ZIMBIL, zimbiluri, s. n. – 1. Coș împletit. – 2. (Arg.) Pălărie de paie. – Var. zambil, zembil, zîmbil. Mr. zimbil. Tc. (per.) zembil (Șeineanu, II, 390), cf. ngr. ζεμπίλι, bg. zimbil.

CANOTIERĂ ~e f. Pălărie de paie cu fundul și borurile drepte. [Sil. -ti-e-] /<fr. (chapeau) canotier

rogoz (rogoji), s. m. – 1. Mohor (Carex riparia, Carex vulpina). – 2. Scirpus maritimus. – Mr. rugoz. Sl. rogozŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 317; Conev 47), cf. bg. rogoz, sb., cr., ceh. rohoz, alb. rogos „rogojină”, mag. rogosz. – Der. rogozos, adj. (fibros); rogojină, s. f. (un fel de covor făcut din împletitură din tulpini sau frunze de plante, Arg., pălărie de paie; Arg., cal jigărit), mr. aruguzină, megl. ruguzină, din sl. (bg., sb., cr.) rogožina (Conev 62); rogojinar, s. m. (persoană care face și vinde rogojini); rogojinărie, s. f. (meseria rogojinarului).

zimbil (zimbiluri), s. n. – 1. Coș împletit. – 2. (Arg.) Pălărie de paie. – Var. zambil, zembil, zîmbil. Mr. zimbil. Tc. (per.) zembil (Șeineanu, II, 390), cf. ngr. ζεμπίλι, bg. zimbil.

KIRCHNER [kírhnər], Ernst Ludwig (1880-1938), pictor și grafician german. Unul dintre principalii reprezentați ai expresionismului german. Se numără printre fondatorii grupării „Die Brücke”. Influențat de foviști, Matisse și ulterior, indirect, de cubism și Picasso. Din creația sa, consacrată în mare parte vieții moderne, în care figurile umane apar schematizate, în linii abrupte și culori violente („Nud albastru culcat pe o pălărie de paie”, „Nuduri în pădure”, „Femeie cu sânii goi și pălărie”, „Strada”), se desprinde un sentiment de acută singurătate. Lucrările sale au fost interzise de naziști. S-a sinucis.

PANGLICĂ, panglici, s. f. 1. Țesătură lungă și îngustă, de bumbac, de mătase, de catifea etc. folosită ca ornament sau ca accesoriu, mai ales Ia îmbrăcămintea feminină. Mialache își scoase pălăria de paie cu panglică neagră lată. DUMITRIU, N. 238. Marele pod de fier, departe, părea o panglică lungă albă, întinsă pe sub cerul albastru. SADOVEANU, O.III 663. ◊ Expr. A scoate panglici pe nas v. nas. ♦ Fîșie îngustă de țesătură de bumbac sau de mătase îmbibată cu tuș, folosită la mașina de scris. ♦ Fîșie de pînză sau de metal divizată în centimetri, servind la măsurarea distanțelor. ♦ Produs intermediar în industria filaturii, alcătuit dintr-un mănunchi subțire de fibre textile omogeneizate și paralelizate. 2. Obiect flexibil de oțel sau de alt material, avînd grosimea și lățimea mici în raport cu lungimea; bandă. Ferăstrău cu panglică. 3. (Popular) Tenie. – Accentuat și: panglică. – Pl. și: (rar) panglice (SAHIA, N. 66, EMINESCU, N. 132). – Variante: (1; regional) pandlică (ODOBESCU, S. I 469), pamblică (CARAGIALE, O. II 159) s. f.

SALUTARE, salutări, s. f. Faptul de a saluta; formulă de salut folosită la despărțire sau ca încheiere la o scrisoare; (mai ales la pl.) expresie de politețe pe care o transmitem unei persoane absente, prin intermediul cuiva. V. salut. Leahul își înălță pălăria de paie în semn de salutare. SADOVEANU, O. VII 83. Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79. ◊ (Cu valoare de interjecție) Stai, domnule!... – Nu mai pot... e tîrziu... Salutare, neică, și mersi! CARAGIALE, O. I 190. Bonsoar, nene Nae. – Salutare onorabile. id. ib. 51.

STICLĂ, (II) sticle, s. f. I. Substanță amorfă, dură la temperatura camerei, de obicei transparentă și incoloră, alcătuită dintr-un amestec de silicați de calciu și de sodiu (uneori și de alte metale), obținută prin topirea împreună a silicei, a carbonatului de calciu și a carbonatului de sodiu cu compuși ai metalelor respective. Merse... pînă la un munte de sticlă. RETEGANUL, P. V 37. Și mai merse ce mai merse, și ajunse la palaturile zmeoaicei. Aceste palaturi erau cu totul și cu totul de sticlă și strălucea, de la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. ISPIRESCU, L. 194. Mi-a vîndut o sticlă proastă drept un diamant curat. ALEXANDRESCU, M. 386. ◊ (Metaforic) Vedeam aproape, înaintea morii, o sticlă întinsă de apă neclintită. SADOVEANU, O. VI 12. ◊ (Adverbial) Aici după trei zile de uragan s-a așezat pe ger uscat și senin sticlă. CARAGIALE, O. VII 112. ♦ Sticlă de cuarț = substanță obținută prin topirea cuarțului, rezistentă la variații de temperatură și transparentă la razele ultraviolete; se folosește la fabricarea lămpilor de cuarț. II. Obiect făcut din sticlă (I). 1. Vas, de obicei de formă cilindrică, înalt, cu gît îngust, servind pentru păstrarea lichidelor; butelie. Acum stați adunați lîngă vatră, Beți dintr-o singură sticlă țuica nu prea tare. BENIUC, V. 24. Drumurile și potecile erau pustii. Ferestrele crîșmelor degeaba arătau covrigei uscați în gîturi de sticle cu băuturi colorate. Aveau un aer de părăsire și dezolare. SADOVEANU, B. 162. Am deschis desagii mei și am scos... azimă, friptură, ceva plăcintă și o sticlă de vin. GALACTION, O. I 88. Trei mere lîngă o pălărie de pai și o sticlă de doctorii. C. PETRESCU, C. V. 90. ♦ Cantitatea de lichid conținută în vasul descris mai sus. După șase sticle de vinul cel vechi de zece ani, subprefectul nu mai cunoștea dacă a șaptea era tot acela. BUJOR, S. 118. 2. Placă subțire de sticlă (I) cu care se închide golul ferestrelor, al anumitor dulapuri etc.; geam. În vitrine elegante, sub sticle groase sînt expuse obiecte de aur – arta rară a antichității. STANCU, U.R.S.S. 121. Se înălță în vîrful picioarelor să privească înăuntru, prin fereastra cu geamurile turburi... Așa, cu fruntea lipită de sticlă, rămase privind îndelung. C. PETRESCU, S. 34. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie printre care trece-o dungă mohorîtă și gălbuie. EMINESCU, O. I 84. 3. (De obicei determinat prin «de lampă») Glob de sticlă (I), cu gît lung, care protejează flacăra lămpii de petrol. Femeia puse sticla la lampă, o ridică sus și veni cu ea în mînă. DUMITRIU, N. 233. În rafturi... stăteau în picioare sticle de lampă. id. P. F. 48. Lampa fumega și ziarul se arsese în jurul gîtului sticlei. CAMIL PETRESCU, O. II 564. 4. (Uneori determinat prin «de ochelari») Lentilă pentru ochelari; p. ext. (la pl., depreciativ) ochelari. Nu știu cum mă întorc cu ochii înapoi, și pe cine gîndești că văz la masa de la spate?... Bagabontul, nene, cu sticlele în ochi, cu giubenul în cap și cu basmaua iac-așa scoasă. CARAGIALE, O. I 10. ♦ (Numai la sg., depreciativ) Monoclu. Odată vine în goana mare beiul în trăsură de la vînătoare. Stătea răsturnat pe perne, cu sticla-n ochi și cu cîinii lîngă el. DUMITRIU, B. F. 26. – Variantă: (Mold.) steclă (SADOVEANU, Î. A. 177) s. f.

ACOPERĂMÎNT DE CAP. Subst. Pălărie, pălărioară (dim.), pălăriuță, clop (reg.); canotieră, sombrero; pălărie de paie, panama; cilindru (înv.), joben, gambetă (înv.), melon (rar); petas (ist.); bicorn, tricorn, șleapcă (reg.); cauc, calpac (înv.), potcap, potcapic (rar), camilafcă, culion (înv.); pălărie de damă, pălărioară, tocă, baretă (rar). Căciulă, căciuliță (dim.), căciuloi (augm.), cușmă (reg.), țurcă, țurcană, tombateră (înv.), chiulaf (înv.), ișlic (înv.), ișlicel (dim., înv.), gugiuman (înv.), cucă (înv.). Chipiu, șapcă, ceapcă (rar), tiulercă (reg.), capelă, capeluță (dim.), caschetă, ceacău (reg.). Coif, cască, chivără (înv.). Beretă, bască; turban, turbulan (înv.), tulpan (rar), cealma (înv.); scufie, scufă, scufiță (dim.), ceapsă (reg.), tichie, tichiuță (dim.), bonetă, bonețică (dim.), căiță (reg.); fes. Basma, băsmăluță (dim.), cimber (reg.), batic, năframă, năfrămioară (dim.), năfrămuță, năfrămiță, cîrpă (rar), cîrpușoară (dim.), broboadă, bariș, bertă (reg.), maramă, mărămuță (rar), mărămioară (dim.,: rar), pînzătură (reg.), testemel (pop.), tulpan, tulpănaș (dim.), legătură, felegă (reg.), grimea (reg.), grimeluță (dim., reg.), casîncă (reg.), peșchir (înv. și reg.), vil, voal, vîlnic, potilat (reg.), hobot (reg.). Vb. A purta pălărie (șapcă, căciulă), a avea ceva în (pe) cap; a(-și) pune ceva în (pe) cap, a-și acoperi capul, a se lega (cu ceva) la cap, a (se) îmbrobodi, a-și scoate pălăria (căciula etc.), a se descoperi; a se dezbrobodi. V. îmbrăcare, îmbrăcăminte, obiecte de îmbrăcăminte.

comănac¹ sn [At: URECHE, ap. LET. I, 162/23 / V: (Mar) căm~, ~ăiac, ~manac, ~mandac, cum~, cumărac / Pl: ~ace / E: srb kalamank] 1 (îrg) Acoperământ al capului asemănător cu comănacul¹ (6) purtat odinioară de bărbați. 2 (Pop; îe) A fi cu ~ A fi voinic. 3 (Înv) Căciuliță de mătase sau de stofa scumpă, purtată de femei. 4 (Îrg) Cască. 5 (Îrg) Pălărie de paie. 6 Acoperământ al capului, de formă cilindrică, fără boruri, confecționat din lână sau din pâslă, purtat de călugări și de călugărițe. 7 (Înv; îe) A-și pune capul sub (sau în) ~ A se călugări. 8 (Trs) Capac de căldare. 9 (Reg) Locul pe care este așezată soba. 10 (Bot; reg; îc) ~ul ciobanului Cerențel (Geeum rivale).

NĂSUC s. n. Diminutiv al lui nas¹ (1); născior, năsușor, năsuț. Năsucul cîrn și vînăt de frig al băiatului. cazimir, gr. 51. Ți-am șters năsucul de cînd erai atîtica. c. petrescu, c. v. 83. Fetița cu pălărie de pai, zulufi roșietici, ochi verzi, năsuc în sus. teodoreanu, m. ii, 346. Ține în brațe două fete... cu bube dulci pe lîngă năsucurile mucoase. stancu, d. 375. – Pl.: năsucuri. – Nas¹ + suf. -uc.

MUȘCAT², -Ă adj. Care a fost sfîșiat, rupt, rănit prin mușcare. Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 229, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM, DDRF. Buzele cărnoase, mușcate și vopsite cu carmin. REBREANU, NUV. 6. ◊ F i g. Cu pălăria de paie, lată și mușcată zdrențe de jur-împrejur . . . , trecea repede pe ulițele satelor, dînd binețe tuturor, id. ib. 199. – Pl.: mușcați, -te. – V. mușca.

CRĂIEȘTE adv. 1 Ca un rege: l-a ospătat ~ cu mîncări și beuturi scumpe (RET.) ¶ 2 F Ca un craiu, ca un craidon: o pălărie de paie pusă cam ~ pe-o ureche (GN.).

DUR²! interj. Întrebuințată în expresiunile ~ în sus, ~ în jos sau ~ la deal, ~ la vale sau ~ încoace, ~ încolo, spre a arăta o mișcare continuă încoace și încolo, un schimb de vorbe în care unul spune una, altul alta: a intrat la tocmeală cu un jidan, și, ~ în jos, ~ în jos, a căpătat... o pălărie de paie (VLAH.); în sfîrșit ~ la deal, ~ la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Prepeleac mărită capra (CRG.); se întrebuințează și formele dura la deal, dura la vale sau dura-vura, durai-vurai: în sfîrșit, durai-vurai, sara vine și... Harap-Alb se pune de strajă chiar la ușa ei (CRG.).

FLORENTIN ~ă (~i, ~e): Stil ~ stil arhitectonic rezultat din combinarea stilului antic cu cel bizantin și roman. (Pălărie) ~ă pălărie împletită din paie, cu boruri largi, ornată cu flori. /<fr. florentin

CANOTIERĂ s.f. Pălărie tare de paie, cu fundul și borurile drepte. [Pron. -ti-e-. / < fr. (chapeau) canotier].

CANOTIERĂ s. f. pălărie tare de paie, cu fundul și borurile drepte. (< fr. /chapeau/ canotier)

CANOTIERĂ, canotiere, s. f. Pălărie tare de paie, cu fundul și borurile drepte. [Pr.: -ti-e-] – După fr. canotier.

CANOTIERĂ, canotiere, s. f. Pălărie tare de paie, cu fundul și borurile drepte. – Pronunțat: -ti-e-.

PLEOȘTIT, -Ă, pleoștiți, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale corpului) Care și-a pierdut forma sau poziția normală, care atîrnă fără vlagă, bleg, aplecat în jos. Din cocîrjat cum era, se aplecase și mai mult; avea umerii pleoștiți, mîinile lipsite de vlagă. MIHALE, O. 526. Avea urechile pleoștite și un mic smoc de barbă. CĂLINESCU, E. O. I 19. Negoiță apuca de urechile pleoștite și trăgea din răsputeri. GALACTION, O. I 295. 2. (Mai ales despre pălării) Lăsat în jos, deformat, lăbărțat, turtit. Și moșneagul rămase așa... cu pălăria pleoștită trasă pînă peste urechi. SADOVEANU, O. III 571. Cînd îl vedea trist și umil, cu șapca pleoștită și cravata strîmbă, îi venea să țipe, să-l zgîlțîie și să-l zgîrie. BART, E. 240. Sub pălăria lui de paie, cu borduri largi și pleoștite... vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar. VLAHUȚĂ, O. A. 368. ◊ (Prin analogie, despre acoperișul caselor sau despre clădiri) O biserică de lemn, văruită pe din afară, pleoștită, joasă și cu ochiuri mici de fereastră. CĂLINESCU, E. 31. Casa văduvei vine chiar peste drum de bisericuța bătrînă, pleoștită și dărăpănată. REBREANU, I. 11. Într-un fund de mahala văd o cocioabă veche, pleoștită, îngropată în pămînt pînă la ferești. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. 3. Fig. (Despre persoane) Deprimat, abătut, descurajat. Florica... stătea tot așa de pleoștită ca și dînsul. REBREANU, I. 25. Ion fugi pleoștit ca cînele cărui, în loc de-un os, i se aruncă o piatră. GANE, N. II 215.

SEMINȚIE, seminții, s. f. 1. Neam, naționalitate, popor; gen (uman). Voia să afle din ce seminție de oameni sînt secerătorii cu pălăriile mari de pai împletit, femeile cu fuste tărcate. C. PETRESCU, A. 393. Toate neamurile de oameni, toate semințiile se întîlneau aci. BART, E. 323. Zeus se gîndi într-astfel: seminția omenească nu știe pînă acum ce este nici boala, nici durerea, nici certurile, nici războiul. ODOBESCU, S. III 267. 2. Totalitatea indivizilor sau familiilor care au același străbun; familie, trib. Pe drumurile albe ale Ierihonului... Se-ntorc din cenușă încet Semințiile lui Sem și Iafet. BOUREANU, S. P. 14. Poate lua mărturie cele douăsprezece seminții ieșite din Iacov. SADOVEANU, O. VIII 146. Deci piară Lăpușneanul cu-ntreaga-i seminție. ALECSANDRI, T. II 74. 3. (Rar) Rasă, specie de animale. Căta-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici, pe sălbaticii primitivi ai pămîntului... luptîndu-se cu fiare uriașe, ale căror seminții s-au stins acum de mult de pe fața lumei? ODOBESCU, S. III 78. Pe dealul Mitropoliei... Are cuiburi din vechime, Numeroasă șoricime, Seminție rozătoare. ALEXANDRESCU, M. 208.

canotieră sf [At: CARAGIALE, ap. CADE / P: ~ti-e~ / Pl: ~re / E: fr canotier] Pălărie tare de paie, cu fundul și borurile drepte.

panama¹ sf [At: MACEDONSKI, O. III, 96 / Pl: ~le / E: fr panama] 1 Împletitură făcută din paie de Panamá. 2 (Pex) Țesătură care imită împletitura din paie de Panamá. 3 Pălărie moale, foarte mlădioasă, împletită din foile unui arbust din America Centrală.

*CANOTIERĂ (pl. -re) sf. 🎩 Pălărie tare de paie, cu fundul drept (🖼 813): poartă ... o pălăriuță ~ de paie, de deosebite fețe CAR. [fr.].

*ONDULA, UNDULA (-lez) vb. tr. și intr. 1 A produce o mișcare de ondulațiune: munții ...își ondulează coama pe poalele rubinii ale cerului (VLAH.); pălăria ei de paie, ale cărei borduri largi ondulau la fie-care mișcare (VLAH.) ¶ 2 A încreți părul în așa fel încît să formeze ondulațiuni [fr.].

FLORENTIN, Ă adj. Stil florentin = stil arhitectonic rezultat din combinarea proporțiilor mari și severe ale stilului antic cu eleganța stilurilor bizantin și roman; pălărie florentină (și s.f.) = pălărie (din împletitură de pai) cu boruri largi și împodobită cu flori. [< it. fiorentini, cf. Florența – oraș în Italia].

FLORENTIN, -Ă, florentini, -e, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Locuitor) din Florența. ♦ (s. f.) Dialect vorbit de florentini. 2. Adj. Stil florentin = stil arhitectonic rezultat din combinarea proporțiilor mari și severe ale stilului antic cu eleganța stilurilor bizantin și roman; pălărie florentină (și s. f.) = pălărie (din împletitură de pai) cu boruri largi și împodobită cu flori. (din fr. florentin, it. fiorentino)

SOMBRERO, sombrero, s. n. Pălărie de fetru, stofa, pai etc. cu boruri largi, purtată mai ales în Spania și în America Latină. – Din sp., fr. sombrero.

răpușie sf [At: PAȘCA, GL. / Pl: ~ii / E: răpus + -ie] (Trs) 1 (Îlav) Pe ~ Pe întrecute. 2 (Îlav) Cu ~ia În mod forțat. 3 Semn care consta dintr-o pălărie înfiptă într-un par în fața casei, dovedind că săteanul care locuia în acea casă, fiind condamnat de bătrânii satului, a făcut apel împotriva sentinței de judecată, a cărei executare era astfel suspendată. 4 (Îe) A veni (sau a merge) pe (sau cu) ~ A veni (sau a merge) la cineva și a se certa (pentru o faptă oarecare). 5 (Îae) A veni (sau a merge) la cineva cu intenția de a provoca vrajbă. 6 (Îae) A veni (sau a merge) la cineva cu scopul de a se răzbuna.

sombrero sn [At: ANGHEL, PR. 146 / V: (rar) sombrer / Pl: (rar) ~re, ~ruri / E: sp, fr sombrero] Pălărie de fetru, stofă, pai etc. cu boruri largi, care se poartă mai ales în Spania și America Latină.

MUGENI, com. în jud. Harghita, pe Târnava Mare; 5.994 loc. (2000). Haltă de c. f. (în satele Dobeni, Porumbenii Mari și Porumbenii Mici). Centru de împletituri din paie și pănuși de porumb (pălării, poșete, papuci etc.). În satul M., menționat documentar în 1333, se află o biserică în stil gotic (sec. 14-15). Conac (sec. 19), în satul Betești.

bertită sf [At: POMPILIU, B. 1004 / V: bet- / Pl: ~țe / E: bartă + -iță] (Trs; Ban) 1-2 (Șhp) Bartă (mică). 3 (La sate) Panglică împletită din paie care se pune la pălărie sau cu care se încing fetele peste brâu.

bártă s.f. (reg.) 1 Podoabă în formă de cunună, împodobită cu flori sau cu mărgele. 2 Panglică împletită din paie, care se pune pe pălărie sau cu care se încing fetele peste brîu. 3 Panglică împodobită purtată de fete în ziua nunții, peste cununa de flori. • pl. -e. /<germ. Borten.

streașină sf [At: GCR I, 172/29 / V: stra~, streș~, (îvr) staș~, steașână, sterș~, ~rașână, ~rășână, ~răș~, ~ajnă, ~șănă, ~șnă, ~eșănă, ~eșână, ~eșnă, ~eștină, ștreș~ / Pl: ~eșini, (rar) ~eașini, (pop) ~eșine / E: vsl *стрѣшина cf bg стрешина] 1 Prelungire a acoperișului unei costrucții peste marginea superioară a pereților exteriori, care apără fațada și fundațiile de ploaie și previne acumularea apei la baza zidurilor Si: jgheab, (îvr) scoc, (reg) plasă¹, polată, cetârnă. 2 (Pex) Jgheab de scurgere a apelor montat la marginea acoperișului caselor. 3 (Îe) A-și pune sau a(-și) duce mâna (sau palma) ~ la (sau pe, peste) ochi (ori frunte) sau deasupra ochilor sau (a se uita, a sta etc.) cu mâna ~ (la sau pe ochi, deasupra ochilor sau sprâncenelor) ori a-și face ~ la ochi cu palma A-și propti muchia palmei deasupra sprâncenelor ca o apărătoare împotriva soarelui sau pentru a vedea mai bine. 4 (Reg; îe) A-i curge (cuiva) ~eșinile A-i curge nasul. 5 (Pan) Nume dat părții de deasupra a unor construcții, a marginilor unor obiecte etc. care are rolul de a proteja de ploaie ori de razele soarelui sau care constituie extremitatea unor obiecte. 6 Acoperiș (de șindrilă, țiglă etc.) înclinat, cu care se acoperă unele grajduri sau părți de lemn. 7 Parte clădită mai înafară la un stog, la o șiră etc., pe care se scurge apa de ploaie. 8 (Reg) Acoperiș la șira sau stogul de paie. 9 (Reg; gmț) Bor (la pălărie). 10 (Reg; gmț) Cozoroc (la șapcă). 11 (Rar; urmat de determinări) Poală (de pădure). 12 (Rar; de obicei urmat de determinări) Poală (de munte). 13 (Pop) Marginea de jos a caierului (din care se trage firul). 14 (Reg; îf strașână) Prispă. 15 (Îvr) Cort (1). 16 (Înv) Etaj (al unei construcții).

talaș m. pl. paie groase (din care se fac pălării ordinare): pălării de papură și de talași. [Turc. TALAȘ, pilitură].

florentin, ~ă [At: DEMETRIUS, A. 132 / Pl: ~i, ~e / E: fr florentin] 1-2 Smf Persoană care locuiește în Florența sau este originară de acolo. 3-4 a Referitor la Florența sau la florentini. 5 a Din Florența. 6 a (Îs) Stil ~ Stil arhitectonic rezultat din combinarea stilului antic cu stilul bizantin și cel roman. 7-8 sf, a (Șîs pălărie ~ă) Pălărie de damă (din împletitură de pai) cu boruri largi, împodobită cu flori.

talaș sm [At: DDRF / V: (reg) ~aj / E: tc talaș] (Csc) 1 (Reg) Așchii subțiri și răsucite rezultate în urma prelucrării lemnului. 2 (Mun) Paie groase din care se confecționează pălării. 3 (Reg) Totalitatea sculelor folosite de cizmari, dulgheri etc.

PĂLĂRIE, pălării, s. f. 1. Acoperămînt pentru cap, format dintr-o calotă de pîslă (paie, pînză etc.) și din boruri. Cu pălăria trîntită pe-o ureche, trec fluierînd un cîntec. BENIUC, V. 60. Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. Mîndră pălărie cu flori, cu cordele și cu mărgele rupte de la gîturile fetelor. EMINESCU, N. 5. ◊ Expr. (Familiar) A lovi (sau a plesni) pe cineva în pălărie = a atinge pe cineva cu o vorbă înțepătoare. Dar știi că m-ai plesnit în pălărie, măi Chirică? Al dracului băiet! CREANGĂ, P. 150. 2. Partea superioară, în formă de pălărie (1), a unei ciuperci. ♦ Căpăcel de metal care îmbracă mașina unei lămpi cu petrol și prin care se scoate fitilul. O lampă cuprinde:.. mașina cu pălărie... fitilul și gazul. PAMFILE, I. C. 59. 3. (Geol.; în expr.) Pălărie de fier = zonă superficială oxidată a unui zăcămînt metalifer.

ȘART¹ interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o lovitură cu palma. N-apuc să răspuns, domnule, și șart! pari! trosc! pleosc! patru palme: îmi turtește pălăria și mi-o aruncă cît colo. CARAGIALE, T. II 112. Se scoală împăratul necăjit foc și șart! o palmă lui Prîslea de a răsunat tot palatul. id. O. III 104.

perete sm [At: CORESI, EV. 118 / V: (îvp) păr~, (reg) par~, păreț (Pl: și sn, părețuri) / Pl: ~eți / E: ml paries, -tis] 1 Element de construcție făcut din diferite materiale, care limitează, separă sau izolează încăperile unei clădiri între ele și de exterior și care susține planșeurile, etajele, acoperișul Si: zid. 2 (Îla) De ~ Care este conceput pentru a fi fixat pe un perete (1). 3-4 (Îljv) ~ în ~ (Care este construit, care se află) cu unul din pereți comun sau lipit cu cel al încăperii vecine. 5-6 (Pex; îal) (Care se află cu locuința, cu sediul etc.) în imediata vecinătate a cuiva. 7 (Îlav) Sub ~ Foarte aproape de casă. 8 (Îal) Lângă casă. 9 (Îe) A da (sau a deschide, a lăsa, a izbi, a trânti) ușa (sau poarta, fereastra etc.) de (sau la) ~ A deschide larg. 10 (Îae) A deschide la maximum. 11 (Îae) A trânti ușa sau poarta, fereastra cu putere. 12 (Îe) A se da (sau a se izbi, a se bate) cu capul de ~eți (sau de toți ~eții) A fi desperat, deznădăjduit. 13 (Îae) A regreta foarte mult o greșeală făcută. 14 (Rar; îe) A bate cu buretele piron în ~ A face ceva nepotrivit și fără efect. 15-16 (Îe) A supune, a înșira, a îndruga etc. cai verzi pe ~eți A spune (fantezii fără rost sau) minciuni. 17 (Reg; îe) A avea doi ~eți A avea o gospodărie bine închegată. 18 (Îe) A ridica (sau a face) patru ~eți A-și face o casă sau un adăpost. 19 (Îe) A vorbi cu ~eții (sau ~eților) sau a spune la ~eți A nu avea cu cine să vorbească. 20 (Îae) A fi cu totul singur. 21 (Îae) A-i vorbi cuiva în zadar, fară nici un efect. 22 (Rar; îe) (A avea) casă în doi ~eți sau a-i fi casa în trei ~eți și ușa prin pod Se zice despre căsnicie nereușită. 23 (Mtp; îlav) De (pe) când scria musca pe ~ De demult. 24 (Spc; pop) Catapeteasmă. 25 (Pex; pop) Gard în jurul clăii de fân sau al șirei de grâu. 26 Masiv pietros care se înalță aproape vertical. 27 (Pan) Fiecare din părțile laterale care limitează de exterior un recipient sau un obiect care seamănă cu un recipient. 28 (Pan) Fiecare din părțile care împarte interiorul unui recipient în mai multe compartimente. 29 (Olt; Trs) Margine de lemn a sitei Si: (reg) văcălie, veșcă. 30 (Reg; lpl; îf păreți) Carâmbi la cizmă. 31 (Pop) Bor la pălărie. 32 (Tip) Parte a mașinii de tipărit la care sunt prinse vergelele care scot din mașină coli cu textul tipărit. 33 (Reg) Copertă de carte.

BETIȚĂ (pl. -țe) sf. 1 dim. BATĂ: rochia largă, creață, cu... cîteva betițe negre de catifea (VOR.) ¶ 2 Trans. Șuviță mică împletită din paie pe care o pun copiii pe pălărie.

bartă sf [At: DA ms / V: beartă, boartă, bortă, poartă / Pl: barte / E: ger Borten] 1 (Trs; Ban) Podoabă în formă de cunună, împodobită cu flori sau cu mărgele. 2 Panglică împletită din paie, care, pe la sate, se pune pe pălărie sau cu care se încing fetele peste brâu. 3 (Trs; îf bortă și boartă) Frunza de pe pălărie. 4 (Îs; șîf bortă) – de mireasă Panglică împodobită pe care o purtau, altădată, fetele în ziua nunții, peste cununa de flori. 5 (Îs; șîf boartă) – de flori Cunună de flori pe care și-o pun fetele în păr. 6 (Prin apropiere de cuvântul bată) Tivitura de sus a izmenelor (sau a rochiei), prin care trec brăcinarul, baiera etc. Si: betelie, bantă, bată.

vinecior, ~oară [At: TDRG / V: (reg) vânăc~, ~ețioară sf, ~nic~ / Pl: ~i / E: vânăt + -ior] 1-2 a (Pop; șhp) (Cam) vânăt (1). 3 a (Pop) Care este vânăt-deschis. 4 a (Pop; d. păsări) Care are penele cenușii-albăstrii, cu reflexe violete. 5 a (Pop; d. animale) Care are părul sur, cu reflexe violete. 6 sf (Șîc ~-sălbatică) Plantă din familia compozitelor, cu tulpina ramificată, cu frunzele ovale, cu florile albastre, rar roșii sau albe, grupate în capitule solitare în vârful ramurilor, care se folosesc în farmacie și în medicina populară Si: albăstrea, albăstrică, albăstriță, vinețea, (reg) ghioc, zlăvoc, floarea-grâului, floarea-paiului (Centaurea cyanus). 7 sf (Reg) Ciupercă comestibilă, cu pălăria de culoare vânătă, aurie sau portocalie, care conține un suc lăptos și dulce (Lactarius volenus). 8 sf (Reg) Pasăre cu penele de culoare vânătă-cenușie (Anthus rufogularis).

CLOP, clopuri, s. n. (Transilv., Ban.) Pălărie. Nu-s pui de domn, nu țin să par deștept. Pe oameni îi privesc în față drept. Ci-n fața oricui clopul nu-mi ridic. Părinții mei dau țării bob din spic. BENIUC, V. 91. Colo-n dealul de Feleac, Da sta Gruie supărat, Cu clopul pe ochi lăsat. BIBICESCU, P. P. 289.

RĂSFRÎNT, -Ă, răsfrînți, -te, adj. Îndoit, întors în afară. Apăru un flăcău blond, cu cămașă albă răsfrîntă peste gulerul hainei. VORNIC, P. 59. Mi se părea că Bistrița curgea pe subt marginea răsfrîntă a pălăriei mele. HOGAȘ, M. N. 62. [Ea avea] ochi negri, aprinși de ciudă și umbriți de niște gene lungi și răsfrînte. DELAVRANCEA, S. 109. ◊ Fig. Fire răsfrîntă înăuntru, timidă, melancolică. D. ZAMFIRESCU, R. 210.

PĂLĂRIE ~i f. 1) Acoperământ pentru cap, format dintr-o calotă cu boruri. ~ de paie. ◊ A pocni (sau a plesni) (pe cineva) drept în ~ a-i atinge punctul vulnerabil. 2) Parte componentă a unor obiecte sau a unor plante care are forma unui astfel de acoperământ (aflat pe un suport). ~a ciupercii. ◊ ~a-șarpelui ciupercă foarte otrăvitoare, având partea superioară roșie cu pete albe; muscariță. ~ de fier porțiune oxidată, aflată la suprafața unui zăcământ de metal. [G.-D. pălăriei] /Orig. nec.

împletésc v. tr. (vsl. plesti-pleton, pletati, sîrb. plesti, a împleti. V. pleată). Fac (cu ață, cu sfoară orĭ cu alt-ceva) ochĭurĭ care formează un fel de țesătură compus din fire întortocheate și servindu-mă la această lucrare de igliță, acușor saŭ andrele saŭ și de mîna liberă cînd întrebuințez ramurĭ în loc de fire: a împleti păru din cap, cĭorapĭ, dantelă, o plasă de prins pește, un coș, o pălărie de paĭe ș. a. – Și pletesc (P. P.) – În ultimu timp s’a introdus barbarizmu croșetez și tricotez (d. fr. crochet, acușor, și tricoter, a împleti).

PĂLĂRIE, pălării, s. f. 1. Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr-o calotă de pâslă, de paie, de pânză etc. (cu boruri). ◊ Expr. (Fam.) A lovi (sau a plezni) (pe cineva) în pălărie = a spune cuiva o vorbă înțepătoare, a da cuiva o veste neașteptată și neplăcută. 2. P. anal. Partea superioară, în formă de pălărie (1), a unor ciuperci. ♦ Discul fiorii-soarelui, în care sunt înfipte semințele. ♦ Abajur. ♦ Căpăcel de metal de la o lampă cu petrol, cu o deschizătură prin care iese fitilul. 3. Compus: (Bot.) pălăria-șarpelui = ciupercă otrăvitoare cu pălăria (2) roșie cu pete albe (Amanita muscaria): pălăria-cucului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori roșii-brune sau violet-închis, folosită ca plantă medicinală (Geranium phaneum). 4. (Geol.; în sintagma) Pălărie de fier = zonă superficială oxidată a unui zăcământ metalifer. – Et. nec.

PĂLĂRIE, pălării, s. f. 1. Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr-o calotă de pâslă, de paie, de pânză etc. (cu boruri). ◊ Expr. (Fam.) A lovi (sau a plezni) (pe cineva) în pălărie = a spune cuiva o vorbă înțepătoare, a da cuiva o veste neașteptată și neplăcută. 2. P. anal. Partea superioară, în formă de pălărie (1), a unor ciuperci. ♦ Discul florii-soarelui, în care sunt înfipte semințele. ♦ Abajur. ♦ Căpăcel de metal de la o lampă cu petrol, cu o deschizătură prin care iese fitilul. 3. Compus: (Bot.) pălăria-șarpelui = ciupercă otrăvitoare cu pălăria (2) roșie cu pete albe (Amanita muscaria); pălăria-cucului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori roșii-brune sau violet-închis, folosită ca plantă medicinală (Geranium phaneum). 4. (Geol.; în sintagma) Pălărie de fier = zonă superficială oxidată a unui zăcământ metalifer. – Et. nec.

DRĂGĂLAȘ, -Ă, drăgălași, -e, adj. Drăguț, plăcut, frumușel, grațios, gingaș. Cucoanele dinăuntru aveau rochiile, pălăriile și chipurile cele mai drăgălașe. PAS, Z. I 239. Dar această gură ironică... i se păru lui Manolaș, de data aceasta, nespus de drăgălașă. GALACTION, O. I 641. ◊ (Adverbial) Ea-l asculta pe copilaș Uimită și distrasă, Și, rușinos și drăgălaș, Mai nu vrea, mai se lasă. EMINESCU, O. I 175. Cîte flori sînt pe pămînt, Drăgălaș se roagă ele Și la soare și la stele. BELDICEANU, P. 106. ♦ (Rar; substantivat, m.) Iubit, drăguț, drag. Dar Manea cine-mi era?... Drăgălașul fetelor, Iubețul nevestelor. PĂSCULESCU, L. P. 250.

chélbe f. (d. chelbaș). Eczemă, bube care fac să cadă păru. Ce porțĭ, leleo, chelbea’n cap? Dacă-ĭ moda, ce să fac? (ironic la adresa celor ce poartă pălărie îld. broboadă). V. călina.

căciulă (-ci), s. f. – 1. Moț de pene la unele păsări. – 2. Obiect de pus pe cap, caracteristic țăranului, făcut din blană de miel sau de oaie, cu părul pe din afară. – 3. Pălărie. – 4. Prin sinecdocă, individ, cap. – 5. Partea cărnoasă a ciupercii. – 6. Capac metalic care protejează fitilul la lampa cu petrol. – 7. Accent circumflex. – 8. Acoperiș de paie deasupra stogurilor de fîn. – Mr., megl. cățiulă. Origine obscură, dar cu siguranță expresivă. Prezența unor cuvinte ca ciocîrlan „pasăre moțată”, ciocîrlău „bot”, pare a atesta contaminarea temei expresive cioc „plisc”, cu coc „obiect rotund”, și în același timp existența unei forme *ciocîrlă, cu r expresiv ca infix, cf. cocîrlă. Pentru forma simplă, fără r, care trebuia să fie *ciocilă sau *cioculă se poate avea în vedere o metateză căciulă, ca în gămălie < măgălie, ciocan › cocean, etc. Oricum, nu este probabilă o der. de la lat. Pușcariu, Lr., 179, îl consideră cuvînt autohton și Graur, BL, V, 92, afirmă că nu poate proveni din lat. Explicațiile care s-au încercat pînă acum nu sunt suficiente (o prezentare deja învechită în Jb., XV, 108). Este puțin probabilă der. din alb. indicată de Cihac, II, 715 (cf. Meyer 190; Treimer, ZRPh., XXXVIII, 392; Rosetti, II, 112); contrariul pare mai sigur. Philippide, II, 702, indică numai că termenul este „obscur”, în timp ce Pușcariu, Lat. ti, 53, pleca de la un lat. *cat- cu suf. -cula. Pentru Berneker 466 și Sandfeld 94, este cuvînt balcanic de origine incertă. Pascu, Suf., 248, sugerează un lat. *catteula, de la *cattea „pisică”, pe cît de artificios pe atît de improbabil. În sfîrșit, Vasmer, Jagič-Festschrift, Berlin 1908, 273, explică sb. košulja prin lat. casula; ipoteză dificilă, îmbunătățită în parte de Scriban, Arhiva, XXVIII, 238 (urmat de Pascu, I, 60 și REW 1752), care sugerează lat. casĭbŭla, var. de la casŭbŭla. Plecînd de la același etimon, Popa-Lisseanu, Limba romînă în izvoarele istorice medievale, Bucarest, 1940, 25, a propus gr. ϰασοῦλα, pe care Giuglea, Dacor., X, 111, datorită unor dificultăți fonetice, îl transformă într-un lat. *caciubla sau *caciulla, extrem de improbabil. Der. căciular, s. m. (persoană care face căciuli; poreclă a soldaților infanteriști, în războiul din 1877); căciulat, adj. (cu căciulă; moțat); căciulată, adj. (oaie cu multă lînă pe cap); căciuleală, s. f. (adulare, umilință); căciuli, vb. (a aduna, a se umili); căciulie, s. f. (moț de pene; mîner; bulb de usturoi sau de ceapă). Probabil provin din rom. alb. këculj(ë) „moț”, këculjer „ciocîrlan”, këculoń „a avea urechile căzute”, ngr. ϰατσοῦλα „bonetă” (care ar putea deriva și de la lat. casula, cf. Meyer, Neugr. St., IV, 29), ϰατσοῦλι „creasta cocoșului”, ϰατσουλιέρι „ciocîrlan”; bg. kačula „bonetă; moț”, kačulat „moțat”, kačulka „bonetă”, kačuljă se „a-și pune pe cap” (cf. Candrea, Elemente, 402; Romansky 108; Capidan, Raporturile, 202); mag. kacsul(y)a „pălărie”; kacsulia „capră albă cu capul negru” (cf. căcior).

AȘEZA, așez, vb. I. I. 1. Refl. (Mai ales despre ființe, în special despre oameni, în opoziție cu a sta în picioare; uneori determinat prin «jos») A se pune (pe un scaun, pe o bancă etc.) pentru a ședea. Au mîngîiat ochii sprîncenați ai cățelandrului și s-au așezat pe laiță. SADOVEANU, N. F. 39. S-așază fata aproape de fîntînă Pe-o lespede de marmor. COȘBUC, P. I 52. Tăcere, băieți, st!... așezați-vă la locurile voastre. CONTEMPORANUL, IV 1. Așezat la gura sobei noaptea, pe cînd viscolește, Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pîlpîiește. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ Expr. A se așeza la masă = a lua loc la masă (pentru a mînca). Așezați-vă la masă, că nu vă mușcă și nici nu cer parale! REBREANU, R. I 193. El se așază la masă, hotărît mai mult să fac-o poezie decît să-și descarce o anumită emoție. VLAHUȚĂ, O. AL. I 107. Și s-așază toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. EMINESCU, O. I 85. ◊ Tranz. A așezat copilul pe scaun. ♦ A se pune pe pămînt. Ei se așezară jos, la rădăcina zidului. ISPIRESCU, L. 243. Și mergeau, nu prea mergeau, Că deodată se opreau Și pe iarbă s-așezau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ◊ Expr. A se așeza în pat = a se culca. Maică-sa... s-au așezat în pat și începu a geme și a se văiera. SBIERA, P. 28. ♦ A poposi. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre păsări sau insecte zburătoare) A se lăsa din zbor pe ceva (spre a se odihni). Un roi de albine se învîrteau în zbor deasupra capului său și umblau bezmetice de colo pînă colo, neavînd loc unde să se așeze. CREANGĂ, P. 238. ◊ (Poetic) Un luceafăr se așază pe fruntea ei. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Despre brumă și alte precipitații atmosferice) A se depune într-un strat mai mult sau mai puțin dens, acoperind obiectele pe care se lasă. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ♦ (Despre substanțe care sînt în suspensie în lichide; adesea determinat prin «la fund») A se lăsa în jos, a se depune. Cînd se limpezește vinul, drojdia se așază la fund. ◊ (Despre lichide în fermentație) A se limpezi. Vinul nou se toarnă în butoaie numai după ce s-a așezat. 2. Refl. Fig. (Rar) A se potoli, a se liniști, a se astîmpăra. Vremea s-a așezat. ▭ Acum vuietul contenește, – biruitoare, apa se așază între maluri potolită, netedă ca o oglindă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. 3. Refl. Fig. (Despre fenomene sau acțiuni de lungă durată) A se produce, a porni cu tot dinadinsul, cu stăruință. Nu se așază ploaie adevărată pînă la înserat. SADOVEANU, N. F. 124. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» și indicînd acțiunea în discuție) Într-o noapte... mă așezasem pe somn, cînd numai ce aud ciocănind la ușă. GHICA, S. 3. Fă-mi vreo cincizeci cositori... [căci] trifoiul s-a lățit ș-am nițel fin de cosit. El degrab’că-i aducea... Și pe coasă s-așeza. ȘEZ. 11 76. ◊ Expr. A se așeza la lucru = a începe lucrul, a se apuca de treabă, a se pune pe lucru. 4. Refl. A se stabili (cu locuința) într-o localitate, a se instala într-un loc, a se statornici. Am venit să m-așez aici, la București. CARAGIALE, O. III 31. Boierașul... s-au așezat cu totul în curțile ei. SBIERA, P. 51. M-am așezat în gazdă la Pavăl Ciubotarul. CREANGĂ, A. 81. [Orașele în care] a descălecat și s-a așezat fiecare după plac și voie au un nu știu ce care place ochiului. NEGRUZZI, S. I 321. ◊ Fig. Alte rosturi se așază, alte legi stăpînesc. DEȘLIU, G. 54. Pacea se așază în țară. ARHIVA R. I 117. ◊ Tranz. După ce ne-a așezat bunicul în gazdă... la una Irinuca, apoi ne-a dus pe la profesori. CREANGĂ, A. 25. 5. Tranz. A procura cuiva o situație bună, a-l face om cu rostul lui, a căpătui. Ioana a crescut copiii și i-a așezat pe toți bine. REBREANU, R. I 150. A izbutit să-l permute aici... ca să-l poată însura și așeza. CARAGIALE, O. I 309. ◊ A instala (pe cineva) într-o funcție, într-un post; (învechit, cu determinarea «în scaun», «în domnie») A întrona. ◊ (Transilv.) A distruge, a duce la pieire, a da gata. Spusu-ți-am, Vilene, spus, Mîndrele capul ți-au pus; Spusu-ți-am, Vilene, ție, Mîndrele te-or pune bine; Spusu-ți-am, Vilene-așa: Mîndrele te-or așeza. BIBICESCU, P. P. 357. II. Tranz. (Cu privire la lucruri sau la evenimente) 1. (Însoțit uneori de un complement de mod) A potrivi cum trebuie. Mama Anghelina așezase lampa în fereastra bucătăriei. SADOVEANU, N. F. 21. Nouă piei de bivol, să le cătrănești și să le așezi bine pe mine. ISPIRESCU, L. 27. Taie un sulhari de fag... îl așază cum trebuie, pune roata la loc, înhamă iepele, iese încet-încet la drum. CREANGĂ, P. 135. ◊ (Întărit prin «la loc») Așază pielea la loc, pune el ce pune la rană și pe loc se tămăduiește. CREANGĂ, P. 177. ◊ Fig. Unde e cuconu Ioniță, cel care așeza vorba în sfat...? HOGAȘ, DR. II 110. ♦ (Mai ales în basme) A face, a dura. Împăratul îi ieși... înainte... așeză îndată un pod de aramă, se făcu un lup și se ascunse sub pod. ISPIRESCU, L. 13. 2. (Rar, cu privire la un fapt istoric) A pune, a arăta, a înfățișa (într-o anumită lumină). Datoria noastră au fost să așezăm bătălia de la Războieni în tot adevărul. ARHIVA R. I 120. 3. (Învechit și popular; urmat de o propoziție completivă directă) A dispune, a decreta, a hotărî (ca autoritate). A dat mănăstirii patru mori în Dridih (Dridu pe Ialomița) așezînd care sate au să le păzească și să le dreagă. ODOBESCU, S. I 398. ♦ (în orînduirea capitalistă și precapitalistă, cu privire la dări, impozite etc.) A institui, a statornici, a fixa. Pentru plata lefilor ostașilor... se așezase dajdie, subt numire de fumărit, ca toată casa de țăran să plătească... 80 aspri. BĂLCESCU, O. I 121. Dăjdiile erau așezate pe toți deopotrivă. BĂLCESCU, O. II 15. ♦ (Complementul indică un eveniment viilor) A stabili, a fixa. Au așezat nunta pe cutare zi. SBIERA, P. 98. III. (Predomină ideea organizării, orînduirii) 1. Tranz. A pune într-o anumită ordine, a rîndui, a aranja. Trecu în grădinița din față. Acolo, prin straturile bogate, erau așezate oale cu flori. SADOVEANU, O. IV 222. Una-i anina flori în pălărie, alta-i așeza priminelile și merindele în desage. VLAHUȚĂ, O. AL. I 8. Lupul... așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești, de ți se părea că rîd. CREANGĂ, P. 25. Maica așază gătejele; moș Nichifor scapără și îndată ațîță amîndoi focul. CREANGĂ, P. 130. Ce faci tu acolo de azi-dimineață, ca un lăstun? – Așez fînu în podu șurii. ALECSANDRI, T. 895 ◊ Absol. Se mișca... prin cameră, dereticînd și așezînd. Deretica smuncind și așeza trîntind. SADOVEANU, N. F. 5. ◊ Refl. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. ◊ Fig. Tot mai larg peste țară înfloresc bucuriile, Tot mai trainic s-așază în istorie filele. DEȘLIU, G. 45. ♦ A aranja într-un scop anumit, a pregăti. Punea la cale tot pentru drum... poruncea și așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Fig. A aduna, a strînge la un loc. Badiu meu tînăr diac Șade la masă scriind Și din inimă oftînd...: Mai așază-mi gîndurile, Să-mi isprăvesc rîndurile! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. 2. Intranz. (Popular) A pune la cale, a proiecta, a plănui (o căsătorie sau o logodnă). Noi ce umblăm, ce căutăm, Seama-n grabă nu ne dăm. Că tînărul nostru-mpărat Pe aici a mai umblat Și cu cei bătrîni au așezat. SEVASTOS, N. 114.

clop, clopuri, s.n. 1. Pălărie. 2. Cupă, olană, țiglă pe coama casei. 3. Claie de fân: „Unii aveau numai clop; se făcea în spatele șurii sau la capăt de casă; era acoperit cu jupi de paie” (AER, 2010: 163). ■ (onom.) Clop de Câne, nume de ocară, poreclă: „De când beau la Clop de Câne, / N-am nemica lângă mine” (Bârlea, 1924, II: 168). – Din magh. kalap „pălărie” (Scriban, DLRM, DEX, MDA).

clop, clopuri, s.n. – 1. Pălărie: „Bine-mi place de mândru / Cum își poartă clopuțu; / Și-l poartă un ptic plecat / La tătă lume li-i drag” (Memoria, 2001: 101). 2. Cupă, olană, țiglă pe coama casei (ALRRM, 1971: 276; Vadu Izei). 3. Claie de fân: „Unii aveau numai clop; se făcea în spatele șurii sau la capăt de casă; era acoperit cu jupi de paie” (AER, 2010: 163; Cicârlău). ♦ (onom.) Clop de câne, nume de ocară, poreclă: „De când beau la clop-de-câne, / N-am nemica lângă mine” (Bârlea, 1924, II: 168). – Din magh. kalap „pălărie” (DA, Galdi, cf. DER; Scriban, DLRM, DEX, MDA).

PIEPT, (1, 2, 5) piepturi, s. n., și (4) piepți, s. m. 1. (În opoziție cu spate) Partea superioară a trunchiului (de la gît pînă la abdomen, în care se află plămînii, inima) la om și la animale; torace. Nici nu știu cum ridic pușca; inima-mi bate iute în pieptul înfierbîntat. SADOVEANU, O. VII 333. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. Furca pieptului v. furcă. Coșul pieptului = cutia toracică. Suflă în tăciune pînă îi plesnește coșul pieptului. C. PETRESCU, Î. II 3. I se trezise iar, în coșul pieptului, dihonia aceea jucăușă, care îl scăpase de multe năcazuri, dar îi făcuse și mult amar. POPA, V. 102. ◊ Loc. adv. În piept = pieptiș. Cu capul în piept = cu capul în jos, cu capul aplecat (de rușine, de tristețe etc.). Ilie își puse pălăria în cap, se sculă oftînd și porni, cu capu-n piept, cu scripca subsuoară. SADOVEANU, P. 55. Îi netează mîndra coamă Și plîngînd îi pune șaua. S-avîntă pe el și pleacă, Păru-n vînturi, capu-n piept, Nu se uită înainte-i, Nu privește îndărăpt. EMINESCU, O. I 66. Cu pieptul gol = cu îmbrăcămintea desfăcută la piept; descheiat la piept. Cu pieptul deschis = fără sfială, fără teamă, plin de curaj. Cum ajunge în tîrg, se duce cu pieptul deschis drept la palatul împăratului. CREANGĂ, P. 80. (În legătură cu lupte, încăierări etc.) Piept la (sau, rar, în) piept = corp la corp; la baionetă. Dorobanții care luptau piept la piept se traseră iute la capătul șanțului și de pe parapet porniră cîteva pîrîituri de salve. SADOVEANU, O. VI 74. Lupta era mai de aproape, mai piept la piept. GANE, N. II 109. Piept în piept!... cîmpul răsună, Toți de tot dau împreună. Toți la luptă-s încleștați. ALECSANDRI, P. I 37. Piept lîngă piept = unul lîngă altul, strîns apropiați. Caii veneau la pas, cu părul strălucitor, piepturi lîngă piepturi și stufăriș de picioare fine, pădure de gîturi încordate, DUMITRIU, N. 113. ◊ Expr. A strînge la piept (pe cineva) = a-l îmbrățișa. Mă strîngi la piept, și-atîta ce-i? COȘBUC, P. I 68. Vină, dragă, pîn’ te-aștept. Să te strîng la piept. ALECSANDRI, T. I 78. A pune mîinile pe piept = a muri. De-oi pune eu mîinile pe piept are să rămîie căruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște. CREANGĂ, P. 118. A da piept cu cineva (sau cu ceva) = a se împotrivi cuiva; a înfrunta pe cineva; a se lupta cu cineva. El va sta să dea piept cu tîlharii pînă se va întoarce ea. ISPIRESCU, L. 134. Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de Semilună. EMINESCU, O. I 146. A da piept în piept cu cineva = a se întîlni pe neașteptate cu cineva, a da față în față, a da nas în nas. A se lovi în piept cu cineva = a se lupta. Se duce să avînte armata cea crăiască Și cu romînii aprigi în piept să se lovească. ALECSANDRI, P. III 223. A se bate (cu pumnii) în piept v. bate. A pune (cuiva) mîna în piept v. mînă. A lua (pe cineva) de piept = a înșfăca pe cineva de partea din față a hainei pentru a-i cere socoteală de ceva sau spre a-l lua la bătaie. A se lua (a se apuca sau a se prinde) de piept cu cineva = a se împotrivi (cuiva); a se lupta, a se lua la bătaie cu cineva. Hai, suiți, că m-apuc cu voi de piept. SADOVEANU, la TDRG. Al meu e! pentru calul meu Mă prind de piept cu dumnezeu. COȘBUC, P. I 113. A lua (ceva) în piept = a înfrunta ceva, a lupta pentru a cuceri sau pentru a învinge ceva. Și sînt animale trupeșe, bine hrănite, care ar putea să ia în piept dealul Văcăreștilor ori dealul Filaretului. PAS, L. I 83. A ține piept (cuiva) = a se împotrivi cuiva, a-l înfrunta, a nu se da bătut, a nu se lăsa. În discuțiile lor, studenta ținea piept cu încăpățînare și eroism. C. PETRESCU, Î. I 21. Se îndreptau, încet-încet, înspre casa lui moș Gheorghe... ascultînd și ei cum moș Gheorghe ținea piept prefectului. BUJOR, S. 166. A face piept bărbătesc = a fi curajos, a da dovadă de bărbăție. Nu plînge, îmi zise, n-ai grijă, romîne, Fă piept bărbătesc. ALECSANDRI, P. A. 50. A se pune cu pieptul (pentru ceva sau cineva) sau a apăra cu pieptul (ceva sau pe cineva) = a apăra din toate puterile, a apăra cu viața. Răzășii din ziua de astăzi au fost cele mai mari familii în vremea veche. Ei au apărat țara și au scăpat-o cu pieptul lor din mîna dușmanilor. ALECSANDRI, T. I 165. ♦ Carne de pe această parte a corpului animalelor, folosită ca mîncare. Piept de pasăre. 2. (Prin restricție) Organ din cavitatea toracică, în special inima și plămînii. Acum cu sfială m-apropii De banca pe care ai stat Și pieptul începe să-mi bată. TOPÎRCEANU, B. 81. Se aude un pas... fruntea-i roșește, îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. Și cum întinde brațul drept Mai viu îi bate pieptul. COȘBUC, P. I 68. Boală de piept = tuberculoză pulmonară. ◊ Expr. A-și sparge pieptul (strigînd, vorbind etc.) = a striga din răsputeri, a zbiera, a osteni (strigînd, vorbind etc.); a-și rupe pieptul, v. rupe. ♦ Suflet, inimă (ca sediu al sentimentelor). Și n-aș fi crezut, vreodată, să mai aibă pieptul meu Loc de vreo simțire nouă fiind plin de dorul tău. DAVILA, V. V. 86. Mult e mult de cînd te-aștept, Să-mi alin dorul din piept. ALECSANDRI, P. II 91. Ochișorii-și închidea Și pînă ce-i închidea, La soru-sa-i îndrepta Și lacrimi din ei vărsa Și din piept amar ofta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 494. ◊ (Poetic) Oltul tot la piept ne are Și-i al nostru și ne știe Și nu bate cu mînie. COȘBUC, P. II 108. 3. (Numai la sg.) Sîn, țîțe. Pieptul plin cu mîna-l ține, Strîns îl ține, Că-i piept tînăr și mereu Ar sălta, și-n salt e greu. COȘBUC, P. I 117. De mila copilului care nu mai găsea lapte la pieptul ei, de dorul bărbatului pe care îl căuta... porni așa cum putu. ISPIRESCU, L. 59. 4. (Mai ales la pl.) Parte a cămășii sau a unei haine, care acoperă pieptul. Gemu și-l luă pe Cilibia de piepții mantalei cenușii cu nasturi auriți. DUMITRIU, N. 110. De-abia atunci văzu că pieptul și poalele cămășii erau pătate de sînge. REBREANU, I. 46. Fata frumoasă... își apăsă piepții rochiei și oftînd începu să spuie. VISSARION, B. 167. 5. (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Coastă de deal, de munte; pripor, povîrniș. Pieptul dealului se domolise... și un platou puternic, pe care se legăna în valuri fînul, creștea frumos, sub norii albi, de iunie. GALACTION, O. I 38. Într-o zi o luă razna, p-un piept de mușcel, fără să știe încotro. DELAVRANCEA, S. 27. Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare. EMINESCU, O. IV 130. ♦ (Învechit) Limbă de uscat care înaintează în apă; cap, promontoriu. În drumul său, ajunse pe un piept de pămînt ce se întinde în mare. ISPIRESCU, U. 76.

pălărie sf [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 69/14 / Pl: ~ii / E: it cappelleria] 1 Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr-o calotă cu boruri de forme variate și confecționat din fetru, catifea, pai, piele, fibre sintetice etc. 2 (Fam; îe) A lovi (sau a pocni, a plesni) pe cineva în ~ sau a-i turti (cuiva) ~ia A nimeri punctul slab al cuiva. 3 (Îae) A atinge pe cineva cu o vorbă ofensatoare. 4 (Îal) A da cuiva o veste neașteptată. 5 (Reg; îe) A azvârli cu ~ia după lună A acționa necugetat. 6 (D. femei; îe) A purta ~ia A fi mai mare în casă, a porunci. 7 (Reg; îe) A umbla cu flori la ~ A nu-i păsa de nimic, a umbla fără nici o grijă. 8 (Reg; îe) A avea casa sub ~ A fi foarte sărac. 9 (Bot; Mol; îc) ~ia-șarpelui Bureți pestriți (Amanita muscaria). 10 (Îae) Burete șerpesc (Lepiota procera). 11 (Îae) Ciupercă veninoasă cu partea superioară neagră și cu piciorul alb, cu miros urât, care crește în locurile umbroase din păduri și livezi (Coprinus picaceus). 12 (Îc) ~ia-cucului Plantă erbacee din familia geraniceelor, cu tulpina ramificată în partea superioară, cu frunze palmat-lobate și cu flori roșii-brune sau violete închis, folosită ca plantă medicinală Si: (reg) andrișea, pliscariță, priboi, sovârf (Geranium phaeum). 13 (Îc) ~ia-cioarei Burete necomestibil nedefinit mai îndeaproape. 14 (Pan) Parte superioară, în formă de pălărie (1), a unei ciuperci. 15 (Pan) Disc al florii-soarelui, în care sunt înfipte semințele. 16 (Pan) Abajur. 17 (Pan) Căpăcel de metal de la o lampă cu petrol, prin care se scoate fitilul Si: (reg) plească. 18 (Glg; îs) ~ de fier Parte superficială din zona de oxidație a zăcămintelor metalifere, bogată în limonit, minerale silicoase, diverși oxizi și hidroxizi, săruri greu solubile ale unor metale. 19 (Reg) Roată dințată făcută din fontă, care învârtește, la mașina de secerat, altă roată, numită pepenoaică. 20 (Reg) Dâmb acoperit cu copaci, mai ales cu goruni. 21 (Trs) Oaie cu capul negru.

RECIPROC, -Ă, reciproci, -e, adj. (Despre acțiuni, fenomene etc.) Care acționează unul asupra celuilalt, care se influențează unul pe altul, care vine din amîndouă părțile. A urmat o serie de invitații reciproce. CAMIL PETRESCU, U. N. 95. Fu o dorință reciprocă de a se cunoaște mai de aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 153. Asemenea am luat oarecari îndatoriri reciproce. BĂLCESCU, la GHICA, A. 434. ◊ (Adverbial) S-ar părea că, dîndu-și fiecare seama de ceea ce le e esențialul vieții, încearcă să se influențeze reciproc. BOGZA, C. O. 136. Din mers, se confruntau cu priviri aparent nepăsătoare, cercetîndu-și reciproc modelul pălăriilor. C. PETRESCU, C. V. 56. ◊ Casă de ajutor reciproc v. casă. (Logică) Propoziții sau judecăți reciproce = propoziții sau judecăți în care subiectul uneia poate deveni predicatul celeilalte și invers. (Gram.) Reflexiv reciproc = specie de reflexiv care arată că acțiunea este făcută în același timp de două sau mai multe subiecte, fiecare dintre ele suferind, în general, efectele acțiunii făcute de celelalte. Figură reciprocă = figură cu ajutorul căreia se determină forțele care acționează în barele unei grinzi cu zăbrele. Ecuație reciprocă = ecuație, cu o singură necunoscută, ale cărei rădăcini sînt două cîte două, una reciprocă celeilalte. Teoremă reciprocă (și substantivat, f.) = teoremă ale cărei premise sînt concluziile altei teoreme și invers. Numere reciproce = numere care, înmulțite unul cu celălalt, dau un produs egal cu unitatea.

legătură sf [At: PSALT. HUR. 93²/15 / Pl: ~ri / E: ml ligatura] 1 Mod de a uni două corpuri, prin care se limitează mobilitatea lor relativă și care permite transmiterea unor forțe sau a unor mișcări de la unul la celălalt Si: fixare, joncțiune, prindere. 2 (Spc) Legare a unei cărți Si: broșare, cartonare, copertare, (înv) compactare. 3 (Pex) Mod în care este legată o carte. 4 (Pex; ccr) Scoarțe și cotor în care este legată o carte. 5 Legare cu cercuri sau obezi de fier a unui obiect pentru a-l face mai rezistent. 6 (Pex) Mod în care este legat un obiect de fier pentru a-l face mai rezistent. 7 (Îla) Cu ~ Care este mai bine închegat. 8 (Pan) Consolidare a părților unor construcții prin diferiți lianți sau prin bucăți de lemn. 9 (Fig) Întărire. 10 (Țes) Mod de împletire, încrucișare, înlănțuire etc. a firelor de urzeală cu firele din bătătură la războiul de țesut, la împletit sau la tricotat. 11 (Îc) ~ pânză (sau ~ postav) Mod simplu de unire a firelor de urzeală cu cele din bătătură care constă în trecerea alternativă a firelor de urzeală peste și pe sub firul de bătătură. 12 (Înv; îla) În ~ În țesătură. 13 (Înv; îal) În stivă. 14 (Nav) Mod de a fixa, la bordul navelor, două parâme, două porțiuni ale aceleiași parâme sau doi scondri. 15 Cuplare a mai multor conductoare electrice, a mai multor acumulatoare, pile, generatoare electrice etc. 16 (Prc) Mod de fixare mecanică a unui conductor electric la izolatoarele-suport. 17 (Îs) ~ electrică Mod de reunire conductivă fixă și de durată a două elemente de circuit electric. 18 (Îas) Branșament electric. 19 (Îas) Mod de conectare a mai multor elemente de circuit cu scopul de a se realiza o anumită repartiție a curenților ori a tensiunilor electrice. 20 Unire a diferitelor particule care constituie o moleculă, un atom, un nucleu sau un alt sistem material cu proprietăți caracteristice. 21 (Pex) Consistență. 22 (Pex) Densitate. 23 (Îs) Forță de ~ Forță care unește între ele particulele constitutive ale unui sistem material. 24 (Îs) Energie de ~ Energie eliberată la formarea unui sistem material. 25 (Fiz; Chm) Unire a particulelor care constituie o moleculă, un atom, un nucleu etc. 26 (Fiz; Chm; pex) Mod în care se leagă între ei atomii sau moleculele. 27 (Îs) ~ fizică Interacțiune care se exercită între atomii elementelor sau moleculelor prin intermediul forțelor fizice slabe, de natură electrostatică. 28 (Fiz; îs) ~ ion-dipol Interacțiune care se stabilește în soluție între ionii unui compus chimic ionizabil și dipolii moleculelor solicitantului prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică având drept rezultat fenomenul de solvatare. 29 (Fiz; îs) ~ dipol-dipol Interacțiune care se realizează între moleculele polare prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică datorită atracției electrostatice dintre polii electrici opuși ai moleculelor. 30 (Fiz; îs) ~a Van der Waals Interacțiune care se stabilește între atomii gazelor rare sau între moleculele substanțelor solide, lichide și gazoase prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică și care explică posibilitatea lichefierii și solidificării lor. 31 (Chm; îs) ~ chimică Forță interatomică ce asigură legarea atomilor între ei în molecula unui compus chimic prin intermediul electronilor de valență și care conduce la formarea substanțelor chimice. 32 (Chm; spc) Simbol utilizat în formulele de constituție ale substanțelor pentru a arăta legăturile de valență dintre atomi. 33 (Chm; îs) ~ (sau punte) de hidrogen Legătură (31) de natură electrostatică inter- sau intramoleculară, proprie combinațiilor care conțin în moleculă atomii de hidrogen legați de atomii puternic electronegativi. 34 (Chm; îs) ~ ionică (sau heteropolară, electrovalentă, de electrovalență) Legătură (31) nedirijată, neorientată, care apare în combinațiile ionice și care constă în atracția electrostatică dintre ioni cu sarcini electrice de semn contrar, proveniți din atomi participanți la legătură (31), prin transfer, ce dă învelișuri electronice exterioare complete pentru ambii atomi Si: electrovalență. 35 (Chm; îs) ~ atomică (sau homeopolară, covalentă) Legătură (31) care se realizează prin intermediul unuia sau mai multor dubleți de electroni, prin punerea în comun a aceluiași număr de electroni de către fiecare dintre cei doi atomi participanți la legătură Si: covalență. 36 (Chm; îs) ~ covalentă nepolară Legătură (35) care se realizează între moleculele formate din atomi ce nu diferă prin electronegativitatea lor. 37 (Chm; îs) ~ covalentă polară Legătură (35) care se realizează între moleculele formate din atomi ce diferă prin electronegativitatea lor și în care dubletul electronic de legătură este deplasat spre atomul cel mai electronegativ, conferind moleculei o anumită polaritate. 38 (Chm; îs) ~ simplă Legătură (35) ce se realizează prin intermediul unui dublet de electroni de valență, între atomi din specii identice sau diferite. 39 (Chm; îs) ~ dublă Legătură (35) care se realizează prin cuplarea a două perechi de electroni de valență, între atomii de specii identice sau diferite a căror covalență este egală cu cel puțin doi. 40 (Chm; îs) ~ triplă Legătură (35) care se realizează prin cuplarea a trei perechi de electroni de valență, între atomi identici sau diferiți, a căror covalență este egală cu cel puțin trei. 41 (Chm; îs) ~ coordinativă (sau covalent coordinativă) Legătură (35) reprezentând o stare intermediară între legătura covalentă și legătura electrovalentă, care se realizează prin intermediul unui dublet de electroni proveniți numai de la unul dintre participanții la legătură (35). 42 (Chm; îs) ~ semipolară Legătură (35) în care dubletul electronic de legătură provine de la un singur atom. 43 (Chm; îs) ~ metalică Legătură (35) care se realizează între atomii unui metal, în rețeaua cristalină a acestuia, prin punerea în comun a electronilor de valență ai tuturor atomilor ce compun cristalul. 44 (Teh; îs) ~ mecanică Condiție geometrică prin care sunt restrânse posibilitățile de mișcare ale unui punct material sau ale unui sistem de puncte materiale. 45 Piesă, dispozitiv, obiect flexibil care unește sau fixează două sau mai multe obiecte sau părți ale aceluiași obiect cu scopul de a le fixa, imobiliza. 46 (Nav; spc) Parâmă. 47 (Muz; spc) Coardă. 48 (Bot) Viță. 49 (Atm; pop) Articulație. 50 (Atm; pop) Ligament. 51 (Atm; pop) Tendon. 52 (Țes; îs) ~rile durițelor Sforile ițelor. 53 (Țes) Chingi la războiul de țesut. 54 Sfoară la ferestrău. 55 (Reg) Apărătoare de la sanie cu care se fixează proțapul. 56 (Reg) Punte dintre coarnele plugului. 57 (Reg) Cercel la car. 58 (Reg) Vargă de la coasă. 59 (Îs) ~ra stâlpilor (sau la stâlpi) Parte a morii numită și „puntea bogdanilor”. 60 Obiect flexibil sau dispozitiv care unește două obiecte sau două părți ale aceluiași obiect pentru a le determina să se îmbine perfect. 61 (Spc) Șiret¹ (2). 62 (Spc) Șnur. 63 (Spc) Șiret¹ (3). 64 (Îs) ~ri în cruciș Curele la încălțăminte. 65 (Îe) A fi ~ de picior Se spune despre cineva care nu valorează nimic în ochii celorlalți oameni Si: neînsemnat. 66 (Spt; spc) Dispozitiv format din curele sau fire metalice prin intermediul căruia se atașează schiurile la picioare. 67 Nod. 68 (Pex) Fundă. 69 (Rar; îs) ~ de ciorapi Jartieră. 70 (Spc; îs) ~ de rană Material flexibil cu care se acoperă o rană Si: bandaj, fașă, pansament, tifon, (pop) oblojeală. 71 (Med; înv; îs) ~ de vână Garou. 72 (Pop; șîs ~ de cap) Bucată de pânză, de diferite culori și forme, pe care o poartă femeile pe cap Si: basma, broboadă, tulpan, (pop) testemel. 73 (Reg) Bucată de pânză albă, de formă triunghiulară, pe care o poartă pe cap numai femeile măritate. 74 (Rar; șîs ~ de pălărie) Panglică. 75 (Înv; șîs ~ de gât) Cravată. 76 (Înv; îas) Fular. 77 (Spc) Întăritură la malul unui râu Si: capră. 78 Armătură a unui pod. 79 (Pex) Ornamentație a unei uși. 80 (Spc) Îmbrăcăminte de fier aplicată pe caroseria carului. 81 (Pop) Mai multe fire de paie cu care se leagă snopul Si: legătoare (3). 82 (Pan) Loc unde se îmbină între ele două părți ale aceluiași lucru. 83 (Pop) Temelie a unei clădiri. 84 (Reg) Pod la casă. 85 (Reg) Grindă principală a casei Si: cosoroabă. 86 (Reg) Chingă a căpriorilor. 87 (Reg) Colț al camerei. 88 (Pop) Bulfeu la jug Si: spetează. 89 (Pop) Pod sau strat al coșului și brațe ale brâului la moara de vânt. 90 (Atm; pop; îs) ~ grumazului Claviculă. 91 (Mpl) Obiect, funie, lanț sau instrument care servește la imobilizarea unui captiv, pentru a-i limita libertatea de acțiune, de deplasare și pentru a-l chinui. 92 (Mpl; pex) Cătușe. 93 (Fig) Temniță. 94 (Fig; pex) Pușcărie. 95 (Îvr) Întemnițat. 96 (Îvr) Osândit. 97 (Înv; fig) Robie. 98 Cataplasmă. 99 (Pex) Bucată de pânză, compresă, pansament etc. unse cu cataplasmă și aplicate pe partea bolnavă a corpului. 100 Grup de obiecte, de același fel sau diferite, strânse și legate împreună într-o pânză, într-o hârtie, cu o sfoară etc. pentru a le păstra la un loc sau pentru a putea fi transportate mai ușor Si: balot, boccea, pachet¹, teanc. 101 (Pop) Pungă. 102 (Spc) Pachet de tutun. 103 (Rar) Fișic. 104 (Rar) Grămadă. 105 (Udp „de”) Grămadă delimitată de lemne, de nuiele, de paie etc. care (sau câtă) poate fi dusă în spinare sau cu brațele Si: mănunchi, povară, sarcină, snop. 106 (Pan) Grup restrâns de obiecte de același fel. 107 (Rar) Buchet. 108 (Rar) Mănunchi. 109 (Reg; lpl) Boabe, grăunțe în spic. 110 (Spc) Mănunchi de busuioc cu care preotul stropește cu aghiasmă Si: mătăuz, sfeștoc. 111 (Pop) Cantitate mică de fire de păr legată strâns cu o ață pentru a nu se împrăștia Si: smoc, șuviță. 112 Zarzavaturi prinse în mănunchi pentru vânzare, păstrare etc. 113 (Pop) Scul de fire de cânepă sau de in. 114 (Reg) Mănunchi de fuioare. 115 (Trs; spc) Matcă de bumbac Si: jirebie. 116 (Îe) A face ~ A rășchia. 117 (Pes; șîs ~ de carmoce) Unealtă de pescuit alcătuită din trei perimete Si: periteag, teag. 118 (Reg) Păpușă a porumbului până să facă mătase, care crește aproape de rădăcină. 119 (Spc; d. plante; îlv) A avea ~, a da ~, a prinde ~, a face ~, a lega ~ A rodi. 120 Ansamblu al mijloacelor care contribuie la realizarea de comunicații rutiere, feroviare, aeriene, navale sau a unei telecomunicații între două puncte. 121 (Îlv) A face ~ cu, a fi în ~ cu A comunica. 122 (Îe) A stabili ~ (cu cineva) A stabili relații cu cineva. 123 (Fig; urmat de determinări care indică felul, natura, caracterul) Relație de rudenie, de prietenie, de dragoste etc. care unește sau apropie oamenii. 124 (Mpl) Relație, cunoștință printre oameni de seamă sau influenți sau printre oameni dintr-un anumit cerc, în general eclectic. 125 (Fig) Contact stabilit și menținut între diferite persoane, instituții, state etc. 126 (Fig; îe) A veni în ~ cu... A ajunge să aibă relații, raporturi datorită vecinătății etc. cu... 127 (Fig) Raport de interdependență între obiecte, procese, fenomene sau însușiri ale acestora care este și se manifestă direct și puternic, relevând trăsături intrinsece și exprimând intercondiționări permanente, pe care gândirea omenească îl poate constata și stabili Si: conexiune, corelație, legătuință, raport. 128 (Îs) ~ universală Interdependență. 129 (Îlv) A fi în ~ cu, a sta în ~ cu... A depinde de... 130 (Îal) A fi în strictă conexiune cu... 131 (Îlv) A pune în ~ A corela. 132 (Îlpp) În ~ cu... În raport cu ... 133 (Îe) A nu avea nici o ~ cu ceva (sau cu cineva) A nu ști nimic despre ceva sau cineva. 134 (Îae) A nu avea de-a face cu ceva sau cu cineva. 135 (Îlav) Fără ~ Întâmplător. 136 (îal) Fără motiv. 137 (Îal) Fără sens. 138 (Fig) Înlănțuire logică Si: coerență. 139 (Îlv) A face ~ra, (rar) a pune ~ra A relaționa. 140 (Îal) A corela. 141 (Îal) A asocia. 142 (Îe) A lua ~ra (cu cineva) A contacta pe cineva. 143 (Fig) Coeziune. 144 (Fig) Solidaritate. 145 (Fig) Unitate. 146 Mod specific de organizare al limbii ca un sistem ale cărui elemente individuale se constituie ca tipare cu înțeles. 147 Concordanță între părțile unei expuneri, ale unei argumentări. 148 (Îla) Cu ~ Coerent. 149 (Îla) Fără ~ Separat. 150 (Îal) Izolat. 151 (Îal) Incoerent. 152 (Grm; înv) Conjuncție. 153 (Mil) Totalitate a mijloacelor și procedeelor folosite pentru a asigura transmitereaordinelor, dispozițiilor, rapoartelor și semnalelor, având scopul de a asigura conducerea trupelor în luptă. 154 (Îs) Agent de ~ Agent care menține un contact permanent între două unități militare, între două grupuri de comandă etc. 155 (Îs) Ofițer de ~ Ofițer din compunerea statului major trimis la un alt stat major superior, vecin sau subordonat, cu misiunea de a informa verbal asupra unei situații și de a transmite o comunicare verbală sau scrisă din partea comandamentului. 156 (Îs) Om de ~ Persoană care asigură un contact permanent între două instituții, două întreprinderi, două grupuri de persoane etc. 157 (Îas) Persoană prin intermediul căreia membrii unui partid sau grupări aflate în ilegalitate țin contactul cu organele superioare. 158 (Spc; îe) A da ~ A stabili un contact telefonic între două persoane. 159 (Ccr) Racord. 160 (Înv) Acord. 161 (Înv) Convenție. 162 (Înv) Pact. 163 (Înv) Promisiune. 164 (Înv) Obligație. 165 (Înv) Angajament. 166 Legământ (1). 167 (Îlv) A face ~ A se angaja. 168 (Îal) A se obliga. 169 (Îal) A paria. 170 (Înv) Condiție. 171 (Îvr) Pariu. 172 (Construit cu verbul „a face”) Convenție de colaborare. 173 (Construit cu verbul „a face”) Coaliție. 174 (Pgn; șîs ~ de pace, rar, ~ păcii) Tratat. 175 (Pan) Căsătorie. 176 Obligație impusă cuiva Si: interdicție, opreliște. 177 (Pex) Cumpătare. 178 (Pex) Abstinență. 179 (Rar) Mod de organizare socială. 180 (Înv; șîs ~ lui Mihai Viteazul) Decret. 181 (Înv; îas) Întocmire. 182 (Înv) Decizie. 183 (Înv) Hotărâre a soartei. 184 (Îvp) Farmec. 185 (Îvp) Impotență sau boală declanșată în urma unei vrăji. 186 (Îlpp) În ~ cu... Referitor la... 187 (Îal) Privitor la... 188 (Îlpp) Fără ~ cu... Care nu se referă la... 189-190 (Îe) A (nu) avea ~ cu... A (nu) se referi la ... 191-192 (Îae) A (nu) privi pe... corectat(ă)

SCAMATOR, scamatori, s. m. Persoană care face scamatorii; prestidigitator. Cum stătea cu mîna neclintit întinsă, părea un scamator care... se pregătește pentru un mare număr final. C. PETRESCU, Î. I 13. Era căruța lui Mihail Gherlaș, scamatorul. SAHIA, N. 65. Un rînd de haine, un palton vechi, cîteva rufe cusute de surori ies una după alta, ca din pălăria unui scamator. BASSARABESCU, S. N. 68.

PĂSĂREA, -ICĂ, păsărele și (mai rar) păsărici, s. f. Diminutiv al lui pasăre. Cum vînătoru-ntinde-n crîng La păsărele lațul, Cînd ți-oi întinde brațul stîng, Să mă cuprinzi cu brațul. EMINESCU, O. I 174. Cîntă păsărica-n iarbă, Trece badea, nu mă-ntreabă, Pare că nu i-am fost dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 165. Brazi și păltinași l-am avut nuntași, Preoți, munții mari, Paseri, lăutari, Păsărele mii Și stele făclii! ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Expr. (Familiar) A avea (o) păsărică (sau păsărici, sticleți) la cap sau, rar, sub pălărie = a fi cu o doagă sărită, a fi trăsnit, zurliu. Să lăsăm glumele – ai o păsărică sub pălărie. STANCU, D. 303.

FOC, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flăcări și cu dezvoltare de căldură mare; (concretizat) materie în curs de ardere. Focul arde. Fluturele de beteală și de jar își întinde aripele, rumenește mai întîi zarea, luminează umbrele cele mai apropiate. ANGHEL, PR. 124. Din gurile [balaurului] ieșea văpaie de foc. ISPIRESCU, L. 18. Clenguța mohorului Arde-n para focului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. Pînă nu faci foc, nu iese fum. ◊ (Poetic) Peste umbrele depărtate ale dealurilor, pîlpîiau stelele, ca niște focuri albe ale nopții. CAMILAR, TEM. 298. ◊ (În exclamații sau imprecații, uneori glumețe sau familiare) Dar ce frumoasă se făcu, Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Cum focul să nu slăbesc, Cînd de tine mă topesc. TEODORESCU, P. P. 303. Ce focul, bade, te ține De nu vii seara la mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. (Fig.) În mijlocul acestor pașnice lumine, care îngînă monotonia nopții noastre literare... [vin] unele focuri de artificii în care meșteri isteți și dibaci fac să joace, în ochii orbecați ai publicului, tot felul de vîrtejuri luminoase. ODOBESCU, S. II 540. ◊ Expr. A da foc v. da. A lua foc = a se aprinde. A sta ca pe foc = a fi nerăbdător, neliniștit. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu stăruință, a insista mult pe lîngă cineva; a determina pe cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). Chiar și-n foc de ți-aș zice, să te arunci. CREANGĂ, P. 206. A-și băga capul în foc v. băga. A lua focul cu mîna altuia = a fugi de răspundere lăsînd munca pe seama altuia; a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă. V-ați deprins a lua focul totdeauna cu mînile noastre. CREANGĂ, A. 156. A pune mîna-n foc (pentru cineva) = a garanta, a da chezășie pentru faptele cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura = a face tot posibilul, a face sacrificii. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine... Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Harnic, iute etc.) de mănîncă foc – foarte harnic, iute, sprinten etc. Zîna porunci și trase la scară o căruță ferecată în aur, cu patru telegari de mîncau foc. ISPIRESCU, L. 38. A se face (a se supăra sau a se mînia) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mînie. S-a culcat în urmă supărată foc. COȘBUC, P. I 245. Zmeul... se făcu foc și pară de mînie. ISPIRESCU, L. 27. Cînd a mai auzit mama și asta, s-a făcut foc. CREANGĂ, A. 17. Are să se mînie foc pe mine doamna Lucsița! ALECSANDRI, T. I 292. A o lăsa focului v. lăsa. ◊ (Cu valoare stilistică, ajută la formarea superlativului absolut, ținînd locul lui «foarte») Unele pălării... sînt scumpe foc. MACEDONSKI, O. III 38. Știi, ieri la moară ce spunea? Că-s proastă foc și gură rea! COȘBUC, P. I 126. [Lemnele] îs foc de scumpe. RETEGANUL, P. IV 8. (Expr.) De mama focului = grozav, strașnic. Era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. CREANGĂ, P. 276. ♦ Arderea din vatră, sobă, cuptor etc., făcută pentru degajare de căldură. Stan era acasă și chiar atunci luase ceaunul de pe foc, să mestece mămăliga. CREANGĂ, P. 147. Dar și mai bine-i cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foc. EMINESCU, O. I 119. Iarna vine, vine pe crivăț călare!... Omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare flăcărilor. Focul amurgului izbucni de la geam la geam. CAMILAR, N. I 169. O stîncă-n foc de zare crește. TOMA, C. V. 124. ♦ Strălucire. Focul diamantelor. ▭ O stea dacă lucește Stingîndu-se pe loc, Sînt stele mai puține în cerul plin de foc? MACEDONSKI, O. I 48. ♦ (Rar) Scînteie. Stihii a lumei... Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie, Să-nchege apa-n sînge, din pietre foc să saie. EMINESCU, O. I 94. ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). Podul era negru de fum... de mijlocul lui atîrna o lampă cu trei focuri, care făcea mai mult fum decît lumină. CONTEMPORANUL, IV 133. 2. Incendiu. Trei groaznice focuri a cercat acest oraș. NEGRUZZI, S. I 70. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia și a distruge cu forța armată, a măcelări. 3. Împușcătură; p. ext. tir, salvă. O salvă de focuri și totul s-a transformat într-un adevărat vacarm. SAHIA, N. 45. Reduta-n noi răpede-un foc Cît nu-l încape gîndul, Un șir întreg s-abate-n loc, Dar altul îi ia rîndul. ALECSANDRI, P. A. 208. Să dea focuri să-i omoare, Ori topuzuri să-i doboare? TEODORESCU, P. P. 554. ◊ Armă de foc = armă (ca pușca, revolverul, tunul etc.) care folosește pulbere explozivă. Arnăuții se izbea, Armele de foc scotea Și-n bodrean le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 88. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. Cînd o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din față, am avut, pentru întîia oară, priveliștea unui duel de artilerie. CAMIL PETRESCU, U. N. 300. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Luptă, război. Buletinul neoficial, însă adevărat, al războiului de acolo îl dădeau răniții de la unitățile intrate în foc. SADOVEANU, M. C. 73. Căpitane Pavele, Unde-ți duci cătanele? – Da la foc, sărmanele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. 4. Pînză triunghiulară susținută de bompres la prora unei nave. 5. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avînt, înflăcărare. Ochii... străluceau de un foc ce simțea că îl atinge. ISPIRESCU, L. 35. Veselie cu noroc, Nu pe flori de busuioc, Ci pe-al ochilor tăi foc. BELDICEANU, P. 81. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. Mama îi sărută pe amîndoi cu foc, îi rugă să-i scrie cum or ajunge. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Ileana... începu a plînge cu foc. ISPIRESCU, L. 25. O sărută cu atîta ardoare, o strînse cu atîta foc. EMINESCU, N. 64. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. O sărutare plină de foc. CREANGĂ, A. 97. O rămîi, rămîi la mine, tu cu viers duios de foc. EMINESCU, O. I 80. Ochii lui... plini de foc dovedeau curaj. NEGRUZZI, S. I 30. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. În focul luptei. 2. Agilitate, vioiciune, neastîmpăr. Emirul are... în grajduri cai repezi, cu foc în copite. MACEDONSKI, O. I 142. ◊ (În comparații și metafore) Pusese ochii pe una Măriuca... foc la lucru și la horele mari. CAMILAR, N. I 21. 3. Durere, chin, jale, necaz. Nu cerea de pomană, da și viața de azi pînă mîine, viață e ori foc? DELAVRANCEA, S. 4. Frunză verde lemn de soc Am la inimă un foc. BELDICEANU, P. 92. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a) a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; b) a-și descărca nervii; a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a se răzbuna pe cineva; a scăpa de o suferință. ♦ Primejdie, nenorocire, pacoste, urgie. Mămucă, mămucă, uit' te, ce-am pățit noi! Mare foc și potop a căzut pe capul nostru! CREANGĂ, P. 27. ◊ Expr. (Familiar) N-o fi foc = nu e nici o nenorocire.

căciulă sf [At: IORGA, B. R., 224 / V: (reg) ca~ / Pl: ~li, -le / E: ns cf alb kësulë] 1 Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului. 2 (Îe) La așa cap, așa ~ Cum este omul, așa este și purtarea lui. 3 (Îe) A-i ieși cuiva părul prin ~ A munci din greu. 4 (Îae) A i se urî cuiva așteptând. 5 (Îae) A o duce greu. 6 (Pex; îae) A sărăci. 7 (Îe) Asta-i altă ~! E altceva, altă socoteală. 8 (Îlav) Cu ~la în mână Cu umilință. 9-10 (Îe) A da cu ~la în câini (sau în grădină) A fi cu chef sau a fi beat. 11 (Îe) A chiui în ~ A-și manifesta bucuria, veselia pe ascuns, pe înfundate. 12 (Îe) (A nu avea decât) sula și ~la A fi sărac pământului. 13 (Îae) A nu avea decât meritul său personal. 14 (Îe) A scăpa ~la pe apă A pierde prilejul. 15 (Îe) A fi prieten de ~ A fi simplu cunoscut, de bună ziua. 16 (Îe) A-și lua (sau a-și scoate) ~la de pe cap A-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. 17 (Fig) Individ. 18 (Îe) Bună ziua ~ (că stăpânul n-are gură) Se spune în bătaie de joc unei persoane care nu salută. 19 (Îs) Cel cu ~la roșie Diavolul. 20 (Îc) ~la-ciobanului Floare nedefinită mai îndeaproape. 21 (Îc) ~la-havuzului Un fel de burete. 22 (Bot; îc) ~la-șarpelui Popenchi (Coprinus atramentarius comatus). 23 (Bot; îc) ~la-cucului Clopoței (Campanula abietina) 24 (Îc) ~la-mocanului Plantă din familia boranginacee (Rindera umbellata). 25 (Bot; îc) ~la-cucului Clopoței (Campanula pesicifolia). 26 Glugă care se pune în cap în timp de ploaie. 27 (Pan) Parte de sus a ciupercilor, bureților, ca un fel de pălărie deasupra piciorului. 28 (Pan) Moț (la păsări). 29 Capac concav. 30 (Pop; spc) Căpăcel de alamă de la mașinăria lămpii cu o tăietură pe unde iese flacăra fitilului Si: gogoașă. 31 (Îs) ~la casei Acoperiș al casei. 32 Cioplitură în formă de floare, la capătul stâlpilor Si: (reg) bașlic. 33 Parte a morii nedefinită mai îndeaproape. 34 Mănunchi de paie (sau rogoz) răsucit, care se pune în vârful căpițelor de fân. 35 Cioc al leucii la car. 36 Parte a cleștelui mesei de lemnar.

înfunda [At: ANON. CAR. / Pzi: înfund, (îrg) ~dez / E: ml *infundare] 1 vt A pune fund la un butoi, la o putină etc. 2-3 vtr A (se) astupa complet un orificiu, o deschizătură, o conductă, un șant etc. 4 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) gura A reduce pe cineva la tăcere. 5 vt (Fig) A înăbuși un sunet, un zgomot. 6 vt (Pgn) A îndesa. 7 vt (Pgn) A umple până la refuz. 8 vt (Reg; c. i. soba) A umple cu lemne. 9 vr (Buc) A se sătura. 10 vr (Buc) A se ghiftui. 11 vt (Reg) A copleși numeric sau prin volum. 12 vt (Pfm; îe) A ~ pușcăria (sau ocna, temnița) A fi condamnat la ani grei de închisoare. 13-14 vtr (Fig; d. o acțiune începută) A (se) opri. 15 vt (Reg) A coase laolaltă două laturi ale unei cămăși. 16 vr (D. drumuri, suprafețe etc.) A se închide, a se sfârși. 17 (Reg) vr A se încuiba. 18 vr (Îe) A i se ~ (cuiva) A se afla într-o situație insolubilă. 19 vr (Îae) A o păți. 20-21 vtr A (se) cufunda. 22 vr (Fig) A dispărea în depărtare. 23-24 vtr (D. persoane) A (se) închide. 25 vr (Înv) A se rătăci. 26 vr (Înv) A se ascunde. 27 vt (Fam) A prinde pe cineva la strâmtoare. 28 vt (Fam) A prinde pe cineva cu minciuna. 29 vr (Reg) A transpira. 30 vu (Pfm; îe) A-l ~ râsul (pe cineva) A izbucni în râs. 31 vt (Ccr) A introduce un obiect undeva la fund, în adâncime. 32 vt (Ccr; d. pălării, căciuli) A fixa pe cap. 33-35 vr (A se duce) (a intra sau) a se ascunde într-un loc unde nu poate fi ușor descoperit. 36 vr A pune pe cineva într-o situație grea, fără ieșire. 37-38 vtr A (se) adânci. 39-40 vtr A (se) cufunda. 41-42 vr A păși într-un loc care (este sau) pare a fi fără ieșire.

potcap sm [At: KLEIN, D. 403 / V: (îrg) ~iu, (reg) ~cape, ~afiu, pocapciu sn / Pl: ~uri / E: slv подъкапъ] 1 Acoperământ pentru cap, de formă cilindrică, înalt și fără boruri purtat de preoții și călugării ortodocși Si: (îrg) potcapoc (1). 2 (Rar; îlv) A pune ~ul în cap A se călugări. 3 (Rar; îe) A pune ~ul în par A fugi de la mănăstire. 4 (Rar; îae) A părăsi viața monahală. 5 (Îc) ~ul-călugărului Plantă erbacee din familia compozitelor, cu rădăcină oblică-triunghiulară, tulpina terminată într-un singur capitul, frunze lanceolate, dințate sau penate, dispuse în rozetă bazală, flori galbene așezate pe două rânduri și fructe achene striate (Leontodon hispidus). 6 (Reg; îf potcafiu) Calotă de pălărie. 7 (Reg; îf potcape) Cască militară. 8 (Reg) Rugăciune sau text din Evanghelie citit de preot în timp ce este dus mortul la biserică.

MIRA¹ vb. I. R e f l. 1. (De obicei urmat de propoziții completive sau de determinări introduse prin prep. „de” și, învechit, rar, „pentru”) A fi sau a rămîne nedumerit, surprins; a găsi că ceva este curios, ciudat, de neînțeles, (învechit) a s e c i u d i; p. e x t. a fi uimit, uluit. Aceia așea mirară-se. PSALT. HUR. 40^r/25. Frații miei, nu vă mirareți. COD. VOR. 160/19, cf. 158/22. Ne mirăm de răbdare lor (cca 1 550). GCR I, 1/24. Ucenicii... se mirară că cu muiarea grăiia. CORESI, EV. 153, cf. 62, 159, 223, id. L. 62/17, 389/11. Nu iaste a să mira că însuși satana să schimbă in chip a înger luminat (cca 1618). GCR I, 47/41, cf. HERODOT (1645), 488. Ucenicii să mirară de cuvintele lui. N. TEST. (1648), 54^v/17, cf. 103^r/14. Puteare i-au dat lui giudeț să facă. . . ce nu vă mirareț[i] de aceasta. MOLITVENIC (sec. XVII), 309. Mă mir de tine, au zis, pentru că adeverești asupra noastră ceale bune. AETHIOPICA, 36^v/4. Un lucru foarte de mierat. IST. AM. 13^r/3. Nu mă mier când văd tineri cari, cetind, nu pironescu nice o idee la celi cetite (a. 1825). CAT. MAN. II, 114. S-au mirat. . . văzînd grăunțile ca mărgăritariul. DRĂGHICI, R. 143/16. Mă mier că dumneta nu-mi scrii nimică. KOGĂLNICEANU, S. 106, cf. CONACHI P. 274. Azi hainile vechi au rămas un suvenir, de care ne mierăm cînd se mai ivește. RUSSO, S. 17, cf. 11, 60, 93. El o iubea și se mira că o iubește ca și în ziua cînd culese cea întâi dulce sărutare. NEGRUZZI, S. I, 21, cf. 73. Hei, bine zicea tata: La noi să nu te miri Nici cînd îi videa plopii dînd flori de trandafir. ALECSANDRI, T. II, 149, cf. JIPESCU, O. 23. Ea a doua zi se miră cum de firele sînt rupte. EMINESCU, O. I, 79, cf. IV, 120. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118, cf. 51, 127, 133, 135, 188. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico. CARAGIALE, O. II, 99. Se miră și nu știa ce să crează ochilor săi, băgînd de seamă că se schimbase. ISPIRESCU, L. 30, cf. 14, 17, 43. Mă hotărăsc a rămînea și în viitor din ceata acelora cari, cînd văd cloșca păscînd bobocii de rață pe malul bălței, se miră. ODOBESCU, S. III, 13. Ce te miri?. . . Sînt bătrîn! M-au obosit Căile-alergate. COȘBUC, P. I, 260. Dacă această legendă. . . e povestea celor mai mulți, m-aș mera, scumpa mea cuconiță Liză, să fie și povestea vieții unei femei pentru care nici soarele n-a putut să apună. HOGAȘ, DR. II, 145. Cum se poate una ca asta? se miră părintele Dumitrache. SADOVEANU, O. VII, 297. Irena se miră că nu a fost întrebată, CAMIL PETRESCU, N. 130. Nastasia a clătinat capul, mirîndu-se de întrebarea asta. GALAN, Z. R. 36. Trandafir ș-un fir subțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir cum de m-ai scos. JARNIK-BÎRSEANU, D. 29, cf. 219, 275, 510, 513, MAT. FOLK. 1322, 1328. Mare-i satul, eu nu-ncăp, Mult mă mer eu ce le fac, Că nici pragu nu le calc. ȘEZ. I, 79. Dracul se miră de porumbe negre, Și pe el nu se vede, se zice cînd cineva rîde de greșelile altora și nu-și dă seama de ale sale. Cf. ZANNE, P. VI, 557, IV, 256, 386. ◊ L o c. a d j. (Rar) De mirat = surprinzător, uimitor, de mirare. De merat lucru esti di Mihai Vodă, domnu bătrîn, și cu ce minte . . . i-au stătut nărocul. . . tot împotrivă. NECULCE, L. 340. ◊ E x p r. Te miri cine (sau ce) = (depreciativ) un oarecare, oricine, oricare. Vorba era vorbă, la locul ei, și nu-l putea răpune te miri cine. CREANGĂ, ap. CADE. Cine știe dacă altfel n-ar fi lepădat răspunderea de la sine și aici, transcriind pe te miri ce ignorant diac cu pretenții de cronicar. IORGA, L, I 101. Te miri (sau, rar, miră) ce (și mai nimic sau nimica, rar, nimică) = un lucru neînsemnat, mărunt; un lucru lipsit de valoare, o nimica toată. Ai mai strîns ceva din banii birului? – Te miri ce și mai nimică, vorba ceea, că oamenii îs lipiți pămîntului. ALECSANDRI, T. 713. Într-o zi. . . îmi găsi pricină de la te mieri ce. GANE, N. II, 164. Lasă, bade Ipate, lasă; nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. Lui îi da te miră ce. ISPIRESCU, L. 338. Inimă slabă. . . să se-n- duioșeze de te miri ce, n-avea cuvioasa, VLAHUȚĂ, N. 138. Se mulțâmesc cu „te miri ce”, zic ei; o pîine și o ceapă li e destul. BRĂESCU, M. B. 114, cf. id. A. 162. Mahalaua aceasta. . . era o încîlcitură de cocioabe, cele mai multe fără acoperiș adevărat, ci cu cîrpituri din te miri ce, adunate parcă din gunoaie. CAMIL PETRESCU, O. II, 491. Îi vorba că-i fată de gospodar și nu mă-ndur s-o dau cu te miri ce. SEVEASTOS, N. 45. În anul întîi. . . așteptam să văd zbîrnîială ca la șes; cînd colo ce să văd? te meri ce și mai nimică. ȘEZ. III, 180. (Cu o construcție amplificată) Trecea gîrla pe oameni în circă, te miră pe ce lucru de nimic. ISPIRESCU, U. 74. Ea era fiica împăratului Galbin, o luase de la acela zmeul, iar te miri pentru ce treabă ce i-o făcuse. RETEGANUL, P. I, 34. Te miri unde = undeva, cine știe unde. Mai aveau și alte marafeturi, adunate de pe te miri unde. PAS, L. I, 79. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Cf. IORDAN, STIL. 287. (Rar) Te miră de nu . . . = cine știe dacă nu . . . De ținea drumul mai lung, te miră de nu rămînea cu gîtul strîmb. ISPIRESCU, L. 36. ♦ T r a n z. A provoca nedumerire, a surprinde; p. e x t. a uimi. Cu învățături. . . pre toți au luminat, în seamne și minuni pre mulți mirînd. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^v/27. Primirea D. B. mă miera. . . căci omul nu avea nimică de cele ce impune o persoană soțietăței lașului. RUSSO, S. 27. Rochia ei de mireasă. . . mira, în ziua nunței, pe toți. MACEDONSKI, O. III, 17. Mă miră că tu le-ai uitat acestea așa de curînd. C. PETRESCU, C. V. 226. Și, de este deochiat De femeiă cu bărbat, Crape-i țîțele, Curgă-i laptele, Să mire noroadele, TEODORESCU, P. P. 372. 2. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A manifesta admirație; a se minuna (3). Iară noi, fraților, să ne mirăm de credința cestui bolnav și cumu-l vindecă pre el Hristos. CORESI, EV. 59. Și să slăvim și mărim și ne mirăm prea bunului și meșterului Dumnezeu, cela ce adauge și întoarce toată lumea spre noire. id. ib. 87. Iară tribunii noaptea deaca-l luară . . . să mirară de nevoința lui și de. . . portul cel cinsteș a cuvîntului și omeniei. DOSOFTEI, ap. GCR I, 256/33. Să mira craiul și toți domnii leșești și lăuda de frumoasă țărămonia ce are beserica. NECULCE, L. 98. Așadar slăvește ceriul, rabdă a ta slăbiciune Și miră-te întru toate de înalta-nțelepciune. CONACHI, P. 288. Să ne-ngroape totodată, Să se mire lumea toată, C-a fost dragoste curată . . . Și de-ai, tăi, dragă, stricată, JARNIK-BÎRSEANU, D. 57. Cine-n ochi te-o vedea să se mire. GR. S. VI, 87. 3. (Învechit și popular, urmat de determinări sau de propoziții subordonate care precizează obiectul sau cauza acțiunii) A nu ști, a nu înțelege, a nu-și da seama, a se întreba. Că văzură orbul și știa că aș[a] au născut. Mira-se și pururea ispitiia să înțeleagă. CORESI, EV. 168. Cînd ne vor tîlni acei. . . vameși, cătră dînșii ni-om mira ce vom dzîce. DOSOFTEI, V. S. octombrie 96^v/3, cf. noiembrie 128^v/10. Iară Ureche logofătul numai ce să mira încătro să va duce, de urîtul lui Aron Vodă. N. COSTIN, l. 570. Mirîndu-se ce om este acela ce ară duminica, îndată au trimes . . . ca să-l găsească. NECULCE, ap. GCR II, 33/30. Craiul Laslău, văzîndu-să slab de oști și de puteri, și mierăndu-să cum va face, și cum va putea să stea înpotrivă a atîta mulțime . . . CANTEMIR, HR. 136. La aceste cereri s-au mirat boierii ce vor face. DIONISIE, C. 206. Au socotit să însămneză pe acest par și niște slove . . . dar să mira în ce limbă. DRĂGHICI, R. 130/7. Se mira cu ce cuvinte Să-i mai bage în cap minte, PANN, P. V. III, 451/23. Și-o întreb și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I, 49. Cuculeț cu pene verzi. . . Mă mier iarna ce mînînci? ȘEZ. I, 290. Mă miram ce-mi place mie ... Badea-nalt cu pălărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. 4. (Învechit) A fi neliniștit, a se zbuciuma, a se frămîntă; a-i fi teamă, a se înspăimînta. Deaca s-au făcut zio, să mira și tremura cum va face să-l ascunză (a. 1675). GCR I, 222/15. Împăratul Moscului. . . oaste are multă, nu să miară de turci. NECULCE, L. 213. Gîndirea. . . se miră și se cutremură. MARCOVICI, C. 11/19. 5. (Învechit și regional) A cerceta cu privirea, a se uita (cu băgare de seamă și cu curiozitate), a privi (cu atenție). Mergînd în Verona. . . au început a să mira la casa craiascâ, socotind a fi o bisearică mare (a. 1799). GCR II, 169/19. Du-te și miră-te de mai plouă pe afară. Com. din POȘAGA-TURDA. Doi stau, Doi dau, Doi se miră, Doi se-nchină (îmblătitorii). GOROVEI, C. 4. ♦ S p e c. (Regional; despre femei însărcinate) A se uita cu insistență la ființe diforme (riscînd, potrivit unei credințe populare, să nască copii diformi) (Someș Guruslău-Zălau). Cf. MAT. DIALECT, I, 212. ♦ (Prin Transilv., urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A se îngriji de cineva sau de ceva, a avea grijă de . . . , a lua seama la. . . Mergi, Ioane, miră-te de oi. viciu, gl. Hai să ne mirăm după vaci. id. ib. – Prez. ind.: mir. – Și: (învechit și regional) mierá vb. I. – Lat. mirari.

creț (-eață), adj. – Cîrlionțat, buclat, încrețit. – 2. Cutat, încrețit, zbîrcit. Origine necunoscută, dar probabil sl. Este greu de separat acest cuvînt de cîrcel, care pare a fi același cuvînt, cu suf. -el, în legătură deci cu sl. krŭčiti, „a răsuci”, cf. pol. kręty „creț”, slov. kèrč, ceh. krč „cîrcel, crampă” (Cihac, II, 41; Weigand, BA, III, 107). Totuși, sb., bg. krečav „creț” pare a proveni din rom. (Capidan, Raporturile, 229; cf. Byhan 316; Candrea, Elementele, 407). Celelalte ipoteze nu conving: din gr. ϰρίϰιον (Philippide, Un specialist; Iordan, Dift., 74); din lat. *cirricius, der. de la cirrus (Densusianu, GS, I, 164); din germ. med. Kreiz „cerc” (Giuglea, Dacor., II, 394); de la un lat. *cricius, deformație a gr. ϰίρϰος „cerc” (DAR); din lat. *crepitus (Giuglea, LL, II, 32). Der. creț, s. n. (cîrlionțat, buclă; zbîrcitură; denivelare de teren; pălărie a anumitor ciuperci; Arg., cur); crăț, s. m. (șorț); crețos (var. crețuliu), adj. (buclat, ondulat); crețesc, adj. (varietate de mere); crețar, s. m. (Arg., homosexual); crețișor, s. n. (fir de bumbac; plantă, Alchemilla vulgaris; ciupercă, Clavaria coralloides); crețușcă, s. f. (plantă, Spiraea ulmaria); încreți, vb. (a îndoi; a face încrețituri, pliuri; a bucla; a zbîrci; a se încrunta; rar, a înfiora); (în)crețeală, s. f. (încrețitură, pliu); încrețitură, s. f. (pliu, îndoitură, zbîrcitură, cută); descreți, vb. (a desface crețurile, a netezi).

BOLD, bolduri, s. n. 1. (Mold.) Ac de mărime variabilă, cu o măciulie la un capăt, avînd diferite întrebuințări; (în special) ac cu gămălie. Bold de cravată. Bold de pălărie. ▭ Ne-am împuns fiecare... cu un bold. SADOVEANU, N. P. 36. [Nevăstuica] se opri neliniștită în lumină și-i privi cu ochișori negri ca gămălii de bolduri. SADOVEANU, O. II 525. Profirițăi i-am scris în mai multe rînduri să-mi trimată un bold și niște brice. KOGĂLNICEANU, S. 208. ♦ (Har) Măciulie, gămălie. Berbeci... Cu coarnele răsucite, La gîturi cu pietre scumpe, Și-n vîrful cornițelor, în chipul boldurilor, Cîte-o piatră nestemată. TEODORESCU, P. P. 480. 2. Vîrf ascuțit. Veneau oamenii... cu pari subțiri, ușori și lungi, ca să le puie bolduri de fier la vîrf. SADOVEANU, O. A. II 116. 3. Cui de metal, ca o măciulie, servind ca podoabă la diverse obiecte. Paftale cu bolduri. TEODORESCU, P. P. 80. Cu paloșe-n bolduri, Lăsate pe șolduri. TEODORESCU, P. P. 497.3. Băț ascuțit cu care se împung vitele spre a le îndemna la mers. Aoleu! mă doare șoldul, C-a dat în mine cu boldul! ALECSANDRI, P. P. 354. ◊ Expr. A da cu boldul în cineva sau a da cuiva bolduri = a necăji, a tachina, a înțepa (prin aluzii răutăcioase). N-a fost zi să nu deie cu boldul în cinstiții caimacami, ca să-i facă harnici. SADOVEANU, Z. C. 325. Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri. PANN, P. V. I 8. ♦ Împunsătură, înțepătură. Dete bolduri boilor... pînă ce ajunse acasă cu noaptea în cap. POPESCU, B. IV 34. ◊ Fig. Necontenit simțeam în pleoape boldurile stelelor. SADOVEANU, N. F. 57. Poate că boldul egoismului ne îndeamnă la acest proiect. NEGRUZZI, S. I 304. 5. (Regional) Par ascuțit care se pune în vîrful caselor țărănești, al corturilor, al steagurilor etc. Boldul înalt al locuințelor... de unde luna își făcuse obiceiul să răsară. HOGAȘ, DR. II 55.

NOU (f. nouă; – pl. m. noi; f. nouă, Munt. noi) I. adj. 1 Care există sau e cunoscut numai de curînd, care e făcut, dobîndit, întrebuințat de puțină vreme: carte ~ă; casă ~ă; pălărie ~ă; haine ~ă (Munt. haine noi); vin ~; lege ~; metodă ~ă; o idee ~ă; o descoperire ~ă; lumea ~ă, ~l continent, America; vorbă ~ă, neologism, vorbă introdusă de puțină vreme în limbă; ~l director, directorul venit sau numit de curînd; slugă ~ă, slugă intrată de curînd în serviciu ¶ 2 Anul ~ 👉 AN I. 21 ¶ 3 Craiu ~ 👉 CRAIU6; lună ~ă 👉 LUNĂ1 ¶ 4 Noul Testament, cărțile care vorbesc despre viața și învățăturile Mîntuitorului și ale apostolilor săi ¶ 5 (P): a rămînea ca vițelul la poarta ~ă 👉 VIȚEL; mătura ~ă mătură bine sau sita cît (e) ~ă se pune în cuiu, a) ni se pare că un lucru, că un servitor, etc. e mai de preț, că ne aduce mai multe servicii, cînd îl avem de prea puțină vreme; b) un funcționar, o slugă își îndeplinește foarte bine slujba în primele zile ¶ 6 Nou nouț 👉 NOUȚ ¶ 7 Nou-născut, nou-venit, născut, venit de curînd ¶ 8 Din ~ loc. adv. încă odată, iarăși. II. sbst. Lucru nou, noutate: ce mai (e) ~ pe la voi? nimic ~ sub soare [lat. novus].

BĂNUIALĂ, bănuieli, s. f. Atitudine de neîncredere față de cineva sau ceva, presupunere că cineva are o vină sau o intenție rea; suspiciune. Îl măsură din cap pînă-n picioare cu bănuială și neîncredere. DUMITRIU, B. F. 17. Se scărpină sub pălărie și-l pătrunse o bănuială. PAS, L. I 92. Departe de noi o astfel de bănuială! Noi nu știam nici o faptă neomenoasă să fi săvîrșit. ISPIRESCU, L. 378. Eența mea a primit o creștere care o va opri totdeauna de a se abate din calea bunei cuviinți și care-o pune mai presus de toate bănuielile. ALECSANDRI, T. 1432. ◊ (Adesea în legătură cu verbele «a da», «a avea», «a nutri» etc.) Nu zise nimic care să-i dea vreo bănuială. ISPIRESCU, L. 128. ◊ Expr. A nu-i fi cu bănuială, în formule de politețe, exprimînd o scuză sau o părere de rău. Am coborît fin în corlăți... Or avea pînă-n seară... Nu-ți fie cu bănuială. GALAN, Z. R. 273. Pl. și: bănuiele (NEGRUZZI, S. I 107).

TRÎNTI, trîntesc, vb. IV. 1. Tranz. A arunca (cu putere) un obiect, o povară etc.; a azvîrli. Trîntea cărțile cu mare zgomot. DUMITRIU, N. 38. Cînd ajunse acasă, trînti sacul jos. ISPIRESCU, L. 267. Paharul ce-l aveam în mînă, trîntindu-l pe masă, se sparse în bucăți. BOLINTINEANU, O. 379. Cobilița și-o trîntea, Iute-acasă se-ntorcea. TEODORESCU, P. P. 560. ◊ Expr. A trînti pe cineva la dubă (sau la închisoare, la gros, la temniță) = a băga la închisoare. De punea mîna ispravnicul pe noi, ne trîntea poate la gros! ALECSANDRI, T. I 117. Aș ieși și nu cutez, Că părinții mă păzesc, Și ei dacă mă găsesc, În temniță mă trîntesc. BIBICESCU, P. P. 71. ♦ Intranz. (În corelație cu alte verbe) A arunca lucrurile cu ciudă, a-și da drumul mîniei. Se miră că singur moșneagul nu trîntește și nu înjură. C. PETRESCU, S. 34. Baba... se sculă cu noaptea-n cap și începu a trînti și a plesni prin casă. CREANGĂ, P. 7. ♦ A culca (la pămînt), a doborî. Turcul sfîșie cămașa osînditului și-l trînti în genunchi cu pieptul pe proțap. GALACTION, O. I 290. Ipate odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. ♦ (Despre animale de călărie) A arunca din șa pe călăreț. Săriți de opriți calu!... nu mă lăsa, Ioane, că mă trîntește. ALECSANDRI, T. I 185. Calul ți se poticnească, Pe tine să te trîntească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 266. ♦ Fig. (Familiar) A respinge un candidat la un examen; a nu promova. ♦ Intranz. A lovi tare. Pepelea... trîntindu-i cu măciuca aceea peste cap, l-au omorît. SBIERA, P. 5. Fuga la fereastra boierului și începe a trînti cu ciocul în geamuri. CREANGĂ, P. 66. ♦ A mișca puternic (uși, porți); a face să se izbească; a izbi. Ieși pe poartă și o trînti îndărăt cu piciorul. DUMITRIU, P. F. 65. Bătrînul de se mînie, strigă, trîntește ușile. DELAVRANCEA, H. T. 16. Vîntul trîntește, gemînd, și ușile tinzii și poarta. COȘBUC, P. II 61. 2. Refl. A se așeza brusc, aruncîndu-se cu toată greutatea corpului. M-am trîntit pe iarbă și încep să tremur. CAMIL PETRESCU, U. N. 339. Se trînti îmbrăcat în pat, cu fața în sus, cu mîinile împreunate sub ceafă. C. PETRESCU, C. V. 49. Se dezbrăcă, se trînti pe pat. REBREANU, R. I 226. 3. Tranz. A-și pune la repezeală un obiect de podoabă sau de îmbrăcăminte; a se îmbrăca în grabă, neglijent. Apoi își trînti căciula în cap. DUMITRIU, N. 24. Ci eu cu pălăria trîntită pe-o ureche Trec fluierînd un cîntec pe drumul îndrăzneț. BENIUC, V. 60. Într-o clipă îmi trîntisem cizmele cele galbene, binișul, legătura la cap și hangerul la brîu. GHICA, S. 4. 4. Refl. A se lua la trîntă, a se lupta corp la corp, a se bate în luptă dreaptă. Voi vreți să vă trîntiți cu mine? SBIERA, P. 182. Ce vrei, îl întrebă zmeul, din luptă să ne luptăm, din pușcă să ne pușcăm, ori din trîntă să ne trîntim? ȘEZ. II 53. 5. Tranz. Fig. (Familiar) A face, a produce (acționînd energic, violent, zgomotos). Trîntește o brumă pe păreți, de trei palme de groasă. CREANGĂ, P. 254. Urieșii, stînd pe coate, au trîntit un hohot mare. ALECSANDRI, P. A. 150. Întru auzul cuvintelor acestora, Scaraoțchi trînti un hohot de rîs, de se cutremurară păreții. NEGRUZZI, S. I 88. ♦ A spune ceva nepotrivit, nelalocul lui. Trîntea cîteva vorbe de-și aducea aminte pînă la moarte! SADOVEANU, O. VI 207. ♦ A aplica lovituri, a lovi, a izbi cu furie, cu violență. Leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap, mai trîntindu-le prin turbincă niște ghionturi. CREANGĂ, P. 303. Trage podul la o parte Că-ți trîntesc un glonț în spate. BIBICESCU, P. P. 367.

vinețel, ~ea [At: POLIZU / V: (înv) vânețea, ~nățea, (reg) vânățauă, vânățea, ~ța, ~nițea / Pl: ~i, ~ele / E: vânăt + -el, -ea] 1-2 a (Pop; șhp) (Cam) vânăt (1). 3 a (Pop) De o culoare care se apropie de vânăt (1). 4 a (Pop) Care bate în vânăt (1). 5 sf (Reg) Culoare vânătă. 6 sf (Reg) Albăstreală (2) pentru var. 7 sf (Reg; îf vânățauă) Învinețire. 8-9 sf (Reg; îf vânățauă) Vinețeală (2-3). 10 sf (Reg; îf vânățauă) Vânătaie (1). 11 sf (Reg; îf vânățauă) Bășicuță care se face în palmă sau în talpă în urma unei lovituri. 12 sf (Trs; îf vânățauă) Panarițiu. 13 sf (Ban; îs; îf vânățauă) ~ de la ochi Pupilă. 14 sf (Mpl) Plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina ramificată și cu frunzele ovate, cu florile albastre, rar roșii sau albe, grupate în capitule solitare în vârful ramurilor, folosită în farmacie și în medicina populară Si: albăstrea, albăstrică, albăstriță, vinecioară, vinețică (6)-de-câmp, (reg) ghioc³, zglăvoc, floarea-grâului, floarea-paiului (Centaurea cyanus). 15 sfp Ghioc³ (Centaurea phrygia). 16 sfp Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunzele lanceolate sau ovate și cu florile grupate în capitule terminale, albăstrii, rar roșii sau albe, pe margini și roșietice în centru, care crește în regiunea alpină și în cea subalpină Si: albăstrele (Centaurea axillaris). 17 sfp Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunzele mari, lanceolate sau eliptice, cu tulpina terminată cu un singur capitul și cu flori albăstrii pe margini și violete în centru (Centaurea mollis). 18 sfp (Bot; reg) Săpunele (Aster novae-angliae). 19 sfp (Reg) Scânteiuțe (Aster novi-belgii). 20 sfp (Bot) Dumitrițe (Aster salignus). 21 sfp Plantă erbacee ornamentală cu tulpina ramificată, noduroasă și cu florile azurii (Commelina coelestis). 22 sf (Reg) Ciupercă cu pălăria albă, cărnoasă, tare, cu gust plăcut, puțin amar, care crește prin pădurile de brad (Russula delica). 23-24 sf Burete-de-spin (Russula alutacea și Russula grisea). 25 sf Ciupercă cu pălăria măslinie-roșcată, cărnoasă, care crește toamna, în pădurile de conifere (Russula olivacea). 26 sf Ciupercă cu pălăria cărnoasă, portocalie sau roz, cu gust dulce, care crește prin pădurile de fag și de brad (Russula xeramplina). 27 sf Ciupercă din familia agaricaceelor, cu pălăria cărnoasă, de culoare roșcată-aurie sau brună-portocalie, care conține un suc lăptos și dulce Si: râșcov, (reg) râșcoviță, burete-dulce, vinețică-cu-lapte (Lactarius volemus).

APĂSA, apăs, vb. I. 1. Tranz. A se lăsa cu toată greutatea asupra unui lucru, a presa (cu putere). I se părea că tavanul o apasă, pereții casei o striveau. BART, E. 250. (Absol.) Soacra mă mînă să țăs, Eu mă duc la sul ș-apăs. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. ◊ Fig. Singurătatea îl apăsa dureros, dar durerea lui era dulce ca mierea acestei lumini de primăvară. C. PETRESCU, R. DR. 27. ◊ (Cu arătarea instrumentului acțiunii) Apăsă cu mîna capul bolnavului. ȘEZ. I 59. ◊ (Complementul instrumental devine complement direct) Își lipi mîinile de tîmple, le apăsă și clătină capul. DUMITRIU, B. F. 81. Gîndind că dorm, șireato, apeși gura ta de foc Pe-ai mei ochi închiși ca somnul. EMINESCU, O. I 42. ◊ Intranz. Apăs pe butonul soneriei. ◊ Elena ședea cu vîrful degetelor apăsate pe ochi. DUMITRIU, B. F. 47. O mînă era strîns apăsată pe inimă. EMINESCU, N. 77. (Neobișnuit) Iată că sosește un om... cu pălăria apăsată pe ochi. SBIERA, P. 199. (Fig.) La ora cinci dimineața, cînd întunericul de iarnă mai apasă peste munți, greoi și compact, peisajul fantastic al Roșiei Montane începe să se anime. BOGZA, Ț. 49. În dricul verii apăsa arșiță nemilostivă subt cer alburiu. SADOVEANU, M. C. 20. ♦ (Despre obiecte) A fi prea greu (de purtat) pentru cineva. Zaua nu mă-n deasă. Șaua nu m-apasă. ALECSANDRI, P. P. 63. 2. Intranz. Fig. (Cu privire la cuvinte, fraze etc.) A rosti răspicat și tare, a sublinia prin pronunțare. Directorul terminase, apăsînd pe ultimul cuvînt. ◊ (Eliptic) Du-te, apăsă el, pleacă acum și nu mai aștepta. PREDA, Î. 165. 3. Tranz. Fig. A oprima, a asupri, a împila. Acele milioane ce în grămezi luxoase sînt strînse la bogatul pe cel sărac apasă Și-s supte din sudoarea prostitului popor. EMINESCU, O. I 59. Streini prinți... ne-apăsară. ALEXANDRESCU, P. 139. 4. Tranz. Fig. A chinui, a înăbuși, a copleși. Se străduia mereu să dezvăluie pînă la capăt tot ce-i apăsa cugetul. V. ROM. noiembrie 1953, 185. O arșiță mă apăsa. SADOVEANU, N. F. 73. Frig în casă, Gol pe masă. Griji te-apasă. TOMA, C. V. 465. O greutate îmi apăsa inima. NEGRUZZI, S. I 54.

FLOARE s. 1. (BOT.) (Transilv., Ban. și prin Mold.) pană. (Poartă o ~ la pălărie.) 2. (BOT.) floarea-călugărului (Saponaria vaccaria) = (reg.) văcărică, văcariță; floarea-cucului (Lychnis flos cuculi) = (reg.) cuculeasă; floarea-miresei (Spiraea vanhouttei) = (rar) spirea; floarea-paștelui (Anemone nemorosa) = (reg.) găinușe (pl.), oiță, păscuță, păștiță, turculeț, floarea-oștilor, floarea-păsărilor, floarea-vântului, pâinea-paștelui; floarea-paștilor v. păștiță; floarea-păsărilor v. păștiță; floarea-raiului (Chrysanthemum cinerariifolium) = (prin Munt.) mușețel; floarea-reginei (Leontopodium alpinum) = albumeală, albumiță, floare-de-colț, (rar) edelvais, (reg.) flocoșele (pl.), steluță, floarea-doamnei; floarea-soarelui (Helianthus annuus) = (înv. și pop.) soarea-soarelui, (pop.) sora-soarelui, (reg.) rază, rujoancă, soreancă, răsarea-soarelui, ruja-soarelui, (Mold.) răsărită, sorică; floarea-vântului-galbenă v. păștiță; floare-de-colț v. floarea-reginei; floare-de-leac (Ranunculus repens) = (reg.) bujorel, galbenele (pl.), piciorul-cocoșului; floare-de-perină (Anthemis tinctoria) = (reg.) iarbă-de-perină; flori-de-paie (Helichrysum bracteatum) = imortelă, (rar) nemuritoare, (reg.) cununiță. 3. (pop.) spumă. (~ vinului.) *4. (fig.) caimac, smântână, spumă. (El a cules ~, nouă ne-a lăsat ce-a fost mai prost.)

vulgar, -ă adj. 1 Care nu se diferențiază de marea majoritate sau de toți ceilalți; care nu se distinge prin nimic în mod deosebit; care este lipsit de originalitate; comun, obișnuit, banal. Nu cutezam a mă coborî în grădinuța mea, unde nu sînt decît flori plebee, cum le zic eu, și vulgare cum binevoiați a le numi (c. NEGR.). 2 Care este comun, obișnuit, curent. Uzul vulgar a confundat și confundă numele lor (HASD.). 3 (despre oameni; adesea deprec.) Care este lipsit de distincție, de educație, de rafinament (în comportament, în exprimare etc.); care este lipsit de decență, de bună-cuviință, de rușine, de moralitate; grosolan, necioplit. Numai ființele vulgare ca suflet și inteligență mai răsucesc cuțitul în rană cu o sudalmă (CA. PETR.). ♦ (despre manifestări, acțiuni, creații, expresii etc. ale oamenilor) Care arată, denotă lipsă de distincție, de educație, de rafinament; care trădează lipsă de decență, de bună-cuviință, de rușine, de moralitate; care este de prost gust sau de proastă calitate; grosolan, indecent, obscen, trivial. Era ceea ce aș putea să numesc o personalitate, dar de moravuri vulgare (ARGH.). ◊ (adv.) O femeie, cu pălăria tuflită... chicotea răgușit și vulgar (CE. PETR.). 4 Care este lipsit de suport științific; neștiințific. Concepția aceasta, deși a circulat și uneori își mai face apariția și acum, este vulgară, primitivistă (PER.). ◊ Materialism vulgar = curent filosofic apărut în Germania pe la jumătatea sec. 19, care, în esență, reduce întreaga realitate la materie, considerînd și conștiința ca fiind de natură materială. Era o epocă fără nici un ideal, dedată unui materialism vulgar și stagnant (GAL.). Sociologism vulgar v. sociologism. 5 (înv.; despre limbi) Care este vorbit, cunoscută de ansamblul unei populații; care nu este conform normelor limbii literare; care nu are un aspect îngrijit; popular. Mă condamni să-ți vorbesc în limba vulgară a părinților mei (ALECS.). ◊ (Limba) latină vulgară = limba latină tîrzie, vorbită în provinciile Imperiului Roman; (limba) latină populară. Mai probabil pare afi că „â” și „î” au existat în limba latină vulgară (MAIOR.). ♦ (despre cuvinte, expresii etc.) Care aparține limbii populare. Clasicismul împărțea cuvintele în nobile și vulgare (PER.). ♦ (despre texte) Care este scris în limba populară. Mai multe ediții de texte grecești vulgare. • pl. -i, -e. /<fr. vulgaire, lat. vulgaris, -e <vulgus, -i „comun”.

DOMNIȘOR, domnișori, s. m. Diminutiv (uneori cu sens depreciativ) al lui domn. 1. Domn (4) tînăr sau fiu de domn, de slujbaș, de orășean. Cînd îl văz cu capul gol, Pare că-i un domnișor, Că-i cu părul retezat... Nu-i fecior ca el în sat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 37. ♦ (Regional; azi din ce în ce mai rar, întrebuințat la vocativ) Termen de politețe cu care cineva se adresează tinerilor sau fiilor de domn, de slujbaș, de orășean. V. domn (1). Eu nu-s om de aceia cu care n-ai cînd sta de vorbă, domnișorule! CAMILAR, N. II 380. O, domnișori, Ne vor ataca urșii! ISAC, O. 62. O fi și el bătrîn... – Bătrîn, domnișorule, și-i vine greu. GALACTION, O. I 41. 2. (Depreciativ) Domn (5) tînăr sau fiu de domn, de boier; coconaș. Domni pîntecoși, domnișori spîni, îi stupeau în obraz și-i plesneau cu biciul. CAMILAR, T. 13. O să ai de-a face numai cu conași, cu cucoane și cu domnișori. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 18. Vezi domnișorul cela, care toate le știe, Căruia vorba, duhul îi stă în pălărie? ALEXANDRESCU, P. 91.

ANINA (-in) I. vb. tr. 1 A pune un lucru într’un loc așezat sus, a prinde de ceva, a acăța: am aninat pălăria în cuiu; anină armele la oblînc (CRG.) ¶ 2 A ridica, a sui pe ceva ¶ 3 A pune pe lîngă ceva: Orientalii n’au obiceiu să anine pe „parole d’honneur” la promiterile lor (I.-GH.) ¶ 4 Bucov. A spînzura: i-au rădicat spînsurătoarea și era acuma numai să-l anine (SB.). II. vb. refl. 1 A rămînea prins, acățat, într’un loc așezat sus: s’a aninat bățul în pom ¶ 2 A se prinde, a se apuca de ceva (ținîndu-se cu mîinile): Cu brațele-amîndouă de gîtul meu te-anini (EMIN.) ¶ 3 A se prinde cu mîinile de cineva, a se amesteca printre alții, a intra în joc: Duminica nu ne aninam în horă decît toți patru la rînd (VLAH.); proverb: Amin, amin. Și eu m’anin, se zice despre cineva care vine nepoftit unde sînt alții, la masă, la petrecere, sau iron. cînd vrea să spună cineva că e de aceeași părere cu acela care a vorbit înaintea lui ¶ 4 A se prinde din nebăgare de seamă de un cuiu, de un mărăcine, etc. ¶ 5 A se lega de cineva, a sări asupra cuiva: Și pe loc ei s’aduna Și de Grue s’anina (ALECS.-P.) ¶ 6 A se ținea mereu de cineva, a nu-i mai da pace, a-l urmări mereu, a se alega: se anină de mine ca scaiul de oaie [lat. *allevinare < levare].

LENE s. f. Lipsă a dorinței (și a voinței) de a munci, stare de inactivitate, lîncezeală; trîndăvie. De lene el nu-și mai scotea pălăria, dar răspundea prin vorbe, glumind și spunînd fiecăruia pe nume. BART, E. 339. La Paris, în lupanare de cinisme și de lene... Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos. EMINESCU, O. I 151. Să se ferească de lene și de beție. NEGRUZZI, S. I 299. ◊ (Personificat) Lucrul adună, iar lenea risipește (= lenea aduce sărăcie). SBIERA, P. 206. Lenea e cucoană mare care n-are (sau cere) de mîncare sau lenea-i împărăteasă mare, se spune celui (sau despre cel) care nu vrea să muncească. Un sat întreg n-ar fi pus oare mînă de la mînă, ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare; ce-ți bați capul. CREANGĂ, P. 332. ◊ (Construit cu verbul «a fi» și cu subiectul logic în dativ) Eu... eram după gard, că mi-a fost lene să mă duc în poiană. DUMITRIU, N. 243. Îmblă parcă amintindu-și vreun cîntec, alintată, Pare că i-ar fi tot lene. EMINESCU, O. I 159.

DEPĂNA, deapăn, vb. I. Tranz. I. A înfășura firele dintr-un scul pe un mosor, pe o țeavă etc.; a face firele scul, desfășurîndu-le de pe un ghem sau de pe un fus. Își deapănă tortul Din care și-or țese lelițele portul. DEȘLIU, G. 47. Lelea Fira sta, Gheme depăna. COȘBUC, P. II 142. Călepele lăsate pentru bătătură le-au depănat pe țevi cu sucala. CREANGĂ, O. A. 299. ◊ Fig. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I 155. ◊ Absol. I-a mai dat... o vîrtelniță de aur, care depăna singură. CREANGĂ, P. 91. ◊ Refl. Fig. Pe de margini, din loc în loc, ca la o azvîrlitură de piatră unul de altul, se înalță plopi bătrîni, fuse uriașe pe care se deapănă vîntul. GÎRLEANU, L. 9. ◊ Expr. A lua (pe cineva) la depănat = a mustra, a lua din scurt, a trage o săpuneală. De-amu, bine că mi-ai spus; laspe mine, că ți-l iau eu la depănat! CREANGĂ, A. 56. II. Fig. 1. (Cu privire la unități de timp, la idei sau la expuneri de idei care se succed în șir neîntrerupt) A desfășura, a înșira. Cîțiva oameni par că și-ar depăna amintirile, pronunțînd cuvinte și fraze fantastice. BOGZA, C. O. 305. Ea își depăna încă firul aurit al visurilor ei copilărești. BUJOR, S. 31. Cîtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea. CARAGIALE, O. III 232. Să-ncep a depăna firul poveștii. CREANGĂ, P. 184. ◊ Refl. Toată întîmplarea i se depăna pe dinaintea ochilor. CAMILAR, N. I 102. Se depănau pe dinaintea ochilor zilele de mîine. PAS, Z. I 313. Din volbura de vorbe se deapănă ușor Un cîntec ce sporește, mai larg, tot mai sonor. VLAHUȚĂ, O. AL. 56. ◊ Refl. pas. Cîțiva comeseni se așezaseră în largi fotolii de trestie și se depănau banalități curente. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. 2. A parcurge (un drum, o distanță). Cu pasul meu lacom de drumuri Eu deapăn distanțele ghem. BENIUC, V. 63. Deapănă kilometri între ușă și fereastră. VLAHUȚĂ, O. AL. II 110. ◊ Intranz. (În expr.) A depăna din picioare = a umbla mișcînd repede picioarele. Își îndesau în cap pălăriile bortite... și prindeau să depene iute din picioarele goale, luînd cărarea tîrgului. SADOVEANU, P. S. 79.

MÍJLOC s. n. I. 1. (De obicei precedat de prep. „în”, „din”, „prin”, „la”, „pe la”, învechit, „pre”, și urmat de un genitiv) Punct, linie, parte a unui lucru, a unei suprafețe care se găsește la depărtare egală de punctele periferice, de circumferință, de extremități (v. c e n t r u, j u m ă t a t e, m i e z, b u r i c); p. ext. (în opoziție cu m a r g i n e) parte a unui lucru situată la oarecare distanță de fiecare dintre punctele marginale ale acestuia; (în opoziție cu c a p ă t, e x t r e m i t a t e) interval cuprins între două extremități sau între două elemente de același fel. În mijloc de besearecă cîntu tinre. PSALT. HUR. 17^v/21. În mijlocul raiului răsădi Dumnezeu pom de preceput ce iaste bine și rău. MOXA, ap. GCR I, 57/39. Banii. . . să să facă în loc vestit, cum are fi în mijlocul târgului, să vadză toți. PRAV. 76, cf. 230. În mijlocul teatrului. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19^r/29. Zveazda. . . slujeaște încă, ca să stea pururea în mijlocul discosului cinstita pîine (a. 1680-1700). GCR I, 244/24. Din iezăr cură apă prin mizlocul orașului. N. COSTIN, ap. IORGA, L. I, 94. După ce au aflat Brîncovanul pe Bălâceanul mort în război, trimisu-i-au capul la București, de l-au pus într-un prepeleac în mijlocul ogrâdzîi lui. NECULCE, L. 105. La mijlocul moșiei Brăndușăni au intrat Chirileștii (a. 1759). BUL. COM. IST. IV, 201. Merse în mijlocul bisericii și. . . se înturnă spre norod. NEGRUZZI, S. I, 149. Luni pe la amiazi, pe cina eram m ulița mare, in mijlocul tîrgului, îmi iese înainte un impiegat cu guler roșu. GHICA, S. 244. Trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele. CREANGĂ, P. 13. Harap Alb. . . cînd îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului, îi și zboară capul. id. ib. 226. Văzu că se află în mijlocul unei odăi mari. CARAGIALE, O. II, 262. Acel vas. . . se află pe o masă în mijlocul unei bisericuțe. ISPIRESCU, L. 29. Vulturul de pe monumentul independenții ridicat. . . în mijlocul orașului Calafat. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Era o casă albă, veche și simplă, în mijlocul unei curți largi. id. O. A. III, 72. Sării ars în picioare, prin întuneric, drept în mijlocul poieții. HOGAȘ, M. N. 87. Avînd margine sau poale, bolta cerului are și un mijloc sau o inimă, pe sub care. . . se crede că nu-i bine să meargă omul. PAMFILE, CER. 3. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. Nu apucă însă să ajungă decît pînă la mijlocul uliței. id. R. I, 152. Din mijlocul chiliei îi privea zîmbind bătrînul Mihu. SADOVEANU O. V, 569. Spune-mi un' mi-i îngropa? În ușa altarului, În mijlocu raiului. JARNIK-BÎRSEANU, D. 173, cf. DENSUSIANU, Ț. H. 162, ALR I 965/1, ALR II 6673/47, 235, 362, 6 706/102, 141, 235, 250, 812, 886, 987, A II 6. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I, 247. (Determinat de termeni care denumesc spații, întinderi mari, include ideea de zonă foarte înaintată, foarte lăuntrică, cu caracteristici excesive) Apele îngroșară-se și undele pre mijloc de mare. PSALT. 311. Corabiia era în mijlocul măriei. CORABIA, EV. 262. Iară corábiia era pre în mijlocul mării învăluită de valuri. CHEIA ÎN. 31^v/21.au trecut pre mijloc de Marea Roșie ca pre uscat. FL. D. (1680), 69^v/7. Au venit împăratul. . . într-un mijloc de cîmpu pustiiu. NECULCE, L. 226. În mijlocul cîmpiei întinsă ce se perde. . . Culcat pe spate șede voinicul bivolar. ALECSANDRI. POEZII, 368. Cînd mă trezii, eram afară de barieră, în mijlocul cîmpului. BOLINTINEANU, O. 387. În mijloc de codru-ajunse Lîngă teiul nalt și vechi. EMINESCU, O. I, 66, cf. 215. Cînd se pomeni în mijlocul mării, Ileana Simziana se prefăcu că-i pare rău și prinse a certa pe neguțător că o înșelase. ISPIRESCU, L. 25. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului. JARNIK-BÎRSEANU, D. L-am cătat vara toată. . . în mijlocul codrului, La porțile dorului. MAT. FOLK. 1050, cf. 74, DENSUSIANU, Ț. H. 97, A II 2, 8. ◊ Mijlocul cerului = a) (învechit) zenit. Zenitu și căruia uneori i se mai dă numirea de mijlocul ceriului. CULIANU, C. 9; b) (regional) miazăzi (1). Cf. ALR I 1236/75, 85. L o c, a d j. De mijloc = situat (sau destinat a fi așezat) în centru sau, p. e x t., în spațiul dintre alte lucruri. Plasa de mijloc [a năvodului]. ANTIPA, P. 461. (Indicînd poziția într-o clasificare, o ierarhie) Birnicii sînt 17214 familii din care 4 082 „dă frunte”, 4 961 „dă mijloc” și 8171 „dă coadă” (a. 1819). DOC. RC. 225. Ține treapta cea de mijloc între sublim și simplu. HELIADE O. II, 37. Locuitorii săi din clasa de mijloc . . . vara se adunau la grâdinele Rreslea, Barbălată. FILIMON, O. I, 175. (Expr.) Drum (sau cale, linie, învechit, hotar) de mijloc = soluție intermediară, atitudine de compromis. Povățuiește pre părinți ca să nu se arate cu atîtă neomenire și asprime către fiii lor . . . ci să cuvine să păzească hotarul cel de mijloc. PANN, E. I, [prefață] 7/4. Cînd îi alb, spun alb și la negru, spun negru . . . ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. (Regional) Degetul de mijloc = degetul mijlociu, v. m i j l o c i u (I 2). Sâ-m trimeatâ inelu Dzîn zezetu hăl dze milzoc. DENSUSIANU, Ț. H. 160. Gegitu dă meljoc. ALR II/I MN 32, 2 186/310. ◊ Din mijloc = a) l o c. a d j. așezat în centru, în zona centrală; central. După catapeteazma din mijloc era cortul ce să chiamă sf[i]nția sf[i]nților. N. TEST. (1 648), 297^r/2; b) l o c. a d j. (Învechit) în devălmășie. La tovărășie, cheltuiala iaste din mijloc, cum și cîștigul și paguba. PRAVILA (1814), 86/10; c) l o c. a d v. din centru; (în opoziție cu d i n d ă r ă t și d i n a i n t e ) din flanc; p. e x t. în plin. Goniră pre Alexandru . . . și deteră în trîmbițe și în tîmpine și-i loviră unii din dărăpt, unii din mijloc, alții dinainte.ALEXANDRIA 37/11. (E x p r.; învechit) A ridica (sau a scoate) (pe cineva sau ceva) din mijloc = a înlătura, a îndepărta; a exclude (din discuție). Trebuie să se rădice Mihai Vodă den mijloc, ca un amestecător și turburător de prieteșug între domni. N. COSTIN. LET.² I, 494. Pentru cutremur, căutînd pe filosofi, vom găsi unii zicînd una și alții alta, scoțînd la aceasta pre D-zeu din mijloc. ANTIM, ap. TDRG. Acest hrisov prin lămurită sa înțălegere, rădică din mijloc toată îndoiala și toată împotriva punere înainte asupra stăpînirei vrăncenilor (a. 1817). URICARIUL, IV, 341/13. ◊ L o c. a d v. La (sau în) mijloc = (aproximativ) în centru, în spațiul care separă două persoane sau două lucruri. R ă s t i g n i r ă . . . și alți doi de încoace și de încolo, e în mijloc I[su]s. CORESI, ap. GCR I, 21/25. Cela ce va ucide pri cela ce va întră la mijloc să-i împartă . . . nu să va certa. PRAV. 116, cf. 91. Cîte 3 alăturea mergînd, craiul la mijloc (a. 1700). GCR I, 334/29. Piața sfintei Troiți. . . are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 25. O frumoasă mînă scapă de pe margine de-altan O mânușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu. EMINESCU, O. I, 166. În mijloc sta așezată o masă cu șapte talere. CARAGIALE, O. II, 268. Casa n-avea nici o podoabă, dară în mijloc era o masă mare. ISPIRESCU, L. 50. Lăutarii trecură la mijloc. REBREANU, R. I, 220. Își așternu și lui un pat, la mijloc, între tovarășii săi de suferință. MIRONESCU, S. A. 129. Îl crepăm așe cu cuțîtu în jumătate ș-avem un ic de lemn și-l băgăm la ńiljoc. ALR SN I h 222/141. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc, se spune despre cei bețivi. ZANNE, P. IV, 92. Sus copaie, jos copaie, La ńiljoc carne de oaie (Scoica). SADOVEANU, P. C. 12. (E x p r.) A sta (sau a se pune) la mijloc = a se interpune, a sta între două persoane pentru a le împiedica să se încaiere; (învechit și popular) a interveni, a stărui (pentru cineva). Ca să pot isprăvi mai iute, te rog umil pe dumneata, milostivul mieu domn și de bine făcător, să te pui la mijloc . . . ca să stăruie cu trecerea lui crăiască pe lîngă măria sa domnul (a. 1 681). IORGA, S. N. 79. Ș-au stătut banul la mijloc cătră viziriul, de au aședzat să-l puie pre dînsul leșii craiu. NECULCE, L. 59. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. Kir Ianulea și-a ieșit din pepene; s-a repezit cu pumnii-ncleștați s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc și l-au oprit în piept. CARAGIALE, O. II, 227. Boierii din Țara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni și se făcu pace. ISPIRESCU, ap. CADE. (Învechit) A pune (ceva) la mijloc = a aduce, a oferi în folosința, în fondul comun. Li-au adus toate [prăzile] și li-au pus la mijloc cît au dobîndit. HERODOT (1645), 493. La logodnă au fost pus la mijloc galbini 12000, cine ar strica logodna, acela să peardă acea somă de bani. N. COSTIN, LET². I, 382. Toată averea mea o puiu la mijloc cu voi. GORJAN, H. I, 147/6. (Învechit) A aduce (sau a pune pe cineva sau ceva) la (sau în) mijloc = a aduce în fața, la cunoștința, în discuția unei adunări; a convoca pe cineva într-o adunare. Iară Domnul nostru Isus Hristos, aciiaș aduse la mijloc cugetul lor și grăi lor. CORESI, EV. 61. Nici întrebare ca aciasta la mijloc să puie s-au căzut. CANTEMIR, IST. 153. A filului și a inorogului pomenire la mijloc să fie adus de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunare dintei chemați să nu fie fost. id. ib. 159. Să aducem în mijloc pe fericitul David carele zice. . . ANTIM, ap. TDRG. Iată ascultai cuvîntul tău și voi scoate din sfat mîniia și pohta și voi aduce la mijloc înțelepciunea și dragostea. VARLAAM-IOASAF, 9^V/17. Ritorul, pentru ca să dovedească după leage și după dreptate lucrul acela. . . aduce la mijloc vreun cap din pravilă. MOLNAR, RET.102/18. (Învechit) A sta la mijloc = a nu fi hotărît, a sta în cumpănă; a rămîne în suspensie. Acealea ce să feaceră pre tine au fost den farmeci, iară nu dentr-adevăr. Și stînd la mijloc voroava, socoti de chemă pre popii idolilor să facă și ei ceva minune. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 103^v/25. A-și pune capul (sau, rar, gîtul) la mijloc = a garanta (cu viața). Mi-a spus mie cine l-a văzut, că Ion a luat-o, gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. Despre asta mi-aș pune capul la mijloc. id. P. 170. A fi la mijloc = a) (învechit) a fi prezent într-o adunare, la o consfătuire. Or sta la pace, fiind și alți crai megieși la mijloc să socotească și să judece. NECULCE, L. 248; b) a fi în cauză, în joc. Așadar, a răspuns Făt-Frumos, un om prost, pă cum ai spus măria-ia, ar avea drept să te învinuiască de călcarea făgăduința, iar eu n-am, cînd e la mijloc tot norocul vieții mele. CARAGIALE, O. II, 354; c) se spune pentru a semnala că există un dedesubt al lucrurilor, că desfășurarea faptelor este influențată de un factor suplimentar. Vezi d-ta că-i un „dacă” la mijloc. CONV. LIT. IV, 336. Îți venea parcă să crezi că e vreo șiretenie la mijloc. GANE N. III, 161. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă.CREANGĂ, P. 266. La casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o, c-a mai fost și mila părințească la mijloc, id. ib. 286. Spun unii ș-alții că n-ar fi fost la mijloc puterea ursitoarei, ci că numai vraja dragostii a făcut așa prefaceri minunate. CARAGIALE, O. II, 354. Dăscălița înțelese numaideât că nu poate fi la mijloc lucru curat. REBREANU, I. 262. Era la mijloc o înșelare și o uneltire. SADOVEANU O. XI, 110. Bănuind că e ceva încurcat la mijloc, se duse de-a dreptul la jupîneasa Ralița. CAMIL PETRESCU, O. II, 268. E o confuzie la mijloc. CĂLINESCU, S. 123. Ați trimis după doctor?. . . Crezi că nu e nimic la mijloc, DEMETRIUS, C. 41. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. (Cu parafrazarea expresiei) Bănui că aci la mijloc se joacă vreo drăcovenie. ISPIRESCU, U. 16. Muma zmeului pricepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie, id. L. 19. (Popular) A băga (pe cineva) la mijloc = a înconjura (pe cineva) cu simpatie sau cu afecțiune. Lumea nu-l bagă la mijloc, toți îl ocolesc. JIPESCU, ap. ZANNE, P. IV, 220. ◊ L o c. p r e p. În (sau prin) mijlocul. . . sau (învechit) în mijlocul a . . ., pe mijlocul. . ., în (sau prin pre, întru) mijloc de . . ., la mijloc = (urmat de un pl.) între, printre; (urmat de un nume colectiv) în. În mijloc de mulți lăuda-voiu el. PSALT. HUR. 97^r/11. Atunce stătu Pavelu prin mijlocu de ei și dzise. COD. VOR. 88/27. Tremiseși izvoare în balte, pre mijloc de codri trecu ape. PSALT. 214. Ia socotiți credința ucenicilor lu Hristos și ascultarea ! Că ei în mijloc de lucrure-s fiind, și deaca auziră Hristos zicîndu-le. . . lăsară tot, de mearseră după el. CORESI, EV. 334. [Sămínța] căzu în mijloc de mărăcini. id. ib. 350. Și zice Dumnezeu: fie tărie în mijlocul apelor, să despartă apele de la ape. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/6. În mijlocul celor fărădeleage se numără ca să te ducă pre tine să viețuiești (a. 1642). GCR 1, 102/22. Cînd să va prileji în mijlocul a mulți, de vor fi unii dentrănși mai capete, cumu s-are dzice, ispravnici, atunce la unii ca aceia nu va micșura giudețul certaria aceii greșeale pentru cei mulți. PRAV. 271, cf. 154. Chemă I[su]s un poroboc și-l puse în mijlocul lor (a. 1648).GCR I, 127/8. Văzură pe sv[î]nta în cuptoriu în mijloc de doi îngeri. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^r/9. Unde sînt doi sau trei adunați întru numele mieu, acolo sînt pre mijlocul lor (a. 1 693). GCR I, 310/7. Iată eu vă trimeț pre voi, ca pre niște oi în mijlocul lupilor (a. 1746). id. ib. II, 38/4. Spînzurat în mijlocul a doi tîlhari. MINEIUL(1 776), 127^r2/10. Se fălesc cei ce se îngrașă în mijlocul societăței făr' de a-i fi de vreun folos. MARCOVICI., C. 18/24, cf. 9/9. Corabia plutea cu mare repejiune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24/26. Crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi și intimi amici. BOLINTINEANU, O. 419. Văzînd pe Galben de Soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. D. Sadoveanu, în mijlocul povestirilor sale, are și nuvele veritabile: Păcat boieresc, Haia Sanis etc. IBRĂILEANU, S. L. 58. Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților frumoase. REBREANU R. I, 55. A crescut ca un dușman în mijlocul nostru. C. PETRESCU, C. V. 229. Cît îi de ticăloasă lumea ! . . . – D-apoi n-o cunosc eu? suspină baba. Că doar în mijlocul ei am îmbătrînit l SADOVEANU, O. VII, 320. Din mijlocul. . . sau (învechit) de mijloc de. . . = (urmat de un sg. cu înțeles colectiv) din; (urmat de un pl.) dintre. Deaci dzise voiniciloru se deștingă și se-lu rapă elu din mijlocul loru. COD. VOR. 50/5. Izbăvit-au sufletul mieu de mijloc de schimeni. PSALT109. Vor ieși îngerii de vor aleage răii den mijlocul drepților. CORESI, ap. GCR I, 18/9. Numai iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal. CREANGĂ, P. 194. Harap Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului, id. ib. 262. Regretíndu-vă foarte mult absența din mijlocul nostru, am avut onoarea să ridicăm primul pahar în sănătatea domniei voastre. CARAGIALE, O. VII, 585. ♦ (Învechit, în opoziție cu m a r g i n e I 2) Teritoriu de centru, zonă de interior. Cîmpul de jos și Bahnița dă jos, ca niște mărginași. . . să să socotească. . . Iar jilțurile dă Sus i Baia, ca niște mijloace ale județului (a. 1819). DOC. EC. 225. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între torace și șolduri; talie, brîu. Era Ioan îmbrăcat cu peri de cămilă și brîu de curea prespre mijlocul lui. N. TEST. (1648), 41^r/20. Legă cu brîul mijlocile lor. BIBLIA (1688), 368²/2. Încingînd vîrtos mijlocul său, întări brațele sale pre lucru (a. 1 694). GCR I, 313/6. Ș-au legat mijlocul cu brîul de o creangă groasă. DRĂGHICI, R. 49/30. Voinic foarte chipos.. . Din mijlocul delicat, Gîndea cineva că vede un alt Narțis. PANN, E. II, 19/7. Gîndeá că mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de brațul lui. EMINESCU, N. 74. Atunci, ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88, cf. 98. Era încins cu bete cu mărgele mici. . . învîrtite de cinci ori în jurul mijlocului, peste brîul roșu. CAMIL PETRESCU, O. I, 72. Mijlocul [fetelor]. . . e locul din care tot farmecul pleacă, să li se răspîndească în restul ființei. BOGZA, C. O. 282. S-a mișcat încet, a săltat o mînă și s-a îndoit de mijloc pe spate. PREDA, Î. 159. Murgu-i mic și drumu-i greu, Abia duce trupul meu, Trupul cu păcatele, Mijlocul cu armele. ALECSANDRI, P. P. 17. O fețișoară Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține etc.) de mijloc = a petrece brațul în jurul taliei cuiva (în semn de afecțiune). E iubitul, care vine De mijloc să te cuprindă. EMINESCU, O. I, 76, cf. id. N. 9. Ai luat-o de mijloc și te uitai la ea așa galeș. CARAGIALE, O. II, 225. Cînd vezi răul lîngă mine – Haide, prinde-mă mai bine De mijloc. COȘBUC, P. I, 238. Unde să stăm? întrebă Titu, cuprinzîndu-i mijlocul. REBREANU, R. I, 245. El de mijloc o ținea, Lîngă peptu-i o strîngea. ALECSANDRI, P. P. 97. A fi moale de mijloc = a fi lingușitor. Cf. ZANNE, P. II, 273. ♦ Șale; crucea șalelor. Nevastă secerătoare, Ce seceri vara la soare Și mijlocu nu te doare? JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. Hai, Ioane, de fă focul! Nu pot. Mă doare mijlocul. ANT. LIT. POP. I, 216, cf. ALRM II/I h 120. ♦ Durere de șale. Cf. LB. Și io-s secerător, De mijloc numai nu mor. JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. P. a n a l. Parte a corpului albinei situată între torace și abdomen (unde corpul pare a fi sugrumat). Cf.CHEST. VI 65/17, 20. ♦ (Regional) Tulpina unei plante. Vro doi meri Și vro doi peri, Din stupină stupinași, Din mijloace depărtași, La vírfuri apropiași. BIBICESCU, P. P. 253. [Scaiete] rădăcina ți-oi secui, Mijlocul ți-oi mijloci, Vîrful ți-oi vîrfui. DENSUSIANU, Ț. H. 282. 3. (Regional) Nume dat anumitor părți ale unor obiecte, situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrală a obiectului respectiv sau care reprezintă corpul principal al acestuia: a) mijlocar (I 4). Cf. CADE; b) (la pl., în forma mijloace) cruce de lemn care desparte fereastra în mai multe cîmpuri ; răscruci, (regional) mijlocar (I 6). Cf. CHEST. II 177/91; c) (la pl., în forma mijloace) broderie, dantelă sau orice alt lucru de mînă care unește două bucăți de țesătură (măi ales la fețele de masă); (regional) mijlocar (I 7). Prostirile. . . fiind late se compun din mai multe foi, cusute de-a lungul sau legate prin împletituri numite mijloace sau mijlocuțe. PAMFILE, I. C. 284, cf. ALR II 5 780/791; d) plasa din mijloc a năvodului cu trei plase. Cf. ANTIPA, P. 461; e) (urmat de determinări) calota pălăriei. Cf. ALR II 3 279/325; f) parte a cobzei nedefinită mai de aproape, probabil bîrdan. Cf. H XII 176. ♦ Partea interioară, lemnoasă a unui fruct, în care stau sîmburii; cocean. Mijlocu mărului. ALR I 890/214, cf. 890/576, 764, 842, 887, 926, 990. 4. (Învechit și popular, în opoziție cu m a r g i n e I 5, a r i p ă) Corp central al unei formații de luptă; (învechit) temei. Tabăra. . . la mijloc era mai cu puțini oameni decît la perși. HERODOT (1645), 347. Așezarea oștilor în „rînduiala bătăliei” era astfel: pedestrimea . . . la mijloc (centru); la cornul din dreapta sau aripa dreaptă se așezau călărașii. BĂLCESCU, M. V. 618. Bate tu marginile, Că eu bat mijloacele, Care-a scăpa de la mine Să nu scape de la tine. ALECSANDRI, R. P. 126. 5. (Învechit, calc după fr. milieu) Mediu¹ (înconjurător), ambianță. Plăcerea noastră . . . pentru producerile literare ale d-rei Cugler și ale d-lui Șerbănescu va fi cu atît mai ușor de explicat, cu cît ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. MAIORESCU, CR. I, 300. Spiritele ce nu sînt accesibile . . . senzațiunilor ce deșteaptă în noi mijlocul înconjurător. MACEDONSKI, O. IV, 103. Pîn-acum am vorbit despre înrîurirea mijlocului social asupra creațiunei literare și de stabilirea legăturei între mijlocul natural și social. GHEREA, ST. CR. I, 38, cf. 36, II, 70. Din mijlocul social al lui Tudorache, al țigănașilor, al slugilor . . . voia mama să mă scoată. MILLE, V. P. 162. 6. (În opoziție cu început, sfîrșit) Moment situat (aproximativ) la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unei unități de timp, al unei acțiuni sau al unui fenomen care se desfășoară în timp. Începutul iernii va fi cu grindină, mijlocul cald. CALENDARIU (1 814), 64/8. Un străin. . . a călătorit prin părțile noastre pe la mijlocul secolului al XVII-lea. CANDREA, F. 139. Băură ce mai era de băut și mîncară ce mai era de mîncat, neuiúnd să caute după aceea mai cătră mijlocul mesei alte hartane și alte căni, pentru oamenii lor, care așteptau . . . la căruțe. SADOVEANU, O. XI, 36. Cînd la mijloc de cale. . . S-a iscat un vînt. SEVASTOS, N. 136. Mńișlocu postului. ALR II 2 850/325. ◊ L o c. p r e p. În mijlocul sau (învechit) în mijloc de = în timpul, în cursul; (cu nuanță intensivă) în plină desfășurare, în toiul. . . În mijloc de bănat, învie-mă-veri. PSALT. HUR. 117^r/16, cf. 64^r/2. Îmi făgăduiam . . . zile seninoase și liniștite în mijlocul chinurilor vieții. MARCOVICI, C. 15/7. În mijlocul zburdăciunei tinereței ferbăntate. . . De adevărul acesta fii lovit și zi și noapte. CONACHI, P. 289. După o ocară așa de mare care mi s-au făcut, adecă de a mi se opri pașaportul în mijlocul drumului. . . ce-mi mai rămîne mie de nădăjduit ? KOGĂLNICEANU, S. 190. Moș Nichifor era și geambaș de cai și cînd îi venea la socoteală, făcea schimb ori vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. Avea amnezii lacunare, uitînd dintr-o dată în mijlocul vorbirii ideile. CĂLINESCU, S. 236. Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. În mijlocul hohotelor, Ilie o luă încet spre ușă. PREDA, D. 122. ◊ E x p r. A trece (sau a fi, rar, a face) la (sau, învechit, în) mijloc, se spune pentru a insista asupra ideii de interval, de răstimp intervenit între două date de referință. Nu multă vreamea în mijloc fu. CORESI, EV. 58. De la așezămîntul romanilor în Dachia pănă la acest Aorelian a trecut la mijloc 167 de ani. CANTEMIR, ap. HEM 1 998. Într-o vreme . . ., sînt mulți ani trecuți la mizloc, o rudenie a bâtrînilor noștri, anume Enache Bîrzu, aflîndu-se la închisoare pentru o blăstâmăție, au mers doi moși ai noștri. . . de l-au scos de la închisoare (a. 1 786). URICARIUL, XIV, 250. Și trecând multă vreme la mijloc . . . ei s-au apucat că vor scrie și niciodată nu contenia ca să scrie (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 204/11. Așa scria unul la altu tot cu poșta, făcînd luni la mijloc pănă lua unu de la altul scrisoarea, ib. 256/10. Fiind acun trei săptămîni la mijloc (a. 1825). URICARIUL, XXV, 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istoris ceva. DRĂGHICI, R. 111/12. Trecură trei ani la mijloc de la despărțirea acestor doi frați. GORJAN, H. I, 2/17. Să-ți vorbesc despre aceasta, trebui timp la mijloc. PANN, E. I, 92/3. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în car ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I, 120. Astăzi, că ai trecut zecimi de ani la mijloc, nu o pot spune fără un pic de înduioșare. GANE, N. III, 28. Nu po ști cît a fi trecut la mijloc, pînă ce am adormit mort. CREANGĂ, A. 16, cf. id. P. 140, 183, 260 305. A trecut după aia o săptămînă la mijloc. CARAGIALE, O. VI, 6. Nu trecu mult timp la mijloc și rămase grea împărăteasa. ISPIRESCU, L. 112. ♦ (Astăzi rar) Veacul (sau vîrsta) de mijloc = evul mediu. O pompă solemnă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI S. I, 36. Clasicismul antic și romantismul din veacul de mijloc. GHEREA, ST. CR. II, 106. Sîntem o societate cu moravurile veacului de mijloc. CAMIL PETRESCU, O. II, 55. ♦ P. e x t. Parte centrală a unei comunicări orale sau scrise Ei! începutul [basmului] nu-i nimica; să vez dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, O. II 247. Ți-o trimite, bade, carte Pe de laturi Cu bănaturi, în mijloc Pară de foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 135. 7. (Învechit și popular, în opoziție cu frunte, coadă) Ceea ce are dimensiunea, calitatea valoarea situate între extrema inferioară și cea superioară. Scos-au hîrtii frunte de 4 ugh,i mijlocul de trei ughi și de 2, coada de un ughi. NECULCE, L. 322. ◊ (Adjectival) Om mijloc = om de statură mijlocie. Cf. DR. IX, 429, ALRM II/I h 137. ◊ L o c. a d j. De mijloc = a) nic prea mare, nici prea mic (ca dimensiune); potrivit. Alecsandru Vodă era la stat de mijloc. N. COSTIN, LET. II, 98/4. 8 tingiri de mijloc (a.1 738). IORGA, S. D. XIV, 56. Era. . . la mărirea trupului om de mijloc. MINEIUL (1776), 18^r2/27. Cartoflele. . . cele de mijloc să pun întregi. I. IONESCU, C. 58/26. Nu depășea pe un om de mijloc, nici prin înălțime, nici prin grosime. GALAN, B. I, 35. Fărină de mńijlocu. ALR 1 372/357, cf. 1 372/359, 388; b) nici prea bun nici prea rău; obișnuit, banal; mediocru. Care scaune. . . le îmbracă cu postav roș, nici prei bun, nici prea rău, de mijloc. GHEORGACHI, LET. III, 320/25. Frăgarii mai bine cresc în loc de mijloc și cam arinos, decît în loc gras. ECONOMIA, 210/4. Acel om este un autor de mijloc. HELIADE, O. II, 25. Multe [poezii] prea de mijloc. . . ar fi fost mai bine să rămînă nepublicate. MAIORESCU, CR. I, 322. Muntenii, rîdea sfinția sa, sînt ori așa ca noi, cu bucurie și cu cîntece. . ., ori dușmani căpcăuni. . . la noi nu sînt oameni de mijloc. SADOVEANU, O. X, 587. (Învechit, în construcții negative cu valoare de superlativ) Nădăjduind și alte vrednice cărți a se tipări în limba românească, spre literatura aceștei limbi și spre nu de mijloc folos acestui națion (a. 1814). BV III, 102. Limba latinească cea de obște nu de mijloc schimbare au pătimit. MAIOR, IST. 233/28; c) moderat, temperat. Începutul iernii va fi cu grindină . . . iară sfîrșitul de mijloc. CALENDARIU (1814), 64/8, cf. ib. 72/2, LB. ◊ (Adverbial) Mazerea iubește mai mult un pămînt de mijloc de vîrtos. IONESCU, C. 24/14.1. II. 1. (Învechit) Persoană care se pune în serviciul cuiva pentru a stabili o legătură, pentru a obține o favoare, mediator (1); persoană de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. Deci găsind Racoț și Matei Vodă mijloc pre acest boiar, ș-au așăzat între dînșii să-i trimiță oști den țara Ungurească și den țara Rumânească și el va fi cap lor de va scoate pre Vasilie Vodă den scaun (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 299/14. ◊ L o c. prep. Prin (sau cu) mijlocul. . . sau prin mijloc de . . . = prin intermediul. . . , cu concursul. . ., prin intervenția . . . ; pe calea . . . Grăiaște cu noi. . . pren mijloc de îngeri. CORESI, EV. 282. Au făcut pă Dionisie patriearh Țarigradului cu mijlocu domnului Constantin Vodă Brîncoveanu. IST. Ț. R. 56. I-au văzut osînda perind nevinovat de alți domni, însă tot prin mijlocul Ducăi Vodă și cu îndemnarea lui. N. COSTIN, LET. II, 18/3. Au fost isprăvit Șerban logofătul, cu mijlocul Ducăi Vodă, de au fost mărsu un capegi-bașe de au luat pre toți frații lui Șerban și neamul lui din închisoarea lui Grigorie Vodă din Rucurești. NECULCE, L. 51. Au ieșit. . . de la închisoare, din Vama, cu mijlocul hanului. id. ib. 272. Pren mijlocul ev[an]gh[e]liei biruim pre iudei (a. 1703). GCR I, 348/12. Silia cu mijlocul tergimanului și a capichihaelilor să isprăviască să-i ierte împăratul. AXINTE URICARIUL, LET. II, 150/27. Sînteți datori să le știți și să le păziți nu numai voi, ce și bieții creștini prin mijlocul vostru. ANTIM, ap. GCR II, 28/16. Venit-au iarăși Constantin Duca Vodă la scaunul țării Moldovei, luînd domniea cum și cea dintăi cu mijlocul socru-său. MUȘTE, LET. III, 31/14. Zic că i s-ar fi dat otravă prin mijlocul unui dohtor. VĂCĂRESCUL, IST. 259, cf. 248. Dumnezău știe. . . că era să să facă mai bun prin mijlocul ticăloșiilor. DRĂGHICI, R. 54/17. 2. P. g e n e r. Ceea ce servește ca unealtă pentru realizarea unui scop; (de obicei la pl.) posibilități (materiale sau morale) de care dispune cineva într-un anume scop; p. e x t.chin, cale, metodă, procedeu de_a acționa; (învechit) mijlocire (3). M-am îndemnat a scrie o adunare istornică a prea puternicilor împărați otomani, pe scurt alcătuită, arătînd de cînd și cu ce mijloc au luat această stăpînire începerea ei. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Vom arăta mijlocul cu care poate fieștecare să să facă de tot putearnic. MOLNAR, RET. [prefață] 8/23. Trebuia ca să-i găsească un mijloc ca să-l dizbrace de averea lui (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/3. Loghica iaste meșteșug ce învață pre mijlocul de a îndrepta mintea din lipse (a. 1826). GCR II, 253/13. Mijloc de ajutor pentru cei mai de treabă și cu familii grele. GOLESCU, Î. 31. Tipărirea în limba rumânească a unei gazete este negreșit între celelalte un mijloc deosebit a lumina pe fieștecare asupra drepturilor și datoriilor sale. CR (1829), 247¹/23. Toată lumea s-a pătruns de adevărul acesta că singurul mijloc al împărtășirii ideilor este limba patriei. ib. (1 833), 35¹/30. Muzica vedem asemenea că este un mijloc prin care artistul de multe ori mai mult și decît cu vorba poate a ne porni lacrămile. HELIADE, O. II, 38, cf. 10, 95, 168, 208. Gîndește la mijloacele cele mai bune ca să te aperi de nenorocire. MARCOVICI, D. 16/25, cf. id. C. 24/4, 35/18. Te faci drag la orcare Cu mijloace-nțelepțești. PANN, E. II, 127/8. Se îngrijea acum de mijloacele scăpărei amantului ei. ASACHI, S. L. II, 12. Numai acest mijloc au spre a-și redobîndi starea lor cea dintîi. BĂLCESCU, M. V. 393. Hrana obștiei de prin târguri să fie sub cea mai de aproape îngrijire a ocărmuirei spre a nu se mai face un mijloc de îmbogățiri particulare (a. 1848). URICARIUL, X, 10. Am recitit toate băgările de seamă ce faci asupra limbii românești și m-am bucurat văzînd în dumneata mijlocul prin care să ne putem înțelege mai bine cu moldovenii. BOLLIAC, O. 50. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa. NEGRUZZI, S. I, 49, cf. 143, 286, 341. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat. ALEXANDRESCU, O. I, 72. Pe dată ce dorința care ne-a aprins imaginațiunea se află împlinită, ne liniștim și mai adesea căutăm mijloace ca să ne desfacem de obiectul ce o aprinsese. FILIMON, O. I, 114, cf. 126. Baba are Mijloc de răzbunare. BOLINTINEANU, O. 74. Este un mijloc de a scăpa de această greutate. EMINESCU, N. 53. Să caut vreun mijloc ca să ne căpătuim. ISPIRESCU, L. 162. Cînd chelnerița își bătuse joc de sufletul ei. . . Berta găsise mijloc să zîmbească. ZAMFIRESCU, A. 185. E o fericire pentru compilatorul nostru cînd mijloacele sale de a ști devin mai puține în secolul al XVI-lea. IORGA, L. I, 91. Aș fi regretat toată viața, dacă nu aș fi încercat și acest ultim mijloc. C. PETRESCU, C. V. 337, cf.108, 109. Sînt destule mijloace să vă fac să spuneți adevărul. SAHIA, N. 80. Căutau zadarnic un mijloc ca să-și cîștige pîinea. BART, E. 302. Deasupra patului, într-o nișă, o scară de frînghie – mijloc de salvare în caz de incendiu. id. S. M. 41. Cititorul lui Creangă este mai întîi izbit de mulțimea mijloacelor tipice ale prozei sale. VIANU, A. P. 110, cf. GRAUR, I. L. 29 ◊ (Urmat de determinări care arată natura; uneori concretizat) Mijloacele fotografice excelente înlesnesc răspîndirea copiilor. PETICĂ, O. 407. Accentuarea, oricare i-ar fi natura, nu-i un fapt propriu-zis lingvistic, întrucât nu se exprimă prin mijloace lingvistice (sunete, cuvinte, morfeme). IORDAN, STIL. 18. Momente psihologice care cer o reducere pînă la maximum a mijloacelor de expresie. id. ib. 278. Într-o limbă există uneori mai multe mijloace gramaticale pentru a exprima aceeași categorie logică. GRAUR, I. L. 40. Chiar procedeele inversiunii, ale elipsei sau ale repetiției, care trec uneori drept mijloace stilistice specific poetice, sînt prezente în vorbirea comună. VIANU, M. 147. ◊ L o c. a d v. Prin toate mijloacele sau prin orice mijloc, cu orice (sau orișice) mijloace, (rar) cu tot mijlocul, cu multe feluri de mijloace = pe toate căile; p. e x t. cu orice preț, indiferent cum. Nevoea cu tot mijlocul ca să rădice domn de pămînt.IST. Ț. R. 5. Munciea cei mai mari cu multe feliuri de mijloace să-l oprească pre el și numai oștile cu seraschieariu să trimită. ib. 58. Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare. ALECSANDRI, T. I, 444. Cu orișice mijloace a face bani voim, în lux și-n desfătare ne place să trăim. BOLINTINEANU, O. 155. Boierii s-au făcut cu atît mai spoliatori. . . cu cît societatea consideră îmbogățirea prin orice mijloc, chiar dezonorant, ca o dovadă de destoinicie și talent. OȚETEA, T. V. 60. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu fi mijloc (de a . . .) = a nu exista o posibilitate de înfăptuire, de realizare; a fi cu neputință de înfăptuit, a nu fi chip, a nu fi mod. Caută, cum vei ști, a căpăta [bani] de la turci, altminterea nu e mijloc de lucrare. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 454. [Mănăstirea] de lemn s-o facem nu e mijloc, Căci lemnul poate s-ardă de foc. MARIAN, SA. 250. Împărate! nu e mijloc a prinde omul de flori altfel. H IV 59. A nu avea mijloc să. . . = a nu avea posibilitatea, a-i fi imposibil să . . . N-am mijloc să prefac Belele care nu-mi plac. I. VĂCĂRESCUL, P. 251/4. (Învechit) A face toate mijloacele (sau mii de mijloace) = a face tot ce este cu putință, tot ce este posibil. Am făcut mii de mijloace să fug din patria mea. PANN, E. I, 68/3. [Vistieria] au făcut toate mijloacele ca să înduplice pe dumnealui contracciul . . . să plătească banii acestui adaos (a. 1837). DOC. EC. 663. (Cu parafrazarea expresiei) Ca să-i vază înțelepți. . . Părinții. . . mii de mijloace pătimesc și griji nenumărate. PANN, E. IV, 16/19. ♦ Logică, rațiune, temei, motivare (a unui fapt); p. e x t. pretext, (învechit) cale, chip. Va arăta viața împăratului Roamei a lui Marco Avrelie și învățăturile lui carea să cuvin domnilor la cîrma obștii, arătînd de atocma direptatea și mijlocile cu carea va fi domnul întru aleagerea giudecătorilor. N. COSTIN, ap. GCR II, 9/23. Gîndul și gătirea lui Șerban Vodă era să fie el împărat în Țarigrad. Și cu acel mijloc silie să facă pe Cantemir domnu în Moldova. NECULCE, L. 88. Nu aduce mijloc boale mincinoase. ANTIM, ap. ROSETTI-CAZACU, I. L. R. I, 167. Arătăm cele de mai sus mijloace profundei voastre judicăți, deși sîntem convinși că neasemănata voastră înțelepciune poate să invente alte mai avantagioase (a. 1776). UTICARIUL, I, 180. Tu nu poți vedea, sărace, corzile nenumărate A căror armonie ține lucrurile atîrnate Nici a ști cu ce mijloace . . . Au așezat rînduiala crugurilor. CONACHI, P. 259. Să uita . . . la el. . . Dar prea nebăgat în seamă și cu un tainic mijloc. PANN, E. I, 114/18. Se mai adăuga la toți membrii Comisiei și duhul camaraderiei, amintirea vieții și a petrecerilor împreună, peste care nu aveau mijloace destule ca să treacă. CAMIL PETRESCU, O. II, 580. 3. (La pl., urmat de determinări arătînd natura sau scopul) Unelte, instrumente, utilaj. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. Mijloace de muncă (sau de bază) = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii și îl modifică. Mijloacele de bază se trec în folosința Comerțului Interior. BO (1953), 10. Mijloace de producție = totalitatea obiectelor muncii și a mijloacelor de muncă. Naționalizarea principalelor mijloace de producție a creat un puternic sector socialist în economia națională. CONTEMP. 1 948, nr. 104, 13/1. Mijloace de circulație (sau de locomoție) = vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 4. (La pl.) Avere, stare, fonduri, resurse materiale (suficiente); spec. (urmat de determinări ca „bănești”, „financiare” etc.) bani; (învechit) mijlocire (4). Mijloacele de monedă ale grecilor de ce merg să împuținează. CR (1829), 4²/3. Multe familii cărora le-au mai rămas ceva mijloace de bani au fugit în ostrovul bălții Ianinii. ib. (1 830), 130²/12. Neavînd mijloace, la școală nu m-a dat. HELIADE, O. II, 110. Avînd lipsă de mijloace trebuincioase spre a susține schitul acesta, au lăsat nesăvîrșit și nefăcut toate ce era de făcut (a. 1856). URICARIUL, IV, 411/1. Pe la anul 1816, Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în streinătate. GHICA, S. 698. Ni se cer mijloace finanțiare. MAIORESCU, D. I, 87, cf. id. CR.I, 273. Această instituție culturală.. . dă avînt învățăturilor științei prin nenumăratele burse ce acordă tinerilor fără mijloace. D. ZAMFIRESCU, Î. 55. Mi-a dat 40 de florini, rugîndu-mă . . . să-i înapoiez banii, fondurile consulatului fiind . . . destinate celor lipsiți cu totul de mijloace. BRĂESCU, A. 201. Bătrînul a avut totuși mijloace de a-și susține familia. CĂLINESCU, E. 158, cf. id. S. 375. Mai am puține zile de trăit, Lucica. Puține mijloace. CAMIL PETRESCU, O. I, 410. - Accentuat și: mijloc. - Pl.: mijloace, mijlocuri și (învechit) mijloci. – Și: (regional) míjluc (ALR II 2940/414, 551, 6496/365), míjlic (A V 26, accentuat și míjlic GLOSAR REG.), míjoc (GR. S. VI, 241, ALR II/I H 43, ib. MN 32, 2186/130, ib. MN 34, 2 194/723, 2 940/130), míljoc (PUȘCARIU, ET. WB., DENSUSÍANU, Ț. H. 43, ALR Il/l MN 17, 6 929/769, ib. MN 32, 2 186/141, 872, ib. MN 34, 2 194/157, A III 5, 6, 12, GL. V. J., GLOSAR REG.), míljuc (ALR II 2 940/95, A V 14, accentuat și miljúc GLOSAR REG.), míljluc (A V 14, accentuat și miljlúc GLOSAR REG.), mílgoș (MAT. DIALECT. I, 181), mínjoc (ALR II 2 940/27, 172), mírjoc (L. COSTIN, GR. BĂN. 138), míșloc (BL I, 112, ALR II/I MN 34, 2 194/325, ib. MN 32, 2 186/334, 574, 987), méljoc (ALR II 2 940/102, 310, A I 13), méljuc (ALRT II 52), mióljoc (A I 26, 31), mióljuc (ib. 21), míójuc (ALR II 2 940/605), móljuc (PHILIPPIDE, P. 141), (învechit) mízloc s. n. - Lat. medius locus.

priboi¹ snm [At: ANON. CAR. / V: (reg) br~, prab~, ~oc, ~on / Pl: (1-15) ~oaie, (16-20) ~ / E: bg пробой] 1 sn Unealtă de oțel în formă de bară, cu unul dintre capete conic, care servește la perforarea sau la lărgirea găurilor în materiale metalice Si: dorn, (reg) găunitor, găurar, jugastău, licastru, pătrunzător. 2 sn (Mol) Unealtă cu care se fac găuri în pământ pentru semănatul porumbului. 3 sn (Reg) Par scurt, ascuțit la un capăt, cu care se fac în pământ găuri în care se introduc stâlpii unui gard. 4 sn Pană¹. 5 sn (Buc) Piron gros și scurt. 6 sn Băț lung, terminat la unul dintre capete cu un fel de măciulie, cu care se bat icrele pentru a le curăța de pielițe. 7 sn Ciur din sârmă împletită folosit de pescari pentru curățatul de pielițe al icrelor de morun. 8 sn (Buc; pop) Soluție de pilitură de sulfat de cupru folosită pentru vindecarea fracturilor în medicina populară. 9 sn (Îvr) Deal noroios. 10 sn (Reg) Stâncă abruptă pe malul unei ape curgătoare. 11 sn (Reg) Loc la cotul unei ape curgătoare unde apa se izbește în mal Si: (reg) priboină. 12 sna (Reg) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 13 sna (Reg) Melodie după care se execută priboiul (12). 14 sn (Reg) Plantă erbacee, din familia geraniaceelor, cu frunze parfumate, cu flori mari, roșii, rar albe, cu fructe valvulare, care crește în locuri pietroase, folosită ca plantă medicinală Si: (reg) banat, cumătră, floarea-raiului, piscul-cocorului, poalele-sfintei-Marii (Geranium macrorrhizum). 15 sn Planta erbacee Geranium rotundifolium. 16 sm (Bot; pop) Pălăria-cucului (Geranium phaeum). 17 sm (Bot; pop) Ciocul-berzei (Geranium lucidum). 18 sm (Bot; pop; șîs) ~ căpresc Năprasnică (Geranium robertianum). 19 sm (Bot; pop) Piscul-cocorului (Erodium cicutarium). 20 sm (Bot; pop) Bobornic (Veronica beccabunga).

MILĂ¹, mile, s. f. (Rar la pl.) 1. Sentiment de compătimire pe care îl deșteaptă suferința sau nenorocirea cuiva. V. îndurare. Tu care nu cunoști pe lume nici mila, nici iubirea, dispari. ALECSANDRI, T. I 437. Suferința îndelungată împietrește inima omului și ucide mila. RUSSO, O. 27. Fugit-am, mîndro, de tine, De trei luni și de trei zile, Să găsesc pace și mile, Că tu rău m-ai fărmecat. ALECSANDRI, P. P. 306. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) milă = (în mod) nemilos, crud. Sînt de toți ai mei uitată Și de rude fără milă în pustiuri lepădată. ALECSANDRI, P. I 15. Fără milă m-aș junghea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 54. ◊ Loc. adv. Cu milă = cu compătimire, compătimitor. Costea gîndi cu milă: «Nu are curaj să discute». C. PETRESCU, C. V. 94. Nu uita, Făt-Frumos, că pe cît vei fi tu departe, eu oi tot plînge. El se uită cu milă la ea. EMINESCU, N. 13. ◊ Loc. conj. De milă să nu...= de teamă ca nu cumva să... Nu cuteza să calce... pe velințele cele de mare preț... de milă să nu le strice. ISPIRESCU, L. 38. ◊ Expr. (Popular) Fără milă de păcat = fără teamă de a greși. Am putea zice, fără milă de păcat, că era cel mai bun meșter între megieși. ISPIRESCU, la TDRG. De milă = din compătimire. Începu a se boci, de ți se rupea rărunchii de milă. ISPIRESCU, L. 30. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I 47. ◊ (Fig.) Și frunzele cad de milă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 184. De mila cuiva = din compătimire față de cineva; de jalea cuiva. Grăbit poporul cruci făcea De mila ei, și sta-ngrozit. COȘBUC, P. I 150. Au venit la dînsa o mulțime de vulturi, numai de mila ei și au întrebat-o de ce tînguiește. SBIERA, P. 212. De silă, de milă sau de milă, de silă = vrînd, nevrînd; de voie, de nevoie. De silă, de milă, fu nevoit a mai aștepta încă un an. ISPIRESCU, L. 82. A-i fi milă de cineva = a fi cuprins de compătimire, a compătimi pe cineva. Mi-e milă de mama și nu pot să-i spun nici un cuvînt. SAHIA, N. 51. Fie-ți milă de două suflete nevinovate. CREANGĂ, P. 100. D-tale ți-e milă de mine. NEGRUZZI, S. I 52. Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima, se spune în glumă pentru a arăta că fiecare ține mai mult la el decît la altul. A i se face milă de... = a fi cuprins de compătimire. Mi s-a făcut milă de el și mi-am schimbat vorba. GALACTION, O. I 88. Făcîndu-i-se milă de această nenorocită și struncinată ființă a strigat și sfînta Duminecă o dată din răsputeri și îndată i s-au adunat toate vietățile. CREANGĂ, P. 92. A avea milă de... = a cruța pe cineva, a manifesta grijă față de. Nu avea milă de om nici cît de un cîne. CREANGĂ, P. 247. A simți sau a prinde milă (față de cineva sau pentru cineva) = a se simți înduioșat de suferința cuiva. [Omul] simte milă și pe alții miluiește. CONACHI, P. 288. A-i face cuiva milă sau a provoca mila cuiva = a trezi în cineva sentimentul milei, a-l înduioșa. (Ți-e) mai mare mila = se zice despre cineva care se află într-o stare demnă de compătimit. Gemea copila. Și-apoi plîngea, mai mare mila. COȘBUC, P. I 125. ◊ (Cu privire la o ființă sau la un obiect) Dar mi-i milă de obraz, Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 102. Cine nu cruță paraua, nici de galbeni nu-i e milă. se zice despre omul risipitor. 2. (Concretizat) Pomană, milostenie, binefacere. Bătrîna... își trimise copilul chiar la împăratul, ca să ceară ceva milă de la dînsul. BOTA, P. 42. Dăruiește-mi viața, Păsărilă, că te-oi dărui și eu cu milă și cu daruri împărătești, CREANGĂ, P. 268. Dacă Lumînărică ar fi strîns toți banii cîți a împărțit mile... ar fi fost bogat. NEGRUZZI, S. I 253. ◊ Expr. A cere milă = a cerși. Îi învăță baba să-și ia pălăriile din cap... cînd va cere ea milă. RETEGANUL, P. II 38. Și s-a pus Mărcuț în silă Să ceară mereu la milă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 486. (Popular) A-și face milă (de cineva) = a da (cuiva) pomană, a ajuta, a face milostenie. Să vii, bade, și la mine, Ca să-mi fac milă de tine Cu-o cojiță de mălai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 260. 3. Stare jalnică, vrednică de plîns, în care se află cineva; mizerie. V. nenorocire. Se făcu un rîs de mila lor în toată nunta, ISPIRESCU, L. 40. Harap-Alb [era] înduioșat de mila bietelor păsări. CREANGĂ, P. 246. ◊ (Poetic) Cel bogat e surd la plînsul milei și nenorocirii. DEMETRESCU, O. 38. ♦ Tristețe, melancolie, jale. A răspuns femeia, ridicînd spre noi mila ochilor ei castanii. Las’ că nici nu-s povești; îs dureri ale vieții mele. SADOVEANU, N. F. 69. ◊ Loc. adv. Cu milă = astfel încît îți provoacă milă (1); cu jale, dureros. Trage-o cătană să moară Ș-așa trage de cu milă, Că moare-n țară străină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Puica mea plînge cu milă. TEODORESCU, P. P. 325. ◊ Expr. A-i plînge cuiva de milă = a-i părea foarte rău de suferința cuiva. [Lupul] a găsit iezii singuri, i-a ucis și i-a crămpoțit, de le-am plîns de milă. CREANGĂ, P. 30. 4. Bunăvoință, bunătate, îngăduință, indulgență. V. dragoste, iubire. Pe slugile cele bune să le răsplătească c-o vorbă de milă – căci la bani și straie se știa că doamna Anastasia e zgîrcită. SADOVEANU, Z. C. 215. Orișiunde te-i duce, să fii supusă, blajină și harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o, c-a mai fost și mila părintească la mijloc! CREANGĂ, P. 286. Că mila de la părinți Anevoi-o s-o mai uiți. TEODORESCU, P. P. 270. ◊ Expr. (Popular) A nu avea sau a nu afla milă (undeva) = a nu găsi bunăvoință (undeva). Străinu-s ca pasărea, N-am milă nicăierea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 207. ♦ (În credințele religioase) Bunăvoință și ajutor pe care dumnezeu îl acordă omului; grație, îndurare divină. Peste cîte multe ți-a dat mila cea bogată, Nimic n-ai. CONACHI, P. 264. ◊ Expr. Unde (sau pe ce) pune el mîna, pune și dumnezeu mila, se spune despre acela căruia îi merg toate din plin. Pe ce punea mîna, punea și dumnezeu mila. ISPIRESCU, L. 209. (Formulă întrebuințată mai ales în limbajul bisericesc) Dumnezeu (sau domnul) să-și facă milă (de cineva sau cu cineva) = dumnezeu să se îndure (de cineva). Dumnezeu cu mila = (apoi) ce-o da dumnezeu. (Mai ales formula cu care încep actele emanate de la domnii țărilor romînești) Prin (cu sau din) mila lui dumnezeu = de la dumnezeu. Mila domnului! = slavă domnului! v. slavă. Mîncarea cam pe sponci, dar apa, mila domnului. CREANGĂ, A. 197. Mila domnului, ne aflăm bine. TEODORESCU, P. P. 172.

GĂINĂ (pl. -ni) sf. 1 🐦 Pasăre domestică, din ordinul galinaceelor, femeiușca cocoșului (🖼 2266): găina care clocește niciodată nu e rasă (PANN) ¶ 2 Ⓟ: găina bătrînă face zeamă bună, cei bătrîni au uneori calități, datorite experienței lor, pe care nu le au tinerii; găina bea apă și se uită la Dumnzeu, trebue să fim recunoscători, să mulțumim lui Dumnezeu pentru binele ce ne face; găina care cîntă seara, dimineața n’are ou, cine face gură multă, face treabă puțină; găina vecinului e mai grasă, lucrul altuia ni se pare totdeauna mai bun, mai de preț; găina, cînd se vede în grămadă, rîcîie cu picioarele, despre cei ce se văd în belșug și fac risipă; decît un an ~, mai bine o zi cocoș, mai bine puțină vreme în belșug, decît totdeauna în nevoie; a-i cînta găina în casa, a fi sub ascultarea femeiei, a se lăsa să-i poruncească femeia; a trăi ca găina la moară, a trăi în belșug; a ajuns oul mai cuminte decît găina, cînd cei tineri vor să dea sfaturi celor bătrîni; a sta ca o ~ plouată, a sta lipsit de curaj, rușinat, ca o curcă plouată; a mînca numai picioare de ~, a fi mincinos, flecar: bărbierii erau... flecari, vorbăreți și ușori de gură, parc’ar fi mîncat numai la picioare de găină (ISP.); a se culca odată cu găinile, foarte de vreme, cum înserează; a avea orbul găinilor, a nu vedea bine (în special seara): dau chiori unul peste altul, de parcă aveau orbul găinilor (CRG.) ¶ 3 💫 GĂINA, numele popular al constelației Pleiadelor, găinușa, cloșca cu pui ¶ 4 🐦 GĂINA-LUI-DUMNEZEU = BUBURUZĂ ¶ 5 🐦 ~-DE-APĂ = LIȘIȚĂ ¶ 6 🐦 ~-SĂLBATICĂ = GOTCĂ 2 ¶ 7 🩺 Ⓟ Cur de ~, un fel de pecingine ¶ 8 Ⓟ PĂRSITA-GĂINII, CURU-GĂINII – PĂPĂDIE ¶ 9 ⊕ Pălărie [lat. gallīna].

ÎNTOARCE, întorc, vb. III. I. 1. Refl. A veni înapoi de unde a plecat; a reveni, a se înapoia. Se prefăcuse a merge la tîrg, dar se-ntorsese pe ocolite, prin cine știe cîte păpușoaie. CAMILAR, TEM. 263. Treceau oamenii care se întorceau de la lucru și cîntecele lor umpleau amurgitul. SADOVEANU, O. I 268. Omul acesta se-ntoarce astăzi către sat. ARGHEZI, P. T. 9. ◊ (Întărit prin adv. «înapoi») Acei nobili din Ardeal, care fugiseră și acum cereau iertare, voind a se întoarce înapoi. BĂLCESCU, O. II 271. ♦ Tranz, fact. (Cu privire la ființe) A face să revină (la locul) de unde a plecat, a aduce înapoi, a readuce. L-au luat; da îl întoarcem noi... n-ai grijă. SADOVEANU, Z. C. 339. Simțise el bine că pe fugar nu-l întoarce nimic din calea lui. POPA, V. 112. Alexandru Jpsilante, cu mare nevoie, făgăduieli și scutiri putu a-i întoarce [pe țărani] iarăși la muncă. BĂLCESCU, O. I 142. ♦ Tranz. A lovi (pe cineva) din nou o boală, a-i reveni boala (sub formă de acces). S-a năpustit asupra bunătăților, căci îi era foame, însă pînă seara l-a întors boala. PAS, Z. I 218. În vară l-au prins niște friguri de care a scăpat în puțină vreme, dar care, pe toamnă, l-au întors iarăși. VLAHUȚĂ, O. A. 101. În primejdie de a-l întoarce boala, subofițerul se tîrîise pînă la spițerie. RUSSO, S. 30. 2. Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbînd direcția inițială, a o lua în altă parte, a-și schimba direcția. Plutoanele se întoarseră într-acolo. CAMILAR, N. I 378. Toată lumea se întoarse spre uliță. REBREANU, I. 22. Privitorii... îi urau drum bun, ori încotro s-a întoarce. CREANGĂ, P. 307. ◊ Tranz. Fig. Ea este o ceară moale, pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. 3. Tranz. Fig. A convinge, a determina (pe cineva) să-și schimbe părerea, hotărîrea, să revină asupra unei păreri sau hotărîri luate. Oricît ar fi vorbit cu el, nu-l puteau întoarce. DUMITRIU, N. 168. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. A-și schimba părerea; a se răzgîndi. Dar iar mă întorc și zic: mai știi cum vine vremea? CREANGĂ, P. 248. Era cît p-aci s-o omoare; da s-a întors... că-i era milă. ȘEZ. III 74. ♦ (Complementul indică vorba, promisiunea, hotărîrea, învoiala etc.) A lua înapoi, a reveni asupra... Tot drumul m-am temut să nu-și ia seamă și să nu-și întoarcă vorba. C. PETRESCU, R. DR. 253. ◊ Refl. pas. Nu este cu dreptate și cuviință să se întoarcă o hotărîre. SADOVEANU, D. P. 45. 4. Intranz. A se preface, a se transforma, a se modifica. Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviță. CREANGĂ, A. 30. ◊ Expr. (Regional) A i se întoarce (cuiva) mînia = a-i trece supărarea; a se împăca. Du-te, maică, și te-ntoarce, Doar mînia i s-o-ntoarce. TEODORESCU, P. P. 519. (Neobișnuit) A se întoarce inima cuiva = a se îmblînzi, a se înmuia. Mult se întoarse inima Vitaliei de cuvintele maicii starițe. STĂNOIU, C. I. 207. ◊ Tranz. Nu-mi întoarce vorbele în cabazlîc. ALECSANDRI, T. I 68. 5. Tranz. (Determinat prin «cuvînt», «vorbă» etc.) A răspunde, a replica. Mă rog, Dimitri Mateevici, întoarse cuvînt Pietruga. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 9/2. II. 1. Tranz. A învîrti, a răsuci. Întoarce, te rog, cheia... Așa, să nu ne mai tulbure nimeni. VLAHUȚĂ, O. AL. II 42. Băgă cheia în broasca ușii și întorcînd-o nițel, scîrț! ușa se deschise. ISPIRESCU, L. 50. ◊ Expr. (Neobișnuit) A(-i) întoarce (cuiva) șurubul = a umbla cu viclenii, cu înșelătorii, cu minciuni; a înșela. Mi-o întors șurubu pușchiu cel de Pepelea? ALECSANDRI, T. I 326. A o întoarce sau (regional) a o întoarce la șurub = a-și schimba atitudinea (spre a ieși dintr-o încurcătură). Spune-mi ce să mai fac, cum s-o mai întorc? RETEGANUL, P. I 68. Văzînd bietul popă că s-a pus în cîrd cu nebunii, începe s-o întoarcă la șurub. CREANGĂ, A. 95. (Regionai) A o întoarce la viclenie (sau la șiretlic) = a recurge la viclenii. Văzu... că de astă dată nu i se prinde vorba, o întoarse la viclenie. ISPIRESCU, L. 66. O întoarse și dînsa la șiretlic. id. U. 81. ◊ Refl. Fusu-i răpide se-ntoarce, Iute-n aer sfîrîind. ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. (Regional) A se întoarce într-un călcîi, se spune despre o persoană sprintenă, harnică. Se întorcea numai într-un călcîi cînd poruncea și așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. ♦ A strînge arcul unui ceas pentru a-i pune în mișcare mecanismul. Ceasul să-l întorci întotdeauna seara la opt. Asta-i rînduiala lui. C. PETRESCU, A. 433. 2. Tranz. (Complementul indică o parte a corpului sau corpul întreg, p. ext. privirea) A schimba poziția, făcînd o mișcare în direcția opusă celei de mai înainte; a îndrepta în altă direcție, într-o anumită direcție. Întorcea capul în dreapta și în stînga pe gîtul său lung și se uita înăuntru pe fiecare fereastră. DUMITRIU, N. 159. Ne întorceam privirile la dreapta și rămîneam uimiți. O pînză lată de apă... s-aruncă de la o înălțime amețitoare într-o copcă de piatră. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. A întors ochii în altă parte, să nu-l vază. CARAGIALE, O. III 77. A-ntors fața la părete. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 147. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) capul (sau mințile) = a zăpăci (pe cineva), a face să-și piardă capul, a-i suci capul. Fata, bună mehenghe, îi întoarce capul și Ipate vede că nu-i de lepădat. CREANGĂ, P. 165. A întoarce (cuiva) spatele (sau dosul, ceafa) = a pleca brusc și în mod nepoliticos de lîngă cineva, a părăsi pe cineva, a nu mai sta de vorbă cu cineva în semn de desconsiderare. Se hotărî și le întoarse spatele. DUMITRIU, N. 100. Și fluturînd din mînă, îmi întoarse spatele necăjit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 24. A-și întoarce fața de la (sau de către) cineva v. față. ◊ Refl. Se întoarse pe marginea laviței și se pregăti s-asculte. SADOVEANU, B. 58. Se tot întorcea de se uita înapoi. ISPIRESCU, L. 36. ◊ Expr. (Familiar) A i se întoarce (cuiva) mațele sau stomacul (pe dos) = a i se face (cuiva) scîrbă, greață. 3. Refl. (Despre ființe) A da tîrcoale, a se învîrti în jurul... Se tot întorcea pe lîngă dînsul și se tot uita. ISPIRESCU, L. 72. 4. Tranz. (Regional) A castra, a scopi. III. Tranz. 1. A schimba poziția (firească) a unui obiect, așezîndu-l într-o poziție opusă celei vechi; a răsturna. Răstoarnă albinele frumușel din pălărie în buștihan, îl întoarce binișor cu gura în jos. CREANGĂ, P. 238. ◊ Expr. A întoarce casa pe dos = a face mare dezordine în casă, a răscoli totul în casă. A (o) întoarce și pe-o parte (sau față) și pe alta = a examina amănunțit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei cărți sau unui caiet înainte sau înapoi. V. răsfoi. Întorc paginile în urmă. Găsesc iscălituri în arabă, în persană, în georgiană, în ebraică. STANCU, U.R.S.S. 202. Aș dori să întorc și cealaltă pagină. SAHIA, N. 118. Întoarse și ea foaia și ceti. ISPIRESCU, L. 50. Vîntu-ntoarce-o filă Din cartea ce am deschis. EMINESCU, O. IV 193. ◊ Expr. A întoarce foaia sau a o întoarce pe foaia cealaltă = a-și schimba atitudinea sau purtarea față de cineva, devenind mai aspru. Dacă e însă vorba de pistol și de asasinate lașe, atunci va întoarce și el foaia și va răspunde cu vîrf și îndesat. CAMIL PETRESCU, O. II 230. Mai tîrziu după ce se vor fi calmat spiritele, va întoarce el foaia. REBREANU, R. IIn 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A transforma cosînd din nou, astfel ca partea de pe dos (neuzată) să devină față. ♦ (Cu privire la fîn, paie etc.) A învîrti în așa fel ca partea umedă de la pămînt să vină deasupra. A întors fînul. ♦ (Cu privire la ogoare) A ara (din nou). 2. A da îndărăt, a restitui. Străinul a cerut pîrcălăbiei să împlinească întocmai zapisele și șmecherii să-i plătească ce i se cuvine și să-i întoarcă ce i-au luat. SADOVEANU, D. P. 161. I-au întors cele trei pungi de bani. SBIERA, P. 245. Ai pierdut? Te împrumut: îmi vei întoarce banii cînd vei avea. BOLINTINEANU, O. 368. ◊ Expr. A întoarce vizita = a răspunde printr-o vizită unei vizite primite anterior. Și fiindcă de mult trebuia să întoarcă vizita unei prietene, a ieșit repede. REBREANU, R. I 246. ♦ Fig. A răsplăti (pe cineva) pentru o faptă bună sau rea. Nu ai adus cu tine pe făcătorul tău de bine, ca să-i întoarcem binefacerea. RETEGANUL, P. V 7. – Forme gramaticale: perf. s. întorsei, part. întors.

TOCMAI adv. 1. (Întărește sensul cuvîntului sau al ideii care urmează) Chiar, exact, precis, taman, numai. Are totdeauna opincile fără petice... cămașă albă, parcă tocmai atunci a fost luată de pe frînghie. STANCU, D. 108. Se vede că tot mai ai oleacă de noroc, de-ai nimerit tocmai la mine. CREANGĂ, P. 90. Face-m-aș, bădiță, zău, O creangă de merișor. Tocmai lîngă al tău trupșor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 280. ◊ (Înaintea unei propoziții circumstanțiale temporale) Tocmai cînd erau să se lase în jos la scara palatului... toată pădurea se puse în mișcare. ISPIRESCU, L. 7. Tocmai pe cînd suia un deal lung... alt om venea dinspre tîrg. CREANGĂ, P. 40. Se bucură că-i veniră musafiri tocmai cînd avea cu ce să-i ospeteze. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ (În comparații) În pămînt se află multe deșerturi largi, tocmai ca niște hrube. DRĂGHICI, R. 113. Bădiț, bădișorul meu, Rău e dorul, tare-i rău, E tocmai ca gheața-n baltă, De oftează biata fată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. Rumeorii obrăjori Sînt tocmai ca doi bujori. id. ib. 136. ◊ (Adesea singur, complinirea fiind subînțeleasă) Socotisem să stau acolo o săptămînă... - Poate chiar mai mult... – Tocmai. BARANGA, I. 171. Pînă atunci, mai bine să-ți ajut la traducerea ta. Vezi că n-am uitat? – Tocmai! se bucură Sabina. C. PETRESCU, C. V. 175. Tocmai eram să vă întreb de unde le aveți, că tare-s bune! CREANGĂ, P. 210. ◊ (Familiar) Tocmai pe tocmai = exact (așa), cu rigurozitate, în totul. Mercur îndeplini porunca, tocmai pe tocmai, ca o slugă credincioasă. ISPIRESCU, U. 88. Iartă- mă!... Tocmai pe tocmai!... Fost-ai rob, te iert și eu. HASDEU, R. V. 67. Nu tocmai = nu chiar așa, nu exact așa. 2. (Scoate în relief sau accentuează cuvîntul la care se referă) În special, îndeosebi, mai ales. Și fata s-a-ndrăgit de el, Că doară tocmai Viorel I-a fost menit. COȘBUC, P. I 54. Îmi pare rău: tocmai coana Joițica, tocmai dumneei. CARAGIALE, O. I 104. Tocmai de la una ca d-ta ți-ai găsit să aștept eu ajutor? CREANGĂ, P. 190. 3. Abia, numai, chiar (atunci). Cercetașii tatari tocmai aduseseră «limbi» de la dușman, tîrîndu-le în arcane. SADOVEANU, O. VII 7. Soarele era sus – și Dan, cu coate amorțite, tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ (În legătură cu un cuvînt sau cu o propoziție care arată timpul) Răspunsul ne vine tocmai în zorii zilei. CAMIL PETRESCU, U. N. 380. Așa scrie și la noi în cărți, despre unii, că tocmai la bătrînețe au făcut copii. CREANGĂ, P. 118. Robinson atîta de dulce au dormit această noapte, încît tocmai după amiazăzi... s-a sculat. DRĂGHICI, R. 71. ♦ (În legătură cu un cuvînt sau o propoziție care arată locul) Taman, hăt, departe. Cică, acu l-o pus de păzește gireada cea de boi, tocmai cine știe unde. MIRONESCU, S. A. 95. Țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului. CREANGĂ, P. 183. Nu uita să te îndreptezi tocmai în fundul forului roman. ODOBESCU, S. III 70. 4. Chiar așa de, așa de, prea, prea mult. Cucoana Sevastița... o femeie mică, uscățică și nici tocmai urîtă, și nici tocmai bătrînă, smunci lui Andrei pălăria. HOGAȘ, H. 84. Irinuca era o femeie nici tînără, nici tocmai bătrînă. CREANGĂ, A. 26. N-ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S. III 9. 5. (Rar; precedat de o negație sau de o propoziție negativă) Necum, darămite. Băiatul a început a se dezvinui, a se jura și a zice că lui nici în cap nu i-a venit aceasta, nu tocmai să fi zis cătră țigan vrodată. SBIERA, P. 76. – Variantă: (popular) tocma (IOSIF, P. 69, BUDAI-DELEANU, Ț. 175) adv.

NUMAI adv. I. Exprimă restricția sau exclusivitatea.1. Nu mai mult de (cît), nimeni (sau nimic) decît... Cînd l-aude, numai dînsul își știa inima lui. EMINESCU, O. I 84. Numai Ruxandra rămăsese din familia lui Petru Rareș. NEGRUZZI, S. I 144. (Glumeț) O arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri și o gîrlă, pe care umblau numai 5OO de mori, și tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete. CREANGĂ, P. 242. Dintr-o sută ș-o mie Numai una-mi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ◊ Expr. (Învechit și popular) Fără numai = decît. N-au fără numai un mijloc a-și păstra naționalitatea lor, și acesta e federația, iar nu supremația. GHICA, A. 354. ◊ (Pentru întărirea sau precizarea unui cuvînt, adesea însoțind pe «unul», «una», «singur») Singur numai cavalerul suspinînd privea balconul. EMINESCU, O. I 152. Numai eu unul am făcut un tur de valț cu dînsa. NEGRUZZI, S. I 65. 2. (Arată prezența sau desfășurarea exclusivă a unor obiecte, fapte, acțiuni etc.) Nimic altceva decît...; exclusiv. Doar în sufletul flăcăului răsărise întîi numai bucurie. REBREANU, R. II 203. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. COȘBUC, P. I 223. Un castel numai pietre și ziduri sparte. EMINESCU, N. 213. Cînd mă deșteptai din amețeala mea, văzui calul numai spumă. NEGRUZZI, S. I 67. ♦ Doar. Cum? Numai cu atîți oamini s-au luptat întreaga noastră oaste? ALECSANDRI, T. II 42. Numai o samă era care abie să ținea pe picioare. DRĂGHICI, R. 26. N-are casă, nici moșie, Numai peană-n pălărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 39. ◊ (În legătură cu alt adverb sau cu o locuțiune adverbială) Ivan dezleagă turbinca... numai cît poate să încapă mîna. CREANGĂ, P. 306. Ieri numai am venit și mîne mă duc. NEGRUZZI, S. I 39. ◊ Loc. adv. Numai așa = de formă, fără rost, degeaba. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A fi numai ochi și urechi v. ochi. ◊ (Întărește cuvîntul următor) Și numai după aceea se așeză să aștepte. C. PETRESCU, C. V. 130. Apoi el numai sărac nu era. RETEGANUL, P. II 3. Numai ține minte sfatul ce-ți dau. CREANGĂ, P. 198. ◊ (Repetat pentru a întări un fapt, o afirmație) Un munte, numai și numai de piatră. ISPIRESCU, L. 194. Altă mulțime nenumărată de gîngănii și jigănii înspăimîntătoare, cari stăteau cu gurile căscate, numai și numai să-i înghită. CREANGĂ, P. 94. Această nouă digresiune... o fac și pe dînsa numai și numai întru cea mai mare laudă și glorie a artei vînătorești. ODOBESCU, S. III 102. ♦ Abia. Numai ați crîmpoțit mîncarea. CREANGĂ, P. 261. 3. (Urmat de obicei de adv. «bun», «bine») Tocmai, chiar. Numai bine i-au ajuns cele trei sute de lei pentru toate acestea. SBIERA, la TDRG. O asemenea fată vitează ar fi numai bună să o ia el de soție. ISPIRESCU, L. 20. Din pricina voastră am răcit casa, căci pentru mine era numai bună cum era. CREANGĂ, P. 252. 4. (Regional, în legătură cu «hai», întărește îndemnul) Hai numai... Că mie nu-mi pare rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. II. (Cu valoare de conjuncție adversativă) Dar, însă. De-acum am prins eu la minte... Numai ce folos? Cînd e minte, nu-i ce vinde. CREANGĂ, P. 45. Mîndră ești, frumoasă ești, Numai nu mă prea iubești! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 380. ◊ Loc. conj. Numai că (sau, regional, numai cît) = dar; cu singura deosebire că... E foarte frumoasă. Numai cît nu-i adevărată. AGÎRBICEANU, S. P. 21. Numai că bătaia nu se-ntoarce, dom’ primar! REBREANU, R. I 234. Și aici i s-a întîmplat ca și la sfînta Miercuri; numai că sfînta Vineri i-a mai dat și ea un corn de prescură. CREANGĂ, P. 91. III. (Condițional, în loc. conj.) Numai să... = cu condiția (ca)... Fă cum știi; numai să nu ne bagi și pe noi în belea. CREANGĂ, P. 9. Dă-mă și dup-un sărac, Numai să trăiesc cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 275. Numai de sau numai dacă = doar dacă, cu condiția ca... Lucrurile se fac numai dacă le știm face. SLAVICI, N. I 7. De mi-ai zice, aș zbura Unde stea n-ar lumina; Numai de te-ai îndura Să-mi dai flori din ochi albaștri. BELDICEANU, P. 82. IV. (Cu sens temporal) Îndată, imediat, pe loc. Femeia lui Ipate, cînd a mai văzut și asta, numai i s-a încleștat gura și a înghețat de frică. CREANGĂ, P. 178. ◊ Loc. adv. Numai cît sau numai ce = abia, doar. Numai ce-l privesc odată în ochi... și-ți spun: «alb ori negru». DAVIDOGLU, M. 22. Și numai cît a gîndit Făt-Frumos, și îndată au și fost de față părinții împărătesei lui. CREANGĂ, P. 102. Numai ce (iacă) sau numai (ce) iaca = iată, deodată. Aștepta, aștepta... și numai ce-o vede că vine, pășind încet prin iarba înrourată. MIRONESCU, S. A. 72. Și cum sta ea în preajma fîntînei, numai ce iaca pe slujnica știută. CREANGĂ, P. 99. Moș Nichifor deciocălase căruța și-o ungea; cînd numai iaca se trezește la spatele lui cu jupîn Ștrul. id. ib. 112. V. (Întărind o propoziție finală sau un complement de scop) Dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. Trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. CREANGĂ, P. 233. Au doar dumnezeu muncit-au numai ca să te hrănească? CONACHI, P. 290. VI. (În expr.) Nu numai = mai mult decît...; afară de..., pe lîngă. Îi era drag pămîntul nu numai pentru cîștigul ce-l produce. REBREANU, R. I 165. Fuge lumea de dînsul de-și scoate ochii; și nu numai atîta, dar chiar cînd se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămîne moartă. CREANGĂ, P. 217. – Variantă: numa (CARAGIALE, O. I 250, EMINESCU, O. I 171) adv.

ÎNFUNDA, înfund, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la butoaie) A pune fund; (în special) a închide ermetic printr-un capac fixat între doage. Au făcut îndată polobocul, l-au înfundat de un capăt și l-au cercuit bine. SBIERA, P. 78. Îl băgă într-un butoi, îl înfundă bine și-l dete pe gîrlă. ISPIRESCU, L. 345. ♦ (Cu privire la orificii, p. ext. la obiecte prevăzute cu orificii) A astupa ermetic. Înfundă sticla. ♦ (Cu privire la sunete) A înăbuși. Serdici își strîngea... genunchii sub bărbie... încercînd să-și înfunde tusea. SAHIA, N. 115. 2. Refl. A se închide (ajungînd la un punct de unde nu mai continuă), a nu mai avea ieșire, a se sfîrși. Drumul se înfundă. ▭ Cerul era limpede și albastru. Un singur nor în zări, dinspre bălți, acolo unde se înfundă un capăt al Bărăganului, încearcă să vină spre oameni. SAHIA, N. A. 39. ◊ Expr. (Familiar) A i se înfunda cuiva = a ajunge într-o situație fără ieșire, a nu-i mai merge, a nu mai avea scăpare, a o păți. I s-a înfundat la proba de limba elină. CĂLINESCU, E. 115. De astă dată are să i se înfunde lui Ercule. ISPIRESCU, U. 48. A umblat cît a umblat, Dar acum i s-a-nfundat. PANN, P. V. I 29. ♦ (Despre conducte, șanțuri) A se astupa prin depunere de material. 3. Tranz. (Cu privire la obiecte) A băga adînc, a vîrî, a îndesa (ca să încapă într-un spațiu limitat). Puse gălețile jos și înfundă sub cîrpă o șuviță de păr galben. DUMITRIU, V. L. 120. ◊ (Poetic) Ia privește cum zorile alungă negurile, parcă le înfundă în văgăunile dealurilor. BUJOR, S. 31. ♦ (Complementul indică spațiul în care se bagă ceva) A umple bine, a îndesa (cu ceva). I-a dat pîine de l-a săturat și și traista i-a înfundat. ȘEZ. III 95. ♦ A trage în jos pălăria sau căciula, ca să acopere bine capul. Înfundîndu-și pălăria pe loc, pe frunte, agentul sanitar ieși în curtea cramei. DUMITRIU, N. 262. ♦ (Cu privire la persoane). A băga (pe cineva) într-un loc de unde să nu mai poată ieși curînd; a închide. L-am înfundat pe Guliță într-un pension și am rămas liberă, de capu meu. ALECSANDRI, T. I 312. La ocnă-l înfundară. id. P. P. 230. ♦ Fig. A pune pe cineva într-o situație grea, fără ieșire; a reduce la tăcere. Jupîn Dumitrache (care la fiece accent al lui Ipingescu a dat mereu din cap în semn de aprobare, îl întrerupe cu entuziasm): Hahahaha! i-a-nfundat. CARAGIALE, O. I 54. Las-o, cucoane Matachi, s-o înfund cu minciuna. ALECSANDRI, T. 964. ♦ Refl. A se duce, a intra într-un loc fără intenția de a ieși curînd. Pricopsitul de cumnatu-meu, n-aș mai fi avut parte de el! Cine știe în ce cîrciumă s-a-nfundat! CARAGIALE, O. I 49. Poftim poște!... Dacă nu merg caii, fug surugiii! Da unde s-o înfundat blăstămații? ALECSANDRI, T. I 114. 4. Refl. A se adînci, a se vîrî mai adînc, a se cufunda. Cu o carte și doi-trei covrigi dispărea de acasă înfundîndu-se prin codrii din împrejurimile Ipoteștilor. CĂLINESCU, E. 53. Directorul general... a scuturat scrumul țigării absent și a mormăit, înfundîndu-se comod în fotoliu. SAHIA, N. 35. Ochii fetei se-nfundase în cap. EMINESCU, N. 25. ◊ Tranz. Mi-am înfundat adînc picioarele în pămîntul gropii. SAHIA, N. 120. Și de frig la piept și-ncheie tremurînd halatul vechi, Își înfundă gîtu-n guler și bumbacul în urechi. EMINESCU, O. I 132. ♦ Refl. A intra într-un loc care este (sau pare a fi) fără capăt, fără ieșire. Se înfunda tot mai tare în pădure. AGÎRBICEANU, S. P. 20. Trecui Tazlăul de partea cealaltă, mă îmbrăcai iute și mă înfundai în pădure. HOGAȘ, M. N. 234. Pădurea-i mare, el știe unde s-a fi înfundat. CREANGĂ, P. 122. Pe fugă că se punea, Prin dudaie se-nfunda. TEODORESCU, P. P. 575. ◊ Tranz. Pîlcurile de oameni, cu neveste tăcute și palide, cu copii scîncind, se pregăteau să înfunde negura codrilor și a munților. SADOVEANU, O. I 513.

VÎRF, vîrfuri, s. n. 1. Partea cea mai de sus (de obicei ascuțită) a anumitor obiecte înalte (casă, copac) sau a anumitor forme de relief (deal, munte). Soarele turna din vîrful brazilor bogăția-i de foc. GALACTION, O. I 40. Peste fagi cu vîrfuri sure A căzut amurgul rece. TOPÎRCEANU, P. 144. Se simți pătruns de o melancolie adîncă, privind vîrfurile munților ce păreau a cădea pe mănăstire. ALECSANDRI, O. P. 113. ◊ Expr. Asta pune (sau, rar, face) vîrf (la toate) = asta întrece orice închipuire sau așteptare, este din cale-afară. Cîte-ai făcut boacăne de cînd m-ai luat și pînă acuma, toate au fost cum au fost; dar asta le-au făcut vîrf. ȘEZ. IX 53. ◊ (Eliptic) Și, vîrf la toate, criza financiară, stupidă... a zdruncinat tot creditul. REBREANU, R. I. 47. (Plin) cu vîrf sau încărcat vîrf = plin de tot, pînă sus. I-a dat banița de făină cu vîrf. ▭ Vedeau silozuri, hambare, trenuri și vapoare, încărcate vîrf cu mărfuri scumpe. CAMILAR, N. II 179. Cu vîrf și îndesat v. îndesat²; Ore (zile, luni etc.) de vîrf = ore (zile etc.) în care o anumită activitate atinge intensitatea maximă. ♦ Fig. (Mai ales la pl.) Persoanele care se află în fruntea unei organizații politice, sociale sau administrative, a unei clase sociale etc. Să crească neînțelegerile între subterani și vîrfurile administrative. DAVIDOGLU, M. 48. Și el, el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. ♦ (Rar) Partea de deasupra, suprafața unei ape. Peste vîrful Oltului Suflă vîntul codrului. HODOȘ, P. P. 127. 2. Capăt, extremitate (ascuțită) a unui lucru. Vîrf de lance, cine mi te-ascute? BENIUC, V. 49. O comandă aspră răsună în vîrful coloanei militare. REBREANU, R. II 250. Prindea cu mult meșteșug gîtul de pui între vîrful cuțitului și fundul farfuriei. HOGAȘ, M. N. 37. Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băț. EMINESCU, O. I 146. ♦ Extremitatea unor părți ale trupului omului sau animalelor. I-a sărit numaidecît în spinare, izbindu-l cu vîrful cotului în ceafă. PREDA, Î. 65. Te-ai roșit pînă-n vîrful urechilor. PAS, Z. I 281. Își așeză pălăria pe vîrful capului. C. PETRESCU, C. V. 288. ◊ Loc. adv. Din vîrful buzelor = fără convingere, fără profunzime; p. ext. de mîntuială, superficial. Începu a gusta din pește mai mult din vîrful buzelor. SADOVEANU, O. VII 156. Dă ziua bună din vîrful buzelor și mă grăbesc s-o salut. id. ib. VIII 185. O luă spre Jidovița, agale, fluierînd din vîrful buzelor. REBREANU, I. 60. ◊ Expr. (În legătură cu verbe de mișcare) În vîrful (sau pe vîrfurile) degetelor (sau picioarelor) = cu corpul sprijinit numai pe degetele picioarelor; p. ext. tiptil, încet, cu grijă, fără zgomot, ca să nu simtă nimeni. Se ridică în vîrful degetelor ca să vadă mai bine. SADOVEANU, B. 131. Ocolește în vîrful picioarelor casa... mai sînt cîțiva pași... A ajuns! BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 21. Se scoală bineșor și se duce în vîrful degetelor lîngă căruță. CREANGĂ, P. 132. A i se sui (cuiva) părul în vîrful capului = a i se face (cuiva) părul măciucă, v. măciucă. Lui Ipate i s-a suit tot părul în vîrful capului de frică. CREANGĂ, P. 159. (Rar) A i se sui (cuiva) tot sîngele în vîrful capului, se spune cînd cineva se aprinde la față sub un aflux de sînge (cauzat de furie, de rușine etc.). I se sui tot sîngele în vîrful capului de mînie. MARIAN, T. 202. 3. Punctul de intersecție a laturilor unui unghi sau ale unui poligon, a muchiilor unui poliedru etc. Piramida este corpul mărginit de un poligon și de plane determinate de laturile acestuia și de un punct... numit vîrful piramidei. GEOMETRIA S. 53. – Variantă: vîrv (SLAVICI, N. II 350, ȘEZ. III 157) s. n.

RADE, rad, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la păr, barbă sau mustăți) A tăia pînă la piele, cu briciul sau cu mașina de ras; a bărbieri. După cîtăva vreme și-a ras mustățile. I. BOTEZ, ȘC. 107. Pe puntea de comandă se plimba singur, tăcut, un ofițer tînăr, cu barba și mustățile rase. BART, S. M. 50. Pustnicul nostru pe loc se duse, Își rase barba, se pieptănă. ALEXANDRESCU, M. 326. ◊ Expr. (Familiar) Să-mi razi (sau radeți) mustața, se spune pentru a arăta că ești foarte sigur de cele ce afirmi. Baba asta, dacă nu vă va pune într-o săptămînă stăpînul pe picioare, să-mi radeți mie mustața. SADOVEANU, O. I 47. ◊ (Complementul indică persoana căreia i se taie barba, mustățile) Urîtă vreme! grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură dintr-o bucată de coasă, cu care rădea pe Sandu. MIRONESCU, S. A. 41. Mușterii mulți... l-ai ras, i-ai tras dunga [pe bilet], te culci pe urechea aia și nu-i mai ții altă socoteală. CARAGIALE, O. I 183. (Expr., familiar, ironic) A rade pe cineva fără săpun = a ataca pe cineva violent, a-l critica foarte aspru. Carp nu vedea altă scăpare decît o intervenție străină. Gazetele liberale îl rad acum fără săpun. CARAGIALE, O. VII 67. ◊ Refl. Se rade în fiecare dimineață. ♦ A da jos părul de pe pielea unui animal sau solzii de pe un pește. Horc, horc, horc! ca un om care trage să moară, face piatra sub custura de oțel cu care o rade de solzi, ca pe un pește. I. BOTEZ, ȘC. 204. (Refl. pas.) La crăciun, cînd tăia tata porcul, și-l pîrlea, și-l opărea, și-l învălea iute cu paie... ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei. CREANGĂ, A. 41. 2. A răzui, a curăța, a îndepărta (cu un instrument) un strat subțire de pe un obiect. A rade vopseaua de pe zid. ▭ La mal d-ajungea, Caicul găsea, De mușchi îl rădea, Frumos că-l făcea Și-n el s-arunca. TEODORESCU, P. P. 650. ◊ Expr. (Familiar) A rade putina sau a o rade la (sau de) fugă = a fugi repede; a o lua la sănătoasa; a spăla putina, a șterge putina. [Fata] a îmbrăcat iute cu hainele sale un stîlp... și-apoi o rase la fugă. SBIERA, P. 278. Lupul a ras-o de fugă după dracu, să-l mănînce. ȘEZ. III 191. ♦ A șterge (cu guma, cu un briceag) ceva scris. ♦ A freca pe răzătoare. A rade hreanul. ▭ Și-o rădeam pe răzătoare. ȘEZ. III 60. 3. Fig. A distruge, a nimici, a dărîma (din temelie) lăsînd locul gol, a șterge (de pe suprafața pămîntului). Satele acelea vor fi complect rase cu tunul, domnule general. REBREANU, R. II 228. A ras războiul casele de-a rîndul. D. BOTEZ, F. S. 30. Și mai întîi Kiraly, din porunca domnului, asedie Orașul de Floci, ce era neîntărit, și-l rase din temelie. BĂLCESCU, O. II 46. 4. Fig. A bate, a nimici, a da gata (pe adversar); (în special) a bate pe cineva la un joc de cărți, luîndu-i toți banii. Am să te rad în proțesul tău cu Lipicescu. ALECSANDRI, T. 1436. Toderică i-a ras pre toți. NEGRUZZI, S. I 87. 5. (Popular) A reteza, a tăia. Cînd a dat zmeul să iasă, [Făt-Frumos] i-a și ras capul. SBIERA, P. 65. ♦ A da jos cu o mișcare bruscă. Era o creangă mai îndrăzneață, care sau căuta să-mi mîngîie fața, sau năzuia chiar să-mi radă pălăria de pe cap. HOGAȘ, M. N. 96. 6. (Cu complementul «fața pămîntului» sau «a apei») A atinge ușor, la suprafață. Pasărea rade pămîntul cu aripile. ◊ Expr. (Familiar) A rade (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă; a șterge o palmă, v. șterge. Îi rase o palmă. RETEGANUL, P. II 14. Ți-oi rade, sărmane, o palmă. MARIAN, T. 316. – Forme gramaticale: perf. s. răsei, part. ras.