LUMINĂ, lumini, s. f. I. 1. Radiație sau complex de radiații electromagnetice emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără) sau luminescente și care impresionează ochiul omenesc; efectul acestei radiații. ◊ Lumină albă = lumină mijlocie a zilei, care conține toate radiațiile spectrului vizibil. Lumină rece = lumină care conține un număr foarte mic de radiații infraroșii și care are un efect termic redus. Lumină monocromatică = lumină formată din radiații de o singură culoare spectrală. Lumină compusă = lumină care conține radiații de mai multe lungimi de undă. Lumină naturală = lumină complet nepolarizată, caracterizată prin diversitatea direcțiilor de oscilație ale radiațiilor electromagnetice care o compun, distribuite uniform în jurul direcției de propagare. Lumină polarizată = lumină alcătuită din radiații electromagnetice ale căror direcții de oscilație nu sunt uniform distribuite în jurul direcției de propagare. (Astron.) Lumină antisolară = pată foarte slab luminoasă care se vede noaptea pe cer în locul opus soarelui. Lumină zodiacală = pată luminoasă care, la latitudinea noastră, se vede toamna spre est, înainte de răsăritul soarelui, și primăvara spre vest, după apusul soarelui. (Fiziol.) Lumină animală = lumină produsă de unele organisme animale pe baza energiei chimice a unor substanțe. ◊ Loc. adv. La lumina mare = fățiș, în văzul tuturor. Pe lumină = în timpul zilei, de la răsăritul până la apusul soarelui, până nu se înserează. ◊ Loc. prep. În lumina... = prin prisma (unei anumite concepții), din punctul de vedere al..., potrivit cu... (Rar) La lumina... = cu puterea..., cu ajutorul... ◊ Loc. vb. A da lumină = a lumina. ◊ Expr. A vedea lumina zilei = a) a fi înzestrat cu simțul văzului; b) a se naște. A răsări (sau a se arăta) la lumină (sau la lumina zilei) = a apărea (dintr-o ascunzătoare), a ieși la vedere, a se arăta. A ieși la lumină = a) a scăpa de primejdie, a ieși dintr-o situație grea; b) a ieși la iveală, a deveni evident, a se dezvălui. A scoate (pe cineva) la lumină = a) a scoate (pe cineva) dintr-o încurcătură; b) a ajuta (pe cineva) să dobândească o situație, a emancipa (pe cineva). A pune (ceva) în lumină = a scoate (ceva) în evidență; a sublinia. A pune într-o lumină bună (sau rea, urâtă etc.) = a scoate în evidență aspectele pozitive (sau negative) din viața sau din activitatea cuiva. A prezenta (sau a privi, a aprecia) ceva sau pe cineva într-o lumină oarecare = a prezenta (sau a privi, a aprecia) ceva sau pe cineva într-un anumit fel sau dintr-un anumit punct de vedere ori prin prisma unei anumite concepții. A vedea lumina tiparului sau (înv.) a ieși la lumină = a fi publicat, tipărit. (Limpede) ca lumina zilei = de netăgăduit, clar, evident. ♦ Fig. Strălucire; înseninare. 2. Izvor, sursă de lumină (I 1). ◊ Lumină electrică = iluminare pe bază de energie electrică. Lumină de control = indicație luminoasă care servește la controlul stării și al modului de funcționare a unei instalații de telecomandă, a macazurilor, a semnalelor de cale ferată etc. ♦ Spec. Sursă luminoasă (de obicei colorată) situată pe o navă, aeronavă etc., folosită la indicarea poziției sau la semnalizare. ♦ Flacără, flăcăruie. ♦ (Pop.) Lumânare. ♦ Unitate de măsură pentru fluxul luminos. 3. (Și în sintagma lumina ochiului) Pupilă; p. ext. ochi, privire. ♦ (Ca termen de comparație) Ființă, lucru, obiect etc. mai drag, mai de preț, mai scump. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) drag ca lumina ochilor = a-i fi (cuiva) foarte drag. A îngriji (sau a păzi) ca (pe) lumina ochilor = a îngriji, a feri cu cea mai mare atenție. II. Fig. Ceea ce aduce claritate în mintea omenească; învățătură, cultură, educație. ◊ Expr. A arunca (o) lumină (asupra unei chestiuni) sau a aduce (o) lumină (într-o chestiune) = a lămuri, a clarifica (o problemă). A se face lumină în capul (sau în mintea) cuiva = a pricepe, a înțelege. III. 1. Distanța liberă dintre fețele interioare a două piese vecine ale unui sistem tehnic sau dintre fețele interioare opuse ale unui gol. 2. (Înv.; urmat de determinări) Suprafață. 3. Stăvilarul morii. [Pl. și: (înv.) lumine] – Probabil din lume (înv.) „lumină”.

LUMINĂ, lumini, s. f. I. 1. Radiație sau complex de radiații electromagnetice emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără) sau luminescente și care impresionează ochiul omenesc; efectul acestei radiații. ◊ Lumină albă = lumină mijlocie a zilei, care conține toate radiațiile spectrului vizibil. Lumină rece = lumină care conține un număr foarte mic de radiații infraroșii și care are un efect termic redus. Lumină monocromatică = lumină formată din radiații de o singură culoare spectrală. Lumină compusă = lumină care conține radiații de mai multe lungimi de undă. Lumină naturală = lumină complet nepolarizată, caracterizată prin diversitatea direcțiilor de oscilație ale radiațiilor electromagnetice care o compun, distribuite uniform în jurul direcției de propagare. Lumină polarizată = lumină alcătuită din radiații electromagnetice ale căror direcții de oscilație nu sunt uniform distribuite în jurul direcției de propagare. (Astron.) Lumină antisolară = pată foarte slab luminoasă care se vede noaptea pe cer în locul opus Soarelui. Lumină zodiacală = pată luminoasă care, la latitudinea noastră, se vede toamna spre est, înainte de răsăritul Soarelui, și primăvara spre vest, după apusul Soarelui. (Fiziol.) Lumină animală = lumină produsă de unele organisme animale pe baza energiei chimice a unor substanțe. ◊ Loc. adv. La lumina mare = fățiș, în văzul tuturor. Pe lumină = în timpul zilei, de la răsăritul până la apusul Soarelui, până nu se înserează. ◊ Loc. prep. În lumina... = prin prisma (unei anumite concepții), din punctul de vedere al..., potrivit cu... (Rar) La lumina... = cu puterea..., cu ajutorul... ◊ Loc. vb. A da lumină = a lumina. Expr. A vedea lumina zilei = a) a fi înzestrat cu simțul văzului; b) a se naște. A răsări (sau a se arăta) la lumină (sau la lumina zilei) = a apărea (dintr-o ascunzătoare), a ieși la vedere, a se arăta. A ieși la lumină = a) a scăpa de primejdie, a ieși dintr-o situație grea; b) a ieși la iveală, a deveni evident, a se dezvălui. A scoate (pe cineva) la lumină = a) a scoate (pe cineva) dintr-o încurcătură; b) a ajuta (pe cineva) să dobândească o situație, a emancipa (pe cineva). A pune (ceva) în lumină = a scoate (ceva) în evidență; a sublinia. A pune într-o lumină bună (sau rea, urâtă etc.) = a scoate în evidență aspectele pozitive (sau negative) din viața sau din activitatea cuiva. A prezenta (sau a privi, a aprecia) ceva sau pe cineva într-o lumină oarecare = a prezenta (sau a privi, a aprecia) ceva sau pe cineva într-un anumit fel sau dintr-un anumit punct de vedere ori prin prisma unei anumite concepții. A vedea lumina tiparului sau (înv.) a ieși la lumină = a fi publicat, tipărit. (Limpede) ca lumina zilei = de netăgăduit, clar, evident. ♦ Fig. Strălucire; înseninare. 2. Izvor, sursă de lumină (I 1). ◊ Lumină electrică = iluminare pe bază de energie electrică. Lumină de control = indicație luminoasă care servește la controlul stării și al modului de funcționare a unei instalații de telecomandă, a macazurilor, a semnalelor de cale ferată etc. ♦ Spec. Sursă luminoasă (de obicei colorată) situată pe o navă, aeronavă etc., folosită la indicarea poziției sau la semnalizare. ♦ Flacără, flăcăruie. ♦ (Pop.) Lumânare. ♦ Unitate de măsură pentru fluxul luminos. 3. (Și în sintagma lumina ochiului) Pupilă; p. ext. ochi, privire. ♦ (Ca termen de comparație) Ființă, lucru, obiect etc. mai drag, mai de preț, mai scump. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) drag ca lumina ochilor = a-i fi (cuiva) foarte drag. A îngriji (sau a păzi) ca (pe) lumina ochilor = a îngriji, a feri cu cea mai mare atenție. II. Fig. Ceea ce aduce claritate în mintea omenească; învățătură, cultură, educație. ◊ Expr. A arunca (o) lumină (asupra unei chestiuni) sau a aduce (o) lumină (într-o chestiune) = a lămuri, a clarifica (o problemă). A se face lumină în capul (sau în mintea) cuiva = a pricepe, a înțelege. III. 1. Distanța liberă dintre fețele interioare a două piese vecine ale unui sistem tehnic sau dintre fețele interioare opuse ale unui gol. 2. (înv.; urmat de determinări) Suprafață. 3. Stăvilarul morii. [Pl. și: (înv.) lumine] – Lat. lumina (< lumen, -inis).

LUMINĂ, lumini, s. f. I. 1. Radiație sau complex de radiații electromagnetice care impresionează ochiul omenesc, fiind emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără) sau luminescente. În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe fața apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oțel; comori de galbeni între trestii. GÎRLEANU, L. 16. Lămpi mari de bronz, cu globuri de porțelan, aruncă o lumină albă peste covoarele orientale. VLAHUȚĂ, O. AL. II 5. Stelele strălucesc de o mai vie lumină. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ Fig. Nu o să ne învrednicim să vedem o rază de lumină care să ne îndrepteze spre obșteasca fericire? GOLESCU, Î. 180. ♦ Prezența radiațiilor care impresionează ochiul. Ziua e tot mai caldă și în văzduhul senin e lumină mare și limpede. SADOVEANU, O. VI 233. În tot satul, numai la casa lui Moș Gheorghe se vede lumină. SP. POPESCU, M. G. 23. ◊ (Urmat de determinări în genitiv, indicînd timpul) Lumina dimineții. ▭ Abia începeau să se distingă lucrurile din casă, la lumina slabă a zorilor. BUJOR, S. 109. ◊ Fig. Camera tăcută, solemnă se umplu deodată de lumina și voioșia sănătoasă a tinereții. BART, E. 174. ◊ Lumină electrică v. electric. An-lumină = unitate întrebuințată în astronomie pentru măsurarea distanțelor mari, egală cu distanța străbătută de lumină într-un an. ◊ Loc. adv. Pe lumină = în timpul zilei, după ce s-a luminat de ziuă sau înainte de a se însera. M-am trezit pe lumină. ◊ Loc. prep. (Urmat de o determinare în genitiv) În lumina... = prin prisma (unei anumite concepții), din punctul de vedere al..., potrivit cu... În lumina materialismului dialectic, problemele teoretice științifice capătă un aspect concret și clar. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 112, 10/2. (Rar) La lumina... = cu puterea..., cu mijloacele..., cu ajutorul... Arată-ne, la lumina talentului tău, durerile și aspirațiile societății noastre de azi. VLAHUȚĂ, O. A. 452. ◊ Expr. A vedea lumina zilei = a) a fi înzestrat cu simțul văzului. Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei. Și inima-mi umplut-au cu farmecele milei. EMINESCU, O. I 115; b) fig. a se naște. Creangă a văzut lumina zilei la Humulești. (Rar) La lumina mare = fățiș, în mod deschis, în văzul tuturor. A luptat pe față, cu curaj, la lumina mare, pentru libertate, contra despotismului. GHICA, S. A. 135. A răsări (sau a se arăta) la lumină (sau la lumina zilei) = a apărea (dintr-o ascunzătoare), a ieși la vedere. Paserile își văd de hrană, gîgîlicii răsar iarăși la lumină și liniștea și pacea se lasă peste curtea mea. GÎRLEANU, L. 11. El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. A ieși la lumină = a) a scăpa de primejdie, a ieși la liman. O, minune! Iată-ne, iată, C-am ieșit iar la lumină. ALECSANDRI, T. I 438; b) a ieși la iveală, a deveni evident. Adevărul a ieșit la lumină; c) (învechit; despre tipărituri) a se publica, a deveni cunoscut publicului. Poeziile ei... vor ieși la lumină, căci am gînd să le tipăresc. NEGRUZZI, S. I 76. A scoate (pe cineva) la lumină = a scăpa de primejdii, a scoate dintr-o încurcătură. O, tu zînă adorată, Scoate-ne iar la lumină. ALECSANDRI, T. I 421. A pune (ceva) în lumină = a scoate ceva în evidență, a atrage atenția asupra...; a sublinia. A pune (ceva) într-o lumină frumoasă (sau zdrobitoare, urîtă etc.) = a scoate în evidență aspectele pozitive (sau negative) din viața sau din activitatea cuiva. Peste cîteva zile se publicau mărturisiri, autografe, fotografii, care puneau într-o lumină zdrobitoare tot trecutul... prin care trecuse omul acesta. VLAHUȚĂ, O. AL. II 6. A da lumină = a lumina. (Fig.) Apari să dai lumină arcatelor ferești, Să văz în templu-i zîna cu farmece cerești. EMINESCU, O. IV 430. A da la lumină v. da (I 11). A vedea lumina tiparului = a fi publicat, a fi tipărit. Limpede ca lumina zilei = de netăgăduit, clar, evident. ♦ Fig. Strălucire, înseninare. Îi trecu repede peste față o lumină, ca și cum îi venise un gînd neașteptat. V. ROM. noiembrie 1953, 125. N-are nici o lumină pe față tata. STANCU, D. 141. În ochii lui adînci plutea iarăși o lumină cumplită. SADOVEANU, O. I 432. 2. Izvor sau sursă de lumină (I 1). Nici o lumină nu se zărea la fereastră. BUJOR, S. 106. Abu-Hasan a aprins lumini în odaie. CARAGIALE, O. III 80. Vor arde-n preajma mea Luminile-n dealuri. EMINESCU, O. I 225. ♦ (Popular) Lumînare. Se apropie de un paltin frumos, înalt și drept ca lumina. MARIAN, O. II 159. Fă-mă lumină de ceară Și mă pune subsuară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 64. ♦ (Mai ales la pl., astăzi numai familiar) Unitate de măsură pentru fluxul luminos. Un bec de o sută de lumini înlocuise vechea lampă cu petrol. MIHALE, O. 401. 3. (Adesea determinat prin «ochilor») Pupilă. Avea ochi albaștri. Dacă-i priveai mai cu luare-aminte, vedeai lucind în jurul luminilor niște raze dese, aurii. GALAN, Z. R. 44. Ochii, cu luminile mărite, negre, luceau ațintiți, plini de gînduri. SADOVEANU, O. IV 66. Mă privi o clipă, cu zîmbetul pe față, drept în luminile ochilor. HOGAȘ, M. N. 21. ◊ (Poetic; ca termen de comparație, ca simbol pentru tot ce-i poate fi omului mai drag, mai de preț) Binele ce mi l-ai făcut mie nu ți-l pot plăti nici cu lumina ochilor. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) drag ca lumina ochilor = a fi (cuiva) foarte drag. A îngriji (sau a păzi) ca (pe) lumina ochilor = a îngriji, a feri, a păzi cu cea mai mare atenție. Ei aveau numai o fată și o păzeau ca lumina ochilor. ISPIRESCU, L. 120. II. Fig. Ceea ce aduce claritate în mintea omenească, ceea ce o ajută să priceapă limpede și adînc; învățătură, înțelepciune, cultură, educație. Școala dă lumină poporului. Fără lumina cărții nu se poate ieși din întuneric. ◊ Expr. A arunca (o) lumină (asupra unei chestiuni) sau a aduce (o) lumină (într-o chestiune) = a lămuri, a explica, a clarifica o problemă. Victoriile în munca pașnică, înregistrate în țările de democrație populară, aruncă o lumină puternică asupra situației jalnice din țările capitaliste. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2371. A se face lumină în capul (sau în mintea) cuiva = a i se lămuri cuiva ceva, a pricepe, a înțelege. În capul lui Rață se făcu lumină... Știu totul, totul cum s-a petrecut. SAHIA, N. 77. A face apel (sau a apela) la luminile (cuiva) = a cere părerea unei persoane competente în materie. III. 1. Distanța liberă dintre fețele interioare a două piese vecine ale unui sistem tehnic sau dintre fețele interioare opuse ale unui gol. 2. (Învechit; de obicei urmat de «apei», «cîmpului», «de apă» etc.) Suprafață. Locul ales e o mlaștină cu stuf și cu răchită, în mijlocul căreia a rămas o lumină de apă netedă. ODOBESCU, S. III 109. Urmînd a se împărți lumina cîmpului în trei părți... s-au scos pădurea 4105 pogoane 525 stînjeni. I. IONESCU, M. 650. [Orașul] este zidit pe o movilă... avînd nălțime peste 50 st, socotindu-să din lumina apii pînă în cel mai nalt loc al orașului. GOLESCU, Î. 169. 2. Gura scocului, stăvilarul morii. Apa cădea la moară de la înălțime de aproape doi stîngeni: prea era ridicată lumina morii. SLAVICI, V. P. 35. – Pl. și: (învechit) lumine (EMINESCU, O. IV 28).

arătare sf [At: CORESI, ap. HEM 1559 / Pl: ~tări / E: arăta] 1 (Înv; urmat de prepoziția „de”) Manifestare (a unui sentiment). 2 (Înv) Manifestare a divinității. 3 (Înv) Revelație. 4 (Înv) Îndrumare. 5 (Înv) Expunere. 6 (Înv) Denunțare. 7 (Înv) Reclamație. 8 (Înv; îe) A face ~ A reclama. 9 (Înv; jur) Dovadă. 10 (Înv; îs) Chip și ~ Exemplu și pildă. 11 (Înv; pbl după grm Schauspiel, Vorstellung) Spectacol. 12 (Îlav) La ~ În fața tuturor. 13 (Înv; îal) De ochii lumii. 14 (Înv; îal) Ostentativ. 15 (Jur; înv; îal) Neîndoielnic. 16 (Pfm; îal) După inspirația de moment. 17 (Pop; îe) A fi la ~ A fi aproape. 18 (Pop; îe) A veni la ~ A ieși la iveală. 19 (Pop; îe) A pune la ~ A pune ceva în lumină adevărată. 20 (Pop; îe) A scoate la ~ A dovedi. 21 (Înv; îe) A fi de ~ A fi bun de exemplu, de model. 22 (Îs) Arătarea Domnului Bobotează. 23 Înfățișare. 24 Vedenie. 25 (Înv) Semn (rău) prevestitor. 26 Monstru. 27 Fantomă.

ARĂTARE A face arătare (înv.) = A reclama: Bărbatul tău o căldare / Arată c-ar fi găsit / Și alții fac arătare / Că două sunt negreșit. (ANTON PANN) Și cu toate acestea, nici la fata aceia, nici la acest fecior n-au făcut norodul vreo arătare, nici au eșit cu stâlpări și cu ramuri întru întâmpinarea lui Hristos, precum au făcut astăzi, la înviiarea lui Lazar. (ANTIM IVIREANUL) A fi de arătare (înv.) = A fi bun de exemplu, de model: Decii fiind leșii coprinși de atâta nevoie, începură a grăi rău de craiul său, întăi cu taină, iară mai apoi în gura mare îl vinuia c-au venit fără cale, de i-au adus ca să-i piarză pre toți și socotiia toate semnile câte să făcuse rele, că au fostu lor de arătare ca să fie conceniia [concenie = prăpădire, exterminare] lor. (GR. URECHE) A fi la arătare (pop.) = A fi aproape: El era la arătare de casă. A pune la arătare (pop.) = A pune ceva în lumina adevărată: Abia mult mai târziu, felul lui de a fi a fost pus la arătare de cei apropiați. A scoate la arătare (pop.) = A dovedi: Cine va putea să scoață la arătare creștinătatea lui cea desăvârșit și cugetul lui creștinesc, pentru ca să se învrednicească dumnezeeștilor făgădueli, pentru ca să se împărtășască bucuriei cei nespuse a împărăției ceriului? (ANTIM IVIREANUL) A veni la arătare (pop.) = A ieși la iveală: Cine iaste, dară, acela acum, carele să poată spune mărirea zilii aceștiia, desăvârșit și precum să cade? Că tot ce au fost mai slăvit în legia veche și în cea noao, în ceriu și pre pământ, la arătare a eșit, căci acolo au fost mai marii prorocilor, ai legii vechi și mai marii apostolilor ai legii noao. (ANTIM IVIREANUL)

ivi [At: COD. VOR. 77/12 / V: (reg) imvi, (înv) iuvi / Pzi: ivesc / E: vsl ꙗвити] 1 vt (Înv) A scoate ceva la lumină. 2 vt (Înv) A pune ceva în evidență. 3 vt (Înv) A aduce ceva la cunoștința cuiva. 4 vt (Înv) A demonstra ceva. 5 vr A se arăta brusc. 6 vr A se arăta dintr-o ascunzătoare. 7 vr (Înv) A se da de gol. 8 vr A se manifesta. 9 vr (Îvr; îlv) A se ~ la cineva A se duce. 10 vr (Îvr; îal) A se prezenta. 11 vr (Înv; îe) A se ~ pre sine A se declara. 12 vr (Îe) A se ~ între obraze A se vedea la față.

vernis sn [At: MAN. SĂNĂT. 28/5 / P: verni / V: ~niu, (îvr) ~ice (A: nct) si / Pl: ~uri / E: fr vernis, cf it vernice] 1 Soluție transparentă, în general fără pigmenți, obținută din rășini naturale sau artificiale, care, aplicată pe unele obiecte, formează un strat neted și lucios cu rol ornamental sau protector Si: (grî) vernichiu (1). 2 (Pex) Strat protector sau ornamental din vernis (1) Si: (grî) vernichiu (2). 3 (Îs) ~ moale Tehnică a gravurii prin care se realizează aspectul desenului în creion. 4 (Pex) Lac². 5 Smalț. 6 (Fig) Ceea ce pune într-o lumină favorabilă pe cineva sau ceva.

pune [At: PSALT. HUR. ap. PSALT. 29 / Pzi: pun, (pop) pui / E: ml ponere] 1 vt (C. i. obiecte) A lua și a așeza într-un anumit loc, pe ceva, sub ceva etc. 2 vt (C. i. obiecte, ființe, (pex) diverse noțiuni abstracte) A face să ocupe locul dinainte stabilit ca fiindu-i propriu sau cel mai potrivit Si: a plasa². 3 vt (Îe) A ~ mâna A lua ceva în mână Si: a apuca (1), a prinde. 4 vt (Pex; îae) A se apuca de lucru Si: a acționa (2). 5 vt (Îae) A-și însuși ceva prin abuz Si: a fura (1), a jefui, a prăda, a sustrage. 6 vt (Îae) A captura (1). 7 vt (Pex; îae) A lua prizonier. 8 vt (Îae) A dobândi un lucru interesant. 9 vt (Pex; îae) A găsi în mod întâmplător ceva sau pe cineva interesant, deosebit. 10 vt (Îae; prt șîe a ~ laba) A aresta (1). 11 vt (Îae; îcn) A se atinge de ceva ce nu-i aparține. 12 vt (Înv; îe) A ~ mâna pe pâine și pe cuțit A obține putere deplină. 13 vt (Înv; îe) A ~ mâna asupra cuiva A amenința pe cineva cu bătaia. 14 vt (Pex; înv; îae) A bate. 15 vt (Înv; îe) A ~ la mână pe cineva A face ca cineva să fie la discreția cuiva. 16 vt (Îe) A ~ piciorul (undeva, la cineva) A pătrunde undeva. 17 vt (Îae) A păși undeva. 18 vt (Îae) A se duce la cineva. 19 vt (Rar; îe) A ~ piciorul (sau picioarele) la pământ (ori pe uscat, jos etc.) A coborî dintr-un vehicul. 20 vt (Înv; îe) A ~ în ajutor sau a ~ mână de ajutor (cuiva) A veni în ajutorul cuiva. 21 vt (Îe) A ~ umărul sau (reg) a ~ piept (pentru cineva) A împinge cu umărul. 22 vt (Îae) A veni cuiva în ajutor. 23 vt (Îae) A contribui cu munca sa. 24 vt (Fam; îe) A ~ osul A participa la o muncă grea. 25 vt (Îe) A ~ gura (pe ceva) A mânca (1). 26 vt (Îe) A ~ ochii (sau, rar, ochiul) (pe cineva sau pe ceva) A se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, dorind să și-l apropie, să-l obțină. 27-28 vtr (Îe) A (se) ~ degetul pe rană (sau pe bubă, pe rană deschisă, rar, unde trebuie ori unde ar trebui) A atinge o problemă dureroasă, dificilă sau delicată. 29 vt (Îe) A ~ ochii (sau capul, nasul, privirea) în pământ A avea o atitudine modestă, rușinoasă, vinovată etc., plecându-și privirea. 30 vt (Îe) A ~ problema... A aduce în discuție o anumită chestiune teoretică sau practică importantă care cere o rezolvare Si: a ridica problema. 31 vt (Îe) A ~ probleme A crea o situație dificilă care trebuie rezolvată. 32 vt (Îe) A ~ (mâncare) înainte(a) (cuiva) sau a ~ (cuiva) dinainte A pune masa pentru cineva și a servi. 33 vt (Îae) A prezenta. 34 vt (Înv; îae) A propune¹ (1). 35 vt (Îvr; îae) A aduce sau a invoca drept argument. 36 vt (Îe) A ~ (ceva) în evidență A sublinia ceva. 37 vt (Îe) A ~ în lumină (ceva) A da la iveală. 38 vt (Pex; îae) A pune în evidență. 39 vt (Spc) A lăsa o vreme undeva, cu un anumit scop. 40 vt (C. i. alimente; îe) A ~ la foc A expune acțiunii focului pentru a pregăti o mâncare. 41 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) la dispoziție (sau la îndemână) A oferi cuiva ceva din proprie inițiativă sau la cerere. 42-43 vtr (Îvp) A (se) stabili într-o localitate, într-un loc etc. 44-45 vtr (C. i. corpuri de pază) A (se) instala în anumite locuri pentru a supraveghea etc. 46-47 vtr (Îvr) A (se) adăposti. 48 vt (Înv) A introduce în... 49 vt (Reg) A lăsa pe cineva sau ceva undeva, după ce l-a transportat. 50 vt A lăsa jos sau în altă parte ceva. 51 (Îlv) A ~ amanet A amaneta. 52 vt (Înv; îe) A ~ armele jos A se da bătut. 53 vt (Reg; îe) A ~ buza A lăsa colțul buzelor în jos, fiind gata de plâns. 54 vr (Înv; îe) A-și ~ sufletul (sau avuția, capul, sănătatea, viața) (pentru cineva) A fi în stare de orice sacrificiu pentru cineva. 55 vr (Înv; îe) A-și ~ capul A-și risca viața. 56 vt (Pex; îae) A fi absolut sigur de ceva, garantând cu viața pentru cele susținute. 57 vt (Reg; îe) A ~ (cuiva) capul (sau sufletul) A zăpăci. 58 vt (Pex; îae) A nenoroci pe cineva. 59 vt (Reg; îe) A ~ zilele (cuiva) A omorî. 60 vt (Îvr) A da deoparte. 61 vt (Îrg) A pierde. 62-63 vtr (Urmat de determinări modale) A (se) așeza într-un anumit fel, după un anumit tipic Si: a (se) aranja. 64 (Îe) A ~ în ordine (sau în bună orânduială, sau, îvp, la orânduială ori, reg, în rost) A așeza ordonat. 65 (Îe) A ~ la un loc (sau, reg, laolaltă, înv, depreună) A așeza diverse elemente de același fel sau eterogene la un loc. 66 vt (Îe) A ~ deoparte A sorta. 67 vt (Îae) A păstra pentru sine sau pentru altcineva. 68 vt (Îae; șîe a ~ la o parte) A agonisi bunuri. 69 vt (Îe) A ~ bine sau la păstrare A așeza ceva într-un loc ferit sau special amenajat pentru menținere în bună stare, pentru a nu putea fi găsit de alții etc. 70 vt (Îae; c. i. sume de bani) A economisi. 71 vt (Îe) A ~ pânză (sau pânza) A pregăti urzeala pentra țesut, trecând firul de pe mosor pe alergătoare sau pe urzitoare, de unde se montează apoi pe război. 72 vt (Pop; îe) A ~ fuiorul în două (sau în trei, în patru etc.) A împleti firul sau fuiorul în două, în trei etc., pentru a obține un fir mai trainic. 73 vt(a) (Îe) A ~ (pe) sul A înfășura urzeala pe sulul de dinapoi, la războiul de țesut manual. 74 vt(a) (Îe) A ~ (pe) ghem (sau pe rășchitor) A depăna firele toarse de pe fus pe ghem, pentru a obține gheme, sau de pe fus ori ghem pe rășchitor pentru a face jirebii. 75 vt A așeza sau a acoperi, total ori parțial capul, corpul, membrele cu obiecte de îmbrăcăminte. 76 vr (Îrg; îe) A-și ~ marama A se mărita. 77-78 vtr A (se) îmbrăca. 79 vr (Arg; d. bărbați; îe) A se ~ în fustă (sau în fuste) A plânge cu ușurință. 80-81 vtr (D. zăpadă, praf, nisip etc.) A (se) așterne în strat mai mult sau mai puțin dens și gros peste ceva Si: a (se) depune. 82-83 vtr (D. gheață, promoroacă) A (se) forma. 84 vr (Fig) A începe să se producă. 85 vt (C. i. substanțe pulverulente) A presăra pe... 86 vr (Îe) A-și ~ cenușă în cap A se pocăi¹. 87 vr (Pex; îae) A-și recunoaște vina sau greșeala în mod public. 88-89 vtrp (C. i. furaje, paie, plante recoltate etc.) A așeza jos, în strat uniform. 90 vt (C. i. cuvinte, propoziții, idei etc.) A așterne pe hârtie. 91 vt (Spc) A preciza în scris. 92 vt (Pex) A introduce într-o lucrare sau într-un înscris Si: înscrie. 93 vt (Spc) A transpune prin pictură. 94 vt (Îlv) A ~ iscălitură (sau semnătură) A iscăli. 95 vt (Îe) A ~ pe note (sau, rar, pe muzică) A compune muzica adecvată unui text, unei poezii. 96 vt (Îe) A ~ pe curat A transcrie. 97 vt (Îe) A ~ aprobarea A aproba cererea, propunerea, soluția dintr-un document scris, prin semnătură proprie. 98 vt (Îe) A ~ accent(ul) (sau un accent deosebit) pe ceva A scoate în evidență un anumit lucru. 99 vt (Îe) A ~ lipsă pe cineva sau (pop) a ~ lipsă cuiva A nota absența cuiva de la cursuri, de la o ședință etc. 100 vt (Jur; c. i. o avere imobiliară; îe) A ~ pe numele cuiva A înscrie cu drept de proprietate pe numele altcuiva. 101 vt (Jur; c. i. un proces; îe) A ~ pe rol A înscrie pe lista tribunalului în vederea judecării efective la o anumită dată. 102 vt (Înv) A publica printre alte materiale. 103 vt A fixa lângă ori pe un punct de sprijin ca să se mențină în poziția dorită Si: a propti, a rezema, a sprijini. 104 vt A aplica pe sau peste ceva, făcând să adere sau să se întipărească. 105-106 vtr A (se) agăța pe, la sau de ceva. 107 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) lingura (sau lingurile) de gât (sau de ori în brâu, reg, la gușă) A lăsa pe cineva nemâncat fiindcă a venit târziu la masă. 108 vt (Reg; îae) A pierde ocazia favorabilă pentru a realiza sau a dobândi ceva. 109 vr (Reg; îe) A-și ~ lingura de brâu A termina de mâncat. 110 vt (Reg; îe) A ~ cuiva ștreangul de gât A forța pe cineva să facă un lucru neplăcut și nedorit de acesta. 111 vt (Reg; îe) A ~ cuiva funia-n coarne A înșela pe cineva. 112 vt (Reg; îae) A dispune de cineva după bunul plac. 113 vt (Reg; îe) A ~ (cuiva) ghiocei la ureche A înșela pe cineva. 114 vt (Reg; îe) A(-l) ~ (pe cineva) în sus A spânzura pe cineva. 115 vt A monta¹ (1), în cadrul unui ansamblu, la locul destinat. 116 vt (Pex) A fixa. 117 vt (Reg; îe) A ~ coadă la oală A găsi un motiv pentru a-și justifica refuzul. 118 vt (Îe) A ~ în scenă A regiza un spectacol. 119 vt (Îae) A înscena. 120 vt (Spc) A aplica și a fixa prin coasere sau prin batere în cuie, lipire etc. 121 vt (Înv; îe) A ~ cuiva iacana A ruga cu stăruință pe cineva. 122 vt (Îvr; îe) A-i ~ (cuiva) pingeaua A păcăli pe cineva. 123 vt (Arg; îe) A ~ guler A nu plăti datoria. 124 vt (C. i. animale de tracțiune) A înhăma. 125 vt (Îlv) A ~ șaua (pe cal) A înșeua. 126 vt (C. i. copii; îe) A ~ șaua (pe cineva) A face să devină ascultător. 127 vt (Pex; c. i. oameni maturi; îae) A constrânge să muncească foarte mult. 128 vt (Îlv) A ~ frâul (unui cal) A înfrâna. 129 vt (C. i. sentimente, pasiuni; îe) A ~ frâu (la ceva) A reuși să domine. 130 vt (Îae; c. i. o acțiune în desfășurare) A face să înceteze brusc. 131 vr (Îe) A-și ~ frâu limbii (sau gurii) ori a-și ~ frâu la limbă A vorbi cumpătat, cu prudență. 132 vt (C. i. un dispozitiv de închidere, de încuiere) A manevra astfel încât să închidă ori să încuie o ușă, un capac, o cutie etc. 133 vr (Pop; îe) A-și ~ lacăt la gură A-și impune tăcere, discreție. 134-135 vtr A introduce într-un spațiu mărginit. 136 vt (Îlv) A ~ în groapă (sau în mormânt) A îngropa. 137 vr (Reg; îe) A-și ~ lingura unde nu-i fierbe oala A se amesteca într-o problemă care nu-l privește. 138 vt (Rar; îe) A ~ în mormânt A omorî. 139 vr (Îe) A-și ~ ceva în gând (sau în cap) A lua hotărârea să... 140 vt (Îae; înv) A ține minte; 141 vt (Îae) A se gândi la un lucru dorit, cu speranța că el se va îndeplini. 142 vt (Îe) A nu avea nici ce ~ în gură (sau reg, în căldare) A fi lipsit de orice mijloc de existență. 143 vt (Îe) A nu ~ țigară în gură A nu fuma. 144 vt (C. i. expresii, cuvinte; îe) A ~ în gura cuiva A introduce în vorbirea cuiva ca element specific. 145 vt (C. i. țări, popoare; îe) A ~ pe cineva sub călcâi(e) A supune. 146 vt (Rar;i. oameni, îae) A desconsidera. 147 vt (Îe) A ~ pe toți într-o ciorbă A trata un grup de oameni la fel, fară a face deosebire între ei după merite, după valoare etc. 148 vt (Îe) A ~ cuiva pumnul în gură A împiedica pe cineva să vorbească. 149 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva) în cofă A întrece pe cineva prin pricepere, viclenie, istețime. 150 vr (Gmț; îe) A-și ~ capul sub comânac A se călugări. 151 vt (Înv; îe) A ~ (pe cineva) sub sabie sau a ~ capul cuiva sub picior A ucide. 152 vt (Îe) A ~ (ceva) sub picior A neglija. 153 vt (Reg; îe) A ~ lumea în pântece A mânca sau a bea cu lăcomie. 154 vt (Spc) A trece prin... 155 vt (Spc; c. i. un inel, o verighetă etc.) A vârî în deget. 156-157 vt (Spc) (A face sau) a lăsa să intre complet într-un lichid. 158 vt (Pop; c. i. plante) A planta. 159 vt (C. i. lichide) A face să intre într-un recipient. 160 vt (Pex) A vărsa. 161 vt (Îe) A ~ benzină (sau gaz ori, reg, oleu) pe foc A agrava o situație deja neplăcută. 162 vt (Reg; îe) A ~ plumb topit în capul cuiva A domoli pe cineva. 163 vt A adăuga. 164 vt (C. i. oameni; îe) A ~ la (sau în) închisoare, a ~ la (sau în) pușcărie A închide. 165 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în lanțuri (sau în ori la lanț sau în fiare, în obezi, în butuc) sau a ~ (cuiva) cătușe A imobiliza pe cineva prin legare în lanțuri, în cătușe, în butuci, în obezi. 166 vt (Pop; c. i. obiecte ascuțite) A înfige. 167 vt (Îe) A ~ un glonț în piept A împușca pe cineva. 168 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) cuțitul (sau cuțitele) A omorî. 169 vt (Îe) A ~ (cuiva) sula în coastă (sau cuțitul în ori la gât) A constrânge pe cineva să facă un lucru neplăcut și greu pentru el. 170 vt (Îe) A ~ (carne) în frigare A înfige carnea în frigare pentra a se frige la jăratic. 171 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în țeapă A trage pe cineva în țeapă. 172-173 vtr (Îe) A (i se) ~ (cuiva) un ghimpe (sau un cuțit) la inimă (sau, rar, la stomac) (A face să fie sau) a fi cuprins de anxietăți sau de supărare. 174 vr (Îe) A-și ~ gheara-n gât A se încăiera. 175 vt (Reg; îe; d. albine, viespi etc.) A ~ acul A înțepa. 176 vr (Pop; d. oameni) A se așeza pe ceva. 177 vr (Îe) A se ~ pe capul cuiva sau a se ~ cu rugăminte pe lângă cineva A stărui fără încetare pe lângă cineva, pentru realizarea unor dorințe, pentru obținerea a ceva etc. 178 vt (Îe; c. i. copii) A ~ la colț A obliga să stea în genunchi într-un colț al camerei, cu fața la perete, drept pedeapsă. 179 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la zid A împușca, în urma unei sentințe de condamnare. 180 vt (Îae) A blama. 181 vt (C. i. bolnavi; îe) A ~ pe (sau în) picoare A reda sănătatea cuiva, prin îngrijire medicală adecvată. 182 vt (Reg; îae; c. i. oameni) A scoate dintr-o încurcătură. 183 vt (C. i. lucrări, acțiuni, construcții; îae) A crea condiții necesare pentru a începe, a se desfășura, a exista etc. 184 vt (Îae) A realiza. 185 vr (Îe) A se ~ pe (sau în) picioare A se însănătoși. 186 vr (Îae) A se reface din punct de vedere material. 187 vr (Îe) A se ~ (în) piuă (sau piua) A se apleca ghemuindu-se la pământ, de obicei prin sprijinire în mâini (astfel încât cineva să se poată sui sau înălța pe, ori sări peste spinarea lui). 188 vr (Îae; rar) A sprijini pe cineva într-o acțiune. 189 vr (Îe) A se ~ luntre (sau, rar, cruce) și punte ori (pop) a se ~ în ruptul capului, și(-n) cruciș și(-n) curmeziș A se strădui din răsputeri pentru a obține, a realiza ceva. 190 vr (Îe) A (i) se pune în curmeziș (sau de-a curmezișul) A împiedica pe cineva în acțiunile sale. 191 vt (Îe) A ~ jos (pe cineva sau ceva) A trânti la pământ. 192-193 vtr (Pop) A (se) urca pe sau într-un mijloc de locomoție pentru a se deplasa undeva. 194-195 vtr A (se) culca pe ceva. 196 vr (Reg) A sta postat înaintea cuiva sau a ceva, cu un anumit scop. 197 (Îe) A i se ~ (cuiva) în cale (sau în drum) ori a se ~ în calea cuiva (sau a ceva) A bara drumul cuiva sau a ceva. 198 vr (Îe) A se ~ împotrivă (sau împotriva...) sau (înv) a se ~ înainte (sau tare) A se împotrivi. 199 vr (Rar; îe) A se ~ cu capul A se opune din răsputeri, cu prețul vieții. 200 vr (D. oameni; îe) A (i) se ~ soarele drept inimă A-i fi foame. 201 vr (Pop) A se repezi la cineva. 202 vrr (Pop); udp „cu”) A se lua la întrecere. 203 vr (Îrg; îe) A se ~ de pricină (sau în poară, în pizmă, de sau la price, înv, în ori cu price) A fi în conflict cu cineva. 204 vr (Îae) A se împotrivi. 205 vt A fixa o dată, o limită etc., în urma unei înțelegeri prealabile. 206 vt A determina în urma observării atente. 207 vt (C. i. impozite, taxe) A stabili un anumit cuantum drept obligație. 208 vt(a) A da cuiva ordin să... 209 vr A începe să. 210 vt A face să ajungă într-o anumită stare sau situație. 211 vr (Îe) A se ~ în situația (sau în locul, în postura, în pielea) cuiva A-și imagina că se află în împrejurările în care se găsește cineva, pentru a-și da seama de modul acestuia de a gândi sau de a reacționa în asemenea împrejurări. 212 vr (Îe) A se ~ în postura... A se manifesta ca... 213-214 vtr A (se) situa într-o ierarhie. 215 vr A-și asuma un rol de conducere. 216 vt (Îlv) A ~ (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) A proba. 217 vt (Îlv) A ~ (pe cineva) la chinuri (sau la cazne, la torturi, îvp, la munci) A chinui, a tortura etc. pe cineva. 218 vt (Înv) A socoti. 219 vt (Înv; îe) A ~ în socoteală că... A băga de seamă că... 220 vt (Îe) A ~ (ceva) la socoteală A avea în vedere ceva. 221 vt (Scn; îe) A ~ temei A avea încredere. 222 vt (Îvr; urmat de determinări introduse prin c „că”) A presupune că... 223 vt (Îlv) A(-i) ~ nume (sau poreclă, rar.corecliri) A numi¹. 224 vt (Îal) A porecli. 225 vt (Îlv) A ~ întrebări (sau o întrebare) A întreba. 226 vt (Reg; îe) A ~ pace A încheia pace. 227 vt (Reg; îe) A ~ tăcere A impune tăcere. 228 vt (Îe) A(-și) ~ pomană A face pomană.

ZĂVEAZĂ ~eze f. înv. 1) Bucată de țesătură care se pune la ferestre (uneori la uși, la paturi) drept podoabă, pentru a împiedica pătrunderea luminii sau pentru a ascunde ceva vederii; perdea. 2) Covor de lână care se pune pe perete; scoarță. /<sl. zavĕsa

ARĂTA (arăt) I. vb. tr. 1 A face semn sau a spune unde se află un lucru, în ce parte este ceea ce caută cineva, a face să se vadă ceva: i-am arătat drumul cel mai sigur ¶ 2 A scoate la lumină; a pune în evidență: Dumnezeu pururea ne arată ceea ce ne duce spre pierzare (COR.) ¶ 3 A face cunoscut, a spune: trămise pe Stoica... ca să arate plîngerile sale împotriva boierilor (ODOB.) ¶ 4 A expune, a istorisi: în partea dintîi va arăta viața împăratului Romei (N.-COST.) ¶ 5 A da la iveală pe cineva, a-l face să fie cunoscut așa cum e: l-ai arătat ce fel de om este ¶ 6 A da dovezi de ceva: nu prea arată multă tragere de inimă la lucru ¶ 7 A pîrî: am să te arăt la minister ¶ 8 A face să pară, a da cuiva înfățișare: haina aceasta mă arată prea bătrîn ¶ 9 ~ cuiva ușa, a-i face semn, a-i spune să plece ¶ 10 Fig. Toată lumea (sau toți) îl arată cu degetul, se zice despre cineva prea cunoscut prin defectele sale, care a făcut ceva nepotrivit, rău ¶ 11 ‡~ pricină, a învinovăți ¶ 12 ‡~ cuvînt, a atrage luarea aminte (asupra unui lucru). II. vb. intr. 1 A face cunoscut ¶ 2 A pune în lumină, a proba: vremea are să arate cine a avut dreptate ¶ 3 A dovedi cuiva că poate să se răzbune, a întoarce cuiva un rău: lasă, că i-oiu arăta eu ¶ 4 A părea, a avea înfățișare: arăți mult mai tînăr; arată rău sau bine (la față). III. vb. refl. 1 A ieși la lumină, a apărea: soarele aci se arată, aci se ascunde după nori ¶ 2 A se vedea într’un loc, a se ivi: se arătase pe cer o stea cu coadă (I.-GH.) ¶ 3 A se vedea așa cum e, a se cunoaște; proverb: ziua bună se arată de dimineață; – arama omului la beție se arată ¶ 4 A voi să pară: își smolesc feațele sale, ca să se arate oamenilor postindu-se (GAST.) ¶ 5 A veni cuiva în chip de vedenie: mi s’a arătat ceva grozav în vis azi noapte ¶ 6 A părea: se feri cît putu a nu se ~ tristă (ISP.); acesta e un om bun, pe cît s’arată (VLAH.) ¶ 7 A se purta, a avea o anumită fire: mai mare va fi vaza lui în lume, de s’ar arăta milostiv către popor (ISP.) ¶ 8 A avea un anumit aspect (vorb. de cer, etc.): s’arăta de ploaie în ziua de Pălii (GR.-N.) [lat. ad-reiterare].

AȘTERNE (aștern) I. vb. tr. 1 A întinde ceva (un covor, o pătură, etc.) pe jos sau peste ceva: așternea veșmentele sale de călca pri înse asinul Iul Hs. (VARL.) ¶ 2 Fig.: așternîndu-și privirea dornică... pe dunga vînătă a drumului (VLAH.) ¶ 3 ~ pe cineva la pămînt, pe jos, a doborî pe cineva lungindu-l la pămînt ¶ 4 ~ pîntecele la pămînt, a atinge pămîntul cu pîntecele (vorb. de cai în goană) ¶ 5 ~ patul, a face patul; abs. proverb: cum îți vei așterne, așa vei dormi, cum te porți, cum îți orînduești viața, așa vei fi răsplătit; cum vei munci, așa foloase vei trage în urmă; ~ masa, a întinde fața de masă, a pregăti pe masă cele trebuincioase pentru mîncare ¶ 6 ~ cu... a acoperi cu...: vîntul de toamnă așternuse cărările cu frunze ¶ 7 ~ pe hîrtie, a pune pe hîrtie, a scrie; ~ pe zid (ODOB.), a însemna, a zugrăvi pe zid ¶ 8 ⚖️ ~ o pîră, a pîrî pe cineva, a face o jalbă ¶ 9 familiar ~ pe cineva, a-l vorbi de rău altuia, a-l înfățișa într’o lumină nefavorabilă, a-i face un rău ¶ 10 A pune la cale, a plănui ceva: tu le faci bine și ele îți aștern moarte (SB.) II. vb. refl. 1 A se întinde peste ceva, a acoperi ceva: zăpada s’a așternut peste cîmp ¶ 2 Fig.: drumul s’a-șterne drept, între două rînduri de pomi (VLAH.) ¶ 3 A se ~ pe ședere, a se pune pe stat mai mult timp într’un loc; a se ~ pe mîncare, a se pune tihnit la mîncare; a se ~ pe somn, pe odihnă, a se da la somn, a sta să se odihnească; a se ~ pe vorbă, a se întinde la vorbă, a sta de vorbă; a se ~ pe lucru, a se pune serios pe lucru; a se ~ pe gînduri, a se cufunda în gînduri ¶ 4 A se ~ la drum, a porni la drum ¶ 5 A se ~ pămîntului, drumului, vîntului, a se ~ pe goană, a fugi în goană (vorb. de cai, etc.) [lat. adstĕrnĕre].

OBOROC, oboroace, s. n. (Și în forma obroc) 1. Vas mare de formă cilindrică, larg la gură, făcut din scoarță de tei, care servește (la țară) ca unitate de măsură pentru cereale sau pentru păstrarea și transportul acestora. V. baniță, mierță. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn. CREANGĂ, P. 5. La măsură a ieșit... Dintr-un snop Un oboroc. TEODORESCU, P. P. 151. ◊ Expr. A pune (sau a ascunde, a ține etc.) ceva sub obroc (sau oboroc) = a feri ceva de văzul lumii, a ține ascuns. Ești cel ce astăzi ai lumină; nu o pune subt obroc! las-o să lumineze aproapelui tău. GALACTION, O. I 247. Bată-te pustia noroc, că te-am pus sub oboroc. ȘEZ. I 3. ◊ Fig. Lumina științei de carte nu a mai zăbovit sub obroc pentru cei mulți. I. BOTEZ, ȘC. 8. 2. Coș de nuiele fără fund, în care se prinde crapul (din stuf). Punem oborocul unde umblă ori trece peștele. SADOVEANU, Î. A. 112. 3. (Bucov.) Un fel de ciubăraș în care se înmoaie rufele. Pînă i-or fierbe oalele la foc, ca să toarne în obroc peste cămeși, s-au pus la stative și s-au fost dat la țăsut. SBIERA, P. 309.- Variante: oboroacă (SADOVEANU, O. VII 81, ALECSANDRI, T. 920) s. f., obroc s. n.

vorbă s.f. 1 Cuvînt. Vorba naționalitate au fost înscris-o pe drapelul lor (EMIN.). 2 Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; gînd, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. Abia putuse articula ultimele vorbe, înecat, sugrumat (TEOD.). ◊ Expr. A nu scoate nici o vorbă = a nu vorbi. Nu scoase o vorbă tot timpul (PRED.) A arunca o vorbă v. arunca. A-i scoate cuiva vorba (din gură) cu cleștele v. clește. A-i ieși (cuiva) vorba din gură v. ieși. A se împiedica la vorbă v. împiedica. A nu zice nici vorbă, nici poveste v. poveste. Vorbă (spusă sau aruncată) în vînt v. vînt. 3 Mod, fel de a vorbi, de a se exprima. Și s-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port (EMIN.). ◊ Zic. Vorba dulce mult aduce. ◊ Expr. Dacă ți-i vorba de-așa sau dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile. 4 Părere, convingere; hotărîre. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămîind statornic ca o piatră în vorbele lui (ISP.). 5 Chestiune (în discuție), problemă; stare de fapt, situație, realitate. Trei, șapte..., șaptezeci..., vorba e că sunt brazi (CA. PETR.). ◊ Expr. A (nu) (putea) fi vorba de... = a (nu) se pune problema; a (nu) (putea) fi în realitate, cu adevărat. Era vorba de tinerețea omului, pe care nimeni n-o mai întoarce înapoi, o dată ce s-a dus (D. ZAMF.). Despre ce e vorba = (de obicei în formă interog.) ce este (de fapt, în realitate), ce se întîmplă. 30. Lasă-mă să vorbesc eu!... – Despre ce e vorba? (SADOV.). A fi vorba de... (sau despre...) = a constitui subiectul discuției, al dezbaterii, a fi în discuție, a se vorbi de...; a se face referire la... Să nu uităm că este vorba de dreptul public, și nu de dreptul privat (MAIOR.). A aduce (sau a deschide) vorba... de (sau despre) ceva = a îndrepta discuția, conversația asupra cuiva sau a ceva; a aborda un subiect anume, a pomeni despre... Nu s-a adus măcar o dată vorba despre femei (VOIC.). A schimba (sau a-și întoarce) vorba = a schimba subiectul discuției. Schimbă repede vorba, parcă ar fi ținut într-adins să îndrume conversația într-altă parte (BLA.). A lua altă vorbă v. lua. A suci vorba v. suci. Așa (sau cum) vine vorba v. veni. A înțelege (sau a pricepe, a vedea) cum vine vorba cuiva v. veni. 6 Ceea ce comunică (oral) cineva, ceea ce spune cineva; afirmație, declarație, expunere, istorisire, mărturisire. Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi (EMIN.). ◊ (deprec.) Acum s-a terminat cu vorbele... Fapte, nu vorbe (CA. PETR.). ◊ Vorbă goală (sau deșartă) = vorbă lipsită de conținut, de temei, fără valoare, fără importanță. Vor primi o nouă avalanșă de discursuri și promisiuni și vorbe goale (REBR.). Vorbă bună = a) vorbă amabilă, prietenoasă, blîndă. Șătrarule, zise beizade, îți mulțămim pentru închinăciune și pentru vorbă bună (SADOV.); b) intervenție în favoarea cuiva; recomandare. O vorbă bună din partea ta către persoana pe care o știi, poate să-mi facă norocul (CAR.). Vorbă dulce = a) vorbă care alină; vorbă care încîntă, care ademenește. Vorbele cele dulci deschid poarta cea de fier (ȚICHIND.); b) (iron.) vorbă aspră, de ocară. Am să trimet pe Toderiță să cheme pe vornic. Poate el are a vă spune o vorbă dulce (SADOV.). (pop.) Vorbă proastă = a) vorbă îndrăzneață, jignitoare sau injurioasă, vulgară; vorbă nepotrivită. Te rog, cuvioase, să mă ierți de vorbă proastă, dar Grigoriță al Sfinției tale spune minciuni (HOG.); b) ext. ceartă. Vorbă grea = mustrare, insultă; injurie; jignire. Ne-am spus vorbe grele (SADOV.). Vorbă de clacă v. clacă. Vorbe băbești v. băbesc. Vorbe tari v. tare. ◊ Loc.adv. Din două vorbe ori dintr-o vorbă = fără a sta pe gînduri, fără multă discuție; imediat. Din două vorbe, fiul craiului îl tocmește și... pornesc împreună (CAR.). Fără (nici) o vorbă sau fără (multă) vorbă = fără (multe) comentarii, fără a crîcni; deodată, într-o clipă; pe neașteptate, pe nesimțite. La culcare, fără multă vorbă, e aproape zece seara (CA. PETR.). ◊ Expr. (înv., pop.) A face (sau a avea) vorbă = a vorbi (despre...); a discuta (despre...), a relata; a comenta. Vorba vine, exprimă îndoiala în privința exactității unei afirmații sau avertizează că cele spuse nu trebuie luate ca atare; e un fel de a spune; chipurile. Am un stăpîn la care lucrez, o părticică dintr-un pat în care mă pot odihni – vorba vine că mă pot odihni (STANCU). Vorbă să fie = nu cred așa ceva; imposibil. În prima generație sînt toți niște pehlivani. Vorbă să fie! (D. ZAMF.). A întinde vorba = a vorbi (despre ceva) mai mult decît trebuie. Ce să mai lungim vorba? îi îngriji ca pe lumina ochilor lui (ISP.). A pune o vorbă (bună) pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a recomanda (călduros) pe cineva. Te roagă să pui o vorbă bună la ministerul de război (CAR.). Nici vorbă (de... sau să...) = nici pomeneală; nicidecum; în nici un caz. De la cincizeci de kilometri de la Dunăre, a început a ne lipsi pîinea. Apoi aicea în munte, nici vorbă (SADOV.). Mai e (ori mai încape) vorbă! sau ce mai vorbă! = indiscutabil, în mod sigur, fără îndoială. Eram om și jumătate azi, ce mai vorbă, eram bogătaș (CĂL.). A-și cîntări (bine) vorbele v. cîntări. Nu (mai) încape vorbă v. încăpea. A (nu) lungi vorba v. lungi. A scăpa o vorbă v. scăpa. A sorbi vorbele cuiva v. sorbi. A fi strîns la vorbe v. strîns. A-și trage vorba v. trage. A-i rămîne (cuiva) vorba în vînt v. vînt. (A fi) zgîrcit la vorbă v. zgîrcit. 7 Sfat, povață, învățătură; îndemn. Rămase învingătoare vorba judelui. Nu te prinde cu el (AGÂR.). ◊ Expr. A veni (sau a ajunge) la vorba cuiva = a recunoaște că cineva a avut dreptate; a accepta că sfaturile cuiva au fost bune. În sfirșit, bine c-ați venit tot la vorba mea... Dacă m-ați fi ascultat de la început, azi Laura ar fi fost mireasă (REBR.). A nu ieși din vorba cuiva ori a nu-i ieși (cuiva) din vorbă = a îndeplini întocmai dispozițiile, porunca, ordinul cuiva; a se supune întocmai vrerii, dorinței cuiva. Barbu... nu mai ieșea acum din vorba lui Nicu (CA. PETR.). A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) v. da. Vorba lui e lege v. lege. 8 Zicătoare, zicală, proverb, expresie. Știi, vorba românului: călătorului îi șade bine cu drumul (BRĂT.). Expr. ˙Vorba ceea, expresie stereotipă folosită pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Vorba ceea: la calic slujești, calic rămîi (CR.). Vorba cîntecului = cum se zice; vorba ceea; așa cum se știe din bătrîni. Dar înăuntru cine șade? vorba cîntecului popular (SADOV.). 9 Promisiune, făgăduială; angajament. Vorba unui prieten e mai sfîntă ca orice hîrțoagă (REBR.). ◊ Expr. Vorba-i vorbă = cuvîntul dat trebuie respectat, promisiunea dată e datorie curată. Da te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. – Apăi de, jupîne Ștrul, vorba-i vorbă. (CR.). A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele. S-a ținut de vorbă, l-a trimis la Pisa, unde Coletti a dobîndit diploma de doctor în medicină (GHICA). A purta (sau a duce, a ține) pe cineva cu vorba (sau cu vorbe) = a înșela (pe cineva) prin amînarea la nesfîrșit a îndeplinirii unor promisiuni; a amăgi, a păcăli. Se uită așa, nu știu cum, și-l aduce pe om cu vorba (CAR.). A spune vorbe mari și late v. lat. A-și ține vorba v. ține. 10 Zvon; veste, știre, informație. Acum cîteva zile se răspîndise vorba în București că... s-ar fi ivit bande de insurgenți (EMIN.). ◊ Expr. A se face vorbă = a se răspîndi o știre, un zvon. A spune (cuiva) două vorbe = a comunica ceva cuiva. A lăsa vorbă = a lăsa o dispoziție, a anunța ceva înainte de a pleca undeva. Am lăsat vorbă să nu-l trezească pe colonel pentru nimic în lume (PER.). Umblă vorba = se vorbește, se spune. Umblă vorba că și tu ai avea gînduri de însurătoare (GHEȚ.). A trimite (sau a da) vorbă = a transmite un mesaj. Am trimis vorbă printr-un om (H. LOV.). Mi-a trimis vorbă că va trece mîine pe la noi. 11 Bîrfeală, clevetire; calomnie, bîrfa. Pătimea și din pricina vorbelor care alergau ca niște ființe nevăzute prin sat (SADOV.). ◊ Expr. A purta (sau a duce) vorba (sau vorbe) = a bîrfi; a colporta știri (false, calomnioase), zvonuri. Acesta vorbea puțin în față, dar ducea vorbele (E. BAR.). A(-i) ieși (cuiva) vorbă (sau vorbe) = a deveni subiect de bîrfe. O să-mi iasă vorbă că torn statui în metale prețioase (CĂL.). A(-i) scoate vorbă (sau vorbe) (că...) v. scoate. A(-i) scoate (cuiva) vorbe (rele) v. scoate. 12 (înv.) Cuvîntare, discurs. Nu tăiați vorba oratorului (CAR.). 13 Convorbire, conversație; discuție, taifas. Iarna, la gura sobei, vorba se încingea pătimaș (DELAVR.). ◊ Zic. Vorba multă, sărăcia omului. ◊ Schimb(sau schimburi) de vorbe = discuție scurtă, sumară; ext. schimb violent de replici. După acest schimb de vorbe, tăcură, fiecare mai avînd ceva după perdea (SADOV.). Între noi și frate-meu Ion au loc... schimburi de vorbe (STANCU). ◊ Loc.adv. Din vorbă în vorbă = din una în alta, din discuție în discuție. Din vorbă-n vorbă, țăranul zîmbitor întrebă (REBR.). Fără multă vorbă = fără a crîcni, fără să protesteze. Din două vorbe = fără multă discuție; operativ, reped. ◊ Loc.vb. A sta (sau a ședea) de (ori la) vorbă (cu cineva) = a vorbi, a discuta (cu cineva), a conversa; ext. a petrece un timp discutînd cu cineva. Le plăcea să stea de vorbă cu popa și chiar se prindeau la sfaturi (SLAV.). ◊ Expr. A fi vorba de... (sau despre..., să...) = a fi în discuție, a fi obiectul discuției..., a se vorbi de... A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție cu cineva. A schimba vorba = a abate convorbirea în altă direcție. A ține (pe cineva) de vorbă = a antrena (pe cineva) într-o conversație (sustrăgîndu-l sau reținîndu-l de la ceva). Încercau... să oprească repetarea acelui gest, ținînd de vorbă pe cei doi (AGÂR.). A se lungi (sau a se întinde, a o întinde) la vorbă (lungă) (ori cu vorba) (cu cineva) = a vorbi prea mult (cu cineva sau unul cu altul); a flecări. Ne-am prea întins cu vorba și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie (CR.). A se prinde (cu cineva) la (sau în) vorbă = a) a începe să discute (cu cineva); a aborda o discuție (cu cineva). Prindeau la vorbă și să mîngîiau cu cuvînt bun și așezat (DELAVR.); b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... A intra în vorbă (cu cineva) = a) a începe o discuție cu cineva. Intra în vorbă cu primul-ministru fără nici o jenă (CĂL.); b) (pop.) a lega relații de prietenie, de dragoste cu o persoană (de sex opus). A avea o vorbă (sau de vorbă) cu cineva = a avea de comunicat cuiva ceva (secret); a urma să aibă o discuție lămuritoare cu cineva; a avea aranjat ceva (cu cineva). Poftesc... mai ales pe căpitanul Ilie Turculeț, cu care am să am eu o vorbă la un pahar de vin (SADOV.). A se amesteca (sau a se băga, a intra) (nepoftit ori nechemat) în vorbă = a interveni (în mod inoportun) într-o discuție. Așa o fi..., se amestecă în vorbă Marin Serghiescu (CA. PETR.). A lua (pe cineva) cu vorba (înainte) = a distrage atenția (cuiva); a zăpăci (pe cineva) cu prea multe discuții. Te-am luat cu vorba și nu te-am întrebat ce vînt te aduce (REBR.). A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi. Uitîndu-și de mărunțișurile din chioșc, Otilia se luă cu vorba (CĂL.). A schimba o vorbă(-două) sau a schimba (două-trei) vorbe (cu cineva) = a discuta puțin (în treacăt, pe fugă) (cu cineva sau unul cu altul). Ne-am oprit să schimbăm două-trei vorbe (CAR.). Nici vorbă! = a) negreșit, desigur; fără doar și poate; b) nici pomeneală. Nu-i vorbă (sau mai e vorbă?) = fără îndoială, firește, e de la sine înțeles. Vorbă să fie! = nu cred așa ceva, nici pomeneală. (Să) fie (sau rămînă) vorba între noi sau între noi fie vorba, formulă adresată interlocutorului, care însoțește o remarcă, o constatare etc. pe care lumea nu (trebuie să) o știe. Ești un neserios, fie vorba între noi. A se înnădi la vorbă v. înnădi. A lăți vorba v. lăți. A sta la un pahar de vorbă v. pahar. Sămînță de vorbă v. sămînță. A avea (sau a da, aprinde etc.) spor la vorbă v. spor. A veni vorba de... (sau despre..., că...) v. veni. ◊ Compus: vorbă-lungă s.m. invar. = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte în contradictoriu; neînțelegere, ceartă. Multă vorbă s-a făcut între tata și mama pentru mine (CR.). ◊ Expr. A sări cu vorba la (sau pe) cineva v. sări. 14 Înțelegere, învoială; tocmeală; tîrguială. Numai să avem vorbă dinainte, să nu fii rău de gură (CR.). ◊ Expr. Așa (ne-)a fost vorba? = formulă prin care se reproșează cuiva că nu a respectat o înțelegere. Păi așa ne-a fost vorba? Da ce, bă, tu vrei să-ți muncesc de pomană? (PRED.). A fi în vorbă (cu cineva) = a fi în tratative pentru încheierea unui acord (de căsătorie, de afaceri etc.). Se mărita și ea cu un băiat de ispravă din Sibiu, fecior de oameni înstăriți, cu care era în vorbă (GHEȚ.). (pop.) A face vorba (sau vorbele) = a peți. Ajunse și el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, și iute, iute se logodi și el cu dînsa (ISP.). A-i face (cuiva) vorbă cu cineva = a mijloci o întîlnire între un băiat și o fată (în vederea căsătoriei). 15 Grai, limbă. Străin la vorbă și la port (EMIN.). • pl. -e. /cf. slav. творьба, rom. dvorbă.

ISTORIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a oricărui fenomen în natură și în societate. 2. Știință care studiază dezvoltarea societății omenești în întreaga ei complexitate ca un proces unitar, contradictoriu, desfășurat pe baza unor legi obiective. Istoria R.P.R. se ocupă cu dezvoltarea societății omenești pe teritoriul patriei noastre, Republica Populară Romînă, începînd din vremurile cele mai îndepărtate, pînă azi. IST. R.P.R. 1. Întrebați dar istoria și veți ști ce sîntem, de unde venim și unde mergem. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirii, această dezvoltare a simtimentului și a minții omenești. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ Scriere care conține fapte ca cele descrise mai sus; p. ext. obiectul de învățămînt respectiv. Cînd am ajuns, am găsit examenul pe la sfîrșit. Se cercetase istoria, geografia. NEGRUZZI, S. I 4. Istoria trebuie să fie, și a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor, și fiecărui om îndeosebi; pentru că fiecare stare, fiecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învățătură la neștiința sa, îndemn la slavă și la faptă bună. KOGĂLNICEANU, S. A. 49. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care are ca obiect studiul dezvoltării, schimbărilor succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria literaturii. ▭ Un loc important în istoriografia romînă îl ocupă publicarea de documente și editarea cercetărilor în legătură cu istoria relațiilor economice, politice și culturale ruso-romîne. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 372, 5/3. 4. Povestire, poveste, narațiune. Vorbind și gîndindu-mă, parcă mă cobor pe niște cărări uitate în suflet, și parcă ici-colo se face lumină, și dintr-o dată ceva uitat se deslușește, – și aceasta se numește o istorie veche. SADOVEANU, O. V. 92. Aș pune rămășag că istoria vieții d-tale a să ne facă să adormim. NEGRUZZI, S. I 245. 5. (Familiar) Întîmplare, pățanie; poznă, încurcătură. V. comedie². Pe drum, la întoarcere, i-a povestit ea toată istoria, toate stăruințele și învîrtiturile unchiului. VLAHUȚĂ, O. AL. II 16. Își spuse istoria și ce păți. ISPIRESCU, L. 8. Să nu-l iei drept cine știe Și să faci vreo istorie. TEODORESCU, P. P. 597. – Accentuat și: (popular, 5) istorie.

SEU s. n. (Și cu pronunțare regională său) Grăsime de animale rumegătoare (mai ales de vacă și de oaie), întrebuințată în industrie și în alimentație. Deșca a aprins o lumînare de seu pe un scăunel cu trei picioare. SADOVEANU, M. C. 58. Merse... pe Podu Mogoșoaiei, care începuse de cîtva timp să fie luminat cu felinare de seu. CAMIL PETRESCU, O. I 336. Fă-mă lumină de seu Și mă pune-n sînul tău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 64. ♦ Fig. Avere, bogăție, bunăstare personală. Poate crezi c-avem ceva seu... dar de cînd mi-i bolnav omul, tot s-a dus pe gura lupului. CONTEMPORANUL, VI_I 496. ◊ Expr. A trăi din seul său = a trăi din ceea ce a adunat, fără a mai munci. Numai negustorul, zicea moș Nichifor, trăiește din săul său și pe sama lui. CREANGĂ, P. 111. A face (sau a prinde) seu = a se îmbogăți. A avea seu la rărunchi = a fi înstărit, a poseda bani, avere. Cum te văd, sameni a avea său la rărunchi. CREANGĂ, P. 201.

EXPUNE vb. I. tr. 1. a reda prin cuvinte, a relata. 2. a prezenta publicului lucruri, obiecte selecționate. ◊ a așeza (ceva) într-un loc favorabil exercitării unei influențe, unei acțiuni etc. 3. a supune acțiunii luminii un material fotosensibil. II. tr., refl. a pune, a se afla în fața unei primejdii, a unei neplăceri. (< lat. exponere)

OBOROC, OBROC (pl. -oace) sn., OBOROACĂ (pl. -ce) sf. 🏺 Vas mare, de formă cilindrică ca o baniță, făcut din scoarță de teiu și înfundat la un capăt, cu care se cară porumbii, etc. și slujește încă Ia diferite trebuințe în casa țăranului: un om ținea... un oboroc deșert, cu gura spre soare (CRG.); femeia a adus un oboroc de caiere și Sf. Vinere s’a apucat de tors (SB.); să se roage lui Dumnezeu să-i dea o oboroacă plină de bani (SB.); pînă i-or fierbe oalele la foc, ca să toarne în obroc peste cămeși (SB.); Ⓕ: a pune lumina sub ~, a căuta să ascundă lumina, adevărul: trebue să puie lumina în sfeșnic, iar nu sub obroc (ISP.); faptele cele strălucite ale lui Ștefan nu putură sta sub oboroc (ISP.); Ⓕ: despre ceva mare cît un oboroc: protipendiștii se coronau cu oboroace... colosale (ALECS.); își îndesă în cap căciula cît o oboroacă și își aprinse felinarul (SAD.) [srb. uborak; rut. u b o r o k].

ZARE, zări, s. f. 1. Partea cerului sau a pămîntului pe care o mărginește linia orizontului. ◊ Loc. adv. În zare sau (rar) în zări = la orizont; p. ext. departe. Din zări = din depărtări. ◊ Expr. A se uita (sau a privi) în zare (sau în zări) = a se uita spre orizont, în depărtare, fără o țintă precisă. În zarea depărtată sau în fundul zării = în depărtare, departe. ♦ (La pl.) Văzduh. Vei privi prin zări senine Stelele (COȘBUC). 2. Lumină. Moșneagul puse mîna pe pahar și-l ridică în zarea fînarului (SADOVEANU). ◊ Expr. A se uita (sau a privi) în zare la ceva = a privi un obiect transparent, așezîndu-l în dreptul unei surse de lumină. O zare de... = o cantitate mică de... ♦ Rază. Ești demon, copilă, că numai c-o zare Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare (EMINESCU). ♦ Zori de ziuă, zorii zilei. De ce să cadă crinul în zarea dimineții? (ALECSANDRI). 3. Culme, creastă, vîrf. – Slav (v. sl. zarja).

AȘTERNE A așterne (sau a trânti, a culca, a da) la pământ (sau pământului) = A dărâma, a doborî. (pex.) A omorî: O trântește la pământ și-o ține bine. (ION CREANGĂ) A așterne la cai = A pregăti grajdul cailor: În fiecare seară, gospodarul așternea la cai. A așterne masa = A pune masa: În sufrageria frumos și simplu mobilată s-au aprins lumini prietenoase, se așterne masa mare, rotundă; Zahar [...] pune masa, așează [sic!] paharele de cristal c-un zăngănit ușor [...] (ANTOANETA OLTEANU) A așterne pe hârtie (ceva) = A scrie, a compune: Dumnealui trebuie să fi așternut pe hârtie această hazlie telegramă. (MIHAI EMINESCU) Se vede că d. Crăciunescu crede că a rupe șase cuvinte dintr-un paragraf și a le așterne pe hârtie este a produce argumente? (IDEM) A așterne pe pânză (înv.) = A picta: Timp de cinci-șase ani, urmărit ca de-un vis fioros, [Grigorescu] așterne pe pânză o parte din schițele războiului [...] (AL. VLAHUȚĂ) Pictorul așterne pe pânză mai mult sugestii de obiecte decât obiecte. (MARIN SORESCU) A așterne pe portativ = A compune muzică: Repertoriul serii se va încheia cu Simfonia a IV-a în mi minor, ultima lucrare de acest tip așternută pe portativ de Brahms. (www.orchestreradio.ro/) A așterne sau a întinde (pe cineva) la scară (înv.) = A întinde (pe cineva) pe jos pentru a-l bate: Jeluitorii au umblat fugari prin pădure, de frică, că-i căuta să-i aducă la curte și să-i aștearnă la scară. (POP.) Ba încă m-a și amenințat că altă dată, de mi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are să poruncească să mă întindă la scară și să mă bată cu biciul! (ION CREANGĂ) A așterne un drum = A pietrui un drum: Sătenii au așternut un drum pe care îl plănuiseră încă din iarnă. (fig.) Pe luciul Dunării luna așterne un drum de argint, în sclipirea căruia ai crede că tremură toate stelele cerului [...] (DUILIU ZAMFIRESCU) A se așterne cu burta pe carte = A începe să învețe serios: Să vă așterneți cu burta pe carte, la mine nu merge trândăvia. (ION GHEȚIE) A se așterne drumului (sau vântului) (d. cai) = A fugi atât de repede, de parcă ar atinge pământul cu pântecele; a alerga foarte repede: Alei, murgul meu voinic! / Așterne-te drumului / Ca și iarba câmpului / La suflarea vântului! (VASILE ALECSANDRI) Fug caii duși de spaimă și vântului s- aștern. (MIHAI EMINESCU) A se așterne pe o treabă (fig.) = A se apuca serios de o treabă: Tânărul cronicar foiletonist... se așterne din zi în zi mai fervent pe lucru. (AL. VLAHUȚĂ) A se așterne țărânii = A se culca la pământ; a cădea lat: Cât e de lung… s-așterne țărânii. (G. COȘBUC) Cum îți vei așterne, așa vei dormi = Ce acțiuni vei întreprinde, așa rezultate vei obține: − Bagă-ți mințile în cap, măi băiete, vezi că eu sunt bătrân și sărac, să n-ai de la mine nicio nădejde. Cum îți vei așterne, așa vei dormi, auzitu-m-ai? (NICOLAE FILIMON) Dacă ai fi mititel, ți-aș da una-două... și te-aș liniști; însă acum ești de capul tău om ca toți oamenii și cum îți vei așterne, așa vei dormi. (http://www.e-calauza.ro/)

ARUNCA (arunc) I. vb. tr. 1 A da drumul la ceva din mînă cu o mișcare repede, cu putere; proverb: un nebun aruncă o piatră în gîrlă și o mie de înțelepți nu pot să o scoată; Fig.: ~ banii pe fereastră, a risipi ¶ 2 A face să cadă, a trînti jos ceva, a doborî: vîntul aruncă și pe cei mai mari copaci jos la pămînt (GOL.) ¶ 3 A da la o parte, a lepăda ceva de care nu mai avem nevoie: ia hîrtiile acestea și le aruncă în foc ¶ 4 A îndepărta ceva dintr’un loc printr’o mișcare violentă, a duce un lucru dintr’un loc într’altul izbindu-l: valurile l-au aruncat pe mal ¶ 5 A pune repede un lucru peste ceva: mi-am aruncat o haină pe mine ¶ 6 A lua repede ceva de pe sine: și-a aruncat haina și a sărit în apă ¶ 7 A împrăștia, a presăra: ~ sămînța; i-au aruncat flori în cale ¶ 8 A scoate, a da afară: vulcanul aruncă valuri de lavă și de cenușă; ~ scîntei ¶ 9 A da, a răspîndi: ~ umbră; o lampă îi arunca lumina în față (VLAH.) ¶ 10 A scrie ceva în grabă: abia am putut ~ cîteva rînduri pe hîrtie ¶ 11 A scrie o literă deasupra unui rînd (în scrisoarea cu cirilice): puneau cît mai puține buchii, ba pe unele le mai aruncau și pe deasupra (I.-GH.) ¶ 12 A băga la închisoare, într’un loc de osîndă: pe omorîtori... îi aruncau în cîte o ocnă părăsită (I.-GH.) ¶ 13 Fig.: A duce pe cineva pe o anumită cale, a-l face să ia parte cu pasiune, cu tot sufletul la ceva: exemplele rele... l-au aruncat și pe el în brațele desfrîului ¶ 14 Fig.: A duce pe o cale greșită: va fi tras la răspundere pentru toate nenorocirile în care ar ~ țara (I. -GH.) ¶ 15 Fig.: ~ o vorbă, a da a înțelege printr’o singură vorbă, prin puține cuvinte: mi-a aruncat numai o vorbă și i-am înțeles gîndul ¶ 16 Fig.: ~ ochii, o privire, o căutătură, a se uita repede, în treacăt la ceva; ~ ochii pe cineva, a alege pe cineva dintre mai mulți, a-l avea în vedere ¶ 17 fig.: ~ pe cineva pe spinarea cuiva, a căuta să scape de cineva, lăsîndu-l în grija, în sarcina altuia; ~ ceva în spinarea cuiva, a face pe altul răspunzător, vinovat de ceva ¶ 18 Fig.: ~ vina asupra cuiva, a face vinovat pe cineva; de aci, abs.: nevrînd Leșii să întărîte pre Bogdan-Vodă, au aruncat asupra fetei, cum nu va fata (N.-COST.) ¶ 19 Fig.: ~ spaima, groaza, neliniștea, etc. în cineva, a înspăimînta, a îngrozi, etc.; ~ discordie, a învrăjbi; ‡~ năpasta, a năpăstui pe cineva, a-i face un rău, a-l supune la o sarcină grea ¶ 20 Fig. ~ pradă, a lăsa pe cineva fără apărare să cadă jertfa mîniei, furiei, sălbăticiei, etc. cuiva: aruncau pradă fiarelor sălbatice pe acei cari îndrăzneau să mărturisească în Crist (I.-GH.) ¶ 21 ~ sorți, 👉 SORȚ ¶ 22 ~ farmece (sau fapt) în calea cuiva, a căuta să-i facă rău, să-l îmbolnăvească, etc. trimițîndu-i sau punîndu-i în cale lucruri fermecate ¶ 23 ‡~ focuri, tunuri, a da cu pușca, cu tunul ¶ 24 ‡~ o dare, un bir, a pune o dare: aruncă pre toți dăjdi greale (MX.). II. vb. intr. 1 A da drumul la ceva din mînă cu o mișcare repede, cu putere: aruncă cu pietre; cît ai arunca cu (pietre, etc.), la o depărtare, la o distanță pe care o poate străbate un lucru asvîrlit cu putere ¶ 2 A asvîrli: calul acesta are obiceiul să arunce cu picioarele ¶ 3 A(-și) ~ (de partea cuiva), a semăna cu cineva: la ochi, își aruncă o țîră și cu mumă-sa (RV.-CRG.) ¶ 4 ‡~ din cap, a da din cap ¶ 5 ‡A sili la ceva, a impune ceva (o dare, o sarcină grea). III vb. refl. 1 A-și da drumul pentru a cădea într’un loc: s’a aruncat în apă ¶ 2 A se ~ de, a se izbi de ceva: Turcii voiau s’o prindă, și ea s’a aruncat de o stîncă (GR.-N.) ¶ 3 A sări: s’a aruncat pe cal ¶ 4 A da năvală, a se năpusti, a sări asupra cuiva: s’au aruncat asupra lui să-l bată ¶ 5 A se hotărî să facă ceva, a se avînta: Ian aruncă-te la joc (IK.-BRS.) ¶ 6 A se ~ în brațele cuiva, a se îndrepta repede spre cineva spre a fi cuprins în brațe; Fig.: s’a aruncat în brațele desfrîului ¶ 7 A se duce pe o anumită cale, a se avînta cu pasiune într’o anumită direcțiune, a lua parte cu tot sufletul la ceva: s’a aruncat cu pasiune în vîrtejul luptelor politice ¶ 8 A se ~ de (sau în) partea cuiva, a semăna cu cineva: tu nu știu în partea cui te-ai aruncat (SEV.) [lat. eruncare].

ivire sf [At: COD. VOR 160/8 / V: (reg) ighire, (înv) iuvire / Pl: ~ri / E: ivi] 1 Scoatere la lumină Si: ivit¹ (1). 2 Punere în evidență Si: ivit¹ (2). 3 Aducere la cunoștință Si: ivit¹ (3). 4 Demonstrare. 5 Apariție bruscă Si: ivit¹ (5). 6 Apariție a cuiva dintr-o ascunzătoare Si: ivit¹ (6). 7 Deconspirare a ceva tăinuit Si: ivit¹ (7). 8 Manifestare. 9 (Înv; îlav) În ~ În văzul tuturor Si: ostentativ.

OGRĂZA s. f. (Regional) Colac care se dă la înmormîntare, peste sicriu, preotului, rudelor, vecinilor mortului etc. cf. FRÎNCU-CANDREA, M. 178. O muiere înrudită cu mortul... dă peste sicriu... preotului o traistă, merindarița, o lumină, un colac numit ogrăza. id. ib., cf. MARIAN, i. 293. – pl.:? – Etimologia necunoscută. cf. TDRG care îl pune in legătură cu slavon. огрыстн, scr. ogrizati „a mușca din ceva, a roade”.

CIUPI, ciupesc, vb. IV 1. Tranz. A apuca sau prinde cu vîrful degetelor sau a unghiilor de pielea sau de carnea cuiva, strîngînd-o pînă la durere; a pișca. (Intranz., fig.) [Vîntul] zdravăn din obraji și ți se vîra pe sub haine. V. ROM. noiembrie 1953, 154. ◊ (Cu privire la coardele unui instrument muzical) Buruiană pleca urechea pe gîtul scripcii, ciupea cu unghia strunele pe rînd. HOGAȘ, H. 44. ♦ (Despre păsări și unele animale) A apuca, a mușca cu ciocul sau cu gura. Cînd Cocoran deschise ușa, cocoșul i se zvîrli spre mîini, îl ciupi de picioare. CAMILAR, TEM. 147. Pe Prometeu îl ciupeau de pîntece... vulturii cu pliscuri de fier ai lui Zeus, în timp ce pe mine mă pișcau de ceafă o întreagă republică de furnici. HOGAȘ, M. N. 11 ♦ Fig. (De obicei determinat prin «cu vorba») A face aluzii înțepătoare, a înțepa cu vorba; a necăji, a tachina. [Îi cam place] să ciupească cu vorba fetele mari. DELAVRANCEA, S. 222. 2. Tranz. (Despre păsări, mai rar despre unele animale) A apuca (ceva) cîte puțin cu ciocul sau cu gura, pentru a mînca; Hotărî... să-și mai scoață ale oițe pe cîmp, să mai ciupească ici-colea ale firicele de iarbă uscată. ISPIRESCU, la TDRG. [Sticletele] zboară, la cînepă se lasă, Ciupește două fire, le află prea gustoase. NEGRUZZI, S. II 302. Via-n vară înflorește, Iar în toamnă, cum rodește, Vine graur de-o ciupește. ALECSANDRI, P. P. 334. ◊ Absol. Să nu ciupești din frigare. ȘEZ. VI 61. ♦ A smulge, a rupe. Tînăra își uda florile, ciupea cîteva, frunze îngălbenite, cotea puțin capul și privea în grădină. SADOVEANU, O. IV 109. 3. Tranz. Fig. (Familiar) A reține o parte dintr-o sumă de plată; a sustrage, a fura cîte puțin și pe nesimțite, a șterpeli; a obține de la cineva o mică sumă de bani, prin insistențe sau șiretlicuri. Nevasta administratorului pîndea orice fărîmă, orice putea ciupi. Voiau oamenii să-și facă și ei capitalul, de! DUMITRIU, N. 260. Tache se ducea din cînd în cînd pe la mamă-sa, ciupindu-i cîte zece lei. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ♦ A smulge de la cineva, prin insistențe sau prin șiretlicuri, mici informații, secrete mărunte. Văz lumina la ferestrele din dos... Zic: ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul, că nu strică... și binișor, ca o pisică, mă sui pe uluci și mă pui, s-ascult. CARAGIALE, O. I. 105. 4. Refl. Fig. (Familiar) A se îmbăta puțin, a se chercheli. Cînd e trează, e cumsecade, dar dacă se ciupește, face urît. M. I. CARAGIALE, C. 26.

aruncare sf [At: ȘINCAI, HR. III, 7/14 / Pl: ~cări / E: arunca] 1 Probă atletică de azvârlire a discului, suliței, greutății etc. 2 (Înv) Îndepărtare a unui rău de la cineva. 3 (Pfm; îs) ~a vinei asupra cuiva Învinovățire 4 (Pfm; îs) ~a morții în țigani Învinovățire pe nedrept. 5 (Înv) Împovărare abuzivă cu impozite. 6 (Înv; îs) ~a pizmei Pizmuire. 7 (Înv; îs) ~a urgiei Urgisire. 8 (Înv; îs) ~a scârbei Scârbire (1). 9 (Înv; îs) ~a năpastei Năpăstuire. 10 (Înv; îs) ~a grijii spre cineva Destăinuire a grijilor. 11 (Înv; îs) ~a nădejdii Nădăjduire. 12 Îndepărtare de la sine a unui lucru nefolositor, fără valoare. 13 Trimitere rapidă și la distanță a unui obiect Si: azvârlire. 14 (Prt) Dare deoparte. 15 (Pfm) Risipire de bunuri, bani etc. 16 (Fam; îs) ~ pe ușă afară Gonire. 17 Izgonire. 18 Lansare în apă a năvodului, a undiței. 19 (Îs) ~a ancorei Ancorare. 20 Semănat¹. 21 (Înv; îs) Tragere la sorți. 22 (Pfm; îs) ~a bobilor Ghicire în bobi. 23 Emanare de mirosuri, gaze, fum, vapori etc. 24 (Îs) ~ de lumină Luminare. 25 (Îs) ~ a umbrei Umbrire. 26 (Înv) Rodire. 27 (Îs) ~a ochilor (sau a privirii) la (ori... pe, prin, spre, peste etc.) ceva Privire rapidă. 28-29 (Îas) Cercetare (sumară). 30 Dispariție a unui obiect pus unde nu se vede. 31 Dare prin aer a ceva. 32 (Îs) ~ în închisoare Băgare la închisoare (pe nedrept). 33 (Îs) ~ pe drumuri (sau pradă mizeriei ori foamei) a cuiva Lipsire a cuiva de cele necesare traiului. 34 (Îas) Dare afară din serviciu. 35 (Îs) ~a banilor pe fereastră Cheltuială fără socoteală. 36 (Îs) ~a unei vorbe Aluzie. 37 (Îs) ~ de vorbe Vorbire pompoasă și fără conținut. 38 (Pfm; îs) ~ de sare (sau praf) în ochii cuiva încercare de a ascunde realitatea. 39 (Pop; îs) ~ (ca buhaiul) a țărânei după (ori în) cap (ori pe) spinare Păgubire prin fapte necugetate, făcute la mânie. 40 (Fam; îs) ~ a cuiva în spinarea altcuiva Încercare de descotorosire a cuiva prin dare în răspunderea altcuiva. 41 Dare cu ceva în cineva. 42 (Înv; îs) ~ cu funia Măsurare în lungime. 43 (Pfm) Azvârlire. 44 (Pop) Clătinare nervoasă a capului sau a mâinilor Si: (pop) bănănăire. 45 (Pop) Lovire cu piciorul de la un animal. 46 (Pop; îs) ~ din ochi(șori) Tragere de ocheade. 47 (îvp) Tragere cu un proiectil. 48 (Îs) ~ a ceva în aer Distrugere cu explozibil. 49 Repezire asupra cuiva. 50 (Îs) ~ pe cal încălecare dintr-o săritură. 51 (Fig) Avântare. 52 (Fig) Consacrare. 53 Vărsare de ape. 54 (Pop) Îmbolnăvire bruscă a cuiva. 55 (Pfm; îs) ~ în (sau de) partea cuiva Asemănare cu cineva din familie.

EXPUNE vb. III. 1. tr. A arăta, a reda prin cuvinte; a relata. 2. tr. A prezenta publicului lucruri, obiecte selecționate. ♦ A așeza (ceva) într-un loc favorabil exercitării unei influențe, unei acțiuni etc. 3. tr., refl. A pune sau a se afla în fața unei primejdii, a unei neplăceri etc. 4. tr. A supune acțiunii luminii (pentru a obține un clișeu, o fotografie etc.). [P.i. expun, conj. -nă, ger. -nînd. / < lat. exponere, după pune].

A SCOATE scot tranz. 1) A lua dintr-un spațiu închis. ~ apă din fântână. ~ pâinea din cuptor. 2) (obiecte fixate, prinse, învelite etc.) A face să iasă afară (cu forța), desprinzând din locul unde se află. ~ un dinte. ~ un cui. ◊ ~ cuiva sufletul a sâcâi întruna pe cineva. A-și ~ sufletul a se epuiza, făcând un lucru. A-și ~ ochii unul altuia a-și imputa ceva reciproc. A-și ~ ceva din cap a înceta de a se mai gândi la ceva. Ce intră în gura lupului nu se mai poate scoate se spune când un lucru a nimerit în mâinile unui hrăpăreț de la care nu mai poate fi recăpătat. 3) A pune în văzul tuturor; a expune. ~ marfa. ◊ ~ la lumina zilei a face să fie cunoscut de toată lumea. ~ (pe cineva) în lume a introduce în societate (pe cineva). ~ la vânzare (sau la mezat, la licitație) a pune în vânzare (a vinde la licitație). ~ in evidență (sau în relief) a evidenția; a reliefa. ~ la iveală (sau în vileag) a dezvălui; a divulga. 4) (obiecte de îmbrăcăminte, podoabe etc.) A da jos de pe sine. ~ paltonul. ~ inelul. ◊ ~ din jug (sau din ham) a) a dejuga (sau a deshăma); b) a elibera. 5) (persoane) A da afară dintr-o funcție sau dintr-un post (ca fiind necorespunzător); a elibera; a concedia; a destitui. ~ dintr-un post. ~ din casă. ◊ ~ la pensie a pensiona. 6) A face să-și schimbe starea. ~ din boală. ◊ ~ din sărite (sau din răbdări, din fire, din țâțâni) a supăra foarte tare. ~ din minte (sau din minți) a face să-și piardă capacitatea de a judeca; a zăpăci. ~ (cuiva) peri albi a cauza (cuiva) necazuri, făcându-l să încărunțească. ~ din circuit a) a întrerupe legătura dintre un aparat sau o mașină electrică și sursa de curent; b) a face să nu mai circule. ~ din circulație (sau din funcție) a) a face să nu mai circule (sau să nu mai funcționeze); b) a face să iasă din starea obișnuită. ~ pui a) a face să iasă pui din ouă; b) a face crăpături pe piele din cauza umezelii, frigului și a murdăriei. 7) A orienta într-o anumită direcție. ~ pe cineva la drum. ◊ ~ (pe cineva) la covrigi a ruina (pe cineva). A o ~ la capăt a termina cu bine. 8) A ajuta să evite (ceva rău). ~ de la înec. ◊ ~ (pe cineva) din încurcătură (sau din impas, din nevoie) a face să iasă dintr-o situație grea. ~ (pe cineva) din iarnă a ajuta (pe cineva) cu hrană și adăpost ca să poată ieși din iarnă. 9) (produse, materii etc.) A dobândi prin extracție; a extrage. ~ cărbune. 10) A dobândi datorită unei exigențe excesive; a stoarce; a smulge. ~ o datorie. ~ o mărturisire. 11) pop. A obține din nou; a recupera; a recâștiga. 12) (despre publicații) A face să apară pe calea tiparului; a tipări; a edita; a publica. ~ o revistă. 13) A face să se audă. ~ un strigăt. ~ un oftat. ◊ ~ (cuiva) nume rău a face (cuiva) reputație proastă. 14) A face să apară pentru prima dată. ~ o lege nouă. 15) A face să nu mai figureze (undeva). ~ o marfă din vânzare. ~ o chestiune de pe ordinea de zi. 16) A face să iasă din interiorul său. ~ fum. ~ aburi. 17) (particule sau straturi străine supărătoare) A face să dispară, înlăturând. ~ petele. ~ praful. ~ murdăria. /<lat. excotere

NĂZĂRI vb. IV. 1. Tranz. (Popular) A vedea (nedeslușit, de departe); a zări, a întrezări; a observa. cf. barcianu, tdrg, șăineanu, d. u. Năzăream prin întuneric sentinelele care ne păzeau. stancu, r. a. ii, 390, cf. 66. Peste cîmp că se uita, Trei cîrlăiori năzărea. Mat. folk. 124, cf. 47, 192, 688. Osteniți și însetați nevoie mare, năzăriră o fată mare care cînta și secera cu multă hărnicie. șez. xii, 112. Într-un deal mi să urca, În toate părți să uita, Poate o năzări ceva. păsculescu, l. p. 236, cf. 204, 258, novacoviciu, c. b. i, 14. Mîne-n zori să-l năzăresc Și cu el să vorbesc. gr. s. v, 138, cf. arh. Olt. xxi, 271, alr i 306/810. ♦ (Regional) A ochi, a ținti (Banloc-Timișoara). alr i 1 217/35. 2. Refl. și intranz. (Adesea cu un complement în dativ) A se arăta vederii, a apărea înaintea ochilor (de departe, nedeslușit); a se ivi, a se zări. cf. ddrf. Frînturi de oaste-aleargă pe-apucate, Ard satele... Departe se năzare Un greu convoi cu strigăt de pierzare. iosif, v. 69. Oblonite... rămîn ferestrele beciului vostru și nu se mai năzare nimic înlăuntru. ciaușanu, r. scut. 16. Lui Stoicea îi năzări, printre copacii ce dădeau devale, o sclipitură ca de brici. Era iazul. galaction, o. 46. În calea mea, rugina roșcată se năzare, Pe culmele pleșuve și colburi ce plutesc. lesnea, p. e. 29, cf. id. i. 34, pribeagul, p. r. 57. În fața ochilor i se năzărea cîmpul cu zăpada jupuită ici, colo. v. rom. noiembrie 1953, 159. Un cap bubos se năzări la geam. camilar, n. i, 76, cf. 173. Satul departe. Nu se cunoștea decît o luminiță care de-abia se năzărea. plopșor, c. 125, cf. com. din straja-rădăuți. ◊ (Despre imagini nereale, fantastice) Mă grămădeam lîngă mama ca nu cumva să fiu înhățat de vreuna din dihăniile ce mi se năzăreau. gane, n. iii, 57. Trecînd printr-o pădurice, mi se tot năzăreau pe după huciuri turbane și fesuri turcești. conv. Lit. xvii, 71. Se vede că-ți năzăresc tot soiul de minuni. i. negruzzi, s. iii, 230. Și se năzare chipul strigoilor pe horn. lesnea, i. 8. I s-a scrîntit muierea. I se năzar copiii pieriți, ca niște pui cu fulgit sadoveanu, o. xvii, 316. Parcă mi s-a năzări, o lumină de pe ceea lume. camilar, n. ii, 420. cf. 16, i, 85, 109, 202, rădulescu-codin, l. 127, pamfile, c. ț. 46. 3. refl. impers. A i se părea că aude, că vede etc. ceva, (învechit și popular) a i se năluci (2); p. ext. a-și închipui, a-și imagina, a crede. I se năzări în somn cu[m] să fie venit Dumnăzău. herodot (1645), 133. Eu îmi năluceam că iaste lucru puțin a măniia pre D[u]mnezeu, nici nu mi se năzărea ceva groază și spaimă în păcate. maior, p. 119/9, cf. lb. Lui i se năzare, gata să-l înghită, Grozavul mormînt. c. stamati, p. 272. Pentru că mi-e drag să șăd la vorbă, hop! li se năzare nu știu ce. negruzzi, în pr. dram. 454, cf. conv. Lit. iv, 92. Dă perdeluța într-o parte și i se năzărește că vede în pragul din față două umbre albe. caragiale, o. i, 52, cf. ddrf. În vreo două rînduri i s-a năzărit că nu e bună mîncarea. sandu-aldea, u. p. 190. Unii slujbași moldoveni... dacă li se năzărea ceva neplăcut băteau pe căpitanii de poștă. n. a. bogdan, c. m. 150. Năzuise să fie și orator și i se năzărise că a și ajuns la această culme. ciaușanu, r. scut. 44. Mereu i se năzărea că aude pași prin grădină. rebreanu, r. ii, 119, cf. 149, id. nuv. 63. I se năzărește că în starea în care se află, i-ar fi o mare ușurare să cunoască și altă femeie decît soția lui. camil petrescu, t. ii, 303. Nu-i nimica, Constandine. Mi s-a năzărit! sadoveanu, o. vii, 329, cf. xiii, 670. Oamenilor li se năzărea că aud aevea zbîrnîitul mașinilor. scînteia, 1952, nr. 2 398. Ți se năzare ori ai înnebunit? arghezi, c. o. 99, cf. id. s. p. 48, beniuc, v. 137. Li s-o fi năzărit ceva... Acuma s-au liniștit. galan, z. r. 103, cf. id. b. ii, 106. I se năzări că s-o fi întors Todericiu de la Budapesta. vornic, p. 195. Cînd s-a însurat, i s-a năzărit că de acum înainte trebuia să pășească în fruntea satului. t. popovici, se. 138, cf. rev. crit. iii, 162, i. cr. v, 374, gr. s. vi, 241, a v 15, 16, vi 26. ♦ Intranz. (Despre închipuiri, idei neobișnuite, ciudate) A-i apărea, a-i veni în minte. Să scrii din ce-ți năzare și, răzimat în cot, Uitîndu-ți călimara, să-nmoi penița-n gură. arghezi, c. o. 149. Ce ți-a năzărit, femeie? Cine ți-a vîrît năzbîtiile astea în cap? baranga, r. f. 22. ♦ (Rar) A avea poftă (de ceva), a-i veni chef. I se năzare de măritiș. stancu, d. 312. ♦ Refl. (Învechit; despre cai) A se speria. Caii s-au năzărit. ap. ddrf, cf. ȘĂINEANU, D. U. – prez. ind.: năzăresc și năzar. – Și: (neobișnuit) lăzări vb. IV. dr. x, 379. – Din v. sl. НаЗБРѢТИ.

AȘTERNE, aștern, vb. III. 1. Tranz. A întinde (un covor, o pătură etc.) pe o suprafață. Peste frunzări toarnă țarină și peste țărînă așterne o rogojină. CREANGĂ, P. 29. [Făt-Frumos] se dete jos de pe cal și-și așternu mantaua pe năsipul încă fierbinte. EMINESCU, N. 24. ◊ Fig. Tractoarele înaintau duduind de-a lungul șoselei așternută pe cîmpie. DUMITRIU, V. L. 116. Sta în picioare, pe prispă, neclintită, așternîndu-și privirea... pe dunga vînătă a drumului. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ◊ Refl. (Poetic) Eu priveam la cernerea de fulgi din juru-mi, la covorul alb ca o lînă moale de miel care se așternea pretutindeni. SADOVEANU, O. III 330. Saltă-n scări și-aiurea Fuge iar din crîng. Cîmpi s-aștern în juru-i. TOMA, C. V. 99. Văpaia lungă s-așterne pe sclipitoarele întinderi. VLAHUȚĂ, N. 140. (Fig.) Se așternuse o tăcere, încît se auzea de-afară vuietul plopilor. CAMILAR, TEM. 16. Parcă se așternea o tristeță de pustiu peste locurile acelea. PAS, L. I 72. ♦ A împrăștia, a răspîndi ceva pe jos, așa încît să formeze un strat. A așterne nisip pe cărare. ◊ Fig. Zgomotoasa albie plină de stînci s-a sfîrșit, și de acum înainte cîmpia îi așterne lungi straturi de nisip și humă. BOGZA, C. O. 126. ◊ (Cu inversarea complementelor) A așterne o șosea cu pietriș. A așterne pămîntul cu paie. ◊ Refl.: O parte [din semințe] s-așternea pe stîncă și să rodească nu putea. MACEDONSKI, O. I 61. Frunza jos cădea, Pe pămînt se așternea, Parcă venise toamna. ȘEZ. IV 131. (Fig.) Se vor așterne peste noi... Zăpezile uitării. BENIUC, V. 32. 2. Tranz. (Cu privire la așternut, p. ext. la pat) A pregăti pentru culcare. Am primit poruncă... să aștern paturile în cele două odăi de oaspeți. SADOVEANU, N. F. 70. ◊ Fig. Dac-am văst ( = văzut) că nu mai vii... Pusei dorul căpătii, Urîtul mi-l așternui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ Absol. Pe vatră mi-e așternut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. Mult bine-mi era la ea, Că-mi așternea la răcoare Și mă-ntreba ce mă doare. ALECSANDRI, P. P. 238. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. ♦ (Cu privire la masă) A așeza în ordine pe masă obiectele necesare pentru cei care mănîncă; a pune masa. ◊ Refl. (Despre masă, mai ales în basme) A se acoperi. Masa... se va așterne cu tot felul de mîncări și băuturi. RETEGANUL, P. I 62. 3. Tranz. (Adesea determinat prin «pe hîrtie») A scrie; a compune. Mihai Zaharia începu să aștearnă cuvintele bătrîmdui pe hîrtie, sub privirile aprinse ale țăranilor. MIHALE, O. 524. Cine știe pana a mînui să scrie din nou ce se află așternut aici. PAS, L. I 133. ♦ Fig. (Rar, cu privire la o pîră, un plan etc.) A desfășura în fața cuiva, a expune. În curte la Mihnea-vodă, Nemerit-a, Poposit-a, Măre, trei moșnegi bătrîni... Și pîrăsc pe Dobrișan Naintea lui Mihnea-vodă. Și din gură ce-i spunea, Pîra cum își așternea? TEODORESCU, P. P. 473. 4. Refl. (Despre persoane, mai ales determinat prin «la pămînt» sau «pe jos») A se întinde orizontal, a se culca la pămînt în toată lungimea sa. Plutonul se așternu la pămînt. CAMILAR, N. I 73. Se așternea de-a lungul, în marginea șesului, și sta multă vreme cu fața în soare, cu degetele încleștate sub ceafă și cu ochii pe jumătate deschiși. VLAHUȚĂ, O. A. 102. ◊ Tranz. Ostașii îl aduseră mort, îl așternuseră în zăpadă. DUMITRIU, N. 199. ♦ Fig. (Despre cal, de obicei determinat prin «drumului» sau «la drum», mai rar prin «vîntului», «cîmpului» etc.) A fugi foarte repede. Ci fie-așa! Pegasul meu, așterne-te la drum. BENIUC, V. 39. Cum iei pămîntul în galop Și cum te-așterni ca un potop De trăsnete-n pustiu! COȘBUC, P. I 112. Fug caii duși de spaimă și vîntului s-aștern. EMINESCU, O. I 98. Alei, murgul meu voinic! Așterne-te drumului Ca și iarba cîmpul la La suflarea vîntului! ALECSANDRI, P. P. 74. ◊ (Despre călăreți) În lumina revărsatului de zi, cei cinci cazaci se așternuseră într-o fugă nebună. SADOVEANU, O. VII 35. ◊ Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe») A începe cu tot dinadinsul să facă ceva, a se apuca temeinic sau în tihnă de ceva; a se pune, a se așeza pe... Tînărul cronicar foiletonist... se așterne din zi în zi mai fervent pe lucru. VLAHUȚĂ, O. A. 212. Gheorghe se așternea cu tot dinadinsul pe învățătură. VLAHUȚĂ, O. AL. 119. S-au adunat cu toatele la priveghi, și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună! CREANGĂ, P. 34. ◊ (Se accentuează durata îndelungată a acțiunii) Și iarăși te-ai așternut, pe ședere, acasă! PAS, Z. I 299. 5. Tranz. A trînti, a culca (pe cineva) la pămînt (printr-o lovitură). [Calul] nimic nu făcea... Numa-n tafturi se umfla Și departe l-azvîrlea, Fierea-ntr-însul cătrănea, Mort pe jos îl așternea. TEODORESCU, P. P. 523. ◊ Expr. (învechit) A așterne pe cineva la scară = a întinde pe cineva pe jos pentru a-l bate. Jeluitorii au umblat fugari prin pădure, de frică, că-i căuta să-i aducă la curte și să-i aștearnă la scară. ȘEZ. IV 18. 6. Tranz. Fig. (Rar) A pune la cale, a unelti, a urzi. Ia, cum sînt unele firi! Tu le faci bine și ele îți aștern moarte! SBIERA, P. 86.

primeni [At: CORESI, EV. 133 / V: (reg) prem~, ~mini / Pzi: ~nesc / E: slv прѣмѣнити] 1-2 vtr (A înlocui sau) a fi înlocuit parțial sau total cu altceva Si: a (se) împrospăta, a (se) reînnoi. 3-4 vtr (A face să ia sau) a lua o formă, un aspect, un conținut etc. Si: a (se) transforma, a (se) modifica, a (se) preface. 5-6 vtr (Îrg; îe) A ~ gazda, a se ~ din... A se muta din... 7-8 vtr (Îe) A se ~ din lumea aceasta, a ~ viața A muri. 9 vt (Înv; îlv) A ~ (pe cineva) din viață A ucide. 10-11 vtr (Spc; îvr) A(-și) schimba numele cu un nume nou. 12 vt (Spc; îvr; c. i. o rană, o plagă) A schimba pansamentul. 13 vt (Îvr; îf premeni) A vindeca de boală. 14-15 vtr A(-și) schimba lenjeria purtată și murdară cu alta curată. 16-17 vt A(-și) schimba hainele cu altele curate, curățate. 18-19 vtr (Spc) A (se) îmbrăca, îngrijit, frumos. 20 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte, rufărie de pat, de masă etc.) A înlocui cu alt obiect curat. 21 vt (C. i. animale cabaline) A pune potcoave noi. 22 vt (Pex) A împodobi picioarele cailor. 23 vr (Reg; d. lună și lumina ei) A fi în faza de creștere sau de scădere, începînd să apară sau să dispară din umbra pământului. 24 vt (Înv) A traduce dintr-o limbă în alta. 25 vt (Trs; c. i. bani; îf premeni) A pune în circulație, cumpărând sau plătind ceva. 26-27 vtr (Înv) (A face să revină sau) a-și reveni la o anumită stare, la un anumit sentiment. 28-29 vtr (A face să renunțe sau) a renunța la o anumită stare, la un anumit sentiment, revenind la situația de dinainte. 30 vr (Îvr) A trece de la o persoană la alta. 31 vtf (Îvr; îf premeni) A porni.

ȚĂRMURI, țărmuresc, vb. IV. 1. Tranz. A mărgini, a limita, a pune hotar. Îndată și-ncepu a vorbi, în cercul de lumină țărmurit de zidul negru al nucilor. SADOVEANU, O. VIII 26. Trăsura mea... se află dodată dinaintea unei mari întinderi de apă, țărmurită în depărtare, jur împrejur, de păduri dese. ODOBESCU, S. I 386. ◊ Fig. A înțeles că ceva îl amenință, că cineva vrea să-i țărmurească libertatea. GÎRLEANU, L. 32. 2. Refl. (Învechit) A trage la țărm, a aborda, a țărmui. Ajunserăm la un ostrov și ne țărmurirăm, ca să ne mai odihnim. GORJAN, H. II 57.

SFÎRÎI, sfîrîi, vb. IV. Intranz. 1. (În special despre materii grase) A trosni ușor și continuu cînd arde sau se prăjește pe foc. Pe vatră sfîrîia, într-un hîrb de ceaun, friptura de purcel. SADOVEANU, O. I 351. Hribii, așezați pe spete și cu pîntecele-n sus, sfîrîiau pe cărbuni. HOGAȘ, M. N. 117. A luat pielea cea de porc... și a dat-o pe foc! Atunci perii de pe dînsa au început a pîrîi și pielea a sfîrîi. CREANGĂ, O. A. I 52. ◊ (Prin metonimie) Lumina lămpii sfîrîia, împuținată și fumegoasă. C. PETRESCU, A. 118. O lampă-ntinde limb-avară și subțire, Sfîrîind în aer bolnav. EMINESCU, O. I 52. ◊ Fig. Poate ni-ți da și ceva udeală, măria-ta, zise Setilă, că ne sfîrîie gîtlejul de sete. CREANGĂ, P. 257. ♦ A se prăji. Puse într-un hîrb de ceaun la sfîrîit slănină și bucăți afumate de porc. SADOVEANU, B. 94. 2. (Despre insecte) A produce sunete ascuțite, continue, caracteristice speciei. V. țîrîi. În ierburile care începeau să se usuce, în țepile gălbii ale miriștilor, sfîrîiau cosași. SADOVEANU, O. V 80. ◊ Fig. De pretutindeni, toate, într-un susur nedeslușit, sfîrîiau a uscăciune. HOGAȘ, M. N. 172. ♦ (Despre păsări) A mișca repede și zgomotos din aripi, producînd un sunet caracteristic. V. fîlfîi. Prepelița sări în aer și porni sfîrîind în zbor, la înălțimea omului. SADOVEANU, O. VII 82. Canarii sfîrîiau din pene și piuiau, privighetorile doineau, un papagal, sub o cupolă de sîrmă, se alinta și vorbea ca un copil! GALACTION, O. I 328. Păsările, stîrnite de cîine, izbucneau din cuiburi, sfîrîiau din aripi, mînate drept în față. C. PETRESCU, S. 27. 3. (Despre obiecte) A produce (printr-o mișcare de învîrtire continuă) un zgomot ușor. V. bîzîi. Fusul sfîrîie aspru între degetele osoase. C. PETRESCU, R. DR. 305. Sfîrîie roatele tipografiilor fără minută de odihnă. CARAGIALE, N. F. 60. Și tot toarce cloanța, toarce... Fusu-i răpide se-ntoarce, Iute-n aer sfîrîind. ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. A-i sfîrîi cuiva inima = a i se zbate cuiva inima (de dor, de dragoste). Nu știu dacă ție îți place ori ba, dară mie îmi sfîrîie inima după dînsul. ISPIRESCU, L. 387. Cum sfîrîia fusul roții, așa-mi sfîrîia inima-n mine, de dragostea Măriucăi! CREANGĂ, A. 63. A-i sfîrîi cuiva călcîiele (după cineva) = a se îndrăgosti tare (de cineva). ◊ Tranz. fact. Cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închiși, își sfîrîie degetele pe strune. REBREANU, I. 11. Pe pragul casei lui Țigău, Rusanda își sfîrîia fusul grăbit între degete. POPA, V. 275. Ceasornicul din părete, sfîrîindu-și lănțișoarele cu greutăți, cîntă cucu de nouă ori. VLAHUȚĂ, O. AL. II 53. ♦ A produce un zgomot ușor, continuu. Mașina se oprise pe șoseaua pustie... și motorul vibra și sfîrîia potolit. DUMITRIU, N. 272. Părintele Filip turna în pahare un vin alb, subțirel, care sfîrîia și tresărea în stropi. SADOVEANU, O. VIII 100. Iese must nou, carele sfîrîie în gură cînd îl bei. id. F. J. 554. 4. A se mișca foarte repede (dînd iluzia că produce zgomote). Era desculț, cu ițarii suflecați pînă la genunchi, și fluierele picioarelor, subțiri ca la cocostîrc, sfîrîiau. Fugea, zbura... SADOVEANU, O. VII 358. Picioarele flăcăilor sfîrîiau, spulberau ceva nevăzut. CAMIL PETRESCU, O. I 118. Fuge mai tare; Fuge ca crivățul; sabia-i sfîrîie În apărare. BOLINTINEANU, O. 74. ◊ Expr. Fuge (sau merge) de-i sfîrîie călcîiele = fuge foarte tare. Mergea... glonț spre acel palat minunat, de-i sfîrîiau călcîiele. POPESCU, B. II 28. – Prez. ind. și: sfîrîiesc (COȘBUC, P. II 55, NEGRUZZI, S. II 201).

expunere sf [At: MAG. IST. I, 254/8 / V: (înv) esp~ / Pl: ~ri / E: expune] 1 Prezentare a unei stări, realități, fapte etc. pentru a fi cunoscute Si: înfățișare, relatare, (rar) expus¹ (1). 2 (Ccr) Ceea ce se expune, se descrie, se istorisește Si: narare, narațiune, povestire, relatare, (rar) expus¹ (2), (îvr) parastasire. 3 Așezare a unei ființe, a unui obiect la vedere pentru a atrage atenția publică Si: (rar) expus¹ (3). 4 Prezentare (a unei opere de artă) privirii și atenției publicului Si: (rar) expus¹ (4). 5 Arătare ostentativă (a ceva) Si: (rar) expus¹ (5). 6 Descriere, dezvăluire a unui sentiment, a unei stări, senzații etc Si: (rar) expus¹ (6). 7 Explicare Si: (rar) expus¹ (7). 8 Punere într-o situație neplăcută Si: (rar) expus¹ (8). 9 Supunere la un risc, la un pericol, o boală etc Si: (rar) expus¹ (9). 10 Plasare, așezare pentru a fi supus acțiunii cuiva sau a ceva Si: (rar) expus¹ (10). 11 (Prc) Supunere a unui clișeu, a unei fotografii etc. la acțiunea luminii Si: (rar) expus¹ (11).

tipar sn [At: PO 11/16 / V: (înv) ~iu / Pl: ~e / E: ngr τυπάρι(ον)] 1 (Înv) Tipografie (2). 2 Totalitatea operațiilor de tipărire a unui text. 3 Imprimare cu ajutorul mașinilor tipografice. 4 Tehnica de a tipări (1). 5 Ansamblul mijloacelor tehnice care imprimă un text Si: (înv) teasc (7). 6 (Îs) ~ înalt Tipar (3) la care elementele tipăritoare sunt în relief Si: pantografie. 7 (Îs) ~ adânc Tifdruc (1). 8 (îs) ~ plan Tipar (3) la care elementele tipăritoare nu prezintă o înălțare sau o adâncire sensibilă față de suprafața netipăritoare. 9 (Îlv) A da (ceva) la~ sau, îrg, a da (sau a bate, a pune, a scoate) în (sau sub) ~ A tipări (2). 10 (Îe) A fi (sau a se afla) sub ~ A fi (sau a se afla) în curs de tipărire. 11 (Îae) A fi (sau a se afla) în curs de apariție. 12 (D. texte, scrieri; îe) A vedea lumina ~ului sau a ieși (înv, a scăpa) de sub ~ A apărea (6). 13 (Înv; îe) A da (pe cineva) în ~ A vorbi în presă despre cineva. 14 (Înv; îe) A scoate în ~ A scoate la iveală ceva. 15 (Mol; d. scris, zugrăveală; îe) A fi ca de ~ sau parcă-i de ~ A fi frumos. 16 (Înv) Ziare. 17 (Înv; îs) Libertatea ~ului Libertatea presei. 18 Formă în care se toarnă anumite materiale pentru a primi aspectul dorit Si: (înv) tip¹ (3). 19 (Pop; îe) Parcă-s ieșiți (toți) dintr-un (sau după un) ~ Se spune despre obiecte sau ființe de același fel. 20 Șablon (din lemn sau din hârtie) după care se pot confecționa diferite obiecte (mai ales de îmbrăcăminte) Si: model. 21 Unealtă de zidărie cu ajutorul căreia se fac ciubucele Si: ciubucar. 22 Ștanță pentru baterea monedelor. 23 (Cns) Ansamblul pieselor care constituie forma pentru obținerea elementelor prefabricate de beton, de beton armat sau de ipsos Si: cofraj. 24 (Înv) Urmă. 25 (Fig) Model. 26 (Fig) Clișeu (5).

ZARE, zări, s. f. 1. Partea cerului sau a pămîntului pe care o mărginește linia orizontului. V. orizont. Deasupra șirurilor de sălcii se ridica zarea luminoasă, verde sub nori și cețuri. DUMITRIU, N. 276. Privea cu-ntristare, Cît ți-i oceanul de larg, zările fără catarguri. TOPÎRCEANU, P. 45. ◊ (Poetic) înălțimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. EMINESCU, O. I 210. ◊ Fig. Oștenii își schimbă locul necontenit; îi bate vîntul cătră zarea furtunilor. SADOVEANU, N. P. 102. Pierdut e totu-n zarea tinereții Și mută-i gura dulce-a altor vremuri. EMINESCU, O. I 201. În ochii mei deschis-ai o zare nouă, largă... Tot sufletul spre dînsa cu tine vrea să meargă. ALECSANDRI, T. II 118. ◊ Loc. adv. (Mai ales în construcție cu verbele «a se uita», «a privi») În zare (sau, rar, în zări) = la orizont; p. ext. în depărtare, departe. Cei doi flăcăi se priviră între ei, întunecați, apoi se uitară amîndoi în zare. DUMITRIU, N. 235. Vedem pînă departe, în fundul zării, sate, cîmpuri, păduri. STANCU, U.R.S.S. 105. Brazdele negre-lucii se întindeau pînă în zare. SADOVEANU, O. VI 430. Iar mai spre-amiazi, din depărtări, Văzu-tu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I 56. Privea în zare, cum pe mări Răsare și străluce, Pe mișcătoarele cărări Corăbii negre duce. EMINESCU, O. I 167. Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari. id. ib. 146. Despot, Despot... în zarea depărtată S-aude zgomot mare și-o oaste se arată. ALECSANDRI, T. II 172. Din zări = din depărtări. Din zări un tînăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor. COȘBUC, P. I 281. ♦ Văzduh. Vei privi prin zări senine Stelele, sclipind mărunte, Cum încet de peste munte, Ies de printre brazi. COȘBUC, P. I 316. 2. Lumină care se împrăștie în jurul unei surse luminoase. Moșneagul puse mîna pe pahar și-l ridică în zarea fînarului. SADOVEANU, O. II 15. Pune-l să-mi cînte de inimă albastră aici, la zarea stelelor și a focului. GANE, N. I 135. Cu făclioara pe-unde treci, Dai zare negrelor poteci. COȘBUC, P. I 148. ◊ Expr. A se uita în zare (la ceva) sau a privi (ceva) în zare = a privi un obiect transparent așezîndu-l în dreptul unei surse de lumină, pentru a-l vedea mai bine. Străinul... luă paharul, îl privi în zare. SADOVEANU, la TDRG. Se uită în zare la culoarea de chilimbar Gustă și așeză paharul la loc. C. PETRESCU, A. 373. (O) zare de... = o cantitate mică de... (în special de lumină, v. licărire). În cîteva ore de drum, mașina avea să-l înfunde iarăși în satul tătăresc, cu bordeie strîmbe și oarbe de lut... și cu praful acela dobrogean... răsucit în vîrtejuri peste cîmpuri dogorite, fără zare de umbră. C. PETRESCU, Î. I 4. Ce mi-aprinde-n piept scîntei? E părere, ori o zare De lumină-n geamul ei? CERNA, P. 142. Înnoptase. Zare de stea nu se vedea deasupra. VLAHUȚĂ, la TDRG. Se sui într-un copaci înalt, și se uită în toate părțile, că de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă și să ceară nițel foc. ISPIRESCU, L. 200. O zare de lumină s-arată-n răsărit. EMINESCU, O. I 98. (În construcții negative) De zare = nici un pic, cîtuși de puțin. Nu-i nici stăpînul casei, nici femeia lui măcar, nici măcar o slugă de zare. GANE, la CADE. ♦ Rază. Deci sîngerat la pămînt i-alunecă brațul, iar noaptea Morții și-a silnicii sorți i-acopere zarea vederii. MURNU, I. 89. Ești demon, copilă, că numai c-o zare Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare. EMINESCU, O. I 41. ♦ Zori de ziuă. V. zori. De ce să cadă crinul în zarea dimineții? De ce să moară Emisii în floarea tinereții? ALECSANDRI, P. II 114. Și la zări de ziuă a mai făcut un copil și l-a numit Zărilă. ȘEZ. II 49. ◊ Fig. Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț, Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineți. EMINESCU, O. I 114. 3. Culme, creastă, coamă, vîrf. După o jumătate de ceas ne suirăm noi-înșine pe zarea muntelui. GANE, N. III 113. După un minut de odihnă pe zarea dealului, descălecai și începurăm a scoborî la vale. HOGAȘ, M. N. 205. Îndărăt, dintr-o zare de codru, soarele răsărea încet pe-un cer de un albastru cald și fără pic de nor. VLAHUȚĂ, O. A. 276.

astupa [At: VARLAAM, C. 252 / Pzi: astup / E: ml *a(d)stuppare] vt A umple cu câlți o gaură. 2 vt A umple o gaură, crăpătură, deschizătură. 3 vt A pune dopul unei sticle. 4 vt (Îe) A-și ~ urechile A pune mâinile la urechi pentru a nu auzi. 5 vt (Îae) A nu voi să audă, să știe. 6 vt (Fig; îe) A ~ găuri A-și plăti datoriile. 7 vt (Îe) A ~ cuiva gura A face pe cineva să tacă. 8 vr (Reg; pan) A se constipa. 9-10 vtr A (se) acoperi, a (se) troieni o intrare, o deschizătură. 11 vt (Îs) A-și – nasul A pune mâinile la nas, pentru a se feri de un miros neplăcut. 12 vt (Îs) A – o ușă A desființa o intrare, a o zidi. 13-14 vt (Îs) A ~ un drum (A închide un drum sau) a-l face să nu se mai cunoască. 15 vt A acoperi ceva, astfel încât să nu se mai vadă, să nu mai străbată la el aerul, lumina. 16 vt (Îe) A ~ cuiva ochii A face pe cineva să nu vadă ceva (rău) ce se vrea să rămână ascuns. 17 vt A acoperi ceva cu pământ, frunze etc. 18 vt (Pex) A înmormânta. 19 vt (Îvp) A înveli. 20 vt A șterge de pe fața pământului. 21 vtr A face să nu se mai cunoască. 22 vt (Fig; d. sunete) A face să nu se audă. 23 vt A șterge din mintea oamenilor. 24 vt A ascunde.

vesti vb. IV. 1 tr. (compl. indică fapte care au avut loc sau care sînt în curs de desfășurare, situații trecute sau existente, informații referitoare la asemenea fapte sau situații) A aduce la cunoștința cuiva, a da de veste, a face cunoscut; a comunica, a informa. Cu bucurie vesti tuturor că trecuse examenul. ◊ (refl. impers.) Trebuia să se vestească tuturor că s-a luat o hotărîre nouă. ♦ (compl. indică oameni) A anunța, a înștiința. Rămase cu totul surprins cînd doamna Ioanide îi ceru bani, vestindu-l că nu mai are (CĂL.). 2 tr., refl. A face să devină sau a deveni bine cunoscut; a face să capete sau a căpăta faimă, popularitate. Faptele mari și plăcute Urma noastră o vestesc (BOL.). 3 refl. A-și face cunoscută, simțită existența sau prezența. Florile... se vesteau numai prin parfumul lor (C. NEGR.). 4 tr. A constitui un indiciu pentru..., a fi o manifestare care denotă... Ultimele experiențe ale copilului vestesc trecerea spre adolescență (CONST.). 5 tr. A face cunoscut dinainte, a anunța anticipat (orientîndu-se după anumite indicii). Copoii vestesc apropierea vînatului (ODOB.). ♦ Spec. A proroci, a prevesti. Steaua a vestit nașterea lui Hristos. ♦ (compl. indică oameni) A pune la curent, a informa în legătură cu o acțiune care urmează să se producă; a face să afle. Își vesti părinții că are de gînd să se însoare (BASS.). 6 refl. A-și face simțită apariția iminentă; a da primele semne de existență. Furtună se vestea pe dealuri (BLA.). 7 tr. A constitui un indiciu care face să se prevadă ceva. Nu era lumina de ziuă... albastră, spălăcită, care vestește zorile (PRED.). • prez.ind. -esc. /veste + -i.

FOC, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flăcări și cu dezvoltare de căldură mare; (concretizat) materie în curs de ardere. Focul arde. Fluturele de beteală și de jar își întinde aripele, rumenește mai întîi zarea, luminează umbrele cele mai apropiate. ANGHEL, PR. 124. Din gurile [balaurului] ieșea văpaie de foc. ISPIRESCU, L. 18. Clenguța mohorului Arde-n para focului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. Pînă nu faci foc, nu iese fum. ◊ (Poetic) Peste umbrele depărtate ale dealurilor, pîlpîiau stelele, ca niște focuri albe ale nopții. CAMILAR, TEM. 298. ◊ (În exclamații sau imprecații, uneori glumețe sau familiare) Dar ce frumoasă se făcu, Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Cum focul să nu slăbesc, Cînd de tine mă topesc. TEODORESCU, P. P. 303. Ce focul, bade, te ține De nu vii seara la mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. (Fig.) În mijlocul acestor pașnice lumine, care îngînă monotonia nopții noastre literare... [vin] unele focuri de artificii în care meșteri isteți și dibaci fac să joace, în ochii orbecați ai publicului, tot felul de vîrtejuri luminoase. ODOBESCU, S. II 540. ◊ Expr. A da foc v. da. A lua foc = a se aprinde. A sta ca pe foc = a fi nerăbdător, neliniștit. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu stăruință, a insista mult pe lîngă cineva; a determina pe cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). Chiar și-n foc de ți-aș zice, să te arunci. CREANGĂ, P. 206. A-și băga capul în foc v. băga. A lua focul cu mîna altuia = a fugi de răspundere lăsînd munca pe seama altuia; a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă. V-ați deprins a lua focul totdeauna cu mînile noastre. CREANGĂ, A. 156. A pune mîna-n foc (pentru cineva) = a garanta, a da chezășie pentru faptele cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura = a face tot posibilul, a face sacrificii. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine... Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Harnic, iute etc.) de mănîncă foc – foarte harnic, iute, sprinten etc. Zîna porunci și trase la scară o căruță ferecată în aur, cu patru telegari de mîncau foc. ISPIRESCU, L. 38. A se face (a se supăra sau a se mînia) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mînie. S-a culcat în urmă supărată foc. COȘBUC, P. I 245. Zmeul... se făcu foc și pară de mînie. ISPIRESCU, L. 27. Cînd a mai auzit mama și asta, s-a făcut foc. CREANGĂ, A. 17. Are să se mînie foc pe mine doamna Lucsița! ALECSANDRI, T. I 292. A o lăsa focului v. lăsa. ◊ (Cu valoare stilistică, ajută la formarea superlativului absolut, ținînd locul lui «foarte») Unele pălării... sînt scumpe foc. MACEDONSKI, O. III 38. Știi, ieri la moară ce spunea? Că-s proastă foc și gură rea! COȘBUC, P. I 126. [Lemnele] îs foc de scumpe. RETEGANUL, P. IV 8. (Expr.) De mama focului = grozav, strașnic. Era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. CREANGĂ, P. 276. ♦ Arderea din vatră, sobă, cuptor etc., făcută pentru degajare de căldură. Stan era acasă și chiar atunci luase ceaunul de pe foc, să mestece mămăliga. CREANGĂ, P. 147. Dar și mai bine-i cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foc. EMINESCU, O. I 119. Iarna vine, vine pe crivăț călare!... Omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare flăcărilor. Focul amurgului izbucni de la geam la geam. CAMILAR, N. I 169. O stîncă-n foc de zare crește. TOMA, C. V. 124. ♦ Strălucire. Focul diamantelor. ▭ O stea dacă lucește Stingîndu-se pe loc, Sînt stele mai puține în cerul plin de foc? MACEDONSKI, O. I 48. ♦ (Rar) Scînteie. Stihii a lumei... Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie, Să-nchege apa-n sînge, din pietre foc să saie. EMINESCU, O. I 94. ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). Podul era negru de fum... de mijlocul lui atîrna o lampă cu trei focuri, care făcea mai mult fum decît lumină. CONTEMPORANUL, IV 133. 2. Incendiu. Trei groaznice focuri a cercat acest oraș. NEGRUZZI, S. I 70. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia și a distruge cu forța armată, a măcelări. 3. Împușcătură; p. ext. tir, salvă. O salvă de focuri și totul s-a transformat într-un adevărat vacarm. SAHIA, N. 45. Reduta-n noi răpede-un foc Cît nu-l încape gîndul, Un șir întreg s-abate-n loc, Dar altul îi ia rîndul. ALECSANDRI, P. A. 208. Să dea focuri să-i omoare, Ori topuzuri să-i doboare? TEODORESCU, P. P. 554. ◊ Armă de foc = armă (ca pușca, revolverul, tunul etc.) care folosește pulbere explozivă. Arnăuții se izbea, Armele de foc scotea Și-n bodrean le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 88. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. Cînd o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din față, am avut, pentru întîia oară, priveliștea unui duel de artilerie. CAMIL PETRESCU, U. N. 300. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Luptă, război. Buletinul neoficial, însă adevărat, al războiului de acolo îl dădeau răniții de la unitățile intrate în foc. SADOVEANU, M. C. 73. Căpitane Pavele, Unde-ți duci cătanele? – Da la foc, sărmanele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. 4. Pînză triunghiulară susținută de bompres la prora unei nave. 5. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avînt, înflăcărare. Ochii... străluceau de un foc ce simțea că îl atinge. ISPIRESCU, L. 35. Veselie cu noroc, Nu pe flori de busuioc, Ci pe-al ochilor tăi foc. BELDICEANU, P. 81. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. Mama îi sărută pe amîndoi cu foc, îi rugă să-i scrie cum or ajunge. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Ileana... începu a plînge cu foc. ISPIRESCU, L. 25. O sărută cu atîta ardoare, o strînse cu atîta foc. EMINESCU, N. 64. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. O sărutare plină de foc. CREANGĂ, A. 97. O rămîi, rămîi la mine, tu cu viers duios de foc. EMINESCU, O. I 80. Ochii lui... plini de foc dovedeau curaj. NEGRUZZI, S. I 30. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. În focul luptei. 2. Agilitate, vioiciune, neastîmpăr. Emirul are... în grajduri cai repezi, cu foc în copite. MACEDONSKI, O. I 142. ◊ (În comparații și metafore) Pusese ochii pe una Măriuca... foc la lucru și la horele mari. CAMILAR, N. I 21. 3. Durere, chin, jale, necaz. Nu cerea de pomană, da și viața de azi pînă mîine, viață e ori foc? DELAVRANCEA, S. 4. Frunză verde lemn de soc Am la inimă un foc. BELDICEANU, P. 92. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a) a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; b) a-și descărca nervii; a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a se răzbuna pe cineva; a scăpa de o suferință. ♦ Primejdie, nenorocire, pacoste, urgie. Mămucă, mămucă, uit' te, ce-am pățit noi! Mare foc și potop a căzut pe capul nostru! CREANGĂ, P. 27. ◊ Expr. (Familiar) N-o fi foc = nu e nici o nenorocire.

LUNĂ¹, (II) luni, s. f. I. 1. Astru satelit al Pămîntului, vizibil mai ales noaptea, cînd reflectă puternic pe pămînt lumina pe care o primește de la soare. Luna se ridica în singurătatea cerului, pălită, ca o foaie rotundă de cositor. SADOVEANU, O. VII 163. Iat-o! Plină despre munte iese luna din brădet Și se-nalță, încet-încet, Gînditoare ca o frunte De poet. COȘBUC, P. I 48. Luna, scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh luminînd pămîntul. CREANGĂ, O. A. 156. Și dacă norii deși se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna. EMINESCU, O. I 193. Cine n-are dor pe vale Nu știluna cînd răsare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87. ◊ Lună nouă v. nou. Lună plină v. plin. ◊ Expr. A trăi în lună sau a fi căzut (parcă) din lună = a fi rupt de realitate, a-și pierde simțul practic, a fi cu capul în nori. Circumstanța atenuantă pe care... o acordau acestei ființe șubrede, cu capul mare susținut pe un gît ca un vrej, trăind în lună. C. PETRESCU, Î. II 215. Nici nu-nțeleg, – parc-am căzut din lună. Prin suflet simt durerea lumii toată, Pe care însă nimeni niciodată Nu a putut prin vorbe să mi-o spună. D. BOTEZ, P. O. 10. A apuca luna cu dinții sau a prinde (sau a atinge) luna cu mîna = a obține un lucru foarte greu de căpătat, a realiza ceva aproape imposibil. Cîte-n lună și-n stele (sau în soare) = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri. Toată noaptea mi-a pus fel de fel de întrebări... Cîte-n lună și-n stele. CAMILAR, TEM. 83. Cinsteau și vorbeau; mai ales Ghiță Botgros își dezlegase traista, spunea cîte-n lună și-n stele. SADOVEANU, O. I 48. ◊ (În metafore și comparații) Bocancii lustruiți lună. 2. Lumina astrului definit mai sus. Luna se strecura în fire lungi de aur printre frunzișurile merilor bătrîni. SADOVEANU, O. III 347. Ca un stîlp eu stam în lună. EMINESCU, O. I 55. II. Satelit al unei planete. Lunile lui Jupiter.

lumină sf [At: PSALT. 289/5 / Pl: ~ni, (îvr) ~ne, ~nuri / E: ml lumina] 1 Radiație electromagnetică emisă de corpuri incandescente, cu sau fără flacără sau luminiscente care impresionează ochiul Si: (îvr) lucoare (1). 2 Efect al acestei radiații. 3-4 (Îljv) (Limpede) ca ~na zilei (Care este) incontestabil Si: clar, evident. 5 (Îlav) Pe (sau la) ~ În timpul zilei. 6 (Îe) A se bucura de ~ (sau a vedea) ~na A se bucura de viață. 7 (Îae) A fi înzestrat cu simțul văzului. 8 (Pfm; îe) A vedea ~na (zilei) A se naște. 9 (Pfm; îe) A nu mai vedea ~na A orbi. 10 (Pop; îe) A se arăta (sau a răsări) la ~ (sau la ~na zilei) A ieși la vedere. 11 (Îe) A da (sau a scoate, a ieși) la ~ A scoate pe cineva dintr-o încurcătură. 12 (Pop; îae) A ajuta pe cineva să dobândească o situație. 13 (Pop; îe) A ieși la ~ A scăpa de primejdie. 14 (Îae) A se dezvălui. 15 (Înv; îae; șîe a vedea ~na tiparului) A tipări. 16 (Înv; îe) A fi în ~ A fi valabil. 17 (Îe) A prezenta, a privi, a aprecia ceva sau pe cineva într-o ~ oarecare A prezenta, a privi, a aprecia ceva sau pe cineva într-un anumit fel sau dintr-un anumit punct de vedere. 18 (Îe) A arunca (sau a răspândi) o ~ asupra unei chestiuni A clarifica o problemă. 19 (Îe) A pune (o chestiune) în ~ A atrage atenția asupra ei Si: a sublinia. 20-21 (Îe) A (se) face ~ în mintea (sau în capul) cuiva A (înțelege sau) a face pe cineva să înțeleagă o chestiune. 22 (Fig) Strălucire. 23 Efect de lumină (1) într-o pictură, într-un tablou, într-o fotografie etc. 24 (Pop; îe) A vorbi de un lucru ca orbul de ~ A vorbi despre lucruri necunoscute. 25 (Ast; îs) ~ zodiacală Pată luminoasă care, la latitudinea noastră, se vede toamna spre est, înainte de răsăritul soarelui, și primăvara spre vest, după apusul soarelui. 26 (Chm; îs) ~na de var (a lui Drummond) Lumină (1) albă, foarte intensă și strălucitoare, obținută prin atingerea unei plăci de var cu vârful unei flăcări mici de gaz detonant. 27 (Chm; îs) ~na Auer Lumină (1) foarte vie și strălucitoare, obținută prin aplicarea unei site de incandescență la lămpile cu petrol sau gaz. 28 (Îs) ~na apei (sau a câmpului) Suprafață (a apei sau) a câmpului. 29 (Pgn) Orice sursă de lumină (1). 30 (Îe) A lucra la ~ A lucra noaptea la lampă. 31 (Pop; îe) A-i stinge cuiva ~na A omorî pe cineva. 32 (Reg; îe) A aprinde ~na A înțelege. 33 (Îrg; îe) A pune ~na sub obroc A ascunde adevărul. 34 (Pfm; îe) A căuta ceartă cu ~na (sau cu lumânarea) A căuta ceartă cu orice preț. 35 (Pop) Lumânare (1). 36 (Pop; îs) ~ de veci Lumânare (1) care nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă. 37 (Îvp; îs) ~ de stat Lumânare (1) foarte înaltă, care se aprinde lângă sicriu. 38 (Pop; îs) ~ morților Lumânare (1) care a ars aproape în întregime. 39 (Pfm; îe) A ține ~na (sau lumânarea) cuiva A fi naș la cununia cuiva. 40 (Pfm; îae) A asista la moartea cuiva, punându-i în mână o lumânare (1) aprinsă. 41 (Pop; îe) A nu avea parte de ~ A muri singur, fără să-i țină cineva lumânarea (1). 42 (Reg) Prăjină dreaptă, de care se atârnă găleata pentru scos apa din puț. 43 (Mol; Trs) Flacără (1). 44 (Ban) Foc mic care se face la morminte, lângă cruce, în Joia Mare. 45 (Pop) Lună (1). 46 (Îvp) Lună (59). 47 (Nob) Lunație (2). 48 (Șîs ~na ochiului) Pupilă. 49 (Pex) Ochi. 50 (Pex) Privire. 51 (Fig) Ființă, lucru, obiect etc. mai drag, mai de preț. 52 (Pfm; îe) A-i fi (cuiva) drag ca ~na ochilor A-i fi cuiva foarte drag. 53 (Pfm; îe) A îngriji (a păzi, a feri) pe cineva ca (pe) ~na ochilor A îngriji, a păzi, a feri pe cineva cu multă grijă și atenție. 54 (Pop; îe) A fi lipsit de ~ sau a-și pierde ~na A nu vedea. 55 (Înv) Mărime interioară a unei încăperi sau clădiri Si: suprafață. 56 (Îvr) Fereastră prin care se luminează interiorul unei încăperi. 57 (Reg) Spărtură făcută iarna în podul de gheață de pe un râu, unde se adună peștii Si: răsuflătoare. 58 (Pgn) Deschizătură prin care se poate vedea în interiorul unui obiect. 59 Stăvilar la moară. 60 (Pop) Germene al oului fecundat Si: bănuț (8). 61 (Pop; lpl) Piatră prețioasă la un inel Si: diamant. 62 (Ent; îc) ~-de-pădure Licurici. 63 (Liv) Fericire. 64 (Tlg) Dumnezeire. 65 (Tlg; îs) Fiii (sau îngerii) ~nii Îngeri rămași credincioși lui Dumnezeu. 66 (Tlg; îs) Oameni ai ~nii Oameni care trăiesc cu frica lui Dumnezeu. 67 (Îvp) Călăuză. 68 (Fig) Ceea ce aduce claritate în mintea omenească Cf cultură (12), educație (2), învățătură. 69 (Înv) Explicație. 70 (Tlg; înv) Adevăr moral. 71 (Îs) ~ albă Lumină (1) mijlocie a zilei, care conține toate radiațiile spectrului vizibil. 72 (Îs) ~nă rece Lumină (1) care conține un număr foarte mic de radiații infraroșii și care are un efect termic redus. 73 (Îs) ~nă monocromatică Lumină (1) formată din radiații de o singură culoare spectrală. 74 (Îs) ~nă compusă Lumină (1) care conține radiații de mai multe lungimi de undă. 75 (Îs) ~ naturală Lumină (1) complet nepolarizată, caracterizată prin diversitatea direcțiilor de oscilație ale radiațiilor electromagnetice care o compun, distribuite uniform în jurul direcției de propagare. 76 (Îs) ~ polarizată Lumină (1) alcătuită din radiații electromagnetice ale căror direcții de oscilație nu sunt uniform distribuite în jurul direcției de propagare. 77 (Ast; îs) ~ antisolară Pată foarte slab luminoasă care se vede noaptea pe cer în locul opus soarelui. 78 (Fzl; îs) ~ animală Lumină (1) produsă de unele organisme animale pe baza energiei chimice a unor substanțe. 79 (Îlav) La ~na mare În văzul tuturor Si: fățiș. 80 (Îlpp) În ~na ... Din punctul de vedere al... 81 (Îlv) A da ~ A lumina (1). 82-83 (Îe) A pune într-o ~ bună (sau rea, urâtă etc.) A scoate în evidență aspectele (pozitive sau) negative din viața sau din activitatea cuiva. 84 (Îs) ~ electrică Iluminare pe bază de energie electrică. 85 (Îs) ~ de control Indicație luminoasă care servește la controlul stării și al modului de funcționare a unei instalații de telecomandă, a macazurilor, a semnalelor de cale ferată etc. 86 (Spc) Sursă luminoasă, de obicei colorată, situată pe o navă, aeronavă etc., folosită la indicarea poziției sau la semnalizare. 87 Unitate de măsură pentru fluxul luminos Cf lumen (1). 88 Distanță liberă dintre fețele interioare a două piese vecine ale unui sistem tehnic sau dintre fețele interioare opuse ale unui gol. 89 (Mun; îs) ~na casei Fațadă a unei case.

veghe s.f. 1 Faptul de a rămîne treaz noaptea, de a nu dormi în timpul nopții; stare fiziologică a unei ființe, caracterizată prin deplina activitate a centrilor nervoși; trezie, nesomn, veghere, (înv.) vigilie. O ușoară abia simțită bătaie în ușă curmă intimitatea veghei... lui Mircea (TEOD.). ♦ Veghere la căpătîiul unui bolnav pentru a-l îngriji. Era obosit de nopțile de veghe de la spital. 2 (de obicei în constr. cu vb. „a sta”, „a pune”, „a fi”, de care se leagă prin prep. „de”) Faptul de a veghea, ocrotire, pază. Veghea soldaților a durat toată saptămîna. ◊ Loc.adj. De veghe = de strajă, de pază ∆ Lumină de veghe = lumină slabă produsă de diferite corpuri de iluminat, aprinsă în timpul nopții. ◊ Fig. Opera scriitorului stă de veghe deasupra locului tăcerii sale (E. LOV.). ♦ Concr. Persoană sau grup de persoane care veghează pe cineva sau ceva; strajă, gardă, santinelă. 3 Priveghi (la un mort). 4 Veghere petrecută în rugăciuni. • pl. veghi, /de la veghea, prin derivare regresivă.

ODIHNI vb. IV. Refl. (Folosit și intranz.) 1. A întrerupe temporar o activitate pentru a-și recîștiga energia, pentru a se reface; a se afla, a fi în repaus. Dumnezeu... a șaptea zi odihni de toate. moxa, 346/36. Ieși... ca un plugariu în țarina sa să trudească, iară nu să odihnească. varlaam, c. 276, cf. 192. Să meargă acasă și să se odihnească pînă luni dimineața (a. 1640). gcr i, 89/36. Sîmbătă odihniră cum era porunca. n. test. (1648), 102^v/20, cf. st. lex. 164r¹/3. Ședzu să odihnească. dosoftei, v. s. noiembrie 133^r/15. De dimeneața pînă în sară nu odehni în țarină nemică. biblia (1688), 192²/41, cf. 2¹/26. Și ieșind Adriiaș den coliba ciobanului, s-au lăsat supt un brad să odihnească puțintel. n. costin, l. 593, cf. anon. car. Mihai Vodă și-au tras oastea îndărăpt și au odihnit cu toții. șincai, hr. ii, 259/25. [Un] bătrîn care să odihnește după munca sa. marcovici, d. 3/13. Să lăsăm pe Robinson ca să se odihnească pănă mîne. drăghici, r. 59/19. Iar cînd obositul, cuprins de fiori, Vrea să s-odihnească în poieni cu flori, Florile îndată se prefac în spinuri. alecsandri, p. iii, 246. Cînd pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. eminescu, o. i, 132. Acum deodată, pănă te-i mai odihni, ia furca în brîu. creangă, p. 5. Să mă lăsați să mă mai odihnesc și eu puțintel acasă. caragiale, o. ii, 243. Să ne odihnim puțin, stăpîne. ispirescu, l. 6. Nu șezi oleacă pe brazdă? Te mai hodinești. săm. v, 568. De odinești oleacă, îmi trece și mie. delavrancea, o. ii, 252. Nu se poate să nu se odihnească măcar cîteva minute. rebreanu, r. i, 155. Am lăsat caii să se odihnească puțin. camil petrescu, u. n. 227. Eliberați de greaua povară a urcușului, plămînii se odihneau. bogza, c. o. 27. Ne odihnim, reluăm cercetările, încercăm, vedem, și dacă izbutim, foarte bine. baranga, i. 184. El au întrat în curte și s-au hodinit. sbiera, p. 23. De drum s-a fost obosit, Puțintel s-a hodinit. doine, 15. Fata babei... o pîra pe fata moșneagului cînd se mai hodinea și ea. șez. v, 65. Mai ședeți, să hodinim, Mai ședeți, să mai bem vin. Mat. folk. 1 248. Păltinior cu frunza lată, Mare ți-i umbra rotată, Ori mă lași un ceas subt ea Să odin cu mîndra mea. l. costin, m. b. 16. Unde Florean se hodinește, Iarbă bună nu mai crește. (Focul). gorovei, c. 152. ◊ Fig. Și au odihnit pămîntul patruzeci de ani. biblia (1688), 180¹/38. Ziua de mult trecuse; natura obosită... Se odihnea: nici zgomot, nici cel mai ușor vînt. alexandrescu, m. 25. Coșurile de încărcat se odihneau și ele, goale, răsturnate. bart, s. m. 59. Nici după ce s-a-ntemeiat amurgul, ninsoarea tot nu s-a hodinit, a lucrat înainte la războiul ei uriaș. v. rom. noiembrie 1953, 103. ♦ Tranz. (adesea fact.) A lăsa să stea la odihnă (1), a pune la repaus; a da, a oferi cuiva odihnă; p. ext. a adăposti, a găzdui pe cineva. Vreveri, părinte, să te eu în chilie me și să te odinesc? (a: 1692). gcr i, 304/30. După ce au sosit la locul ce se numește Vasterne, au odihnit oastea. șincai, hr. i, 225/12. Aș vrea să fiu... O perină pe care cu drag să-l odihnesc. macedonski, o. i, 269. La cantonul lui Dragomir, o căruță venită dinspre Ivești își hodinea caii. popa, v. 125. Războinicii albiți în furtunile bătăliilor își odihneau ciolanele trudite. sadoveanu, o. i, 9. Odihnim caii. camil petrescu, o. ii, 149. Și dreptatea lui tocmește Scaunul ce-l odihnește. teodorescu, p. p. 113. Omul acesta, de breasla lui ciubotar, i-a primit foarte bine, i-a ospătat și hodinit. șez. i, 260, cf. alr i 811/808, alr ii 5 668/682. ◊ Fig. Ia, să mai odihnesc oleacă aste bătrînețe! creangă, p. 24. Tot mai des își odihnea privirile asupra fetei. agîrbiceanu, a. 510. ◊ Refl. La o fată mare de crai... Acolo să lăcuiești, Acolo să te hodinești, Acolo să păstorești. Mat. folk. 1 597. ♦ A se opri (pentru puțin timp), a poposi. Vin pasările ceriului și odihnesc spre stîlpurele lui. coresi, ap. gcr i, 17/12. Nicolae Mavrocordat... au odihnit la fîntîna lui Radul Vodă. șincai, hr. iii, 251/23. Cîți drumari pe drum or trece Toți să beie apă rece; Toți ar bea și hodini Și bine ți-ar mulțămi! doine, 114. 2. (În practica agricolă din trecut, despre un teren) A sta, a rămîne necultivat, de obicei pe timp de un an, pentru a deveni mai productiv. Acealea se zic ogoare care într-un an se seamănă cu bucate de toamnă, într-altul cu bucate de primăvară și întru al treilea se lasă de odihnesc. economia, 19/12. Pămîntul cel obosit și vechiu... să se odihnească. i. ionescu, c. 33/8. 3. A se întrema, a se reface prin somn; a dormi. cf. palia (1581), ap. gcr i, 36/1. Și ziseră ba, în uliță vom odihni. biblia (1688), 12²/2. Te dai în laturi, într-un adăpost și te odihnești. neculce, l. 92. Lama s-au culcat să se odihnească. drăghici, r. 100/12. Dar poate, bietul, să se odihnească? Căci cum, a stîns lumînarea, odată se trezește că-i smuncește cineva perna de sub cap. creangă, p. 302. Noaptea asta nu ne odihnim noi de loc? caragiale, o. ii, 247. Îl puse într-o cămară să se odihnească nițel. ispirescu, l. 125. Oamenii mîncară cu toții și puseră capetele jos să se odihnească. sandu-aldea, u. p. 48. Zeus în patu-i, ...cînd este cuprins de dulcele somn, odihnește. murnu, i. 21. Sînt obosit, copii, nu mai pot... – Tocmai. Ar trebui să te duci să te odihnești. baranga, i. 181. Pîn’eram de nu iubeam, Unde mă culcam, dormeam; Dar acum, de cînd iubesc, Nu pot să mă odihnesc. jarnIk-bîrseanu, d. 12. Fă-ți numai o sapă, o lopată, un hîrleț, o greblă și apoi te culcă de te hodinește! sbiera, p. 159. Dar cum te hodiniși astă noapte, Stane? întrebă smeoaica. reteganul, p. iv, 19. Dorul mîndrei de n-ar fi, M-aș culca, m-aș hodini. doine, 55. Somn mi-e, maică, și-aș dormi Și n-am pat d-a odini! bibicescu, p. p. 13. Aș trăi, cum aș trăi, Nu pot, maică, odihni, De oracul broaștelor, De șuierul șerpilor. păsculescu, l.p. 228, cf. alr i 308/194, 283, 424, alr ii 3 233/682. Tătă ziua să cosim, Noaptea să ne hodinim. ant. Lit. pop. i, 145. ◊ Tranz. Expr. A odihni bucatele (sau mîncarea) = a se culca după masa de la amiază; a-și face siesta. Ceilalți mai rămîn oleacă sub răchită la umbră, să odihnească bucatele. creangă, a. 144. Cum stam... de-a curmezișul divanului, ca să mai odihnesc mîncarea de la prînz, deodată ușa se dă de perete. i. botez, b. i, 95. Boierul, cît de sărac, tot își odihnește bucalele după masă. zanne, p. iv, 279. 4. (Mai ales în limbajul bisericesc) A dormi somnul de veci, a fi mort; a zăcea în mormînt. cf. dosoftei, v. s. noiembrie 167^v/23. Sub o cruce tristă, Vesela artistă Odihnește-acuma singură-n mormînt. alecsandri, p. i, 229. Sînt cincisprezece ani de cînd eram la această masă cu... mai mulți alții cari odihnesc acuma cu toții.contemporanul, ii, 220. Vînturile duioase ale toamnei treceau printre mormintele tăcute și frunzele galbene foșneau. Iar străinul se odihnea sub glii. sadoveanu, o. i, 111. ♦ Tranz. fact. A da cuiva odihnă veșnică. Cînd din lume mi-i duce, Mă vei odihni cu dulce. dosoftei, ps. 19/16. Pre răposații robii tăi odihneaște-i. mineiul (1776), 203^r2/12. De acolo să-l odihniți în locul unde m-a rugat robul meu Vasile. marian, i. 185. Părintele cînta: Hodinește, Doamne, pre robul tău. t. popovici, se. 72. Bucata de pămînt ce l-a crescut pe el și pe părinții lui, aceea trebuie să-l și odihnească. sevastos, n. 73, cf. alrm ii/i h 223/141. ◊ Expr. Domnul (sau Dumnezeu să) îl odihnească (în pace), formulă prin care se invocă îndurarea lui Dumnezeu pentru cei morți. Creștinul ista, Domnu-l odihnească! alecsandri, p. i, 41. Dumnezeu să odihnească pe moș Țandură și pe tovarășul său. creangă, a. 16. Mă știu ce copil sărac și umil am fost, necăpătînd de la răposații mei părinți – Dumnezeu să-i odihnească! – decît sănătate. caragiale, o. vii, 299. Era un călugăr... da a murit de mult... Dumnezeu să-l odihnească! galaction, o. 40, cf. h ii 120, alrm ii/i h 223/141. 5. (Învechit) A se potoli, a se calma, a se liniști; a avea liniște, pace (din partea cuiva); a se astîmpăra. Eu mă voiu duce în rai și de acolo voi aduce oareșce. Vedea-veri și te veri odihni (a. 1600-1625). gcr i, 63/32. S-au odihnit și s-au mulțămit, după giudecata dumilorsale (a. 1779). uricariul, xxi, 393. Și iarăș nu se odihni domnul nici cu aceasta (sfîrșitul sec. xviii). let. iii, 263/5. În iarna aceasta încă nu s-au odihnit turcii de Mihai Vodă. șincai, hr. ii, 256/16. De atunci neîncetat văd capul acela și mi-e tot frică! Nu pot să mă odihnesc. negruzzi, s. i, 147. Adevărat copil năzdrăvan! Din pricina lui nu se puteau odihni cinci mahalale. bacalbașa, s. a. 37. Cînd eram copilaș mic... Nu mă hodineam nimic. Mat. folk. 377. ◊ Fig. Filosofia caută tăceare și să odihneaște în privirea lucrurilor, dară ritorica va să tune și cu limba. molnar, ret. 55/16. ◊ Tranz. Va cînta întru alăuta lui și te va odihni. biblia (1688), 207¹/44. Îl odihni ca să nu aibă nici o grijă. mineiul (1776), 34^v2/10. Ciobanu... dulăi odihnea, Pe gînduri cădea. teodorescu, p. p. 435. ♦ A fi mulțumit, satisfăcut, împăcat (cu ceva). Iar cînd vreo parte cu hotârîtura dumnia voastră nu s-ar odihni, să le dați zi de soroc să vie la divan (a. 1778). uricariul, xvi, 128. Pentru domniea acestui domn, ...ne vom odihni cu vorba istoriei (sfîrșitul sec. XVIII), let. iii, 183/22. Iar fiind pricina într-alt chip și nu să va odihni vreo parte, să-i sorocească la divan (a. 1822). doc. ec. 254. ◊ Tranz. [Cel osîndit] de o va odihni cu mulțumită și fără de vîrteală hotărîrea judicății, nu mai rămîne a se osîndi la judicata cea viitoare. odobescu, s. i, 275. 6. A se sprijini, a se rezema. Privea umerii lui lați și abia-și stăpîni dorința de a-și pune mîna să se hodinească pe ei. agîrbiceanu, l. t. 317. Hod’in pi-un cot. alr ii/i h 98/836. ◊ Tranz. Văzu cum își odihnește femeia lui brațele pe brațele lui Tănase. rebreanu, nuv. 45, cf. vasiliu, c. 69. 7. Fig. A sta undeva, a-și avea locul, a fi situat undeva. cf. gcr i, 66/22, dosoftei, ps. 14/3, 36/6. Tăcerea se odihnea pe buzele muritorilor. marcovici, c. 106/8. Căsuța lor odihnește ceva mai la o parte. dunăreanu, ch. 103. La lumina verde, concentrată de abajur, se odihnea sub lampă un roman. bassarabescu, s. n. 146. Negurile Moldovei odihneau încă pe ape, totuși, pe ici pe colo, undele clipeau în lumina zorilor. sadoveanu, o. i, 226. În scara șelei, ...în locul cizmei lustruite... hodinea lat o opincă măroaie. galan, z. r. 215. Aparate de măsurat... odihnesc în rafturile magaziilor. scînteia, 1960, nr. 4 850. – prez. ind.: odihnesc. – Și: (popular) hodini (prez. ind. și hodin, accentuat și hodin), (regional) odini (prez. ind. și: odin), odicni (alrm ii/i h 153), odigni (alr ii 5 668/727), hodigni (alr i 811/798), hudini (ib. 811/339), (neobișnuit) odehni, odeni (teodorescu, p. p. 362) vb. IV. – Din bg. отдихна.

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit¹. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui (cuiva) o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesia unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, se spune pentru a arăta certitudinea asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (cu lăcomie, dintr-dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-)o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara orelor de școală. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl.; despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul ori obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată), conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a(-și) face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge până la fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre nenorociri, necazuri etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a se uni cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. ♦ (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care a ajuns la capătul puterilor din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A se revărsa afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

GONI, gonesc, vb. IV. 1. Tranz. A lua la goană, a pune pe fugă; a fugări. Iată că un balaur... venea, măre, spre dînsa ca un vîrtej. Pasămite, el gonea o porumbiță. ISPIRESCU, L. 133. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Refl. reciproc. Păsările ciripeau, se goneau printre ramuri; era cald și lumină. DEMETRESCU, O. 144. Și fîlfîie deasupra-i, gonindu-se în roate, Cu-aripele-ostenite un alb ș-un negru corb. EMINESCU, O. I 93. ♦ Fig. (Învechit) A voi să ajungi (ceva), a urmări (o țintă, un ideal). Dreptul meu, alta nu gonesc... Așa m-a învățat soțu-meu din urmă. ALECSANDRI, T. I 383. Idealul ce romînii goniră în organizația lor era egalitatea în drepturi și în stare. BĂLCESCU, O. II 15. ♦ (Despre gonaci sau despre cîini dresați pentru vînătoare) A alunga vînatul spre locul unde stau la pîndă vînătorii; a hăitui. Mergînd la vînătoare, au gonit o ciută sălbatică. CARAGIALE, O. III 89. Chiar pe această zăpadă ce se topește acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor, gonind prin pădure iepurile fricos...? ODOBESCU, S. III 41. 2. Tranz. A alunga, a izgoni, a da afară. Numaidecît să mergi acolo, că nu iese din ea pînă nu l-ăi goni dumneata. CARAGIALE, O. III 48. Gonit de toată lumea prin anii mei să trec. EMINESCU, O. I 116. ◊ Fig. Toată noaptea îl apăsase un gînd, pe care-l gonea mereu. DUMITRIU, V. L. 39. A ta vorbire dulce mă deșteaptă Și gonește visul ce mă fermeca. BOLINTINEANU, O. 50. Dulcea mîngîiere Gonește-a mea durere. ALECSANDRI, T. I 187. 3. Intranz. A alerga, a fugi. Lanțurile de trăgători se întoarseră, gonind spre întunericul pădurii. CAMILAR, N. I 51. Cobzarul gonea după vagoanele de tramvai. PAS, Z. I 199. Pinteni murgului că da... Și gonea, măre, gonea. TEODORESCU, P. P. 292. ◊ (Despre vehicule) Două bărci de pescari cu pînzele umflate se întorceau gonind spre adăpost. BART, E. 233. 4. Refl. și intranz. (Despre vite cornute) A se împreuna, a se împerechea.

RAMĂ¹, rame, s. f. 1. Cadru format din bare de lemn, metal etc., simple sau ornamentate, cu care se încadrează o fotografie, o oglindă, un tablou etc.; p. ext. tablou, fotografie înrămată. El privea spre zîmbitoarea frumusețe din ramă. SADOVEANU, P. S. 201. Cel din urmă tablou, pus în alt perete, lîngă o oglindă cu ramă de nuc, înfățișează o luptă. BASSARABESCU, V. 40. ◊ Fig. Ce tînăr și ce vesel e codrul... Trunchiurile albe sclipesc în rama umbrei. PĂUN-PINCIO, P. 60. 2. Schelet (de forme, mărimi și materiale diferite) în care se fixează ceva. Ramă de gherghef. Ramă de faguri. ▭ Atunci, pe nasu-i respectabil, o clipă încălecă o păreche de ochelari rotunzi cu ramă neagră. SADOVEANU, E. 126. Un fulger scăpără și o fereastră își lumină rama. ANGHEL-IOSIF, C. L. 16. ◊ Ramă de format = ramă de lemn sau de metal în care se fac în turnătorie formele. 3. Fîșie de piele flexibilă și groasă, cusută pe marginea încălțămintei și servind la fixarea tălpii de fețe.

FOC (pl. -curi) sn. 1 Lumina și căldura corpurilor care ard: a aprinde ~ul; a stinge ~ul; a ațîța ~ul; a sufla în ~; a pune lemne pe ~; para ~ului; a face ~ul, a-l aprinde; a lua ~, a se aprinde; a-i lua părul ~ 👉PĂR; proverb: nu te juca cu ~ul, nu te expune în mod imprudent la lucruri primejdioase; proverb: nu e fum fără ~ sau pînă nu faci ~, fum nu iese, cînd se svonește despre un lucru, trebue să fie ceva adevărat în acel svon; 👉 PAIE; lemne de ~, lemne bune numai de ars; ~de paie, a) care durează puțin, b) Fig. se zice de un sentiment de puțină durată, trecător; ~ sacru, a) focul întreținut zi și noapte de Vestalele romane, b) Fig. vocațiune, patriotism, virtute; proverb: a se păzi sau a se feri de cineva (sau de ceva) ca de ~, a se feri ca de lucrul cel mai primejdios, ca de moarte ¶ 2 Vatra, cuptorul, soba în care arde focul: a sta lîngă ~; a se încălzi la ~; a pune bucatele la ~; a da în ~, a se revărsa din vasul în care fierbe (lichidul, mîncarea, etc.) ¶ 3 Incendiu: trei groaznice ~uri a cercat acest oraș NEGR.; a pune sau a da ~ la casă; foc! strigăt de ajutor cînd se aprinde o casă, etc.; vorb. de pustiirile dușmanului: păgînii de Turci, pe unde treceau, era ~ și pîrjol I. -GH. ¶ 4 Strălucirea pietrelor prețioase: ~ul diamantului ¶ 5 Prin aluzie la vechile ordalii sau judecăți ale lui Dumnezeu: a-și băga (a-și pune) mîna în ~, a susține un lucru cu tărie, cu convingere; a intra (a da, a se arunca) în ~ pentru cineva, a-și expune viața pentru cineva; a trece prin ~ și prin apă, a nu se da îndărăt dinaintea nici unei primejdii ¶ 6 ~ul de veci, ~ul iadului, ~ul gheenei, muncile iadului ¶ 7 ⚔️ Descărcătura unei arme, împușcătură, de unde, prin ext. luptă, războiu: a lua ~, a se descărca; a deschide ~ul; a înceta ~ul; între două ~uri; a intra în ~; arme de ~; pușca, pistolul, revolverul, etc.; foc! comandă de a descărca arma, de a începe împușcătura ¶ 8 ~ de artificii 👉 ARTIFICIU 2; ~ bengal 👉 BENGAL ¶ 9 Fig. Ardoare, căldură, aprindere, înflăcărare, vioiciune, patimă: ~ul dragostei; în ~ul povestirii; mi s’au aprins călcîiele de ~ul clasicității ODOB.; a cînta cu ~; limbile străine au vorbit de bine de dînsul mai cu ~ decît pămîntenii ISP. ¶ 10 Chin, durere, necaz, supărare: nimeni nu știe ~ul meu; călugărițele se văicăreau de ~ul ce le ajunsese ISP.; Viața de azi pînă mîne, viață e ori ~? DLVR.; a-și scoate(a-și vărsa) ~ul, a căuta să-i treacă necazul, a-și descărca supărarea ¶ 11 Nenorocire, pacoste, urgie: se văicăreau de ~ul ce le ajunsese ISP. 12 Mînie grozavă; proverb: a se face ~ (și pară sau și pîrjol) de mînie, a se mînia grozav, a se înfuria strajnic ¶ 13 În diferite locuțiuni, unele făcînd aluzie la credințele sau basmele poporului, spre a arăta ceva „peste măsură de ...”, „grozav de ...”, etc.: e urîtă de mama ~ului, e grozav de urîtă; era un ger de mama ~ului BR. -VN.; ~ de ger, frig cumplit, ger strașnic: n’are de unde să vie atîta ~ de ger DLVR.; încălecați pe niște cai de scoteau ~pe nări I. -GH., adică foarte iuți; a mînca ~, a fi foarte iute; ~ de harnică CRG.; ~ de scump RET. ¶ 14 În diverse expresiuni, ~ul se întrebuințează eufemistic în loc de „dracul”: cine ~ul l-a pus să se ducă acolo? ¶ 15 Foc viu, a) focul ce se aprinde prin frecarea a două lemne uscate; b) niște bășicuțe roșii ce se ivesc pe o parte a trupului în formă de cingătoare, producînd niște dureri foarte acute; orbalț, erisipel; c) licuriciu PȘC. [lat. focus].

DOVEDI, dovedesc, vb. IV. Tranz. 1. A arăta cu probe, argumente, mărturii sau dovezi existența sau inexistența unui fapt, a unei situații etc.; a demonstra, a proba, a atesta. Mi-a spus că are să-mi dovedească altă dată că n-am dreptate. IBRĂILEANU, A. 43. Cum poți dovedi zisele tale? ISPIRESCU, L. 172. Ia, numai am vrut să dovedesc lui Petre cît ești tu de milostiv. CREANGĂ, P. 300. ◊ Absol. Tăcea, încruntat. Trebuia să afle, să dovedească. Dar cum? DUMITRIU, N. 246. ◊ Refl. pas. A doua zi nu s-ar putea dovedi nimic. DUMITRIU, N. 134. Am socotit mai bine să mă bag cioban și să las... să se dovedească vinovatul. ISPIRESCU, L. 304. ◊ Expr. (Rar) Cum nu s-a dovedit = cum nu s-a (mai) pomenit, cum nu mai există. Moș Călifare, am auzit că ești un vraci cum nu s-a dovedit. GALACTION, O. I 47. ♦ A reprezenta, a constitui o dovadă despre..., a fi semnul din care se poate înțelege că... Că acești oameni, peste care veacurile așezate nici nu mai au număr, au iubit în vremea lor progresul, o dovedesc atît de multele opaițe care s-au găsit aici. BOGZA, C. O. 202. 2. A da dovadă (de ceva), a arăta, a vădi, a manifesta (ceva). Torentele de apă, pe care el [Oltul] singur le dezlănțuise, pentru a-și dovedi puterea. BOGZA, C. O. 127. Erau totuși în juru-i oameni care-i dovediseră credință în două domnii. SADOVEANU, Z. C. 88. Varsănufie dovedea mult bun simț. GALACTION, O. I 207. ◊ Refl. Îi venea să intre în pămînt la gîndul că s-ar putea dovedi slab. V. ROM. noiembrie 1953, 154. Elixirul din sticluța albastră se dovedise și el nefolositor. SADOVEANU, P. M. 301. ♦ A descoperi dovezi sigure asupra vinovăției cuiva. Hai și dumneata... Să-l ridicăm. Îl ducem la post... – L-ați dovedit? DUMITRIU, N. 253. 3. A învinge, a birui, a răpune. Oare are să mai ție mult războiul?... – Pînă ce-om dovedi pe turc. SADOVEANU, O. VI 68. O femeie se lupta cu trei vardiști țepeni ce abia puteau s-o dovedească. M. I. CARAGIALE, C. 25. ◊ Absol. Romînii își încercau puterile la trîntă... pînă ce unul dovedea. ODOBESCU, S. A. 138. Lupta ținu cîtva îndoită, căci cînd unii, cînd alții dovedeau și din nou se întorceau la luptă. BĂLCESCU, O. II 322. Nici unul nu dovedea, Gios nici unul nu cădea. ALECSANDRI, P. P. 25. ◊ Refl. reciproc. Doi zmei... se luptau de nouă ani și nu puteau să se dovedească unul pe altul. ISPIRESCU, L. 19. ♦ A întrece (pe cineva), a lăsa în urmă. M-au socotit prost și nepriceput... Am vrut să vă dovedesc pe toți, fiindcă eu simt și-nțeleg mai mult decît fiecare de-aici. DAVIDOGLU, M. 68. 4. (Mold.) A termina, a isprăvi, a mîntui. Eu aștept pînă ce dovedesc bucatele ce ai binevoit a-mi pune dinainte. SADOVEANU, F. J. 535. ♦ Intranz. A prididi, a răzbi. Crîșmărița cea frumoasă, luînd paharul, se închină la toți cu sănătate, rîzîndu-i ochii, și după ce gustă puțin, se roagă să n-o zăbovim, că mai are și alți mușterei și bărbatu-său nu poate dovedi singur. CREANGĂ, A. 97. 5. A afla, a găsi, a da de ceva. I-a venit în gînd să se suie într-un copaci, să se uite în toate părțile, doară o dovedi vreo lumină de foc undeva. POPESCU, B. IV 7.

OCOLI, ocolesc, vb. IV. Tranz. 1. A străbate o distanță făcînd un înconjur; a merge de jur împrejur, a înconjura. Mic, cît un fir de linte, mișca piciorușele fragede și ocolea, pe de margini, frunzișoara care-l adăpostise. GÎRLEANU, L. 22. Pentru ochi ca murile, Ocolii pădurile. ȘEZ. VI 125. ◊ Intranz. Ocoliră pe la biserică. CAMILAR, N. I 68. Ocolea așa, de bunăvoie, umblînd după turmele ciobanilor. SADOVEANU, B. 67. Ocolește în vîrful picioarelor casa... mai sînt cîțiva pași... A ajuns. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. L. 1. ♦ A evita să atingi sau să lovești pe cineva, ferindu-te într-o parte, făcînd un mic ocol. Cînd să iasă din Bădeni, în lumina farurilor, le apăru o căruță pe care Bunea o ocoli cu îndemînare la numai o palmă de roți. MIHALE, O. 524. La fiecare pas ocolim lucrări, eșafodagii, canale desfundate. BART, S. M. 42. ◊ Intranz. Fig. A ieși din subiect, a divaga. Moșul ocolea cu povestirea. La TDRG. 2. A evita să întilnești (pe cineva sau ceva) sau să vorbești (despre cineva sau ceva). Oricît o insista el, ocolește deocamdată chestia nunții. CAMIL PETRESCU, T. 1148. Că pentru dînsul, că-l iubesc, Părinții-n drum mă ocolesc Și m-au gonit din casa lor. COȘBUC, P. I 283. Oamenii sînt ca păsările: pe cît un arbore este înflorit, ele îl vizitează, iar cînd frunza și floarea se usucă, ele zboară și-l ocolesc. BOLINTINEANU, O. 380. 3. (Rar) A pune gard împrejurul unui loc; a înconjura, a împrejmui, a îngrădi. Gîndeai că toate curțile sînt ocolite cu sori, așa lumină arunca. RETEGANUL, P. II 16. Ion-vodă ocoli cu șanțuri platoul muntelui. HASDEU, I. V. 159. Au ocolit locul acela de lăcuință. DRĂGHICI, R. 52. ♦ Fig. (Învechit) A apăra, a proteja, a ocroti. Fieșcare după a sa avere și agoniseală răspunde...; iar nu cel mare și bogat nimic, căci îl ocolește puterea., și cel mic și sărac să dea tot. GOLESCU, Î. 44. De toată neputința Cea păgubitoare...le ocolește. TEODORESCU, P. P. 394. ♦ (Învechit) A încercui din toate părțile, a înconjura, a împresura, a asedia. Deodată năvăli O ceată numeroasă, pe rege-l ocoli. MACEDONSKI, O. II 249. Țara era ocolită de vrăjmași. BĂLCESCU, O. II 275.

licurici smi [At: ANON. CAR. / V: (reg) ~căr~, ~chir~, ~cor~, licuric, ~ice sf, ~riș, lingu~, luc~ / E: licuri + -ici] 1 Insectă din ordinul coleopterelor care are pe ultimele segmente abdominale organe ce emit lumină fosforescentă Si: (pop) făclieș, fânăraș, licuș, scânteuță, steluță (Lampyris noctiluca). 2 (Mun; îe) A avea ~ la cap A avea idei neobișnuite. 3 (Mun; îae) A avea toane. 4 (Mun; îe) A-i scoate cuiva ~i din cap A determina pe cineva să devină serios. 5 (Fam) Copil vioi. 6 (Pop) Ceva care are dimensiuni foarte mici. 7 (Arg) Lanternă de buzunar. 8 (Pop) Licărire¹ (1). 9 (Pop) Ceea ce licărește¹. 10 (Spc) Emanație fosforescentă, instabilă deasupra unor bălți sau a trunchiurilor putrede de copac. 11 (Reg; îf licuric; mpl) Pește mic. 12 (Reg; mpl) Pui de pește.