JUMĂTATE, jumătăți, s. f. 1. Fiecare dintre cele două părți egale în care se poate diviza un întreg; parte dintr-un întreg divizat în două părți aproximativ egale. ◊ Jumătate de măsură = măsură fragmentară, incompletă, numai pe jumătate. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) jumătate = în două părți egale, pe din două; parțial, incomplet; p. ext. segmentat, trunchiat. ◊ Expr. A face (ceva) pe jumătate = a nu duce (ceva) până la capăt. (O dată) și jumătate, exprimă ideea de superlativ. Cu jumătate de gură (sau de glas) ori cu jumătate gura (sau gură) sau cu gura (pe) jumătate = cu glas scăzut, fără convingere sau entuziasm. Cu jumătate de inimă sau cu inima pe jumătate = fără curaj, fără hotărâre, fără avânt. ♦ (Adverbial) În parte, întrucâtva. 2. Soție. 3. Punctul care marchează mijlocul unei distanțe în spațiu sau al unui interval de timp. 4. (Eliptic) Măsură de capacitate sau de greutate reprezentând o doime dintr-un litru sau dintr-un kilogram. 5. (Reg.) Claie mică formată din snopi așezați în formă de cruce. [Var.: (fam. și reg.) juma, jumate s. f.] – Et. nec.

ELEMENT, elemente, s. n. și (rar) elemenți, s. m. 1. Parte componentă a unui întreg; parte care contribuie la formarea unui întreg. ♦ Piesă sau ansamblu de piese care formează o construcție. ♦ S. m. Spec. Fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. 2. Persoană care face parte dintr-o colectivitate. 3. (În filozofia antică) Fiecare dintre cele patru aspecte fundamentale ale materiei (foc, apă, aer, pământ) despre care se credea că stau la baza tuturor corpurilor și fenomenelor naturii. ♦ Fenomen al naturii care se manifestă ca o forță puternică. 4. Mediu în care trăiește o ființă. ♦ Mediu în care cineva se simte bine. 5. (Chim.) Substanță care nu poate fi descompusă în alte substanțe mai simple prin mijloace fizice sau chimice obișnuite și care poate forma, prin combinare chimică, diverse substanțe compuse. 6. Pilă electrică; fiecare celulă a unei pile electrice. 7. (În legătură cu o disciplină oarecare) Principiu de bază, noțiune fundamentală. – Din fr. élément, lat. elementum.

Întreg ≠ parte, mutilat, neteafăr, schilod

Parte ≠ întreg

CARACTERISTICĂ ~ci f. 1) Trăsătură predominantă proprie unei ființe sau unui lucru, fenomen etc.; însușire tipică; semn distinctiv. 2) mat. Parte întreagă a unui logaritm. 3) fiz. Reprezentare grafică a dependenței unei mărimi în funcție de o anumită variabilă. /<fr. caractéristique

VIRGULĂ ~e f. 1) gram. Semn de punctuație (în formă de curbă) care marchează o pauză de scurtă durată și se pune între părți de propoziție sau între propoziții în cadrul frazei, pentru a le izola. 2) mat. Semn grafic prin care se separă într-un număr zecimal partea întreagă de cea fracționară. 3) muz. Semn grafic care se pune pe portativ pentru a indica momentul respirației în cadrul unei interpretări muzicale vocale. /<fr. virgule

CARACTERISTICĂ s.f. 1. Caracter predominant propriu unei ființe, unui lucru, unui proces etc.; însușire tipică. 2. Partea întreagă a unui logaritm. 3. Curbă reprezentînd modul în care variază o proprietate a unui sistem sau a unui dispozitiv în funcție de o anumită variabilă. ♦ Mărime sau element care determină dintr-un anumit punct de vedere modul de funcționare a unui sistem tehnic. 4. (Statist.) Caracteristică statistică = trăsătură cantitativă comună a unui fenomen sau a unui proces social-economic. [Cf. fr. caractéristique].

VIRGULĂ s.f. 1. Semn de punctuație care arată o pauză foarte scurtă în citire și care separă diferitele părți ale propoziției sau unele propoziții în cadrul frazei. ♦ Semn care arată cînd trebuie făcută respirația în timpul unei interpretări muzicale vocale. 2. (Mat.) Semn care separă partea întreagă a unui număr de partea sa fracționară. [< fr. virgule, cf. lat. virgula – vărguță].

întregie s.f. (înv.) 1. parte întreagă, parte sănătoasă. 2. sănătate, vindecare.

UNITATE s.f. 1. Numărul unu; fiecare dintre părțile întregi care compun un lucru. ♦ Numerele mai mici decît zece. ♦ Cantitate care servește ca măsură de bază pentru toate obiectele de același fel. 2. Însușirea a tot ceea ce constituie un întreg indivizibil. 3. Coeziune; omogenitate; integritate. 4. Formație economică, administrativă etc. care acționează după un plan comun. ♦ Formație militară, regiment, divizie etc. [Cf. lat. unitas, fr. unité].

CARACTERISTIC, -Ă I. adj. care constituie trăsătura distinctivă a cuiva sau a ceva. II. s. f. 1. însușire tipică predominantă, proprie unei ființe, unui lucru, fenomen etc. 2. partea întreagă a unui logaritm. 3. curbă reprezentând variația unei mărimi importante a unui sistem fizic sau tehnic în funcție de un anumit parametru. ◊ mărime, element care determină, dintr-un anumit punct de vedere, modul de funcționare a unui sistem tehnic. 4. (stat.) trăsătură cantitativă comună a unui fenomen sau proces social-economic. (< fr. caractéristique)

UNITATE s. f. 1. numărul unu; fiecare dintre părțile întregi care compun un lucru. ♦ ~ astronomică = unitate pentru exprimarea distanțelor în sistemul solar, distanța medie de la Soare la Pământ. ◊ numerele mai mari decât zero. ◊ cantitate ca măsură de bază pentru toate obiectele de același fel. 2. însușirea a tot ceea ce constituie un întreg indivizibil. 3. coeziune; omogenitate, unire; integritate. 4. formație economică, administrativă etc. care acționează după un plan comun. 5. formație militară, regiment. ♦ ~ de foc = cantitatea de muniție (număr de lovituri) pentru o gură de foc. 6. ~ furajeră = unitate de măsură pentru aprecierea valorii nutritive a furajelor. (< fr. unité, lat. unitas)

VIRGULĂ s. f. 1. semn de punctuație (,) care marchează o pauză foarte scurtă în citire și care separă diferitele părți ale propoziției sau unele propoziții în cadrul frazei. ◊ semn care arată când trebuie făcută respirația în timpul unei interpretări muzicale vocale. 2. (mat.) semn care separă partea întreagă a unui număr de partea sa fracționară. (< fr. virgule)

BUCUREȘTI, cap. României, municipiu în S țării, în Cîmpia Română, pe Dîmbovița și afl. său Colentina, la 70-90 m alt., la intersecția paralelelor de 44°25′50″ lat. N cu meridianul de 26°06′50″ long. E; 2.107177 loc. (1991; împreună cu Sectorul Agricol Ilfov 2.375.679 loc. și o densitate de 1.277 loc./km²). Municipiul propriu-zis se întinde pe 226 km² și este împărțit în șase sectoare ad-tive urbane. Sectorul Agricol Ilfov, care este subordonat municipiului, are 1.594 km², 268.502 loc. (1991) și cuprinde un oraș (Buftea) și 38 com. Cel mai important centru politic, economic, științific și cultural al țării. Ind. puternică (c. 13% din producția ind. a țării) cu o mare diversitate de ramuri. Mari termocentrale (București-Sud, București-Vest Militari ș.a.), laminoare, întreprinderi constructoare de mașini: utilaj greu, linii de ciment, turboagregate, motoare cu combustie internă, utilaj siderurgic, petrolier și chimic, mașini-unelte și agregate, mașini și utilaje agricole, locomotive și vagoane, avioane și elicoptere, autobuze, troleibuze și tramvaie. Se detașează subramurile electrotehnică (cabluri, ascensoare, bunuri casnice ș.a.), electronică (calculatoare și mașini de calcul, cinescoape, elemente pentru automatizări, aparate de radio și TV ș.a.) și mecanică fină și optică (aparatură medicală, ace de tricotat, microscoape, aparate de măsură și control, utilaj de precizie etc.); întreprinderi chimice (mase plastice, vopsele și coloranți, anvelope și articole din cauciuc, produse farmaceutice și cosmetice ș.a.); întreprinderi de materiale de construcții (prefabricate de beton, prelucr. marmurei, articole de porțelan și faianță ș.a.); întreprinderi de prelucr. a lemnului (mobilă, placaje și furnire, instrumente muzicale, chibrituri). Numeroase întreprinderi de piel., marochinărie, blănărie și încălț., poligrafice, textile (filaturi și țesături de bumbac, lînă, mătase, in și cînepă, iută și pîslă ș.a.) și alim. (morărit și panificație, conserve din carne și legume, produse lactate, uleiuri vegetale, produse zaharoase, alcool, bere, țigarete ș.a.). Pr. nod feroviar (nouă magistrale și o c. f. de centură de 74 km) și rutier (șapte magistrale, numeroase autogări) al țării; aeroporturile „Băneasa” (inaugurat în 1920 pentru traficul intern) și „București-Otopeni” (inaugurat 1970, pentru traficul internațional). Metrou cu 3 linii magistrale, construite între 1974 și 1989, însumînd c. 60 km lungime. În B. își au sediul Parlamentul, Guvernul, Președenția, marea majoritate a partidelor politice, numeroase instituții cultural-științifice printre care: Academia Română (fundată în 1866), peste 60 de institute de cercetări științifice, studii și proiectări, mari biblioteci (a Academiei, fundată în 1867, c. 7,5 mil. vol.; Biblioteca Națională, fundată în 1955, c. 7 mil. vol.: Biblioteca Universitară, fundată în 1896, c. 2 mil. vol., incendiată în 22-23 decembrie 1989). Învățămîntul superior este reprezentat prin Universitatea B. (înființată în 1864), Universitatea de medicină și Farmacie „Carol Davila”, institutele Politehnic, Construcții, de Arhitectură „Ion Mincu”, Agronomic „N. Bălcescu” și academiile de Studii Economice, de Muzică, de Teatru și Film, de Artă, de Educație Fizică (în total cu 56 de facultăți), precum și prin numeroase colegii tehnice, economice, de administrație și secretariat, informatică și asistență socială etc. În B. există numeroase instituții muzicale: Opera Română, Filarmonica „G. Enescu”, Orchestra Națională a Radiodifuziunii ș.a. și teatre („Național”, „Comedie”, „Mic”, „Lucia Sturdza-Bulandra”, „C.I. Nottara”, „Odeon”, de Revistă „C. Tănase” ș.a.). Monumente de arhitectură: bisericile Curtea Veche, Mihai Vodă (sec. 16), a Patriarhiei, Doamnei, Sf. Gheorghe Nou (sec. 17), Colțea, Kretzulescu și Stravropoleos (sec. 18), mănăstirile Radu Vodă (sec. 17) și Antim (sec. 18), palatele Ghica-Tei, Șuțu, Știrbei, Regal, Justiției, Poștelor (azi Muzeul Național de Istorie), C.E.C., Cantacuzino (azi Muzeul Muzicii Românești), Victoria (sediul Guvernului); casa Melik, Hanul lui Manuc, clădirea Școlii Centrale de Fete, Universitatea, Ateneul Român, Rectoratul Universității, Academia Militară, numeroase statui, busturi, fîntîni etc. Muzee: Național de Istorie, de Artă al României, Satului, de Istorie Naturală „Gr. Antipa”, Militar Central, Colecțiilor de Artă, Geologiei, Țăranului Român, Tehnic „ing. D. Leonida”, Sticlei și Porțelanului etc. În B. există mari complexe și baze sportive (Stadionul Național, „Steaua”, „Dinamo”, „Steaua”, „Giulești”, „Palatul Sporturilor și Culturii”), parcuri („Tineretului”, 200 ha, „Herăstrău”, 187 ha, „Cișmigiu”, 13 ha – cea mai veche grădină publică, inaugurată în 1860, „Parcul Carol”, 36 ha) ș.a. Grădina Botanică (10,5 ha), Grădina Zoologică Băneasa ș.a. În B. se află numeroase edituri de stat și particulare, studiouri centrale de radio și televiziune și altele independente, apar o mare diversitate de ziare și reviste. În anii de după cel de al doilea război mondial, B. a cunoscut un proces intens de modernizare și sistematizare într-o concepție urbanistică cvasiunitară, monotonă, construindu-se mari și uniforme ansambluri de locuințe (Titan-Balta Albă, Drumul Taberei, Berceni-Giurgiului, Rahova-șos. Alexandriei, Militari, Pantelimon, Colentina, Floreasca ș.a.), dar și unele clădiri monumentale: Casa Presei Libere (1952-1957), Sala Palatului (1960), Pavilionul Expoziției (1964), Studioul de televiziune (1969), Institutul Politehnic (1972), Teatrul Național (1974), Hotelul „Intercontinental” ș.a. În cadrul așa-zisului program de sistematizare a centrului istoric al orașului a fost demolată c. 1/3 din suprafața zonei centrale a municipiului, o dată cu aceasta dispărînd numeroase monumente istorice și de arhitectură. În urma cutremurelor din 1940, 1977, 1986 și 1990, în B. au fost distruse și avariate un număr mare de locuințe, edificii administrative, monumente istorice, școli, spitale ș.a., înregistrîndu-se totodată numeroase pierderi de vieți omenești. Menționat pentru prima oară într-un hrisov dat la 20 sept. 1459, de către Vlad Țepeș, orașul B. are însă o existență mult mai veche. Pe terit. actual al orașului s-au descoperit urme de așezări din neolitic, epoca bronzului și a fierului, iar din sec. XIV existența unei așezări feudale. Grație așezării sale favorabile din punct de vedere comercial, orașul s-a dezvoltat și s-a extins, începînd încă de la mijl. sec. 16 (din vremea domniei lui Mircea Ciobanul) și continuînd în sec. 17 (în vremea domniilor lui Matei Basarab, Șerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu), devenind pr. centru economic, politic și cultural al țării. Capitala permanentă a Țării Românești din 1659, B. a fost principalul centru al Revoluției de la 1848 din Țara Românească. După înfăptuirea Unirii Principatelor de la 24 ian. 1859, B. a devenit capitala statului român (1862) și a cunoscut în a doua jumătate a sec. 19 o puternică dezvoltare. Ocupat de germani și de aliații lor la 23 nov. /6 dec. 1916, în timpul primului război mondial, orașul a fost eliberat în nov. 1918, devenind, după unire, capitala statului național unitar român. În perioada interbelică, în B. s-au înființat și și-au desfășurat activitatea numeroase instituții publice, administrative, economice și culturale. Orașul a avut mult de suferit de pe urma bombardamentelor anglo-americane din primăvara și vara anului 1944, și a bombardamentelor germane din aug. 1944, care au avariat numeroase clădiri (Teatrul Național ș.a.) și au făcut numeroase victime. La 23 aug. 1944, în B. a avut loc o lovitură de stat, soldată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei. La 8 nov. 1945, de ziua regelui, a fost reprimată, de autoritățile comuniste, marea manifestație promonarhică inițiată de organizațiile de tineret ale PNL și PNȚ. În cadrul Revoluției Române din dec. 1989 la B. s-a desfășurat (21-22 dec.) mari manifestații populare anticomuniste și anticeaușiste, soldate cu ciocniri între demonstranți și forțele de represiune, în urma cărora regimul dictatorial a fost răsturnat. La B. au fost semnate următoarele tratate de pace: 1) la 16/28 mai 1812, tratatul prin care se punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812); Basarabia era anexată Rusiei; Serbia obținea autonomie internă; totodată se sancționa alipirea Gruziei de V la Rusia; 2) la 19 febr. / 3 mart. 1886, tratatul care punea capăt războiului dintre Serbia și Bulgaria; 3) la 28 iul. / 10 aug. 1913, tratatul care încheia al Doilea Război Balcanic. Grecia obține S Macedoniei și o parte din Tracia apuseană, iar Serbia aproape întreaga parte de N a Macedoniei; totodată, prin acest tratat s-a hotărît ca partea de S a Dobrogei, jud. Durostor și Caliacra, Cadrilaterul pînă la linia Turk-Smil-Ekrené să între în componența României. 4) la 4 aug. 1916, tratatul de alianță între România și Aliați (Franța, Marea Britanie, Rusia, Italia) privind intrarea României în război. 5) la 24 apr. / 7 mai 1918, tratatul dintre România și Puterile Centrale, încheiat în urma defecțiunii militare a Rusiei soldată cu semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk; prin el se impuneau României condiții înrobitoare: cedarea Dobrogei către Bulgaria, rectificări de frontieră (5.600 km²) în Carpați în favoarea Austro-Ungariei, clauze economice dezastruoase privind livrările de produse agricole, lemn, petrol ș.a. Tratatul nu a fost ratificat de Parlament și suveran și România l-a denunțat la 28 oct. 1918.

divertisment (it. divertismento; fr. divertissement) 1. Compoziție (I) instrumentală în genul unei suite*, alcătuită din piese de obicei scurte, având adesea mișcări [tempo (2)-uri] de dans*. D. a apărut în a doua jumătate a sec. 18, ca înlocuitor al partitei*. D. a constituit un gen preferat al manifestărilor în aer liber, mai ales la Viena (Haydn a compus 66 d., Mozart 21), fiind o muzică recreativă. Genuri înrudite cu d.: serenada*, casațiunea*. Sin. (actual): potpouriu*. 2. Titlu atribuit de compozitorii contemporani anumitor lucrări de ținută gravă, dar cu o formă liberă (ex. Bartók, Divertimento; Capoianu, D. pentru orch. de coarde și două cl.). 3. Interludiu (3); sin.: episod. 4. Denumire utilizată de unii autori pentru întreaga parte de dezvoltare* a fugii*. Începe după încheierea expoziției*, având o extensiune aproximativ de două ori mai mare decât aceasta. Constă din expuneri ale temei* în diferite tonalități (2), legate între ele prin episoade de dimensiuni variabile.

secțiunea de aur (< lat. sectio aurea „tăietură de aur”), caz al proporțiilor (I, 4) identificat în structurile formale ale muzicii și utilizat în constituirea unor microstructuri și sisteme (II). Între negarea absolută a acțiunii sale (H. Kayser) și absolutizarea eficienței sale în muzică există grade diferite de apropiere teoretică și practică. ♦ S. este cunoscută în geometrie ca medie proporțională – împărțirea unui segment în media și extrema rație: AB/AC = AC/CB. Dacă se notează AB = a, AC = b și CB = c, proporția are ca formulă algebrică a/b = b/c. Raportul b/c dintre lungimea părții celei mai mari (AC) și a celei mai mici (CB) este numărul de aur Ф (inițiala numelui lui Fidias). Și algebric a = b + c, deci în formula inițială a poate fi înlocuit, iar noua formulă este (b+c)/b = b/c. Împărțind cu b și înlocuind b/c prin Ф, se obține relația 1 + 1/Ф = Ф, care arată că numărul de aur diferă de inversul său prin unitate. Din ultima formulă se deduce ecuația de gradul al doilea ce determină valoarea lui Ф: Ф² – Ф -1 = 0 de unde Ф = (1+5^1/2)/2 = 1,6180339887..., un număr irațional pătratic, aproximat de regulă numai primele trei zecimale. Dacă se cunoaște segmentul AB = a, s. a acestuia se determină prin câtul a/1,618; dacă se dă b, c = b/1,618; dacă de dă c, b = 1,618c. ♦ Străvechiul domeniu al aplicării s. este arhitectura. Egiptenii construiau piramidele, în care aria triunghiului unei fețe era egală cu aria pătratului bazei, pornind de la proporția armonioasă a s. Grecii au învățat-o de la egipteni. Pitagoreicienii cunoșteau, conform tradiției, construirea pentagonului regulat și a pentagramei (pentagonul stelat), figuri în care relațiile s. se găsesc în mai multe ipostaze. „Misterioasele” proprietăți ale pentagramei (multiplicarea sa la infinit, rămânând egală cu ea însăși) au făcut ca aceasta să constituie semnul de recunoaștere al membrilor sectei pitagoricienilor (divulgarea acestor proprietăți, în general, a secretelor 5 era considerată un sacrilegiu). Aprofundarea legilor s. s-a datorat unor Euclid, Proclus, Diadochos, Eudox din Cnidos, Platon (care emite postulatul existenței a numai a cinci poliedre regulate și nu a unui număr nelimitat al acestora ca și în cazul poligoanelor regulate), Claudios Ptolemaios ș.a. Cunoașterea, pe filieră arabă (prin trad. în lb. lat., apoi direct din gr.), a Elementelor lui Euclid a menținut treaz interesul pentru s., și numai printre constructorii goticului ci și printre matematicieni. Dintre aceștia, Leonardo din Pisa (1180-1250) zis și Fibonacci a adus o revelatoare contribuție privind proprietățile numărului Ф, a așa-zisei „creșteri organice”, căci însuși raportul s. Ф (1+5^1/2)/2 reprezintă „pulsația unei creșteri optime (omotetice, prin creșteri succesive) în doi timpi, cu două dimensiuni” (Matila Ghyka), din care rezultă „șirul dublu aditiv” (Florica T. Câmpan) al lui Fibonacci: 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13... Șirul lui Fibonacci are proprietatea că fecare termen al său, începând de la al treilea, este suma celor doi termeni precedenți: 2 = 1 + 1; 3 = 1+ 2; 5 = 2 + 3;...; 13 = 5 + 8... Renașterea a înregistrat extinderea principiilor și proprietăților s. la domeniile artei în genere și, cu precădere, la cel al picturii (Luca Pacioli – autorul tratatului De divina proportione, Piero della Francesca, Leonardo da Vinci – cel din urmă descifrând raporturile s., pe care a numit-o pentru prima dată sectio aurea, în proporțiile corpului uman), același moment exploziv al istoriei constituind și începuturile studierii naturii vii în legătură cu s. (Kepler), domeniu nu mai puțin propice pentru deducerea și pe cale experimentală, statistică a creșterii organice (de ex. în botanică). ♦ Dacă sunt credibile și probatoare mărturiile unora dintre autorii anteriori, pitagoreicii stabiliseră o punte de legătură între arhitectură și muzică, prin aceea că construiseră, în Grecia Mare, temple ale căror proporții erau proporțiile (I, 2) muzicale. Ev. med. și Renașterea* au urmat vechile precepte proporționale dar, cu toată aplecarea lor spre simbolica numerică și spre ezoteric, nu au lăsat dovezi sigure asupra aplicării s. în muzică (cel puțin în măsura în care au făcut-o artele plastice). Cercetarea retrospectivă asupra proporțiilor unor fugi* de Bach sau asupra sonatei* clasice lasă să se întrevadă o ordonare a arhitectonicii muzicale în corformitate cu s. Astfel, în cadrul schemei generale dacă: a = întreaga parte (I) de sonată; b = expoziția + dezvoltarea; c = repriza + coda, atunci forma (de sonată) se poate transpune (luând ca unitate o anume valoare* ritmică) în formula algebrică: a (întreaga parte)/ b(expoz.+dezv.) = b(expoz.+dezv.)/c(repr.+coda). Expresia optimă a ordonării secțiunilor față de întreg ca și a secțiunilor între ele, s. poate să nu fie în acest caz un act volițional, ci unul datorat doar instinctului artistic (o paralelă se poate stabili cu experimentul pe diferiți subiecți al lui Fechner, care a demonstrat o foarte largă proporționare instinctivă a figurilor geometrice conform s.). Indubitabil pare faptul că, în urma reafirmării interesului pentru s. în prima parte a sec. 20, Bartók avea să aplice s. și numărul lui Fibonacci în unele structuri orizontale și verticale, ca de ex. în caracteristica acord* major*-minor*. Faptul se datorește, probabil, intensei utilizări în muzica lui Bartók a pentatonicii*, formație ce, datorită „omogenității” intervalelor și a periodicității lor (secunde* mari și terțe* mici), aplicarea s. este legitimă (cf. W. Berger, pp. 12-13). Întregul sistem (II, 2) modal, mai ales în situația tratării sale prin substructuri complementare [v. mod (I, 10)], apt în a supune structura intonațională a unei ordonări prin s. Prima aplicare consecventă a principiului s., se datorește lui W. Berger (Moduri și proporții, 1963) care, luând ca etalon mărimea semitonului* temperat* (celelalte mărimi, tonul*, tonul+semitonul, sunt în fapt multiplii ai celui dintâi), verifică unele structuri „naturale”, dacă nu totalitatea lor, prin s.; suntem mai curând în prezența unei explicitări a structurilor decât în aceea a explicării lor în sensul sistematicii tradiționale, explicitate ce are însă ca rezultat: a) crearea unei constelații de moduri „sintetizate”, cum le-a numit autorul aplicabile în propria-i muzică dar și în aceea a altor compozitori (ex. A. Stroe, în Arcade, 1963), și b) o reafirmare a melodicului (melodia* fiind în general o succesiune de intervale* de tipul s.) care, concretizat aici în formule (I, 3) modale, ordonează spațiul dodecafonic*; această ordonare pe temeiul formulei, deci a unui element mai puțin abstract și nicidecum exterior actului sonor – cum fusese seria* – ține seamă, dimpotrivă, de natura și legitățile inexorabile ale muzicalului. Sin.: număr de aur; proporție divină. Echiv. fr. section d’or; germ. goldener Schnitt; engl. golden section.

CARACTERISTICĂ, caracteristici, s. f. 1. Caracter predominant, propriu unei ființe, unui lucru, unui fenomen etc. (și care diferențiază o ființă de alta, un lucru de altul). 2. Partea întreagă a unui logaritm. 3. Curbă care reprezintă modul în care variază o proprietate a unui sistem sau a unui dispozitiv în funcție de o anumită variabilă. – Fr. caractéristique.

JUMĂTATE, jumătăți, s. f. 1. Fiecare dintre cele două părți egale în care se poate diviza un întreg; parte dintr-un întreg divizat în două părți aproximativ egale. ◊ Jumătate de măsură = măsură fragmentară, incompletă, numai pe jumătate. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) jumătate = în două părți egale, pe din două; parțial, incomplet; p. ext. segmentat, trunchiat. ◊ Expr. A face (ceva) pe jumătate = a nu duce (ceva) până la capăt. (O dată) și jumătate, exprimă ideea de superlativ. Cu jumătate de gură (sau de glas) ori cu jumătate gură(sau gură) sau cu gura (pe) jumătate = cu glas scăzut, fără convingere sau entuziasm. Cu jumătate de inimă sau cu inima pe jumătate = fără curaj, fără hotărâre, fără avânt. ♦ (Adverbial) în parte, întrucâtva. 2. (Glumeț) Soție. 3. Punctul care marchează mijlocul unei distanțe în spațiu sau al unui interval de timp. 4. (Eliptic) Măsură de capacitate sau de greutate reprezentând o doime dintr-un litru sau dintr-un kilogram. 5. (Reg.) Claie mică formată din snopi așezați în formă de cruce. [Var.: (fam. și reg.) juma, jumate s. f.] – Et. nec.

ELEMENT, elemente, s. n., (2) elemenți, s. m. 1. Parte componentă a unui întreg; parte care contribuie la formarea unui întreg. ♦ Piesă sau ansamblu de piese care formează o construcție. 2. S. m. Spec. Fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. 3. Persoană care face parte dintr-o colectivitate. 4. (În filozofia antică) Fiecare dintre cele patru aspecte fundamentale ale materiei (foc, apă, aer, pământ) despre care se credea că stau la baza tuturor corpurilor și fenomenelor naturii. ♦ Fenomen al naturii care se manifestă ca o forță puternică. 5. Mediu în care trăiește o ființă. ♦ Mediu în care cineva se simte bine. 6. (Chim.) Substanță care nu poate fi descompusă în alte substanțe mai simple prin mijloace fizice sau chimice obișnuite și care poate forma, prin combinare chimică, diverse substanțe compuse. 7. Pilă electrică; fiecare celulă a unei pile electrice. 8. Principiu de bază, noțiune fundamentală a unei discipline. – Din fr. élément, lat. elementum.

CARACTERISTICĂ, caracteristici, s. f. 1. Caracter predominant propriu unui lucru, unei persoane, unui fenomen; (uneori) însușire tipică, care diferențiază un lucru de altul, prin care se recunoaște un lucru dintre altele. Neîntrerupta îmbunătățire a condițiilor de muncă și de trai este o caracteristică a economiei socialiste planificate. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2145. Impiegatul îl observă [pașaportul], uitîndu-se cînd la mine cînd la caracteristicile însemnate într-unul. GHICA, S. 244. 2. Partea întreagă a unui logaritm.

PARTE, părți, s. f. I. (Cu sens cantitativ) 1. Porțiune, fracțiune, fragment dintr-un întreg; bucată. Tata... aducea în traistă o pîine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile ei tremurătoare în nouă părți. SAHIA, N. 32. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, P. 77. Nimic nu-i făr’ de-atîrnare, ci părțile lumii toate Se împărtășesc din totul, cu totul fiind legate. CONACHI, P. 290. ◊ (În corelație cu sine însuși) a) (Despre persoane) Unii... alții. Vreo zece sau cincisprezece bărbați, parte în picioare, parte așezați pe mese ori pe scaune, fumau, vorbeau, se certau, glumeau. GALAN, B. I 24. b) (Despre lucruri) Atît... cît și... Averea, moș Ilie a cîștigat-o parte prin negoț, parte prin contrabanda ce-o face și acuma. GHEREA, ST. CR. I 178. ◊ Loc. adv. În parte = a) în oarecare măsură, parțial. Eu nu spun că n-ai dreptate, dar numai în parte. DEMETRIUS, C. 23. Nici bun, nici rău este omul, decît purure în parte. CONACHI, P. 285; b) (întărit prin «fiecare», «oricare», «oricine») în mod individual, separat, unul cîte unul. Să privim în parte fiecare din aceste categorii. CARAGIALE, O. III 219. Va fi greu a socoti folosul ce va avea fiecare în parte. ODOBESCU, S. II 110. Oricare din aceste frumuseți în parte ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțimînt de mirare. NEGRUZZI, S. I 44; c) (învechit, în opoziție cu în general) în special, în mod deosebit. Numit pentru a treia oară vistier și apoi la 1780 spătar, el se ocupă, în parte, a regula seama acestor dregătorii și, în general, a da puternicul său ajutor domnitorului. ODOBESCU, S. I 271. Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine; Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, P. 78. În bună parte v. bun⁴. O bună parte din (sau dintre) v. bun⁴. În cea mai mare parte = în majoritate. Cea mai mare parte = majoritatea. Cea mai mare parte dintre invitați plecaseră. CAMIL PETRESCU, U. N. 118. A treia (a patra etc.) parte = o treime (o pătrime etc.). Pentru sprîncene-mbinate, Umblu țara jumătate Și Moldova-a treia parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. 2. Element constitutiv, bine delimitat, din structura unui organism, a unui mecanism; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru. Corpul omenesc se compune din trei părți: capul, trunchiul și membrele. ◊ Parte sedentară v. sedentar. ◊ Expr. A face parte din... = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot, ale unui complex. Ești amic sau tu faci parte din cumpliții ani de rele. ALECSANDRI, P. A. 87. A lua parte la... = a participa; a contribui la... Boierii stau și se uită; și... nu iau parte la năcazul obștei. SADOVEANU, E. 89. Prin lumea rumenă de apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fermecata stare a firii. EMINESCU, N. 50. Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrățire, La obșteasca fericire, La obștescul viitor? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ Diviziune a unei opere literare, muzicale etc. «Dumbrava minunată» are mai multe părți, mai multe «momente». IBRĂILEANU, S. 3. ◊ Parte de vorbire sau (în vechea terminologie gramaticală a limbii romîne) de cuvînt = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracterul modificărilor morfologice. În limba romînă, cuvintele se împart în zece categorii numite părți de vorbire. GRAM. ROM. I 107. Parte de propoziție = element component al propoziției, exprimînd o noțiune și avînd o anumită funcțiune sintactică în cadrul propoziției. Părțile propoziției sînt: subiectul, predicatul, atributul și complementul. GRAM. ROM. II 61. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. Totuși, n-am putut să-mi iau întreaga parte de moștenire cuvenită. CAMIL PETRESCU, U. N. 33. Vrem să cumpărăm noi moșia... ca s-o muncim fiecare cît ne-o veni partea. REBREANU, R. I 142. Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. Ai carte, ai parte v. carte. Cine-mparte parte-și face, se zice despre cel care, făcînd o împărțeală, își oprește partea cea mai bună. ◊ Expr. (Livresc) Partea leului = partea cea mai mare din ceva, folosul sau cîștigul cel mai de seamă pe care cel mai puternic și-l ia la împărțeală prin abuz. Văd că... partea leului e pusă la o parte, mormăi cu ironie. VORNIC, P. 167. (Familiar) A face (cuiva) parte de ceva = a-i face (cuiva) rost de ceva. De bună slujbă ei să vă facă parte. BOLINTINEANU, O. 165. A fi la parte (cu cineva) = a beneficia împreună cu altul de pe urma unei afaceri sau a unui cîștig. [Avocatul] se bucura cînd putea să-i înfunde, ca și cum ar fi fost la parte cu stăpînul. PAS, Z. I 151. ♦ (La origine avînd un caracter mistic) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. De ce boala și moartea să fie partea voastră? EMINESCU, O. I 59. ◊ Expr. A avea parte de ceva = a-i fi hărăzit cuiva ceva, a-i fi dat de soartă, de împrejurări. Ea a avut parte de altă soartă. SADOVEANU, E. 102. După trei ani era licențiat în drept, dar bieții părinți n-au avut parte să se bucure de succesele lui universitare. VLAHUȚĂ, O. A. 258. Nici în anu acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite. ISPIRESCU, L. 83. Tot de stăpîni calici mi-am avut parte. CREANGĂ, P. 200. (Mai ales în construcții negative) A avea parte de cineva = a se bucura de prezența cuiva, a avea în viață pe cineva drag. Vai de ea, sărmana-i mamă, Milă mi-e de ea acu, – Căci așa de scurtă vreme Parte de copil avu! COȘBUC, P. II 272. [Copilul] o să fie Făt-Frumos și drăgăstos și parte n-o să aveți de el. ISPIRESCU, L. 2. Trandafir de pe cetate, Spune mîndrii sănătate, Că de mine n-are parte, Că-mpăratul ne desparte! HODOȘ, P. P. 80. (Familiar, ca formulă de jurămînt) Știi d-ta... – Să n-am parte de Joițica, dacă știu. CARAGIALE, O. I 124. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a avea») Noroc, șansă. Ea vede bine că ei are să-i iasă nume rău și că n-are să mai aibă nici o parte. MIRONESCU, S. A. 93. Și-a cumpărat și el bilet și am intrat cu toții... Om fără parte! Domnișoara Henriette nu juca. CARAGIALE, N. S. 126. Măi soață și măi fîrtate! Se vede că n-avem parte; Partea și cu binele Ni l-au luat. ȘEZ. V 47. ♦ (Concretizat) Persoană în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. Cînd aș da peste o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta. CREANGĂ, P. 161. Te-am îndrăgit de pe mers, Că ți-i mersul leganat, La inimă mi-ai picat, – Cum dragă nu ți-oi pica Dacă tu ești partea mea. SEVASTOS, C. 48. Unele nu se mărită; pentru că, după cum crede poporul, le-a murit ursitul sau nu le-a sosit încă partea. MARIAN, NU. 15. ♦ (Popular) Zestre. Ia, tu june, fata mea, Că parte cu ea ț-oi da. HODOȘ, P. P. 148. 4. (Mai ales în construcție cu verbele «a avea», «a intra», «a fi») Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, dînd drept la o cotă corespunzătoare din beneficiu; cota respectivă care îi revine fiecărui participant. Ai merge la aceste terenuri parte dreaptă cu societatea noastră. C. PETRESCU, R. DR. 187. [Spiridon] intră și el cu parte în prăvălie, se însoară și se face «negustor». GHEREA, ST. CR. I 336. Onorabil băiat! îl fac tovarăș la parte. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Fig. Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare și să trăim ca frați. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. Parte și parte = în părți egale. La cîștig mergeau parte și parte. CAMIL PETRESCU, O. I 224. A da sau a munci (un pămînt) în parte = a da sau a munci (un pămînt) în dijmă. Dă la oameni să-i muncească în parte, iar el doarme. DUMITRIU, N. 167. Greutățile vieții l-au silit într-un timp să-și părăsească starea de om liber și să se ducă la muncă «în parte». SADOVEANU, E. 92. Dau în parte [pămîntul], să-l muncească. STĂNOIU, C. I. 65. II. (Cu sens spațial) 1. Regiune, ținut, loc. De prin părțile noastre la răscoală mulți s-au dus. STANCU, D. 8. A văzut umblînd pe acolo oameni îmbrăcați ca și prin părțile ei. SADOVEANU, B. 76. Noi sîntem de prin partea muntelui. BART, S. M. 35. În orice parte-a lumii străin eu mă găsesc. ALECSANDRI, O. 78. ◊ (Determinat prin «loc») Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. La alegerea comitetului în anul 1850 vor lua parte toți aderenții șezători în orice parte de loc. GHICA, A. 798. Cele patru părți ale lumii = cele patru puncte cardinale. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese. EMINESCU, O. I 85. Din tus-patru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri... nouri negri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Loc. adv. În ce parte? = unde? În ce parte De tine să fug departe? ALECSANDRI, P. II 102. În toate părțile = peste tot, pretutindeni. Bătrîna aruncă priviri speriate în toate părțile. STANCU, D. 158. L-au căutat în toate părțile. VLAHUȚĂ, O. A. 216. Purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în toate părțile. CREANGĂ, O. A. 169. În altă parte = în alt loc. M-a zărit și el, dar s-a făcut că se uită într-altă parte. VORNIC, P. 20. În nici o parte = nicăieri. Tu te duci, bade, departe, Să n-ai bine-n nici o parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește. Sînt niște rămășițe de fundamente despre care se zice, în partea locului, că ar fi fost o întăritură. ODOBESCU, S. II 213. ◊ Loc. adj. și adv. Din (sau de prin) partea locului = din regiunea despre care se vorbește. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duși. SADOVEANU, O. VII 271. Fiind din partea locului, putea să fie de mare folos. CAMIL PETRESCU, O. II 12. De prin partea locului viu. DELAVRANCEA, O. II 19. 2. Margine, latură (indicînd, de obicei, un raport de opoziție între lucruri sau între părțile unui lucru). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părți cu lemne verzi... Pe de-o parte cu uscate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Urmat de determinări) În parte de denainte mă vor apăra copacii, iar cătră cea dinapoi, muntele. DRĂGHICI, R. 49. ♦ Fiecare dintre cele două laturi (dreapta și stîngă) ale corpului unei ființe sau (prin analogie) ale unui obiect. Întoarce-te pe partea cealaltă. SADOVEANU, B. 56. «Mircea» deodată se culcă într-o parte, așa că apa năvălește înăuntru pe punte. BART, S. M. 19. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului și atunci rămînea oiștea goală pe de o parte. CREANGĂ, O. A. 113. ◊ Loc. adv. (Pe) departe... (pe) de altă parte... (sau (pe) de alta...) = a) într-un loc... într-alt loc, dincoace și dincolo de ceva. De o parte și de alta a munților atît portul cît și datinile și limba sînt impresionant de asemănătoare. SADOVEANU, E. 92. Dete de o cîmpie frumoasă, pe de o parte cu iarbă înflorită, iar pe de altă parte pîrlită. ISPIRESCU, L. 5. Într-un buc au și ales năsipul de o parte și macul de altă parte. CREANGĂ, O. A. 258; b) într-o privință... în altă privință; dintr-un punct de vedere... din alt punct de vedere... Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. Pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. id. ib. 256. Dacă pe de o parte răul a ne trage se silește, Pe de alta iarăși mintea la bine ne hotărăște. CONACHI, P. 295. Într-o parte = într-o latură. Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie... EMINESCU, O. 130. La o parte = a) (de obicei în construcție cu verbul «a da») într-o latură, mai departe, mai la margine. Fata voi să-i ajute; ea o dădu la o parte cu cotul. SADOVEANU, B. 62. Se grăbiră să dea ajutor primarului strigînd: La o parte! REBREANU, I. 23. Încet perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizînd ochilor una din cele mai încîntătoare priveliști. VLAHUȚĂ, R. P. 31; b) (de obicei în construcție cu verbul «a sta») departe, izolat. Să-nlemnim stînd la o parte, nemișcați ca un buștean. HASDEU, R. V. 125. ◊ Expr. A fi de partea cuiva = a) (despre unele abstracte) a reveni cuiva de drept, a aparține cuiva. Mi-au spus că dreptatea e de partea mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 38; b) (despre persoane) a ține cu cineva, a fi alături de cineva. Tu de partea cui ești? DEMETRIUS, C. 18. Eu, deși nu sînt de partea imitatorilor, îi dau cuvînt. BOLINTINEANU, O. 358. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a susține pe cineva, a sprijini, a încuraja. Văzînd că flăcăii țin totuși partea lui Ion, se simțea umilit. REBREANU, I. 31. În fața sau în lipsa mea, el totdeauna îmi ținea parte. GANE, N. III 66. Unii-l iau grăbit la vale, Alții-n glumă parte-i țin. COȘBUC, P. I 225. A se da (sau a trece) de partea cuiva = a se alătura la acțiunea cuiva, sprijinind-o. Spre nedumerirea mea îndurerată, mama și surorile mele au trecut de partea lui. CAMIL PETRESCU, U. N. 37. A semăna (sau a se arunca) în partea cuiva = a semăna cu cineva sau cu cei din familia cuiva. V. arunca. Au început a vorbi ele înde ele, că spînul de feli nu samănă în partea lor. CREANGĂ, P. 210. Din partea mamei (a tatălui etc.) = din familia, neamul, spița mamei (a tatălui etc.). Unchiul din partea mamei. Din (rar despre) partea cuiva (sau a ceva) = a) în ceea ce privește pe cineva sau ceva; de la cineva sau ceva. Despre partea asta n-am nici o grijă, Simioane. VORNIC, P. 173. Fiți pe pace din partea mea. ISPIRESCU, L. 334. Are voie din partea mea să se ducă. CREANGĂ, P. 184. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți. EMINESCU, O. I 146; b) în numele cuiva sau a ceva; trimis de cineva. Vin din partea Ministerului Industriei. DEMETRIUS, C. 26. Spînul se înfățișează înaintea împăratului cu cartea din partea craiului. CREANGĂ, P. 208. A lăsa la o parte = a renunța la..., a ignora, a nu se mai ocupa de... Ia las’ șaga la o parte, măi omule. CREANGĂ, P. 127. (Familiar) A fi (cam) într-o parte = a fi țicnit, smintit, a nu fi în toate mințile. ♦ Înfățișare, aspect, unghi sub care pot fi privite problemele, faptele, fenomenele. Partea comică a unei întîmplări. 3. Direcție, sens (indicînd orientarea în spațiu). Îi auzea glasul din partea bucătăriei. BASSARABESCU, V. 20. ◊ Loc. adv. Dintr-o parte = dintr-o latură. Mi-a aruncat o privire dintr-o parte. SADOVEANU, N. P. 62. Bate vîntul dintr-o parte, Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. Într-o parte = pieziș, oblic. Șlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb. NEGRUZZI, S. I 145. Într-o parte... într-alta (sau într-o parte și într-alta) = în direcții diferite. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Au plecat... unii-ntr-o parte, alții-ntr-alta. CARAGIALE, O. III 41. III. (Urmat de determinări arătînd felul, componența) 1. Categorie socială sau profesională. V. tagmă. S-a hotărît ca de-acum înainte să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, O. A. 116. Cică... s-ar fi jurat cu jurămînt ca să nu mai aibă a face cu parte duhovnicească. id. ib. 115. ◊ Parte bărbătească = individ de sex masculin; bărbat; bărbătuș; mascul. Din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soții, n-am avut parte de parte bărbătească. DELAVRANCEA, S. 86. Parte femeiască = femeie; femelă. Așa sîntem noi, partea femeiască. ALECSANDRI, T. I 341. Această lamă, fiind parte femeiască și întîmplîndu-se a ave doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Loc. adj. De parte(a) bărbătească = de sex masculin. N-avea copii de partea bărbătească. SBIERA, P. 73. De parte(a) femeiască = de sex feminin. 2. Fiecare dintre persoanele sau grupurile de persoane interesate într-o afacere sau într-un proces. Parte adversă. ◊ Parte civilă v. civil.

VIRGULĂ, virgule, s. f. 1. Semn de punctuație care delimitează grafic unele propoziții în cadrul frazei și unele părți de propoziție în cadrul propoziției. Să fi poftit... să nu fi pus virgulele și celelalte semne! CARAGIALE, O. III 24. ◊ Fig. Predecesorii noștri obișnuiau a-l crede prea orbește, luînd toate cuvintele și toate virgulele sale drept dogme religioase. HASDEU, I. V. 239. 2. Semn întrebuințat pentru a separa, într-un număr scris în sistemul zecimal, partea întreagă de partea fracționară. 3. Semn întrebuințat pentru a arăta cînd trebuie făcută respirația în timpul unei interpretări muzicale vocale.

caracteristic, ~ă [At: NEGRUZZI, S.I, 237 / Pl: ~ici, ~ice / E: caractéristique] 1-3 a (Construit adesea cu dativul sau cu prepoziția „pentru”) Care constituie trăsătura distinctivă a unei ființe, a unui lucru sau a unui fenomen. 4-6 sf Însușire specifică dominantă, proprie unei ființe, unui lucru sau unui fenomen, care le diferențiază de altele. 7 sf (Mat) Partea întreagă a unui logaritm. 8-9 sf Parametru sau dată tehnică utilizată pentru aprecierea comportării în exploatare a unui sistem tehnic sau a unui material. 10-11 sf Curbă care reprezintă modul cum variază o proprietate a unui sistem sau a unui dispozitiv, în funcție de o anumită variabilă.

întregie sf [At: PSALT. (1651), ap. JAHRESBER. III, 176 / Pl: ~gii / E: întreg + -ie] (Înv) 1 Parte întreagă, sănătoasă. 2 (Fig) Sănătate. 3-4 (Fig) Echilibru (fizic sau) sufletesc.

virgulă sf [At: ȘCOLERIU, L. 7/5 / A și: (înv) ~gulă / Pl: ~le / E: fr virgule] 1 Semn de punctuație care delimitează grafic unele părți de propoziție în cadrul propoziției sau unele propoziții în cadrul frazei, marcând o pauză de scurtă durată Si: (înv) opritoare, (gms) comă¹ (1). 2 (Îe) A nu modifica (sau a nu schimba) o ~ sau fără a modifica (sau a schimba) o ~ (A reproduce un text) cu cea mai mare exactitate. 3 (Mat; îs) ~ zecimală Semn întrebuințat pentru a separa, într-un număr zecimal, partea întreagă de partea fracționară. 4 (Muz) Semn care marchează o pauză de respirație în timpul unei interpretări muzicale vocale. 5 (Blg; frr; îs) Bacilul ~ Vibrionul holerei.

HINDICHIU s.n. (Mold., ȚR) Șanț de întărire. A: Hotarul Moldovei ... să începe de la hindichiul lui Traian. PSEUDO-AMIRAS. O parte întreagă de zid al cetății căzu în șanțu . . . și îndată să împlu hindichiul și fu oștilor în loc pod. VP, 68^r; cf. CANTEMIR, IST.; NECULCE. B: Si primprejurul cetății săpase hendechiu de 40 de stînjeni de adîncu. LET. 1758, 107^r. Variante: hendec (CANTEMIR. IST.), hendechiu (NECULCE; LET. 1758, 107^r). Etimologie:, bg., scr. hendek. Cf. o c o p.

MANTÍSĂ s. f. 1. Partea zecimală a unui logaritm. Mantisa logaritmului. POENARU, E. A. 219/20. cf. ELEM. ALG. 212/3. Partea întreagă a logaritmului poartă numele de caracteristică, iar fracțiunea zecimală, de mantisă. CULIANU, A. 191. 2. (Neobișnuit) Adaos (la cîntar). Cf. LM, ALEXI, W. - Pl.: mantise. – Din fr. mantisse.

virgulă s.f. 1 (lingv.) Semn de punctuație care delimitează grafic unele părți de propoziție în cadrul propoziției sau unele propoziții în cadrul frazei (,). ◊ Punct și virgulă v. punct. ◊ Expr. Fără a modifica o virgulă = (a reproduce un text) cu cea mai mare exactitate. 2 (muz.) Semn întrebuințat pentru a indica momentul cînd trebuie făcută respirația în timpul unei interpretări muzicale vocale. 3 (mat.) Semn întrebuințat pentru a separa, într-un număr zecimal, partea întreagă de partea zecimală. • pl. -e. /<fr. virgule.

FLUIER (pl. -re) sn., ❍FLUIERĂ (pl. -re) Tr.-Carp. 1 🎼 Instrument muzical alcătuit dintr’o țeavă lungă de lemn, în care sînt făcute mai multe găuri și din care se cîntă (sau se zice), suflîndu-se printr’o crăpătură practicată la capătul de jos (🖼 2152, 2153): păstorul șade lîngă izvoară ... și zice în fluieră ȚICH. ¶ 2 🎼 Mic instrument, mai adesea de metal, cu care se fluieră sau se șuieră (🖼 2151) ¶ 3 Fluierătură, șuierătură: deteră fie-care trei ~e de mirare I. -GH.; din ascunsul grădinii răsuna prelung ... ~ul grangurilor GRL. ¶ 4 🫀 Osul piciorului care leagă genunchiul de gleznă, tibia 👉 TIBIA; întreaga parte a piciorului dintre genunchiu și gleznă: după un ceas zăpada era la glezne, după două, ți se îngropa ~ul pînă dincolo de genunchiu DLVR..

*CARACTERISTIC I. adv. Care caracterizează: semn ~. II. CARACTERISTICĂ (pl .-ce) sf. 1 Trăsătură particulară, semn distinctiv ¶ 2 ➕ Partea întreagă a unui logaritm [fr.].

COMPLET², -Ă, (1) compleți, -te, adj., (2, 3) completuri, s. n., (4) adv. 1. Adj. Care conține tot ceea ce trebuie; căruia nu-i lipsește nici una dintre părțile constitutive; întreg, desăvârșit, deplin, împlinit. ◊ Opere complete = ediție cuprinzând toate operele unui scriitor. ♦ (Despre un vehicul de transport în comun) care are toate locurile ocupate; plin. 2. S. n. (În sintagma) Complet de judecată = colectiv alcătuit din numărul legal de judecători și asesori care iau parte la soluționarea unui litigiu. 3. S. n. Costum de haine; obiect de îmbrăcăminte compus din două (sau mai multe) piese asortate. 4. Adv. În întregime, cu desăvârșire. [Var.: complect, -ă adj.] – Din fr. complet, lat. completus.

SFERT, sferturi, s. n. 1. Fiecare dintre cele patru părți egale în care se poate împărți un întreg; a patra parte dintr-un întreg; fîrtai. ◊ Loc. adv. Pe sfert (sau pe trei sferturi) = (cam) cât a patra parte (sau cât trei părți) din întreg. ◊ Expr. Trei sferturi = poziție a capului intermediară între poziția din față și cea din profil. 2. (Înv.) Dare în bani reprezentând a patra parte din bir și plătibilă de patru ori pe an. [Var.: (reg.) șfert s. n.] – Din sl. četvrŭtŭ.

COMPLEMENT, complemente, s. n. 1. Ceea ce se adaugă la ceva spre a-l întregi; complinire. 2. Parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau un adverb. 3. Substanță de natură proteică prezentă în serul normal și care participă la procesul imunității. – Din fr. complément, lat. complementum.

A ÎNCHEIA² închei tranz. 1) (adunări, cuvântări, texte etc.) A duce până la capăt; a sfârși; a termina; a isprăvi. ~ discuția. 2) (coloane, rânduri etc.) A întregi formând partea de la urmă. 3) (acorduri, tratate, convenții etc.) A adopta prin semnăturile reprezentanților; a consimți să respecte printr-o înțelegere reciprocă; a contracta. Părțile au ~t convenția. ◊ ~ un proces-verbal a fixa un fapt de natură juridică într-un act oficial. 4) A face să se încheie. /<lat. inclavare

PROPORȚIE ~i f. 1) Raport între dimensiunile unor obiecte sau dimensiunile părților unui întreg. 2) Mărime fizică care poate fi măsurată; dimensiune. ◊ A lua ~i a crește foarte mult. 3) mat. Egalitate între două rapoarte constituite din patru elemente. [G.-D. proporției; Sil. -ți-e] /<fr. proportion, lat. proportio, ~onis

GLOBALISM s.n. 1. Proces cognitiv propriu copiilor, prin care se reține întregul unui obiect pentru a diferenția mai pe urmă părțile componente. 2. Metodă pedagogică și didactică bazată pe caracteristicile infantile de a percepe întregul înaintea părților sale componente. [Cf. it. globalismo].

SINTEZĂ s.f. (op. analiză). 1. Metodă generală de cunoaștere care constă din recompunerea unui tot sau a unui întreg din părțile sale componente. ♦ Reunire. ♦ (Concr.) Lucrare, operă care abordează datele esențiale ale unei probleme, ale unei discipline etc. 2. Operație, metodă prin care se obține un compus chimic din elementele lui sau din compuși mai simpli. 3. (Fiz.) Combinare a culorilor rezultate din amestecul sau din suprapunerea a două sau mai multe culori. ♦ Recompunere a elementelor în care a fost descompusă imaginea transmisă la distanță. 4. Unitate dialectică a laturilor contrare. 5. (În filozofia lui Hegel) Etapa finală a triadei, care unește în sine într-un chip nou unele trăsături ale ambelor etape anterioare ale dezvoltării (teza și antiteza). [Cf. fr. synthèse, lat., gr. synthesis < syn – cu, thesis – așezare].

PROPORȚIE s.f. 1. Raport între dimensiunile unui întreg și părțile lui sau între dimensiunile părților unui întreg. ♦ Procent, parte raportată la întreg. 2. Potrivire, raport armonios între mai multe lucrări, părți. ♦ În proporție cu... = proporțional cu..., potrivit cu.... 3. (La pl.) Dimensiune, mărime. 4. (Mat.) Egalitate între două rapoarte avînd patru elemente constitutive. [Gen. -iei, var. proporțiune s.f. / cf. fr. proportion, lat. proportio].

RITM s.n. 1. Armonie care rezultă din căderea regulată a accentului pe anumite silabe într-un vers sau într-o frază muzicală. 2. Desfășurare gradată, treptată. ♦ Mișcare regulată; cadență, tempo. 3. (Arte) Proporție, armonie între părțile unui întreg. [Cf. lat. rhythmus, gr. rhythmos, fr. rythme, it. ritmo].

SINECDOCĂ s.f. Figură de stil care constă în restrîngerea sau lărgirea sensului unui cuvînt folosindu-se partea pentru întreg, întregul pentru parte, genul pentru specie, specia pentru gen, singularul pentru plural etc. [Cf. fr. synecdoque, lat., gr. synecdoche].

ALOMORFOZĂ s. f. alometrie privind relațiile dintre o parte și întreg, sau dintre o parte și o alta a întregului din seriile structurale ale organismului. (< engl. allomorphosis)

GLOBALISM s. n. 1. proces congnitiv propriu copiilor, prin care se reține întregul unui obiect pentru a diferenția mai pe urmă părțile componente. 2. metodă pedagogică și didactică bazată pe caracteristicile infantile de a percepe întregul înaintea părților sale componente. 3. ideologie a unor grupuri cu interese mai largi decât cele naționale. (< fr. globalisme)

HOLISM s. n. concepție metafizică idealistă care susține principiul întregului asupra părților și al ireductibilității lui la suma elementelor componente. (< fr. holisme)

PROPORȚIE s. f. 1. raport între părțile unui întreg și între acestea și întreg; raport stabilit între lucruri comparabile. 2. (pl.) dimensiune, amploare, mărime. ♦ a lua ĩi = a) a se dezvolta, a crește foarte mult; b) (fam.) a se îngrășa. 3. (mat.) egalitate între două rapoarte, având patru elemente constitutive. (< fr. proportion, lat. proportio)

RITM¹ s. n. 1. periodicitate a unor mișcări, activități sau procese, repetare regulată la anumite intervale a acelorași momente. 2. armonie care rezultă din căderea regulată a accentului pe anumite silabe într-un vers sau într-o frază muzicală. ◊ mișcare regulată; cadență, tempo. 3. (arte) proporție, armonie între părțile unui întreg. (< fr. rythme)

SINECDOCĂ s. f. figură de stil constând în restrângerea sau lărgirea sensului unui cuvânt, folosindu-se partea pentru întreg, genul pentru specie, singularul pentru plural și invers, materia din care e făcut un lucru pentru lucrul însuși. (< fr. synecdoque, gr. synekdokhe)

biton, bitonie (< lat. bis „de două ori” și gr. τόνος „sunet”), sistem prepentatonic (v. pentatonică), format din două sunete distanțate, la intervale* mai mari decât tonul* întreg. Face parte din sistemele oligocordice*. V. bicord (bicordie).

formă. Conform teoriei gestaltiste, f. este o realitate fizică complexă, definită de interacțiunile dintre întreg și părțile sale componente. În condițiile de proximitate spațială și temporală, o grupare de elemente (de orice natură) se constituie în f. în situația în care este transpozabilă (alterarea proporțională și cu același sens a elementelor sale nu modifică calitățile esențiale ale ansamblului) și se fondează pe relații de cauzalitate. Potrivit unor teorii lingvistice moderne (F. de Saussure, L. Hjelmlev), f. este rețeaua relațională care definește unitățile din planul expresiei (planul sonor) și al conținutului (planul semantic) ale unui limbaj. F. este un termen al dihotomiei formă – substanță, este factorul de discretizare al realității substanțiale continue și amorfe pe care se bazează limbajul. Unitățile sale se delimitează pe principiul opozitivității. ♦ F. muzicală (fr. forme musicale; germ. musikalisches Form; engl. form in music). Echivalența termenilor utilizați de diversele școli muzicologice nu poate fi decât aproximativă, datorită accepțiilor divergente asupra sferei și conținutului conceptului în discuție. Până în veacul al 19-lea, prin f. muzicală s-a înțeles succesiv: activitatea de structurare a imaginilor muzicale, mijloacele și tehnicile de construcție a enunțului muzical, schemele arhitectonice, speciile, muzicale [v. gen (1)]. Începând din această perioadă, s-a încercat înlăturarea confuziei terminologice și definirea științifică a noțiunii. S-a ajuns la conturarea a două sensuri diferite ale acesteia. I. Primul sens, mai general, abstract, vizează: 1. procesul, precum și 2. rezultatul procesului de generare și coordonare a diferitelor elemente ale unei opere muzicale într-un tot omogen. II. A doua accepțiune, mai particulară, concretă, se referă la schema arhitectonică (germ. Formschemata), care preexistă și condiționează structurarea internă a unei lucrări muzicale. F. (I, 1) este activitatea formativă; f. (I, 2) este ordinea care guvernează materialul sonor al unei compoziții (1), ordine care se realizează pe baza unor principii de construcție (sau de f.) acționând – în proporții variabile – în toate stilurile* muzicale: principiul repetiției, al variației* și al contrastului. Orice lucrare muzicală are o f. (I, 2) (Hanslick): „Ohne Form, keine Musik”, dar aceasta nu reprezintă în mod obligatoriu o actualizare a uneia dintre schemele formale consacrate de istoria* muzicii (f. II). F. II desemnează, deci, tiparele arhitectonice generale cristalizate, formalizate și uneori abandonate de către practica componistică. Câteva ex. de f. II: aria da capo*, concertul (2), fuga*, sonata*, scherzo*-ul, rondo*-ul etc. F. II. sunt rezultatul unui îndelung proces de evoluție componistică, expresia sublimată a interacțiunilor dintre anumite stiluri, genuri și specii muzicale, tehnici componistice, conținuturi expresive și, în mod imediat, a unor orientări ideologice și culturale generale, toate confluente într-un moment istoric dat. Astfel, f. fugă sintetizează: stilul contrapunctic* al barocului*, principiul repetării, genul instr., tehnica imitativă*, un anumit conținut muzical (sobru, lipsit de efuziuni și contraste dramatice bazat mai curând pe gradări ale aceleiași sfere emoționale) iar monotematismul* ei poate fi interpretat ca un reflex în plan muzical al filozofiei leibnitziene. F. II pot fi grupate în: a) forme de înșiruire (aria da capo, ciclul suita*, liedul*, rondoul etc.), b) forme variaționale (tema cu variațiuni), c) forme de contrast (uvertura*, sonata) și d) forme mixte, care întrunesc calitățile proprii unor tipuri diferite (lied-sonata, rondo-sonată, coral* cu variațiuni etc.) F. II. Sunt studiate de teoria formelor (germ. Formenlehre) și teoria compoziției muzicale [germ. Kompositionslehre; v. compoziție (2)]. F. (1, 2; II), unei opere muzicale este pusă în lumină printr-un demers analitic (v. analiză) orientat asupra diverselor sale niveluri structurale (lucrarea în ansamblu, părțile, secțiunile și subsecțiunile, perioadele*, frazele*, motivele* și celulele* melodice, planul armonic sau/și polif., sistemele (II) de intonație (1) subiacente, organizarea ritmică etc.), asupra conexiunii acestora într-un tot organic și, eventual, asupra raporturilor dintre construcția de ansamblu a lucrării și schema arhitectonică (f. II) pe care o actualizează. V. structură arhitectonică.

frazare (fr. phrase; germ. Phrasierung; engl. phrasing) 1. În accepția generală, împărțire a structurii muzicale în membrii săi naturali – frazele* – sens în care noțiunea este raportată la formă* [v. analiză; sintaxă (1)]. 2. În interpretare, ca element legat indisolubil de comunicare, și anume, ca etapă esențială a acesteia, f. reprezintă baza logică a organizării discursului muzical. Ea implică, în primul rând, respectarea riguroasă a sintaxei* muzicale. Prin expunerea corectă a structurii frazei, a diviziunilor sale, a legăturilor și opozițiilor dintre fraze, a integrării frazelor în ansamblul lucrării muzicale, se ajunge la organizarea interpretării. Fluctuațiile dinamice, modificările agogice*, articularea*, modurile de atac (1) sudează și dau sens stilistic f., valorificând o concepție interpretativă, asigurând spontaneitatea comunicării. F. implică o înțelegere complexă a problemelor armoniei (III), a exigențelor polifoniei* pentru a întâmpina stiluri variate, cu mijloace adecvate. În primul ex. (tema* a II-a din prima parte a Concertului pentru vl. și orch. de Mendelssohn-Bartholdy), f. este dictată, cu o mare simplitate, de sensul unei melodii cu o sintaxă clară, asemănătoare organizării discursului vorbit. În ex. al doilea (tema Ciacconei din Partita în re minor pentru vl. solo de J.S. Bach) exigențele construcției impun o riguroasă analiză și adoptarea unor date tehnice adecvate. Tema este expusă împreună cu contrapunctul* ei capătă o mare importanță înșelând pe interpreți. Se uită că tema ciacconei* este expusă de bas (III, 1), ceea ce i-a făcut pe unii profesori să repete acordul* pătrimii cu punct și pe optimea aferentă. Tema capătă astfel alte valori*, alt ritm (Ed. Peters, revizuire Carl Flesch). În fară de această deformare a textului original, mulți interpreți nu pot păstra o mișcare constantă (din cauza unei tehnici acordice lipsite de promptitudine) și mai ales, nu respectă valorile și raportul dintre valori. Aceasta, de altfel, de-a lungul variațiilor* care, lipsite de permanența ritmică riguroasă nu pot vertebra și lega sublimul triptic minor*-major*-minor al monumentalei Ciaccona. ♦ În dirijat*, f. configurează raporturile, ierarhiile și sintezele cuprinse în structurile compoziției (1) pentru ansamblul (I, 2) orchestral, coral ori combinat. Existența unui solist* [în genul concertului (2)], a momentelor solistice (în simfonie*, poem simfonic* etc.) presupune evidențierea unui rol preponderent, dar în corelația părții cu întregul. Dacă în concertul clasic sau aria (1) din opera* tradițională, acomp. nu i se pune îndeobște decât problema secondării fidele a protagonistului, în compoziția corală polif. sau în lucrările cu scriitură complexă f. capătă trăsături profesional-muzicale în care abia se mai recunosc filiațiile literar-poetice, originare, ori similitudinile cu cântarea pe o singură voce. Nu rareori într-o fugă* corală perfecta inteligibilitate a cuvintelor, sincronizarea silabelor, sunt sacrificate din rațiuni de pură tehnică muzicală (dar exacerbarea a dus uneori la virtuozitate formală). În conducerea de ansamblu a unei lucrări dezvoltate, f. elementelor primordiale alcătuitoare se deduce din organicitatea întregului componistic. Astfel, de la găsirea și coordonarea modului de atac*, a subtilităților timbrale, dinamicii* și agogicii*, până la înțelegerea ciclului din Suita I pentru orch. de Enescu de ex., ce se deschide, prin excepție, cu un Preludiu la unison (monodie* de ansamblu), dirijorul trebuie să se ridice de la notația lapidară și de la intuiție, la o înțelegere superioară, conștientă, a întregului din care pe urmă poate decurge în fapt f. și articularea* potrivită a tuturor elementelor. Pregnanța accentelor (III), persistența și gradarea retorică a „motivului destinului” din prima parte a Simfoniei a V-a de Beethoven nu pot fi corect realizate în afara contextului conținutului formei*, planurilor armonice, amestecului și diferențierii timbrurilor*, dialogurilor și complementarităților grupelor. Indicațiile partiturii* sunt prețioase. Dar chiar în tema secundă a a primei părți din simfonia sus-menționată f. se cere ameliorată nu în litera ci în spiritul muzicii. Cu toate că indicațiile de f. au început să fie mai numeroase și mai precise (după Bach, până la romantismul* sec. 19 și școlile naționale), f. rămâne o chestiune de instinct muzical și cultură stilistică*, întemeiate pe un sistem clasic de secvențări (v. progresie), periodicități de accente, dezvoltări prin fragmentări motivice, repetări simetrice în cadrul formelor tradiționale. Prevalența afectivității, programatismul*, sistemul leitmotivelor* (din dramele muzicale wagneriene), cultivarea unor ingeniozități metro-ritmice, dezvoltarea armoniei și artei moderne a orchestrației* au exercitat, fiecare, influențe asupra f., rafinând-o continuu o dată cu primenirea formelor și genurilor (I, 1). „Melodia infinită” pe plan orizontal, stilul impresionismului*, urmărind pe plan vertical-armonic, continue osmoze, al expresionismului*, al serialismului*, vizând o nouă organizare totală (a intervalicii, ritmicii*, timbrurilor ș.a.m.d.) a universului sonor, o altă topologie, dau accepțiuni inedite sau înlocuiesc noțiunile clasico-romantice de frază*, perioadă*, secțiune de formă etc. în structură*, evenimente și forme sonore, mecanisme transformaționale, structuri temporale plurale (politempi), cicluri de coincidență etc.

sistem 1. Într-o accepție generală, ținând cont de un mod curent de exprimare, s. se referă la o seamă de noțiuni cu finalitate pragmatică în sfera muzicalului: 1. S. de ancii*, grupare a tuburilor de orgă* după felul anciilor. Există două specii s. de ancii: cu ancii libere care, vibrând se mișcă „liber” între orificiul de admisie, și cu ancii batante, unde ajutajul este cu puțin mai îngust decât ancia, astfel încât această „bate”, se lovește de marginea ajutajului. Înălțimea (2) sunetului, în cazul anciilor de metal, depinde de mărimea (lungimea, lățimea, greutatea) lor. În cazul în care ancia este confecționată dintr-un meterial mai flexibil (trestie ca la ob., cl., fag.), înălțimea sunetului depinde de lungimea coloanei de aer oscilantă. La orgă sunt folosite doar tuburi cu ancii de metal, majoritatea dintre ele fiind ancii batante („oboi”, „trompetă”, „dulcian” [fagot], „vox humana”, „regal” etc.). Doar registrele (II) cu sonoritate mai moale („eolină”, „vox coelesta”) se bazează, ca și la armoniu* și la acordeon*, pe ancii libere. 2. S. de clape (2) (sau de ventile*), mecanisme complexe ce asigură la unele instr. de suflat de lemn și alamă schimbarea înălțimii sunetului; v. și flaut. 3. S. de pedale (1), mecanisme complexe la anumite instr. (ex. orgă, harfă*, clavecin* etc.) pentru modificarea înălțimii sau timbrului* sunetului. 4. S. de portative, reunire a portativelor* printr-o acoladă*, într-o partitură* de pian, cor*, ansamblu (I, 2), instr. sau orch., constituind o unitate semantică asemănătoare unui rând de text din scrierea curentă. II. Într-o accepție teoretic-muzicală, s. privește: A. intonaționalul (I, 2) și parametrii muzicali afectați acestuia: 1. S. netemperat sau temperat*, procedeu matematic-acustic de constituire a raporturilor interioare (intervalice) ale spectrului muzical (v. și sunet). 2. S. (în realitate un sub-s.) referitor la cadrul spațial de congruență propriu mai multor moduri: a) s. tetracordal, acționând în modurile (I, 1) eline; b) s. tetracord*-pentacord*, acționând în modurile (I, 3) medievale occid. ca și în ehurile* biz.; c) s. hexacordal, cu efect practic mai ales în solmizație*; d) s. de octavă*, acționând în tonalitate (1), și care, mai mult teoretic și didactic, mai menține de tetracord, efectele funcționalității (1) fiind în fond în cadrul tonalității (2) determinante. Prin opoziție cu s. de octavă, noțiunea de s. neoctaviant a apărut în legătură cu muzicile atonale* dar și neomodale, cele din urmă „negând” octava ca spațiu ordonator prin utilizarea de moduri simetrice* și complementare, divizibile, în tronsoane; de notat că astfel de structuri neoctaviante au apărut încă în ehurile biz., ca urmare a substructurării lor di-, tri, și tetrafonice (v. pct. e); e) s. difonic, trifonic și tetrafonic, s. (sub-s.) de construire a ehurilor în funcție și de stilurile* muzicii biz. (irmologic, stihiraric, papadic). 3. Deși fiecare mod este, logic vorbind, un s. sieși suficient, definiția modului exclude de la sine recurgerea la acest element supraordonator; în totalitatea lor însă se accede că modurile alcătuiesc un s., cu tot complexul de elemente și interacțiuni propriu acestuia. Dovadă prima recurgere în istoria teoriei muzicale la noțiunea de s. cu privire la modurile grecești: systema teleion*. Legătura dintre întreg și parte în cadrul s. modal a constituit sub-s. de la punctul anterior, acționând în diferite s. și în diverse perioade ale gândirii modale. Prin analogie cu s. modal (mai corect, al modurilor), tonalitatea (1) este ea însăși un s., cu atât mai mult cu cât tonalitatea a „concentrat” caracteristicile modurilor, înglobându-le dualismul* ei fundamental și funcționalității*; s. (sub-s.) în cadrul tonalității rămân diatonia* și cromatismul. Sin. S. major-minor. 4. În contrast cu modul, pentatonica* are statutul unui s., datorită tocmai cuprinderii globale în noțiune a fenomenelor sale, fără diferențieri precise față cu finalele*, „dominantele”, reperele de tip tetracordic (cel mult de tip tricordic) etc. 5. Raportată la parametrii muzicali din sfera multivocalității*, se pot distinge s. istoric determinate privind melodia*, armonia (III, 2), polifonia. Un s. melodic, arm., polif., este caracteristic nu numai unei epoci istorice ci și stilului unui compozitor. S. dodecafonic* (ca și cel serial*) înlocuiește în ambele planuri – cel general și cel individual – delimitările tradiționale, melodicul, armonicul, polifonicul, ritmica fiind subordonate seriei* și s. serial, cu ansamblul lor de reguli și metode. B. ritmul* și parametrii acestuia: 6. S. ritmic, s. de organizare a succesiunilor de valori (I, 3) și accente* în raport cu practica de creație, cu necesitățile reliefării melodiei, polif., cu dansul* cu improvizația* etc. Spontane sau rațional construite, s. ritmice nu beneficiază, ca de altfel întregul domeniu al ritmului*, de o aceeași constantă abordare „sistematică” și analitică precum s. din domeniul intonaționalului. ♦ Descoperirea de către Brăiloiu a s. ritmice proprii muzicii pop. românești trebuie considerată ca fiind, în planul fenomenal-sistematic, una dintre cele mai însemnate de după constituirea concepției ritmice clasice. Spre deosebire de această concepție, ce avea ca lege fundamentală diviziunea (1) valorii ritmice, celelalte s. ritmice puse la punct de Brăiloiu – parlando giusto (giusto silabic), parlando rubato și aksak (s. clasic a fost numit de Brăiloiu divizionar) – dezvăluie alte legi dominante și anume: indiviziunea valorii (cu abateri în rubato* și minime excepții în giusto) și constituirea oricăror entități morfologice, respectiv formule (III) ritmice, prin combinarea a numai două unități cantitative: valoarea (corespunzând silabei) lungă și scurtă. Indiferent dacă cercetările folcloristice vor impune o eventuală reclasificare a s., în s. și sub-s., legile ce le guvernează își vor dovedi în continuare valabilitatea și caracterul de generalitate. Acest caracter este generalizator în măsura în care unele muzici ce au viețuit în afara conceptului clasic, cele folc. actuale, cele tradiționale extraeurop., sau – mergând la alte faze istorice – cele antice gr. (axate pe cantitatea silabelor lungi și scurte), cele medievale (axate pe modurile (III) ritmice proporționale), dar și cele moderne, precum acelea ale lui Messiaen (bazate, ca și aksak-ul, pe valorile adăugate), își găsesc în teoria emisă de cercetătorul român un tablou sistematic și o motivare de o excepțională valoare fenomenologică și structuralistă. De asemenea, constatarea că fiecare dintre s. sau sub-s., „separate” pe calea analizei*, corespund unor anumite genuri folclorice (ex. tipice: parlando giusto, genurile rituale, parlando rubato, genurile improvizatorice) stabilește o altă deosebire importantă față de muzica occid. cultă, în care s. ritmic este universal, indiferent de gen (I, 3) și formă*. Legitatea generală, ca și această relație între gen și s., contribuie la instaurarea unui nou tip de gândire componistică, sesizabil la creatorii interesați de universul muzicii folc. sau non-europ. În același sens a fost posibilă aplicarea concepției sistematice a lui Brăiloiu la realitatea artistic-estetică și structurală a muzicii lui Enescu, precum și a altor compozitori autohtoni, relevându-se astfel contribuția românească la lărgirea conceptului contemporan de ritm. V. variantă (I, 1).

epopeic, -ă adj. (livr.) De epopee ◊ „Permanența vocației epopeice.” R.l. 16 III 76 p. 1. ◊ „Văzut ca parte a întregului, romanul «Împăratul norilor» adaugă încă o pagină importantă masivului epopeic la care s-a angajat autorul.” Sc. 18 XII 76 p. 4 (din it. epopeico; DEX, DN3)

PARS PRO TOTO (lat.) parte pentru întreg – Figură de stil, denumită sinecdocă, constând în sugerarea întregului prin descrierea sau numirea unei părți caracteristice din întreg.

CUBÍSM (< fr.) s. n. Mișcare artistică inițiată la începutul sec. 20 de P. Picasso și G. Braque; alți reprezentanți de seamă sînt: pictorii Juan Gris, F. Léger, A. Lhote, J. Villon și sculptorii A. Archipenko, J. Lipchitz, O. Zadkine. Pentru scurt pimt, C. Brâncuși s-a aflat în contact cu c. Plecînd de la ideile lui Cézanne, influențați și de sculptura africană în faza analitică a c., cubiștii procedează la o analiză și recompunere a formelor în volume și planuri geometrice, încercînd să exprime simultan existența obiectului ca o totalitate, cu toate fețele, liniile și punctele sale. În acest scop ei renunță la perspectiva tradițională și la varietatea cromatică, mulțumindu-se cu degradeurile unui număr foarte mic de tonuri. În faza sintetică a c. se renunță la descompunerea analitică în planuri multiple a obiectului, culoarea își recapătă importanța, se folosesc fragmente din alte materiale (hîrtie, pînză, carton etc.) pentru a se sugera mai direct materialitatea, dar mai ales pentru a semnifica întregul prin parte (de ex.: un ziar printr-un singur fragment din el, lipit pe un suport). În România, c. apare la un interval de un deceniu și jumătate de la prima sa afirmare și se manifestă prin multiple variante. Pictorii Marcel Iancu, M.H. Maxy și Corneliu Mihăilescu sînt principalii săi exponenți.

FEMTO- (< engl.; cuv. danez) Element de compunere care intră în denumirea submultiplilor unităților de măsură pentru a exprima a 10^-15 parte din întreg; simbol: f.

MEREOLOGÍE (< fr.) s. f. Ramură a logicii dezvoltată de logicianul polonez Stanisław Lésniewski ce fundamentează relațiile dintre părți și întreg, de pildă dintre Unu (principiul, substanța critică care stă la baza lumii) și Multiplu (diversitatea fenomenală).

ONTOLOGÍE (< < fr. {i}; {s} gr. on, ontos „ființă, existență” + logos „studiu”) s. f. Ramură a filozofiei care studiază trăsăturile ființei, existența; teoria existenței. Termenul a fost introdus în 1613 de filozoful german R. Hoklenium, pentru a desemna știința universală despre ființa ca atare, dar acest tip de reflecție filozofică se găsea deja la Aristotel. În sec. 18, filozoful german C. Wolff numea o. metafizică generală, iar Kant distingea o. ca parte a întregului sistem al metafizicii alături de psihologie, cosmologie și teologie rațională. În sec. 20, în contextul discuțiilor despre problemele limbajului, o. se desparte de tradiția substanțialistă și interpretează ființa ca problematică: pe de o parte, în prelungirea epistemologiei, examinând statutul entităților care apar în discurs (B. Russell, W. Quine); pe de altă parte, în construcții nedeductive, în jurul chestiunii sensului ființei (fenomenologia lui Heidegger).

PROPÓRȚIE (< fr., lat., it., germ.) s. f. 1. (MAT.) Egalitate între două numere rapoarte, având patru elemente constitutive, cele din mijloc numindu-se mezi, iar cele externe extremi (ex. în p. 3/6 = 12/24, 3 și 24 sunt extremi, iar 6 și 12 sunt mezi). 2. Raport între dimensiunile părților unui întreg sau între părți și întreg. 3. Potrivire, raport între lucruri, părți (care se completează reciproc). ◊ Loc. În proporție cu... = proporțional cu..., potrivit cu... 4. Dimensiune (mare); extindere (mare). ◊ Expr. A lua proporții = a) a se dezvolta, a crește foarte mult; b) (fam.) a se îngrășa (prea tare).

SFERT, sferturi, s. n. 1. Fiecare dintre cele patru părți egale în care se poate împărți un întreg; a patra parte dintr-un întreg; fârtai. ◊ Loc. adv. Pe sfert (sau pe trei sferturi) = (cam) cât a patra parte (sau cât trei părți) din întreg. ◊ Expr. Trei sferturi = poziție a capului intermediară între poziția din față și cea din profil. 2. (Înv.) Dare în bani reprezentând a patra parte din bir, care era plătită de patru ori pe an. [ Var.: (reg.) șfert s. n.] – Din sl. četvrŭtŭ.

COMPLEMENT, complemente, s. n. 1. Ceea ce se adaugă la ceva spre a-l întregi; complinire. 2. Parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau un adverb. 3. Substanță de natură proteică prezentă în serul sangvin și care participă la procesul imunității. – Din fr. complément, lat. complementum.

COMPLET², -Ă (1) compleți, -te, adj., (2, 3) completuri, s. n., (4) adv. 1. Adj. Care conține toate elementele necesare; căruia nu-i lipsește niciuna dintre părțile constitutive; întreg, desăvârșit, deplin, împlinit. ◊ Opere complete = ediție cuprinzând toate operele unui scriitor. ♦ (Despre un vehicul de transport în comun) Care are toate locurile ocupate; plin. 2. S. n. (În sintagma) Complet de judecată = colectiv alcătuit din numărul legal de judecători (și asesori) care iau parte la soluționarea unui litigiu. 3. S. n. (Ieșit din uz) Compleu. 4. Adv. În întregime, cu desăvârșire. [Var.: complect, -ă adj.] – Din fr. complet, lat. completus.

ARIPĂ, aripi, s. f. 1. Organ al păsărilor și al unor insecte, care servește la zbor; la păsări reprezintă o modificare a membrelor anterioare și este acoperită cu pene, iar la insecte este formată din chitină sau dintr-o membrană transparentă. Cucoșul... scutură puternic din aripi. CREANGĂ, P. 68. El zărea un corbușor Ce pe sus tot croncănea Și din aripi tot bătea. ALECSANDRI, P. P. 141. ◊ Expr. A căpăta (sau a face, a prinde) aripi = a căpăta independență (în viață sau în muncă), a se iniția cu ușurință, a se ridica repede în muncă. ◊ Fig. Cu aripi de vifor, un vultur țîșnește-n tărie. BENIUC, V. 84. Asupra singurătății în care vegheau uimiți cei doi camarazi, năvăli o suflare rece, aripă depărtată a furtunii. SADOVEANU, M. C. 95. Chipurile bărbătești vesele, care surîdeau de-o mulțumire egoistă, deodată înghețară, stinse parcă de aripa morții. BART, E. 372. Pe aripi de munte și stînci de asfalt Castelul se-nalță, se-ncruntă, Și creștetu-i negru și creștetu-i nalt De nouri și ani se-ncăruntă. EMINESCU, O. IV 27. ♦ Fig. Avînt, însuflețire. Și [versul] să-ți dea, mai tîrzior, Aripi, credință și dor, Ca să te-ncumeți și la zbor. TOMA, C. V. 408. ◊ Expr. A tăia sau a frînge (cuiva) aripile = a-i curma avîntul. ♦ Fig. (Adesea determinat prin «protectoare», «ocrotitoare») Ocrotire, scut. Mulțămește cucoanei că te-a scăpat de la moarte și ai dat peste belșug luîndu-te sub aripa dumisale. CREANGĂ, P. 330. 2. Organ exterior al peștilor, servind ca regulator al mișcărilor; înotătoare. 3. Prelungire membranoasă a corpului fructelor și semințelor, folosită la răspîndirea acestora prin vînt. 4. Nume dat unor obiecte, părților unor aparate etc. care au forma, funcțiunea sau poziția aripilor (1): a) organ al avionului constînd din una sau mai multe suprafețe plane, legate de un corp central numit fuzelaj, și care servește la susținerea avionului în aer; b) fiecare dintre lopețile fixate pe roata morii și care, împinse de vînt sau de apă, pun în mișcare pietrele; c) apărătoare așezată deasupra roților unui vehicul, care are rolul de a proteja caroseria de noroi, de praf etc. Băiatul se dădu jos [din camion] și... clătinîndu-se de somn, se urcă pe o aripă. DUMITRIU, N. 271; d) pulpana unei haine. Umflai mantaua de-o aripă, o tîrîi pînă dincolo de țara neagră a furnicilor cu dinții de criță. HOGAȘ, M. N. 13. 5. Nume dat părților laterale ale unui întreg: a) parte a unei clădiri, care se prezintă ca o ptelungire laterală; b) parte laterală a unei trupe dispuse în ordine de bătaie; capăt, margine, flanc. Acele părți de locuri fuseseră mai cu seamă puternic întărite de aripa stingă a dușmanului. MACEDONSKI, O. III 79. 6. ◊ Fig. Grupare extremă (dreaptă sau stîngă) a unei organizații, a unui partid. Aripa stîngă a burgheziei, în frunte cu Bălcescu a fost nevoită, după revoluție, să ia drumul exilului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 168. – Accentuat și: aripă. – Pl. și: aripe (SADOVEANU, O. IV 52, EMINESCU, O. I 93).

ARMONIZARE, armonizări, s. f. Acțiunea de a se armoniza; punere sau aducere în armonie, punere de acord a părților unui întreg. Ilustrează din plin bogatele posibilități pe care le are folclorul nostru în privința armonizării și dezvoltării sale simfonice. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 346, 3/1.

ARTICULA, articulez, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la sunete sau la cuvinte) A emite, a rosti deslușit cu ajutorul organelor de vorbire. De-abia putu articula cîteva cuvinte de mulțumire și admirație. REBREANU, R. I 179. Nu putea să afle ce vrea bătrînul, care nu era în stare să articuleze nici un cuvînt. BART, E. 338. 2. Refl. (Despre părțile unui întreg) A se lega prin articulații. Mîna se articulează la umăr. 3. Tranz. A pune, a adăuga articol unui substantiv, unui adjectiv sau unui echivalent al lor. (Refl. pas.) Substantivul se articulează cînd este însoțit de un determinativ.

FRUNTE, frunți, s. f. 1. (La oameni) Partea de sus a feței, între sprîncene și păr, mărginită lateral de tîmple; (la animale) partea dinainte a capului imediat deasupra ochilor. Fruntea aceea înaltă, pe care o cunoscuse cîndva tînără și senină, acum era cărunțită de grijă, deasupra unor ochi care se aspreau necontenit. SADOVEANU, F. J. 354. [Armăsarul] cel din stînga, care are o pată roșcată în frunte, își joacă nervos coama lungă. CAMIL PETRESCU, O. I 474. Iat-o! Plină despre munte Iese luna din brădet Și se-nalță, încet-încet, Gînditoare ca o frunte De poet. COȘBUC, P. I 48. ◊ Fig. Cu fruntea-n țărînă conacele cad. TULBURE, V. R. 38. Cîteodată, în amurgul serii, pe cînd cele din urmă raze apuneau pe fruntea Caucazului străbun, stam în cerdacul casei și vorbeam de viitor. DUNĂREANU, CH. 59. Vîntul pleacă fruntea teiului mirositor. MACEDONSKI, O. I 96. 2. (La oameni, luînd partea drept întreg) Față, chip; cap. Aceleași gînduri negre ni se zugrăvesc pe frunte. DAVILA, V. V. 178. Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ți-o pleci. COȘBUC, P. I 134. 3. Fig. (De obicei articulat, adesea urmat de o determinare în genitiv) Tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă la un lucru; ceea ce e de calitate superioară; (cu referire la persoane) cel dintîi, primul (dintre alții), persoană care se distinge, care se relevă numaidecît. Fruntea făinii. ▭ Și la zor și la glumit, Brigadieru-i frunte. FRUNZĂ, S. 26. Antoane, tu ești poate fruntea minerilor, fruntea oamenilor, cum ar spune tată-meu. DAVIDOGLU, M. 26. Fruntea flăcăilor hotărăște la care cîrciumă să se rotunjească hora. STANCU, D. 169. ◊ Loc. adv. În frunte sau (loc. prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau ceva); fig. în locul întîi, de cinste, de conducere. Cine-i în frunte la lucru, acela-i în frunte și la folos. CAMILAR, TEM. 32. Ghiță Lungu ținuse și discurs la așezarea sa în fruntea comunei. SADOVEANU, M. C. 199. Plutonierul, în fruntea celor patru jandarmi, se apropia cu pași rari. REBREANU, R. II 151. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor, Cu muzici multe-n fruntea lor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de ofițeri călări, în fruntea cărora erau trei. NEGRUZZI, S. I 167. ◊ Loc. adj. De frunte = care ocupă locul întîi, care este de primul rang; de mîna întîi. Luna plină-nalță discul ei pe munte, Stoica. stă la masă cu cei mai de frunte. BOLINTINEANU, O. 69. Generalul Mavru, filolog și numismat de frunte, era de mai mulți ani în relațiune cu... Bolliac. GHICA, S. A. 143. Dar tu, Moțoace?... m-ai vîndut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa; spune-mi, n-aș fi un nătărău de frunte cînd m-aș încrede în tine? NEGRUZZI, S. I 141. ♦ Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

DESFACE, desfac, vb. III. 1. Tranz. (Adesea în corelație cu a face) A descompune un întreg în părțile din care e alcătuit. Am desfăcut firul de lînă în două. ◊ Refl. De-atunci negura eternă se desface în fășii. EMINESCU, O. I 132. ♦ A face ca ceva efectuat să revină la starea anterioară. Omul singur ceea ce-și face, niminea nu i-l poate desface. PANN, P. V. III 120. ◊ Refl. Scîrba lui acuma că și-au pierdut odorul inimii sale!... Însă lucrul făcut nu s-au putut desface. SBIERA, P. 90. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Cu privire la învoieli scrise sau verbale) A anula, a strica. A desfăcut logodna. ▭ Văzîndu-și bordeiul schimbat într-o căsuță arătoasă, a desfăcut contractul de închiriere. REBREANU, I. 83. 2. Tranz. A desprinde din locul unde este fixat sau din legătura cu care este prins, legat sau înnodat. Podarul desface lanțul, și peste cîteva clipe corabia începe să plutească. BOGZA, C. O. 290. ◊ Refl. Iar din umbra de la maluri se desface-acum la larg Luntrea cu-ale ei vintrele spînzurate de catarg. EMINESCU, O. I 154. (Fig.) Valea era cufundată în întuneric, numai fruntea pleșuvă a Ceahlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopții. RUSSO, O. 115. 3. Refl. (Despre oameni) A se despărți de cineva sau de ceva, a se lăsa de cineva sau de ceva. Se găsea tot așa de singur între străini, cum singur și orfan fusese în toată copilăria. Numai Triglea și baba lui avuseseră milă de el. Acum se desfăcuse și de ei. SADOVEANU, M. C. 54. Cînd ai plecat la Paris, te-ai desfăcut de toate. ALECSANDRI, T. 1722. Și de lume și de toate Împreună ne-am desface. ALEXANDRESCU, M. 55. ◊ Refl. reciproc. Să ne desfacem de fărtăție. SBIERA, P. 184. ◊ Tranz. Scobori, doamne, pe pămînt, De vezi lumea ce-a făcut: Desfăcut-a doi drăguți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. 4. Tranz. A deschide un obiect (dezlegîndu-l, tăindu-l, ridicînd capacul etc.). Cuțitul de desfăcut cutii de conserve. C. PETRESCU, Î. I 3. De pe piept cămașa vesel ea-și desface. COȘBUC, P. I 250. ◊ Refl. Se desfac ușile. ISAC, O. 119. Să se desfacă săcriul. CREANGĂ, P. 323. ♦ A desfășura (deschizînd, răsfirînd, întinzînd), a despături. Întinse subt picioare un ziar și peste obraz desfăcu altul. C. PETRESCU, Î. II 199. Zi cu zi... [ziaristul] își desface foaia și-o aruncă vînturilor. ANGHEL, PR. 103. Mi-oi desface de-aur părul, Să-ți astup cu dînsul gura. EMINESCU, O. I 55. Lăpușneanul posomorîndu-se, desfăcu brațele. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Las inima comoara să-și desfacă. GOGA, C. P. 6. ◊ Refl. (Poetic) Valea Sălanelor se desface singură pe o lungime de cîțiva kilometri. SADOVEANU, V. F. 107. ◊ Expr. (Regional) A desface patul = a pregăti patul pentru dormit. ♦ Fig. (Cu privire la idei, teorii, teze) A înfățișa, a prezenta, a expune. Înviorat, se ridică deodată în picioare gata să înceapă a-și desface teoriile lui favorite. BART, E. 179. 5. Tranz. A vinde; a lichida prin vînzare. Curînd am închis casa de la Cișmeaua Roșie și m-am mutat în Mîntuleasa; cai, trăsuri, cîini de preț, am desfăcut tot. M. I. CARAGIALE, C. 92. Îi spuse toată istoria: cum a scăpătat Racliș, cum își desface ultima rămășiță din avere. VLAHUȚĂ, O. AL. II 72. Duce... nouă cai de ham. Cu patru dintr-înșii a plecat la Constantinopole. Acolea i-a desfăcut, i-a schimbat, a făcut ce a putut. I. IONESCU, D. 219. ◊ Fig. Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă, În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă? EMINESCU, O. I 137. 6. Intranz. (În superstiții; de obicei cu o determinare la dativ) A nimici vraja sau farmecul care apasă asupra cuiva. Dacă e legat prin vrăji, vom găsi o femeie bătrînă să-i desfacă. SADOVEANU, D. P. 30. Să cosesc pelin și iarbă, Să dau mîndrii să-mi desfacă. ȘEZ. VII 86. ◊ (Uneori cu a doua determinare, introdusă prin prep. «de» și arătînd natura vrăjii) Desfă (cutăruia) De orice rău. TEODORESCU, P. P. 365. ◊ Tranz. (Complementul indică vraja sau farmecul) Na, cioară, un leu bătut, Să-mi desfaci ce mi-ai făcut. MARIAN, O. II 32. S-o găsi cineva care să desfacă făcutul locului aceluia. ISPIRESCU, L. 101.

COMPLET³, -Ă, compleți, -te, adj. Care conține tot ceea ce trebuie să cuprindă, căruia nu-i lipsește nici una dintre părțile constitutive; întreg, desăvîrșit, deplin, împlinit. La întoarcerea mea în țară... am găsit casa părintească completă. GHICA, S. 81. Robirea completă [a iobagilor]... veni însă foarte tîrziu, căci pînă în secolul al XVII-lea ei puteau a se muta de la o moșie la alta. BĂLCESCU, O. II 14. Opere complete (ale unui scriitor) = ediție cuprinzînd toate operele unui scriitor. ♦ (Despre un vehicul) Care are toate locurile ocupate; plin. Compartimentul este complet. – Variantă: complect,-ă (CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 11/1, SAHIA, N. 21) adj.

RAȚIONAL, -Ă, raționali, -e, adj. 1. Conform cu principiile și cerințele rațiunii (v. logic); (despre oameni) înzestrat cu rațiune. Poetul începe prin argumentare logică, rațională. GHEREA, ST. CR. I 156. ♦ (În filozofia raționalistă, în opoziție cu empiric) Izvorît sau dedus din rațiune, considerat ca independent de experiență și anterior acesteia. 2. Care se face cu judecată, cu măsură, cu respectarea unor norme bine gîndite, metodice. [Țărănimea] să fie ajutată să-și creeze inventar agricol, vite selecționate, gospodărie rațională. SADOVEANU, E. 31. 3. (Mat.; în expr.) Număr rațional = nume dat unei clase de numere din care fac parte numerele întregi și fracționare, pozitive sau negative, precum și numărul zero; ele pot fi exprimate printr-un raport între două numere întregi și cu ajutorul lor se poate reprezenta măsura comună a două mărimi comensurabile. Expresie rațională = expresie algebrică care nu conține extrageri de radical asupra necunoscutei.

RECONSTITUI, reconstitui, vb. IV. Tranz. 1. A constitui din nou, a reface un întreg (din părțile în care a fost desfăcut); a recompune, a reîntregi. Ne căutăm oamenii și din mers ne reconstituim unitățile. CAMIL PETRESCU, U. N. 392. ◊ Refl. pas. Cu greutate s-au putut reconstitui incomplet trei trupuri diforme, oribil sfîșiate. BART, S. M. 75. ♦ A reface din memorie; a readuce în memorie, a evoca. Matei reconstituia în fraze scurte, mormăite și destul de înțelese, o întîmplare dramatică de pe drumurile de munte. SADOVEANU, O. VIII 73. Începusem să caut... să-mi reconstitui întrebătoarea ființă sufletească a omului care influențase... întreg destinul vieții mele. CAMIL PETRESCU, U. N. 47. 2. (Jur.) A restabili la fața locului condițiile în care s-a petrecut o infracțiune. 3. (Tehn.) A reface, fără modificări, un edificiu sau o operă de artă, în mărimea reală, în desen sau în plan, pe bază de fragmente sau de documente.

PROPORȚIE, proporții, s. f. 1. Raport între dimensiunile părților unui întreg sau între fiecare dintre aceste părți și întreg. Mijlocul acestor femei se află, între umeri și glezne, la o depărtare care e, fără îndoială, justa și secreta proporție a perfecțiunii. BOGZA, C. O. 282. [Casele] au început a se supune regulilor proporției, a se împodobi cu coloane, cu ferestre largi și luminoase. ALECSANDRI, O. P. 179. ♦ Procent. Proporția de substantive abstracte crește pe măsură ce ne apropiem de vremea noastră. GRAUR, F. L. 144. 2. Potrivire, raport între lucruri. Pentru funcțiunea oricărui organism și oricărui organ e necesară o proporție normală de apă. MARINESCU, P. A. 63. ◊ Loc. adv. În proporție cu... sau (loc. prep.) în (sau, învechit, după) proporția... = proporțional cu..., potrivit cu... A fost plătit în proporție cu munca depusă. ▭ Amatorii de teatru național nu ascultau cu plăcere o limbă artificială și nu-și înălțau sufletele în proporția glasurilor și gesturilor actoricești. SADOVEANU, E. 69. Statul e dator a ridica pentru romîni, după proporția poporului, școli mai mari și elementare. GHICA, A. 293. 3. (La pl.) Dimensiuni mari, extindere mare. Pe fondul albastru al munților din zare, lumea pare deodată o frescă, prin proporții, prin frumusețe, printr-o înfățișare totală de apoteoză. BOGZA, C. O. 280. ◊ Expr. A lua proporții = a) a se dezvolta, a crește peste măsură. Era mulțumit că a scăpat de grijile care azi noapte luaseră proporții. REBREANU, R. I 52. Între femei, descoperirea făcută lua proporții fantastice. BART, E. 284; b) (familiar) a se îngrășa. 4. (Mat.) Egalitate a două rapoarte. Termenii proporției. – Variantă: (învechit) proporțiune (EMINESCU, N. 31, HASDEU, I. V. 35) s. f.

SFERT, sferturi, s. n. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau, rar, în genitiv și indicînd întregul în discuție) Fiecare dintre cele patru părți egale în care se poate împărți un întreg (v. pătrar); (sens curent) o parte dintr-un întreg împărțit în patru părți aproximativ egale. La noi mai mult de trei sferturi ale cetățenilor țării sînt țărani. SADOVEANU, E. 29. Constantin Lipan se instală cu precauție numai pe trei sferturi de scaun. C. PETRESCU, C. V. 184. Se mai scurse încă un sfert de oră. SAHIA, N. 81. Să-i dea cîte un sfert de pîine și cîte o cană de apă pe zi. ISPIRESCU, L. 134. ◊ Sfertul lunii = secera lunii, v. seceră. Sfertul lunii se ridicase pe cerul curat ș-o adiere aducea miresme din grădinile înflorite. SADOVEANU, O. IV 365. ◊ (Subînțelegîndu-se «de kilogram» sau «de litru») Mușteriii cer o țuică, cer covrigi, îi ronțăie în dinți, cer sferturi de vin. STANCU, D. 18. Singur șeful mînca două feluri și bea un sfert de vin. PAS, Z. I 268. (Cu sensul sugerat de context) Cei doi mușterii... deșertau sferturile fără să schimbe un singur cuvînt. C. PETRESCU, A. 245. ◊ (Subînțelegîndu-se «de oră») Trenul sosește la unu și un sfert. ▭ Ciocanele bat sferturile, jumătățile și ceasurile. SADOVEANU, F. J. 518. ◊ Loc. adv. Pe sfert (sau pe trei sferturi) = (cam) cît a patra parte (sau cît trei părți) din întreg. Șlepul era cufundat pe sfert în apă. DUMITRIU, N. 135. La comună leafa lui era pe sfert din cît îi oferea statul. REBREANU, I. 82. ◊ Expr. (În legătură cu poziția capului) Trei sferturi = (poziție) între față și profil. Se privi în oglindă din față, din profil, din trei sferturi. C. PETRESCU, C. V. 167. 2. (Învechit) Trimestru financiar; p. ext. dare plătită pe un trimestru. Ba, decît bacșiș, mai bine m-ai agiuta să-mi plătesc sfertu. ALECSANDRI, T. 1589. – Variantă: (Mold.) șfert (HASDEU, R. V. 127, ALECSANDRI, C. 23, KOGĂLNICEANU, S. 52) s. n.

COMPONENȚĂ. Subst. Componență, compoziție, alcătuire, alcătuială, formație, formare, întocmire, constituire, organizare, orînduire, structură, sistem; formulă, combinație. Conținut, cuprins, componență, cuprindere (rar), masă. Combinare, îmbinare, împletire (fig), reunire; întreg, ansamblu. Parte componentă, parte integrantă, component(ă), constituent, formant, element; ingredient, ingrediență (ieșit din uz), accesoriu; parte, porțiune, fragment, bucată, segment, fracțiune. Particulă, moleculă, atom, părticică (dim.), părticea (dim.), crîmpei, frîntură, fărîmă. Piesă, subansamblu, organ, detaliu. Membru; participant, părtaș; coechipier; aliat; asociat. Adj. Component, alcătuitor, constitutiv, constituent, constituant; structural. Cuprins, inclus. Compus, constituit, combinat, îmbinat. Vb. A se compune din..., a fi format din..., a fi alcătuit din..., a consta din..., a consista din..., a fi constituit din...; a conține, a cuprinde, a include, a încadra, a îngloba; a totaliza, a însuma, a număra. A face parte din..., a aparține de..., a ține de..., a fi unul din..., a intra în componența..., a se încadra, a se integra; a se alia, a se asocia. A compune, a constitui, a alcătui, a forma, a structura, a face un întreg, a întregi; a însuma, a totaliza. V. asociere, bucată, formă, includere, structură.

Daphne mezereum L.. « Tulichină, Piperul lupului ». Specie care înflorește primăvara devreme, înainte de înfrunzire, rar toamna. Flori (perigon cu 4 diviziuni, 8 stamine) roz-purpurii, rar albe, parfumate, acoperite cu peri noi, sesile, așezate 2-4 pe ramuri, și inflorescențe laterale, sau dispuse axilar. Fruct, drupă cărnoasă, roșie, otrăvitoare, cu un sîmbure, se coace în luna august. Frunzele își păstrează culoarea verde și cad toamna tîrziu, chiar în iarnă. Sînt simple (cca 9 cm lungime), alterne, lanceolate, la bază cuneate, marginea întreagă, pe partea inferioară verzi-cenușii, glabre, cu nervura mediană ieșită mult în relief. Arbust mic (cca 1,30 m înălțime), otrăvitor, cu tulpină erectă, puțin ramificată, scoarță netedă, verde-gălbuie, otrăvitoare, lujeri glabrii, flexibili, cu miros neplăcut.

Fraxinus americana L., « Frasin american ». Specie care înflorește înaintea înfrunzirii. Flori dioice (fără corolă, cele femele au caliciul cu 4 lacinii), dispuse în panicule. Frunze (cca 15 cm lungime) cu 5-9 foliole pețiolate, ovat-oblongi, ovat-lanceolate, oblong-lanceolate cu marginea întreagă, pe partea inferioară glabre, glaucescente, pe cea superioară verzi-lucioase. Arbori de cca 35 m înălțime, ritidomul nu se exfoliază.Muguri bruni, glabri. Fructe, samare (cca 5 cm lungime) îngust-cilindrice, aripioara cu vîrful rotunjit sau puțin crestat.

Helenium bolanderi Gray. Specie care înflorește vara. Flori (radiale galben-intens cu excepția bazei maro-închis,; puțin ondulate, vîrf cu cîteva crestături; cele ale discului tubuloase, negre): dispuse în capitule terminale. Peduncul fistulos, gros. Plantă de cca 55 cm înălțime, pubescentă, cu tulpină viguroasă, puțin ramificată. Frunze ovate sau lanceolate, invers-ovate la baza tulpinii, nedentate, pubescente, alterne, întregi, în parte amplexicaule. modificată

Chrysanthemum indicum L. (sjm. C. japonicum Thunb.). Specie cu flori albe, roz, roșii, tonuri Ide galben, violet, maro dispuse in capitule de cca 25 cm, formate din flori ligulate la exterior și care au numai organul femei de reproducere (înguste sau late, încrețite, drepte sau curbate cu vîrf tubular, obtuz, ascuțit sau divizat) și tubulare la centru (conțin atît flori femeiești cît și pe cele bărbătești). La crizantemele cu floare simplă, numai la marginea capitulului se găsesc flori bine dezvoltate, restul fiind nude. Cea mai mare parte a capitulului are flori de ambele sexe (hermafrodite), însă ele nu pot fecunda decît prin polenizare artificială, deoarece maturizarea polenului și a organului femei nu se face în același timp. Frunze alterne pețiolate, ovate, incize pînă la penatifide, la partea superioară întregi, alburii, pîslos-păroase. Plantă (cca 1,00 m înălțime) anuală sau vivace, erbacee, aproape lemnoasă la bază, erectă, ramificată (Pl. 23, fig. 1,19-123).

CYDONIA Mill., GUTUI, fam. Rosaceae. Gen cu o singură specie: Cydonia oblonga Mill. (C. vulgaris Pers.). Cca 7 m înălțime, lujeri cenușii-tomentoși, slab-muchiați, fără spini, frunze ovate, pe margini întregi, pe partea inferioară tomeh- tos-pubescente, pețiolate. înflorește primăvara-vara. Flori solitare, albe sau roz, 5 petale (cca 2 cm lungime), albicioase. Fructe mari (5-loculare, loculii polispermi), galbene, pubescent-tomentoase, aromatice și comestibile, cu cîteva semințe în lojă (Pl. 27, fig. 155).

Philadelphus x lemoinei Lemoine. (R. microphyllus x P. coronarius). Hibrid cu flori foarte parfumate, albe-crem, cca 2 cm diametru, singulare. Frunze alungit-eliptice, marginea întreagă, pe partea inferioară pieloase, pe cea superioară glabre, lucioase, cca 3,5 cm lungime, scurt-pețiolate. Arbust de cca 1,5 m înălțime.

Plumbago capensis Thumb. Specie care înflorește în apr.-oct. Flori numeroase, albastre-deschis (caliciul pubescent, glandulos, cu tubul de 3 ori mai scurt decît cel al corolei; aceasta are limbul întins, adînc- partit în 5 lobi, 1 stil, 1 stigmat), dispuse în spice, la vîrful ramurilor. Frunze verzi, scurt-pețiolate, alungit-eliptice sau lanceolat-spatulate, alterne, întregi, pe partea inferioară cu slozi mici, albi, ca și ramurile tulpinii. Arbust erect cu ramuri de cca m lungime, subțiri, uneori cățărătoare sau pendente. Fruct, capsulă membranoasă (Pl. 60, fig. 341).

Spiraea albiflora (Miq.) Zab. Specie care înflorește vara. Flori albe (stamine lungi, exerte) dispuse în corimbe. Frunze lanceolate, dențate, la bază cu marginea întreagă, pe partea inferioară glauce. Arbust mic, pînă la 0,60 m înălțime, cu tulpină cilindrică.

Triosteum angustifolium L. Specie care înflorește primăvară-vara. Flori campanulate (5 petale Verzi-gălbui, în exterior pubescente, 5 sepale lanceolate cu peri aspri pe margine), solitare, în axa frunzei. Frunze lat-lanceolate, îngustate spre bază, opuse, sesile, întregi, pe partea superioară pubescente. Plantă erbacee, pînă la 0,85 m înălțime, erectă, tulpină cilindrică, glandulos- pubescentă. Fruct, bacă portocalie.

Vaccinium uliginosum L. Specie care înflorește primăvara-vara. Florile albe sau roz, cîte 1-2, corolă urceolată. Frunze ovate, întregi, pe partea superioară verzi-întunecat, pe partea inferioară glauce. Ramuri maro-închis, rotunde. Fruct, bacă albăstruie-neagră.

armonie¹ sf [At: DOSOFTEI, V. S. 119/ S: (înv) h~ / Pl: ~ii / E: fr, it armonia, lat harmonia] 1 Potrivire desăvârșită a părților unui întreg. 2 Bună înțelegere între două persoane, două colectivități etc. 3 (Fiz; la Leibniz; îs) ~ prestabilită Raport mutual între monade, care nu rezultă din acțiunea uneia asupra celeilalte, ci din dezvoltarea lor paralelă, stabilită mai dinainte de puterea divină. 4 (Spc; muz) Consonanța sunetelor concomitente și în succesiune produse de voci sau de instrumente muzicale. 5 (Îvr) Concert de orchestră. 6 Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziție. 7 (Fon; îs) ~ vocalică Fenomen fonetic de potrivire a timbrului vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. 8 Succesiune de unități prozodice care produc un efect armonios Si: cadență. 9 Eufonie. 10 (Îs) ~ imitativă Frază, vers care, printr-o anumită eufonie, sugerează un zgomot din natură, un obiect Vz onomatopee. 11 (Îvr; fig; îs) ~iile trupului Echilibru organic. corectat(ă)

catrință sf [At: (a. 1752) IORGA, S. D. XII, 63 / V: ~rânță, ~rență, căt~, cotrânță, cot~, crătință, cretință / Pl: ~țe / E: nct] 1 (În portul popular românesc) Haină femeiască în locul fustei, necusută în părți, legată cu bete, țesută în casă, din lână de diferite culori, predominând roșul și negrul. 2 (Reg) Fotă întreagă. 3 (Reg) Partea din față a fotei Cf șorț. 4 (Reg) Partea din spate a fotei Cf zadie. 5 (Reg; îe) A-i mirosi cuiva a ~ A începe să se intereseze de femei.

desface [At: CORESI, EV. 8 / V: (îvp) dis~ / Pzi: ~fac / E: ml disfacere] 1 vt (C.i. acțiuni efectuate; adesea în legătură cu a face) A face să revină la starea anterioară. 2 vt A deznoda o legătură, un nod, un lanț etc. 3 vt (C.i. lanțuri, cheutori, închizători etc. sau, pex, obiecte de îmbrăcăminte prevăzute cu nasturi) A descheia. 4 vt (Fam; c.i. părul împletit, aranjat) A lăsa în voie Si: a despleti. 5 vt (C.i. obiecte împăturite, îndoite, strânse) A despături. 6 vt (Reg; îe) A ~ patul A pregăti patul pentru dormit. 7 vt A descompune un întreg în părțile componente. 8 vr (Chm; înv) A se dizolva. 9 vr (Glg) A se așeza într-o anumită ordine. 10 vt (C.i. un contract, o învoială, o căsătorie) A face să nu mai fie valabil Si: anula. 11 vt (C. e. omul) A dezlega de un angajament, de o promisiune etc. 12 vt (C.i. stâna) A face să înceteze activitatea proprietarilor de oi. 13 vt (Pop; c.i. oile) A face să revină la proprietar după încetarea activității stânei. 14 vi (Îvp; în superstiții și practicile bisericești) A dezlega de vrăji, farmece. 15 vt A scoate pe cineva de sub efectul unui farmec, al unei vrăji etc. Si: a dezlega. 16 vt A deplasa dintr-un loc în altul. 17-18 vtr A (se) desprinde din locul sau din legătura în care este fixat, prins. 19 vt A deschide un obiect, dezlegându-l, tăindu-l, ridicându-i capacul. 20 vt (C.i. părți ale corpului viețuitoarelor) A diseca. 21 vt (Reg; îe) A i se ~ capul cuiva A avea dureri mari de cap. 22 vr (Pop; d. țesături, blănuri) A se destrăma. 23-24 vtr (D. uși, ferestre) A (se) deschide (pentru a permite accesul). 25 vt (Prc) A descuia un lacăt, o încuietoare etc. 26 vt (Fam) A deschide o carte la o anumită pagină. 27 vr (D. flori) A se deschide. 28 vr (Pan; Mun; Olt; d. ființe) A se dezvolta. 29 vt (Îvp; c.i. știuleții de porumb) A depănușa. 30 vt (Pop; c.i. boabele de fasole) A dezghioca din păstaie. 31-32 vt (Fam; c.i. anumite fructe) A descoji (și a împărți în felii). 33-34 vtr (Înv; d. învelișuri dure) A (se) sparge. 35 vr (Mtp; d. cer, pământ, apă) A se deschide. 36 vr (D. oameni) A se desprinde (dintr-o îmbrățișare, încleștare, luptă etc.). 37 vr (D. oameni) A ieși dintr-un grup, o mulțime Si: a îndepărta. 38 vr (D. oameni) A se înstrăina sufletește. 39 vr (D. oameni) A rupe legăturile cu cineva Si: a se despărți. 40 vr (Pex) A se debarasa de cineva. 41 vt (Fig) A elibera. 42 vt (C.i. un animal legat) A dezlega. 43 vt (C.i. un animal înhămat) A deshăma. 44-45 vtr (Rar) A(-și) avea originea, obârșia. 46 vr (D. căi de acces) A-și avea originea, începutul. 47 vr (Pex) A porni dintr-un întreg în două sau mai multe direcții. 48-49 vtr A (se) întinde pe toată lungimea sau suprafața Si: a (se) desfășura. 50 vr (D. priveliști, locuri din natură, ținuturi) A se înfățișa vederii Si: a se întinde. 51 vr (D. grupuri organizate) A se împrăștia luând direcții diferite Si: a se risipi. 52 vr (Pex) A se desființa. 53 vr (D. nori, negură) A se împrăștia. 54 vr (Fig) A ieși la iveală din întregul în care se află Si: a (se) contura, a (se) deosebi, a (se) desprinde. 55 vr (Olt; Mun; d. oameni) A se dezmetici. 56 vr (Îe) A se ~ din somn A se trezi. 57 vr (Reg) A se descurca. 58 vt (Înv; fșa) A lămuri. 59 vt (Îvr) A dezvălui. 60 vt (C.i. părți ale corpului) A face să nu mai fie împreunat, strâns. 61 vt (Pex) A întinde depărtând unul de altul Si: a deschide. 62 vr (Fam; îe) A-și ~ pieptul A se înfoia. 63 vt (C. e. gura) A îndepărta buzele sau fălcile una de alta (pentru a vorbi, a râde, a mânca). 64 vt (C.i. pleoapele) A se ridica descoperind ochiul. 65 vt (C.i. bunuri materiale) A vinde. 66-67 vtr A (se) debarasa de un bun material prin lichidare, concesionare etc. 68 vt A expune spre vânzare Si: a etala. 69 vt (Înv; c.i. o poliță, un cont) A lichida. 70 vt (Îrg; c. e. omul) A dezlega de o datorie. 71-72 vtr (Înv) A (se) achita.

desfacere sf [At: MARDARIE, L. 292/1 / V: (îrg) dis~ / Pl: ~ri / E: desface] 1 Revenire la starea anterioară Si: desfăcut¹ (1). 2 Deznodare a unei legături, a unui lanț etc. Si: desfăcut¹ (2). 3 Descheiere a unor cheutori, închizători sau îmbrăcăminte cu nasturi Si: desfăcut¹ (3). 4 Despletire a părului împletit Si: desfăcut¹ (4). 5 Despăturire a unor obiecte împăturite Si: desfăcut¹ (5). 6 Descompunere a unui întreg în părțile componente Si: desfăcut¹ (6). 7 (Înv) Topire. 8 (Chm; înv) Dizolvare. 9 (Glg) Așezare într-o anumită ordine Si: desfăcut¹ (9). 10 Anulare a unui contract, a unei înțelegeri, căsătorii etc. Si: desfăcut¹ (10). 11 Dezlegare a cuiva de un angajament, o promisiune etc. Si: desfăcut¹ (11). 12 Încetare a activității unei stâne Si: desfăcut¹ (12). 13 Întoarcere a oilor la proprietar, după încetarea activității stânei Si: desfăcut¹ (13). 14 Dezlegare a unui farmec, a unei vrăji etc. Si: desfăcut¹ (14). 15 Scoatere a cuiva de sub efectul unui farmec, a unei vrăji etc. Si: desfăcut¹ (15). 16 Deplasare dintr-un loc în altul Si: desfăcut¹ (16). 17 Desprindere din locul sau din legătura în care este fixat Si: desfăcut¹ (17). 18 Deschidere a unui obiect prin dezlegare, tăiere, ridicarea capacului Si: desfăcut¹ (18). 19 Disecare a corpului viețuitoarelor Si: desfăcut¹ (19). 20 Destrămare a unei țesături Si: desfăcut¹ (20). 21 Deschidere a ușii, ferestrei (pentru a permite accesul) Si: desfăcut¹ (21). 22 Descuiere a unui lacăt, a unei încuietori etc. Si: desfăcut¹ (22). 23 (Fam) Deschidere a unei cărți la o anumită pagină Si: desfăcut¹ (23). 24 Deschidere a unei flori Si: desfăcut¹ (24). 25 (Mun; Olt; pan) Dezvoltare frumoasă a unei ființe Si: desfăcut¹ (25). 26 (Îvp) Depănușare. 27 Dezghiocare din păstăi a boabelor de fasole Si: desfăcut¹ (27). 28-29 Decojire a unui fruct (și împărțire a acestuia în felii) Si: desfăcut¹ (28-29). 30 Spargere a unui înveliș dur Si: desfăcut¹ (30). 31 (Mtp) Deschidere a cerului, a apei, a pământului Si: desfăcut¹ (31). 32 Desprindere a cuiva (dintr-o îmbrățișare, încleștare, luptă etc.) Si: desfăcut¹ (32). 33 Ieșire a cuiva dintr-un grup organizat Si: desfăcut¹ (33). 34 Înstrăinare sufletească Si: desfăcut¹ (34). 35 Rupere a legăturilor cu cineva Si: desfăcut¹ (35). 36 (Pex) Debarasare de cineva Si: desfăcut¹ (36). 37 (Fig) Eliberare. 38 Dezlegare a unui animal Si: desfăcut¹ (38). 39 Deshămare. 40 Pornire a unei căi de acces în două sau mai multe direcții Si: desfăcut¹ (40). 41 Întindere pe toată lungimea sau suprafața Si: desfăcut¹ (41), desfășurare. 42 Înfățișare a unei priveliști înaintea ochilor Si: desfăcut¹ (42). 43 Descompunere a unui grup organizat Si: desfăcut¹ (43), risipire. 44 Desființare. 45 Împrăștiere a norilor, negurii etc. Si: desfăcut¹ (45). 46 Conturare. 47 (Mun; Olt) Dezmeticire. 48 (Reg) Descurcare. 49 (Înv) Lămurire. 50 (Îvr) Dezvăluire. 51 Depărtare a unor părți ale corpului, mai ales membre Si: desfăcut¹ (51). 52 Îndepărtare a buzelor, fălcilor unele de altele (pentru a vorbi, a râde, a mânca) Si: desfăcut¹ (52). 53 Ridicare a pleoapelor pentru a descoperi ochiul Si: desfăcut¹ (53). 54 Vânzare a unui bun material Si: desfăcut¹ (54). 55 Debarasare de un bun material prin lichidare, concesionare Si: desfăcut¹.(55). 56 Expunere spre vânzare Si: desfăcut¹ (56), etalare. 57 Lichidare a unui cont, a unei polițe etc. Si: achitare, desfăcut¹ (57). 58 Dezlegare a cuiva de o datorie Si: desfăcut¹ (58). 59 (Mat; înv) Rezolvare.

despărțitor, ~oare [At: CANTEMIR, I. I. I, 240 / Pl: ~i, ~oare / E: despărți + -tor] 1 a Care face un tot să-și piardă coeziunea. 2 a Care descompune un întreg. 3 a Care divizează o unitate. 4 a Care separă în părți componente. 5 a Care îndepărtează părțile unui întreg. 6 sn (Mat; înv) Împărțitor. 7-8 smf, a (Fig) Învrăjbitor. 9 a (Înv) Despicător. 10 sn (Ccr) Unealtă cu care se despică ceva. 11 a Care desprinde un element de altele de aceeași natură. 12 a Care izolează elemente ale unui tot. 13-14 sn, a Desfăcător. 15 a Care rupe o parte din ceva. 16 a Care îndepărtează elemente identice sau diferite. 17 a (Pan; înv) Care deosebește. 18-19 smf, a (Persoană) care face pe cineva să renunțe (la un obiect,) (la o credință religioasă sau) la o convingere. 20-21 smf, a (Persoană) care face alte persoane să nu mai fie împreună (temporar sau) definitiv. 22-23 smf, a (Persoană) care face pe cineva să plece în altă parte (temporar sau) definitiv. 24-25 smf, a (Spc) (Persoană) care face niște ființe să se desfacă dintr-o luptă, încăierare. 26-27 smf, a (Persoană) care face iubiții să nu se mai iubească. 28-29 smf, a (Persoană) care face amanții să nu mai aibă relații sexuale împreună. 30-31 smf, a (Persoană) care face soții (să nu mai conviețuiască sau) să divorțeze. 32-33 smf, a (Înv) (Persoană) care desface relații matrimoniale. 34-35 a Care segmentează un spațiu (prin interpunerea a ceva sau) printr-o linie de demarcație. 36 sn (Ccr) Gard. 37 sn (Ccr) Zid. 38 sf (Ccr) Linie de demarcație Si: (înv) despărțitură (58). 39-40 a Care împiedică ființe (să mai intre în contact sau) să mai comunice, prin interpunerea a ceva. 41-42 a Care desparte (printr-un interval de timp sau) printr-un moment de demarcație. 43 a (Înv) Care ține deoparte. 44 a (Înv) Care delimitează. 45 a (Îs) ~ de lan Organ al mașinilor agricole de recoltat destinat separării de restul lanului a plantelor care urmează să fie tăiate. 46 a Care constituie pe cineva ca o separație de restul indivizilor. 47 a (Înv) Care deslușește. modificată

dintre pp [At: PRAV. 271 / V: den~ / E: de + între] 1 (Introduce un atribut care arată locul ocupat de cineva sau de ceva) Exprimă ideea de situare într-un spațiu circumscris de două elemente diferite (sau în mijlocul unui spațiu circumscris de elemente de același fel dispuse discontinuu) Covorul dintre pat și masă trebuie spălat. Casa dintre brazi era mică Si: între, în mijlocul Cf din (1), dintru (2). 2 (Introduce un complement care arată punctul de desprindere) Exprimă ideea de desprindere dintr-un spațiu circumscris Iese luna dintre nori. Cf din (2), dintru (1). 3 (Introduce un atribut) Exprimă durata de timp delimitată de două unități temporale distincte La trecerea dintre zi și noapte au plecat Si: între. 4-5 Exprimă apropierea (sau respingerea) în cadrul unor elemente diferite Unul dintre ei doi... 6 (Introduce un atribut) Exprimă detașarea (pe baza unei calități deținute) din mijlocul mai multor elemente de același fel L-a ales dintre sute de elevi. Si: din (21), dintru (7), între, printre. 7 (Introduce un atribut) Exprimă ideea de corelație prin corespondență în cadrul unei ierarhii Ești cel mai lacom dintre copii. Si: între. 8 (Introduce un atribut) Exprimă ideea de corelație sau o alternanță Raportul dintre parte și întreg Si: între. 9 (Introduce un atribut) Exprimă ideea de raport de reciprocitate între două sau mai multe elemente, unități, persoane etc. S-au întărit legăturile dintre ei Si: între.

construi [At: CONSTINESCU / Pzi: ~esc / E: fr construire, lat construire] 1 vt A forma un întreg asamblând părțile lui componente după un plan prestabilit. 2 vt A realiza o construcție de proporții, care necesită lucrări numeroase și complexe. 3 vt A desena o figură geometrică. 4 vt (Lin) A așeza cuvintele în frază ținând seama de regulile gramaticale sau de efectul stilistic unnărit. 5 vr (D. părțile de vorbire) A se folosi în anumite construcții gramaticale.

enumerație (fr.), figură de stil care constă în expunerea rapidă „a tuturor părților unui întreg (a) sau a tuturor circumstanțelor unei acțiuni” (b); ca figură a insistenței, mai poate fi definită și astfel: „... care constă în a descompune un tot în diversele sale părți, pe care le enunțăm succesiv”, definiție care justifică și de ce o socotim între figurile belșugului de expresie (I). a) „Nu-l speria, căpitane... Boierii sunt slabi la fire: Brațul, haina, mintea, fața, inima, totu-i subțire”. (B. P. Hasdeu); b) „Sunt bătrân. Văzui cam multe... Strigau alții și mai tare Să trăiască Lăpușneanul, și-l vicleniră urât; Despot-Vodă să trăiască, și-apoi mi l-au omorât; Să trăiască Ștefan Tomșa, și-l goniră ca pe-un câne; Ioan Vodă să trăiască, și-l dete-n ghiare păgâne... Într-o clipă Lăpușneanul, Tomșa, Despot și Ion Fură sus și jos deodată... Vai și de Vodă Aron” (B. P. Hasdeu)

sinecdocă (gr. synekdokhe „cuprindere la un loc”, „ceea ce se înțelege la un loc”), figură de substituție, generată de principiul contiguității materiale, prin care se denumește un obiect cu numele altuia aflat într-un raport de „cuprindere” organică, cum ar fi partea pentru întreg și invers, specia pentru gen și invers (A): „Și cosița ta bălaie o aduni la ochi plângând, Inimă făr’ de nădejde, suflete bătut de gând...” (Eminescu) Dacă amândoi termenii au același coeficient de plasticitate, substituirea se poate face reciproc, adică același termen poate avea și funcția de termen propriu și pe cea de termen figurat; dar de obicei atunci când „obiectul cuprinzător” este mai semnificativ, el devine termenul figurat specializat, fără ca substituția reciprocă să mai fie posibilă, și invers: „obiectul cuprins” fiind mai semnificativ, mai poetic, „obiectul cuprinzător” nu mai poate avea întrebuințare figurată. Astfel, în exemplul de mai sus, substantivele „inimă” și „suflet” substituie substantivul „iubită”, tocmai pentru că în context nu ar fi avut atâta pondere poetică. S. este, în exemplul de mai sus, o substituție ireversibilă.

globalism sn [At: DN³ / Pl: ~e / E: it globalismo] 1 Proces cognitiv propriu copiilor, prin care se reține întregul unui obiect pentru a diferenția apoi părțile componente. 2 Metodă pedagogică și didactică bazată pe caracteristicile infantile de a percepe întregul înaintea părților sale componente.

fruct¹ sn [At: EMINESCU, N. 40 / V: ~ă sf / Pl: ~e / E: ml fructus] 1 Produs care apare și se dezvoltă din pistilul unei flori fecundate și care conține semințele Si: (îvp) poamă. 2 (Îs) ~e zaharate (sau zaharisite) Fructe întregi sau părți de fructe sau de plante îmbibate cu sirop de zahăr și cu glucoză și acoperite, de obicei, cu o crustă de zahăr. 3 Produse vegetale care servesc ca hrană. 4 (Îs) ~e de mare Crustacee și moluște marine comestibile. 5 (Fig) Beneficiu material sau moral al unei acțiuni, al unei activități sau al unei situații Si: profit, rod, venit. 6 (Fig) Rezultat bun sau rău al unei acțiuni. 7 (Jur; înv; îs) ~e civile Chirie. 8 (Jur; înv) Dobândă.

jumătate [At: CORESI, EV. 97/13 / V: (prin haplologie) juma^[1], jumate, jumăta / Pl: ~tăți / E: nct] 1 sf Fiecare dintre cele două părți egale în care se poate diviza un întreg. 2 sf Parte dintr-un întreg divizat în două părți aproximativ egale. 3 sf (Îe) Un om și ~ sau un măgar (dobitoc, prost, hoț, drac, porc de câine, ramolit etc.) și ~ Om care-i întrece pe toți ceilalți în destoinicie, prostie, măgărie, dobitocie etc. 4 sf (Îe) ~ de măsură Măsură fragmentară, incompletă. 5 sf (Fig; îae) Treabă incompletă. 6 sf (Mtp; îc) ~-de-om Ființă omenească închipuită numai cu o mână, cu un picior și cu un ochi, care poate muri și învia. 7 sf (Pop; îe) ~ de naș Persoană care, fără să fie nașul copilului, îi retează acestuia părul. 8 sf (Orn; înv; îc) ~-de-pasăre Codobatură (Motacilla alba). 9 sf (Îc) ~-de-pită Constelație alcătuită din trei stele în formă de triunghi. 10 sf (Îvr; îla) Prin ~ Înjumătățit. 11 sf (Îlav) Pe (sau în) ~ În două părți egale. 12 sf (Îal) Incomplet. 13 sf (Pex; îal) Segmentat. 14 sf (Îe) Cu ~ de preț (sau în ~ prețul) Cu reducere de 50%. 15 sf (Înv; îe) La calea (drumul) ~ sau la ~ calea (sau drumul) ori la ~a căii (drumului) La egală distanță și de locul de unde a pornit cineva și de locul unde vrea să ajungă. 16 sf (Îe) A se opri la calea ~ A nu termina ceea ce a început. 17 sf (Îae) A termina rău ceea ce a fost început bine. 18 sf (Îe) A face ceva pe ~ A nu duce un lucru până la capăt. 19 sf (Îe) Cu ~ de gură (sau de glas) ori cu ~ gura (sau gură) sau cu gura (pe) ~ Cu voce scăzută. 20 sf (Îae) Fără convingere. 21 sf (Îae) Fără entuziasm. 22 sf (Îae) Fără curaj. 23 sf (Îe) Cu ~ de inimă sau cu inima pe ~ Fără curaj. 24 sf (Îae) Fără hotărâre. 25 sf (Îal) Fără avânt. 26-27 sf (Înv; spc; eliptic) Măsură de capacitate sau de greutate reprezentând o doime dintr-un litru sau dintr-un kilogram. 28 sf (Nob; lpl; șîs jumătăți de ghete) Pantofi. 29 sf (Înv) Parte din față a ghetei. 30 sf (Agr; Mol; eliptic) Nuia cu care se măsoară pământul. 31 sf (Agr; Mol) Claie mică din snopi așezați în formă de cruce Si: cârstac, cârstă, cruce, petiță. 32 sf (Țes; reg) Măsură de 600 de fire de tort. 33 sf (Reg; eliptic) Șopron. 34 sf (Fam; gmț) Soție sau soț. 35 sf Punct care marchează mijlocul unei distanțe atât în spațiu cât și în timp. 36 sf (Îe) O dată și ~ Exprimă ideea de superlativ. 37 av Mai puțin. 38 av În mare parte. 39 av Aproape de tot. 40 av Întrucâtva. corectat(ă)

liant sm [At: IOANOVICI, TEHN. 334 / P: li-ant / Pl: ~nți, (rar, sn) ~e, ~uri / E: fr liant] 1 Substanță fluidă folosită pentru a uni între ele granulele, firele etc. care alcătuiesc un material Si: (asr) aglomerant. 2 (Tip) Substanță lichidă, cu vâscozitate ridicată, care conține colorantul cernelii de tipar. 3 (Tex) Substanță folosită la fixarea pigmenților pe fibrele textile. 4 (Pex) Element care leagă părțile unui întreg.

masiv, ~ă [At: AR (1829), 188 */21 / S și: (iuz) massiv / Pl: ~i, ~e, (rar, sn) ~uri / E: fr massifi, ger Massiv] 1 a Format dintr-un material compact, fără goluri Si: plin. 2 a Solid. 3 a (Pex) Impunător. 4 a Care este făcut pe scară amplă, în masă. 5 sn (Ggf) Unitate de relief formată dintr-un grup de munți sau de dealuri, reunite în jurul unui vârf. 6 sn (Ggf; pex) Munte. 7 sn Bloc de beton sau de zidărie de dimensiuni mari, de care se leagă sau care susține o construcție. 8 sn Arboret în care coroanele arborilor se ating. 9 sn Grupare de arbori, de arbuști sau de plante de același fel, făcută pentru a produce anumite efecte decorative. 10 sn Parte mai compactă dintr-un întreg. 11 sn Parte mai mare dintr-un întreg. 12 sn Parte mai importantă dintr-un întreg.

metonimie sf [At: VALIAN, V. / Pl: ~ii / E: fr métonymie] Figură de stil care constă în denumirea întregului prin parte, a cauzei prin efect, a abstractului prin concret etc.

numerație sf [At: ANON. CAR. / V: (înv) ~măr~, ~mărațiune, ~iune / Pl: ~ii / E: lat numeratio, fr numération] 1 (Înv) Numărare (1). 2 Sistem de simboluri grafice și de reguli, cu ajutorul cărora se pot reprezenta numerele întregi. 3 (Înv) Parte a aritmeticii care se ocupă cu studiul denumirii și scrierii numerelor¹ întregi. 4 (Îvr) Numerotare.

rațional, ~ă [At: FLECHTENMACHER, T. 2^v/6 / P: ~ți-o~ / Pl: ~i, ~e / E: fr rationnel, lat rationalis] 1-2 a, av Conform cu principiile și cerințele rațiunii Si: raționat (1). 3-4 a, av (D. oameni) (Care gândește) în mod logic. 5 (În filozofia raționalistă; îoc empiric) Dedus din rațiune, considerat ca independent de experiență și anterior acesteia. 6-7 a, av (Care se face) cu judecată. 8-9 a, av (Care se face) cu respectarea unor principii sistematice. 10 a (Mat; îs) Număr ~ Clasă de numere din care fac parte numerele întregi și fracționare, pozitive sau negative, precum și numărul zero și care pot fi exprimate printr-un raport între două numere întregi. 11 a (Mat; îs) Expresie ~ă Expresie algebrică ce nu conține extrageri de radical asupra necunoscutei. 12 a (Fiz; îs) Mecanică ~ă Mecanică teoretică.

ritm sn [At: EUSTATIEVICI, GR. RUM. 12375 / Pl: ~uri, (rar) ~i, ~e sm / E: ngr ῥυθμόν, lat rhytmus, fr rythme] 1 Succesiune simetrică și periodică a silabelor accentuate și neaccentuate sau a celor lungi și scurte într-un vers sau în proză. 2 Succesiune simetrică și periodică a accentelor tonice într-o frază muzicală Cf cadență. 3 (Pex) Vers. 4 Repetare regulată a unei mișcări Si: cadență (1), tempo. 5 Evoluție mai rapidă sau mai lentă a unei acțiuni, a unei activități, condiționată de anumiți factori determinanți. 6 (Art) Armonie între părțile unui întreg. 7 Periodicitate a unei mișcări, a unui proces, a unei activități. 8 Repetare periodică a unor elemente de arhitectură sau de decorație, la o construcție.

SINECDOCĂ (< fr. synecdoque < gr. synekdoké, cuprindere la un loc) Figură de stil considerată ca o varietate a metonimiei, cunoscută și sub denumirea de comprehensiune și care se deosebește prin folosirea întregului pentru parte, a părții pentru întreg, a particularului pentru general și invers, pluralul în locul singularului și viceversa, materialul în locul obiectului și invers, genul în locul speciei. Des întîlnită în vorbirea obișnuită (toată lumea, pentru a ne referi la multe persoane; setea de aur, pentru lăcomia de bani; setea de putere, pentru tendința de a domni, de a stăpîni etc.), precum și în creația literară. Ex. Bolliac cînta iobagul și-a lui lanțuri de aramă... (M. EMINESCU, Epigonii) Trece lebăda pe ape, Între trestii să se culce. (M. EMINESCU, Somnoroase păsărele) Ea poate fi: generalizantă (noțiunea muritor se referă nu numai la oameni, dar și la animale), particularizantă (pînza, pentru vapor).

CUCII Străveche practică folclorică, ce avea în trecut un caracter dramatic și magic, actualmente însă un caracter mai mult spectacular, carnavalesc, la care ia parte uneori întreg satul, participanții purtînd măști, ca și în multe alte manifestări de teatru folcloric.

proporție sf [At: ȘINCAI, Î. 72/12 / V: (înv) proporțiune / Pl: ~ii / E: lat proportio, -onis, fr proportion] 1 (Mat) Egalitate între două rapoarte, având patru elemente constitutive. 2 Raport între dimensiunile unor obiecte, între dimensiunile părților unui întreg ori ansamblu de elemente sau între flecare dintre aceste părți și întreg sau ansamblu. 3 (Pex) Raport echlibrat, armonios între elementele unui ansamblu. 4 (Pgn) Relație adecvată, echilibrată între ființe, lucruri, fenomene, noțiuni etc. 5 (Iuz; îs) ~ii economice Raporturi între două sau mai multe sectoare, ramuri, activități, procese etc. din cadrul economiei sub aspectul utilizării unor părți din munca socială în concordanță cu nevoia socială.

unu, una [At: PSALT. HUR. 49^r/10 / V: ~l (Pl: unii, G-D: ~ia, unora) pnh, nc, (înv) ună (Pl: rar une) nc, pnh, anh, un, (Pl: unii, G-D sg: unui, (îrg) unuia, Pl: unor), o (Pl: unele, (înv) une, G-D sg: unei, (îvp) unii, (reg) uneia, uniia, unea, Pl: unor) nc, arn, anh, pnh, on (G-D: și, înv, oniia) nc, pnh, arn / Pl: unii, unele și (pop) uniia (S și: unia), (înv, monosilabic) uni, (îvr) un ie, (reg) unelea G-D sg: unui, unei și unuia, uneia (cu arh antepus) lui unu, (îvr) unii, (înv) uniia:, Pl: unor și unora, (îrg) unilor, unelor / E: ml unus, -a] 1 nc (Și în componența unor numerale cardinale compuse; ca numeral simplu, cu valoare adjectivală în formele un, o când precedă substantivul; cu valoare substantivală la masculin, adesea în forma unul, cu excepția cazurilor când se folosește la numărare, la calcule sau în componența unor numerale cardinale compuse) Primul număr din șirul numerelor naturale, care reprezintă unitatea Si: (înv) unic² (1), (hip) unicei (1), (reg; hip) unuc, (reg; hip) uniiț. 2 a Caracteristica de numeral poate fi subliniată în vorbire prin accent; adesea în contexte cu alte numerale I-a tras un pumn. 3 nc (Înv; astăzi mai ales în limbajul comercial și administrativ; îf unu, una, îvr ună, precedând substantivul sau așezat după substantiv) Exprimă un element dintr-o enumerare, indică data, în numeralele formate cu „sută”, „mie” etc. I-au dat și l-au miluit cu una siliște, anume Pulberenii Astăzi, miercuri 27 oct anul una mie nouă sute. 4 nc Exprimă un element în enumerări în care mai apare el însuși sau, uneori, și alte numerale; în unele contexte cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărât Pe birou văzu un stilou și o coală mâzgălită. 5 nc În contexte conținând cuvinte care exprimă un număr neprecizat, substantive la plural sau colective Toți sunt angajați ai unui stăpân. 6 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență de prezența în context a unor adverbe restrictive ca „măcar”, „cel puțin” sau de exclusivitate ca „numai”, „doar”, iar în propoziții negative „decât” Au plecat trei jucători, nu numai unul. 1 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență de prezența în context a unor adverbe de cantitate care exprimă ideea de cumulare, precum „mai”, „încă”, „și” Mai e încă unul. 8 sn (Spt; îc) Un-doi Pasare repetată a mingii între jucătorii din aceeași echipă de fotbal. 9 sn (Spt; îae) Serie de două lovituri pe care un boxer le aplică adversarului. 10 sn (Îvr; îla) Tot ca ~l Identic. 11 sn (Olt; îlav) Ca -l (în legătură cu aprecieri cantitative) Cu siguranță Si: precis, exact (1). 12-13 sn (Îljv; precedat mai ales de pp „întru”, „dintru”) într-un cuvânt, a avut dreptate. 14-15 sn (Îlav și îlpp; cu sens local, conținând adesea și ideea de solidaritate, de unitate) Se adunară cu toții într-un loc. 16 sn (Îe) ~ și același Se spune pentru a sublinia că este vorba de un unic¹ (1) obiect, fenomen etc. 17 nc (Spt) În corelație cu un numeral sau cu „zero” de care se leagă prin pp „la”, indică scorul. 18 nc Precedă substantive care indică măsura, cantitatea, durata etc. O jumătate de cană de lapte. 19 nc (Pe lângă substantive care exprimă o măsură sau o valoare neprecizată; și în locuțiuni și expresii; valoarea de numeral este atenuată în unele contexte) Avea în mână o fărâmă de pâine. 20 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență prin faptul că determină substantive denumind obiecte, părți ale corpului etc. al căror număr este fix, cunoscut în prealabil, de obicei pereche Dacă închid un ochi, văd creionul mai mic. 21 nc Întărit prin „singur” sau „singurel”, care îi urmează în imediata apropiere sau, rar, după substantivul determinat I-a lipsit un singur punct. 22 nc (Îlav) De ~l singur Neînsoțit de nimeni, fără participarea altcuiva Si: singur, izolat. 23 nc Precedat de „până la” sau „până întru”, în contexte în care este exprimată epuizarea unei cantități, a unei sume Și-au plătit datoria până la un ban. 24 s (Îe) (Toți) până la ~l (sau, rar, într-unul) Toți, fără excepție. 25 nc (În propoziții negative; adesea cu valoare substantivală) Nici un N-a rămas nici unul dintre invitați. 26 sf (Cu valoare neutră) A rămas numai una: să se descurce singur. 27 sf (Reg; îlav) Una la una în mod egal Si: deopotrivă (2). 28 sf (Rar; îlav) Până la una Până la ultima, de tot Si: complet² (6). 29 sf (Îe) La una Până la ultima, de tot Si: complet² (6). 30 sf (Îe) Una și cu una fac două Fără vorbă multă Si: scurt, concis (1). 31 sf (Îae) Limpede. 32 sf (Îe) Una-i una și două-s mai multe Fără multă vorbă. 33 sf (Îae) Pe scurt. 34 sf (Îe) Din două una sau una din două Ori..., ori... 35 sf (Reg; îe) A da toate pe una A fi dominat de o singură preocupare, de un singur sentiment etc. 36 sf (Reg; îae) A eșua într-o acțiune. 37 sf (Reg; îe) Una ca o mie Se spune pentru a exprima hotărârea cu care se face o afirmație. 38 nc (În corelație cu doi, indică un număr aproximativ, nedefinit, de obicei mic; substantivul determinat se găsește adesea între cele două numerale) Un minut, două, de ezitări fără rost. 39 nc (La feminin; cu valoare neutră) Tu știi una, două – prea puțin, după părerea lor. 40 nc (Îlav) Una-două Repede. 41 nc (Îlav) Nici una, nici două Fără multă vorbă Si: imediat, repede. 42 nc (Îal) Pe neașteptate Si: brusc (1). 43 nc (Îlav) Cu una (sau, îvr, ~l) (rar, sau) cu două (În propoziții sau construcții negative) Fără dificultate Si: ușor⁴ (71). 44 nc (Îal) Repede. 45 a (Precedat de substantivul „număr”, având rol de identificare; în limbajul matematic, de obicei, cu elipsa substantivului, îf unu) Numărul abstract corespunzător Orice număr înmulțit prin 1 dă ca product numărul însuși. 46 a (Îf unul, una, rar unu, îvr un) Care este singur de felul său Unul Dumnezeu ne știe. Si: unic² (3), unișor (1). 47 a (Înv; îs) Unul născut Unicul copil. 48 a (Înv; spc; în textele bisericești; îas) Iisus Hristos. 49 a Întărește un pronume personal, de obicei la persoana I singular, exprimând și ideea de restricție Eu unul nu l-am văzut. 50-51 sm (Îla și, legat de un adjectiv prin pp „de”, exprimând ideea de superlativ absolut, îlav) (Tot) ~l și (sau, rar, ca) ~l ori (tot) ~ și ~ Care excelează printr-o calitate, într-un domeniu etc. Si: care mai de care, extraordinar (5). 52 a Tot acela Si: același (1). 53 a De același fel. Au răspuns cu un glas și o voință Si: la fel, identic. 54 a (Îvr; îlav) De una dată În același timp Si: deodată (3). 55 a (Îe) A fi toți o apă A fl toți la fel, egali. 56-57 a (Îe) A (se) face (tot) o apă (și un pământ) A (se) distruge (1). 58 sf (Cu valoare neutră) întru Hristos suntem toți una. 59 sf (Îla) Tot una La fel Si: neschimbat. 60 sf (Îe) A fi tot una de... A fi egali dintr-un anumit punct de vedere Si: a fi la fel de... 61 sf (Îe) A(-i) fi (cuiva) tot (pop, de) una A(-i) fi indiferent. 62 av (Îvr) În același fel. Ținea una cu el și la glume și la bărdacă Si: în aceeași măsură, la fel. 63 smf (Cu valoare substantivală, la feminin și cu valoare neutră) Tot organic și indivizibil. Eu și tatăl mieu unul suntem Si: ansamblu (1), unitate (12). 64 smf (Legat de elementele componente ale întregului prin pp „cu” exprimă ideea de unitate, de ansamblu coerent, armonios) Fiiul lui Dumnezeu ..., născut însă nu făcut, unul cu tatăl, prencine toate făcute sunt. 65-66 sf (Înv; cu valoare neutră; îljv) Întru una sau într-una La un loc Si: împreună. 67-68 sf (Olt; cu valoare neutră; îljv) (Tot) la una La un loc Si: împreună. 69 sf (Cu valoare neutră; îlpp) Una cu... Împreună cu..., alături de... 70 sf (Olt; cu valoare neutră; îlpp) La una cu... Împreună cu... 71 sf (Cu valoare neutră; îe) A face una cu pământul A distruge (1). 72 sf (Cu valoare neutră; îe) A (se) face (sau a fi, a sta, a (se) ține etc una (cu...) A face corp comun (cu...) Si: a (se) uni³ (1), a (se) contopi . 73 sf (Îae) A (se) uni³ (11) sau a fi unit (cu...) având aceleași idei, interese, sentimente etc. 74 sf (Cu valoare neutră; îe) A se ține tot (de) una sau (îvr, ~l) A fî așezat unul lângă altul, formând un tot. 75 a (Pop; contribuie la accentuarea ideii de durată, de continuitate, exprimate de substantivul determinat, adesea în relație cu „a ține”, „a o duce”) O ținu tot numai într-un râs și un chicot. 76 a (Îe) A fi (tot) un... A fi acoperit în întregime cu... 77 a (Îe) A fi (sau a se face) tot o apă A fi (sau a deveni) plin de transpirație. 78 sf (Reg; cu valoare neutră; îlav) Una-ntruna Mereu. 79 sf (Reg; cu valoare neutră; îlav) În una Continuu (1). 80 sf (Mol; cu valoare neutră; îlav) De una Continuu (7). 81 sf (îrg; îal) Imediat. 82 sg (Cu valoare neutră) A fi (sau a se face) tot una de... sau a se face una cu... A fi (sau a deveni) acoperit în întregime de..., plin de... 83 sf (Cu valoare neutră; îe) A o ține sau, înv, a o duce una cu... A continua fără întrerupere cu... 84 sf (Cu valoare neutră; îe) A o ține una A dura fără întrerupere. 85 sf (Îae) A vorbi întruna, repetând același lucru. 86 sf (Îvr; cu valoare neutră; îe) A se ține una după... A merge în urma cuiva stându-i foarte aproape. 87 nc (Precedând substantive de tipul „doime”, „zecime”, „sutime” etc. formează împreună numerale fracționare, indicând numărul corespunzător de părți din întreg; îf o) A pierdut deja o zecime din suma moștenită. 88 nc (Intră în componența unor construcții echivalente cu numerale fracționare, indicând întregul fracționat; îf unu, una) Una a treia înmulțit cu șapte a noua. 89 nc (Urmat de substantivul „dată”, formează numeralul adverbial corespunzător; indică numărul realizării unei acțiuni, al existenței unei situații; îf o) De l-aș mai vedea o dată!. 90 na (îlav) Nu o dată De mai multe ori Si: adesea (1). 91 na (îe) A fi om (sau băiat, fată etc.) o dată A fi om (sau băiat, fată etc.) cu calități deosebite, desăvârșit. 92 nc (Urmat de substantive cu valoare de numerale fracționare) Indică raportul numeric în care se află o calitate sau o cantitate a unui obiect față de aceeași calitate sau cantitate a altui obiect Cartea aceasta este o dată și jumătate mai groasă decât cealaltă Si: unic² (2). 93 na (Îe) A fi om (sau bărbat etc.) o dată și jumătate Se spune, despre persoane, pentru a exprima ideea de superlativ. 94 na Precedă numerale cardinale, arătând de câte ori numărul indicat de acestea este luat în considerare O dată unul iaste unul trebuie să-l învețe toți de rost. 95 nd Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător, exprimând repartizarea, gruparea, succesiunea obiectelor, a ființelor etc. Au ieșit din cameră tot câte unul. 96 nd Cu repetarea numeralului cardinal, accentuându-se ideea de distribuție A pus oalele jos, câte una, una. 97 nd Cu repetarea numeralului cardinal, „câte” aflându-se între cele două numerale; se accentuează, adesea, ideea de succesiune Au început unul câte unul a protesta. 98 nd (Cu valoare nehotărâtă; păstrează, atenuată, ideea de distribuție; îlpp) Câte ~l sau (reg) câte unii (Exprimă raritatea, izolarea unor obiecte, persoane, fenomene etc.) Câte ceva, câte cineva. 99 nd (Înv; îal) Fiecare în parte, fiecare pe rând S-au strâns pe la câte unul din ei acasă. 100 nd (înv) Cu prepoziția care introduce substantivul detenninat plasată între „câte” și numeralul cardinal Gustul câte de o mâncare de carne nu-i lipsă. 101 nd (La feminin; cu valoare neutră) Câte una Câte ceva (deosebit, extraordinar). 102 nd În corelație cu doi exprimă și ideea de aproximație Puțini au venit, și abia câte unul-doi, la timp. 103 a Substantivul se află între cele două numerale cardinale Mai aranjă câte-o carte, două pe birou. 104-105 no, a (Înv; în enumerări corelat cu alte numerale ordinale sau cu echivalente ale acestora; a îf unu, una) întâi Cea una putere a omului este mintea, ... a doua putere a omului este cuvântul. 106 av (Îvp; la feminin) Cantemir Vodă nu s-au potrivit. Una, că știa rândul leșilor ..., a dooa, îi era ficiorul la Poartă zălog. 107 a (Astăzi, urmează după substantive care denumesc obiecte, unități organizatorice etc. numerotate; îf unu, neacordat în gen cu substantivul) Are rol de identificare Volumul doi, capitolul șase, paragraful unu. 108 a Cu elipsa substantivului determinat, de obicei subînțelegându-se „ora”, „cifra” etc. A sunat pe la unu după-amiază. 109 a (Fam; îla) Numărul ~ sau clasa una Se spune pentru a exprima ideea de superlativ. 110 sm Semn grafic care reprezintă numărul unu (1). 111 sm (Pex) Desen, figură în formă de unu (111) Trei de unu. 112 sm Prima notă și cea mai mică. 113 pnh (Ține locul unui substantiv, adesea exprimat în prealabil, fară să dea o indicație precisă asupra obiectului sau a ființei; îf unul, una) La singular păstrează, într-o oarecare măsură, ideea de număr; la plural exprimă un număr nehotărât de obiecte, ființe etc., detașate dintr-un întreg Unul rămase pe loc, ceilalți plecară Si: unic² (4). 114 pnh (Îe) Acela (sau acesta) încă-i ~l Se spune despre cineva care are un fel neobișnuit de a fi, de a se purta. 115 pnh (îe) Nici de unele Nici un lucru Si: nimic. 116 pnh (îe) A nu avea nici de unele A nu avea cele necesare, a fi sărac. 117 pnh (Îvr; îe) A fi tot de unii sau a se face tot de unii A fi sau a deveni uniți, având aceleași idei, țeluri, sentimente etc. 118 pnh Cu determinări care aduc precizări în legătură cu sensul substantivelor înlocuite (Cu determinări atributive) Rana unui tovarăș de-al meu este și rana mea. 119 pnh (Îvr; îf un) David, ca un mai bătrân, tocmește cinurele, cântările. 120-121 pnh (Reg; îla și legat de un adjectiv prin pp „de”, îlav) Unul ca unul La fel Si: identic. 122 pnh (După o descriere, o relatare etc., cu referire la cele afirmate; îe) Unul ca... (sau, îrg, de) acesta (sau acela, pfm, ăsta, cela etc.) (Adesea dep) Un asemenea om, o astfel de persoană. 123 pnh (Îae) Un om neobișnuit. 124 pnh Suplinește un substantiv existent în contextul anterior, delimitând și reliefând din categoria exprimată de acesta un tip precizat prin detenninarea atributivă a pronumelui Toate nemulțumirile lui sunt numai unele nefondate și ridicole. 125 pnh În determinări atributive Își cunoscu soacra, una grasă și urâtă. 126 pnh Cu determinări partitive, introduse prin pp „dintre”, „din”, îvr „de” Unul din ei s-a ridicat și a luat cuvântul. 127 pnh Urmat de un nume de persoană, exprimă faptul că aceasta nu este cunoscută de către destinatarul mesajului sau este lipsită de importanță A răspuns unul Șerban. 128 pnh (Înv) Întărit prin pronumele nehotărâte „fieștecare”, „cinescu”, „cinescuși” Avem unul fieștecare și datorii de ordin superior. 129 pnh (Îrg) Precedat de numerale distributive, indică ființa, obiectul etc. căruia îi revine o parte din întreg Toți copiii au primit câte 1 pol leu de unul. 130 pnh (La feminin, cu valoare neutră) Ceea ce nu a fost încă identificat sau precizat mai îndeaproape (precizarea făcându-se adesea ulterior, printr-o determinare sau printr-o propoziție atributivă) Eu m-am așteptat la una și a ieșit cu totul altceva. Si: ceva (1). 131 pnh (Reg; îlav) De una într-un fel, dintr-un punct de vedere. 132 pnh (Îe) Una ca (rar, de) aceasta (sau aceea pfm, asta etc.) Un astfel de lucru Si: așa ceva. 133 pnh (Îae) Un lucru neobișnuit, neașteptat etc. 134 pnh (La feminin) Ține locul unui substantiv care desemnează o femeie ușuratică A apărut cu una ...cu jachetă de blană și cu o fustă până deasupra genunchilor. 135 pnh (La feminin; cu valoare neutră) în legătură cu verbe ca „a da”, „a trage”, „a arde” sau în construcții în care asemenea verbe sunt subînțelese, sugerează o lovitură I-a tras una de l-a doborât. 136 pnh (La feminin; cu valoare neutră) în legătură cu verbe ca „a spune”, „a zice”, „a afla”, „a auzi” sau în construcții în care asemenea verbe sunt subînțelese, sugerează ceva spus, o informație, o noutate I-a spus una, și anume să nu se încreadă în el. 137 pnh (La feminin; cu valoare neutră) Știi (sau știți) una? Se spune pentru a atrage atenția interlocutorului asupra faptului că se va comunica ceva deosebit. 138 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A(-i) face (cuiva) una (și bună) sau (îvr) a face una cu cineva A-i pricinui cuiva un neajuns, o neplăcere Si: a face un rău. 139 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) Asta-i încă una sau asta încă-i una Se spune pentru a exprima mirarea față de un fapt surprinzător, neobișnuit sau nemulțumirea în legătură cu o întâmplare neplăcută. 140 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A-i juca (cuiva) una (și bună) A-i face cuiva o farsă Si: a păcăli. 141 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A avea una A avea o ciudățenie. 142 pnh În corelație cu pronumele nehotărât altul, mai rar cu adjectivul nehotărât alt sau cu anumite pronume și adjective demonstrative exprimă opoziția, distribuția, enumerarea, însoțirea etc. Unii ascultau cu atenție, alții chicoteau nepăsători. 143 pnh (Pop) În constmcții cu prepoziția „până (la)”, prin care se exprimă un interval de timp neprecizat, având ca limite evenimente în desfășurare, nespecificate Până una-alta, te sfătuiesc să aștepți. 144 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul; îe) Unii-alții sau unii și alții Persoane multe și diferite. 145 pnh (Îe) ~l-altul sau ~l și (ori, rar, sau) altul Diferite persoane. 146 pnh (Îe) Una-alta (ori, îrg, ună-altă) sau una și alta Diferite lucruri, vorbe, motive etc. 147 pnh (Îe) Ce mai una (și) alta? Se spune pentru a arăta că nu mai au rost cuvintele, motivările, explicațiile. 148 pnh (Îe) ~l una, altul alta (pronumele la feminin cu valoare neutră sugerează cuvinte, afirmații) Fiecare câte ceva. 149 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul, mai rar cu adjectivul nehotărât alt, sau cu anumite pronume și adjective demonstrative) Pronumele corelative sunt legate între ele prin prepoziții sau adverbe de comparație și exprimă opoziția, distribuția etc. Au ales unul de altul și, în final, au dat premiile. 150-151 pnh (Îljv) (Tot) ~l ca altul (sau, îvr, alt, alalt) (de...) La fel (de...) Si: deopotrivă (de...). 152 pnh (Îe) ~l mai... decât (sau, înv, de) altul (sau, îvr, alalt) Se spune pentru a arăta că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. 153 pnh În constmcții cu prepozițiile corelative „de la.. .la” De la una la alta era cale mică și ajunse imediat. 154 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul) Legate între ele prin prepoziții, formează construcții cu valoare modală, exprimând adesea și ideea de reciprocitate Stăteau lipiți unul de altul. 155 pnh (Îlav) ~l peste altul În dezordine Si: de-a valma. 156 pnh (Îal) În total. 157 pnh (Fam; la feminin; cu valoare neutră; îlav) Una peste alta sau (cu) una cu alta Toate la un loc, în totalitate, în întregime (compensându-se). 158 pnh (Îlav) ~l (sau, îvr, un) după altul În mod succesiv (și repede sau în număr mare). 159 pnh (Îrg; îlav) ~l-într-altul (sau, îvr, alalt) Foarte aproape unul de altul. 160 pnh (Îrg; la feminin; cu valoare neutră; Îlav) Una într-alta (sau în alta) Continuu (7). 161 pnh În construcții cu prepoziții corelative precum „de la... la”, „din... în” Trecu de la unul până la altul, privindu-i atent. 162 pnh (La feminin, cu valoare neutră; îe) Din una în alta sau dintr-una într-alta Luându-se cu vorba, din vorbă în vorbă. 163 pnh (în corelație cu pronumele nehotărât altul) În construcții cu conjuncții, cu adverbe sau cu prepoziții, repetate înaintea fiecărui termen al corelației, se exprimă alternanța Se uita când la unul, când la altul. 164 pnh (în corelație cu pronumele nehotărât altul) În construcții cu conjuncții, cu adverbe sau prepoziții, repetate înaintea fiecărui termen al corelației, se exprimă atât alternanța, cât și ideea de mulțime sau varietatea Și unii, și alții alergau. 165 pnh În construcții cu pronumele corelativ la dativ sau la acuzativ cu prepoziție și cu un verb, de obicei la plural, se exprimă reciprocitatea S-au închinat unul altuia. 166 pnh (La feminin, cu valoare neutră; îe) Una pentru alta Se spune când cineva îi face cuiva un rău ca revanșă. 167 pnh (La singular; păstrează mai pregnant ideea de număr, referindu-se la un obiect, o ființă etc. dintre mai multe, numărate în prealabil sau în număr cunoscut) Mi-a adus două cărți... Pe coperta uneia am citit un titlu ce îmi părea cunoscut. 168 pnh În corelație cu sine însuși, exprimă și ideea de opoziție, de distribuție în cadrul unei enumerări Au intrat doi copii, unul gras și unul slab. 169 pnh În corelație cu pronumele nehotărât altul, exprimând și ideea de numeral ordinal, cu adjectivul nehotărât alt sau, rar, cu pronume și adjective demonstrative Avea două femei: numele uneia era Irina și numele alteia, Ana. 170 av (Îvp; îf una, în corelație cu alta) În enumerări Se certau des, una pentru că el o tachina mereu, alta pentru slujba lui. 171 anh (Însoțește un substantiv, fără să-l identifice sau fară să dea o indicație precisă asupra lui; îf un, o; lpl; îf unii, unele; exprimă o valoare partitivă) Unor oameni li s-a explicat în detaliu. 172 anh (Înv; îlav) Une date (adesea în corelație cu alte date) Uneori (1). 173 anh (Îe) Pe unele (sau, înv, une) locuri Pe alocuri, ici și colo. 174 anh În corelație cu pronumele nehotărât altul, cu adjectivul nehotărât alt sau, rar, cu pronume și adjective demonstrative, se exprimă de obicei opoziția, distribuția într-un chip o înțelegea cu mintea, într-alt chip cu inima. 175 anh (Îvr; îla) Une și alte Diferite, diverse. 176 anh în corelație cu pronumele nehotărât unul sau cu sine însuși; în unele contexte cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărâtă izbucnit un foc aici, apoi unul la vecini, altul la parter. 177 anh În construcții cu conjuncții cu adverbe repetate în fața fiecărui termen al corelației, servește la exprimarea alternanței Merse când pe-o parte, când pe alta, până ajunse la țintă. 178 anh (Lsg; cu referire la obiecte în număr cunoscut în prealabil, păstrează mai pregnant ideea de număr) În corelație cu sine însuși, cu pronumele nehotărât unul, altul, cu adjectivul nehotărât alt, cu pronume și adjective demonstrative A fost de două ori la Ion: o dată să-i dea vestea, o dată să-l consoleze. 179 anh Cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărât; precedând cuvinte ca „timp”, „moment”, „loc”, „punct” și în locuțiuni adverbiale, exprimă limitarea la un loc, la un timp, la o măsură, nedeterminate precis Geanta i se zgâriase într-un loc. 180 anh (Reg; îe) Una lume Anumite persoane, o parte din oameni. 181 am (îf un, o) Precedă un substantiv pe care îl individualizează, îl detașează din clasa lui, fără a-l defini mai precis; contribuie la exprimarea cazului gramatical; la singular cumulează și valoarea de adjectiv nehotărât A auzit un om strigând. 182 arn (Îrg; îf un, o) Determină substantive neflexionate, fiind unica marcă a cazului Grădina la una vecină găzdacă. 183 arn (Prezența articolului este impusă de anumite elemente ale enunțului) Substantivul articulat este determinat de adjective nehotărâte, precum „oarecare”, „oarecine” Pe atunci, un om oarecare nu l-ar fi înțeles. 184 arn Precedat de anumite prepoziții, în formele într-un, dintr-un, printr-un; și în locuțiuni adverbiale și expresii Într-un colț chemându-l i-a zis. 185 arn Precedă cuvinte care comportă ideea de cantitate; cu valoare mai apropiată, în unele contexte, de valoarea numeralului O mulțime de cărți. 186 arn Precedă substantive care indică un ansamblu de elemente dispuse în succesiune, iar substantivul care specifică felul elementelor este introdus prin prepoziția „de” În fața lor se întindea un șir de coline. 187 arn Determină substantive nume de materie sau substantive cu forme identice pentru singular și plural, mai ales în structura unui termen de comparație A folosit o făină mai fină decât cea obișnuită. 188 arn Pe lângă substantive care denumesc obiecte, elemente etc. socotite unice însoțite de determinări care precizează aspectul la un moment dat Un cer înstelat, o noapte senină m-au înveselit. 189 arn Precedă nume proprii Un Popescu a fost ales primar. 190 arn Determină un numeral ordinal Un al treilea îndrăzni să râdă. 191 arn Determină substantive care desemnează o categorie, o specie etc. pe care o pune în evidență; adesea în comparații A săsâit ca un șarpe. 192 arn (Marcă a substantivării) Pe lângă adjective sau locuțiuni adjectivale, care se substantivează și denumesc posesorul unei calități; adesea în comparații Ai scăpat de un egoist. 193 arn Substantivele provenite din adjective sau adverbe, pe care le însoțește, denumesc o însușire I-a făcut un bine pe care ea nu l-a apreciat. 194 arn Însoțește alte părți de vorbire sau grupuri de cuvinte (în afară de adjective sau substantive provenite din adjective și adverbe) El nu e un cine, el e un ce. 195 arn Precedă substantive care comportă ideea de calitate Nu-i nici un înger, nici un demon. 196 arn Însoțește adjective substantivate Care n-o să vină e un spurcat. 197 arn Însoțește alte părți de vorbire substantivate I-au spus că e un nimeni. 198 arn (Fam) Precedă pronumele demonstrativ „ăla”, având valoare depreciativă Un ăla, un prăpădit de sărăntoc. 199 arn (Fam; la feminin) Precedă pronumele demonstrativ „aia” sau „asta”, sugerând o femeie decăzută din punct de vedere moral Am văzut-o după mai mulți ani, arăta groaznic, ca una d-alea. 200 arn Cu suspensia cuvântului determinat, în lipsa unui termen adecvat sau pentru a evita rostirea lui Nici să nu vă gândiți că am de gând să vorbesc cu un... 201 arn Prin articulare substantivul pierde din exactitatea sensului, denumind ceva asemănător, ceva apropiat de conținutul lui obișnuit Simte o sete care-l mistuie. 202 arn Precedă substantive însoțite de determinări, marcând ideea exprimată prin determinant I-a dat un sfat părintesc. 203 arn Precedă adjectivul nehotărât „alt” O, cere-mi Doamne, orice preț, Dar dă-mi o altă soarte. 204 arn Precedă adjectivul demonstrativ „același” Un același compozitor. 205 arn Precedă adverbele „așa”, „atât”, legate, de obicei, de adjectivele pe care le determină prin prepoziția „de” A avut un atât de sfânt noroc. 206 arn Precedă epitetele care se leagă de termenul calificat prin prepoziția „de” Adoptă un drag de copilaș. 207 arn Precedă un numeral ordinal sau adjectivul nehotărât „alt”, adjectivul „nou” etc., împreună exprimând o asemănare accentuată Un al doilea Shelley. 208 arn Mai ales pe lângă substantive care denumesc sentimente, manifestări, acțiuni, cărora le conferă ideea de intensitate (mai) mare, exprimată adesea în context și prin verbe precum „a trage”, „a se pune” Aș fi tras un chef cu dumneata. 209 arn În enunțuri afective, contribuie la exprimarea unei calități superlative a obiectului, ființei, materiei etc. exprimate de substantivul determinat Și trandafirii aceia aveau un miros! 210 arn (Precedă nume proprii) Numele propriu servește ca exemplu pentru o categorie sau ca termen de comparație Un Voltaire nu poate să greșească. 211 arn Precedă nume proprii ce denumesc referenți cărora în context li se relevă o calitate într-un anumit moment, într-un anumit raport etc. Alături de un Oxford conservator, există și un Oxford ultramodern. 212 arn Prin metonimie, atribuie numelui propriu conținut de substantiv comun ca urmare a unei elipse lexicale Și-a cumpărat un Grigorescu excepțional.