, Se destrăma pe creștet, zadarnic de frumos. LESNEA, I. 142. 2. Tranz. A deșira, a desfira (o împletitură, un ghem etc.). (Fig.) Razele piezișe... destrămau tortul brumelor în toate fețele curcubeului. M. I. CARAGIALE, C. 40. ◊ Refl. Fig. În poiana de aramă, Firul vorbei se destramă Pe nebăgate de seamă. DEȘLIU, M. 61. 3. Tranz. A desface, a descompune (în elementele componente); a risipi, a dizolva, a dezmembra, a sfărîma, a distruge, a nimici; p. ext. a slăbi. Dintre cele trei regimente trebuie să scoți neapărat regimentul III, pe care Solomon și Odobescu l-au demoralizat și destrămat. CAMIL PETRESCU, B. 134. ◊ Fig. Ți-ai destrămat durerea din priviri. TULBURE, V. R. 36. Nu vă trebuiască avuție... Că vin furii și vi le fură și moliile să vi le destrame. CAMILAR, T. 124. Nu vrei să destrami impresia puternică și suavă pe care ai încercat-o în momentul acela. PAS, Z. I 181. ◊ Refl. Obștia dată lui în seamă se destrămase. CAMILAR, T. 148. De la o vreme coloanele nu au mai păstrat distanța prevăzută. S-au destrămat. PAS, Z. III 54. A simțit că magazia în care a stat închis se destramă, fuge în mii de direcții. SAHIA, N. 83. ◊ Refl. Fig. Simt cum se destramă în mine tot ce-am zidit, tot ce-am crezut... Am fost un lucru oarecare, în mînile celor mari... Ca o biciușcă în mîna căruțașilor, CAMILAR, N. I 157. ♦ Refl. Fig. A se frînge, a se sfîșia. Și sufietu-i de mîngîiere dornic S-a destrămat, învins de nebunie. CAZIMIR, L. U. 63.

CIORBAGIU, ciorbagii, s. m. (Învechit și arhaizant) Ofițer de ieniceri, comandant al unui regiment de ieniceri. La porunca lui Husein-Aga, mare ciorbagiu al oștenilor Porții, ortalele de ieniceri se strînseră... în jurul cazonelor. SADOVEANU, O. VII 16.

DISPĂRUT, -Ă, dispăruți, -te, adj. 1. Care a ieșit din cîmpul vizual, care nu se mai vede (deși continuă să existe); care nu mai poate fi observat sau găsit. Iată tratatul dispărut din bibliotecă de mult. IBRĂILEANU, A. 8. ♦ De a cărui soartă nu se mai știe. Vestindu-se acolo că sînt dispărut și decedat, o rudă... a luat moștenirea. SADOVEANU, P. M. 125. ◊ (În timp de război) A fi dat dispărut = a fi considerat ca pierdut fără urmă. La un an după terminarea războiului, neîntorcîndu-se acasă, a fost dat dispărut. ◊ (Substantivat) La regimentul său fu trecut pe lista dispăruților. 2. Care a încetat de a mai exista, care a pierit, care s-a stins. Un cutremur... se ridica din fundul ființei ei ca din alte vieți din veacuri dispărute. SADOVEANU, P. M. 270. Gropile care se văd azi lîngă biserică... sînt pivnițele caselor dispărute. GALACTION, O. I 315. Figurile de elefanți-mamuți... și de alte animale dispărute, ce s-au găsit pe unelte de corn. ODOBESCU, S. III 79. ♦ (Despre persoane) Mort. (Substantivat) Nu pot uita, dintre cei dispăruți prea devreme, un alt prieten cald și impetuos. CAMIL PETRESCU, T. III 490.

DIVIZIE, divizii, s. f. 1. Mare unitate militară, subîmpărțire a corpului de armată, constituită din două sau mai multe regimente de arme diferite. Vedea regimentele, diviziile, corpurile de armată chiuind, zvîrlindu-și în sus căștile, revărsîndu-se spre depărtata patrie. CAMILAR, N. I 405. Popota regimentului era vestită în toată divizia. C. PETRESCU, Î. I 8. ♦ Autoritate care comandă o asemenea unitate militară; comandamentul ei. Ne ducem cu d-voastră la regiment... și la divizie. CAMILAR, N. I 184. Acum au ce raporta la divizie. CAMIL PETRESCU, U. N. 327. ♦ (Mar.; în trecut) Unitate formată din mai multe vase de război de aceeași clasă. 2. (În trecut) Categorie sportivă supremă, în care echipele intrau și se mențineau pe baza calificării obținute în competiții pe țară.

DIVIZION, divizioane, s. n. Fiecare dintre subunitățile în care este împărțit un regiment de artilerie și care cuprinde mai multe baterii. Văzu un șir lung de cai morți... de la vreun divizion de artilerie. CAMILAR, N. I 442. ♦ Fiecare din subunitățile în care era împărțit în trecut un regiment de cavalerie și care cuprindea mai multe escadroane. – Pronunțat: -zi-on..

COMBATANT, -Ă, combatanți, -te, adj. 1. Care ia parte la lupte, care aparține unei unități militare de luptă. Partea combatantă a regimentului era pe front. PAS, Z. III 29. ◊ (Substantivat) Unități de combatanți. 2. Fig. Care luptă, care militează pentru triumful unor idei. Scriitor combatant. ◊ (Substantivat) Combatant cu condeiul. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 184, 3/1.

HĂT adv. (Mai ales în Mold., Transilv. de nord; însoțește adjective, adverbe și locuțiuni adverbiale, mai ales cu sens local sau temporal, dîndu-le valoare de superlativ) De tot, mult, tare. Un pîlc de bordeie aici, altul hăt, departe. STANCU, D. 20. Cîntă privighetorile în lunci pînă hăt-departe, la Dunăre. SADOVEANU, P. M. 43. Și mănîncă fata la plăcinte, și mănîncă hăt bine. CREANGĂ, P. 290. ◊ (Uneori se omite adjectivul sau adverbul, cînd sensul acestora reiese din determinarea care urmează) Limba, hăt, cît un cot. ALECSANDRI, T. 58. Am venit să-mi ieu ziua bună de la dînsa, păn-a nu pleca cu regimentu... oi să merg tocmai... hăt... la București... să mi se piardă urma. id. ib. 928. ◊ (După verbe sau adjective, urmat și întărit de «și bine») Acu eram mort hăt și bine. SADOVEANU, O. I 47. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. Împodobiți-vă, mișelelor, cu mătăsuri și scule, împodobiți-vă hăt și bine! CONTEMPORANUL, IV 502. ◊ (Rar, precedînd verbul) Auzind zmeii... s-au cam hăt înspăimîntat de puterea cea mare a Titirezului și începură a se sfii și a se feri de dînsul. SBIERA, P. 181. Acuma îl cam răzbătuse foamea și mînile îi hăt înțepeniseră. id. ib. 285.

HÎRB, hîrburi, s. n. 1. Bucată dintr-un vas spart (de lut, de sticlă), dintr-un geam sau dintr-o oglindă spartă; ciob; p. ext. vas spart, oală spartă. Nu mai apărea sub hîrleț și cazma un singur hîrb de ulcică. C. PETRESCU, R. DR. 127. Ajungînd la tîrg, el merge drept peste oalele femeii celei zdrănțoase, și regimentul după el, de nici un hîrb n-a rămas întreg. RETEGANUL, P. II 20. Te-am mînat apoi pe loc Cu hîrbul să-mi aduci foc; Hîrbul mi l-ai bucățit, Sprîncenile ți-ai pîrlit. ALECSANDRI, P. P. 351. 2. Vas de bucătărie de proastă calitate sau deteriorat; p. ext. obiect lipsit de valoare, vechi, stricat. Toată averea-i era o coșniță, o manta, niște hîrburi și un pat de scînduri făcut pe țăruși bătuți în pămînt. DUNĂREANU, CH. 65. Romano, așa chiar cum era el, avea un hîrb de aparat fotografic. HOGAȘ, DR. II 161. O casă numai hîrb: prin pereți se furișa neaua, cuptorul afuma și acoperișul era tovarăș cu vînturile. SLAVICI, O. I 61. ◊ Fig. Ea, care-i acuma hîrb, istovită, iar el un leș, ei amîndoi făceau planuri pentru viitor. CONTEMPORANUL, V_I 106.

CORP, corpuri, s. n., (I 4 și) corpi, s. m. I. Nume dat unui tot unitar format din mai multe elemente. 2. Totalitatea organelor unei ființe vii; trup. V. organism. Corpul omenesc are trei părți: cap, trunchi și membre. ▭ E un cuib între verdeață... Acolo corpul mi l-aș duce. MACEDONSKI, O. I 68. [Voinicul] era blestemat să poarte corpul de vulpoi. ISPIRESCU, L. 300. ◊ Loc. adj. și adv. (În legătură cu lupte, încăierări etc.) Corp la corp = (care se desfășoară) de aproape, pieptiș, în luptă dreaptă; p. ext. înverșunat, aprig. (Fig.) M-am luptat corp la corp cu traiul zilnic. MACEDONSKI, O. I 11. ◊ Expr. A face corp cu cineva = a se uni, a se asocia cu cineva. Generoșii au făcut, la 1899, corp cu partidele burgheze, trădînd interesele clasei muncitoare. ♦ Trupul fără cap; trunchi. Își slobozi zîna întreg corpul prin pod în jos, și în urmă capul. RETEGANUL, P. IV 11. ◊ Loc. adj. De corp = care se referă la trup, care privește trupul; care se poartă direct pe trup. lenjerie de corp. ♦ (Uneori determinat prin «neînsuflețit») Cadavru. Corpul defunctului. 2. Partea principală a unui obiect, a unei construcții, a unei mașini etc. Corpul corăbiei. Corpul unui șurub. ♦ Conținutul, cuprinsul unei scrisori, fără formulele de introducere și de încheiere și fără adresă; cuprinsul unei cărți. În corpul scrisorii sînt toate datele. 3. (Adesea determinat prin «de casă» sau «de case s) Fiecare dintre clădirile situate pe același teren (într-o curte comună) sau aparținînd aceluiași proprietar; rînd de case. Locuința lui era chiar în corpul de case de alături. REBREANU, R. I 27. 4. (Fiz.) Agregat de molecule, porțiune determinată de materie. ◊ Corp străin = particulă care se deosebește de un tot de altă natură în care se găsește. ♦ (Chim.) Substanță organică sau anorganică. ◊ Corp simplu = substanță ale cărei molecule sînt formate din atomi de același fel; element. Hidrogenul este un corp simplu. ▭ Corp compus = substanță chimică ale cărei molecule sînt formate din atomi ai mai multor elemente. Acidul clorhidric este un corp compus. ▭ Corp activ v. activ. (Anat.) Corp calos v. calos. ♦ (Astron., în expr.) Corp ceresc astru. Luna și pămîntul sînt corpuri cerești. ♦ (În expr.) Corp geometric = corp mărginit de fețe (plane sau sferice) definite geometric. Cuburile și piramidele sînt corpuri geometrice. 5. (În expr.) Corp delict = obiect care a servit la săvîrșirea unei infracțiuni sau asupra căruia s-a săvîrșit infracțiunea, adus în justiție ca probă materială contra acuzatului. 6. Unitate cu care se măsoară în tipografie mărimea literelor. Literă de corp 10. II. Nume dat unor grupuri, unor colectivități etc. 1. Totalitatea persoanelor care, prin funcție sau profesie, formează o unitate deosebită, legal constituită ca atare. V. breaslă, tagmă. Pe lîngă Comisia de standardizare funcționează un corp de verificare. ♦ Corp constituit = colectivitate de persoane organizată de obicei pe baza unei legi. Colegiul avocaților e un corp constituit. ▭ Corp diplomatic = totalitatea reprezentanților diplomatici ai statelor străine în interiorul unui stat oarecare; totalitatea diplomaților care reprezintă un stat în afara hotarelor sale. (Ieșit din uz) Corp didactic = totalitatea personalului care predă în învățămînt. Corp legislativ (sau legiuitor) = totalitatea deputaților dintr-o adunare legislativă. Prezidentul corpului legislativ. NEGRUZZI, S. I 327. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «de» și precizînd natura) Mare unitate militară, cuprinzînd mai multe divizii, de regulă de aceeași categorie. Corp de tancuri. Corp de cavalerie. Corp de armată. ▭ După 1807, Tudor [Vladimirescu] intră în corpul de voluntari numit «panduri» al generalului rus Miloradovici, pentru a lupta împotriva turcilor. IST. R.P.R. 292. ◊ Corp de gardă = clădirea sau încăperile care adăpostesc garda la o unitate militară. Ușa corpului de gardă se dă în lături și un. val de lumină izbucnește, curgînd pe șoseluța înclinată. SADOVEANU, O. VI 283. La Vidin furăm primiți de soldații de garnizoană ce ne prezentară armele, apoi ne luară între baionete și ne duseră la un corp de gardă. BOLINTINEANU, O. 266. Corp expediționar = o parte din forțele armate ale unui stat, trimisă în scopul unei acțiuni îndepărtate, în afara granițelor. (învechit) Corp de trupă = unitate militară (de regulă regiment sau batalion) independentă. Ministerul de Război a găsit că-i mai prudent să-l dea la marină decît la un corp de trupă. BART, E. 120. 3. Comus. Corp de legi.

INFANTERIE, infanterii, s. f. Parte a forțelor armate care luptă pe jos, avînd ca armă principală pușca; (învechit) pedestrime; (la pl. rar) unități din aceste forțe armate. Regiment de infanterie. ▭ Pe drumuri, prin șanțuri, mergeau repede infanteriile. CAMILAR, N. I 14. În dreapta și în stînga tranșeele infanteriei se întindeau strîmbe și capricioase. REBREANU, P. S. 85.