ODOR (pl. -oare), (-oară) sn. 1 Giuvaer, sculă prețioasă, lucru de mare preț: scoase un gologan din buzunar și... îl privi cu drag pe amîndouă fețele ca un ~ (GN.); o sabie... pe care o păstra în prăvălie ca pe un ~ din vechime (ISP.); avem bani destui, odoară de prisos, o avuție cît nu-i mai știm sama (SB.) ¶ 2 F Despre persoane: ființă prețioasă, iubită, în spec. copil iubit la nebunie de părinți: Iat’o scoborînd la vale, galbănă și istovită, Cu ~ul strîns la sînu-i (VLAH.); îmi făcea apoi cîte un benchiu în frunte, ca să nu-și prăpădească ~ul (CRG.); – iron. (comp. SCULĂ): acum pricep eu ce ~ de femeie am dobîndit (CRG.); baba și cu ~ul de fiică-sa tot nemulțumitoare și cîrtitoare erau (CRG.); vai! săracul omul prost, bun ~ la casă a fost! (ZNN.) ¶ 3 pl. ⛪ Veșminte bisericești scumpe și alte obiecte prețioase întrebuințate în biserică: în mijloc e biserica, plină de scule și de odoare vechi (VLAH.); odoarele sfinte erau de batjocură (ISP.) [srb. odor, -ra].