ONTOLOGÍE (< < fr. {i}; {s} gr. on, ontos „ființă, existență” + logos „studiu”) s. f. Ramură a filozofiei care studiază trăsăturile ființei, existența; teoria existenței. Termenul a fost introdus în 1613 de filozoful german R. Hoklenium, pentru a desemna știința universală despre ființa ca atare, dar acest tip de reflecție filozofică se găsea deja la Aristotel. În sec. 18, filozoful german C. Wolff numea o. metafizică generală, iar Kant distingea o. ca parte a întregului sistem al metafizicii alături de psihologie, cosmologie și teologie rațională. În sec. 20, în contextul discuțiilor despre problemele limbajului, o. se desparte de tradiția substanțialistă și interpretează ființa ca problematică: pe de o parte, în prelungirea epistemologiei, examinând statutul entităților care apar în discurs (B. Russell, W. Quine); pe de altă parte, în construcții nedeductive, în jurul chestiunii sensului ființei (fenomenologia lui Heidegger).