INEPT, -Ă, inepți, -te, adj. (Despre persoane) Prost, stupid. Strașina grosolană de tinichele ce o așternuse în piez dasupra păreților restauratorii inepți ai secolilor din urmă. ODOBESCU, S. II 503.

a pune (pe cineva) în aceeași oală (cu altcineva) expr. a avea o părere la fel de proastă despre două persoane.

A MIORLĂI miorlăi intranz. 1) (despre pisici) A scoate sunete prelungi, caracteristice speciei; a mieuna. 2) fig. fam. (despre persoane) A cânta prost. 3) fig. fam. (mai ales despre copii) A plânge prefăcut, trăgând repetat și zgomotos aerul pe nas; a se smiorcăi; a se sclifosi. 4) fig. peior. A vorbi cu glas subțire și tânguitor. /Din miorlau

PROST² proastă (proști, proaste) și substantival 1) (despre persoane sau despre manifestări ale lor) Care vădește lipsă de inteligență; netot; neghiob; nătărău; nătâng; nerod; tont; stupid; tâmp; năuc. ◊ Dă în gropi de ~ ce e, ~ ca noaptea, un ~ și jumătate foarte prost. A o face pe ~ul a se preface că-i prost. 2) înv. Care se trage din popor; de jos; de rând. ◊ Soldat ~ soldat fără grad. 3) înv. Care nu știe carte; neștiutor de carte; neînvățat. 4) Care este de calitate inferioară; lipsit de valoare; nesatisfăcător; necorespunzător; ordinar. Poezii proaste. 5) (despre situații, știri etc.) Care provoacă neplăcere, nemulțumire; care supără; supărător. ◊ Glumă proastă glumă care nu stârnește râsul, ci jignește. Vorbă proastă vorbă care insultă. 6) (despre timp sau despre perioade de timp) Care nu este prielnic; nefavorabil; urât; rău. 7) Care are pregătire slabă într-un domeniu de activitate; care este sub nivelul cerințelor unei specialități; necalificat; nepregătit. /<sl. prostu

A SE PROSTI mă ~esc refl. 1) (despre persoane) A deveni prost; a pierde inteligența; a se năuci; a se tâmpi. 2) A ajunge în stare de buimăceală; a se buimăci; a se zăpăci; a se năuci. 3) fam. A avea o comportare afectată, plină de mofturi. /Din prost^[1]

INFECT, -Ă, infecți, -te, adj. 1. (Despre mirosuri, p. ext. despre aer) Rău, puturos, viciat, stricat. Nu pot suporta mirosul acesta infect. C. PETRESCU, C. V. 259. Deliu, resemnat, se îndreptă spre spital, făcîndu-și în drum o nouă provizie de țigări, ca să poată suporta aerul infect din sala de autopsie. BART, E. 252. 2. (Despre obiecte) Cu aspect respingător, murdar, neîngrijit; de calitate foarte proastă. Haine infecte. 3. (Despre persoane) Cu caracter josnic, mîrșav. Să nu-i cruțați, băieți, sînt niște canalii infecte. VLAHUȚĂ, O. AL. II 23.

PRĂPĂDIT, -Ă, prăpădiți, -te, adj. Care se află în stare proastă, stricat, deteriorat; (despre persoane) cu forțele fizice sau morale epuizate; nimicit, distrus. Mă vezi prăpădit, dar altfel această mînă secată Tot ar mai putea trimite dușmanului o săgeată. HASDEU, R. V. 60. N-aveam nici hrană, nici țol de-nvălit, Și nici o putere!... eram prăpădit! ALECSANDRI, P. A. 50. Cu dorul nu-i de glumit, Că te face prăpădit. HODOȘ, P. P. 40. ◊ (Substantivat, urmat de determinări introduse prin prep. «de» și indicînd persoana în discuție) De ce nu le spui să se mute? – Unde să se ducă prăpădiții de ei? PAS, Z. I 31. Un ăla... un prăpădit de amploiat, n-are chioară în pungă și se ține după nevestele negustorilor. CARAGIALE, O. I 44.

DEOCHEAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A DEOCHEA și A SE DEOCHEA. 2) fig. (despre persoane) Care are o reputație proastă; compromis. 3) fig. (despre glume, vorbe) Care depășește limitele bunei-cuviințe; indecent. [Sil. de-o-cheat] /v. a deochea

LUCRU, lucruri, s. n. I. Tot ceea ce există (în afară de ființe) și care este conceput ca o unitate de sine stătătoare; obiect. ◊ Lucru în sine = noțiune a filozofiei lui Kant desemnând realitatea obiectivă, existentă independent de cunoașterea noastră, care, deși percepută sub formă de reprezentare, nu poate fi cunoscută în esența ei. (Jur.) Lucru imobil (sau nemișcător) = lucru care, în mod natural sau prin voința omului, nu poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. Lucru mobil (sau mișcător) = lucru care poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. ◊ Expr. Lucru rău (sau prost), se spune, familiar, unei persoane (sau despre o persoană) de care suntem nemulțumiți sau care nu e bună de nimic. ♦ Bun care aparține unei persoane sau unei colectivități; p. gener. obiect, bun. II. 1. Activitate (fizică sau intelectuală) întreprinsă pentru realizarea unui scop; muncă, treabă; acțiune, faptă. ◊ Front de lucru = porțiune dintr-o construcție la care lucrează concomitent mai multe formații de lucru, echipate cu materialele și utilajele necesare. ◊ Loc. adj. De lucru = a) în care se lucrează. Zile de lucru; b) cu care se lucrează, folosit la treabă. Haine de lucru; c) întrebuințat la lucru, folosit într-o activitate. Metodă de lucru. ◊ Expr. A avea de lucru = a) a avea treabă, a fi (foarte) ocupat; b) A avea o ocupație, a fi în slujbă; c) (reg.) a avea de luptat, a avea dificultăți (cu cineva). A nu avea de lucru = a) a nu avea, a nu găsi ce sau unde să muncească; b) se spune când cineva nu-și vede de treabă sau face un lucru nelalocul lui, nepotrivit. A pune (pe cineva) la lucru = a sili (pe cineva) să muncească. A-și face de lucru (cu cineva sau cu ceva) = a) a-și pierde vremea cu o treabă lipsită de importanță sau cu o persoană care creează dificultăți; a părea că lucrează; b) a-și crea singur încurcături. A fi în lucru = a fi în curs de fabricare, de executare, de elaborare. Lucru în (sau pe) bandă = organizare a producției în care obiectele de realizat se deplasează (continuu sau cu intermitență) cu ajutorul unei benzi rulante. Lucru în lanț = mod de organizare a producției în care obiectul care se lucrează se deplasează ritmic în raport cu echipele specializate de muncitori. (Ist.) Lucru domnesc = obligație pe care o aveau în evul mediu țăranii dependenți din țările române și care consta în prestații de muncă în folosul domnitorului. (Fiz.) Lucru mecanic = energie dezvoltată de o forță care acționează asupra unui corp, egală cu produsul dintre componenta forței care acționează asupra corpului în direcția deplasării punctului ei de aplicație și mărimea acestei deplasări. 2. Ceea ce se efectuează, rezultatul muncii. III. 1. Chestiune, problemă. 2. Situație, fapt, fenomen; (la pl.) întâmplare, eveniment. ◊ Expr. Lucru de nimic = fapt lipsit de importanță, ceva fără însemnătate. Lucru mare = a) ceva rar, deosebit, realizare de valoare; b) (adverbial; cu valoare intensivă) S-a necăjit lucru mare; c) (determinând un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) Frumos, lucru mare. – Din lucra (derivat regresiv).

BLEG bleagă (blegi, blege) 1) (despre animale) Care are urechi mari, lăsate în jos; clăpăug. 2) (despre urechi) Care este moale și atârnă în jos; pleoștit. 3) fig. fam. (despre persoane) Care vădește lipsă de inteligență; prost; neghiob; nătărău; netot; nerod; stupid; năuc; tont; nătâng. /cf. sb. bleka

LUCRU, lucruri, s. n. I. Tot ceea ce există (în afară de ființe) și care este conceput ca o unitate de sine stătătoare; obiect. ◊ A lucra în sine = concept din filosofia kantiană care desemnează lucrurile așa cum sunt ele „în sine”, adică independent de cunoaștere, de ceea ce sunt ele „pentru noi”. (Jur.) Lucru imobil (sau nemișcător) = lucru care, în mod natural sau prin voința omului, nu poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. Lucru mobil (sau mișcător) = lucru care poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. ◊ Expr. Lucru rău (sau prost), se spune, familiar, unei persoane (sau despre o persoană) de care suntem nemulțumiți sau care nu e bună de nimic. ◊ Bun care aparține unei persoane sau unei colectivități; p. gener. obiect, bun. II. 1. Activitate (fizică sau intelectuală) întreprinsă pentru realizarea unui scop; muncă, treabă; acțiune, faptă. ◊ Front de lucru = porțiune dintr-o construcție la care lucrează concomitent mai multe formații de lucru, echipate cu materialele și utilajele necesare. ◊ Loc. adj. De lucru = a) în care se lucrează. Zile de lucru; b) cu care se lucrează, folosit la treabă. Haine de lucru. c) întrebuințat la lucru, folosit într-o activitate. Metodă de lucru. ◊ Expr. A avea de lucru = a) a avea treabă, a fi (foarte) ocupat; b) a avea o ocupație, un serviciu; c) (reg.) a avea de luptat, a avea dificultăți (cu cineva). A nu avea de lucru = a) a nu avea, a nu găsi ce sau unde să muncească; b) se spune când cineva nu-și vede de treabă sau face un lucru nelalocul lui, nepotrivit. A pune (pe cineva) la lucru = a sili (pe cineva) să muncească. A-și face de lucru (cu cineva sau cu ceva) = a) a-și pierde vremea cu o treabă lipsită de importanță sau cu o persoană care creează dificultăți; a părea că lucrează; b) a-și crea singur încurcături. A fi în lucru = a fi în curs de fabricare, de executare, de elaborare. ♦ Lucru în (sau pe) bandă = organizare a producției în care obiectele de realizat se deplasează (continuu sau cu intermitență) cu ajutorul unei benzi rulante. Lucru în lanț = mod de organizare a producției în care obiectul care se lucrează se deplasează ritmic în raport cu echipele specializate de muncitori. (Ist.) Lucru domnesc = obligație pe care o aveau în Evul Mediu țăranii dependenți din Țările Române și care consta în prestații de muncă în folosul domnului. (Fiz.) Lucru mecanic = energie dezvoltată de o forță care acționează asupra unui corp, egală cu produsul dintre componența forței care acționează asupra crapului în direcția deplasării punctului ei de aplicație și mărimea acestei deplasări. 2. Ceea ce se efectuează, rezultatul muncii. III. 1. Chestiune, problemă, situație, fapt, fenomen; (la pl.) întâmplare, eveniment. ◊ Expr. Lucru de nimic = fapt lipsit de importanță, ceva fără însemnătate. Lucru mare = a) ceva rar, deosebit, realizare de valoare; b) (adverbial; cu valoare intensivă) S-a necăjit lucru mare; c) (determinând un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) Frumos, lucru mare. – Din lucra (derivat regresiv).

PLAT, -Ă, plați, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Lătăreț, turtit; plan. ◊ Picior plat = malformație congenitală a piciorului care are talpa prea puțin scobită; platfus. ♦ (Despre terenuri) Întins, neted, șes. 2. Fig. Lipsit de expresie sau de culoare; searbăd, fad; șters, banal. ♦ (Despre mediul înconjurător, modul de viață etc.) Mediocru, meschin; lipsit de variație, monoton. ♦ (Despre persoane) Fără personalitate, fără valoare, neinteresant, fără imaginație; prost. 3. (Sport; despre alergări de viteză) Care se desfășoară pe un teren neted, special amenajat. – Din fr. plat.

PLAT, -Ă, plați, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Lat, turtit; plan. ◊ Picior plat = malformație congenitală a piciorului care are talpa prea puțin scobită; platfus. ♦ (Despre terenuri) Întins, neted, șes. 2. Fig. Lipsit de expresie sau de culoare; searbăd, fad; șters, banal. ♦ (Despre mediul înconjurător, modul de viață etc.) Mediocru, meschin; lipsit de variație, monoton. ♦ (Despre persoane) Fără personalitate, fără valoare, neinteresant, fără imaginație; prost. 3. (Sport; despre alergări atletice) Care se desfășoară pe un teren neted, special amenajat. – Din fr. plat.

tambă sf [At: COMAN, GL. / Pl: ~be / E: nct] (Reg) 1 Vițel slab, jigărit. 2 (Dep; persoane) Prost. 3 (Îe) E o ~ de om Se spune despre un om vrednic de dispreț.

HĂBĂUC ~că (~ci, ~ce) și substantival pop. 1) Care nu poate judeca limpede fiind într-o stare de tulburare temporară; buimac; năuc; zăpăcit. 2) (despre persoane și despre manifestările lor) Care vădește lipsa de inteligență; prost; neghiob; tont; nătărău; nătâng; netot. /<ung. habóka

NĂTĂRĂU ~oaică (~i, ~oaice) substantival (despre persoane sau despre manifestările lor) Care vădește lipsă de inteligență; prost; neghiob; tâmp; tont; nătâng; netot; nerod; năuc. /Din netare

NĂTÂNG ~gă (~gi, ~ge) 1) și substantival (despre persoane sau despre manifestările lor) Care vădește lipsă de inteligență; prost; neghiob: tâmp; tont; nătărău; netot; nerod; năuc; stupid. 2) Care vădește lipsă de supunere; încăpățânat; îndărătnic. Fire ~gă. 3) rar Care nu are nici un sens; care este fără noimă; nerod. Spaimă ~gă. /<sl. netengu

NĂUC ~că (~ci, ~ce) și substantival 1) Care nu poate judeca limpede, fiind într-o stare de tulburare temporară (din cauza fricii, somnului, băuturii etc.); buimac; zăpăcit; bezmetic. 2) (despre persoane sau despre manifestările lor) Care vădește lipsă de inteligență; prost; neghiob; tâmp; tont; nătărău; nătâng; netot; nerod; stupid. /<sl. neuku

NEROD ~oadă (~ozi, ~oade) și substantival 1) (despre persoane sau despre manifestările lor) Care vădește lipsă de inteligență; prost; neghiob; tont; nătărău; nătâng; tâmp; netot; năuc; stupid. 2) Care nu are nici un sens; care este fără noimă; prostesc; stupid; nătâng. /<bulg. neroda

NETOT ~oată (~oți, ~oate) și substantival (despre persoane sau despre manifestările lor) Care vădește lipsă de inteligență; prost; neghiob; nerod; tâmp; tont; nătâng; năuc; stupid. /ne- + tot

TÂMP ~ă (~i, ~e) 1) și substantival rar (despre persoane sau despre manifestările lor) Care vădește lipsă de inteligență; prost; neghiob; tont; nătărău; nătâng; netot; nerod; stupid; năuc. 2) reg. (despre obiecte de tăiat) Care are tăișul sau vârful ros și nu mai taie. /<sl. tonpu

TONT toantă (tonți, toante) și substantival (despre persoane sau despre manifestările lor) Care vădește lipsă de inteligență; prost; neghiob; tâmp; nătărău; netot; nerod; stupid; năuc; nătâng; tălălău. /Orig. nec.

NEPRICEPUT, -Ă, nepricepuți, -te, adj. 1. Care nu poate fi priceput, care nu este înțeles; neînțeles; enigmatic. Și cînd șoptesc cu voce mută Poema cea nepricepută, Trăsar. MACEDONSKI, O. I 32. În inima lui zace un dor nepriceput. ALECSANDRI, P. III 371. 2. (Despre persoane) Care nu se pricepe la ceva; neîndemînatic, stîngaci; prost. Tu, cu pînea și cuțitul Mori flămînd, nepriceput! COȘBUC, P. I 52. Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut?! CREANGĂ, P. 88. ◊ (Substantivat) Stăi, nepriceputule! că buzduganul ista îl avem lăsat moștenire. CREANGĂ, P. 57.

varză sf [At: PSALT. HUR. 30^v/19 / V: (îrg) vea~ / Pl: verze, (reg) verzi / E: ml virdia (< viridia)] 1 (Înv; lpl) Verdeață. 2 (Înv; lpl) Plante¹. 3 (Înv; lpl) Ierburi. 4 (Mar; lpl) Legume. 5 (Trs; lpl) Buruieni folosite ca nutreț. 6 (Buc; Mol; lpl) Mâncare făcută mai ales din frunze tocate de lobodă, știr³ și sfeclă, fierte și drese de obicei cu ou sau cu smântână. 7 (Reg; lpl) Fiertură de plante¹ sălbatice (hamei, urzici, scaieți etc.). 8 (Șîc ~-albă, ~-(cu)-căpățână, ~-de-grădină, ~-văratică, ~-de-toamnă, ~-de-iarnă, ~-creață) Plantă erbacee din familia cruciferelor cu frunze mari, groase și ondulate, care se învelesc unele pe altele formând o căpățână compactă, folosită în alimentație Si: (reg) curechi (Brassica oleracea). 9 (Șîc ~-roșie) Plantă erbacee din familia cruciferelor asemănătoare cu varza (8), cu frunzele roșii-violacee, folosită în alimentație, mai ales sub formă de salată (Brassica oleracea rubra). 10 (Șîc ~-creață, ~-nemțească, ~-de-vară, reg, ~-chel, ~-bășicată) Plantă erbacee din familia cruciferelor cu frunze crețe, de culoare verde-gălbuie, care formează o căpățână afânată și care se folosește în alimentație Si: (reg) chel (Brassica oleracea sabauda). 11 (Șîc ~-de-Bruxelles) Plantă erbacee din familia cruciferelor cu tulpina înaltă până la un metru, de la care se consumă mai ales mugurii formați la subsuoara frunzelor Si: curechi-mărunțel, verzișoare (15) (Brassica oleracea gemmifera). 12 (Șîc ~-furajeră, ~-de-nutreț, ~-de-frunze, ~-de-vite, ~-creață, ~-nemțească-creață) Plantă erbacee din familia cruciferelor cu tulpina înaltă până la doi metri, ale cărei frunze sunt folosite ca nutreț (Brassica oleracea acephala). 13-15 (Prc) Căpățână de varză (8-10). 16 (Prc) Mugure comestibil al verzei-de-Bruxelles. 17 (D. oameni; îe) (A fi) ca o ~ învelită (A fi) închis în sine. 18 (Îe) A se înfoia (sau a crește în lături) ca ~za A se îngâmfa. 19 (Îe) A împăca (și) capra și ~za sau a împăca capra cu ~za A mulțumi și pe unul și pe altul. 20 (Îae) A împăca două interese opuse. 21 (Reg; îe) A se împăca ca capra cu ~za A fi în relații proaste. 22 (Îae) A nu se putea înțelege unul cu altul. 23 (Bot; reg; îe) ~-de-stâncă Urechelniță (Sempervivum tectorum). 24 (Bot; reg; îac) Rujă (Sedum rosea). 25 (Îc) ~-de-mare Plantă cu tulpina dreaptă, ramificată, cu frunze mari și groase, cu flori albe sau trandafirii, care crește pe nisipurile de pe malul mării (Crambe maritima). 26 (Îc) ~-iepurelui Plantă erbacee cu flori galbene-aurii și cu fructe achene Si: curechi-de-munte (Ligularia glauca). 27 Frunze de varză (8), de obicei tocate în șuvițe subțiri, care servesc la prepararea unor mâncăruri sau care se pun la murat. 28 (Adesea determinat prin „acră”) Frunze tocate sau căpățâni de varză (8) murate. 29 (Pex; adesea însoțit de determinări) Mâncare preparată din frunze de varză (8) (murată). 30 (Trs; îs) ~ umplută sau ~ cu găluște Sarmale. 31 (Trs; îs) Banii verzelor Bani care se adună de la nuntași după jocul miresei. 32 (Îe) A face ~ (ceva sau pe cineva) A tăia în bucățele. 33 (Mun; îae) A bate zdravăn. 34 (Mun; îae) A reduce (pe cineva) la tăcere. 35 (Mun; îae) A răvăși. 36 (Mun; îae) A învălmăși. 37 (Fam; d. cărți, caiete etc.; îe) A (se) face (sau a ajunge, a fi) ~ A (se) deteriora. 38 (Fam; îe) A o face ~ sau a face o ~ A suporta un eșec. 39 (Mun; îe) A o da (dracului) de la ~ A încurca lucrurile din capul locului. 40 (Mun; îae) A abandona o lucrare înainte de a porni. 41 (Reg; d. oameni; îe) (A fi) bun de făcut cu ~ (A fi) prost. 42 (Reg; d. obiecte; îae) (A fi) de proastă calitate. 43 (Reg; îe) E murat în ~ acră Se spune despre o persoană care a fost bătută zdravăn.

A SCÂRȚÂI scârțâi intranz. 1) (despre obiecte) A produce un zgomot ascuțit, strident, neplăcut în urma frecării sau apăsării. Scârțâie zăpada sub picioare. Scârțâie încălțămintea. ◊ ~ ușa cuiva a sâcâi pe cineva cu una și aceeași rugăminte. 2) (despre care încărcate) A merge anevoios, producând un zgomot caracteristic, cauzat de povara încărcăturii. 3) (mai ales despre insecte) A scoate sunete asemănătoare celor produse prin frecarea a două obiecte. 4) fig. (despre instrumente muzicale sau despre interpreți) A produce sunete stridente și supărătoare. ~ din vioară. 5) pop. (despre mecanisme) A funcționa prost. 6) fig. (despre acțiuni sau despre activități) A se desfășura încet și anevoios. 7) (despre persoane) A o duce rău cu sănătatea. /scârț + suf. ~âi

NĂVLEG, -EAGĂ, năvlegi, -e, s. m. și f. (Regional) Persoană înapoiată mintal; prost, tont. Se amestecă în vorbă Dumitrache, năvlegul. STANCU, D. 15. ♦ (Adjectival, despre părți ale corpului) Bolnav, beteag. Se poate trăi și cu un picior năvleg. STANCU, D. 321.

STUPID ~dă (~zi, ~de) 1) Care este lipsit de logică; fără rost; absurd; inept; alogic; aberant. Moarte ~dă. 2) și substantival (despre persoane și despre manifestările lor) Care denotă lipsă de inteligență; neghiob; tâmp; nerod; netot; nătărău; prost; tont; năuc. /<fr. stupide, lat. stupidus

BUTAC ~că (~ci, ~ce) pop. 1) și substantival (despre animale cornute) Care are coarne scurte și groase. 2) fig. fam. (despre persoane) Care vădește lipsă de inteligență; greu de cap; neghiob; netot; nătâng; nătărău; năuc; nerod; prost; tâmp; tont. /<ung. buta

NĂVÎRC, -Ă adj. (Regional; despre oameni) 1. Mare și prost; prostălău, nătărău (I). Cf. pascu, s. 206. ♦ (Substantivat, f.) Epitet pentru o persoană lipsită de inteligență, idioată. Cf. l. rom. 1959, nr. 3, 66, alr sn v h 1 240/2. 2. Care nu poate vorbi și auzi bine (Mățău-Cîmpulung). Cf. coman, gl. 3. Care se mișcă greoi (Mățău-Cîmpulung). Cf. coman, gl. – Pl.: năvîrci. – Și: nevîrc, -ă adj. l. rom. 1959, nr. 3, 66. – Etimologia necunoscută.

PĂCĂTOS² ~oasă (~oși, ~oase) și substantival 1) (despre persoane) Care are (multe) păcate; cu (multe) păcate. 2) (despre persoane) Care duce lipsă de mijloace de existență; nevoiaș; sărac; sărman; mizer. 3) Care este de calitate proastă; cu (multe) defecte. Producție ~oasă. /păcat + suf. ~os

judecat², ~ă a [At: HAMANGIU, C. C. 299 / Pl: ~ați, ~e / E: judeca] 1 (D. o cauză) Asupra căruia s-a dat o hotărâre judecătorească. 2 (Îs) Lucru ~ Caz asupra căruia s-a dat o hotărâre judiciară definitivă. 3 (D. un litigiu) Soluționat. 4 (D. oameni) Condamnat. 5 (D. un lucru) Gândit. 6 De care s-a ținut seama. 7 Considerat drept... 8 Hotărât. 9 Apreciat. 10 Calificat. 11 (D. un lucru) Asupra căruia s-a format o părere. 12 Criticat. 13 Cenzurat. 14 Care are o părere proastă despre sine sau despre un lucru. 15 (D. un lucru) Gândit într-un anumit fel. 16 (D. o persoană) Tras la răspundere. 17 (Pex) Certat. 18 (Înv) Bătut. 19 (Trs) Conținut.

înghiți vt [At: COD. VOR. 163/14 / V: (cscj) ~ța / Pzi: înghit, (rar) înghiț, ~țesc / E: ml inglutire] 1 A face să treacă mâncarea, băutura etc. în stomac, prin faringe și esofag. 2 (Pex) A mânca. 3 A devora. 4 (Îe) ~ghite câlți! E un escroc. 5 (Îe) A ~ hapul (gălușca, gutuia) sau a o ~ A suporta sau a face să suporte o neplăcere fără să crâcnească. 6 (Îae) A fi păcălit de cineva. 7 (Îe) A ~ în sec (sau în gol sau uscat) A înghiți fără să existe în gură mâncare sau băutură. 8 (Fig; îae) A nu se putea împărtăși din ceva. 9 (Îe) A ~ cu noduri A mânca cu greutate, de supărare. 10 (Îe) A ~ rău (sau strâmb ori pe stearpa) A se îneca. 11 (Pop; îe) A-i veni cuiva să ~ghită pe cineva de bucurie A-și manifesta o mare bucurie, afecțiune etc. 12 (Fam; îe) A ~ pe cineva din ochi sau cu ochii A nu se mai sătura privind pe cineva. 13 (D. persoane; îe) A nu ~ (pe cineva) A nu putea suferi pe cineva. 14 (Îae) A avea păreri proaste despre cineva. 15 (Îae) A nu adopta principiile cuiva. 16 (Îae) A nu admite să i se impună ceva. 17 (Fig) A risipi averea cuiva. 18 A citi repede și cu pasiune o carte, un text scris. 19 (Îe) L-a ~t pământul (sau mormântul) A murit. 20 (Îae) A dispărut. 21 (Fig: d. pământ, apă etc.) A face să dispară ceva cuprinzând în sine. 22 (Rar) A învălui din toate părțile. 23 (C. i. cuvintele) A nu putea vorbi din cauza emoției. 24 A omite cuvinte sau silabe, din cauza unui defect de vorbire. 25 A nu spune ceea ce ar fi vrut să spună. 26 (Îe) A-și ~ lacrimile (sau plânsul) A-și stăpâni plânsul. 27 (Îae) A reprima izbucnirea unui sentiment. 28 A răbda fără ripostă o necuviință, o insultă. 29 (Îe) A ~ noduri A suporta cu necaz o durere, o umilință etc. 30 (Îe) A-și ~ necazul sau amarul A îndura un necaz, o durere. 31 (Îe) ~ghite Agachi! A face un lucru silit. 32 (Îae) A fi nevoit să rabzi ironiile altuia. 33 (Îe) A o ~ A rămâne păcălit. 34 (Pan) A inhala adânc aer, fum etc. 35 A se îmbiba de un lichid Si: a absorbi.

IDIOT ~oată (~oți, ~oate) și substantival (despre persoane) 1) Care suferă de idioție; cu capacități mintale foarte reduse; imbecil; cretin. 2) Care vădește lipsă de inteligență; prost; neghiob; tâmpit; stupid; nerod; netot. [Sil. -di-ot] /<fr. idiot

ÎNGUST ~stă (~ști, ~ste) 1) (în opoziție cu lat) Care are lățime mică; care nu este lat; strâmt. Stradă ~stă. Talie ~stă. 2) (despre persoane și despre manifestările lor) Care vădește lipsă de orizont; mărginit; limitat. Vederi ~ste. Interese ~ste. ◊ ~ la minte prost. /<lat. angustus

alege [At: COD. VOR. 3/12 / Pzi: aleg / Ps: alesei, (îvp) aleș(u) / Par: ales / E: ml allegere ( = eligere)] (Construit adesea cu pp din, dintre, de la, în, între, de) 1 vt A separa ceva sau pe cineva dintre alte lucruri sau ființe. 2 vt A despărți ceva în două sau în mai multe părți. 3 vt (Îe) A ~ cărare A despărți părul în două părți cu pieptenele. 4 vt (Jur; înv; d. moșii) A hotărnici. 5 vr (D. ființe) A se desprinde dintr-o mulțime. 6 vr (Pop; îe) Alege-te! Dă-te în lături! 7-8 vtr (D. ființe) A (se) împărți, formând mai multe grupe. 9 vr (D. animale) A se răzleți. 10 vr (D. materii solide) A ieși la suprafața unui lichid (în urma unui proces chimic sau fizic). 11-12 vtr (Pop) A (se) deosebi dintre alții Si: a (se) distinge. 13 vt (Pop) A discerne. 14 vt (Pop) A înțelege. 15 vt (Pop; îe) A-i ~ cuiva ceva (din vorbe, din răspuns etc.) A înțelege clar ce spune cineva. 16 vt (Îae) A sesiza intențiile cuiva. 17 vru (Înv; îe) A i se ~ cuiva ceva A înțelege ceva. 18 vi (înv; îe) A ~ de ceva A face deosebire între diferite lucruri. 19-20 vi (Îae) A vorbi (sau a scrie) deosebit despre ceva. 21 vt (D. țesături) A țese în (sau cu) flori ori desene (în diferite culori). 22 vt (D. boabele plantelor leguminoase, semințe etc.) A curăța prin selecție. 23 vt A căuta. 24 vt (Îe) A ~ pe (sau de pe) sprânceană A selecta ce este mai bun, mai valoros dintr-un anumit punct de vedere. 25 vt (Îe) A ales până a cules Se spune despre persoanele pretențioase, care se decid greu (în alegerea unui lucru), iar în final optează pentru o soluție proastă. 26 vt A găsi. 27 vt (Șîlv, înv, a ~ mai vârtos sau, pop, a ~ mai bine) A prefera ceva sau pe cineva. 28 vt (Șal) A părtini. 29 vt A-și fixa preferințele asupra unui fapt sau asupra unei persoane. 30 vt (Spc) A desemna pe cineva prin vot Si: a vota. 31 vrp (îfm) A-și depune candidatura pentru a fi desemnat prin vot pentru o funcție (primar, deputat etc.). 32 vt (Jur; înv) A decide. 33 vt (Pop; îe) Urma alege! în final se decid lucrurile. 34 vt (Îae) La final se va hotărî cine a avut dreptate. 35 vt (Pop; îe) Clopotul ~ Averea unei persoane se va cunoaște după moartea acesteia. 36 vt (Înv; îe) A ~ într-un sfat A decide unanim. 37 vt (Înv; îe) A ~ cu sfatul sau a-și ~ sfat să... A decide în urma unei consfătuiri. 38 vt (Înv; îe) A se ~ pricina asupra cuiva A face pe cineva responsabil, vinovat de ceva. 39 vr A se hotărî. 40 vr A se dezvălui. 41 vr A se termina într-un fel sau în altul. 42 vru A se ~ să... A fi hotărât de soartă să... Si: a fi menit să..., (pop) a fi ursit să... 43 vru (Îvp; îe) A i se ~ cuiva (din două una sau într-un fel sau altul sau la un fel) A se sfârși într-un fel sau altul. 44 vru (Îae) A se decide ceva pentru cineva. 45 vrim (Îe) Aleagă-se! Fie ce-o fi! 46-47 vrim (Îe) A (nu) i se ~ cuiva de ceva A (nu) mai avea dispoziția (vremea) să... 48 vr (Îvp; îe) A se ~ cineva ceva A deveni. 49 vr (Îe; de obicei în construcții interogative sau exclamative) A se ~ de (sau din) ceva sau cineva A ajunge într-o anumită situație (rea). 50 vr (Îe) A nu se ~ nimic de ceva sau cineva A nu rezulta nimic. 51 vr (Îe) A se ~ praf și pulbere (scrum, cenușă) sau a se ~ praful de cineva (sau de ceva) A se distruge complet. 52 vr (Îe) A se ~ cu ceva (din...) A rămâne cu ceva de pe urma unei acțiuni, a unei împrejurări etc. 53 vr (Îae) A profita de o ocazie.

ALEGE A alege cărare = A despărți părul în două cu pieptenele: Acu mă uit în oglindă și, cu pieptenele, îmi aleg o cărare dreaptă, foarte dreaptă. (MIHAIL SADOVEANU) A alege (sau a se uni) într-un sfat ori la sfat (înv.) = A decide unanim: Și unindu-se la sfat, / Toți pe bou l-au osândit / Și în tavă l-au trântit, / Măcar că făr' să-l mai frigă, ei de crud l-au ospătat. (CONSTANTIN STAMATI) A alege pe (sau de pe) sprânceană = A selecta ce este mai bun, mai valoros dintr-un anumit punct de vedere: Rămânând de tânăr singur în București, de capul meu, mă ferisem să intru-n cârd cu oricine, așa că din restrânsul cerc al cunoștințelor mele, alese toate pe sprânceană, Gorică Pirgu n-ar fi făcut niciodată parte […] (MATEIU I. CARAGIALE) Mai întâi are să vie țarul rusesc − și are să iasă la paradă ocolit de 600 de cavaleri închivărați [chivără = coif muscălesc] și împintenați, tot unul și unul, aleși pe sprânceană din toată împărăția lui […] (I. L. CARAGIALE) A i se alege cuiva (din două una sau într-un fel sau altul sau la un fel) (îvp.) = A se sfârși într-un fel sau altul; a se decide ceva pentru cineva: − Trebuie să alegi una din două: ori să fii cu copiii tăi, ori să fii cu mine. (P. ISPIRESCU) A nu se (mai) alege nimic (de ceva sau de cineva) = A nu se obține niciun rezultat, a se distruge; a se face una cu pământul; a nu realiza nimic în viață: Pe loc te-ar și face turtă, că nimic nu s-ar alege din tine. (POP.) Nu s-a ales nimic de capul lui. A (nu) se alege (sau a nu rămâne) (decât) praf(ul) (sau praf(ul) și pulbere(a), sau praf(ul) și cenușa, praf(ul) și țărâna) (de cineva sau de ceva) = A fi zdrobit, nimicit, ucis; a nu mai rămâne nimic (din cineva sau ceva): Nu se mai alese nici praful de dânsa. (P. ISPIRESCU) Praf și țărână rămase și din fata cea mai mare a zmeului. (IDEM) Dacă ne scapi, aleagă-se praful de casa mea, să vină armata să-i pună foc [...] (MIRCEA DANELIUC) A se alege (numai) scrumul (și fumul) (sau scrumul și cenușa, fum și scrum, scrum și cenușă) (din ceva sau din cineva) = A se distruge (prin foc), a nu mai rămâne nimic (din ceva sau din cineva): Mai bine le dăm foc, să se aleagă scrum și cenușă din tot neamul lor! (LIVIU REBREANU) Țigănie, biet sălaș, / se tot duc cei poterași; / pe ei îi înghite drumul, / de tine s-a ales scrumul. (M. R. PARASCHIVESCU) Un mitocan, mă rog! Zice că e negustor, alege-s-ar praful! (I. L. CARAGIALE) A se alege cu ceva (din...) = A rămâne cu ceva de pe urma unei acțiuni, a unei împrejurări; a profita de o ocazie: Dintr-o păreche de boi, m-am ales c-o pungă! (ION CREANGĂ) Nu m-am jurat? N-am plâns? Cu ce m-am ales? (I. L. CARAGIALE) A se alege la un (sau într-un) fel = A ajunge într-o situație clară; a se clarifica, a se lămuri (lucrurile): Abia aștept să se aleagă într-un fel și să se mântuie. (POP.) A se alege pricina asupra cuiva (înv.) = A face pe cineva responsabil, vinovat de ceva: Întâi și-ntâi, a pus înadins pe feciorii boierești să-mi caute pricină și să mă aducă la sapă de lemn. (ION CREANGĂ) Aleagă-se! = Fie ce-o fi!: Aleagă-se! Nu mai suport, voi face cum știu eu că e mai bine. Alege-te! (pop.) = Dă-te în lături!: Să nu te mai văd niciodată! Alege-te! A ales până a cules = Se spune despre persoanele pretențioase, care se decid greu (în alegerea unui lucru), iar în final optează pentru o soluție proastă: Eu gândesc că tot om alege, om alege, pân-om culege. (ION CREANGĂ) Urma alege! (pop.) = În final se decid lucrurile, sfârșitul este hotărâtor:Urma alege! Viitorul e al celor care știu să lupte și nu se predau... (CEZAR PETRESCU) Auzind Fătul-babei cuvintele fetei, au chitit în sine: Bine, bine! Om vedea! Urma va alege! (I. G. SBIERA)

MIZERABIL ~ă (~i, ~e) 1) și substantival (despre persoane) Care este în stare să comită fapte nedemne; mârșav; netrebnic; infam; josnic; nemernic. 2) Care este de calitate proastă; lipsit de valoare. 3) Care trăiește în mizerie; în stare de sărăcie. /<fr. misérable

INFECT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre aer) Care este greu de respirat; cu miros greu; viciat; stricat; puturos. 2) (despre persoane și manifestările lor) Care provoacă dezgust (prin aspectul exterior neîngrijit sau caracterul josnic); desgustător; neîngrijit; repugnant. 3) (despre obiecte) Care este de proastă calitate; rău; necalitativ. /<fr. infect, lat. infectus

judeca [At: PSALT. SCH. 98/13 / V: ~dica / Pzi: judec / E: ml judico, -are] 1 vt A examina o cauză sau o persoană în calitate de judecător și da o hotărâre judiciară. 2 vt (Pex) A soluționa un litigiu. 3 vt (Spc; d. Dumnezeu) A decide cine va intra în Rai și cine în Iad. 4-5 vti A (se) pronunța în calitate de judecător sau arbitru. 6 vt A condamna pe cineva. 7 vrr A fi în proces cu cineva. 8 vt A fi starostele unei cete de colindători. 9-10 vti A-și forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare împrejurările, urmările etc. Si: a chibzui, a discerne. 11-12 vtr A-și face socoteala. 13 vi A ține seama. 14-15 vir A-și da seama de ceva. 16 vt A considera drept. 17-18 vti A (se) ajunge la concluzia că... 19 vi A hotărî. 20-21 vti A-și forma o părere despre cineva sau ceva Si: a aprecia. 22 vt A califica. 23 vt (Îe) A ~ pe alții după sine A-i considera pe alții în funcție de propriul caracter. 24 vt (Îe) A ~ bine despre sine A avea o părere bună despre propria persoană. 25-26 vti A-și exprima o opinie despre ceva. 27 vt (Fig) A cenzura. 28 vt A critica ceva. 29 vr A avea o părere proastă despre ceva sau despre sine. 30-31 vtr A (se) condamna. 32 vi A gândi într-un anume fel. 33 vt A trage la răspundere pe cineva. 34 vt (Pex) A certa. 35 vt (Înv) A-i trage cuiva o bătaie. 36 vt (Trs) A conține.

ȘTI, știu, vb. IV. I. Tranz. (Urmat de un complement direct sau de o propoziție completivă; folosit și absolut) 1. A avea cunoștință (despre ceva), a cunoaște (ceva). De-ar ști mama! Vai, să știe Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie! COȘBUC, P. I 105. Era odată un boier tare bogat, care nici nu știa sama bogăției sale. SBIERA, P. 139. Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Nu știai sau ai uitat cum că la vînătorie, ca și la multe altele, eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (Familiar, în construcții negative, urmat mai ales de «ce», la prez. ind. pers. 1 sg. în forma redusă -ș) Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ș’ ce-avea, era turbat rău de tot. CARAGIALE, O. I 55. Inimioară cu suspin Mult mai plîngi și-mi faci venin, Nu-ș cînd te-oi vedea rîzînd. ȘEZ. XXI 50. ♦ Expr. Nu știu, n-am văzut = sînt cu totul străin (de ceva), nu cunosc nimic, nu am idee ție nimic. A ști ce știi sau las’ că știu eu = a cunoaște foarte bine situația, a avea toate motivele să..., a avea motivele sale pentru... Se vede că știa ea ce știa. ISPIRESCU, U. 5. Ia lasă-mă, jupîneasă, cu cărțile cele a d-voastre în pace, că eu știu ce știu eu. CREANGĂ, P. 118. Rămîneți voi cu-mpăratul, Ostași, dragii mei, Că eu știu ce știu. TEODORESCU, P. P. 112. Tu știi una, eu știu mai multe = eu cunosc mai multe în legătură cu aceasta, am mai multe motive decît tine să... A ști în ce apă se scaldă cineva v. apă (I 2). A ști ce-i (sau cît îi) face sau plătește (cuiva) pielea = a ști ce fel de om este cineva, a avea idee de ce poate cineva. Taci că știu cît îți face pielea. CĂLINESCU, E. O. II 246. Știi ce? (sau știi ceva, știi una?)= fii atent la ce-ți spun. Stăpîne, știi ce? Culcă-te și te odihnește și mîni demineață vom vorbi amîndoi. CREANGĂ, P. 158. Florico, știi una? ALECSANDRI, T. II 896. ◊ Intranz. De aceasta nu știa altul nime, fără numai cerbul. SBIERA, P. 175. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. (Poetic) Numai luna și c-o stea Știe de durerea mea. MARIAN, Î. 44. (Expr.) A-i ști cuiva de știre v. știre (1). A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Nu-ți mai știu de urmă ție. ȘEZ. V 89. Pe cît (sau după cît) știu = după informațiile pe care le am, după cunoștința mea. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ♦ A avea cunoștință de existența unui lucru; a se orienta bine într-un anumit loc, a cunoaște bine ceva. Eu știu munții, dar mai bine Mă știu ei întregi pe mine. COȘBUC, P. II 169. Acolo eu știu o viță care face niște struguri gustoși. ISPIRESCU, U. 96. Trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Haideți, copii, după mine, Că știu calea-n codru bine. ALECSANDRI, P. P. 156. ♦ Refl. A se considera, a se crede. Eu mă știam că sînt legată numai cu prietenie. CONACHI, P. 82. 2. A lua cunoștință de ceva, a prinde de veste, a afla, a auzi. Să știi că pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea. ISPIRESCU, L. 5. Mătușă, de mi-i face acest bine, atunci să știi că ai să ai și mai mult de la mine. CREANGĂ, P. 171. Și să știi că-s sănătos. EMINESCU, O. I 149. La una i-am zis să vie, Ceialaltă să nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 73. ◊ Expr. (Așa) să știi (sau să știți)! = formulă prin care i se spune cuiva ceva cu toată hotărîrea, pe un ton aproape poruncitor. Așa, să știți. Nu mai dau pe datorie. STANCU, D. 121. Numai cînd veți vîrî tot pămîntul în buzunar, numai atunci veți fura și banii mei. Așa să știți! Așa! DELAVRANCEA, la TDRG. 3. A cunoaște pe cineva, a avea cunoștință unde se află, ce face, ce fel de om este. Ești vulpe bătrînă, las’ că te știu eu. CĂLINESCU, E. O. II 178. Ciobănaș la oi am fost, Fetele nu mă cunosc; Iar la vară de-oi mai fi, Nici atîta nu m-or ști. ȘEZ. I 212. Pînă cînd nu te știam, Unde mă culcam, dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ (Urmat de un nume predicativ sau de o propoziție predicativă) O știau cît de bună este la inimă. RETEGANUL, P. II 30. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că demult îți făceam feliul. CREANGĂ, P. 236. Crezi că te-aș fi ales de discipul al meu, de nu te știam vrednic și adînc? EMINESCU, N. 54. Mă știai om cinstit Și cu bani agonisit, De simbrie neplătit. TEODORESCU, P. P. 598. Pînă nu stai cu omul în casă, nu-l știi cum este. ♦ Refl. (Uneori urmat de un nume predicativ) A se cunoaște pe sine, a avea conștiința că este într-un anumit fel. Aleodor se știa vinovat. ISPIRESCU, L. 43. Codre, vei avea păcat Cumva de mă-i da legat, Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. A se ști cu musca pe căciulă v. căciulă. ♦ Refl. A se pomeni, a se vedea (într-un anumit fel). Numai cu chef să mă știu. ȘEZ. IV 231. Decît cu drăguța proastă, Mai bine la oi pe coastă, C-oi tăia cîte-o nuia Și m-oi ști fără de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 453. ♦ Refl. reciproc. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine. COȘBUC, P. I 77. Se știau de tinerei, De pe cînd erau copii. PĂUN-PINCIO, P. 51. II. Intranz. 1. A ține seamă de ceva, a lua în seamă, a băga de seamă. Părinte, te-am așteptat destul, iacă o trecut vadeaua și mie-mi trebuiesc numaidecît banii, eu nu știu, dau hîrtie la judecată. VLAHUȚĂ, la TDRG. De descîntece rîia nu știe. ȘEZ. II 70. A venit o grea urgie Ce de dragoste nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ♦ A asculta, a avea teamă sau respect de cineva. Șoimuleț, pui de romîn, Ce nu știe de stăpîn, Nici nu bei, nici nu mănînci. Ce stai pe gînduri adînci? ALECSANDRI, P. P. 149. ◊ Expr. (Rar) A ști de dragul cuiva = a iubi pe cineva, a face pe placul cuiva. De dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. A ști de frică (sau de frica cuiva) v. frică. ◊ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept. Necruțînd nimica-n lume, neștiind nimica sfînt, Uităm că viața-i o punte dintre leagăn și mormînt. HASDEU, R. V. 167. Lumea de stăpîn îl știe. VĂCĂRESCU, P. 6. ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva, a se înfrupta din ceva, a duce grija cuiva sau a ceva. N-au mai știut de vrun năcaz ori supărare. RETEGANUL, P. II 35. Și să nu mai știu de rău. HODOȘ, P. P. 78. Să nu știu de scîrbă-n lume. ȘEZ. II 46. Zile bune n-am avut, De dulceață n-am știut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. 2. A se interesa (de cineva sau de ceva), a avea grija cuiva (sau a ceva), a se îngriji de... Nu mai știi de mine. EMINESCU, O. I 128. Dar de murgu cin’ să-mi știe? ȘEZ. I 288. ◊ Tranz. Că-ți vine, lele, bărbatul! – Las’ să vie, naiba-l știe, Fi-i-ar calea tot pustie! TEODORESCU, P. P. 341. III. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A poseda cunoștințe speciale într-un domeniu, a stăpîni o știință, o artă, a fi instruit într-o anumită ramură, într-o anumită tehnică. [Tată-său] o învăța tot ce trebuia să știe un viteaz. ISPIRESCU, L. 13. Fiindcă știa bine treaba moșitului, lă purcelul, îl scaldă. CREANGĂ, P. 76. Ș-a strîns... Vro trei babe bătrîne Care știu rîndul la pîne. ALECSANDRI, P. P. 388. ◊ (Urmat de verbe la infinitiv, precedate de obicei de prep. «a») Știți toarce, coase, țese. ISPIRESCU, L. 12. Păcat că nu știu a ceti. NEGRUZZI, S. I 59. Din cîți ne aflăm aice, nu știe a cîrmi unul macar. DRĂGHICI, R. 25. Vai de min’ ce-mi place mie. Badea care știe-a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu, a fi foarte învățat. S-a împrumutat iarna cealaltă la Toma Ocî. Știe carte. I-a dat poliță iscălită la mînă cîrciumarului. STANCU, D. 100. I-adevărat, domnule Gheorghidiu, că d-ta știi atît de multă carte? CAMIL PETRESCU, U. N. 63. Pe acesta l-a chemat Și așa l-a întrebat: Știi carte, Cumnate? TEODORESCU, P. P. 263. Cine știe carte are patru ochi. A nu ști buche (bechi sau boabă) v. c. A ști și toaca în cer = a fi atoatecunoscător, a fi foarte învățat. Îmi scrie că știe și toaca-n cer. DELAVRANCEA, O. II 36. A ști lecția (sau rolul) = a cunoaște bine lecția (sau rolul). A ști (ceva) pe degete v. deget. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa) = a putea reproduce întocmai, din memorie. Știa pe dinafară strofe întregi din Alecsandri, poetul lui favorit. CĂLINESCU, E. 113. Tot mai citesc măiastra-ți carte, Deși ți-o știu pe dinafară. VLAHUȚĂ, O. A. 49. Învățase carte la dascălul Pascal... ce știa toată Alexandria pe de rost. NEGRUZZI, S. I 246. (Fig.) Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. ♦ (Urmat de determinări indicînd o anumită limbă) A vorbi și a înțelege (o anumită limbă). Oare știe franțuzește? EMINESCU, N. 43. Parcă nu prea știe franțuzește. ALECSANDRI, T. I 47. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie într-o anumită. împrejurare. Acum fă ce știi, eu nu mă mai amestec. RETEGANUL, P. II 10. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. Nu știu cum să fac. CREANGĂ, P. 203. Neștiind cum s-o mingii, am început și eu a plînge. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) (mai) facă = a nu mai găsi nici o soluție (după ce au fost încercate mai multe) pentru a ieși dintr-o încurcătură. Nu mai știa ce să facă, ca să mulțumească lui Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 19. Ce să știu (știi etc.) sau (refl.) (să) mă știu (știi etc.) face = cum să fac (faci etc.), cum să procedez? Umblă feciorii mei toată ziulița, fără să afle undeva capătul pădurii, iar cînd fu seară, erau chiar în locul de unde plecase dimineața. Ce să știe face? RETEGANUL, P. II 71. Ce mă știu eu face și de unde să-ți aduc eu herghelia? ISPIRESCU, L. 27. Ce o să mă știu eu face cînd va veni tristul timp ca ele să se vestejească. NEGRUZZI, S. I 99. (Cu o topică mai puțin obișnuită) El... s-a logodit și d-atunci n-am pace, Nu mă știu ce face. TEODORESCU, P. P. 661. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... Cînd a văzut pe Maica, nu mai știa ce să facă de bucurie, CREANGĂ, P. 135. A nu ști de unde s-o apuci = a nu te pricepe de unde să începi un lucru. Știu eu? exprimă o îndoială, o nesiguranță, o șovăire. Apoi dă... știu eu? Dac’ a vini bărbatu-meu? ALECSANDRI, T. I 264. 2. A putea, a fi în stare (să facă ceva). Am întîrziat? – Nu, dar eu nu știu să aștept. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Să fi scris el?... N-aș ști ce să zic. DELAVRANCEA, O. II 184. De-a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți, Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți. EMINESCU, O. I 133. Căpitane, căpitane, Pe drum nu le duce tare Că-s răgute tinerele Și pe drum nu prea știu mere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Cu repetarea complementului) De ce m-ai știut tu minți pe mine? RETEGANUL, P. I 44. ♦ A fi hotărît (a face ceva). Nu știu la care voi merge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. Nu știu ce l-oi face, Ca să-l las acas’ nu-mi place. id. ib. 53. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărîre; a fi nedecis, șovăitor. A ști una și bună v. bun⁴ (III 5). 3. A ține minte, a-și aduce aminte; a-și aminti. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. ◊ Expr. A nu-i mai ști (cuiva) de nume v. nume. Cine (mai) știe v. cine. ♦ A avea în minte, a păstra în amintire. Acea culme înverzită O revăd precum o știu... Mi-a văzut copilăria... Mînă, mînă, surugiu. MACEDONSKI, O. I 8. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. Dintr-o dată am știut cu cine am de-a face. GALACTION, O. I 94. Mergea Ivan fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. Te-ntreb într-un tîrziu, Uitîndu-mă la tine, privind fără să știu: La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. Nu știu, mîndră, ce-i asta: Ori iubesc alta ori ba, Pe tin’ nu te pot uita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a nu suferi provocarea cuiva, a riposta îndată. Așa e țăranul: nu prea știe multe. CREANGĂ, A. 151. A nu (mai) ști unde-i e capul (sau a nu-și mai ști capului) = a fi copleșit (de preocupări, de senzații). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi = se prea poate, nu poți fi sigur (că nu e așa). De frica ocnei s-a răznit Și-i dus de-atunci. Mai știu și eu! Așa i-a fost menit. COȘBUC, P. I 230. Mai știu eu!... Poate ori dumnezeu, ori dracul i-a dat în gînd, ieri noapte, de una ca asta. CREANGĂ, P. 75. Mai știi păcatul, poate să-ți iasă înainte vrun iepure, ceva. id. ib. 187. Spune babei ce te chinuiește; că de unde știi, poate să-ți ajute și ea ceva. id. ib. 189. (Pronumele personal purtînd accentul în frază) El (ea etc.) știe (cum sau ce face), exprimă mirarea (sau admirația) față de acțiunile neobișnuite sau inexplicabile ale cuiva. Și acela, el știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa, cîte puține, de poftă. CREANGĂ, P. 211. [Scaraoschi] se vîră, el știe cum și pe unde, în odaie la Ivan. id. ib. 303. Nu știu cum = cumva, în mod inexplicabil. A fost Cuminte om, dar nu știu cum Așa i-a mers de prost! COȘBUC, P. I 229. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum, îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. ◊ (Despre persoane) A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar, inexplicabil, curios. A-i fi (cuiva) nu știu cum = a-i fi (cuiva) greu să... Dar sufletele aceste... mi-e nu știu cum să le primesc. NEGRUZZI, S. I 93. A nu ști ce = a fi nelămurit, a nu-ți da bine seama de situație. Parcă se petrecea nu știu ce. CREANGĂ, P. 276. A nu ști cît v. cît⁵ (III). Cine știe ce (sau unde) v. cine. Nu știu cine = cineva, oarecare. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios, a nu înțelege glumele; a nu glumi niciodată. (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. Simți un nu știu ce colea la inimioară. ISPIRESCU, L. 35. În toată-a ei făptură e-un «nu știu cum» și-un «nu știu ce». EMINESCU, O. I 208. ◊ (Intercalat în frază, la pers. 2, fără sens precis) Plecă și el, știi, cam în dorul lelii. ISPIRESCU, L. 34. (Expr.) Știi, colea v. colea. Știi cine (sau ce), se zice cînd nu voim să numim persoana (sau lucrul) de care e vorba. ◊ Refl. Unde-aud cucul chitind Și mierlița șuierînd, Nu mă țiu om pre pămînt, Nici nu mă știu unde sînt. TEODORESCU, P. P. 345. 5. (Uneori determinat prin «dinainte») A prevedea. Trecu podul mulțumind lui dumnezeu și neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. Știu dinainte ceea ce au de gînd să izvodească puternicii pămîntului. CREANGĂ, P. 190. Cine știe oare și cine îmi va spune Ce o să aducă ziua și anul viitor? ALEXANDRESCU, M. 3. De-aș ști, maică, că m-ai da, Mai bine m-aș spînzura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. ♦ A bănui. Bietul Dionis, de unde să știe el că eu am în sîn o pungă cu aur! GALACTION, O. I 89. Ne-am iubit cu multă frică, Și-ai noști n-au știut nimică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. 6. (Determinat adesea prin «bine») A avea certitudine, a fi sigur de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine. COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că mă duc la mînăstire, pîine și sare nu mai mănînc cu el. CARAGIALE, O. I 50. Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, O. I 95. De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. NEGRUZZI, S. I 147. ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut, sigur. Se știe că anotimpurile au o durată neegală. – Forme gramaticale: perf. s. știui, part. știut.

MAHMUR, -Ă, mahmuri, -e, adj. (Despre persoane) Fără chef, indispus, posomorit, buimac (de băutură, de prea mult somn etc.). Fusese mahmur, cum era firesc după chef cu băutură tare și proastă. PAS, L. II 18. S-a sculat acum mahmur; somnul de după prînz nu i-a priit. BASSARABESCU, S. N. 13. ◊ (Substantivat) Cunosc leac pentru mahmuri, SADOVEANU, Z. C. 65. Borșul acru... îl mănîncă cu gust cei mahmuri de beție. ȘEZ. VI 65. ◊ (Substantivat, n., în expr.) A scoate mahmurul (din cineva) = a face (pe cineva) să-și iasă din fire, a cicăli, a sîcîi, a enerva. Știi că și mătușa Măriuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de înțeles. CREANGĂ, A. 59.

POPĂ, popi, s. m. 1. (Pop.) Preot. ◊ Expr. A plăti ca popa = a plăti sigur (și până la ultimul ban). A (i) se duce (sau a-i merge) cuiva vestea (sau buhul) ca de popă tuns = a stârni vâlvă cu o faptă neobișnuită; a se face mare zarvă în jurul cuiva sau a ceva. A-și găsi popa = a găsi pe cineva pe care nu-l poți birui, înșela, amăgi, domina; a i se înfunda cuiva. A-i fi (cuiva) popa = a domina, a tempera (pe cineva), a face (pe cineva) să se cumințească, a-i veni (cuiva) de hac; a învăța (pe cineva) minte. A călca a popă = a) (mai ales la forma negativă) a da semne de seriozitate, a inspira încredere; b) a-și da aere, ifose, a face pe grozavul. A da ortul popii = a muri. 2. Numele uneia dintre cărțile de joc, care are imprimată pe una dintre părți o imagine asemănătoare cu a unui rege; rigă, crai, rege. ◊ Popa prostul = numele unui joc de cărți, în care pierde jucătorul care rămâne cu popa (2). ◊ Expr. (A umbla cu) uite popa, nu e popa, se spune despre o persoană nehotărâtă sau care manifestă o atitudine inconsecventă, schimbându-și ușor părerile, felul de a gândi sau de a acționa. 3. Nume dat celei mai mari piese de la jocul de popice. – Din sl. popŭ.

POPĂ, popi, s. m. 1. (Pop.) Preot. ◊ Expr. A plăti ca popa = a plăti sigur (și până la ultimul ban). A (i) se duce (sau a-i merge) cuiva vestea (sau buhul) ca de popă tuns = a stârni vâlvă cu o faptă neobișnuită; a se face mare zarvă în jurul cuiva sau a ceva. A-și găsi popa = a găsi pe cineva pe care nu-l poți birui, înșela, amăgi, domina; a i se înfunda cuiva. A-i fi (cuiva) popa = a domina, a tempera (pe cineva), a face (pe cineva) să se cumințească, a-i veni (cuiva) de hac; a învăța (pe cineva) minte. A călca a popă = a) (mai ales în construcție negativă) a da semne de seriozitate, a inspira încredere; b) a-și da aere, ifose, a face pe grozavul. A da ortul popii = a muri. 2. Numele uneia dintre cărțile de joc, care are imprimată pe una dintre părți o imagine asemănătoare cu a unui rege; rigă, crai, rege. ◊ Popa prostul = numele unui joc de cărți, în care pierde jucătorul care rămâne cu popa (2). ◊ Expr. (A umbla cu) uite popa, nu e popa, se spune despre o persoană nehotărâtă sau care manifestă o atitudine inconsecventă, schimbându-și ușor părerile, felul de a gândi sau de a acționa. 3. Nume dat celei mai mari piese de la jocul de popice. – Din sl. popŭ.

MIZERABIL, -Ă, mizerabili, -e, adj. 1. (Despre persoane) Vrednic de dispreț, ticălos, mîrșav, nemernic. Toți au ceva comun, prin care sînt și mizerabili și ridicoli și acel ceva este liberalismul lor, sau noua stare de suflet datorită liberalismului romîn. IBRĂILEANU, SP. CR. 233. ◊ (Substantivat) Tu ești răspunzător de moartea mătușe-mi, nemernicule!... în genunchi, mizerabile! DUMITRIU, B. F. 140. Și aș avea plăcere nespusă să le trag și eu cîte o palmă la toți mizerabilii ăștia. MIRONESCU, S. A. 25. Ce! a cutezat? mizerabilul! CARAGIALE, O. I 110. ♦ Fig. Aspru, rău. Dar cînd știu c-o să vă-nghețe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristețe Iremediabilă. TOPÎRCEANU, S. A. 70. 2. (Despre lucruri etc.) Lipsit de valoare, prost făcut; în stare proastă, neîngrijit. Teza d-tale... este mizerabilă. SEBASTIAN, T. 212, Versurile ce scrii sînt rele, – ce zic rele? ele sînt mizerabile. MACEDONSKI, O. III 112. Intrăm în micul și mizerabilul port. BOLINTINEANU, O. 291. 3. (Franțuzism rar; despre persoane) Care se află într-o stare nenorocită, care inspiră milă, care este vrednic de plîns; lamentabil, jalnic. Voi care-ați cunoscut-o... Recunoașteți-o, dacă puteți, în mizerabila birtășiță de lîngă «Biserica Neagră». MACEDONSKI, O. II 411.

SEC seacă (seci) 1) Care este lipsit de apă sau de umezeală; uscat. Teren ~. ◊ Tuse seacă tuse fără expectorație. Ger ~ ger uscat, fără zăpadă. Vin ~ vin nealcoolizat. A mânca de ~ a posti. 2) și fig. Care nu are nimic în interior; gol; deșert. Nucă seacă. ◊ Cap ~ om prost. În ~ a) în gol; b) în zadar. A înghiți în ~ a) a înghiți fără a avea ce înghiți; b) a-și înfrâna o dorință. 3) (despre membre) Care nu funcționează; atrofiat. Mână seacă. 4) și adverbial (despre persoane și despre manifestările lor) Care vădește lipsă de căldură sufletească; rece. /<lat. siccus

țarcă¹ sf [At: MOLNAR, D. 89/14 / V: (reg) țea~, (Trs; Mar) sar~ / Pl: țărci, (reg) ~rce / E: mg szarka] 1 (Reg) Pasăre din familia corvidelor, de mărimea unui porumbel, cu coada lungă, cu penele de pe spate negre, lucioase, iar cu cele de pe piept și de pe partea inferioară a aripilor albe Si: coțofană, (reg) țărcușă (Pica pica). 2 (Îe) A-i umbla (cuiva) gura ca la (o) ~ (sau ca la țărci) sau a vorbi ca o ~ A vorbi mult și fără rost. 3 (Îe) A sta ca ~ca în par A fi gata de plecare. 4 (Îe) Sare cu ~ca din par în par Se zice despre cineva care n-are astâmpăr. 5 (Îs) Cap de ~ Se zice despre un om prost. 6 (Iht; reg; îc) ~-de-mare Scoicar (Haematopus ostralegus). 7 (Iht; îac) Pescărel (Alcedo atthis). 8 (Trs; Mol; îc) ~-de-iarnă Numele unei păsări din genul sfrânciocilor, nedefinită mai îndeaproape (Lanius). 9 (Dep) Epitet dat unei persoane (mai ales unui bărbat) care merge iute și săltat. 10 (Fig; dep) Gură (considerată ca organ al vorbirii). 11 (Dep) Epitet dat unei femei limbute. 12 (Reg) Nume dat unui obicei practicat de Anul Nou Si: brezaie (1), capră (21). 13 (Ban) Dansul popular chindia. 14 (Trs; îcs) De-a sarea Numele unui joc de copii, nedefinit mai îndeaproape.

meșter, ~ă [At: (a. 1504) ap. DR VII, 210 / V: (îrg) ~tire, măștăr sm / Pl: ~i, ~e / E: mg meșter] 1 sm Persoană care practică o meserie (1) Si: maistru, meseriaș, meșteșugar. 2 sm Meseriaș cu calificare mai înaltă, care conduce de obicei o formație de lucru într-o întreprindere sau într-un atelier Vz maistru. 3 sm (Îcs) De-a ~ii Joc de copii care se joacă la priveghiul mortului. 4-5 sm (Îe) ~ul strică (sau ~ strică și drege de frică) Se zice despre un meșteșugar prost sau despre un om neîndemânatic. 6 sm Proprietar al unui atelier, în raport cu angajații săi Si: patron, stăpân. 7 sm (Înv) Maestru² (12). 8 sm (Pex; nob) Profesor. 9-10 smf, a (Om) talentat Si: dibaci, iscusit, îndemânatic, priceput. 11-12 smf, a (Persoană) care posedă multe cunoștințe. 13 sm Persoană care a adus contribuții valoroase într-un anumit domeniu de activitate Si: maestru² (11). 14 a (Rar; d. manifestări sau creații ale oamenilor) Realizat cu artă, cu talent Si: măiestru (4). 15-16 sf, a (Pop; în superstiții) (Femeie) care se pricepe la farmece, la vrăji, la descântece Si: (pop) fermecătoare, meșteriță (2), meștereasă, (reg) meșteritoare. 17 a (Rar) Fermecat. 18 sm (Reg; fam) Epitet cu care o persoană tânără) se adresează unui bărbat mai în vârstă Si: bade, nene. 19 sm (Reg) Meștergrindă.

banál, -ă adj. 1 (despre realizări, creații etc. ale oamenilor) Care este lipsit de originalitate, care nu se distinge prin nimic. Un volum de poezii banale. 2 (despre situații, fapte etc.) Care este comun, obișnuit, de mică importanță. Nu a impresionat pe nimeni cu soluția banală propusă. ◆ Care este cunoscut de toată lumea. La teză s-a dat o problemă banală. 3 (despre persoane sau despre viața, existența lor) Care este lipsit de strălucire, de farmec. Un tînăr banal și plictisitor. ◆ (despre înfățișarea oamenilor) Care nu are nimic deosebit, atractiv. Are un chip banal, inexpresiv. 4 (despre mărfuri) Care este de proastă calitate. Folosea un parfum banal. • pl. -i, -e. /<fr. banal.

rău, rea [At: PSALT. HUR. 74^r/11 / V: (înv) reu / S și: relle fp / Pl: răi, rele / E: ml reus „acuzat, vinovat”] 1 a (îoc „bun”) Care are însușiri negative. 2 a (Îoc „bun”) Lipsit de calități pozitive. 3 a (D. oameni și firea lor) Care face (în mod obișnuit) neplăceri altora Si: (pop) rânzos. 4 a (Îla) ~ la (sau de) suflet (sau, reg, Ia credință) Fără milă. 5 a (Îal) Răutăcios (1). 6 a (Îla) ~ de mama focului Plin de răutate (2). 7 a (Îc) Rea-voință Purtare (sau atitudine) ostilă față de ceva sau de cineva. 8 a (Îae) Lipsă de bunăvoință. 9 a (Îc) Rea-credință Atitudine necinstită. 10-11 a (Îljv) De rea credință (În mod) necinstit. 12 sm Spirit necurat. 13 sm (Îe) A da tuturor ~ilor (pe cineva) A blestema pe cineva. 14 sm (Îae) A abandona (1). 15 a Care exprimă răutate (1). 16 a Gata să producă neajunsuri. 17 a Dușmănos. 18 a Răuvoitor (2). 19 a Care este contrar binelui. 20 a Nesupus. 21 a (Îvp) Cumplit (3). 22 a (Îrg; cu valoare de superlativ) Mare. 23 a Care nu-și îndeplinește îndatoririle morale și sociale cerute de o anumită calitate pe care o deține. 24 a (D. copii) Neascultător. 25 a (D. copii) Răsfățat (2). 26 a Contrar regulilor moralei. 27 a În dezacord cu opinia publică. 28 a Vinovat. 29-30 smf, a Păcătos. 31-32 smf, a (Îvp) Necinstit. 33-34 smf, a Netrebnic. 35-36 smf, a (Îvp) Desfrânat (4-5). 37 a (D. vorbe) Care jignește. 38 a (Pex) Necuviincios. 39 sfp Cuvinte urâte, jignitoare. 40 sfp Calomnii. 41 a (D. viață, trai etc.) Greu de suportat. 42 a (D. viață, trai etc.) Cu lipsuri. 43 a (D. viață, trai etc.) Neliniștit. 44 a (Îe) A duce casă rea (cu cineva) A trăi prost și în neînțelegere (cu cineva). 45 a (D. sentimente, stări sufletești) Care produc suferință. 46 a Întristat. 47 a (Îe) A(-și) face sânge ~ (sau inimă, voie rea) A (se) necăji. 48 a (D. vești) Care anunță un necaz. 49 a (D. vești) Neplăcut. 50-51 sm, a (Eveniment) care produce neplăcere. 52 a Care nu are calitățile proprii destinației sale. 53 a Care nu este apt (pentru ceva). 54 a Care nu e corespunzător unui anumit scop Si: nepotrivit. 55 a Care prezintă unele imperfecțiuni. 56 a (Fiz; d. corpuri; îs) ~ conducător de căldură (sau de electricitate) Prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite Cf izolator. 57 a (Reg; d. vaci; îs) Rea de lapte Stearpă (27). 58 a (Îrg; d. animale) Slab. 59 a (Îrg; d. animale) Cu defecte corporale. 60 a (D. drumuri, terenuri) Pe care se circulă greu. 61 a (D. organe sau părți ale lor) Care nu funcționează normal Si: bolnav (2). 62 a (D. funcțiuni fiziologice) Care nu se desfășoară normal. 63 a (D. ființe; îe) ~ la auz (văz etc.) Care nu aude (vede etc.) bine. 64 a (Îe) ~ de frig (de căldură) Sensibil la frig (la căldură). 65 a (D. vite, cai; îe) Rea (sau, rar, rău) de muscă Care suferă din pricina muștelor. 66 a (D. persoane; îae) Care nu-și poate înfrâna instinctele sexuale. 67 a (Îe) ~ de pagubă Se spune despre o persoană care se necăjește foarte mult când suferă o pagubă. 68 a (D. boli, răni) Greu de vindecat. 69 a (D. îmbrăcăminte și încălțăminte) Uzat. 70 a (Pex; d. îmbrăcăminte și încălțăminte) De purtare. 71 a (D. materiale, produse etc.) De proastă calitate. 72 a (D. materiale, produse etc.) Inferior. 73 a (Îe) Poamă rea sau soi ~ Persoană cu deprinderi urâte. 74 a (D. plante) Sălbatic. 75 a (D. plante) Nealtoit. 76 a (D. mâncăruri și băuturi) Neplăcut la gust. 77 a (D. mâncăruri și băuturi) Prost pregătit. 78 a (D. mâncăruri și băuturi; pex) Stătut. 79 a (D. miros, gust) Neplăcut. 80 a (D. ciuperci) Necomestibil. 81 a (D. apă) Care nu e bună de băut. 82 a Nereușit. 83 a (D. bani) Fals (5). 84 a (D. bani) Ieșit din circulație. 85 a (D. persoane, mai ales despre meseriași, artiști etc.) Neîndemânatic. 86 a (Îla) ~ de lucru (sau de mână) Căruia nu-i place să muncească Si: leneș. 87 a Nesatisfacător. 88 a Dăunător (2). 89 a Neconform cu realitatea Si: inexact. 90 a (D. vreme, fenomene atmosferice, anotimpuri) Urât (friguros, ploios etc.). 91 a (D. vreme, fenomene atmosferice, anotimpuri) Nefavorabil. 92 a (D. ani) Neprielnic. 93 a (D. ani) Sărac (în recolte). 94 a Nerentabil. 95 a Prevestitor de rele. 96 a Nefast. 97 a (Îe) (A fi) ~ de... (A fi) neprielnic. 98 a (Îe) E ~ de moarte (sau de boală) Constituie pericol de moarte (sau de boală). 99 a (Îe) A fi ~ de (sau la) ochi sau a avea ochi răi A deochea (1). 100 a (D. soartă, ursită) Potrivnic. 101 av (îoc „bine”; exprimă o apreciere care pune în evidență caracterul negativ al unei acțiuni sau stări, adesea în concurență cu „prost”) Contra dorințelor sau intereselor cuiva. 102 av Supărător. 103 av (Îe) A-i fi (sau a-i merge) (cuiva) ~ A avea o viață grea. 104 av (Îae) A trece prin momente grele. 105 av (Îae) A nu-i prii. 106 av (Îe) A sta (sau a se găsi) ~ A nu avea cele necesare traiului. 107 av (Îae) A fi lipsit de confort. 108 av A sta (sau a se găsi) ~ de... (sau cu...) A fi în criză de ceva. 109 av (Îe) A-i fi (cuiva) – (sau a se simți ~) A fi (sau a se simți) bolnav. 110 a (Îe) A i se face (sau a-i veni) (cuiva) ~ A simți deodată amețeală, dureri, senzație de greață etc. 111 a (Îae) A leșina. 112 av (D. un bolnav) A fi - A fi în stare gravă. 113 av (Îe) A se simți ~ A încerca un sentiment neplăcut de apăsare, de stinghereală. 114 av (Îe) A-i părea (cuiva) ~ (de sau după...) A regreta (ceva sau pe cineva). 115 av (Reg; îe) A fi ~ de A fi criză de... 116 av (Îe) A călca ~ A umbla fără nici un rezultat. 117 av (Trs; îe) A umba ~ A face o afacere proastă, ieșind în dezavantaj. 118 av În împrejurări defavorabile. 119 av Neplăcut (pentru auz, miros etc). 120 av (D. haine, podoabe etc. 121 av (Îe) A-i ședea (sau a-i sta, a-i veni) ~ A nu i se potrivi. 122 av (Îae) A fi caraghios. 123 av (D. atitudini; îae) A fî ridicol. 124 av (Fam; îe) A nu fi ~ A avea o înfățișare plăcută. 125 av Neconfortabil. 126 av În mod dezagreabil. 127 av Cu dușmănie. 128 av (Înv) Cu cruzime. 129 av (În legătură cu verbe ale vorbirii) Calomnios. 130 av Așa cum nu trebuie (să fie făcut ceva). 131 av (Mun; îe) A umbla – A avea o purtare imorală. 132 av Cu defecte (3). 133 av Neconform cu realitatea Si: incorect, inexact. 134 av (în legătură cu verbe ale percepției, ale distingerii etc.) Neclar. 135 av (Cu sens întăritor) Tare, foarte. 136 av (Înv) În număr mare. 137 av (Reg; în comparații) Cum trebuie. 138 sn (Îoc „bine”; rnpl) Ceea ce aduce nemulțumire. 139 sn (Îoc „bine”; mpl) Neplăcere. 140 sn (Îoc „bine”; mpl) Pricină de nefericire. 141 sn (Îoc „bine”; mpl) Nenorocire. 142 sn (Înv; îlav) De ~ Supărător. 143 sn (Îlav) Cu părere de ~ Cu regret. 144 av (Îlav) A ~ A nenorocire. 145 sn (Îe) A vrea (sau a voi, a dori, înv, a cugeta, a cere) (cuiva) ~l (sau, îvp, ~) A dori să i se întâmple cuiva lucruri neplăcute. 146 sn (Îe) A avea ~ (pe cineva) A dușmăni (1). 147 sn (Îe) A vorbi (sau, rar, a grăi, a povesti) (pe cineva) de ~ A bârfi pe cineva. 148 sn (Îae) A calomnia. 149 sn (Îe) A ține (de) ~ pe cineva A face pe cineva răspunzător. 150 sn (Îae) A fi supărat pe cineva. 151 sn (Îrg; îe) A ține (pe cineva sau ceva) de ~ A reține de la ceva. 152 sn (Îe) A băga (pe cineva) la ~ A provoca cuiva necazuri. 153 sn (Îe) A lăsa (pe cineva) ~lui A părăsi pe cineva aflat într-o situație dificilă. 154 sn (îe) E de ~ Se zice pentru a preveni pe cineva în urmările neplăcute ale unei acțiuni. 155 sn (Îe) Atâta ~ Exclamație care arată nepăsarea cuiva față de o situație neplăcută. 156 sn (îe) Uita-te-ar relele! Formulă glumeață prin care se ureză cuiva noroc și fericire. 157 sn (Comparat ca un adjectiv; îe) Din ~ în mai ~ Dintr-o nenorocire în alta. 158 sn Pagubă. 159 sfsa (Reg) Primejdie. 160 sn Boală (1). 161 sn (Pex) Suferință fizică. 162 sn (Îs) ~ de mare Stare de indispoziție generală care se manifestă la unii călători pe mare. 163 sn (Îs) ~ de munte (sau de altitudine ori de înălțime) Stare de indispoziție generală cauzată de rarefierea aerului de pe înălțimi. 164 sn (Îe) A-i face (cuiva) ~ A produce cuiva o senzație neplăcută. 165 sn Ceea ce nu e recomandabil din punct de vedere moral. 166 sn (Pex) Faptă urâtă. 167 sn (Mpl) Păcat. 168 sn (Mpl) Viciu. 169 sn (Îe) A vorbi (pe cineva) de ~ A ponegri (pe cineva). 170 sn (Îe) A lua (cuiva ceva) în nume de ~ A atribui cuiva o intenție răuvoitoare. 171 sn (Îae) A interpreta eronat o observație. 172 sn (Lpl) Pozne copilărești. 173 sn Răutate (1). 174 sn (îlpp) De (rar, pentru) ~l (cuiva) Din cauza răutății cuiva.

NENE s. m. 1. (Învechit și regional) Tată. M-au părăsît neanea ș-am rămas de mamă. dosoftei, ps. 83/5. Eu-s, neaneo, hiică-ta Eufrosina. id. v. s. septembrie 27^v/8. Am avut o giumătate de mo(a)ră partea no(a)stră moșie dre(a)ptă făcut(ă) de neanea din pajiști. (a. 1686). ștefanelli, d. c. 10. Mamă, zi să vie nenea Ca să-mi mai scuture lenea. pann, p. v. i, 107/16. Și socru-tău nu ți-i nene, Să-ți deie faguri de miere. marian, nu. 246. Ridică hobotul tău Și-i vedea pe socru-tău Și ți-a părea tată-tău. Ba! poate-i și mai frumos, Numai nu-i așa milos Cum al tău nene ți-a fost. id. ib. 637. Are să mă deie nenea, cu bună samă, după acest țigan pogăn! sbiera, p. 125, cf. com. din bilca-rădăuți și din straja-rădăuți. Cînd rămîn pruncii de nene, Străinei îs făr’de vreme. bîrlea, C. P. 120, cf. T. PAPAHAGI, m. 227, COMAN, GL., alrm i/II h 212. ♦ spec. (Regional) Tată vitreg. alrm i/ii h 214. ♦ (Regional; la pl.) Părinți (Cotîrgași-Vatra Dornei). șez. ii, 209. Nu-i cum iera pi vremea cîn neni, moșî (părinții și bunicii) noștri iera tiniri ca noi. ib. 2. (Popular) Termen de respect folosit pentru a vorbi cu (sau despre) un frate mai în vîrstă; (popular) neică (1). v. bade. cf. valian, v., POLIZU, COSTINESCU, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., pușcariu, l. r. i, 48. Dă-mi și mie roșcove, nene! stancu, d. 40, cf. h ii 256. Chivuța se-nspâimînta Și cătră nen’ său grăia. jarnfk-bîrseanu, d. 492. Au, nene și frățioare! Ce fuse și ăst păcat, D-arde foc la noi in sat?! păsculescu, l. p. 209, alr i/ii h 162, alrm i/ii h 224. Tata Lungul, Mama Lata, Nenea Fluierătoru (Coșul, vatra, fumul), teodorescu, p. p. 225, cf. gorovei, c. 107. ♦ Spec. (Regional) Frate vitreg. alrm i/ii h 223. 3. (Regional) Termen de respect folosit de nepoți pentru a vorbi cu (sau despre) un unchi. Pe mine însă nu cuteza să mă ceară nenea Ghiță al popii, deși îmi era unchi. f (1906), 4. Nenea Antonache era fratele mamei. brătescu-voinești, Î. 25, cf. alrm i/ii h 232, 233. 4. (Familiar) Termen de respect folosit (de obicei de cei mai tineri) pentru a vorbi cu (sau despre) un bărbat (mai) în vîrstă; (popular) neică (2), (regional) nană¹. v. bade, moș (I 2). Eu așa am grăit cu nenea Enache (a. 1752). iorga, s. d. xII, 61. Neane, dar ești tu cu minte! Ce duci cînele în spate? țichindeal, f. 348/2. Rău îmi pare, nea cutare și cutare, Că îmi uitai ca pămîntul. pann, h. 50/22. Să venim la istoria d-tale, nene Bogonos. negruzzi, s. i, 224. Ha, ha, ha!... răpide mi-l luași pe bietul dorobanț, nene. alecsandri, t. 400. Mă! spune lui nen' tu Chiriac nu uite de ce ne-a fost vorba. caragiale, t. ii, 19, cf. 17. Nea Budulea... avea un picior mai scurt decît celălalt. slavici, n. i, 147. Da unde te duci, nene George? ispirescu, l. 139, cf. f (1906), 4. Avusese cîteva, discuții cu nenea Tomiță, care o recomandase pe Evantia. bart, e. 319. Nenea Vasilescu și tovarășii lui au cîte-o încăpere, în fundul magazinului. arghezi, b. 44. Pot demonta tractorul și noaptea pe întuneric și îl fac la loc pe pipăite cu ochii legați, dacă mă ajută nea Prodan la carburator, galan, b. ii, 63. Las' că și nenea Gherasim, cîrmaciul, cu toate că strigă uneori cu asprime, are o inimă, să nu-i găsești pereche în lume. tudoran, p. 171, cf. 18. Mă băiete, scoal în sus și pune un scaun lui nean’ tău Matei sub picioare. preda, î. 76, cf. 107. Mîine o să meargă la nenea Dobre. barbu, ș. n. 12. Fluieră i făcuse nenea Pahon. reteganul, p. i, 14. Într-un papuc și-o opincă, lipa, lipa nea Stănică, se zice despre omul leneș. cf. pann, p. v. i, 155/20. Vorbi și nenea Ion, că este și el om sau vorbi și nea Vlad, că-i și el din sat, se zice despre omul prost (care se amestecă într-o discuție), zanne, p. vi, 160, cf. 88, 162, 163, 169, 253, 274, 441, 442. ◊ (Glumeț) Nenea Acul, țața Ața își pierdură dimineața Pe un cot de postav sau șeviot. arghezi, s. p. 27. ◊ (Apelativ familiar pe care și-l dă o persoană mai în vîrstă, vorbind cu cineva mai tînăr) Știi dumneata că d-atunci trebuie să fie aproape șaptezeci de ani? – Or fi, nento, îmi răspunse el. ghica, s. 15. ◊ Nenea Martin = moș Martin, v. moș (I 2). Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? creangă, p. 31, cf. candrea, f. 265. De frică, i se îmmoaie labele lui nenea Martin și cade. rădulescu-codin, Î. 86. ♦ (Prin Olt.) Unul dintre numele dracului. Te ia nen’ tu. arh. Olt. xxi, 271. 5. Termen de adresare prin care se exprimă dezaprobarea, surprinderea neplăcută. Vasăzică ai prins... cîți ai zis. Păi asta se cheamă pescuit, nene? sebastian, t. 19. La horă, nene, cu țăranii, în mijlocul poporului. t. popovici, se. 508. 6. (Familiar) Termen întrebuințat în cursul unei povestiri sau conversații și care, fără a fi adresat unei persoane anumite, exprimă mirare, satisfacție etc.; (popular) neică (4). Și cînd venea ea, nene, dobora copacii. ispirescu, l. 5, cf. 78, 130, 213. Se-ntind, nene, de căldură, De le-ajung genunchii-n gură. coșbuc, p. ii, 48. Cînd ceața să ridica, Ei, nene, să pomenea Din inima cîmpului, În buricul pămîntului. păsculescu, l. p. 212. 7. (Argotic) Stăpîn al unei case de toleranță sau proxenet, codoș. v. pește¹. „Am să mă fac nene”, răspunse, m. i. caragiale, c. 116, cf. bul. Fil. ii, 206, 211, vii, 282, scl 1963, 24. – pl.: (rar) neni. – art.: nenea. gen. dat.: lui nenea. voc. și: (învechit) neaneo. – Familiar, urmat de adj. pos. pers. 2 și 3 sg.: nen’ tău, nen’ tu, (rar) nean’ tău (cu voc. nento), nen’ său, nen’ su. – Și: (formă prescurtată) nea, (învechit) neăne s. m. – cf. bg. неня , scr. nena.

NEBUN ², -Ă, nebuni, -e, s. m. și f. 1. Persoană care suferă de o boală mintală; alienat, dement, smintit. Nebunii se plimbau în halaturi albe. C. PETRESCU, S. 193. Setilă... zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile ca un nebun. CREANGĂ, P. 261. Ferește-te de proști Și de nebuni. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Casă de nebuni v. casă. ◊ Expr. Se bat nebunii la gura lui, se spune despre cineva care vorbește sau mănîncă mult și foarte repede. 2. Persoană lipsită de rațiune, de judecată, nesocotit, nechibzuit. Taci, măi nebune, și nu-l mai amărî. DUMITRIU, B. F. 20. Te pomenești că nebunul ăsta nu mai vine mîine. SAHIA, N. 103. Crezi tu că vom putea noi singuri secera și strînge atîta amar de grîu?... Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela? CREANGĂ, P. 156. 3. Ființă vioaie, zvăpăiată, neastîmpărată. Văd că te-ai săturat și-ți arde de joacă, nebunule. REBREANU, R. I 147. Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun. COȘBUC, P. II 19. 4. Piesă la jocul de șah, care se poate muta numai transversal pe aceeași culoare. O momiță strîmbătoare... Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor Doi nebuni peste un rege. ALECSANDRI, P. III 87.

ZEAMĂ, zemuri, s. f. 1. Fiertură de carne sau de legume, constituind un fel de mîncare; partea lichidă a bucatelor, apa în care fierb. ◊ Expr. A mînca singur bucatele și a lăsa altora zeama = a trage singur tot folosul, lăsînd altora foarte puțin sau nimic. A nu fi nici de zeama ouălor sau a nu fi de nici o zeamă, se spune despre cineva pe care nu se poate pune nici un temei. Zeamă lungă să se-ajungă = mîncare făcută cu sos mult, pentru a ajunge la multe persoane. Zeamă lungă = vorbărie lungă, lipsită de interes. Tot de-o zeamă = deopotrivă. Soarbe-zeamă = om prost, molîu. Zeamă de clopot (sau de hîrleț) = moartea. Zeamă de vorbe = vorbărie deșartă; vorbe goale. ♦ Zeamă de varză = lichid acrișor în care s-a murat varza; moare. 2. Lichidul pe care îl conțin celulele și țesuturile organismelor vegetale; suc de fructe sau de plante. 3. Nume generic pentru diverse lichide. ◊ Ou cu zeamă = ou fiert puțin, cu albușul necoagulat. – Lat. zema (< gr. zema).

CĂCIULĂ, căciuli, s. f. 1. Acoperămînt pentru cap (purtat mai ales iarna), făcut din blană de oaie sau de alt animal. Începu Făt-Frumos să strige: Stai, mă, să-mi iau căciula, că mi-a căzut din cap. ISPIRESCU, L. 110. Privitorii, cu căciulile în mînă, îi urau drum bun. CREANGĂ, P. 307. Un cap cu plete... înfundat într-o căciulă de miel. EMINESCU, N. 33. Bună ziua, căciulă (că stăpînu-tău n-are gură)! se zice, în bătaie de joc, unuia care intră în casă fără să salute. La așa cap, așa căciulă (= cum e omul, așa e și purtarea și faptele lui). ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. Pe marginea, șoselei doi oameni s-arătară... Și dricul ajungîndu-i, căciulile își luară. MACEDONSKI, O. I 46. Poți (sau trebuie, se cade etc.) să-ți scoți (sau să-ți iei) căciula în fața (sau dinaintea) lui, se spune pentru a arăta că avem respect sau considerație față de cineva. A-i ieși cuiva părul prin căciulă = a) a i se urî așteptînd; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. D-aia nu prea avea el coraj... că să știa cu musca pe căciulă. STĂNOIU, C. I. 67. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. Las-o p-aia! Aia-i altă căciulă!... aia a fost la politică, CARAGIALE, O. II 39. A schimba căciula = a schimba înțelegerea, părerea, vorba. A da cu căciula în cîini = a fi cu chef, a face nebunii, a-și face de cap. A scăpa căciula pe apă = a scăpa un prilej, a pierde un lucru fără voie. A purta căciula degeaba = a fi prost. (Despre mîncări sau băuturi) (Bun de) să dai cu căciula-n cîini = foarte gustos. De acolo plecam să încercăm alt vinaț; și-aducea el aminte de niște... sînge-de-iepure, să dai cu căciula-n cîini. M. I. CARAGIALE, C. 60. ♦ Fig. Om, persoană, individ. Plăteam de căciulă cinci franci pășunea. DUMITRIU, B. F. 67. 2. Obiect în formă de căciulă (1) sau care servește de acoperămînt: a) apărătoare așezată deasupra unui coș sau a unui canal vertical pentru a preveni căderea unor corpuri străine în interiorul lui; b) partea superioară a ciupercii; c) căpăcelul de alamă al lămpii, pe unde iese flacăra fitilului.

NĂVLEG, -EAGĂ adj. (Munt. și Olt.) 1. (Adesea substantivat) Nătîng (I 1), nătărău (1); bădăran, necioplit (2). Cu greu și cu nerușine nu le-ar hi... tutulor năvlegilor să-mpestrițeze limba și s-o izmenească numindu-se meșter strică și drege de frică. jipescu, o. 61, cf. ddrf, alexi, w., pamfile, a. r. 252. Caută-ți alt bărbat, dadă, se amestecă în vorbă Dumitrache năvlegul. stancu, d. 15. Și s-a repezit nevlegul la oi de le-a luat sălbile și le-a dat boierului. rădulescu-Codin, î. 163, cf. 38, BOCEANU, GL., COMAN, GL. E nevleg, nu e bun decît de păzit vacile. Cv 1950, nr. 4, 39, cf. alr sn v h 1 240/784. ♦ (Substantivat, f.) Epitet depreciativ pentru o persoană nepricepută, proastă sau prost crescută. cf. ciaușanu, v. 182. Ce să-ți fac dacă ești navligă și nu te pricepi la tîrg? pașca, gl., cf. arh. Olt. xxi, 271. ♦ „(Om) bine făcut dar cam grosolan croit”. com. din loman-sebeș. Ce mai năvleag! ib. 2. (Despre părți ale corpului) Bolnav; schilod. Crezi că e o mare nenorocire că ai rămas șchiop? Se poate trăi și cu un picior năvleg. stancu, d. 321. – pl.: năvlegi, -ge. – Și: năvleag, -ă, năvlig, -ă (BOCEANU, GL., CIAUȘANU, v. 182, ARH. OLT. XXI, 271), năbleg, -eagă (dm, scl 1963, 14), năsvleg, -eagă (coman, gl.), navligă, nevleg, -eagă, nebleg, -eagă (coman, gl), neblej, -ă (bugnariu, n. 48/311) adj. – Etimologia necunoscută.

ORB² oarbă (orbi, oarbe) 1) și substantival (despre ființe) Care nu vede cu amândoi ochii. Cal ~. Alfabet pentru orbi. ◊ A se ține (de ceva) ca ~ul de gard a urma întru totul modelul imitat. ~ului degeaba îi spui că s-a făcut lumină pe cel prost în zadar îl povățuiești. 2) fig. Care este lipsit de lumină; cufundat în întuneric; obscur. ◊ Fereastră oarbă adâncitură în perete, sub formă de fereastră, făcută în scop decorativ. Cameră oarbă cameră fără ferestre. Cartuș ~ cartuș cu exploziv, dar fără glonț; cartuș fals. 3) fig. (despre persoane și despre manifestările lor) Care vădește lipsă de rațiune, de judecată. Supunere oarbă. Încredere oarbă. /<lat. orbus

MĂRTURIE s. f. 1. (Învechit, în limbajul bisericesc) Susținere, mărturisire a credinței. În toate dzile leșuia să împiadece mărturiia și învățătura svîntului. VARLAAM, C. 372. Roagâ-te pentru mine ca să fiu iertat de cît rău ț-am făcut și să-mi obîrșesc viața în bună mărtorie. DOSOFTEI, V. S. septembrie 5^r/19. ◊ (Rar) Mărturia credinței = crezul. Cf. CADE. Parte dintr-o cîntare bisericească executată, alternativ, de două persoane; stare. Cînd nu cîntau împreună, își ținea una alteia ison și se ajutau la mărturii, adică la stări, ca să poată să răsufle. STANOIU, C. I. 193. Maica Natalia cînta la strană, căci era de „rînd”, iar maica Vitalia îi ținea ison ș-o ajuta la mărturii. id. ib. 195. ♦ (Învechit, rar) Supliciu, mucenicie, martiriu. Alți marturi a domnului H[risto]s depreună aflarâ sfîrșitul mărturiei sfîrșindu-să întru H[risto]s. DOSIFTEI, V. S. octombrie 109^r/20. Și așa au obrășitu-și nevoința mărturiei dîndu -și s[u]fl[e]tele în mînule lui D[u]mn[e]dzău, sv[i]nții m[u]cin[i]ci. id. ib. noiembrie 127^v/23. ♦ (Concretizat) Martir² (2), mucenic. Fiind închiși multe mărturii, adecă m[u]cenici, prin temnițe și mearsă îngerul lui D[u]mn[e]dzău de i-au slobodzît. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 143^r/17. 2. Declarație făcută de o persoană pentru a adeveri un lucru, văzut ori auzit, sau pentru a-și susține părerile; spec. depoziție a unei persoane în fața instanței judecătorești ; p. e x t. confirmare, adeverire a unui fapt săvîrșit, văzut sau auzit de cineva; (învechit) mărturisanie (1). Nu-ți voru preemi mărturiia ceaia ce e de menre. COD. VON. 42/19, cf. GCR I, 3/17. Cel ce propovedui mainte pre Hristos și cu mîinile sale boteză-l și de sus de el mărturie auzi. CORESI, EV. 525. Eu Pătrașco Păturniche fac mărturie cu această mică cărțulie, cum amu avut o țigancă la mănăstire de Bistriță (a. 1597). CUV. D. BĂTR. I, 77/23. Nu mărturisi pre vecinul tău mărturie strîmb[ă]. PARACLIS (1639), 251. Nu-l creade nime ce grăiaște, nice să creade necăiuri mărturiia lui. PRAV. 248, cf. 133, 189, 299. Și-l va sudui pre martur înaintea giudețului dzicînd cum mărturiia lui nu iaste bună. EUSTRATIE, ap. GCR I, 123/1. Iară și în leagea voastră scrisu-i, că a doi oameni mârturiia adevărată iaste. N. TEST. (1 648), 116^v/l, cf. 203^r/12. Deci acea mărturie de la acei oameni buni, măriia-sa domnu nostru au credzut-o, și noi toți (a. 1 657). GCR I, 174/36, cf. DOSOFTEI, PS. 115/15. Așa se grăbise de scrisese pîra lui Simion, susținînd-o și prin mărturia lui de preot. REBREANU, I. . 122. Poate fi cazul să ne cheme și pe noi, să ne cerceteze, să dăm vreo mărturie. SADOVEANU, M. C. 67. A venit nașa la noi și a vorbit cu mama și s-a jurat și a adus mărturia altor fini, că încuiase poarta servitoare. PAS, Z. I, 178. Codul, penal sancționează, într-adevăr, sub calificare de. mărturie mincinoasă, fapta unei persoane care, depunînd ca martor înaintea unei instanțe, face afirmații mincinoase. PR. DREPT, 699. Mărturia dreaptă te scapă din păcate. ZANNE, P. VIII, 318. Mărturia mincinoasă în groapă te lasă. id. ib. ◊ (învechit) Mărturie de cercetare = anchetă. Iar acei ce vor rămâne nemulțămiți cu mărturiia D[umnea]voastră de cercetare să-i sorociți ca să viie la Divan (a. 1 803). URICARIUL, iv, 216. ◊ P. e x t. (Învechit, rar); Judecată. Nu se cade episcopului să umble la mărturie (a. 1 640). MURNU, GR. 36. ♦ (Învechit) Cunoștință, știre. Acest nărav au bolnavii, -că nu vor niminea să aibă mărturie de boala lor. CORESI, EV. 244, cf. 170, 203. Și aceștia toți luară mărturie pren credință, nu dobîndiră făgăduința. N. TEST. (1648), 300^v/12. ♦ (învechit și regional ; concretizat) Martor (2, 3) i Sculase pri menre mărturia nedreptății (m a r t o r i m i n c i n o ș i B 1 938) carile. . . întrebară-mă. PSALT. HUR. 29^r/12, cf. PSALT. SCH. I 104/6, PSALT. 46, 62, 270. Și-i va împărți ei Dumnezeu că nu va trebui mărturii, că el însuși iaste și mărturisitoriu și judecătoria. CORESI,EV. 39. De va trimite vreunul să fie mărturie mincinoasă, atunce pentru căce iaste încă nu de vrăstă, tînăr, nu să va putea certa. PRAV. 329, cf. 44, 279. Iară să nu va asculta pre tine, mai ia lîngă tine încă unul sau doi, că de în gura a doi au a trei mărturii să întăreaște tot cuvîntul. N. TEST. (1 648), ap. GCR I, 1 128/1, cf. 134/27. Eu i-am zis să aducă 5 mărturii să mărturisească precum iaste bou al lui și să-l dau (a. 1 760). IORGA, S. D. XII, 72. Ai tu mărturii să pui de față pentru aceste cuvinte ci-m spusăș tu mie? (a. 1 773). GCR II, 97/34. Nu voi vorbi cu el fără de mărturii, ca să nu mai scornească de acestea despre mine. ȘINCAI, HR. III, 211/36, cf. I, 295/36, II, 282/9, gcr II, 206/8, MAG. IST. I, 361/29. Au adus. . . mărturii, oameni cinstiți, care dovedesc că să află cu deplină știință la meșteșugul testemelurilor (a. 1823). DOC. EC. 300. Ai tu mărturie, ca să stea dovadă, după datorie? – Am, el îi răspunse. . . Nu persoane proaste, ci de cinste-n lume. PANN, P. V. I, 121/17. ◊ F i g. Sărmane flori. . . La ce-ntîlnire mărturii tăcute Mi-ați fost? IOSIF, P. 36, cf. HODOȘ, P. P. 132. 3. (Învechit, în limbajul bisericesc) Învățătură, lege morală, precept, poruncă; (învechit, rar) mărturisit¹. Se-ar ținrea feciorii tăi mărturiia mea. PSALT. HUR. 113^v/26, cf. 14 ^v/17. Și ispitiră și mîniară Dzeul de sus, și mărturia (l e a g e a C²) lui nu feriră. PSALT, 161, cf. 195, 259, 265. Feri sufletul mieu mărturia ta (p o r ă n c i t e l e VH, p o r u n c i l e D) și iubii-o foarte. ib. 266, cf. GCR I, 12/34. Fi vor cădea căci nu vor asculta mărturia lui. VARLAAM, C. 418. Ce ei biruiră pre el pentru sîngele mielului și pentru cuvîntul mărturiei lui. N. TEST. (1 648), 312^v/2. Mărturia ta, Dumnedzău sfinte, Credincioasă dînd poruncilor minte. DOSOFTEI, PS. 58/11, cf. MURNU,GR. 36. 4. Probă, dovadă ; semn, indiciu ; act, document (care servește drept dovadă, probă, indiciu) ; certificat, adeverință, (învechit, rar) mărturisire (3), (învechit) mărturisitură (3), mărturiseală (2). Aurulu vostru și argintulu rruginrii și rrugira loru întru mărrturie voao fi-va. COD. VOR. 132/12. Cum veade, nu știm, grairă, ce feciorul înainte puseră-l, destul credincioasă mărturie. CORESI, EV. 172, cf. 36. Făcutu-i-am de la noi această mărturie și am pus pecetia orașului ca să-i fie de credință (a. 1 591). GCR I, 38/37. Pentr-aceea i-am făcut cest zapis să-i hie d[u]m[i]sale de mărturie (a. 1 642). GCR I, 93/12. Într-această carte sînt învățături cu bună tocmire alcătuite și cu adevărate mărturii dentru sf[í]nta scriptură a legii cei vechi. CHEIA ÎN., ap. GCR I, 237/20. Am arătat cu mărturiile și a istoricilor și a numelui ce avem. N. COSTIN, L. 114, cf. 56. Arătăm grije și osîrdie întru aflarea și aducerea mărturiilor și învățăturilor a mulți dascăli și istorici aleși (a. 1714). GCR II, 8/29. Eu l-am sădit numai ție, Dragostei o mărturie, BĂRAC, A. 18/2. Și casa pentru ca s-o știe, Au pus ca semn și mărturie În fața casei o nuia. COȘBUC, B. 31, cf. MARIAN, Î. 78, MURNU, GR. 36. Luîndu-și de acolo mărturie pecetluită să vie slobozi la Suceava. N. A. BOGDAN, C. M. 22, cf. 170. Jalea și planșetele Saftei, pînă la ziuă, fură destulă mărturie. GALACTION, O. 73. Eu am luat-o fără drum în sus, Am mărturie urmele-mi de sînge. BENIUC, V. 7. Marile construcții ale socialismului constituie mărturii vii și puternice ale politicii de pace. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 372, cf. nr. 2 394, 2399, ib. 1 953, nr. 2 592. După o mărturie bizantină de la începutul veacului al XI-lea, conducătorii populației din ținuturile Dobrogei căutau protecția „stăpînitorului de la nordul Dunării”. LUPTA DE CLASĂ, 1 954, nr. 1, 81. Căsuța apare ca o mărturie a unui trecut mort. CONTEMP. 1 954, nr. 408, 4/4, cf. V. ROM. ianuarie 1 954, 162. Numai pe primarul satului l-a cruțat, ca să fie de mărturie despre puterea lui. RETEGANUL, P. I, 8, cf. II, 25, RĂDULESCU-CODIN, Î. 134. ◊ (Regional) Mărturie de vestiri = dovadă prin care se adeverește că s-au făcut strigările sau vestirile mirilor înainte de cununie. Cf. m ă r t u r i s i r e (4). Cf. MARIAN, NU. 204. ** (Regional; și în sintagma mărturie de cununie) Certificat, extract de cununie. Cf. LM, COMAN, GL. ♦ (Și în sintagma mărturie de botez) Iconiță sau cruciuliță de metal dăruită de naș participanților la botezul unui copil. Cf. PONTBRIANT, LM, DDRF, TDRG. 5. (Transilv. și Maram.) Tîrg săptămînal (fixat în zilele în care oamenii veneau la oraș pentru mărturii 2). Concesiunea tîrgurilor (Uleiuri, mărturii), cum și luatul de vămi la tîrguri. BARIȚIU, P. A. I, 651. În zilele de mărturie el văzu. . . populația sătească ce inundează orașul. AGÎRBICEANU, L. T. 100, cf. VAIDA, CABA, SĂL. 90. Mi-am lăsat boii-n cîmpie Și m-am dus la mărturie. BÎRLEA, C. P. 71, cf. dr. IV, 1 080, T. PAPAHAGI, M. 225, CHEST. V 3/66, ALR I 1 580/255, LEXIC REG. 16. La Cluj miercurea-i mărturie. MAT. DIALECT, I, 79. 6. (Prin nord-estul Olt. ; în e x p r.) A veni la mărturie = a veni la calea cea bună, a se da pe brazdă. MAT DIALECT, I, 230. 7. (Învechit și regional ; în l o c. a d v.) De (sau drept) mărturie = de formă, de mîntuială ; fără folos. Cf. POLIZU, BARCIANU, CIAUȘANU, GL.Pl.: mărturii. – Și: (învechit) mărtoríe, mărturie (DHLR I, 394) s. f. -Martur +suf. $-ie. – Cf. gr. μαρτορία, bg. мартория.

NĂTĂFLEȚ, -EAȚĂ, nătăfleți, -e, adj. Prost, tont, prostănac, nătărău; nătîng, gogoman. Să-l certe, să-l ocărască... Nerod, nătărău făcîndu-l, nătăfleț, guguman, prost. PANN, P. V. III 127. D-o fi vrun drumeț Prost și nătăfleț, O palmă să-i dați... Slobod să-l lăsați. TEODORESCU, P. P. 493. ◊ (Substantivat, forma feminină fiind adesea folosită pentru a desemna o persoană de sex masculin) Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului. REBREANU, I. 54. Pică pară mălăiață, în gura lui nătăfleață, se spune despre omul care așteaptă să-i vină toate de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. – Variantă: nătăflete (ISPIRESCU, la CADE) adj. m.

VACĂ, vaci, s. f. 1. Animal domestic din specia bovinelor, femela taurului; p. restr. carnea acestui animal, folosită ca aliment; p. gener. carne de bovine. ◊ Expr. S-a dus bou și a venit (sau s-a întors) vacă, se spune, ironic, despre un om care a plecat să se instruiască sau să se lămurească într-o problemă și care s-a întors mai puțin instruit sau lămurit decât plecase. Vacă (bună) de muls = persoană sau situație de care cineva abuzează, pentru a trage foloase materiale. ♦ Epitet injurios dat unei femei (grase și leneșe sau proaste). 2. Compuse: vacă-de-mare = morsă; vaca-domnului = insectă lată și lunguiață, cu aripile superioare de culoare roșie cu două puncte negre (Pyrrhocoris apterus). – Lat. vacca.

VACĂ, vaci, s. f. 1. Animal domestic din specia bovinelor, femela taurului; p. restr. carnea acestui animal, folosită ca aliment; p. gener. carne de bovine. ◊ Expr. S-a dus bou și a venit (sau s-a întors) vacă, se spune, ironic, despre un om care a plecat să se instruiască sau să se lămurească într-o problemă și care s-a întors mai puțin instruit sau lămurit decât plecase. Vacă (bună) de muls = persoană sau situație de care cineva abuzează, pentru a trage foloase materiale. ♦ Epitet injurios dat unei femei (grase și leneșe sau proaste). 2. Compuse: vacă-de-mare = morsă; vaca-Domnului = insectă lată și lunguiață, cu aripile superioare de culoare roșie cu două puncte negre (Pyrrhocoris apterus). – Lat. vacca.

poghirc, ~ă [At: CIHAC, II, 272 / V: (reg) bobir sm, bobircă sf, bobirci, boghirc sm, boghircă sf, pobir, pobirci, pobârci, podbic sm, podgircă sf, podirici, ~gircă sf, ~girci, polbici sm, porbice sf, porbici, pordici, porghic sm, porghice sf, porghici, porgici / Pl: ~rci / E: bg побирък, srb pabirak] 1 sf (Pop; mpl) Fire de cânepă răsărite târziu și nedezvoltate sau rămase după recoltat Si: (reg) bârzoci, posomogi. 2 sf (Reg; pex; csc) Cereale, fructe, legume etc. slab dezvoltate. 3 sf (Reg; pex; csc) Rămășițe dintr-o recoltă compromisă. 4 sf (Reg; îe) Parcă-i ~ Se spune despre un om nepriceput, rămas în urma celorlalți. 5 sm (Trs; îf pobirci, pobârci) Poghircit¹. 6 sm (Reg; ccr) Persoană care strânge spicele rămase pe câmp după secerat Si: (înv) poghircitor. 7 sf (Mol) Epitet dat unui om mic de statură, pipernicit. 8 sf (Mun; dep; îf boghircă) Epitet dat unui om cu mintea slabă Si: neghiob, prost. 9 sf (Mol; dep) Epitet dat unui jucător prost la jocurile de noroc. 10 sf (Mol; dep) Epitet dat unei femei urâte. 11 sm (Trs) Plantă târâtoare nedefinită mai îndeaproape. 12 sf (Reg) Păsăre nedefinită mai îndeaproape.

GUST, gusturi, s. n. I. 1. Senzație produsă (mai ales de alimente) asupra mucoasei limbii; proprietatea (mai ales a alimentelor) de a provoca această senzație. Nu mai știm gustul cărnii. DUMITRIU, N. 17. Frunza lasă în gură un gust cleios și dulce acidulat. C. PETRESCU, C. V. 215. Mă mir ce gust poți găsi să pufuiești din gură ca un neamț? ALECSANDRI, T. I 175. ◊ Fig. Aerul are un gust tare, sărat, ca aerul mărilor și al oceanelor. STANCU, U.R.S.S. 124. ◊ A avea gust rău (sau amar) în gură = a avea în gură o senzație neplăcută, pentru că stomacul (sau ficatul) nu funcționează bine. ◊ Loc. adj. Cu gust = cu gust bun, gustos. Pe unde le ducea el, pășunea era mai cu gust. ISPIRESCU, L. 230. Fără (nici un) gust = lipsit de gust bun, nepotrivit ca gust. ◊ (Urmat de determinări care arată cine produce senzația) Simt în gură gust de buruiană amară. SAHIA, N. 52. Uitasem gustul apei de cînd n-am mai băut. ISPIRESCU, L. 341. ◊ Expr. A da de gustul sau a afla gustul (unui lucru) = a începe să-ți placă (un lucru). 2. (Numai la sg.) Simț prin care distingem (cu ajutorul terminațiilor nervoase din papilele gustative aflate în mucoasa limbii) dacă ceva e dulce, sărat, amar, acru etc. Stimulenții gustului. Organul gustului. Nervii gustului. II. Fig. 1. (Rar la pl. cu aceeași valoare ca la sg.) Capacitatea pe care o are cineva de a înțelege sau a aprecia frumosul (în literatură, artă etc.). Tomșa avea doamnă și era om cu gusturi. Toată toamna intraseră la el, cu lucruri scumpe și alese, negustori. SADOVEANU, O. VII 109. Scopul lui era să îndemne pe artiști și să formeze gustul publicului. GHICA, S. A. 80. ◊ (Precizat) Gust literar. ▭ Astăzi timpurile acelea s-au trecut; cu gustul artistic al unei clase, și mai ales al celei stăpînitoare, nu se mai poate întreține o artă. IONESCU-RION, C. 41. ◊ Loc. adj. (Despre persoane) De gust = care are simțul estetic sau artistic dezvoltat. Era un om de gust. STANCU, U.R.S.S. 54. Fără (sau lipsit de) gust = care dovedește lipsă de simț estetic; urît. Uite-o, e la geam... – Nu mi se pare așa de urîtă. Dar ce halat fără gust! ARGHEZI, P. T. 127. (Expr.) Glumă de prost gust (sau lipsită de gust) = glumă lipsită de haz, nesărată, care poate supăra sau jigni. ◊ Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, cu simț estetic; elegant. Îmbrăcat cu gust. Interior mobilat cu gust. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic rafinat. 2. (Rar) Stil artistic. Ulițele sînt bine trase, de amîndouă părțile cu palaturi zidite în deosebite gusturi. KOGĂLNICEANU, S. 5. 3. Înclinație, aplecare; predispoziție, pornire. Aveam aceleași gusturi, același suflet. VLAHUȚĂ, O. A. 470. Gusturile-mi stătătoare și trîndava-mi fire nu m-au iertat să deviu vînător. ODOBESCU, S. III 13. ♦ Preferință. Știa că d. Zaharia Duhu are un automobil cumpărat după alegerea și gustul doamnei Cecil Tudose, dar că nu-l folosește niciodată. C. PETRESCU, A. 306. Am să-mi cumpăr șaluri După gustul meu. ALECSANDRI, T. I 38. 4. Plăcere, dorință, poftă. Înalt prea sfinția-sa e gata să se plece cu supunere în fața măriei-sale și să-l ungă domn... așa cum va porunci slăvitul stăpîn și cum e gustul măriei-sale. SADOVEANU, N. P. 346. Ivan însă poroncește să-i aducă... lăutari și femei frumoase, că are gust să facă un guleai (= chef). CREANGĂ, O. A. 210. Prietenul vechi este ca vinul, care pe cît se învechește pe atît mai cu gust se bea. PANN, P. V. III 19. ◊ Expr. A-i trece, a (i se) tăia sau a (i se) lua (cuiva) gustul (pentru ceva) = a pierde sau a face pe cineva să-și piardă plăcerea, pofta pentru ceva. Am mai tăiet gustul de popie unuia, care venise în gazdă la noi. CREANGĂ, A. 102. Cum... se face Că-mi trece gustul de-a mă juca? ALECSANDRI, T. I 185. A avea (sau a-i veni, a-i fi, a i se face cuiva) gust de... = a fi cuprins de o dorință, de o poftă, a avea chef de... Nea Ghiță părea mai liniștit, avea gust de vorbă. SADOVEANU, M. C. 148. Cui e gust de însurat Nu pețască fata-n sat. ȘEZ. V 44. A-l prinde (sau a-l apuca) pe cineva gustul să... = a-l cuprinde pe cineva pofta, capriciul să... A-și face gustul (sau un gust) = a-și îndeplini o dorință, o plăcere, o poftă. A face (pe) gustul (cuiva) = a face conform plăcerii sau dorinței cuiva. Plec numai să fac gustul medicilor. C. PETRESCU, C. V. 33. Numai de (sau pentru) un gust = pentru satisfacerea, unui capriciu trecător. Avocatul învîrtește o mică prefă (= preferanță) în trei, știi, «numai d-un gust». DELAVRANCEA, S. 144.

bolnav, -ă adj. (în opoz. cu „sănătos”) 1 (despre ființe, despre corp sau părți ale corpului) Care nu se bucură de sănătate; care suferă de o boală sau de o infirmitate. Băieții fiind bolnavi, nu puteau munci (AGÂR.). ◊ (cu determ. introduse prin prep. „de”, care arată felul bolii, partea corpului atinsă de boală sau intensitatea ei). Bolnav de reumatism, petrecea ceasuri întregi singur, în nemișcare (D. ZAMF.). ◊ (deprec.) Bolnav la minte (sau la cap) = (despre oameni) care nu este în deplinătatea facultăților mintale; nebun. Bolnav la creier v. creier. ◊ Expr. Bolnav de moarte sau bolnav mort (ori copt), mort (ori copt) de bolnav = grav bolnav, foarte bolnav. Căzu la pat, bolnavă de moarte. (CR.). A cădea bolnav la pat v. cădea. ♦ (despre rațiune, minte, gîndire) Care se caracterizează prin reacții nefirești, anormale. Lucrarea sa arată o minte bolnavă. ♦ (subst.) Persoană care suferă de o boală, care și-a pierdut sănătatea. Bolnavul cerea o ulcică de apă (AGÂR.). ◊ Bolnav de nervi v. nerv. 2 (reg.; cu determ. care indică părți ale corpului) Care este schilod, infirm, ciung. Era bolnav de picioare (Istr.). 3 Ext. (despre plante, fructe, produse etc.) Care este atins de boală, care este în stare proastă sau care nu mai este întreg, alterat. Cartof bolnav. ◊ Compar. Ca frunza bolnavă a carpenului sur (I. BAR.). 4 Analog, (despre obiecte) Care este în stare proastă sau care nu mai este întreg, rezistent, trainic. Construcție bolnavă. 5 Fig. (despre oameni, colectivități) Care este alterat din punct de vedere moral, ai cărui comportament demonstrează alterarea morala. Zicea că trăiește într-o societate bolnavă, ticăloasă. ♦ (despre însușirile, caracterul, fizionomia etc. ale oamenilor) Care arată, exprimă, trădează lipsa de vigoare, suferința (fizică sau morală). Are o înfățișare bolnavă. 6 Fig. Care este neprielnic pentru sănătate; insalubru, poluat. În mină era un aer bolnav. • acc. și (reg.) bolnav, pl. -i, -e. /<bg. болнав.

RĂU², REA, răi, rele, adj. (În opoziție cu bun) I. Care are însușiri negative; lipsit de calități pozitive. 1. Care face, în mod obișnuit, neajunsuri, neplăceri altora. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. De-am fost răi, tu ni-i ierta. CREANGĂ, P. 275. Nu zic că Despot este om rău. ALECSANDRI, T. II 100. ◊ Expr. Poamă rea sau soi rău = om stricat, cu obiceiuri rele. De acum nu mai trăiesc nici un ceas cu dînsa; am s-o dau dracului de pomană, soi rău ce este ea! CREANGĂ, P. 174. Rău de mama focului = foarte rău. Rău (sau cîinos, negru) la inimă v. inimă (II d). A fi rău de gură (sau gură rea) v. gură (I 3). ◊ (Substantivat) Iar ai venit, răule? CARAGIALE, S. 56. În călătoria ta, ai să ai trebuință și de răi și de buni. CREANGĂ, P. 198. Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni. EMINESCU, O. I 151. ♦ Care exprimă răutate. Jungherul crunt și ochii răi ai răzășului spuneau ceva. SADOVEANU, O. VII 99. 2. Care nu-și îndeplinește îndatoririle morale și sociale cerute de o anumită calitate pe care o deține. Soț rău. Mamă rea. ♦ (Despre copii) Neascultător, răsfățat, răzgîiat. Cearcă să se acațe de fețele meselor, de mobile... Ca un copil rău, refuzînd să se lase dus la culcare. C. PETRESCU, Î. II 230. 3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publică. Purtare rea. Deprindere rea. ▭ Dă-mi drumu pe uliță, Să vorbesc cu neam de-al meu, Cui am făcut nume rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 215. ♦ (Despre vorbe) Care supără, care jignește; p. ext. urît. Săraca inima mea Iar începe-a mă durea, Nu mă doare de durere, Mă doare de vorbe rele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. 4. (Despre viață, trai etc.) Neliniștit, apăsător, chinuitor, necăjit. Trai rău. A trăi zile rele. ◊ Expr. A duce casă rea (cu cineva) = a nu se înțelege, a nu se împăca, a trăi rău (cu cineva). Inimă rea v. inimă (II b). A-și face sînge rău (sau inimă, voie rea) = a se necăji, a fi mîhnit. Las’ jupîneșică, nu-ți face voie rea, că are să fie cît se poate de bine. CREANGĂ, P. 128. Turturea de-i turturea Și tot face-și voie rea, D-apoi eu cum să nu-mi fac Pentru unul ce mi-i drag! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. 5. (Despre o veste) Neplăcut, care anunță un necaz, o supărare. Împăratul vrea să-și mărite fata. – Și asta-i veste rea, moșnege? CREANGĂ, P. 77. Bate vînt de la sfințit Și rea veste mi-a venit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 499. II. Care nu are calitățile proprii destinației, menirii, rolului său. 1. Nepotrivit, care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări. Pămînt rău pentru cultura bumbacului. ◊ (Fiz.; despre corpuri) Rău conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite. 2. (Despre organele corpului) Care nu funcționează normal; bolnav; (despre funcțiunile fiziologice) care nu se desfășoară normal; defectuos. Stomac rău. Dinți răi. Circulație rea. Digestie rea. ▭ Săraci picioarele mele, Nu le poci purta de grele, Ori de grele, Ori de rele, C-am fost la Turda cu ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Uzat, rupt, stricat; p. ext. de purtare, de toate zilele. Nu te uita lele, hăi, Că mi-s cioarecii cam răi, C-am acasă două oi Și mi-oi face alții noi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 459. 4. (Despre materiale, produse) De proastă calitate, inferior. Stofă rea. ▭ Fum negru de tutun rău, ca de buruiană arsă. MIRONESCU, S. A. 98. ♦ (Despre mîncări și băuturi) Neplăcut la gust, prost pregătit. Ciorbă rea. Vin rău. ♦ (Despre drumuri) Neîngrijit, desfundat. 5. (Despre bani) Fals, care n-are curs, ieșit din circulație. Mîndră, pe obrazul tău, Rumenele-s de-un zlot rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 441. Banul (sau lucrul) rău (sau buruiana rea) nu piere ( = omul rău știe să se descurce în orice împrejurare, scapă din orice încurcătură). III. (Despre persoane, mai ales despre meseriași, artiști etc.) Neîndemînatic, incapabil, nepriceput. O calfă rea nu-și găsește niciodată scule bune (= omul nepriceput nu reușește niciodată să facă un lucru bun, oricît de prielnice condiții ar avea). ◊ Expr. Rău de lucru = căruia nu-i place să muncească; leneș. IV. (Exprimă ideea de a fi nefolositor, vătămător, nefavorabil) 1. Nesatisfăcător, neizbutit; dăunător. Învățătură rea. Sfat rău. ▭ Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înțelege. EMINESCU, O. I 134. Ale rele să se spele, ale bune să se-adune. ◊ Expr. A lua (cuiva ceva) în nume de rău = a atribui cuiva o intenție răuvoitoare. 2. (Despre vreme, fenomene atmosferice etc.) Urît (friguros, ploios etc.); nefavorabil. Ca purtați de un vînt rău toți zburau pe drumul de costișă. SADOVEANU, O. I 518. Amîndoi bătrînii aceștia erau albi ca iarna și posomorîți ca vremea cea rea, din pricină că n-aveau copii. CREANGĂ, P. 73. După vreme rea, a fi el vreodată și senin. id. ib. 235. 3. Dezavantajos, nerentabil. A face un tîrg rău. 4. (În superstiții, mai ales în basme) Prevestitor de rele; aducător de rele, nefast, nenorocos. Semn rău. ◊ Expr. Ceas rău v. ceas (2). A fi de rău augur v. augur¹.

PĂCĂTOS, -OASĂ, păcătoși, -oase, adj. 1. (Despre persoane; adesea substantivat) Care are multe păcate, vinovat de călcarea legilor morale, plin de păcate; p. ext. ticălos, afurisit, rău. Era un paragat nou din sfoară tare, trainică; ceva ce nu putea plăti Adam o viață întreagă. Și i-l lăsaseră acolo, păcătoșii. DUMITRIU, P. F. 34. Sfințiile-lor știu mai multe decît noi, păcătoasele. CREANGĂ, P. 116. ♦ De proastă calitate, plin de cusururi, defectuos. Tipografiile noastre sînt păcătoase. ALECSANDRI, S. 95. 2. Vrednic de milă; biet, nenorocit, nevoiaș. Parcă-i dete și lui brînci inima să știe ce este în acel păcătos de tronișor. ISPIRESCU, U. 99. Călare pe un păcătos de cal se apropia un om. CONTEMPORANUL, III 921. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are, Și cumu-i de păcătoasă, Tot se ține că-i frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Substantivat) Na! zise el mai dîndu-i o tiflă; păcătoaso și mangosito! HOGAȘ, M. N. 145. Hai, ia dați-vă deoparte, măi păcătoșilor, că numai ați crîmpoțit mîncarea. CREANGĂ, P. 260.

teacă [At: CANTEMIR, IST. 33 / V: (reg) tea, tecă / Pl: teci, (reg) tece, teace, tăci / E: ml thēca] 1 sf Înveliș confecționat din metal, din lemn sau din piele, în care se păstrează lama unei săbii, a unui cuțit sau anumite instrumente. 2 sf (Reg; îe) A se face ~ de pământ A se face nevăzut Si: a se ascunde. 3 sf (Pfm; îe) Nu încap două săbii (sau doi paloși, două paloșe) într-o ~ Se spune despre două persoane cu o anumită autoritate care nu se împacă. 4 sf (Reg; îe) (Ba) că(-i) (ba) că(-i) pungă Se spune când cineva se codește să facă un lucru, invocând tot felul de pretexte. 5 av (Pop; îe) A asculta ~ de pământ A asculta într-o tăcere desăvârșită. 6 sf (Pop; îe) A rămâne ~ A rămâne gol. 7 sf (Mun; dep) Om prost. 8 sf Parte a unei unelte manuale în care intră și se fixează coada sau mânerul. 9 sf (Atm) Membrană care îmbracă fibra musculară. 10 sf (Bot) Porțiune a frunzei care cuprinde tulpina (în special la graminee). 11 sf (Bot) Înveliș care protejează spicul sau mugurele unor plante înainte de maturizare. 12 sf (Rar) Pulpar. 13 sf Păstaie. 14 sf (Reg; pgn; șîc ~pentru-mâncare) Fasole (1) (Phaseolus vulgaris). 15 sf (Reg; sîs ~ca ochilor) Pleoapă. 16 sf (Reg) Cutie¹ (1).

oaie sf [At: PSALT. HUR. 121^v/11 / Pl: oi / E: ml ovis, -is] 1 Femelă a berbecului după ce a ajuns la maturitate. 2 (Pgn) Animal domestic rumegător, femelă sau mascul, crescut pentru lână, lapte și came (Ovis aries). 3 (Dep; d. oameni; îlav) Ca oile Buluc (5). 4 (Îal) (D. oameni) în dezordine. 5 (Dep; îal) Fără discernământ. 6 (Dep; îe) A se lua, ca oile, unul după altul A imita în mod mecanic pe cineva. 7 (Dep; îe) A fi ~ între lupi A fi bun, blând, moale între oameni răi. 8 (Dep; îe) Deștept (sau șiret) ca ~ia (cu jug sau pe zăduf) Prost. 9 (Îe) A o face de ~ A proceda neîndemânatic. 10 (Îae) A face o gafă. 11 (Îe) Prea e de ~ Se spune despre vorbe sau acțiuni cu totul nepotrivite. 12 (Îe) A suge (de) la două oi A trage concomitent foloase din două părți. 13 (Îe) A umbla să iei (sau să scoți) două piei de pe o ~ A urmări un câștig exagerat. 14 (Îe) Te trezești la oi? Se spune unei persoane care manifestă o atitudine lipsită de bun simț. 15 (Pfm; îe) S-a dezbrăcat (lupul) de pielea oii Și-a dat pe față caracterul urât, crud. 16 (Pfm; îe) A da oile în paza lupului A încredința ceva unei persoane care nu este de încredere. 17 (Îe) A se ține (sau a se agăța de cineva) ca scaiul de ~ A bate la cap pe cineva. 18 (Îcs) De-a oile Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 19 (Lpl; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 20 (Lpl; art.) Melodie după care se execută dansul oile (19). 21 (Orn; Buc; îc) ~ia-morților Becațină (Gallinago gallinaria). 22 Carne de oaie (1-2). 23 Blană de oaie (2). 24 (Bis; fig) Credincios, considerat în raport cu preotul Si: creștin.

semn sn [At: PSALT. HUR. 64^r/3 / V: (îvp) sămn / Pl: ~e și (înv) ~uri / E: ml signum] 1 Ceea ce se face sau se aplică pe un obiect, pe un animal etc. cu scopul de a-l deosebi, de a-l recunoaște de alte obiecte, animale etc. asemănătoare Si: marcă². 2 (Rar) Crestătură pe răboj. 3 (Înv) Tatuaj. 4 Ceea ce constituie (sau este considerat ca) o probă (materială) a trecutului Si: relicvă, vestigiu. 5 Ceea ce rămâne după cineva sau ceva, rezultat în urma atingerii, apăsării etc. locului pe care a stat, pe unde a trecut etc. Si: amprentă, urmă. 6 (Spc; adesea urmat de determinări care arată proveniența, felul etc.) Ceea ce rămâne pe piele după vindecarea unei răni, a unei tăieturi, a unei bube, a unei boli etc. Si: cicatrice, (rar) rană¹ (1), stigmat (8), (îrg) beleaznă, (reg) pupăză. 7 Pată de culoare roșie-vineție (evoluând până la galben) apărută pe piele datorită ieșirii sângelui la suprafață în urma unei lovituri (puternice), a unei mușcături etc. Si: echimoză, vânătaie, vinețeală, (înv) vânătare, urmă. 8 Elemente anatomice (patologice) caracteristice care există pe corpul uman (și care constituie o trăsătură individuală a acestuia). 9 (Rar; mpl) Semnalment (2). 10 (În credințele populare) Mișcare involuntară, convulsivă a unui mușchi al feței, a ochiului sau mâncărime a nasului, a podului palmei etc. interpretate ca având o anumită semnificație (bună sau rea). 11 Obiect așezat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție pentru a delimita, a marca, a jalona, a despărți etc. ceva. 12 (Pop; îs) ~ de (sau, înv, în) hotar Piatră, stâlp etc. care marchează un hotar sau linia de demarcație a unui teren, a unui teritoriu etc. 13 (Pex; îas) Hotar (1). 14 (Îvr; spc) Însemnare făcută spre a nu uita ceva sau spre a găsi ceva mai ușor. 15 (Îs) ~ de carte Fâșie îngustă de mătase, de carton, de piele etc. care se pune între paginile unei cărți pentru a indica pagina la care s-a întrerupt lectura Si: (reg) zăloagă. 16 (Reg; în credințe populare; îe) A lăsa ~ A pune pe pieptul sau la căpătâiul unui copil nou-născut un fir roșu (destrămat dintr-o țesătură) pentru ca acesta să ocrotească somnul copilului. 17 (Rar) Reper (1). 18 (Mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a lovi”, „a nimeri”, „a trage” și precedat de pp „în” sau „la”) Loc marcat în care se trage cu arma Si: țintă, (înv) țel, (reg) șaibă². 19 (Rar) Inscripție. 20 (Îvr) Titlu. 21 (Îvr) Însemnare (scrisă). 22 (De obicei cu determinări care arată felul) Simbol al unei meserii, al unui grad (militar), al unui rang, al demnității, al puterii etc. 23 Obiect care poartă sau reprezintă un semn (22) Si: emblemă, însemn. 24 Fenomen atribuit divinității sau altei forțe supranaturale și care adesea este considerat (în superstiții) un indiciu prevestitor. 25 Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului Si: zodie. 26 (Îs) ~ zodiacal (sau ~ele zodiacului) Fiecare dintre figurile simbolice ale zodiacului, reprezentând cele douăsprezece costelații corespunzătoare poziției soarelui în ecliptică. 27 (Îas) Fiecare dintre cele douăsprezece sectoare egale în care este împărțit zodiacul și în care soarele se află timp de aproximativ o lună Si: zodie. 28 (Înv; urmat de determinări care arată sensul) Crucea, ca simbol al credinței creștine. 29 (Îs) ~ul crucii (sau ~ sfintei cruci) Reprezentare grafică, gestuală etc. a semnului (28). 30 (Îe) A-și face ~ul crucii (sau, înv, ~ de pace) A se închina. 31 (Rar) Imagine (a divinității, a unui sfânt). 32 (Pex) Icoană. 33 (În superstiții; îs) ~ bun (sau rău, prost) Prevestire a unui lucru bun (sau a unei nenorociri). 34 (Îe) A avea ~e (sau a i se face cuiva ~) A avea indicii în legătură cu o întâmplare viitoare. 35 (Îe) A da ~ (sau ~e) de viață A se manifesta. 36 (Îae) A face să se audă noutăți despre sine. 37 Fenomen luminos care apare uneori pe cer, fiind interpretat de superstițioși ca o prevestire. 38 Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru, un fapt Si: amintire. 39 (Șîs ~ grafic) Simbol (literă, cifră etc.) folosit în scrierea curentă a unei limbi. 40 (Îs) ~ de punctuație Fiecare dintre semnele (39) convenționale (punct, virgulă etc.) care au rolul de a marca în scris pauzele, intonația, întreruperea cursului comunicării etc. 41 (Îs) ~ul întrebării (sau ~ de întrebare, înv, ~ întrebătoriu, ~ răspunzătoriu) Semn (39) de punctuație folosit în scriere pentru a marca intonația propozițiilor sau a frazelor interogative Si: (rar) punct de întrebare. 42 (Îe) A pune sub ~l întrebării A se îndoi de adevărul unor fapte sau al unor afirmații. 43 (Îae) A pune sub observație. 44 (Îae) A suspecta (1). 45 (Rar; îae) A compromite (1). 46 (Îs) ~l exclamării (sau , rar mirării) sau ~ de exclamare (sau de exclamație) Semn (39) de punctuație care se pune la sfârșitul propozițiilor imperative, după o interjecție sau, uneori, după un vocativ pentru a marca natura exclamativă a comunicării Si: (rar) punct al mirării. 47 (Înv; îs) ~ele citării Ghilimele. 48 (Îs) ~e matematice Semn (39) care indică operațiile matematice. 49 (Îs) ~e convenționale Figuri simbolice întrebuințate pentru a marca diferite notări pe hărți, planșe etc. 50 (Îs) ~ diacritic Semn grafic format din punct, virgulă, accent etc adăugat unei litere (deasupra, dedesubt sau în lateral), pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă. 51 (Îs) ~ moale Literă a alfabetului chirilic care marchează caracterul palatal al consoanei precedente. 52 (Îs) ~ tare Literă a alfabetului chirilic care marchează caracterul dur al consoanei precedente. 53 (De obicei cu determinări care indică domeniul) Simbol grafic folosit într-un anumit domeniu de activitate. 54 (Îs) ~ convențional Simbol cu semnificație general acceptată, întrebuințat pentru a face diferite notări pe planșe, hărți etc. 55 (Îs) ~ de circulație Fiecare dintre simbolurile utilizate pentru a indica viteza, sensul de circulație, parcarea, staționarea etc. cuprinse în legi, în convenții, în regulamente sau în prescripții speciale privind circulația rutieră, feroviară, aeriană etc. 56 (Îs) ~ monetar Inscripționările de pe o monedă. 57 (Pex; îas) Monedă. 58 (Liv) Cuvânt (1). 59 (Îs) ~ lingvistic Unitate dintre un sens și un complex sonor. 60 Manifestare, particularitate etc. după care poate fi recunoscut un obiect, un fenomen, un fapt etc. sau după care poate fi anticipată apariția unui fenomen, declanșarea unui fapt etc. Si: indiciu, (reg) semeniște¹. 61 (Îe) A da (un) ~ (sau, rar, ~e) de viață A-și manifesta prezența Si: a se manifesta. 62 (Îae) A comunica de la distanță cu cineva. 63 (Rar) Veste. 64 (Înv; îlv) A da ~ A vesti. 65 (Îlv) A da de ~ A înștiința. 66 (Șîs ~ caracteristic, ~ distinctiv, rar ~ deosebitor) Trăsătură caracteristică prin care o persoană, un lucru etc. se deosebește de altele. 67 (Rar) Criteriu (1). 68 Tulburare funcțională sau senzație anormală resimțite de o ființă, care indică prezența unui proces patologic sau fiziologic în organism Si: simptom (1). 69 Dovadă (1). 70-71 (Îlav) În (sau ca, înv, spre) ~ de (sau că) ... sau, înv, spre ~ul Pentru a dovedi (sau a întări) (că) ... 72 (Îal) Ca dovadă (că) ... 73 (Îal) Ca expresie a ... 74 (Îal) Ca probă (că) ... 75 Simbol (2). 76 (Îe) Sub (sau, rar, în) ~ul (cuiva sau a ceva) Sub conducerea cuiva. 77 (Îae) Sub protecția cuiva. 78 (Mai ales în legătură cu verbul „a face”) Gest al unei persoane care exprimă un gând, o intenție, o stare sufletească sau care comunică, sugerează cuiva ceva. 79 (Înv; mai ales în legătură cu verbul „a da”) Semn (60) sau succesiune de semne (60) cu o semnificație prestabilită (și cunoscută numai de cei inițiați), pentru a declanșa (au a întrerupe) o anumită acțiune sau pentru a arăta că acțiunea a fost declanșată. 80 (Pop; îlav) Pe ~e Probabil. 81 Manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se presupună sau să se precizeze natura lui. 82 Tot ceea ce poartă o semnificație. 83 Pată de altă culoare decât restul corpului pe care o au unele animale Si: urmă, pată. 84 (Înv) Semnal (17). corectat(ă)

PROST, PROASTĂ, proști, proaste, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ◊ Expr. Un prost și jumătate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul. ◊ Expr. A-și găsi prostul = a-și găsi omul pe care să-l poată înșela ușor, pe care să-l poată duce de nas. 2. Adj., s. m. și f. (Înv. și pop.) (Persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. 4. Adj. Obișnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este așa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcțional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situații, știri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesiune etc. 6. Adj. Dăunător; neprielnic. ◊ Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jignește. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă; p. ext. ceartă. – Din sl. prostŭ.

PROST, PROASTĂ, proști, proaste, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ◊ Expr. Un prost și jumătate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul. ◊ Expr. A-și găsi prostul = a-și găsi omul pe care să-l poată înșela ușor, pe care să-l poată duce de nas. 2. Adj., s. m. și f. (Înv. și pop.) (Persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. 4. Adj. Obișnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este așa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcțional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situații, știri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesie etc. 6. Adj. Dăunător; neprielnic. ◊ Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jignește. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă; p. ext. ceartă. – Din sl. prostŭ.

ODOR (pl. -oare), (-oară) sn. 1 Giuvaer, sculă prețioasă, lucru de mare preț: scoase un gologan din buzunar și... îl privi cu drag pe amîndouă fețele ca un ~ (GN.); o sabie... pe care o păstra în prăvălie ca pe un ~ din vechime (ISP.); avem bani destui, odoară de prisos, o avuție cît nu-i mai știm sama (SB.) ¶ 2 F Despre persoane: ființă prețioasă, iubită, în spec. copil iubit la nebunie de părinți: Iat’o scoborînd la vale, galbănă și istovită, Cu ~ul strîns la sînu-i (VLAH.); îmi făcea apoi cîte un benchiu în frunte, ca să nu-și prăpădească ~ul (CRG.); – iron. (comp. SCULĂ): acum pricep eu ce ~ de femeie am dobîndit (CRG.); baba și cu ~ul de fiică-sa tot nemulțumitoare și cîrtitoare erau (CRG.); vai! săracul omul prost, bun ~ la casă a fost! (ZNN.) ¶ 3 pl. ⛪ Veșminte bisericești scumpe și alte obiecte prețioase întrebuințate în biserică: în mijloc e biserica, plină de scule și de odoare vechi (VLAH.); odoarele sfinte erau de batjocură (ISP.) [srb. odor, -ra].

NEAM ~uri n. 1) pop. Totalitate a oamenilor de o anumită naționalitate; seminție; popor; norod. * De ~ (sau de ~ul lui) de origine; de naționalitate. 2) ist. Organizare obștească principală a comunei primitive (bazată pe rudenie de sânge); gintă. 3) Succesiune de generații care provin dintr-un strămoș comun; seminție; familie. * ~ul omenesc specia umană; omenire. Din ~ în ~ din generație în generație. ~ de ~ul cuiva (sau ~ de ~) din tată-n fiu; din moși-strămoși. 4) Persoană de origine comună sau înrudită prin alianță; membru al aceleiași familii; rudă. * A fi (de un) ~ cu cineva a fi rudă cu cineva. A se face ~ cu cineva a deveni rudă cu cineva; a se înrudi. A fi ~ după Adam a fi rudă foarte îndepărtată sau a nu fi rudă deloc cu cineva. 5) înv. Proveniență socială. * De ~ bun (sau ales, mare) se spune despre cineva, care aparținea păturii sociale de sus. De ~ prost se spune despre cineva, care provenea din păturile de jos. 6) Grup de ființe sau de obiecte ce se caracterizează printr-o anumită însușire; fel; categorie; soi; gen; specie. * Cu tot ~ul cu toții câți sunt; împreună. De tot ~ul a) de diferite naționalități; b) de toate felurile; fel de fel. Fără ~ și fără țară se spune despre cineva care nu-și cunoaște originea. /<ung. nem

CAP¹ (pl. capete) sn. 1 🫀 Partea superioară a corpului omului în care se află creierii și principalele organe ale simțurilor (🖼 817): îl doare ~ul; a-și lua căciala din ~; a-și smulge părul din ~; a-și pune mîinile în ~; a da din ~; a-i fi drag ca ochii din ~; din ~ pînă ’n picioare, din creștet pînă ’n tălpi, de sus pînă jos, desăvirșit: Natalia mea ... este muzicantă din ~ pînă’n picioare NEGR. ¶ 2 De asemenea, despre partea anterioară a corpului animalelor: ~ de cal; familiar ~ de bou, om prost ¶ 3 pr. anal. Vîrf, creștet: Buba ~ nu face, pînă nu se coace PANN. ¶ 4 Fig. Minte, deșteptăciune. pricepere: are ~ bun: om cu ~, fără ~; ~ sec, prost, nepriceput: nu se mai învață minte, ~ete seci ce sînt DLVR.; e greu de ~; ușor de ~; mai cu ~, mai priceput, mai deștept; a(-și) băga în ~ 👉 BATE I. 1; a(-și) bate ~ul, a-și sparge ~ul BATE I. 10; a deschide ~ul cuiva, a-I face să priceapă; a-i intra în ~, a pricepe; a-și închipui; a (nu)-l tăia sau a (nu)-l duce ~ul, a (nu) se pricepe: apoi de, cocoane, ~ul meu nu mă duce așa departe ISP.; a-și pierde ~ul, a se zăpăci; ajuns de ~ 👉 AJUNS I. 4 ¶ 5 Fig. Viață: nu-ți pune ~ul în primejdie CRG.; a-și pune ~ul, a-și răpune viața; pr. exag. a se prinde, a pune rămășag pe viața lui; a-și risca viața, a-și pune viața în primejdie; proverb: a-și pune ~ul sănătos subt evanghelie, a se băga de bună voie în belea, într’o situațiune neplăcută; vai de ~ul lui, vai de viața lui, nu e de invidiat; o jur pe ~ul meu; a mînca ~ul cuiva, a-l prăpădi, a-l face să-și piarză viața ¶ 6 Fig. Partea de sus. partea superioară, partea dinainte a unui lucru, frunte: în ~ul mesei (în opoz. cu coada mesei), în ~ul bucatelor, în locul de cinste; în ~ul regimentului ¶ 7 Fig. Capăt, margine, căpătîiul de sus sau de jos: cum mă vede, se dă jos în ~ul scării I. -GH.; satul era înghițit, ca într’un fum spulberat, aci către un ~ al satului, aci către ceilalt DLVR.; ~ul podului; Fig.: din ~ul locului, de la început ¶ 8 Fig. Început: judecata Patriarhului iaste începătură și ~ tuturor judecăților bisericești PRV. -MB.; îți sporesc simbria la fie-care ~ de an S. -ALD.; de (la) un ~ vreme, de la o vreme încoace; stai s’o iau de la {~CAR.; pop.: ~ de post PAMF.} ¶ 9 Fig. Toiu, miez: lelea Nastasia rămăsese de bărbat, cu cinci copii, în ~ de iarnă {~RET.; ~ de noapte 👉 21 ¶ 10 Fig. Bucată, căpătîiu, capăt; sfîrșit: un ~ de ață; a o scoate la ~, a o scoate la căpătîiu; a-i da de ~, a da gata; a prăpădi: leul ... le-a făcut sfîrșitul, adică le-a dat de ~ ȚICH. ¶ 11 Fig. Persoană, individ: un ~ încoronat; am plătit cîte un leu de ~ (=de fie-care); dare pe ~, impozit personal; pop.: un ~ de om, un om; deasemenea despre animale, unitatea unui număr colectiv, bucată: ne-o perit vre-o zece capete de vită ALECS. ¶ 12 Fig. (pl. capi, ‡ capete) Căpetenie, șef; om (mai) de frunte: ~ul Statului: ~ul familiei; de vor fi unii dentrînșii mai ~ete, cum s’are zice ispravnici PRV. -MB.; Fig.: a ajuns coada ~, a ajuns cel din urmă, cel mai prost, să fie în fruntea celorlalți; -Fig. Cap de operă 👉 CAPODOPERĂ ¶ 13 Chip, mijloc, putință: Dac’am prins de-a o iubi, N’a fost ~ a o urî IK. -BRS.; nime n’are ~ să se odihnească în casa asta, de răul vostru CRG. ¶ 14 ‡ Paragraf, articol, capitol; ⚖️ titlu, punct: ~ de acuzare ¶ 15 ⚚ Capital: asigurîndu-le plata integrală, capete și dobînzi, cînd se vor vinde proprietățile I. -GH.; Fig. a-și scoate din capete, a se despăgubi, a-și scoate din pagubă ¶ 16 💫 ~DE-BOU, constelația Taurului ¶ 17 🌿 CAP-DE-COCOȘ = DULCIȘOR; -CAPUL-ARICIULUI = BUZDUGAN 4; – CAPUL-CĂLUGĂRULUI, plantă ierboasă, cu flori galbene (Leontodon autumnalis) (🖼 818) ; -CAPUL-ȘARPELUI, plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); – CAPUL-VIPEREI = IARBA-ȘARPELUI¹ ¶ 18 🐙 CAP-DE-MORT, CAP-DE-MOARTE, CAPUL-MORȚILOR, CAPUL-LUI-ADAM, insectă numită mai adesea „strigă” 👉 STRIGĂ; – CAPUL-CERBULUI – RĂDAȘCĂ ¶ 19 CAPU-’NTOARCE sm. PĂC. 🐦 = CAPÎN-TORTURĂ ¶ 20 proverb (Nici) în ruptul ~ului, odată cu ~ul, pentru nimic în lume, nici mort, cu nici un preț: zicea că odată cu ~ul nu putea el crede una ca asta ISP.; cu ~ul amînă 👉 AMÎNĂ; om numai cu ~ul, singur pe lume (fără familie); fără nici o stare; singur cu ~ul (său), singur-singurel, fără nimeni; a se bate cu ~ul de pereți (sau de toți pereții) 👉 PERETE; a da cu ~ul de pragul de sus 👉 PRAG; a umbla cu ~ul între urechi 👉 URECHE; ori cu ~ul de piatră, ori cu piatra de ~, tot una e, cel sărac, cel mai slab, e totdeauna fără noroc; nevoie de ~ 👉 NEVOIE; a-i fi de ~, a-i fi spre pierzarea capului, mai ales în blesteme: fi-le-ar de ~: de (sau din) ~ul meu, tău, său, independent, liber; din propria inițiativă, nesilit de nimeni: am rămas liberă, de ~ul meu ALECS.; spune drept, tu ai făcut-o din ~ul tău ? VLAH.; a-și face de ~ , a) a face tot ce-i place, b) a face fapte care-l duc spre pierzare; a sta, a se ținea de ~ul cuiva, a nu-i da pace, îmboldindu-l cu rugăminți; în ~ pînă la unul, deplin, tocmai: peste un an de zile în ~ , are să-l ia de bărbat CAR.; cu noaptea în ~, pe cînd e încă noapte întunecoasă; în ~ de noapte, în ~ul nopții, în miez de noapte, în toiul nopții: nu mă alunga de la casă în ~ de noapte RET.; cît păr în ~, mulțime nenumărată; a-și lua lumea în ~, a fugi fără să știe unde, încotro îl vor duce ochii; a se sparge în ~ul cuiva, a cădea asupră-i consecințele, urmările unei fapte săvîrșite de altul; a pune ~ul, a ațipi, a trage un puiu de somn; a se pune pe ~ul cuiva, a stărui mult pe lîngă cineva, a nu-i da pace; a sta, a ședea pe ~ul cuiva, a nu se deslipi de cineva, aducîndu-i supărare; pe ~ete, a) pe întrecute, care mai de care; b) ca nebunii: a (se) da peste ~, a) a (se) răsturna, a (se) rostogoli, a (se) prăvăli; b) a întrebuința toate mijloacele, a se face luntre și punte, a face tot ce e cu putință; a da paharul peste ~, a-i deșerta: a da ochii peste ~, a muri; a nu avea nici ~ nici coadă, a nu avea niciun înțeles, nici un rost; a nu avea unde să-și plece ~ul, a nu avea nici un căpătliu, a nu avea unde să șază sau să doarmă, a nu avea nimic; a nu avea ce-și face capului, a nu avea încotro, a nu putea face altfel, a fi silit să facă cum i se impune; a nu ști ce să-și facă capului, a fi în mare încurcătură, a nu ști ce să facă ca s’o scoată la capăt; a-și scoate capul în lume, a se arăta, a ieși între oameni; nu-i un ~ de lume, nu e cine știe ce lucru mare: nu te teme, dragul meu, o noapte nu-i un ~ de lume, va trece și ea RET.; a-și lua lumea în ~, a pleca în lume, a porni în lumea largă; a nu-și vedea ~ul (de trebi), a avea mult de lucru: Ce-i ea, copil? Nu-și vede ~ul de supărări, de griji, de casă VLAH.; ~ ai, minte ce-ți mai trebue?, se zice în ironie unuia care face mereu greșeli, și nu vrea să ție seamă de sfaturi; ~ul face, ~ul trage, fie-care sufere urmările greșelilor sale; ~ul plecat nu-l taie sabia, cine știe să se plece, să se umilească, scapă de primejdie; ~ul să trăească, că belele curg 👉 BELEA 1; cîte capete, atîtea și căciuli, cîți oameni, atîtea păreri; cine-și păzește limba, își păzește ~ul, cine știe să-și măsoare vorba, scapă de supărări; unde nu e ~, vai de picioare, vai de omul fără minte, vai de poporul fără buni conducători; 👉BARBĂ, PEȘTE, PICIOR [lat. caput, capĭta].

SADEA adj. invar. 1. De un singur fel, neamestecat cu altceva; pur, curat, simplu, fără adaosuri sau podoabe. La nuntă îi gătită cu cămașa cea cu altiță aleasă, sadea sau bătută cu fluturi. SEVASTOS, N. 235. Laptele acru de oi cel mai bun e cînd se face sadea din lapte de oi. ȘEZ. VII 76. (Cu pronunțare regională) Toate drumurile sînt împodobite... de cruci, altile sade, altile cu domnu Iisus Hristos. KOGĂLNICEANU, S. 5. ♦ Simplu, fără titluri, fără forme de politețe. Taci, nu mă cuconi... zi-mi Stan sadea. ALECSANDRI, T. 614. Toată lighioana, măcar și cea mai proastă, Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră. ALEXANDRESCU, P. 66. ♦ (Adverbial) De-a dreptul, curat; precis, exact. După fața lînii, oile sînt albe sadea, brumării... negre sadea. DAMÉ, T. 67. Ne este mult mai ușor de a scri și vorbi franțuzo-romînește... decît sadea romînește. RUSSO, S. 93. (Rar la comparativ) Alte încercări de publicații literare făcute în așa-zisul centru intelectual al Romîniei (sau mai sadea în București) au trăit două zile și au murit a treia zi. ALECSANDRI, S. 83. 2. (Despre persoane, uneori ironic) Veritabil, autentic, adevărat. Știți, boier sadea, nu d-ăștia de-au umplut țara și tîrgurile. REBREANU, R. I 15. Din supuși îi făcea răzăși, din răzăși, boieri sadea. DELAVRANCEA, A. 103. ♦ (Despre abstracte) Cu totul, complet, în întregime, pe deplin. Omenie fără hărnicie se mai poate, dar hărnicie fără omenie e sadea neomenie. DELAVRANCEA, S. 252. ♦ La fel cu altcineva, exact, întocmai ca altul. Să fiu Mogîrdici sadea. DELAVRANCEA, O. II 254.

MOJIC, -Ă subst., adj. 1. S. m. și f. (Învechit și regional) Țăran; p. e x t. om de rînd, care nu făcea parte din cinurile boierești. Cei ce sînt meșteri, îi țin mujici, iar pre cei ce sînt de război, îi țin viteji în cinste. HERODOT (1 645), 141, cf. 16, 335. Pe toți-i cinsti cu daruri, cîți era sveatnicii lui și cîți era cu deregătorii. . . și cîți era de cei proști (mojici) (a. 1648). GCR I, 133/2, cf. II, 77/19, 118/13. Și era Isaf. . . mojic (r ă s c o l i t o r a l c î m p i e i B 1938). BIBLIA (1688), 18¹/20, cf. 10²/29. În divan îi suduia mojicii pre boiari (începutul sec. XVIII). MAG. IST. III, 334/10, cf. I, 90/21, M. COSTIN, LET. I, 290/4. Cu mulțimea mojicilor ce-i scotea fără voia lor înaintea imbrihorului. . . au făcut de au perit Costandin Vodă. IST. Ț. R. 120, cf. 103. Și-i sărăciră de rămasără cum le-u fostu postrigul, mojici. NECULCE, L. 119, cf. 109. Fiind de neam prost și varvar, întîi au silit de au omorît pe toți cîți îl știa că iaste din mojici născut. CANTEMIR, HR. 206. Trecea pe lîngă dînsul ca pe lîngă un mojic sau și nebun. AETHIOPICA, 17^r/2. Cu aceste finețe vor s-arate noblețea lor. Ocolesc, fug de cei mici, Nu-i cruț, zic că sînt mojici. MUMULEANU, C. 97/18, cf. 106/17. Aceasta face pe fiii boierilor să ocupe posturile publice, ca înșiși să capete rang: alminteri le-ar ajunge copiii mojici (proști). CODRU-DRĂGUȘANU, C. 58. Cîteva sute de mojici. NRGRUZZI, S. I, 153, cf. 246, II, 229. Un oarecare boieri întîmpină atunci pe moș Roată, zicîndu-i cu glas poruncitor și răutăcios: – Dar ce nevoie mare este să înțelegi tu, mojicule ! CREANGĂ, A. 155. Ia pune-te, măi Gheorghe, cu parul pe mojici. MACEDONSKI, O. II, 56. Tu, o mojică, să mi te fasolești de un ceas. MiLLE, V. P. 127. Sîngele mojicului nu contează în materie de petreceri regale. LIT. ANTIMONARHICĂ, 170. Au stat mojicii la un loc cu boierii. SADOVEANU, O. I, 182, cf. id. N. F. 7, 8. Mâi mojice, mojic rău, Las'că mi te-oi drege eu Cînd a veni birul greu. ALECSANDRI, P. P. 250, cf. TEODORESCU, P. P. 333. Nu mă tăia pe pămînt, Că nu-s ficior de mojic, Ci mă taie pe covor, C-am fost ficioraș de domn. MAT. FOLK. 183. Haide, haide, piei d-aici, Vodă nu-i pentru mojici. ANT. LIT. POP. I, 559. 2. S. m. și f., adj. (Persoană) lipsită de educație, de maniere, (om) prost crescut; bădăran, mitocan. A să mă scoată din răbdare mojicu ista. ALECSANDRI, T. 611, cf. 41. Era mojic Busuioc, cînd îi sărea țandăra. SLAVICI, O. I, 257. Ieși afară, țăran viclean și mojic ce ești. ISPIRESCU, L. 178, cf. 203. Fata auzise vorbindu-se în casă de neamul îmbogățit al Scatieștilor ca de niște mojici renumiți. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 16. În gîndul lui, mă făcu mojic. HOGAȘ, DR. I, 175. Era guraliv și mojic, spunînd fiecăruia din jurul lui ce crede despre el. CAMIL PETRESCU, O. II, 110. Nici salcea pom, Nici mojicul om. ZANNE, P. IV, 456. 3. S. m. (Livresc; în forma mujic) Țăran rus dinaintea Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. [La Kiev] au depus marile bogății Romanovii, la care s-a mai adăogat și ultima copeică a mujicului credincios. SAHIA, U.R.S.S. 41. [Grigorie Melehov] își dă seama că pentru nobilii ofițeri care-l comandă nu este de fapt decît un „mujic grosolan”, un „om de rînd”. CONTEMP. 1948, nr. 108, 4/4. – Pl.: mojici, -ce. Voc. și: (regional) mojice. - Și: mujic, -ă s. m. și f. – Din rus. мужик.

A CĂLCA calc 1. intranz. 1) A pune piciorul pe ceva sau undeva. ◊ ~ (sau a păși) cu stângul a) începe rău ceva; b) a fi prost dispus. ~ (sau a păși) cu dreptul a începe cu succes ceva. 2) A parcurge o distanță; a păși. ◊ ~ în străchini a) a fi stângaci; b) a face gafe. ~ (sau a păși) în vârful degetelor a merge atent, fără zgomote. ~ strâmb (sau alăturea cu drumul) a urma o cale greșită. ~ pe urmele cuiva a avea comportarea cuiva, reluându-i apucăturile. 2. tranz. 1) A trece cu pasul; a păși. ~ o groapă. ◊ A nu-i (mai) călca pragul cuiva a nu (mai) veni pe la cineva. 2) pop. (despre persoane) A veni pentru o vizită scurtă. 3) A strivi, apăsând cu picioarele. ◊ ~ (pe cineva sau ceva) în picioare a) a distruge, călcând cu picioarele; b) a desconsidera. ~ (pe cineva) pe coadă a provoca supărarea cuiva. 4) (pământ, terenuri, iarbă etc.) A bătători cu picioarele. 5) pop. (despre bărbătușii păsărilor) A face să procreeze; a fecunda. 6) rar (țări, regiuni, drumuri etc.) A parcurge de la un capăt la altul; a străbate; a traversa. 7) (teritorii) A încălca, prădând și pustiind. 8) fig. (dispoziții legale) A neglija, comițând o abatere; a nu respecta; a încălca. 9) (obiecte de îmbrăcăminte, albituri etc.) A netezi cu fierul de călcat. /<lat. calcare

tigvă sf [At: NECULCE, L. 387 / V: (reg) tibgă, ticvă, tidvă, tifdă, ~gbă, tihoacă, tioacă, tioagă, titvă, tiubgă, tiucă, tiugă, tiușă, tiuvgă, tivă, tivdă (Pl: ~duri), tivgâ, tugă / Pl: ~ve, (reg) -vi / E: bg, ucr тигва, srb tikva] 1 Plantă erbacee agățătoare sau târâtoare, din familia cucurbitaceelor, cu flori mari, albe, cu fructul de diferite forme (de obicei bombat), verde și zemos, care la maturitate devine gălbui și cu pereții tari, lemnoși Si: (reg) bostănei, cătrună, ciugai., curcubetă, heber, lupoaie, pere-curcubete, sămânțar, sărăboi, tărăni, tâlv (2), trăgace (14), trăgulă (4), triov, troacă (21) (Lagenaria siceraria). 2 (Bot; reg) Dovleac (Cucurbita maxima). 3 (Bot; reg) Bostan (Cucurbita pepo). 4 (Reg; îe) A sta ca tiuga peste gard A fi nehotărât. 5 (Reg; îae) A fi gata de ducă. 6 (Olt; îe) A fi alb ca floarea de tiugă A fi alb ca zăpada. 7-9 (Prc) Fructul (comestibil) al tigvei (1-3), utilizat uneori ca ornament. 10 (Pfm; îs) Cap de ~ sau ~ goală (ori seacă) Om prost. 11 (Reg; îe) A nu avea cap, ci ~ A fî prost. 12 (Pex) Vas făcut din fructul uscat și golit de miez al tigvei (1-3), care servește ca pâlnie de tras băutura din butoi, ca recipient în care se păstrează și se transportă diferite alimente, ca plută la pescuit etc. 13 (Pex) Conținutul unei tigve (12). 14 (Reg; îe) Și-a găsit hârbul capacul, -va dopul și lelea bărbatul Se zice când se asociază două persoane care au aceleași defecte. 15 (Reg; îe) A umbla cu tiuga cu minciuni A fi mincinos, intrigant. 16 (Reg; îe) S-a umplut ~va Se zice despre două persoane care nu mai sunt în relații bune. 17 (Mol;șîs poamă tidvă sau tivdă ori strugure de tiugă) Varietate de struguri de culoare albă, cu boabele mari, cărnoase și cu coaja groasă, dispuse rar pe ciorchine Si: (reg) tigveană, tigveasă, tigvoasă (2). 18 (Bot; reg; îc) Tidvă-de-pământ Mutătoare (Bryonia alba). 19 (Bot; reg; îc) Tidvă-de-apă Nufăr-alb (Nymphaea alba). 20 (Bot; reg; îc) ~-de-tină Pepene-verde (Citrullus vulgaris). 21 (Și, îrg; îs ~va capului) Craniu (de om sau de animal). 22 (Pfm; pex; irn) Cap¹ (1). 23 (Mol; dep; îf tioagă) Minte. 24 (Reg; șîs tidva dopului) Calota pălăriei. 25 (Reg; șîs tiugă de vârf) Capul¹ ascuțit al oului. 26 (Reg; șîs tiugă de cotor) Capul¹ rotunjit al oului. 27 (Reg; urmat de determinări) Vârf de deal sau de munte.

Dumnezeu s. m. 1. Numele impropriu dat ființei supreme, spirituală, personală și eternă, care are plenitudinea perfecțiunilor și nu este condiționat de nimeni și nimic din afara Lui. El este „Tatăl atotțiitorul, făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”, care ființează în trei persoane (ipostase): Tatăl, Fiul și Sfântul Duh (Sfânta Treime). El nu poate fi definit și nici cunoscut în ființa și dumnezeirea Sa decât numai prin lucrările și manifestările Lui în lume (Ioan 1, 18), pe care o guvernează și îi poartă de grijă. ◊ Expr. Cum dă Dumnezeu = cum se întâmplă; p. ext. prost, rău. Cu Dumnezeu înainte! = noroc! succes! A nu avea niciun Dumnezeu = a nu crede în nimic. A (se) ruga (ca) de toți dumnezeii = a implora. Parcă a apucat pe Dumnezeu de (un) picior = se spune despre cineva peste care a dat un mare noroc. Dumnezeu știe! = nu se știe! Dumnezeule! = exclamație de spaimă, de durere, de mirare. Pentru (numele lui) Dumnezeu! = exclamație de implorare, deznădejde sau dezaprobare. Ce Dumnezeu! = exclamație de necaz, de nemulțumire. Să dea Dumnezeu! = (formulă de urare) să se împlinească ceea ce doresc (dorești etc)! 2. Divinitate, zeu. – Din lat. dom(i)ne deus.

pânză [At: PRAV. GOV 111^v/1 / Pl: ~e, (îrg) ~uri / E: nct] 1 sf Țesătură sau împletitură flexibilă, din fire, mai ales, vegetale, de bumbac, in, cânepă etc., folosită pentru confecționat lenjeria de corp, de pat, cămăși etc. Si: (îrg) pânzătură (1), (reg) pânzare (1). 2 sf Bucată de pânză (1) Si: (îrg) pânzătură (2), (reg) pânzare (2). 3 sf (Îs) ~ de casă (sau țărănească) Pânză (1) țesută manual la război. 4 sf (Reg; îs) ~ goală (sau de tramă) Țesătură de fuior. 5 sf (Reg; îc) ~-nvălită Țesătură țărănească cu urzeală de bumbac și cu băteală de fuior. 6 sf (Înv; îs) ~ de masă sau ~za mesei Față de masă. 7 sf (Înv; îs) ~ de piele (sau de ceară, cernită) Mușama (1). 8 sf (Rar; îs) ~ de calc Hârtie de calc. 9 sf (Îs) ~ de cort Foaie de cort. 10 sf (Îlav) Până în ~zele albe Fără încetare. 11 sf (Îal) La infinit. 12 sf (Îal) Până la capăt. 13 sf (Pop; îlv) A pune ~ A țese. 14 sf (Pop; îe) Ține-te (sau să te ții) ~ (să nu te rupi) Se spune când este vorba de o încercare grea și de lungă durată pentru cineva care are nevoie de curaj, răbdare, rezistență etc. 15 sf (Rar; îe) A țese ~zele A face intrigi. 16 sf (Rar; îe) A (i) se încurca (cuiva) ~za sau s-a încurcat ~za Se spune când o situație, o împrejurare, o afacere ia o întorsătură neprevăzută și neplăcută. 17 sf (Îe) A i se ridica (sau a-i cădea cuiva) o ~ (sau, rar ~zele) de pe ochi A începe să înțeleagă clar lucrurile, revenindu-și dintr-o eroare, confuzie. 18 sf (Îvr; îe) A înălbit ~za S-a făcut ziuă. 19 sf (Reg; d. două sau mai multe persoane; îe) A fi ~ A fi extrem de uniți. 20 sf (Reg; îe) A fi tot de ~za cuiva A avea aceleași vederi cu cineva. 21 sf (Reg; îe) A da pe ~ de fuioare A schimba un lucru bun pe altul mai prost. 22 sf (Reg; îe) A da pe ~ de groasă A vinde ceva repede și pe un preț de nimic. 23 sf (Reg; îs) ~ înălbită Pânză (1) de casă din bumbac, înălbită prin spălare repetată în apa de râu, bătută cu maiul și uscată la soare. 24 sf (Îas) Se spune despre un lucru foarte curat. 25 av (Reg; îe) A veni ~ A veni drept, întins. 26 av (D. ploaie, ape etc.; îe) A curge ~ A curge continuu și în mare cantitate. 27 sf (înv; lpl; îf pânzuri) Sortimente de pânză (1). 28 sf (Reg; îcs) ~ (sau de-a -za) încâlcită (ori încurcată, lungă) Jocuri în care copiii se țin de mâini și formează lanțuri pentru a executa diferite figuri. 29 sf (Reg; îcs) ~za încâlcită Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 30 sf (Îacs) Melodie după care se execută pânza (29). 31 sf (Rar) Țesătură rară sau împletitură specială din fire textile, metalice etc., folosită la fabricarea unor obiecte casnice, în industrie, laborator etc. 32 sf (Reg) Plasă de pescuit confecționată din ață subțire, cu ochiuri dese. 33 sf (Pan; îs) ~ de păianjen Ansamblu de fire cu aspect de pânză (1) produse de glandele sericigene ale păianjenului ca un lichid vâscos care se solidifică în aer Si: plasă. 34 sf (îvp) Giulgiu. 35 sf (Pop; îe) Parcă i-a luat (sau îi luase) ~za de pe obraz (ori de pe ochi) Se spune despre cineva foarte palid, ca un mort, sau foarte slab. 36 sf (Mpl) Bucată mare de țesătură rezistentă, de in, cânepă, bumbac, din mai multe fâșii cusute între ele, care se fixează de varga, picul, parâma etc. unor nave și care, împinsă de vânt, face să înainteze nava Si: velă, (înv) vântrea, vetrelă. 37 sf (Îvr) Perdea. 38 sf Bucată de pânză (1) deasă, fixată pe un cadru, pe care se pictează. 39 sf (Pex) Pictură pe pânză (38). 40 sf Bucată de țesătură specială, albă, dreptunghiulară sau pătrată, pe care se proiectează imagini de la un aparat de proiecție Vz ecran. 41 sf (Rar; mpl) Cearceaf. 42 sf (Rar; pgn) Așternut. 43 sf (Trs; Buc) Bor al pălăriei. 44 sf (Înv) Zid de întărire la cetate. 45 sf (Înv) Fortificație la o cetate. 46 sf Desiș de copaci lung și îngust de-a lungul unui drum, al unei ape Vz perdea. 47 sf (Reg) Pâlc de oaste. 48 sf (Îrg) Pâlc de pești mici. 49-50 sf (Lamă sau) tăiș de metal al unor instrumente. 51 sf (Reg) Joagăr. 52 sf (Glg; îs) ~ freatică Strat¹ de apă subterană care delimitează straturile de roci. 53 sf (Reg) Foaie de plăcintă sau de tăieței. 54 sf (Buc; Trs; șîs ~za piciorului) Laba gâștei. 55 sf (Ban) Albeață la ochi. 56 sf (Reg) Arac dintr-un trunchi de copac tânăr. 57 sf (Reg; îs) ~za ulucului Podea a jgheabului prin care alunecă la vale buștenii.