1377 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 178 afișate)
Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: o
ATÂTICA adj. invar. (Adesea substantivat) Care este foarte mic, o nimica toată. – Atât + suf. -ica.
PĂR2, peri, s. m. 1. Totalitatea firelor subțiri de origine epidermică, cornoasă, care cresc pe pielea omului și mai ales pe a unor animale; spec. fiecare dintre firele de felul celor de mai sus sau (cu sens colectiv) totalitatea acestor fire, care acoperă capul omului. ◊ În doi peri = a) loc. adj. (pop.) cărunt; p. ext. care este între două vârste; b) loc. adj. și adv. (care este) neprecizat, nedefinit bine, nehotărât, între două stări; p. ext. îndoielnic, confuz, echivoc, neclar; c) loc. adj. și adv. (reg.) amețit de băutură; cherchelit. ◊ Loc. adv. În păr = cu toți de față. ◊ Expr. Din (sau de-a) fir în (ori a) păr = de la un capăt la altul și cu lux de amănunte; în întregime, în amănunt. Tras de păr, se spune despre o concluzie forțată, la care ajunge cineva exagerând sau denaturând adevărul. A se lua cu mâinile de păr sau a-și smulge părul din cap, se spune când cineva este cuprins de disperare. A se lua (sau a se prinde) de păr cu cineva = a se certa foarte tare, a se încăiera cu cineva. A atârna de un fir de păr = a depinde de o nimica toată. A se da după păr = a se comporta după cum cere împrejurarea; a se acomoda. N-am păr în cap sau cât păr în cap, ca părul din cap = în număr foarte mare; foarte mult. Cât păr în palmă (sau pe broască) = nimic; deloc. Când mi-o crește păr în palmă = niciodată. A avea păr pe limbă = a fi prost; a fi lipsit de educație, necioplit. A i se ridica (sau a i se sui) (tot) părul (în cap sau în vârful capului) sau a i se face (ori a i se ridica etc.) părul măciucă = a se înspăimânta, a se îngrozi, a-i fi foarte frică. A despica (sau a tăia) părul (sau firul de păr) în patru (ori în șapte etc.) = a cerceta ceva cu minuțiozitate exagerată. A-i scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) multe necazuri; a sâcâi, a agasa (pe cineva). A-i ieși (cuiva) peri albi = a îmbătrâni din cauza prea multor necazuri. A-i ieși (sau a-i trece) cuiva părul prin căciulă = a face eforturi deosebite, trecând peste multe greutăți; a ajunge la limita răbdării. ♦ (Pop.) Peri răi = numele unei boli de ochi, de obicei provocată de firele de gene mai lungi care irită globul ocular. ♦ (Fiecare dintre) firele chitinoase care acoperă unele organe sau părți ale corpului insectelor. ♦ P. anal. Firele scurte, ieșite în afară, care acoperă suprafața unei țesături, în special a unui covor. 2. Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; p. ext. țesătură din aceste fibre. 3. P. anal. Fiecare dintre filamentele (fine), de origine epidermică, existente pe anumite organe ale unor plante. 4. Arc în formă de spirală la ceas. 5. Compuse: părul-fetei = plantă criptogamă înrudită cu feriga, întrebuințată ca plantă medicinală și ornamentală (Adianthum capillus-Veneris); părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunze mate, crestate adânc (Asplenium adianthum nigrum); părul-porcului = plantă erbacee cu frunze lungi și cu spiculețe (Equisetum telmateja). 6. Compus: (Astron.) Părul Berenicei = numele unei constelații din emisfera boreală. – Lat. pilus.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
NIMIC, (I) pron. neg., adv., (II) nimicuri, s. n. I. 1. Pron. neg. Nici un lucru; spec. nici un cuvânt, nici un sunet, nici un zgomot; nici un lucru rău, defavorabil, primejdios. ◊ Loc. adj. De nimic = a) care este fără nici o valoare, fără importanță, mărunt; b) (despre oameni) lipsit de orice merit; lipsit de caracter; ticălos, necinstit. ◊ Loc. adv. Pe nimic = (aproape) gratuit, degeaba. Întru (sau cu) nimic = în nici un fel, deloc. 2. Adv. (Înv. și pop.) Defel, deloc, nicidecum; câtuși de puțin, în nici un fel. ◊ Expr. A nu avea nimic a face = a nu avea nici o legătură (unul cu altul). II. S. n. 1. (Adesea la pl.) Lucru, ființă, faptă sau vorbă fără valoare; fleac. ◊ Loc. adv. (Reg.) Pe o nimică pe ceas = într-o clipă, repede. ◊ Expr. O nimica toată = ceva de foarte mică importanță sau valoare, fără nici o însemnătate. ♦ Fig. Lipsă de merit; nimicnicie, zădărnicie. 2. Fig. (Mai ales art.) Neant, neființă; haos. [Var.: nimica, (reg.) nimică, nemica, nemică pron. neg., adv., s. f.] – Lat. nemica.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de romac
- acțiuni
DINTRU prep. (Mai ales înaintea lui „un”, „al”, „însul”, „acest”, „o dată”, cu elidarea vocalei finale proprii) 1. (Cu sens local) Din, dinspre. Privește dintr-un colț al sălii. ◊ Dintr-acolo = din partea aceea. 2. (Partitiv) Din. Vorbește cu unii dintre noi. ♦ (Indicând apartenența) Facem parte dintr-o lume nouă. 3. (Cu sens temporal; introduce un complement circumstanțial care indică momentul plecării) De la. Pleacă dintr-o clipă într-alta. ♦ (Introduce un atribut care indică timpul desfășurării unei acțiuni) Din, petrecut în... Mi-a povestit o întâmplare dintr-o dimineață de vară. 4. (Introduce un complement care indică originea, proveniența) Din. Planta se dezvoltă dintr-o sămânță. 5. (Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri) Din. Și-a făcut o scurtă dintr-un palton. ♦ (Introduce un complement indirect care arată starea de la care se trece) Se trezește dintr-un somn greu. 6. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Cu. A nimerit dintr-un foc (de pușcă). ◊ Loc. adv. Dintr-o dată = cu o singură mișcare; pe neașteptate; brusc, deodată. 7. (Introduce un complement instrumental) Cu. Are pensie și trăiește dintr-însa. 8. (Introduce un atribut care indică materia) Din. Mănăstirea dintr-un Lemn. 9. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. S-a supărat dintr-o nimica toată. – De4 + întru.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Nimic ≠ tot
- sursa: Antonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
Tot ≠ nimic
- sursa: Antonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
DINTRU prep. 1) (exprimă un raport locativ) Din; dinspre. A venit dintr-un sat străin. 2) (exprimă un raport partitiv) Din. Câțiva dintr-un grup. 3) (exprimă un raport transgresiv) Din. Și-a revenit dintr-o stare de leșin. 4) (exprimă un raport modal) Din. A nimeri dintr-o împușcătură. 5) (exprimă un raport instrumental) Din. Cântă dintr-un fluier de soc. 6) (exprimă un raport cauzal) S-au certat dintr-o nimica toată. 7) (exprimă un raport temporal) Producția dintr-o lună. /de + întru
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
ÎNTREG2 ~eagă (~egi) 1) A cărui integritate nu este atinsă; integral. Pâine ~eagă. Lan ~. Text ~. ◊ Număr ~ număr care nu conține o fracție. 2) (mai ales înaintea cuvântului determinat) Care cuprinde ceva în totalitatea sa; căruia nu-i lipsește nimic; tot; deplin; complet. ~ satul. ~eaga școală. ~ echipajul. ~eaga livadă. ◊ Pe de-a-ntregul în întregime; cu totul. 3) (despre unități de timp) Care durează de la început până la sfârșit; tot. Anul ~. Noaptea ~eagă. 4) (despre persoane) Care nu are infirmități (fizice sau psihice); fără nici o leziune; teafăr. Om ~. ◊ Cu mintea ~eagă (sau ~ la minte) sănătos din punct de vedere psihic. /<lat. integer, ~gra
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
MĂSEA ~ele f. 1) Fiecare dintre dinții mari, cu suprafață plată, situați în părțile laterale ale maxilarelor; molar. * ~ de minte fiecare din utlimele patru măsele care apar la sfârșitul adolescenței. A trage (sau a lua) la ~ a consuma băuturi spirtoase în cantități mari; a avea slăbiciunea băutului. Nici pe o ~ (sau nici cât a-i pune pe o ~) foarte puțin; o nimica toată. A clănțăni din ~ele a tremura de frig. 2) Obiect sau unealtă asemănătoare cu un dinte de acest fel. 3): ~eaua-ciutei mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori divers colorate și frunze cu pete roșii-brune. [G.-D. măselei] /<lat. maxilla
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
NIMIC3 nimicuri n. 1) mai ales la pl. Lucru sau vorbă lipsite de importanță; fleac; bagatelă. ◊ (O) nimica toată a) ceva fără nici o însemnătate; b) cantitate neînsemnată. 2) Lipsă de însemnătate; nimicnicie. 3) fig. mai ales art. Lipsă de existență; neființă; inexistență; neant. * Din nimic, tot nimic neavând mijloace, nu poți realiza ceva. [Var. nimica] /<lat. nemica
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
ȘTREANG ~uri n. 1) rar Frânghie făcută, de obicei, din cânepă. ◊ Un ~ a) o nimica toată; un fleac; b) nimic. 2) Frânghie cu laț la capăt, care se folosește pentru a spânzura osândiții. ◊ A-și prinde ~ul de gât a se sinucide prin spânzurare. Moarte prin ~ moarte prin spânzurare. Bun de ~ se spune despre un ticălos. 3) Parte a hamului constând dintr-o funie sau dintr-o curea groasă (mai rar lanț), care se prinde de orcicul unui vehicul cu tracțiune animală; postoroncă; șleau. /<germ. Strang
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
atît adj., adv. – 1. În asemenea măsură, așa de mult, de tare etc. – De atîtea ori, așa de des, de multe ori. – Nici atîta, și mai puțin. – Atîta tot, nimic mai mult. – Cu atît mai mult, tocmai de aceea. – Ce mai atîta, pe scurt. – Atîta pagubă, n-are nici o importanță. – (Încă) pe atît, de două ori mai mult. – Tot atît, tot aia e; e totuna. – Atît ți-a fost, o să-ți pară rău. – 2. Exprimă o relație de egalitate, al cărui al doilea termen este cît. – 3. Exprimă o relație de proporție, al cărui al doilea termen este cît (față de pe atît). – 4. Exprimă o relație de la cauză la efect. – Mr. ahtîntu, ahît, ahăt, atînt, megl. tăntu. Lat. eccum tantum (Pușcariu 162; Densusianu, Rom., XXXIII, 274; Candrea-Dens., 110; REW 8562); cf. it. (co)tanto, v. prov. aitan, v. fr. itant (fr. tant), v. sp. atanto (sp. tanto), port. tanto. Fazele evoluției rom. sînt indicate de mr. ahtîntu, atînt, atît. Decl. atît (f. atîta), pl. atîți (f. atîtea), gen. atîtor. Fie prin analogie cu acel, acest, fie cu uzul adv., adj. primește uneori un -a paragogic, dar în mod neregulat și în ciuda uzului antepus; astfel încît se spune fără nici o diferență atîți(a) oameni, atîte(a) femei. Limba modernă preferă în general formele cu -a. Cazurile oblice sînt înlocuite de obicei de cazurile prepoziționale: atîtor copii, de preferință la atîți(a) copii. Cînd determină adj. sau adv., se construiește cu prep. de: atît de frumos, atît de bine.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
FLEAC acaret, căcat, căcățel, flintic, goangă, lucernă, mare brânză, multe și mărunte, nimica toată, plătică, sacs.
- sursa: Argou (2007)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
nimica toată expr. fleac, lucru lipsit de importanță.
- sursa: Argou (2007)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ATÎTICA adj. invar. (Adesea substantivat) Foarte mic, o nimica toată. ♦ Cîtuși de puțin. N-am găsit la omul ăsta măcar atîtica rău (CARAGIALE). – Din atît1 + suf. -ica.
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
BRUMĂ1 s. f. 1. Cristale de gheață care se formează noaptea pe plante, pe pămînt sau pe suprafața corpurilor libere, în urma scăderii temperaturii sub zero grade. ◊ Compus: (reg.) floarea-brumei = brîndușă. 2. (Pop.) Chiciură, promoroacă. 3. Strat fin alburiu care acoperă unele fructe (sau plante). 4. Fig. Cantitate mică de... ◊ Expr. Ce bruma... sau bruma ce..., ce brumă de... = nimica toată, puțin. – Lat. bruma.
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Cu referire la un fapt, la un obiect, la un fenomen, la o acțiune etc.) Ce ai? ♦ (Fam., ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de... ? Ce vînt te-a abătut pe-aici? (CREANGĂ). 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva căruia nu voim să-i răspundem la întrebarea „de ce?”. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi (SAHIA). ♦ (Pop., cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. M-a blăstămat măicuța, De ce i-am călcat vorba (JARNÍK-BÎRSEANU). 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică?! nu cumva?! Ce! Vrei să las vulpea bearcă? (ODOBESCU). ◊ Expr. (Accentul în frază căzînd pe verb) Ce face?! = cum?! se poate?! II. (Adverbial) Cît (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te (ISPIRESCU). ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată. Cît pe ce = aproape, gata-gata. De ce... de ce (sau de aceea) = cu cît... cu atît. Din ce în ce = cu cît trece timpul; tot mai mult. Numai ce = (deodată) iată că..., fără veste, pe neașteptate. ♦ (Dînd nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cît de...! Văd de atîtea dăți Ce cuminte-i firea! (COȘBUC). III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie (CREANGĂ). ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. Oamenii ce priveau... leșinau de rîs (CREANGĂ). ◊ Expr. Pe zi ce trece = tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a se găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce sînt! (NEGRUZZI). ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce, formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care-ți mulțumește. A (nu) avea de ce = a (nu) exista un motiv întemeiat. 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întîmplat la Pitești? (ALECSANDRI). ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, adevărat că...; de fapt. V. (Nehotărît) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cît; ceva. Pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește (CREANGĂ). ◊ (Substantivat, precedat de „un”) I se va întîmpla un ce groaznic (BĂLCESCU). ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat (COȘBUC). 3. Orice, oricît. Zică cine ce va vrea (JARNÍK-BÎRSEANU). – Lat. quid.
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
sociobiologie s. f. ◊ „Sociobiologia în dispută. Numeroși biologi s-au constituit într-un așa-numit «Sociobiology Study Group» (Grupul de studiu al sociobiologiei) pentru criticarea bazelor ideologice ale noii direcții de studiere a societăților animale și umane, promovată de profesorul Wilson ca nouă disciplină universitară.” Cont. 23 XII 77 p. 4. ◊ „[...] o teorie nou-nouță [...] sociobiologia. Pe scurt, potrivit acestei teorii, indivizii unei anumite specii nu sunt nimic – totul sunt genele, purtătoarele «codului ereditar».” Sc. 8 IX 79 p. 6. ◊ „Se pune întrebarea de ce o schemă atât de evident falsă renaște periodic din propria sa cenușă. La 30 de ani după Auschwitz o regăsim din nou la originea sociobiologiei propovăduite de americanul E. Wilson, dar pe care nici un genetician nu o poate accepta.” Sc. 8 II 81 p. 5 (din engl. Sociobiology, fr. sociobiologie; DTN 1977)
- sursa: DCR2 (1997)
- furnizată de Editura Logos
- adăugată de raduborza
- acțiuni
întrég, -eágă adj., pl. m. și f. egĭ (lat. ĭntéger, -gra, -grum, îld. integer, d. in, ne, nu, și tag din táctus, atins, adică integer = intáctus, intact; it. intéro, fr. entier, sp. entero, pg. enteiro. V. integru). Deplin, complet, căruĭa nu-ĭ lipsește nimic, tot: o zi întreagă, țara întreagă saŭ întreaga țară, poporu întreg saŭ întregu popor (fals: întreg poporu). Fig. Neatins, nevătămat: onoare întreagă. Sănătos (maĭ ales la minte): om întreg. Aritm. Număr întreg, compus din unitățĭ întregĭ (nu din fracțiunĭ), ca 19, 150, 1000 ș. a. S. m. Un întreg, un număr întreg. S. n. fără pl. Întregu e maĭ mare de cît partea, totalitatea e maĭ mare de cît fracțiunile: poporu în întregu luĭ, în întregimea luĭ, în totalitate. Pe de-a întregu (fam.), în întregime. Adv. Întreg, în întregime, integral: a plăti întreg.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
nimíc, -íca și (rar) -ícă adv. (vrom. nemică, d. lat. ne mica [ne mica quidem] saŭ nec mica, nicĭ o fărmătură; it. pv. sp. miga, fr. mie. V. mică 2, denemic). Nicĭ un lucru saŭ nicĭ un lucru din cele căutate: în ladă nu era nimic, nimic alta (saŭ alta nimic) de cît un franc. Om de nimic, mișel, păcătos. Maĭ nimica, aproape nimica (v. mir 1). A nu fi bun de nimica, a nu avea nicĭ o valoare. A da, a vinde, a cumpăra pe nimica (orĭ pe lucru de nimica), a da, a vinde, a cumpăra pe preț prost orĭ bun. S.n., pl. urĭ. Fleac: a asculta toate nimicurile. S.f. sing. Lucru neînsemnat, fleac: toată afacerea se reduce la o nimica toată. V. neant.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
răs- și răz- (vsl. ras- și raz-), prefix care arată intensitatea, superioritatea, împrăștierea saŭ excluderea, ca: răscoc, răzbunic, răsfir, răspopesc. Corespunde cu s- din scos, scurg și cu stră- din străbunic, străbat (= răzbunic, răzbat). Se întrebuințează și ironic ca para- din parainspector și baș- din baștîlhar. De ex.: poțĭ să fiĭ răscritic și să răscîntăreștĭ lucrurile, că tot nimic nu veĭ dovedi! V. arhi-, extra-.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
tolocănésc v. intr. (poate d. toloacă, adică „loc unde se poate aduna lumea la sfat”, saŭ var. din trăncănesc). Munt. Mold. Trăncănesc, flecăresc, staŭ mult la taĭfas. Maĭ rar. Bodogănesc: hojma tolocănește pentru nimica toată (Cr.). – Și toloconesc (Mold. nord. Arh. 1905, 59). – Și v. tr. „ocărăsc”.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
tot, toată adj. (lat. tótus, „întreg”, pop. „tot”, de unde sp. pg. todo, și tottus, de unde it. tutto, pv. tot, fr. tout). Fără să lipsească nicĭ unu, nimic (număru în întregime), întreg: aŭ sosit toțĭ, mĭ-a plătit toțĭ baniĭ, toată suma, toată lumea saŭ lumea toată. Fie-care, orĭ-care: tot omu. S. n. Întregime, totalitate (de lucrurĭ): am perdut tot (fals totu), am renunțat la toate, tot (fals totu) e perdut (celebra vorbă a luĭ Francisc I). Lucru întreg: totu e maĭ mare de cît partea. Adv. (ca ngr. ólo). Numaĭ, mereŭ: om trăit tot pintre străinĭ, eraŭ acolo tot oamenĭ unu și unu (toțĭ distinșĭ). În orĭ-ce caz, orĭ-cum ar fi: tot eștĭ tu ploŭat, ĭar eŭ uscat: du-te pin ploaĭe și adă cofa de la uluc. Totușĭ, cu toate acestea: cu toate că eraŭ mulțĭ, el tot ĭ-a ajutat. Cel mult (după conj. să): să tot aĭbă, să tot fi avut cinzecĭ de anĭ (e, era în etate de cin-zecĭ de anĭ). Chear dacă: să tot aĭ tu pușca’n mînă: dacă e’ntuneric, nu facĭ nimic. Tot eŭ (tu, el, noĭ, voĭ, eĭ), mereŭ, acelașĭ: tot el a făcut și asta. Tot acolo, tot aci, în acelașĭ loc, asemenea în acest loc. Tot atîta orĭ tot una, acelașĭ lucru: tot una e dacă te ducĭ tu la el orĭ vine el la tine. Tot așa, asemenea, la fel: tot așa va păți și el. Toate ca toate, orĭ-cum ar fi, le admit pe celelalte: toate ca toate, dar asta n’o permit. Cu toate acestea (ca ngr. me ólon tûto), totușĭ, tot: ploua, și cu toate acestea am plecat. Cu toate că, deși, măcar că (ca ngr. m’ólon óti): cu toate că-s sărac, tot îs fericit. 1. Cu totu, cu toate dependenșele (accesoriile, anexele): a vîndut casa cu totu; 2. cu totu (fr. tout à fait) orĭ (maĭ des și maĭ bine) de tot, absolut, în întregime, de-a binele: s’a cufundat de tot. A dărui de tot, a dărui pe tot-de-a-una. Cu – cu tot, împreună cu: a fura calu cu șa cu tot (acc. pe șa). Toțĭ, toate (gen. și dat. tutulor în vest și -ror în est; dat. și la toțĭ, la toate), toțĭ oameniĭ, toate femeile, toate ființele orĭ lucrurile: toate se schimbă. Toțĭ cîțĭ, toțĭ aceĭa care. Toate celea, toate lucrurile, tot ce trebuĭe: avem aicĭ toate celea. De toate, din toate, tot felu de lucrurĭ, tot ce trebuĭe: avem de toate. Cu toțĭ, cu toate orĭ cu toțiĭ, cu toatele (ca ngr. mé ólus), toată lumea: aŭ plecat cu toțĭ (maĭ bine toțĭ).
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
nimica adv. nimic: nimica toată. [Vechiu-rom. nemica = lat. NE MICA, nicio fărâmă].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
sgârcì v. 1. a se strânge (în urma unei contracțiuni a tendoanelor): i se sgârciră mâinile; 2. fig. a fi sgârcit: se sgârcește pentru nimica toată. [Slav. SŬGRŬČITI, a se contracta].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ATÂTICA adj. invar., adv. (Adesea substantivat) Care este foarte mic, o nimica toată. – Atât + suf. -ica.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Exprimă o întrebare) Ce ai? ♦ (Fam.; ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de...? 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva pentru a încheia discuția când nu vrei să-i răspunzi la întrebare. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi. ♦ (Pop.; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică? Nu cumva? Ce! Vrei să spui că n-ai fost? II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai râde să te văd păcălit. ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată, puțin. Cât pe ce = aproape, gata-gata. Din ce în ce = cu cât trece timpul, tot mai mult. (Pop.) Numai ce = (deodată) iată că..., pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cât de...! III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie. ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. ◊ Expr. Pe zi ce trece (sau merge) sau de ce trece (sau merge) = pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce ești! ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce (sau de ce), formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. A (nu) avea de ce... = a (nu) exista motiv întemeiat pentru... 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întâmplat? ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, de fapt. V. (Nehotărât) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva. ◊ (Substantivat; precedat de „un”) Un ce anume. ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate; greu, anevoie. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat. 3. Orice, oricât. Zică cine ce va vrea. – Lat. quid.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Exprimă o întrebare) Ce ai? ♦ (Fam.; ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de...? 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva pentru a încheia discuția când nu vrei să-i răspunzi la întrebare. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi. ♦ (Pop.; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică? Nu cumva? Ce! Vrei să spui că n-ai fost? II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai râde să te văd păcălit. ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată, puțin. Cât pe ce = aproape, gata-gata. Din ce în ce = cu cât trece timpul, tot mai mult. (Pop.) Numai ce = (deodată) iată că..., pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cât de...! III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie. ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. ◊ Expr. Pe zi ce trece (sau merge) sau de ce trece (sau merge) = pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce ești! ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce (sau de ce), formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. A (nu) avea de ce... = a (nu) exista motiv întemeiat pentru... 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întâmplat? ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, de fapt. V. (Nehotărât) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva. ◊ (Substantivat; precedat de „un”) Un ce anume. ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate; greu, anevoie. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat. 3. Orice, oricât. Zică cine ce va vrea. – Lat. quid.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
DAIBOJ s. n. (Fam.; în expr.) Pe daiboj = pe nimica toată, pe gratis, degeaba. A umbla cu daibojul = a cere de pomană, a umbla cu cerșitul. – Din bg. daj bože.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DAIBOJ s. n. (Fam.; în expr.) Pe daiboj = pe nimica toată, pe gratis, degeaba. A umbla cu daibojul = a cere de pomană, a umbla cu cerșitul. – Din bg. daj bože.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de ionel_bufu
- acțiuni
DINTRU prep. (Mai ales înaintea lui „un”, „al”, „însul”, „acest”, „o dată”, cu elidarea vocalei finale proprii) 1. (Cu sens local) Din, dinspre. Privește dintr-un colț al sălii. ◊ Dintr-acolo = din partea aceea. 2. (Partitiv) Din. Vorbește cu unii dintre noi. ♦ (Indicând apartenența) Facem parte dintr-o lume nouă. 3. (Cu sens temporal; introduce un complement circumstanțial care indică momentul plecării) De la. Pleacă dintr-o clipă într-alta. ♦ (Introduce un atribut care indică timpul desfășurării unei acțiuni) Din, petrecut în... Mi-a povestit o întâmplare dintr-o dimineață de vară. 4. (Introduce un complement care indică originea, proveniența) Din. Planta se dezvoltă dintr-o sămânță. 5. (Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri) Din. Și-a făcut o scurtă dintr-un palton. ♦ (Introduce un complement indirect care arată starea de la care se trece) Se trezește dintr-un somn greu. 6. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Cu. A nimerit dintr-un foc (de pușcă). ◊ Loc. adv. Dintr-odată = cu o singură mișcare; pe neașteptate; brusc, deodată. 7. (Introduce un complement instrumental) Cu. Are pensie și trăiește dintr-însa. 8. (Introduce un atribut care indică materia) Din. Mănăstirea dintr-un Lemn. 9. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. S-a supărat dintr-o nimica toată. – De4 + întru.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PĂR2, peri, s. m. 1. Totalitatea firelor subțiri de origine epidermică, cornoasă, care cresc pe pielea omului și mai ales pe a unor animale; spec. fiecare dintre firele de felul celor de mai sus sau (cu sens colectiv) totalitatea acestor fire, care acoperă capul omului. ◊ În doi peri = a) loc. adj. (pop.) cărunt; p. ext. care este între două vârste; b) loc. adj. și adv. (care este) neprecizat, nedefinit bine, nehotărât, între două stări; p. ext. îndoielnic, confuz, echivoc, neclar; c) loc. adj. și adv. (reg.) amețit de băutură; cherchelit. ◊ Loc. adv. În păr = cu toți de față. ◊ Expr. Din (sau de-a) fir în (ori a) păr = de la un capăt la altul și cu lux de amănunte; în întregime, în amănunt. Tras de păr, se spune despre o concluzie forțată, la care ajunge cineva exagerând sau denaturând adevărul. A se lua cu mâinile de păr sau a-și smulge părul din cap, se spune când cineva este cuprins de disperare. A se lua (sau a se prinde) de păr cu cineva = a se certa foarte tare, a se încăiera cu cineva. A atârna de un fir de păr = a depinde de o nimica toată. A se da după păr = a se comporta după cum cere împrejurarea; a se acomoda. N-am păr în cap sau cât păr în cap, ca părul din cap = în număr foarte mare; foarte mult. Cât păr în palmă (sau pe broască) = nimic; deloc. Când mi-o crește păr în palmă = niciodată. A avea păr pe limbă = a fi prost; a fi lipsit de educație, necioplit. A i se ridica (sau a i se sui) (tot) părul (în cap sau în vârful capului) sau a i se face (ori a i se ridica etc.) părul măciucă = a se înspăimânta, a se îngrozi, a-i fi foarte frică. A despica (sau a tăia) părul (sau firul de păr) în patru (ori în șapte etc.) = a cerceta ceva cu minuțiozitate exagerată. A-i scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) multe necazuri; a sâcâi, a agasa (pe cineva). A-i ieși (cuiva) peri albi = a îmbătrâni din cauza prea multor necazuri. A-i ieși (sau a-i trece) cuiva părul prin căciulă = a face eforturi deosebite, trecând peste multe greutăți; a ajunge la limita răbdării. ♦ (Pop.) Peri răi = numele unei boli de ochi, de obicei provocată de firele de gene mai lungi care irită globul ocular. ♦ (Fiecare dintre) firele chitinoase care acoperă unele organe sau părți ale corpului insectelor. ♦ P. anal. Firele scurte, ieșite în afară, care acoperă suprafața unei țesături, în special a unui covor. 2. Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; p. ext. țesătură din aceste fibre. 3. P. anal. Fiecare dintre filamentele (fine), de origine epidermică, existente pe anumite organe ale unor plante. 4. Arc în formă de spirală la ceas. 5. Compuse: părul-fetei = plantă criptogamă înrudită cu feriga, folosită ca plantă medicinală și ornamentală (Adianthum capillus-Veneris); părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunze mate, crestate adânc (Asplenium adianthum nigrum); părul-porcului = plantă erbacee cu frunze lungi și cu spiculețe (Equisetum telmateja). 6. Compus: (Astron.) Părul Berenicei = numele unei constelații din emisfera boreală. – Lat. pilus.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
NIMIC, (I) pron. neg., adv., (II) nimicuri, s. n. I. 1. Pron. neg. (Indică inexistența unui lucru, a unui fapt etc.) Niciun lucru; spec. niciun cuvânt, niciun sunet, niciun zgomot; niciun lucru rău, defavorabil, primejdios. ♦ Loc. adj. De nimic = a) care este fără nicio valoare, fără importanță, mărunt; b) (despre oameni) lipsit de orice merit; lipsit de caracter; ticălos, necinstit. ◊ Loc. adv. Pe nimic = (aproape) gratuit, degeaba. Întru (sau cu) nimic = în niciun fel, deloc. 2. Adv. (Înv. și pop.) Defel, deloc, nicidecum; câtuși de puțin, în niciun fel. A Expr. A nu avea nimic a face = a nu avea nicio legătură (imul cu altul). II. S. n. 1. (Adesea la pl.) Lucru, ființă, faptă sau vorbă fără valoare; fleac. ◊ Loc. adv. (Reg.) Pe o nimică pe ceas = într-o clipă, repede. ◊ Expr. O nimica toată = ceva de foarte mică importanță sau valoare,fără nicio însemnătate. 4- Fig. Lipsă de merit; nimicnicie, zădărnicie. 2. Fig. (Mai ales art.) Neant, neființă; haos. [Var.: nimica, (reg.) nimică, nemica, nemică pron. neg., adv., s. f.] – Lat. nemica.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MIRA1, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
MIRA1, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DAIBOJ s. n. (Argou, numai în expr.) Pe daiboj = pe gratis, pe nimica toată, degeaba. Mi-am luat lumea în cap de sărăcie, de ședere fără muncă, de muncă pe daiboj. PAS, L. I 146. ◊ Expr. A umbla cu daibojul = a cere de pomană, a umbla după cerșit. – Pronunțat: dai-.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ATÎTICA adj. invar. Foarte mic, o nimica toată. Nastasia se holbă să vază o scrisoare cît evanghelia. Cînd colo nașa Uța îi întinde un bilețel numai atîtica, îndoit în patru. SADOVEANU, M. C. 141. ◊ (Substantivat) Știi... nu-i trec muierii nici atîtica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. [Marghiolița] dintr-atîtica s-o făcut coșcoge fătoi! ALECSANDRI, T. I 43.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
BAGATELĂ, bagatele, s. f. 1. Lucru de mică importanță, lucru de nimic, o nimica toată, fleac. Triizăci și doi de galbini. – O bagatelă. ALECSANDRI, T. I 80. O vorbă, o bagatelă le da prilej de sfadă. NEGRUZZI, S. II 242. În zadar, mai deunăzi, am vrut, prin poezie, Să scap d-o bagatelă, d-o mică datorie. ALEXANDRESCU, P. 81. ♦ (Concretizat) Ai făcut inventariul tuturor bagatelelor din colonadă. NEGRUZZI, S. I 329. 2. Mică compoziție muzicală pe o temă ușoară. Bagatelă în stil romînesc a compozitorului I. Scărlătescu. – Variantă: bagatel, bagatele și (învechit) bagateluri (CREANGĂ, A. 81, FILIMON, C. 157), s. n.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
FIE1 conj. 1. (În corelație cu el însuși, uneori cu «sau» și «ori» și adesea întărit de «că», introduce propoziții disjunctive, exprimînd nu numai alternanța sau opoziția, ci și o nuanță de condiție) Ori (că)... ori (că)... Tot nimic eu nu voi ști, Fie că-n senin ori nouri, va sta soarele ori luna, Fie că va da zăpadă, ori că iarba va înverzi. VLAHUȚĂ, P. 46. 2. (Urmat de «și» introduce o propoziție concesivă) Chiar (și), măcar. I-ai fi întîlnit, fie și numai cîte pe unul, la un loc cam dosnic. CONTEMPORANUL, IV 134.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
BRUMĂ1 s. f. 1. Rouă înghețată (care se așază pe plante, pe pămînt, pe suprafața corpurilor libere). Venise toamna... Erau nopți reci, cu brumă și cu neguri. PAS, L. I 122. La umbră însă-i frig și-acuma Și noaptea tot mai cade bruma. IOSIF, PATR. 80. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. Lunca bătută de brumă acum pare ruginită. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Expr. (Despre oameni) A fi bătut de brumă = a avea părul cărunt, a fi bătrîn. ◊ Compus: (regional) floarea-brumei = brîndușă. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brîndușă, care la noi se cheamă «floarea- brumei». SADOVEANU, N. F. 35. În jurul lor răsăreau ici-colo, din țarina săracă, brîndușe, florile-brumei. SADOVEANU, F. J. 364. ♦ Fig. Răceală, îngheț. La tîmple mi s-a strîns părul cărunt... Dar tînăr sînt... Pe inima mea bruma nu se lasă. BENIUC, în POEZ. N. 65. 2. (Popular) Chiciură, promoroacă. Gerilă... trîntește o brumă pe pereți de trei palme de groasă. CREANGĂ, P. 254. Deodată, la gura cuptorului se făcu brumă. ISPIRESCU, P. 323. Primăvară, muma noastră, Suflă bruma din fereastră Și zăpada de pe coastă. ALECSANDRI, P. P. 287. 3. Strat alburiu ca o brumă (1) care acoperă unele fructe (prune, struguri etc.). Strugurii... îmflați stau în soare. Vineți cu brumă sînt unii, iar alții cu boabele galbene c-aurul. EMINESCU, O. IV 179. 4. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cantitate mică. Am secerat bruma asta de grîu. PREDA, Î. 19. În spatele casei-coșarul pentru vite, hambarul pentru ținut bruma de grîu. STANCU, D. 19. ◊ Expr. Ce bruma... sau bruma ce... sau ce brumă de... = puțin, nimica toată. Aha, d-aia aduseși și căruța de la conac?... Să încarci în ea și bruma ce mai avem? PAS, L. I 29. Să stați aici, să păziți casa și ce bruma mai avem. CARAGIALE, S. 26. Le-am plămădit cu ce brumă de știință am putut și eu să adun, din studie și călătorii. ODOBESCU, S.II 235.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CE pron. invar. 1. (Pronume interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Cu referire la un fapt, obiect, fenomen, la o acțiune, stare etc.) Da ce-a fost aici, copile? – Ce să fie, mămucă? CREANGĂ, P. 27. Arald, ce însemnează pe tine negrul port Și fața ta cea albă ca ceara, neschimbată? Ce ai? EMINESCU, O. I 97. Ce să văd? bietul Bibi era în spasmele agoniei. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ (Precedat de prep. «cu», «din», «în» etc.) Cu ce călătorești mîine? ▭ Din ce să mai facem noi saci? CREANGĂ, P. 178. Dragostea din ce-i făcută?,.. Din omul cu vorbă multă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ (Urmat de «mai») Ce mai faci? sau ce mai spui? formulă de întrebare pe care și-o adresează cei ce se întîlnesc. ◊ Expr. Ce mai încoace și-ncolo? v. încoace. Ce mai la deal la vale? v. deal. Ce-are a face? v. face. ♦ (Ca replică la o solicitare, familiar) Poftim? da? Ioane!- Ce? ♦ (Cu o intonație prelungită, cu valoare de interjecție) Cum adică?! se poate?! Nici azi nu l-am găsit acasă!- Cee?! ♦ (Adjectival, cu referire la calitatea unui lucru) Care? ce fel de...? ce soi de...? de ce natură...? Da ce vînt te-a abătut pe-aici? CREANGĂ, P. 30. Ce gîndire amărîtă astfel te-a posomorit? ALECSANDRI, T. 161. 2. (Cu referire la motivul sau cauza acțiunii) Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? Eu viu, fîrtate, Trist, așa, și liniștit. COȘBUC, P. I 260. Albă păsărică! Ce stai singurică Lîngă cuibul tău? ALECSANDRI, P. I 196. Cucuie, pasăre sură, Ce tot cînți la noi pe șură? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ Expr. Ce mai atîta...? de ce atîta...? Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură? CREANGĂ, P. 331. ♦ (Adesea precedat de prep. «de» sau «pentru») Pentru ce? Pentru ce n-ai venit? De ce? (În propoziții interogative directe) Dacă-l știi supărăcios, de ce nu-i dai pace? SADOVEANU, P. M. 32. De ce nu m-ați sculat? CREANGĂ, P. 11. De ce plîngi cu jale? ALECSANDRI, P. I 196. Spune, mîndră, și-mi ghicește: Codru de ce-ngălbinește, Voinic, de ce-mbătrînește? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. (Ca răspuns afirmativ în formă interogativă) De ce nu? = a) cum să nu, desigur. Ia, să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul. – De ce nu? Dă furca-ncoace și rămîi aici pînă la noapte. CREANGĂ, P. 97; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva căruia nu voim să-i răspundem la întrebarea «de ce» Fătul meu, zice împăratul supărat, asta nu se poate.- De ce, măria-ta?- De ce, de nece... Uite, pentru că nu vreau eu! CARAGIALE, O.III 104. ◊ (Cu valoare de conjuncție, în propoziții interogative indirecte) Nu văd de ce te superi. SAHIA, N. 95. I-am apucat să mărturisesc... de ce nu sînt mai silitor. GALACTION, O. I 20. Atunci el întrebă pe cal de ce este iarba pălită. ISPIRESCU, L. 5. ♦ (Popular; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. M-a blăstămat măicuța, De ce i-am călcat vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 196. Pe dealul cu strugurii Plimbă-se călugării Blestemîndu-și părinții De ce i-au călugărit Și nu i-au căsătorit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. ◊ (Cu referire la scopul acțiunii, mai ales precedat de prep. «la», «pentru») Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. 3. (Interogativ-exclamativ, indicînd diverse stări afective: surpriză, indignare, supărare, neîncredere etc.) Cum adică? nu cumva?! Ce? să-ngîni pe coarda dulce că de voie te-ai adaos La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos? EMINESCU, O. I 140. Bine, mișelule! Nu ți-e destul Cu atîta? Ce! Vrei să las vulpea bearcă? ODOBESCU, S. III 47. ◊ Expr. Ce face? = cum?! se poate?! (ca amenințare) cum îndrăznești?! Să mă împușc! – Ce face?... săraca de mine!... ai nebunit? ALECSANDRI, T. 577. ◊ (Familiar, urmat de «dumnezeu»,«dracu», «foc» ețc.) Dar ce dumnezeu? Parc-au intrat în pămînt. CREANGĂ, P. 24. Ce dracu are dulapul ista de nu vrea să se deschidă? ALECSANDRI, T. I 40. Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. II. (Adverbial, în legătură cu ideea de cantitate, de intensitate și adesea de mod) Cît (de tare, de mult)..., cum... Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Neobișnuit, după adj.) Uite, graurii pe luncă, Veseli fericiți ce sînt! COȘBUC, P. I 264. ◊ Expr. Ce mult...! = cît de mult...! Ce mult doream să plec la mare! Te miri ce (și mai nimic) = nimica toată. Cît pe ce... = aproape..., cît pe-aci..., mai-mai... De ce... de ce (sau de aceea)... =cu cît... cu atît... De ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mințile. CREANGĂ, P. 275. De ce joc, d-aia-aș juca. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Din ce în ce = cu cît trece timpul, cu atît mai mult; tot mai mult. Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 94. Numai ce (iată sau iaca)... = (deodată) iată că..., pe neașteptate, fără veste. Arareori, numai ce-o vezi cu cîte-o brîndușă în păr. DELAVRANCEA, S. 10. Mergînd ei tot pe munte, în sus, numai ce văd că de la o vreme nu se mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Și cum sta ea în preajma fîntînii, numai ce iaca pe slujnica știută. CREANGĂ, P. 99. ◊ (Uneori urmat de «mai») Și abia plecă bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. ♦ (Dînd nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cît de...! Ce mîndre ni-s frunțile! Nimeni, nicicînd, Nu va izbuti să le plece Din nou la pămînt. CASSIAN, H. 21. Eu văd de atîtea dăți Ce cuminte-i firea! COȘBUC, P. I 264. Apoi noaptea lor albastră [a ochilor], a lor dulce vecinicie, Ce ușor se mistuiește prin plînsorile pustie! EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. Ce de(-a) sau ce mai de sau ce de mai = cît (de mult). Ce de lume pleca din București! VLAHUȚĂ, O. AL. II 13. D-apoi acolo, aoleo! ce de păzitori mai sînt. ISPIRESCU, L. 372. III. (Cu valoare de conjuncție, făcînd legătura între propoziția subordonată-interogativă indirectă și cuvîntul din propoziția regentă pe care-1 determină) Care lucru anume. Înțelegi ce vreau să spun. DAVIDOGLU, M. 8. Nu mai știa ce să facă de bucurie. CREANGĂ, P. 135. Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund. EMINESCU, O. I 91. Îi spuse curat ce căuta. ISPIRESCU, L. 5.* Expr. Iată ce, precedă o explicație sau soluționarea unei probleme. Iată ce ai de făcut. CREANGĂ, P. 224. A ști sau a afla ce(-i) și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. ♦ (Adjectival) Ce fel de... Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Să vedem ce procopseală ai să-mi faci. ISPIRESCU, L. 15. Să vezi ce mîndruță lași. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 262. VI. (Pronume relativ; azi adesea înlocuit prin «care») 1. Care. Are să-și ție cuvîntul, ca unul ce era om de omenie. ISPIRESCU, L. 43. Oamenii ce priveau, și mai ales băieții, leșinau de rîs. CREANGĂ, P. 306. Tractatul ce el încheie cu Baiazet la 1393 asigurează romînilor drepturile următoare... BĂLCESCU, O. II 13. ◊ Expr. Pe zi ce trece = tot mai mult. (Precedat de «cel», «acel», «a cela») Astăzi [muncitorii] au puteri de neînfrînt. Și, la un loc cu mîini necruțătoare, Lovesc în cei ce-au fost și încă sînt Dușmanii-acestei țări ce crește-n soare. CASSIAN, H. 77. Aștept... Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer. EMINESCU, O. I 91. Trage-ți mîna din cel joc Ce se-ntoarce lîngă foc. ALECSANDRI, P. A. 38. ◊ (Neobișnuit, invariabil la cazurile oblice) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. 2. (În legătură cu «a fi», mai rar cu «a se găsi», cu sens explicativ) Să-ți trăiască calul... ca un năzdrăvan ce este. ISPIRESCU, L. 5. Ca băiat străin ce se găsea... s-a oploșit de la o vreme într-un sat. CREANGĂ, P. 139. Ființă ticăloasă ce sînt! Adormeam pe nădejdea făgăduințelor lui. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. De... ce... = cît (de)..., cum. De rele ce sînt, nu pot să trăiască la un loc. ISPIRESCU, L. 5. Cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. Vai, tare-ai îngălbenit! – Cum să nu mă-ngălbenesc, De-atîta gînd ce gîndesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. ◊ Expr. A (nu) avea de ce = a (nu) exista un motiv plauzibil. Nu ai de ce fi supărat. CREANGĂ, P. 189. N-ai (sau n-aveți) pentru ce, formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care-ți mulțumește. 3. Ceea ce. Și ce-a făcut, Destul de rău a fost. COȘBUC, P. I 229. Să sfîrșesc ce am pus de gînd. ISPIRESCU, L. 16. Ați aflat ce s-a întîmplat la Pitești... și mai cu seamă la Podul Iloaiei? ALECSANDRI, T. I 304. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, adevărat că..., de fapt. Trăiesc, ce-i drept, mult mai greu, dar fără nici pic de huzur. ALECSANDRI, T. I 370. Ce pe apă nu curge V. curge. ◊ (Precedat de «tot») Aducea pentru hatîrul călugărilor și-a călugărițelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 112. V. (Pronume nehotărît) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, ceva. Pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește. CREANGĂ, P. 177. ◊ (Substantivat, totdeauna precedat de «un») Simți că în creierii lui se petrece un ce de care nu-și putea da seama. ISPIRESCU, L. 241. Am să-ți spun un ce misterios. ALECSANDRI, T. 704. I se va întîmpla un ce groaznic și de moarte. BĂLCESCU, O. II 65. ◊ Expr. (Rar) Cu mare ce = cu mare greutate, cu multă osteneală. Cu mare ce scăpînd din labele lui [ale ursului], am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă. CREANGĂ, P. 186. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția regentă) Cît. A stat ce-a stat, și-i dete-n gînd Să iasă după fată. COȘBUC, P. I 255. Făt-Frumos ospătă ce ospăta, dar apoi, luîndu-și buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dîra de piuă. EMINESCU, N. 8. 3. Orice; oricît. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Zică cine ce va vrea, Eu tot joc pe voia mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CHILIPIR, chilipiruri, s. n. Afacere avantajoasă, cîștig neașteptat, fără muncă. Blestematul de război e un chilipir pentru unii și o pacoste pentru mulți. PAS, Z. II 229. Auzind atîtea și atîtea unchiașul, ca să nu scape chilipirul din mînă, trecu cu vederea peste orice temere și bănuieli și dădu fata cu ochii închiși, fără să cerceteze ce poamă era acel Peneș-împărat. POPESCU, B. III 109. Umblă Bursuflescu să-mi cumpere răzeșia cu o nimica toată... S-o îndulcit cu chilipiruri. ALECSANDRI, T. 258. ◊ (Adverbial) Jupîni de tarabă... Suduiau, se tocmeau, cumpărau chilipir. Vieți omenești le aveai cu-o para. BANUȘ, în POEZ. N. 22. ♦ Lucru cumpărat foarte ieftin, marfă (de ocazie) luată pe un preț de nimic. Cîte chilipiruri voi mai lua de acum încolo. GORJAN, H. II 204.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CHIRĂIT, chirăituri, s. n. Faptul de a chirăi; țîrîit. Chirăitul greierilor. Cîrîit. (Fig.) Apoi, la tine toate-s lucruri de nimic... Toate... afară de iubirea la și de chirăitul tău de păsărică moțată. VLAHUȚĂ, O. AL. II 155.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CLASĂ, clase, s. f. I. Mare grup social caracterizat prin locul pe care îl ocupă într-un anumit sistem de producție istoricește determinat, prin raportul în care se află față de mijloacele de producție, prin rolul pe care-l are în organizarea socială a muncii, prin felul în care participă la producția socială și prin cantitatea de care dispune din această producție. Modul de producție capitalist actual presupune existența a două clase sociale: de o parte capitaliștii, care se găsesc în stăpînirea mijloacelor de producție și de trai, iar de altă parte proletarii, care sînt excluși de la această proprietate și care nu au de vînzare decît o singură marfă, și anume forța lor de muncă; ei sînt, prin urmare, siliți să-și vîndă forța de muncă pentru a ajunge în stăpînirea mijloacelor de trai. MARX-ENGELS, O. A. II 149. Dintre toate clasele care se găsesc în zilele noastre față în față cu burghezia, singur proletariatul este o clasă cu adevărat revoluționară. MARX-ENGELS, M. C. 45. Claselor exploatatoare le e necesară dominația politică în vederea menținerii exploatării, adică în interesul egoist al unei minorități infime, împotriva majorității covîrșitoare a poporului. LENIN, STAT. REV. 31. Proletariatul este singura clasă care crește și se întărește continuu, care face ca viața socială să progreseze și care strînge în jurul său toate elementele revoluționare. STALIN, O. I 305. Clasa muncitoare folosește puterea de stat pentru a înăbuși și nimici toate încercările clasei burgheze de a restabili vechea ei stăpînire de clasă și de a împiedica clădirea societății socialiste. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 260. Clasa muncitoare = clasa socială cea mai revoluționară legată de marea producție și alcătuită din totalitatea oamenilor care muncesc în fabrici și uzine și care, în societatea capitalistă, este lipsită de mijloace de producție și obligată să-și vîndă forța de muncă fiind exploatată și asuprită de burghezie, iar în societatea socialistă constituie forța conducătoare a statului fiind, împreună cu întregul popor, proprietarul mijloacelor de producție. Statul de democrație populară constituie arma activității conștiente a clasei muncitoare – activitate bazată pe cunoașterea legilor de dezvoltare a societății. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 668. Clasa muncitoare vă va sprijini pînă ce veți apuca în mîini pîinea îmbelșugată. CAMILAR, TEM. 142. Luptă de clasă = luptă pe care o duce o clasă socială împotriva unei clase sociale antagoniste. Dușman de clasă = persoană sau grup social care luptă împotriva intereselor clasei muncitoare și a realizărilor ei revoluționare. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. Interese de clasă. Conținut de clasă. ▭ Marx demască falsitatea și perfidia moralei burgheze, conținutul de clasă al statului și justiției burgheze, lăcomia burgheziei, care, în goană după cît mai mult profit și pentru a-și păstra dominația economică și politică, comite tot felul de mîrșăvii și crime. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 26. II. 1. Fiecare dintre diviziunile mari ale regnului animal sau vegetal. Clasa mamiferelor. Clasa păsărilor. Clasa angiospermelor. 2. Fiecare dintre grupele de cîte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa unităților. Clasa milioanelor. III. 1. Unitate organizatorică în sistemul învățămîntului public, compusă dintr-un număr de elevi care au aceeași vîrstă și o pregătire școlară egală. Școală cu șapte clase. Elev în clasa a II-a. ▭ Fetele lor erau în aceeași clasă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 4. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzînd pe toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. Clasa de canto a profesorului X. 2. Sală în care se țin cursurile pentru un grup de elevi aflați pe aceeași treaptă de învățămînt. Nimic nu-l tulbura din măsura cu care își cîntărea glasul și-și socotea pașii, aceiași, din fundul clasei pînă la catedră. C. PETRESCU, S. 63. Școlarii nu mai aveau curajul să stea cu el în clasă. SAHIA, N. 58. Îi cade un urs mare din sîn și de-a dura prin clasă. CREANGĂ, A. 77. 3. (Franțuzism rar) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. Pînă ajungeau la Jiblea, clasa era aproape pe sfîrșite. BOGZA, C. O. 362. La sfîrșitul clasei, noi ieșeam grămadă și zgomotoși, pe cînd el [Grigore Alexandrescu] se strecura binișor și își lua drumul singur spre casă. GHICA, S. A. 123. IV. 1. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, tramvaiul, vaporul etc. Locomotiva... trăgea încet șase vagoane de-a lungul cîmpiei. Cele de clasa a treia erau pline. DUMITRIU, N. 5. Matrozii vapoarelor de pe ocean au putut privi atunci... pe puntea celei mai ieftine clase, pe acești oameni de la poalele Carpaților. BOGZA, C. O. 307. De la Galați, «personalul» nu mai are vagoane pentru vite. Moș Gheorghe și cu horîncenii se suie în vagoane de clasa a III-a. SP. POPESCU, M. G. 32. ◊ Vagon de clasă (în opoziție cu vagon de marfă) = vagon pentru călători. 2. Categorie, grad, rang. Clasă de salarizare. Ordinul Muncii clasa I. ◊ Loc. adj. De (mare) clasă sau (de) clasa-ntîi (sau întîia) = de prima calitate. (Ironic) Ruda aceasta era bătrînă și avea renumele de bețiv clasa întîia. PAS, Z. I 207. – Variantă: (învechit) clas, clasuri (KOGĂLNICEANU, S. 43), s. n.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ÎMPIETRI, împietresc, vb. IV. 1. Intranz. și refl. (În basme) A se preface în piatră. La locul unde se împietrise frate-său, păți ca dînsul. ISPIRESCU, L. 296. 2. Intranz. A rămîne pe loc, nemișcat; a încremeni, a înmărmuri, a înlemni, a îngheța. Nici glas de cucoș, nici hămăit de cîne, nimic; totul împietrise pretutindeni. SADOVEANU, O. VII 363. Rîsul ar fi înghețat pe buze nu numai actorilor presupusei comedii, ci ar fi împietrit și pe fața spectatorilor amatori de rîs. CAMIL PETRESCU, T. II 291. ◊ Tranz. Își împietri obrazul; zîmbetul îi fugi tot în ochi, unde i s-ascunse sub tufele sprîncenelor și sub pălărie. CAMILAR, TEM. 184. 3. Refl. Fig. A nu mai simți nimic, a deveni insensibil. Sufletul ei se împietrise de amărăciune. REBREANU, I. 58. După suferiri multe inima se-mpietrește. ALEXANDRESCU, M. 6. ◊ Tranz. Ce nenorociri te-au zdrobit, ce dureri ți-au împietrit sufletul? SADOVEANU, O. I 422. Chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o. EMINESCU, O. I 116.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
MIRA1, mir, vb. I. 1. Refl. A fi surprins, nedumerit, uimit (de ceva), a găsi că ceva e curios, ciudat, de neînțeles. Ce te miri?... Sînt bătrîn. M-au obosit Căile-alergate. COȘBUC, P. I 260. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? EMINESCU, O. I 151. Ați auzit negreșit vorbind de mine? – Ba... niciodată! – Mă mir. ALECSANDRI, T. I 284. Trandafir ș-un fir subțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir, cum de m-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. ◊ Expr. Te miri cine (cu valoare de substantiv) = un oarecare (lipsit de importanță), oricine, cine știe cine. Nu e Mirteanu omul de care își bate joc te miri cine. La TDRG. Te miri (sau miră) ce (și mai nimica) (cu valoare de substantiv) = nimica toată,; cine știe ce, lucru mărunt. Inimă slabă, așa ca să se clatine și să se-nduioșeze de te miri ce, n-avea cuvioasa. VLAHUȚĂ, O. A. 138. Lui îi da, te miri ce. ISPIRESCU, L. 338. (În forma regională miera) Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. Te miri unde = undeva, cine știe unde. Mai aveau și alte marafeturi, adunate de pe te miri unde. PAS, L. I 79. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu, să nu-ți dai în petec. HOGAȘ, DR. II 1. (În forma regională miera) Mă mieram eu să nu se îngrijească biata babă de mine. CREANGĂ, P. 133. Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = e normal să... 2. Tranz. A surprinde pe cineva, a-l face să se minuneze, să rămînă uimit. Rochia ei de mireasă mira, în ziua nunței, pe toți. MACEDONSKI, O. III 17. 3. Refl. A nu se dumiri, a fi curios să știe, să afle, să înțeleagă ceva, a se întreba. O întreb și nu-mi răspunde! Și mă mir – ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Se mira cu ce cuvinte Să-i mai bage în cap minte. PANN, P. V. III 45. Mă miram ce-mi place mie... Badea-nalt cu pălărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. – Variantă: (regional) miera vb. I.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ÎNVRĂJBI, învrăjbesc, vb. IV. 1. Refl. reciproc. A se afla în raporturi de dușmănie, a intra în vrajbă, a se certa, a se dușmăni. Era un bujor de flăcău... se-nvrăjbeau toate fetele din pricina lui. SP. POPESCU, M. G. 46. În urmă-i urlă a urei aiurare, Zîmbind, cînd, să-l sfîșie, cei răi se învrăjbesc. MACEDONSKI, O. I 109. Cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată! CREANGĂ, A. 60. ◊ Fig. Cititorul... simte în sine mintea învrăjbindu-se cu urechea. ODOBESCU, S. III 86. Cu a mea inimă amară Sufletu-mi s-au învrăjbit! ALECSANDRI, P. A. 38. ◊ Tranz. Amoriul, vicleanul șerpe, prin Eva, iubita mea, Din brațe-i mă izgoniră și mă învrăjbi cu ea. CONACHI, P. 134. 2. Tranz. A înfuria, a mînia, a supăra, a întărîta, a instiga la revoltă. Toate aceste gîndiri îmi înfierbîntau capul și-mi învrăjbeau inima. VLAHUȚĂ, O. A. 149. ◊ Refl. Într-acel loc... apele se-nvrăjbesc și se sfredelesc în adînci vîrtejuri. ODOBESCU, S. I 144.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ORI2 conj. I. (Cu funcțiune disjunctivă, leagă mai ales două, rar mai multe, cuvinte sau propoziții care exprimă acțiuni și stări dintre care nu se poate realiza decît una; introduce două sau mai multe propoziții sau părți de propoziție care exprimă o alternativă) 1. (În corelație cu sine însuși) Sau. Măi bărbate... alege-ți una din două: ori merg eu de unde-am venit, ori alungă-ți copiii de la casă. RETEGANUL, P. I 43. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. Voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. NEGRUZZI, S. I 139. Ori cu el să mă iubesc, Ori, de nu, mă prăpădesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ◊ (Așezat numai în fața celei de-a doua alternative) Mîndrul soare străluci deodată, Ori în prag frumoasa. Irină s-arată! IOSIF, P. 58. Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. ♦ În propoziții interogative, cînd se repetă întrebarea în forma negativă) Hai, ce zici, te însori ori ba? CREANGĂ, P. 161. Oare să se însoare ori să nu se însoare? NEGRUZZI, S. I 71. 2. (După o regentă, uneori în corelație cu «fie că», «sau», leagă două propoziții subordonate opuse) Tot nimic eu nu voi ști, Fie că-n senin ori nouri va sta soarele ori luna, Fie că va da zăpadă ori că iarba va-nverzi. VLAHUȚĂ, O. AL. 43. II. (Cu funcțiune copulativă, introduce două sau mai multe propoziții exprimînd alternative fără obligația de a alege una singură) Poate să ne ajungă cineva din urmă ori să ne întimpine cineva dinainte. CREANGĂ, P. 126. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit... Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fîșie, Vreo umbră de gindire ori un petic de hîrtie. EMINESCU, O. I 134. Ce cați tu la noi în munte? Lance-n coaste, bardă-n frunte Ori un plumb vrăjit în piept...? ALECSANDRI, P. II 23. – Variantă: or (DELAVRANCEA, S. 217, ODOBESCU, S. I 232) conj.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
NIMICA2 s. f. sg. (Și în forma nimică) Lucru sau vorbă fără valoare; bagatelă, nimic2 (1). I-a dat o nimica. ◊ Expr. Nimica toată = ceva de mică importanță, fără nici o însemnătate. În primăvară se certară dintr-o nimica toată. DUMITRIU, P. F. 55. Lucra toată săptămîna ca un bărbat, pentru nimica toată. CREANGĂ, A. 26. Nimica de vreme = timp foarte scurt, v. clipă. Nu vorbise cu el într-o săptămînă, cît vorbise acum într-o nimica de vreme. DUMITRIU, P. F. 45. (Prin confuzie cu «mică») Pe nimică pe ceas = pe mică pe ceas, v. mică4. Pe nimică pe ceas beam cîte-un cofăiel întreg de apă. CREANGĂ, A. 15. – Variantă: nimică s. f. sg.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PĂMÎNT, (3, 4, 5, 6) pămînturi, s. n. 1. Planeta pe care o locuim (fiind a treia dintre planetele cunoscute, în ordinea depărtării lor de soare). Se împlinea acum, peste o minută, a treisprezecea învîrteală a pămîntului împrejurul soarelui de cînd tînărul Cănuță se grăbise a ieși să se bucure de razele acestuia. CARAGIALE, O. I 326. Se suie în pod și coboară de-acolo un căpăstru, un frîu, un bici și o șa, toate colbăite, sfarogite și vechi ca pămîntul. CREANGĂ, O. A. 225. Dar dacă vrei cu crezămînt Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pămînt, Fii muritor ca mine. EMINESCU, O. 1173. ◊ Expr. La capătul pămîntului = foarte departe. Mînia pămîntului = îngrozitor, înfiorător. Era slut, mînia pămîntului. GANE, N. III 28. De cînd lumea și pămîntul v. lume. Cît e lumea și pămîntul v. cît. A se ruga cu cerul, cu pămîntul = a se ruga cu multă insistență. A făgădui (sau a promite, a jurui) cerul și pămîntul = a făgădui lucruri nerealizabile. Juruiește-i ceriul și pămîntul, ca să-ți smomească pe nevasta d-tale și să ți-o aducă acolo. CREANGĂ, O. A. 199. (A nu ști, a nu auzi, a nu afla etc.) nici pămîntul = absolut nimeni, nimeni în lume. Bursucii s-aud tipăind pe cărări, ca și iepurii, ca și caprele. Dar pe vulpi nu le poate auzi nici pămîntul. SADOVEANU, O. A. II 176. Nu vreau să știe nimeni. Nici pămîntul. VLAHUȚĂ, la TDRG. A se crede (sau a se socoti) buricul pămîntului v. buric. 2. Scoarța globului terestru, suprafața lui (împreună cu atmosfera) pe care trăiesc oamenii și celelalte vietăți sol. Și patru margini de pămînt Ce strîmte-au fost în largul lor, Cînd a port.it s-alerge-n zbor Acest cuvînt mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. Am să zbor lin ca vîntul, Să cutreierăm pămîntul. CREANGĂ, O. A. 234. Iară tei cu umbra lată și cu flori pînă-n pămînt înspre apa-ntunecată lin se scutură de vînt. EMINESCU, O. I 154. ◊ Expr. La pămînt = a) întins, culcat pe jos; fig. (despre persoane) deprimat, învins. Armașul gemea la pămînt, fără să se clintească. SADOVEANU, O. VII 133. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă Ce cu-a turmelor pășune a ei patrie ș-o schimbă La pămînt dormea. EMINESCU, O. I 142; b) (în formule de comandă) culcă-te! culcat! Ca de la cer la pămînt sau ca cerul de pămînt, se zice pentru a exprima o foarte mare diferență între două lucruri. Cu o falcă în cer și (cu) alta (sau una) în pămînt = vijelios, furios, gata să distrugă totul în drumul său. Unde se luase după dînșii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer și cu alta în pămînt. ISPIRESCU, L. 225. Statu-palmă-barbă-cot vine cu o falcă în ceri și cu una în pămînt. CREANGĂ, O. A. 275. A da (ceva) la pămînt = a nărui, a dărîma (ceva). Avem să fim siliți a-ți da casa la pămînt pentru ca să treacă drumul. ALECSANDRI, T. I 359. (A lăsa) toate la (sau în) pămînt = (a lăsa) toate baltă, la voia întîmplării. Văzînd... că nu dau răspuns de nicăiri, lasă toate în pămînt și se ia după mine la baltă. CREANGĂ, O. A. 65. (în construcție cu verbele «a pune», «a lăsa» etc., cu complementele «ochii», «capul», «privirile» etc.) În (sau la) pămînt = aplecat în jos (de teamă, de emoție, din modestie etc.). Întreaga mulțime a tăcut cu frunțile și cu ochii la pămînt. SAHIA, N. 19. Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Iese-n cale și mă-ntreabă: Fostu-i-am vreodată dragă?... Eu răspund dintr-un cuvînt, Făr’ să pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A băga (pe cineva) în pămînt v. băga. A fi în pămînt = a fi mort. Nu plînge de-i auzi, Că eu în pămînt voi fi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 148. Parcă l-a înghițit pămîntul (sau a intrat în pămînt) = a dispărut, s-a făcut nevăzut. Am strigat la el pînă ce-ai ieșit dumneata; ș-acuma nu-i; parc-ar fi intrat în pămînt. SADOVEANU, B. 56. Cum s-a sculat, a și început a căuta cu de-amănuntul... Dar a găsit nimica toată, căci furnicile parcă intrase în pămînt. CREANGĂ, O. A. 258. A-i veni cuiva să intre în pămînt, se zice cînd cineva se simte foarte rușinat, încît ar prefera să nu mai fie văzut. A ieși (sau a apărea) ca din pămînt sau parcă a ieșit (sau a răsărit) din pămînt = a se ivi deodată, pe neașteptate, brusc. Ca din pămînt ieșiră trei lăutari. La TDRG. N-apucară să facă zece pași și tunica roșie îi apărea ca din pămînt. VLAHUȚĂ, O. AL. II 67. Nu știu nici de unde, nici pe unde veni. Pare că ieși din pămînt. ISPIRESCU, la TDRG. A fi pe pămînt = a trăi, a exista. De cînd sînt eu pe pămînt, Numai trei mîndre-am avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 95. A nu fi pe pămînt = a nu avea simțul realității. A fi cu picioarele pe pămînt = a avea simțul realității. A nu-l mai ține (sau a nu-l mai Încăpea) nici pămîntul (de...) = a) a simți o puternică emoție (de bucurie, de supărare, de deznădejde etc.). Fata ieși din curte ca fulgerul; n-o mai ținea pămîntul de bucurie. ISPIRESCU, L. 13; b) a fi mîndru, încrezut. A face (sau a ține) degeaba umbră pămîntului v. umbră. A nu-l primi (pe cineva) nici pămîntul = a fi un mare păcătos. Cine calcă jurămîntul Nu-l primește nici pămîntul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. A nu-l (mai) răbda (sau ține pe cineva) pămîntul, se spune (mai ales în imprecații) despre oamenii răi. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat, Soarele nu l-aș vedea, Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. Pe fața pămîntului = în lume. A șterge (sau a stinge, a face să piară) de pe fața pămîntului = a distruge, a nimici, a ucide. De nu faci pînă dimineață toate după cum ți-am poruncit, te sting de pe fața pămîntului. RETEGANUL, P. V 49. Ea purta sîmbetele lui Ercule și ar fi voit să-l facă... să piară de pre fața pămîntului. ISPIRESCU, U. 51. Nu care cumva să bleștești din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am șters de pe fața pămîntului! CREANGĂ, O. A. 231. A (se) face una cu pămîntul (sau o apă și un pămînt) = a (se) nimici, a distruge doborînd, ucigînd. Vînturile porniră. turburînd apele și făcînd una cu pămîntul copacii neclintiți de veacuri. DELAVRANCEA, S. 102. Îi era frică să nu dea peste dînsa zmeii, căci o făcea una cu pămîntul. ISPIRESCU, la TDRG. Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt, Cum veniră, se făcură toți o apă ș-un pămînt. EMINESCU, O. I 147. A scoate (sau a aduce) din pămînt (sau din fundul pămîntului) = a obține, a procura cu orice preț, cu orice efort. Dacă mai ai rom, două [ceaiuri]! Dacă n-ai, să scoți din pămînt. C. PETRESCU, Î. II 4. Oh, leacul! unde-i? Din pămînt, Din foc ea l-ar fi scos. COȘBUC, P. II 223. Din pămînt, din iarbă verde, să te duci să-mi aduci herghelia. ISPIRESCU, L. 27. A fugi mîncînd pămîntul v. fugi. Doarme și pămîntul sub om = e liniște, tăcere desăvîrșită. A dormi ca pămîntul v. dormi. (Rar) Ce pămînt! = ce dracu, ce naiba? Tu te duci, bade sărace, Dar eu ce pămînt m-oi face? ȘEZ. I 139. ♦ Alune-de-pămînt v. alună. 3. Material natural format dintr-un amestec de granule minerale provenite din dezagregarea rocilor și din granule organice provenite din descompunerea substanțelor organice vegetale sau animale; materia din care e alcătuită partea solidă a globului terestru. V. țărînă. Veteranul coborî cele două scări de pămînt. DUNĂREANU, N. 47. Mă dusei cu coasa-n rît, Cosii iarbă și pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 150. Gura lumii numai pămîntul o astupă (= bîrfeala nu încetează decît la moartea bîrfitorilor). ◊ Loc. adj. Ca pămîntul = pămîntiu. Spune, mîndră, ce ți-i gîndu, De ți-i fața ca pămîntu? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 240. ◊ Pămînt rar v. rar. Pămînt activ = material obținut prin tratarea la cald a argilelor cu un acid, folosit la rafinarea benzinei, la regenerarea uleiurilor minerale etc. ♦ Lut. Fierb pe vatră oale mari de pămînt, burticoase. STANCU, D. 75. Un fluieraș de pămînt. FILIMON, la TDRG. ◊ Fig. Toate relele ce sînt... legate de o mînă de pămînt. EMINESCU, O. I 136. 4. (Spre deosebire de mare) întindere de uscat; (prin restricție) continent. Fulgerele adunat-au contra fulgerului care în turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt și mare. EMINESCU, O. I 146. Dintre păsări călătoare Ce străbat pămînturile, Cîte-o să le-nece oare Valurile, vînturile? id. ib. IV 396. Cît te uiți în lung și-n lat, Nu mai vezi pămînt uscat, Ci tot ape tulburele, Umblînd corăbii pe ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 320. 5. Întindere de teren (cultivabil). V. cîmp, ogor, țarină. Pămîntul în Republica Populară Romînă aparține celor ce-l muncesc. CONST. R.P.R. 11. Pămîntul nostru-i scump și sfînt, Că el ni-e leagăn și mormînt: Cu sînge cald l-am apărat, Și cîte ape l-au udat Sînt numai lacrimi ce-am vărsat – Noi vrem pămînt! COȘBUC, P. I 209. ◊ Expr. (Sărac) lipit pămîntului v. lipit. ♦ (Adesea la pl.) Moșie. Și-a cumpărat pămînturi, a ridicat acareturi. STANCU, D. 11. Mai drept ar fi s-o cumpăr eu moșia, că a noastră a fost, trup din trupul pămînturilor mele. REBREANU, R. I 145. 6. Teritoriu, regiune, ținut; p. ext. țară, patrie. Nu rareori mă gîndesc și la Rusia. Peste pămîntul ei nesfîrșit am colindat vreme de trei luni. SAHIA, N. 64. Aveau de gînd să meargă de-a lungul coastei pînă ce întîlneau malul fluviului Maroni, de unde începea pămîntul olandez. BART, E. 278. A! pămînt fericit al Moldovei, ți-a fost dat să vezi în scaunul tău bătrîn un domn tînăr. DELAVRANCEA, O. II 164. Padișahul vostru, nu mă îndoiesc, Va să facă țara un pămînt turcesc. BOLINTINEANU, O. 36. ◊ Pămîntul făgăduinței v. făgăduință. ◊ Expr. Obiceiul pămîntului = sumă de norme necodificate, stabilite de practica îndelungată a vieții și care se aplicau odinioară pe un anumit teritoriu, fiind transmise urmașilor prin tradiție; p. ext. obicei caracteristic unei țări, unei regiuni, păstrat din vechime. Așa-i obiceiul pămîntului; fata învață de la mamă și mama de la bunică. GANE, N. I 62. Obiceiul pămîntului ajunge prin întrebuințare a se face lege. NEGRUZZI, S. I 308. Obiceiul pămîntului le-a ținut multă vreme loc și de constituție politică și de condică civilă și criminală. BĂLCESCU, O. I 60.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PĂR2, peri, s. m. 1. (La sg. cu înțeles colectiv) Totalitatea firelor subțiri de formație cornoasă, care iau naștere în epidermă și care cresc pe pielea mamiferelor. Calul se și scutură de trei ori și îndată rămîne cu părul lins-prelins și tînăr ca un tretin. CREANGĂ, P. 195. S-o aflai un turc bătrîn Cu barbă de păr păgîn. ȘEZ. I 109. Lupul păru-și schimbă, dar năravul ba. ◊ Expr. (În construcție cu verbele «a fi», «a se afla») (Toți sau cu toții) în păr = a fi sau a se afla toți de față, fără să lipsească nimeni dintre cei care ar trebui sau care ne-am aștepta să fie prezenți. Familia Herdelea se afla în păr în pridvor. REBREANU, I. 66. Purceii erau toți în păr la ugerul scroafei și sugeau. ISPIRESCU, L. 129. A doua seară se și înființase cheful în salonașul lui Iorgu. Șampanie din destul și toți ștrengarii în păr. CARAGIALE, O. III 13. A rămîne (sau a fi) fată în păr = a rămîne (sau a fi) necăsătorită. Fata babei însă... a rămas fată-n păr... și tot fată în păr va fi și pînă în ziua de astăzi. MARIAN, O. II 197. Tras de păr = forțat, exagerat sau denaturînd adevărul. Din fir în păr v. fir. ♦ (Prin restricție) Totalitatea firelor descrise mai sus, care acoperă capul omului. Deodată Bardac își simți părul ridicîndu-i-se în vîrful capului. SADOVEANU, O. VII 362. Din dalb iatac de foișor Ieși Zamfira-n mers isteț, Frumoasă ca un gînd răzleț, Cu trupul nalt, cu părul creț, Cu pas ușor. COȘBUC, P. I 56. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU, O. I 209. Fratele cel mijlociu Și cu părul castaniu Din ochi tare lăcrima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 499. Căpitan Rîmlean Calcă peste piatră Și iată că-ndată Lumei se arată o dalbă de fată... Vie și frumoasă... Cu păr aurit. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Expr. A se lua cu mîinile de păr sau (prin exagerare) a-și smulge părul din cap, se spune cînd cineva este cuprins de desperare. Cînd auzi împărăteasa de cele ce se întîmplase, se luă cu mîinile de păr. ISPIRESCU, L. 121. Să te-ajungă dor cumplit, Să lași lingura pe blid, Să ieși afară plîngînd Și părul din cap smulgînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 265. A se lua de păr cu cineva = a se încăiera cu cineva; (cu sens atenuat) a se certa foarte tare cu cineva. A(-i) ieși (cuiva) părul prin căciulă v. căciulă. A se da după păr = a se comporta după cum cere situația sau împrejurarea, a se acomoda. Bre tatar, dă-te după păr. Altfel te lepădăm. Aicea treaba-i una, supărarea-i alta. Nici n-avem cînd fi supărați. SADOVEANU, O. L. 109. Așa era acum și altfel nu putea să fie, și ea se dete din ce în ce după păr. SLAVICI, O. I 137. N-am păr în cap (sau cît păr în cap, ca părul din cap) = foarte mult, în foarte mare număr. Lume multă... iac-așa, ca păru din cap. BUJOR, S. 134. Ei! domnule, cîte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap! CARAGIALE, O. I 95. Cît păr în palmă (sau pe broască) = de loc. Odinioară am avut minte cît păr pe broască. SADOVEANU, O. I 504. Cînd o face broasca păr = niciodată. Cînd mi-a crește păr în palmă = niciodată. S-o pricopsi cînd mi-o crește păr în palm. PANN, la TDRG. A avea păr pe limbă = a fi prost, necioplit, lipsit de educație. (Mai ales în basme) A (i) se face (cuiva) părul măciucă V. măciucă. ◊ Compuse: (învechit) păr-de-cîine = înșelător, pezevenghi. Ești un hoț, un păr-de-cîine, nu voi să te văz mai mult. PANN, P. V. III 114; (Bot.) părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunzele fără luciu și crestate adînc, avînd sporangii dispuși pe partea inferioară a frunzei; crește prin crăpăturile stîncilor și prin pădurile umede și umbroase (Asplenium adiantum nigrum); părul-porcului = barba ursului. 2. (La sg.) Fiecare dintre firele care alcătuiesc părul. Un fir de păr alb în barbă. ◊ Expr. A despica părul (sau firul de păr) în patru v. despica. A (i) se ține (sau a-i atîrna) viața într-un fir de păr, se zice cînd cineva este în primejdie de a-și pierde viața. (Despre evenimente, împrejurări, situații, hotărîri) A atîrna de-un fir de păr = a depinde de-o nimica toată. ◊ (La pl.) Vorbea mereu despre perii încărunțiți înainte devreme... spunea mereu că o singură dorință mai avea în viață. SLAVICI, N. I 130. Cine să fie acel neomenit care mi-a necinstit perii cei albi. ai bătrînețelor mele? ISPIRESCU, L. 121. Loc. adj. și adv. În doi peri = a) între două stări, la mijloc, nici așa, nici așa; neprecis, nehotărît. Zîmbea în doi peri. VORNIC, P. 141. Ciocoi în doi peri, giumătate acățat de protipenda prin măritișul unei mătuși a lui c-un boieri mare și giumătate atîrnat în gios de rudele lui de starea a doua. ALECSANDRI, T. 1343; b) cherchelit, beat. Cînd îi omul în doi peri să te ferești de dînsul, c-atunci e cum îi mai rău. CREANGĂ, P. 166; c) (despre vorbe) cu două înțelesuri; echivoc. Toți se umflară de rîs deodată și începură a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi peri. ISPIRESCU, L. 36. ◊ Expr. A scoate cuiva peri albi = a necăji, a sîcîi, a pricinui supărări cuiva. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi de cînd ați venit. CREANGĂ, O. A. 261. A-i ieși (cuiva) peri albi = a avea multe supărări, a îmbătrîni din cauza prea multor necazuri. Of!... mi-o ieșit peri albi de cînd am fată mare! ALECSANDRI, T. I 51. ♦ Peri răi = numele popular al unei boli de ochi cauzată de o inflamație cronică a pleoapei, care face ca perii genelor să irite- globul ochiului. V. blefarită. 3. (La sg. cu sens colectiv) Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; țesătură din aceste fibre. Scăpase cartea pe învelitoarea ușoară de păr de cămilă. SADOVEANU, O. VII 97. Îmbrăcat într-o pijama de- păr de cămilă, sta răsturnat într-un fotoliu BART, E. 296. 4. (La pl.) Fire scurte care acoperă întreaga suprafață a unei țesături de lînă, în special a unui covor. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur Și stau toți îngenunchieți Pe covor cu perii creți. ALECSANDRI, P. P. 77. 5. (La pl.) Firișoarele scurte care acoperă, ca un puf, frunzele sau tulpinile unor plante.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PENTRU prep. I. Exprimă un raport cauzal. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza..., din pricina..., datorită... Așa din senin și fără cuvînt... se mînia foc pentru toată nimica. HOGAȘ, DR. II 134. Ipate... era mîhnit pentru pierderea lui Chirică. CREANGĂ, P. 178. Stăpînitorul ce varsă în războaie pîraie de sînge pentru ambiție. NEGRUZZI, S. I 31. ♦ De dragul... Pentr-o mîndră cît o nucă Toți feciorii se bursucă, Pentr-o mîndră cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Nu pentru alta... ci... = nu de alta, nu din altă cauză... dar... 2. Introduce un complement indirect; după verbe ca: «a se întrista», «a mulțumi», «a ierta» etc., sau după adjective ca: «recunoscător», complementul arată motivul bucuriei, întristării, recunoștinței etc. Harap-Alb rămîne bucuros, mulțămind sfintei Dumineci pentru buna găzduire. CREANGĂ, P. 214. Pentru atîta încredere nu am cum să-ți mulțumesc. ODOBESCU, S. III 9. Cît am rămas de recunoscător bunului părinte pentru această dorită veste. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Expr. Pentru puțin (sau pentru nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește cînd i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu nici un preț. Pentru (numele lui) dumnezeu, exclamație de implorare, de deznădejde sau de dezaprobare a unei fapte. Stați, stați, [nu vă bateți] pentru numele lui dumnezeu. ALECSANDRI, T. 595. II. Exprimă un raport final. 1. Introduce un complement circumstanțial de scop. Luă hotărîre... a nu orîndui nimic pentru împărțeală pînă aproape de moartea sa. CREANGĂ, P. 3. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? EMINESCU, O. I 137. E o vînturătoare ce cutrieră lumea pentru plăcerile ei. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. Pentru hatîrul cuiva = de hatîrul cuiva, v. hatîr. Jupînul Ștrul aducea pentru hatîrul călugărilor și-a călugărițelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 119. Pentru hatîrul ei învăț flautul. NEGRUZZI, S. I 76. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv sau printr-un abstract verbal) Cu scopul de..., în scopul de... Lăutarii își potriveau zgomotos instrumentele, pentru a da de știre tuturor... că începe jocul. REBREANU, I. 25. Pe amîndoi i-a-tras ața la București, pentru a îmbrățișa cariera de copist. CARAGIALE, O. II 5. Și satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. CREANGĂ, P. 329. ♦ În vederea... Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci. EMINESCU, O. I 87. Lîngă focul de nuiele Unde ard, jupiți de piele, Patru miei de la Ispas, Pentru prînzul de popas. ALECSANDRI, P. II 105. Se îmbrăca împodobindu-se ca pentru o sărbătoare. NEGRUZZI, S. I 27. În aceste războaie, ei se pregătesc, ca într-o școală, pentru alte lupte mai mari ce îi așteaptă. BĂLCESCU, O. II 12. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Cearcă și tu să vezi cum ți-a sluji norocul. Vorba ceea: «fiecare pentru sine, croitor de pîne.» CREANGĂ, P. 187. Cela ce se bate pentru a lui țară, Sufletu-i e focul soarelui de vară. BOLINTINEANU, O. 37. Cîte stele lucitoare, La un loc cu sfîntul soare, Pentru mine stau să joare Că-s de treabă foarte tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru, și două contra. Eu votez pentru. ♦ (Potrivit) cu; de. Nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine. CREANGĂ, P. 186. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (După verbe care exprimă o cerere, o rugăminte) Te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă? CARAGIALE, O. II 212. ♦ (După verbe care exprimă un regret, o suferință) După. Vărsat-ați lacrimi pe flori Pentru fiul călător. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 193. Trage, mîndro, dor de mine, Că eu am tras pentru tine. id. ib. 161. ♦ (După verbe ca «a se îngriji», «a purta grijă» etc.) De. Clucerul de pivniță... se îngrijea pentru pivnițele cu vin ale armatei. BĂLCESCU, O. I 16. Mai mult purta grijă pentru stăpîna ei, decît de dînsa. DRĂGHICI, R. 27. 3. Introduce un atribut. Cere hîrtie și plic pentr-o scrisoare. SADOVEANU, P. 35. Ce șuri și ocoale pentru boi și vaci, perdea pentru oi... făcute de mîna lui Chirică cît ai bate din palme. CREANGĂ, P. 153. ♦ Cu direcția..., cu destinația..., de... A doua zi, duminecă, la șase dimineața, mă sui într-un vagon de clasa a treia, în trenul de plăcere pentru Sinaia. CARAGIALE, O. II 194. ◊ (Ajută la construirea formelor de supin) Colonelul scotoci buzunările tunicii, căutînd briceagul cu mica ghilotină de oțel pentru tăiat vîrful țigării. C. PETRESCU, Î. I 3. Aici sînt niște buci de la mămuca, pentru făcut saci. CREANGĂ, P. 176. 4. Intră în compunerea numelor predicative. Acest răvaș e pentru tine, zise Iliescul. NEGRUZZI, S. I 22. Nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește. ♦ (Neobișnuit) Contra. O vizicatorie voiam a-ți pune pentru durerea ochilor. DRĂGHICI, R. 115. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... De unde știi că nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru d-ta? CREANGĂ, P. 235. Săniuța, cuib de iarnă, e cam strîmtă pentru doi... ALECSANDRI, O. 169. Fața lui roșie... arăta că pentru el viața n-avusese zile negre. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ Loc. prep. Cît pentru = cît despre..., în ce privește... Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă samă că e lîngă o frumuseță. NEGRUZZI, S. I 37. Cît pentru cheltuială... te voi împrumuta eu. DRĂGHICI, R. 14. ♦ Față de... Pentru unii mumă, Pentru alții ciumă, Pentru unii miere, Pentru ăilalți fiere. DEȘLIU, G. 52. Învățătorul este pentru un tînăr aceea ce este și grădinarul pentru pom. NEGRUZZI, S. I 8. Omenia ce... afectează și dragostea ce el arată că are pentru popoarele învinse măresc bănuielile... să nu ascunză gîndiri ambițioase. BĂLCESCU, O. II 271. IV. Exprimă un raport temporal. 1. Introduce un complement circumstanțial de timp. Bătrîna ieși iar pentru un răstimp. SADOVEANU, M. 116. Tata nu mi-a mai zis nemic: m-a lăsat în voia mea pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 16. Cea mai blînd-a mea gîndire, Cea mai gingașă simțire... Ție numai, numai ție Le închin pentru vecie. ALECSANDRI, P. I 174. Îmi robește inima Pentru-ntreagă viața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. ◊ Expr. Pentru moment = deocamdată, în clipa de față. 2. Introduce un complement circumstanțial de timp exprimat printr-un numeral adverbial. Am cunoscut pentru întîia oară pe Leonică Ciupicescu acum cîțiva ani, vara. CARAGIALE, O. II 9. Pentru a o suta oară era să i se adreseze aceeași întrebare. id. ib. 7. V. Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb. 1. (Introduce un complement indirect, după verbele «a da», «a lua», «a lăsa», «a plăti», «a vinde», «a schimba» etc.) În schimbul... Nu cumva ai pofti să-mi iai vițica pentr-un cuc armenesc? CREANGĂ, A. 57. Te așteptai să fii răsplătit chiar de la început, prin laude meritate, pentru toate cercetările serioase... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. ODOBESCU, S. III 10. Vai, mîndruțo, gura ta Pentru multe nu o-aș da; Pentru-un galben, pentru doi, Pentru două mii de boi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. 2. (Introduce un complement indirect, după verbele «a face», «a lucra», «a veni», «a sta» etc.) În locul..., în loc de... Sînteți voi îngăduitori cu dînsul și pentru mine. REBREANU, I. 72. Lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. Spune-mi ce voiești a-i scrie, căci voi scrie eu pentru tine. DRĂGHICI, R. 91. VI. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă cu o propoziție consecutivă negativă cînd regenta e afirmativă și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (= încît nu poate fi expus... ). Subiectul nu e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (= încît poate fi expus... ). VII. Formează conjuncții compuse. 1. (Urmat de conj. «ca» și de un conjunctiv) a) (Introduce propoziții subordonate finale) Te-am încălecat pentru ca să mă porți în spinare. ALECSANDRI, T. I 430. Arau lanuri cît vezi cu ochii, unde semănau ghindă, de creșteau dumbrăvi pentru ca să aibă strănepoții lemne de ars. NEGRUZZI, S. I 246. Pentru ca să nu-l pătrundă arșița soarelui... ș-au făcut o umbreală. DRĂGHICI, R. 57. b) (Impropriu, introduce propoziții subordonate completive directe) Nu-i zi lăsată de la dumnezeu ca să nu-mi spună că-s cules de pe drumuri... Eu asta nu mai pot pentru ca s-o rabd. C. PETRESCU, R. DR. 80. Nu-mi mai dă mîna pentru ca să țiu nevastă fără zestre. CARAGIALE, O. II 257. c) (Copulativ) La început a ezitat, pentru ca apoi să treacă de partea opusă. 2. (Urmat de conj. «că și de un indicativ) a) (Introduce propoziții subordonate cauzale) Fiindcă, deoarece, din cauză că, de vreme ce, întrucît. Nu te iert de loc, pentru că d-ta nu-nțelegi, n-ai idee de ce vorbești. CARAGIALE, O. II 236. Tu, bădiț’ așa-ai gîndit Că eu, pentru că-s negruță, Mă bucur să-ți fiu drăguță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 234. (Introduce propoziții cauzale) Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului... pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. CREANGĂ, P. 209. Nu te bucura la cîștiguri mici, pentru că cu un rac tot sărac. NEGRUZZI, S. I 249. b) (După verbe ca «a mulțumi», «a se căi» etc., introduce propoziții subordonate completive indirecte, cu nuanță cauzală) Începu să mulțumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie. ISPIRESCU, L. 7. 3. (Împreună cu pron. «ce») a) (Introduce propoziții interogative directe) Dacă ai știut că ai un bunic așa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat să mă lupt cu el? CREANGĂ, P. 53. Dar pentru ce orașul atît de strălucit Acum între orașe e cel mai umilit? ALEXANDRESCU, M. 10. b) (Introduce propoziții interogative indirecte) Cînd tata a zis să nu intrăm acolo, trebuie să fi știut el ce a zis și pentru ce a zis să facem așa. ISPIRESCU, L. 50. Și atunci Harap-Alb se înfățișează înaintea împăratului Roș, spunîndu-i de unde, cum, cine și pentru ce anume au venit. CREANGĂ, P. 249. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu știu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate. NEGRUZZI, S. I 67. 4. (Împreună cu pron. «aceasta» sau «aceea», introduce propoziții coordonate conclusive) Deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. Făcuse un clopot mare... și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari, pentru aceea îi și ziceau clopotarul. CREANGĂ, P. 105. Țara este liniștită... Pentru aceea obștia ne-a trimis pre noi, să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici te iubește, și măria-ta să te întorci înapoi. NEGRUZZI, S. I 139. Știu că d-ta îi ești prietenă, pentru aceea... la d-ta mi-e nădejdea. id. ib. 51.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
TOT4, TOATĂ, toți, toate, adj. I. (Numai la sg.) 1. Întreg. Nu pot mînca de lacrimi Și trebuie să ies Afară-n vînt, afară, Că-mi arde capul tot. COȘBUC, P. I 60. Un tremur o cuprinde în tot trupul și ochii i se painjinesc. CREANGĂ, P. 26. Se zguduie tot domul. EMINESCU, O. I 435. ◊ Expr. În toată mintea v. minte (2). În toată firea v. fire. Cu toată inima v. inimă (II 1 a). ◊ (Substantivat, rar) A fost un gemet întreit Din totul inimii pornit. COȘBUC, P. I 287. ♦ (Despre corpul omului) Complet, din cap pînă-n picioare. Badea nalt cît o prăjină, Mîndruța-i toată-n țărînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Ieși, fată, din piatră, Să te văd odată! – Cum să ies din piatră? Că sînt goală toată. ALECSANDRI, P. P. 15. 2. (Referitor la componența, alcătuirea unui lucru; de obicei prin exagerare) Din care nu lipsește nimeni sau nimic. În serile de vară, mai ales pe lună, toată mahalaua ieșea pe prispa de pămînt. DELAVRANCEA, S. 217. Chirică atunci... într-o clipă aduna toată drăcimea. CREANGĂ, P. 158. La geamul tău ce strălucea Privii atît de des; O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. 3. (Referitor la cantitate) Cît există, cît este, cît are cineva. Își împărți toată avuția pe la ostași. ISPIRESCU, L. 4. Înghite el toată apa din fîntînă. CREANGĂ, P. 65. Pînă nu vei număra Paiele de p-un hotar Și tot fînul dintr-un car. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... Cît de tînăr se păstrează... cu tot părul alb. C. PETRESCU, Î. II 123. ◊ Expr. Tot aurul din lume să-mi fi dat v. aur (3). Asta-i toată averea mea v. avere. Nimica toată v. nimica2. 4. (Referitor la întindere, cuprins) Cît e de mare, cît se întinde, cît cuprinde. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I 57. Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția, ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Dorul meu pe unde pleacă, Nu-i pasăre să-l întreacă... Pînă ce clipești o dată, Înconjură lumea toată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. 5. (Referitor la durată) Cît durează, cît ține. Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Mîndră, mîndruleana mea, Toată vara mi-ai lucrat La o masă de bumbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 452. 6. Deplin, complet, perfect. Condurul sta d-a pururea pe masă, în cămara împăratului. Oricine voia să-l încerce avea toată voia. ISPIRESCU, L. 306. Ai toată voia de la mine, fătul meu. CREANGĂ, P. 187. Să lase toată latitudinea și toată libertatea inițiativei individuale. GHICA, S. XXII. ◊ Loc. adv. În toată libertatea (sau liniștea) = bucurîndu-se de o libertate (sau de o liniște) deplină. În toată puterea cuvîntului v. cuvînt (1). Cu tot dinadinsul v. dinadins. Cu tot dragul v. drag1. Cu toată dragostea v. dragoste (I 1). ♦ (Formează superlativul) Cum nu există (altul) mai mult, mai mare. Dar nu mai cade, ca-n trecut, În mări din tot înaltul. EMINESCU, O. I 181. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. O casă de toată frumusețea. ▭ Nică era băiat de tot hazul, știa să facă o mulțime de pozne. SLAVICI, O. I 88. Un moșneag fără căpătăi, însă de tot hazul. CREANGĂ, A. 82. II. (Generalizează asupra ființelor sau lucrurilor dintr-un grup, considerate unul cîte unul) (Învechit și regional; de obicei precedat de prep. «la») Fiecare (din). Veneau cu fete și feciori Trăsnind rădvanele de crai, Pe netede poteci de plai. La tot rădvanul, patru cai, Ba patru sori. COȘBUC, P. I 55. Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Determinînd o noțiune temporală și precedat de prep. «în» sau, învechit și popular, «pe», dă ideea de periodicitate, de repetiție) Împăratul are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. În toată sîmbăta să se procitească băieții și fetele. id. O. A. 34. Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat. EMINESCU, O. I 80. Alergări de cai se fac pe tot anul. NEGRUZZI, S. I 36. Să dea apelor... cîte un cap dă om pă toată ziua. ȘEZ. III 101. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = zilnic, de fiecare zi. Iar înainte de a-și pune gîtul în jugul vieții de toată ziua, porniseră, ca ucenicii altor timpuri și altor neamuri, să străbată țara din ținut în ținut. C. PETRESCU, R. DR. 33. ◊ Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. O carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicei... sînt mai peste tot locul foarte binișor furișate printre o mulțime de noțiuni istorice. ODOBESCU, S. III 11. În tot momentul v. moment. În (sau, învechit, pe) tot ceasul v. ceas (2). ♦ (Generalizează asupra tuturor elementelor de același fel, considerate izolat) Oricare, orice fel. Din partea lor mi-am luat toată nădejdea. CREANGĂ, P. 193. Toată paserea pe limba ei piere. NEGRUZZI, S. I 247. Toată boala are leac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Tot insul v. ins. Tot natul v. nat. ◊ Loc. adj. (De) tot felul v. fel. De tot neamul v. neam2 (l). ◊ Loc. adv. La toată întîmplarea v. întîmplare. În tot cazul v. caz. III. (Numai la pl.) În număr complet, fără să lipsească nici unul. Toate felinarele sînt stinse. BOGZA, Ț. 53. Împăratul se afla la masă cu toți boierii. ISPIRESCU, L. 2. Atunci deodată tuturor mesenilor... li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Mă cunoșteau vecinii toți – Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. ◊ Loc. adv. Din toate părțile = de pretutindeni. Din sus, din jos, luminile apar deodată din toate părțile. BOGZA, Ț. 49. În toate părțile = pretutindeni. Sîngele cerbului odată a și-nceput a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile. CREANGĂ, P. 226. Pe toate drumurile v. drum (1). Pe toate cărările v. cărare. După toate probabilitățile v. probabilitate. Cu toate urechile = cu mare atenție. Fata asculta cu toate urechile. ISPIRESCU, L. 18. ◊ Loc. conj. Cu toate acestea = totuși. ◊ Expr. Toate cele v. cela2. ◊ (Așezat în urma unui pron. pers.) Noi toți. Voi toate. ◊ (Alcătuind, împreună cu un numeral cardinal, un numeral colectiv) Trei, doamne, și toți trei [titlu]. COȘBUC, P. I 99. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) În serie completă, fără să lipsească ceva. Jumătate din vitrinele prăvăliilor sînt ocupate numai cu topoare, de toate dimensiunile, aranjate în toate felurile. BOGZA, Ț. 22. Toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor. CREANGĂ, P. 85. ◊ Expr. A vîrî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții (sau în toate grozile morții) = a înfricoșa, a îngrozi din cale-afară. Mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. M-ai băgat în toate grozile morții, căci, cuprins de amețeală, nu mai știam unde mă găsesc. id. ib. 196. – Forme gramaticale: gen. sg. a tot, dat. sg. la tot, gen. pl. m. și f. (a) tuturor și a toate, dat. pl. tuturor și tuturora. – Gen.-dat. pl. m. și f. și: tutulor (DELAVRANCEA, S. 120, ISPIRESCU, L. 283).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SURPA, surp, vb. I. 1. Refl. (Despre maluri, povîrnișuri) A se prăbuși rupîndu-se, măcinîndu-se, mîncîndu-se. Valurile lepăiesc ușor și la fiecare lovitură malul se surpă într-o fărîmare ușoară. SADOVEANU, O. VII 338. Să nu se surpe vreun mal? Ne înghețară inimele. DELAVRANCEA, H. T. 277. ♦ (Despre ziduri, clădiri) A se dărîma, a se nărui. Se surpă casa pe noi, cucoane, făcu Toader cu același glas. REBREANU, R. II 89. Meșterii grăbea... Dar orice lucra, Noaptea se surpa. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ (În contexte figurate) Toată această clădire de șubrede cartoane se surpase într-o singură clipă. C. PETRESCU, C. V. 355. ◊ Fig. Cerul, avalanșă de omăt, se surpă peste lumea-ntunecată. BENIUC, V. 39. ♦ A se prăbuși, a cădea, a se răsturna. Salcia de ani se surpă, iar stejarul se-ntărește. DAVILA, V. V. 38. ◊ Fig. Atunci ea n-are să-l revadă decît neînsuflețit omorît? – căci nu încăpea îndoială, un om ca dînsul... nu se surpă ușor dintr-o dată și ca oricare. MACEDONSKI, O. III 17. ♦ Tranz. A doborî la pămînt, a nărui; p. ext. a distruge, a nimici, a ruina. A întemeiat... beciuri gigantice, pre care oricît s-a încercat ciocanul vandalilor, tot nu le-a putut încă surpa de tot. NEGRUZZI, S. I 183. Cu suliți turnuri surpa. TEODORESCU, P. P. 53. ◊ Fig. Palaturile de strîmbătate se prăvălesc surpate de blăstămul norodului. RUSSO, O. 41. 2. Tranz. Fig. (Cu privire la oameni) A răsturna dintr-o situație privilegiată; a submina, a săpa. Tot nimică nu s-a alege din toți aceia care îmblă cu nedreptate și caută să surpe pe alții și să li iaie ei binele lor. SBIERA, P. 164. Toți aceștia ieri seara s-adunaseră. Vorbiră să te surpe. BOLINTINEANU, O. 210. Numai după căderea sa din domnie, Alexandru Ghica a înțeles cine-l surpase. GHICA, S. 646. Odioși țării, bănuiți turcilor, ei sînt lesne surpați de fanarioți. BĂLCESCU, O. II 23. ◊ (Cu privire la abstracte) Prietiniile poate-i fuseseră surpate de uneltiri. SADOVEANU, Z. C. 259. Vrăjbile și prigonirile între boieri și domni deteră prilej turcilor a se amesteca în trebile țării... și a surpa cîte unul-unul toate vechile privilegii. NEGRUZZI, S. I 274. ♦ (Rar, cu privire la oameni) A lovi, a hărțui, a măcina, a roade. Surpat acum din două părți de necontenitele bănuieli și urmăriri ale mătușii mele... cum și de grija ce purta pentru llinca, bietul Ion se usca văzînd cu ochii. GANE, N. III 38. 3. Refl. (Popular) A se îmbolnăvi de hernie. Copilu care se surpă de mic. ȘEZ. IX 126. – Variantă:(regional) surupa (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 115) vb. I.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
IEFTINĂTATE. Subst. Ieftinătate (rar); ieftinire, reducere de prețuri, scădere de prețuri; preț scăzut, preț redus, preț convenabil, preț mic, preț derizoriu. Adj. Ieftin, ieftior (dim., pop.), ieftinit, ieftin ca braga, ieftin de tot, de două parale, necostisitor, cu preț redus, cu preț scăzut, convenabil, avantajos, avantajant (rar); economic, economicos. Vb. A fi ieftin, a fi ieftin ca braga, a costa ieftin (puțin), a nu face mulți bani (multe parale). A ieftini, a reduce (a scădea) prețul, a (mai) lăsa din preț; a vinde ieftin (convenabil), a da pe nimic, a da pe nimica toată, a da pe of. A se ieftini. Adv. Ieftin; pe nimic, de pomană, pe gratis, de (pe) pleașcă. V. comerț, lipsă de importanță, plată, preț.
- sursa: DAS (1978)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
LIPSĂ DE IMPORTANȚĂ. Subst. Lipsă de importanță, modicitate (livr.), insignifianță (livr.), nonvaloare, mărunțime (rar), nimicnicie, nimicie (înv.); inutilitate, neutilitate, nefolosință; zădărnicie, deșertăciune. Banalitate, mediocritate, platitudine. Lucru de nimic, nimic, nimicuța (dim.), o nimica toată, mărunțiș, bagatelă, fleac, flecușteț (dim.), fleculeț, jucărie (fig.), chițibuș (fam.). Vorbe goale, vorbe de clacă, palavre, apă de ploaie (fig.), balon de săpun (fig.). Minimalizare, bagatelizare; subapreciere, subestimare, subevaluare. Devalorizare, depreciere, degradare. Adj. Lipsit de importanță, fără importanță, neimportant; neglijabil, neînsemnat, nesemnificativ, modic (livr.), insignifiant (livr.), fără valoare, fără preț, de nimic, de doi bani; a cincea roată la căruță, inutil, neutil, nefolositor, netrebuincios, zadarnic. Banal, mediocru, plat (fig.), șters (fig.), de rînd, ordinar, comun, obișnuit. Mic, minim, mărunt, minor; secundar, marginal (livr.), colateral, lateral (fig.). Devalorizat, depreciat, degradat. Vb. A fi lipsit de importanță, a nu avea (nici o) importanță, a fi fără valoare, a nu avea (nici o) valoare, a nu însemna nimic, a nu conta, a nu valora, a nu face doi bani, a nu face o para chioară, a nu face nici cît o ceapă degerată, de prisos, a fi în plus, a fi a cincea roată la căruță. A se devaloriza, a-și valoarea (importanța), a se deprecia, a se degrada; a cădea în desuetudine, a se perima. A minimaliza, a bagateliza; a subaprecia, a subestima, a subevalua. V. inutilitate, micime.
- sursa: DAS (1978)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
atâtica [At: ALECSANDRI, T. 339 / V: atâtic, atit~ / E: atât + -ică] 1-12 av, a (Mai puțin decât) atât (1-4, 38-39) Si: atâticuța (1-12), atâtuca (1-12), atâtuța (1-12). 13 sf O nimica toată Si: atâticuța (13).
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
daiboj sn [At: BUL. FIL. IV, 170 / V: ~ă sf / Pl: ~i / E: bg даиодоже] 1-2 (Fam; îlav) Pe ~ Gratuit. 3-4 (Fam; îal) Pe nimica toată. 5 (Fam; îe) A umbla cu ~ul (sau daibojă) A cere de pomană. 6 (Fam; îae) A trăi din mila altora. 7 (Reg; îe) A fi-n ~i A fi bine dispus.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ce [At: COD. VOR. 77/2 / V: ~ci / E: ml quid] 1-3 pî Exprimă o întrebare asupra unui lucru, situație, acțiune. 4 pî Pentru care motiv? 5 ai Care. 6 ai Ce fel de? 7 ai Cât de mult. 8 i (Fam; ca răspuns la o chemare) Poftim? 9 i Cum adică? 10 pî (Îlav) De ~ nu? Desigur. 11 pî (Îal) Cum să nu. 12 pî (Îal) Se poate. 13 pî (Îe) Pe ~ ne prindem? Care este miza pariului? 14 pî (Îe) De ~, de ne~ Nu mai discutăm despre asta. 15 pî Nu cumva? 16 avi Cum? 17 av (Îe) Te miri ~ Nimica toată. 18 av (Îe) Cât pe ~ Aproape. 19 av (Îlav) Din ~ în ~ Tot mai mult. 20 av (Pop; îlav) Numai ~ Deodată. 21 av (Pop; îal) Iată că... 22 av (Cu nuanță de superlativ) Cât de! 23 prl Care. 24 prl (Îlav) Pe zi (sau de) ~ trece (sau merge) Pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 25 prl (Cu sens explicativ) Asta. 26 prl (Îlav) N-ai (sau n-aveți) pentru ~ Formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. 27-28 prl (Îe) A (nu) avea de ~ A (nu) exista motiv întemeiat pentru... 29 prl (Înv; îe) Care numai ~ (Așa) încât. 30 prl (Înv; îlav) Mai mult ~ Atât numai că. 31 prl (Înv; îlav) Tocmai ~ Desigur. 32 avr (Îlav) De ~ de ~... (sau de aceea...) Cu cât..., cu atât... 33 avr (Înv; îlav) într-aceea ~ Pe când. 34 prl Ceea ce. 35 prl (Îe) ~-i drept într-adevăr. 36 prl (Îae) De fapt. 37 pnh Un lucru oarecare Si: orice. 38 pnh (Îe) ~-o da târgul și norocul Nu contează rezultatul. 39 pnh (Înv; îlav) ~ cum Oricum. 40 pnh (Înv; îal) Oricare. 41 avr (Cu repetarea verbului din propoziția principală) Un timp oarecare. 42 prl (Îlav) De vreme ~ Deoarece. 43 prl (Înv; îlav) Până când ~ Până ce. 44 prl (Înv; îal) După ce. 45 c Introduce o propoziție subordonată. 46 c Pentru că. 47 c (Înv; după o propoziție concesivă sau condițională) Dar. 48 c Care lucru anume. 49-50 c (Îe) A (nu) ști ~ și cum A (nu) fi bine informat. 51 sn (Înv; numai cu articol nehotărât) Ceva. 52 sn (Îlav) Cu mare ~ Cu mare greutate.[1] corectat(ă)
- pi → pî — Ladislau Strifler
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
hărhăti [At: CONTEMPORANUL, VII, 386 / V: ~ăți, ~rcăti, hârhăi / Pzi: ~tesc / E: harhăt] 1 vi (Reg; d. mai multe persoane) A vorbi deodată. 2 vi (Reg; d. mai multe persoane) A face larmă. 3 vrr A se certa. 4 vi A încolți cu vorbe rele pe cineva. 5 vi A râde mult de nimica toată. 6 vt (D. câini) A lătra pe cineva mai mulți deodată.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
zgăura vb. I. intr. (reg.) 1 A se holba. 2 A sta degeaba; a aștepta (într-un loc) fără să facă nimic. Toată ziua zgăura în crîșmă (AGÂR.). • prez.ind. zgăur, (înv.) -ez. și zgăuri vb. IV. /cf. gaură.
- sursa: DEXI (2007)
- adăugată de claudiad
- acțiuni
A (se) vinde pe un blid de linte – Expresia, foarte veche și răspîndită, vine din biblie, care era pe vremuri singura carte pe care o învățau și… neștiutorii de carte. Se povestește că Esau, întîiul născut al patriarhului Isac, revenind într-o zi acasă de la cîmp, obosit și înfometat, i-a cerut lui Iacob, fratele său geamăn, să-i dea și lui să mănînce din lintea pe care acesta o gătise. Iacob, care încă din pîntecele mamei (spune legenda) se afla într-o mare rivalitate cu Esau, fu de acord să-i dea un blid de linte, dar cu condiția ca fratele său să-i cedeze în schimb dreptul de primogenitură (de prim-născut), care la orientali, ca și la casele domnitoare, era legat de anumite privilegii. Tîrgul s-a făcut, și acel biet „blid de linte” a ajuns de atunci în multe limbi și în multe guri! Expresia înseamnă: a te vinde pentru o nimica toată, a-ți închiria serviciile pentru o bagatelă etc. BIB.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
+te miri ce (nimica toată) (fam.) loc. adj., loc. pr. (te miri ce moștenire; A primit ~.)
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
METAL s. n. 1. Element chimic cu luciu caracteristic, bun conducător de căldură și de electricitate, solid la temperatura obișnuită; p. ext. aliaj format din două sau mai multe asemenea elemente chimice, din aceste elemente și alte materiale etc. Metalon. . . Orice materie vîrtoasă iasă din pămînt, precum iaste aurul, argintul, arama, cus[i]toriul. CANTEMIR, IST. 14. O capiște a Boazii. . . făcută. . . dintr-o materie de metal vărsată, id. ib. 129. Metalurile adecă mademurile. GHEOGRAFIE, 39v/16. Arama esti un metalo. AMFILOHIE, G. F. 207v/14. Metaluri . . . să-i slujască spre podoabă. MOLNAR, RET. 19/8. Un pandul (ceasornic)... carele este cu totul de lemn și într-însul nu are nici o părticică de metal. CR (1829), 198Y22. Să să preumble prin toți munții acestui Prințipat și să prescrie orice fel de metaluri să vor afla în părțile locului (a. 1834). DOC. EC. 552, cf. CONACHI, P. 265. Orologiul. . . sună. . . din limba sa de metal. EMINESCU, N. 37. Indienii știau încă de mult valoarea luminii și a coloarei, cît și valoarea metalurilor. MACEDONSKI, O. IV, 145. Metalele sînt substanțe opace, dotate cu un luciu particular. PONI, CH. 36. Metalul astfel obținut are proprietăți diferite de ale corpurilor simple componente și ia numele de aliaj. IOANOVICI, TEHN. 30, cf. 29. Mașinărie de metal. SADOVEANU, O. IX, 404. Astăzi cîntăm boema roților, boema furnalelor, Poezia aspră și grea a metalelor. DEȘLIU, G. 19. ◊ (Învechit, urmat de o determinare în genitiv care precizează. elementul chimic) Metalul aurului și argintului. VĂCĂRESCUL, GR. 1/8. ◊ Metal prețios (sau nobil) = metal care se găsește în natură în cantități relativ mici și care se oxidează și se alterează cu greutate. Cf. IOANOVICI, TEHN. 30. ♦ F i g. (Rar) Bani. Toate nimic socotesc, Metalul numai slăvesc, Moneda e al lor amor, Și alt nimic nu mai vor. MUMULEANU, C. 108/20. Înjositele ființe, Dacă n-ar fi fost în lipsa ticălosului metal, Ar fi mame, coronate cu speranțe și credințe, Iar nu frunze tăvălite în al uliței canal. MACEDONSKI, O. I, 84. 2. (Popular; la pl.) Substanță chimică. Ștergea dungile cu doftorii, cu metaluri de-ale lor de la spițărie. CARAGIALE, O. VI, .178. – Pl.: metale și (astăzi rar) metaluri. – Și: (italienism învechit, rar) metálo, (grecism învechit, rar) metalon subst. – Din fr. métal, germ. Metall, (la scriitorii mai vechi) lat. metallum. – Metalo < it. metallo. – Metalon < ngr. μ έ τ α λ λ ο ν.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
Much ado about nothing (engl. „Mult zgomot pentru nimic”) – titlul unei comedii de Shakespeare, căruia îi revine și paternitatea expresiei. Devenită proverb și în alte limbi: „Beaucoup de bruit pour rien” (în franceză) – „Viel Lärm um nichts” (în germană), – se aplică în împrejurarea cînd se face zarvă multă pentru o nimica toată. LIT.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
MIRA1 vb. I. R e f l. 1. (De obicei urmat de propoziții completive sau de determinări introduse prin prep. „de” și, învechit, rar, „pentru”) A fi sau a rămîne nedumerit, surprins; a găsi că ceva este curios, ciudat, de neînțeles, (învechit) a s e c i u d i; p. e x t. a fi uimit, uluit. Aceia așea mirară-se. PSALT. HUR. 40r/25. Frații miei, nu vă mirareți. COD. VOR. 160/19, cf. 158/22. Ne mirăm de răbdare lor (cca 1 550). GCR I, 1/24. Ucenicii... se mirară că cu muiarea grăiia. CORESI, EV. 153, cf. 62, 159, 223, id. L. 62/17, 389/11. Nu iaste a să mira că însuși satana să schimbă in chip a înger luminat (cca 1618). GCR I, 47/41, cf. HERODOT (1645), 488. Ucenicii să mirară de cuvintele lui. N. TEST. (1648), 54v/17, cf. 103r/14. Puteare i-au dat lui giudeț să facă. . . ce nu vă mirareț[i] de aceasta. MOLITVENIC (sec. XVII), 309. Mă mir de tine, au zis, pentru că adeverești asupra noastră ceale bune. AETHIOPICA, 36v/4. Un lucru foarte de mierat. IST. AM. 13r/3. Nu mă mier când văd tineri cari, cetind, nu pironescu nice o idee la celi cetite (a. 1825). CAT. MAN. II, 114. S-au mirat. . . văzînd grăunțile ca mărgăritariul. DRĂGHICI, R. 143/16. Mă mier că dumneta nu-mi scrii nimică. KOGĂLNICEANU, S. 106, cf. CONACHI P. 274. Azi hainile vechi au rămas un suvenir, de care ne mierăm cînd se mai ivește. RUSSO, S. 17, cf. 11, 60, 93. El o iubea și se mira că o iubește ca și în ziua cînd culese cea întâi dulce sărutare. NEGRUZZI, S. I, 21, cf. 73. Hei, bine zicea tata: La noi să nu te miri Nici cînd îi videa plopii dînd flori de trandafir. ALECSANDRI, T. II, 149, cf. JIPESCU, O. 23. Ea a doua zi se miră cum de firele sînt rupte. EMINESCU, O. I, 79, cf. IV, 120. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118, cf. 51, 127, 133, 135, 188. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico. CARAGIALE, O. II, 99. Se miră și nu știa ce să crează ochilor săi, băgînd de seamă că se schimbase. ISPIRESCU, L. 30, cf. 14, 17, 43. Mă hotărăsc a rămînea și în viitor din ceata acelora cari, cînd văd cloșca păscînd bobocii de rață pe malul bălței, se miră. ODOBESCU, S. III, 13. Ce te miri?. . . Sînt bătrîn! M-au obosit Căile-alergate. COȘBUC, P. I, 260. Dacă această legendă. . . e povestea celor mai mulți, m-aș mera, scumpa mea cuconiță Liză, să fie și povestea vieții unei femei pentru care nici soarele n-a putut să apună. HOGAȘ, DR. II, 145. Cum se poate una ca asta? se miră părintele Dumitrache. SADOVEANU, O. VII, 297. Irena se miră că nu a fost întrebată, CAMIL PETRESCU, N. 130. Nastasia a clătinat capul, mirîndu-se de întrebarea asta. GALAN, Z. R. 36. Trandafir ș-un fir subțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir cum de m-ai scos. JARNIK-BÎRSEANU, D. 29, cf. 219, 275, 510, 513, MAT. FOLK. 1322, 1328. Mare-i satul, eu nu-ncăp, Mult mă mer eu ce le fac, Că nici pragu nu le calc. ȘEZ. I, 79. Dracul se miră de porumbe negre, Și pe el nu se vede, se zice cînd cineva rîde de greșelile altora și nu-și dă seama de ale sale. Cf. ZANNE, P. VI, 557, IV, 256, 386. ◊ L o c. a d j. (Rar) De mirat = surprinzător, uimitor, de mirare. De merat lucru esti di Mihai Vodă, domnu bătrîn, și cu ce minte . . . i-au stătut nărocul. . . tot împotrivă. NECULCE, L. 340. ◊ E x p r. Te miri cine (sau ce) = (depreciativ) un oarecare, oricine, oricare. Vorba era vorbă, la locul ei, și nu-l putea răpune te miri cine. CREANGĂ, ap. CADE. Cine știe dacă altfel n-ar fi lepădat răspunderea de la sine și aici, transcriind pe te miri ce ignorant diac cu pretenții de cronicar. IORGA, L, I 101. Te miri (sau, rar, miră) ce (și mai nimic sau nimica, rar, nimică) = un lucru neînsemnat, mărunt; un lucru lipsit de valoare, o nimica toată. Ai mai strîns ceva din banii birului? – Te miri ce și mai nimică, vorba ceea, că oamenii îs lipiți pămîntului. ALECSANDRI, T. 713. Într-o zi. . . îmi găsi pricină de la te mieri ce. GANE, N. II, 164. Lasă, bade Ipate, lasă; nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. Lui îi da te miră ce. ISPIRESCU, L. 338. Inimă slabă. . . să se-n- duioșeze de te miri ce, n-avea cuvioasa, VLAHUȚĂ, N. 138. Se mulțâmesc cu „te miri ce”, zic ei; o pîine și o ceapă li e destul. BRĂESCU, M. B. 114, cf. id. A. 162. Mahalaua aceasta. . . era o încîlcitură de cocioabe, cele mai multe fără acoperiș adevărat, ci cu cîrpituri din te miri ce, adunate parcă din gunoaie. CAMIL PETRESCU, O. II, 491. Îi vorba că-i fată de gospodar și nu mă-ndur s-o dau cu te miri ce. SEVEASTOS, N. 45. În anul întîi. . . așteptam să văd zbîrnîială ca la șes; cînd colo ce să văd? te meri ce și mai nimică. ȘEZ. III, 180. (Cu o construcție amplificată) Trecea gîrla pe oameni în circă, te miră pe ce lucru de nimic. ISPIRESCU, U. 74. Ea era fiica împăratului Galbin, o luase de la acela zmeul, iar te miri pentru ce treabă ce i-o făcuse. RETEGANUL, P. I, 34. Te miri unde = undeva, cine știe unde. Mai aveau și alte marafeturi, adunate de pe te miri unde. PAS, L. I, 79. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Cf. IORDAN, STIL. 287. (Rar) Te miră de nu . . . = cine știe dacă nu . . . De ținea drumul mai lung, te miră de nu rămînea cu gîtul strîmb. ISPIRESCU, L. 36. ♦ T r a n z. A provoca nedumerire, a surprinde; p. e x t. a uimi. Cu învățături. . . pre toți au luminat, în seamne și minuni pre mulți mirînd. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21v/27. Primirea D. B. mă miera. . . căci omul nu avea nimică de cele ce impune o persoană soțietăței lașului. RUSSO, S. 27. Rochia ei de mireasă. . . mira, în ziua nunței, pe toți. MACEDONSKI, O. III, 17. Mă miră că tu le-ai uitat acestea așa de curînd. C. PETRESCU, C. V. 226. Și, de este deochiat De femeiă cu bărbat, Crape-i țîțele, Curgă-i laptele, Să mire noroadele, TEODORESCU, P. P. 372. 2. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A manifesta admirație; a se minuna (3). Iară noi, fraților, să ne mirăm de credința cestui bolnav și cumu-l vindecă pre el Hristos. CORESI, EV. 59. Și să slăvim și mărim și ne mirăm prea bunului și meșterului Dumnezeu, cela ce adauge și întoarce toată lumea spre noire. id. ib. 87. Iară tribunii noaptea deaca-l luară . . . să mirară de nevoința lui și de. . . portul cel cinsteș a cuvîntului și omeniei. DOSOFTEI, ap. GCR I, 256/33. Să mira craiul și toți domnii leșești și lăuda de frumoasă țărămonia ce are beserica. NECULCE, L. 98. Așadar slăvește ceriul, rabdă a ta slăbiciune Și miră-te întru toate de înalta-nțelepciune. CONACHI, P. 288. Să ne-ngroape totodată, Să se mire lumea toată, C-a fost dragoste curată . . . Și de-ai, tăi, dragă, stricată, JARNIK-BÎRSEANU, D. 57. Cine-n ochi te-o vedea să se mire. GR. S. VI, 87. 3. (Învechit și popular, urmat de determinări sau de propoziții subordonate care precizează obiectul sau cauza acțiunii) A nu ști, a nu înțelege, a nu-și da seama, a se întreba. Că văzură orbul și știa că aș[a] au născut. Mira-se și pururea ispitiia să înțeleagă. CORESI, EV. 168. Cînd ne vor tîlni acei. . . vameși, cătră dînșii ni-om mira ce vom dzîce. DOSOFTEI, V. S. octombrie 96v/3, cf. noiembrie 128v/10. Iară Ureche logofătul numai ce să mira încătro să va duce, de urîtul lui Aron Vodă. N. COSTIN, l. 570. Mirîndu-se ce om este acela ce ară duminica, îndată au trimes . . . ca să-l găsească. NECULCE, ap. GCR II, 33/30. Craiul Laslău, văzîndu-să slab de oști și de puteri, și mierăndu-să cum va face, și cum va putea să stea înpotrivă a atîta mulțime . . . CANTEMIR, HR. 136. La aceste cereri s-au mirat boierii ce vor face. DIONISIE, C. 206. Au socotit să însămneză pe acest par și niște slove . . . dar să mira în ce limbă. DRĂGHICI, R. 130/7. Se mira cu ce cuvinte Să-i mai bage în cap minte, PANN, P. V. III, 451/23. Și-o întreb și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I, 49. Cuculeț cu pene verzi. . . Mă mier iarna ce mînînci? ȘEZ. I, 290. Mă miram ce-mi place mie ... Badea-nalt cu pălărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. 4. (Învechit) A fi neliniștit, a se zbuciuma, a se frămîntă; a-i fi teamă, a se înspăimînta. Deaca s-au făcut zio, să mira și tremura cum va face să-l ascunză (a. 1675). GCR I, 222/15. Împăratul Moscului. . . oaste are multă, nu să miară de turci. NECULCE, L. 213. Gîndirea. . . se miră și se cutremură. MARCOVICI, C. 11/19. 5. (Învechit și regional) A cerceta cu privirea, a se uita (cu băgare de seamă și cu curiozitate), a privi (cu atenție). Mergînd în Verona. . . au început a să mira la casa craiascâ, socotind a fi o bisearică mare (a. 1799). GCR II, 169/19. Du-te și miră-te de mai plouă pe afară. Com. din POȘAGA-TURDA. Doi stau, Doi dau, Doi se miră, Doi se-nchină (îmblătitorii). GOROVEI, C. 4. ♦ S p e c. (Regional; despre femei însărcinate) A se uita cu insistență la ființe diforme (riscînd, potrivit unei credințe populare, să nască copii diformi) (Someș Guruslău-Zălau). Cf. MAT. DIALECT, I, 212. ♦ (Prin Transilv., urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A se îngriji de cineva sau de ceva, a avea grijă de . . . , a lua seama la. . . Mergi, Ioane, miră-te de oi. viciu, gl. Hai să ne mirăm după vaci. id. ib. – Prez. ind.: mir. – Și: (învechit și regional) mierá vb. I. – Lat. mirari.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
APĂ (pl. ape) sf. 1 Corp lichid, compus din două volume de hidrogen și un volum de oxigen: ~ de izvor, de fîntînă, de ploaie; ~ de băut, de spălat; ~ dulce, apă din rîuri, fîntîni, spre deosebire de cea minerală și cea sărată de mare; ~ sărată, sălcie; a duce (o vită) la ~, a duce la adăpat ¶ 2 ⛪ ~ sfințită AGHIASMĂ ¶ 3 pop. ~ neîncepută, apă ce se ia întîia oară dintr’un puț nou săpat; apă din care n’a băut nimeni cînd s’a adus de la izvor și care, după credința poporului, trebue luată pînă nu răsare soarele și dusă acasă fără a vorbi cu cineva; se întrebuințează în medicina populară ¶ 4 🔬 ~ distilată 👉 DISTILAT ¶ 5 ~ minerală 👉 MINERAL; ~ termală 👉 TERMAL ¶ 6 Trans. ~ acră 👉 ACRU4 ¶ 7 ~ gazoasă 👉 GAZOS ¶ 8 Lichid în care s’au dizolvat substanțe aromatice, parfumate: ~ de flori ¶ 9 🔬 ~ tare, Băn. ~ vie, acid azotic; ~ regală 👉 REGAL ¶ 10 🔬 ☠ ~ de plumb, soluțiune de subacetat de plumb în apă la care s’a adăugat alcoolat vulnerar ¶ 11 Sucul apos al unor plante: ~ de viță ¶ 12 Nădușală, sudoare: m’am făcut tot o ~ ¶ 13 🔱 pop. ~ moartă, apă cu efecte miraculoase despre care se vorbește în basme că se ia de unde se bat munții în capete și care poate lega părțile tăiate ale unui corp: ~ vie, apă despre care se spune în basme că are însușirea de a întineri sau a însufleți un corp mort după ce a fost închegat cu ajutorul apei moarte ¶ 14 🌐 Ori-ce îngrămădire de apă, baltă, rîu, mare: ~ curgătoare, stătătoare ¶ 15 🩺 pop. Boală, hidropizie; 🐕 boală la cai = APUCARE 3; a lua ~, a căpăta această boală ¶ 16 🩺 pop. (HASD.) ~ albă, cataractă la ochi; ~ neagră, pierdere totală a vederii în urma unei nevrite optice, a unei intoxicații, etc. ¶ 17 Ape, pl. Jocul de colori pe care-l face o piatră prețioasă, un metal, o stofă, etc.: diamantul acesta are ape frumoase ¶ 18 Fig. A bea ~ goală, ~ chioară, a bea numai apă, fără nimic altceva; Fig. ~ goală, se zice despre ceva fără nici un rost, o nimica toată ¶ 19 proverb: A vorbi (sau a ști) ca apa (sau ca pe ~), a vorbi, etc. fără a se încurca, curgător; merge ca apa, merge bine, fără nici o piedică; îi merge ca din ~, îi merge bine; merge ca apa la deal, merge greu; cînd dorm și apele, cînd e liniște adîncă; a crește ca din ~, a crește iute; a veni ca o ~ turbată, a veni repede, mînios; ca fulgul pe ~, ușor, nestatornic; ca frunza pe ~, la voia întîmplării; a scrie pe ~, a încerca ceva zadarnic; a fi tot o ~, a fi la fel, de o seamă; toți se scaldă într’o ~, toți sînt deopotrivă; a se asemăna (a semăna) ca două picături de ~, a se asemăna (a semăna) așa de mult încît să nu se poată deosebi unul de altul; stau apele în loc de frumoasă ce e; e urît (sau slut) de acopere apa sau de înghiață apele (ZNN.); a închega și apele, se zice despre vrăjitori cari, după credința poporului, pot aproape solidifica apa; minte de închiagă apele, se zice despre cine minte cu multă îndrăzneală; a băut apă de pe ghiață (ZNN.), se zice despre cineva cîrn; parcă i-a adus apa, se zice despre oameni cari vin grămadă, pe nea-șteptate; a-i veni cuiva apa la moară, a-i veni cuiva prilej să facă ceva, a-i veni vremuri mai bune; a lua (sau a tăia) cuiva apa de la moară, a împiedica pe cineva să mai facă ceva; a nu mai bea ~ rece (ZNN.), a muri; a trece ca cîinele prin ~, a se strecura printr’o greutate fără multă bătaie de cap, se zice în spec. de cineva care trece prin școală fără a-și da multă osteneală, fără a folosi mult din învățătură; a fierbe pe cineva fără ~, a-i face cuiva multe necazuri, a-l chinui; îi lasă gura ~, dorește mult un lucru; a bate apa în piuă, a face un lucru zadarnic, a vorbi fără nici-un rost; a căra ~ la puț, a face un lucru de prisos, a da sfaturi cui n’are nevoie; cît ține ciurul ~, puțin de tot, fără nici-un folos; a pescui în ~ turbure, a căuta prin șiretenie să ajungă la ceva, a lucra pe ascuns; a scoate ~ din piatră, a se sili cu ori-ce preț să facă un lucru, a îndeplini ceva greu de făcut; a trece (sau a da) prin foc și ~, a face ceva cu ori-ce preț, învingînd toate greutățile, a trece prin multe încercări; n’are după ce bea ~, e sărac lipit; se îmbată și cu ~, se zice despre cineva slab de abia se mai ține; a-i face cuiva apa, a-i aduce pieirea, a-l îngropa; duce-te-ai pe apa Sîmbetei (VOR.), se zice cînd dorim cuiva un rău mare, vre-o năpaste (după credințele poporului apa Sîmbetei duce în iad); are să mai treacă (sau are să mai curgă) ~ pe gîrlă, are să mai treacă mult timp; ce pe ~ nu curge, o nimica toată; apa trage la matca ei și omul la teapa lui sau apa vine iar la matca ei, cineva se întoarce iar la obiceiurile lui, revine de unde a plecat; mai curge apa pe unde a mai curs, ajunge cineva ce a mai fost; a se întrece în ~ rece (ZNN.), a se obrăznici; l-a scos apa la mal, a scăpat de nevoie; a trăi ca peștele în ~, a trăi bine, a huzuri; i-a venit apa pe urechi (ZNN.), i-a venit tîrziu mintea; i-a ajuns apa la gură, a ajuns în mare primejdie, nu știe cum să scape; a scăpat căciula pe ~ (ZNN.), a scăpat prilejul; caută să îmbete lumea cu ~ rece, vrea să amăgească lumea cu vorbe goale; nu știu în ce ~ se adapă, nu știu ce gînd are; o scaldă în două ape, e nehotărlt, șovăitor; Băn., mi s’au făcut creerii ~, m’am buimăcit; a avea ~ la cap (ZNN.), a nu fi teafăr la minte; a fi în apele lui, a fi în voia lui, a se simți bine; a-l lăsa în apele lui, a-l lăsa în voia lui; a-l scoate din apele lui, a strica cuiva voia; ~ lină și adîncă, se zice despre cineva ascuns, șiret; șapte ape în chisăliță, se zice cînd cineva se laudă de o înrudire cu persoane cu care de fapt se înrudește numai de departe; apa nu e bună nici în cizme, expresiune întrebuințată de cei ce au patima băuturii; apa trece, pietrele rămîn, lucruri neînsemnate trec și rămîn cele statornice, temeinice; necazurile trec fără să ne doboare; sîngele ~ nu se face, se zice despre puterea pe care o au legăturile de sînge, înrudirile de aproape, fie-care ținînd la ai săi, orice s’ar întîmpla; ulciorul nu merge de multe ori la ~, cînd se expune cineva prea adesea unei primejdii, cînd face mereu fapte rele, o pățește în cele din urmă [lat. aqua].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
VIAȚA OMULUI CA OUL ÎN MÎNA COPILULUI (Pr.) = Dintr’o nimica toată, dacă omul nu se îngrijește la vreme, se curăță.
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
lenevi vb. IV. (despre oameni) 1 intr. a sta, a trândăvi, <înv. și pop.> a înlenevi, a înleni, <pop. și fam.> a tândăli, a tolăni, a trântori, <pop.> a lungări, <reg.> a colnici, a coșmăgi, a diuguli, a migăli, a milcoși, a mocăi, a modoși, a putori, a târomi, a zăcări, <iron.> a se menaja, <fig.> a cloci, <fig.; pop. și fam.> a se împuți. Nu face nimic; toată ziua lenevește în casă. 2 refl. <înv. și pop.> a se înlenevi, a se înleni, <pop. și fam.> a se puturoși, <înv.> a se leni. S-a lenevit de tot de când a divorțat.
- sursa: DGS (2013)
- adăugată de Sorin Herciu
- acțiuni
părnăhái, (pârnăhai, pârnăhăi), s.m.n. (reg.) 1. Față de pernă: „Mărită-te, lele, hăi, / Nu tot face pârnăhăi” (Bilțiu, 1994: 275). 2. (s.m.) Om de nimic: „Tot un fecioraș de crai, / Nu ca tine, un părnăhai” (Bârlea, 1924: 41). – Din magh. párnahai (MDA).
- sursa: DRAM 2021 (2021)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
CIGĂ-MIGĂ sf. 1 🌿 = BUREȚI-GALBENI ¶ 2 Ⓕ Fleacuri, nimicuri; o nimica toată, mai nimic.
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
TOT4 toată (toți, toate) pron. nehot. Întreg ansamblul; din care nu lipsește nimic. ~ poporul. ◊ Toate ca toate cele de până acum mai pot fi tolerate. Înainte de toate în primul rând; pe primul plan. Cu toate că măcar că; deși. Cu ~ul a) în total; b) în întregime; complet. De ~ a) în întregime; cu desăvârșire; b) pentru totdeauna. Cu ~ cu la un loc cu; împreună cu. Asta-i (sau atâta-i) ~ nimic mai mult. /<lat. totus
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
consumà v. 1. a distruge cu totul, a nimici: focul consumă lemnele; 2. a distruge printr’o întrebuințare folositoare: a consuma proviziunile; 3. a risipi: și-a consumat puterile; 4. fig. a săvârși pe deplin, a desăvârși: a consuma o operă, o crimă; 5. a se slei din ce în ce mai mult, a se istovi: s’a consumat de atâta muncă.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
tandur n. un fel de masă pătrată, acoperită cu covoare, sub care se pune un mangal de încălzit picioarele (după moda turcească): a sta pe tandur, a nu face nimic: șede toată ziua pe tandur AL. [Turc. TANDUR].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
tot a. 1. care nu lasă nimic afară: toată țara; 2. fiecare: tot omul, de toată mâna; 3. întreg: de ți-ai da vieața toată EM. [Lat. TOTUS, întreg]. ║ n. 1. totalitate: luați tot; 2. obiect considerat în întregimea sa: totul e mai mare decât partea; 3. orice lucru: cinstit în toate; toate ca toate, oricum ar fi; 4. esențial: totul e de a reuși. ║ adv. de tot, cu totul, pe de-a întregul; tot una, egal, acelaș lucru.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
EXTERMINA, extermin, vb. I. Tranz. A distruge complet, a nimici cu totul, a rade de pe fața pămîntului; a ucide, a stîrpi. V. prăpădi. Ploaia se auzea șuroind nesfîrșit și monoton, ca o putere rea și tenace care n-are nevoie de nici o grabă, ca să potopească tot, să putrezească tot, să extermine tot. C. PETRESCU, C. V. 100.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
FANTASMAGORIE, fantasmagorii, s. f. 1. Succesiune de idei sau teorii bizare, lipsite de bază reală, neserioase; aberație, elucubrație. Te rog să nu crezi nimic din toate aceste vorbe și fantasmagorii. SADOVEANU, Z. C. 14. Le impută că vor să-i îmbolnăvească feciorul, umplîndu-i mintea fragedă cu fantasmagorii popești. REBREANU, P. S. 36. Fiecare pasaj e valabil și ca pictură și ca gest prin care natura justifică fantasmagoria din capul copilei. IBRĂILEANU, S. 6. 2. Succesiune de senzații vizuale bizare, neverosimile, proprii unei imaginații tulburate; priveliște ireală, fantastică; vedenie, nălucire. Mi se părea, în fantasmagoria dintre vis și aievea, că [Bistrița] mă tîrăște, cu mal cu tot, pe tot cursul ei la vale. HOGAȘ, M. N. 62. Umblînd și făcînd toate mișcările acestea, mi se făcea că visam sau că vedeam împrejuru-mi o fantasmagorie. BOLINTINEANU, O. 381. Mi se părea că biserica se învîrtește cu mine... Nu știu cît ținu astă fantasmagorie. NEGRUZZI, S. I 54.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CENZURĂ, cenzuri, s. f. Control exercitat de statul capitalist asupra publicațiilor și tipăriturilor (în special asupra presei), pentru a împiedica propagarea ideilor înaintate și răspîndirea informațiilor asupra adevăratei situații politice și sociale; organul de stat care exercită acest control, Fig. De la o vreme bag de seamă că d-l director îmi aplica cenzura, în toată regula. Nimic, nici o vorbă de rău la adresa guvernului nu se mai putea publica în «Steaua Romîniei». VLAHUȚĂ, O. AL. II 23.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
IEȘI, ies, vb. IV. Intranz. A trece din interior în exterior. 1. (Despre ființe) A părăsi un loc, o încăpere, limitele a ceva. Ieși liniștit și abia cînd ajunse în poartă apucă la fugă spre acareturile lui Vrabie. CAMILAR, TEM. 141. Dar într-o dimineață, tocmai cînd se gătea să iasă, o birjă se opri la poartă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 21. ◊ Expr. A ieși ca din pușcă = a ieși foarte repede. Ies ca din pușcă, sar în birje și alerg acasă. CARAGIALE, O. II 286. ◊ (Determinat prin «afară») Iese afară în grădină și începe a plînge în inima sa. CREANGĂ, P. 189. Iese mîndra pîn-afară Și-mi arată-un drum de țeară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. ◊ Expr. A ieși afară = a elimina materiile fecale, a avea scaun. ◊ (Determinarea arată locul părăsit) Părea că se vorbise toate lighionile ca să nu iasă de prin culcușurile lor. ISPIRESCU, L. 288. Voi priveghea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă în lipsa feciorilor miei. CREANGĂ, P. 4. Acum ea, tristă, din cort ieșise Și cu ochi umezi lung se uita la cornul lunii ce se ivise. ALECSANDRI, P. I 21. ◊ (Determinarea arată direcția acțiunii sau locul unde se săvîrșește) Iese rîzînd prin dreapta. DAVIDOGLU, M. 11. Plumbul... a ieșit prin spate. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ (Determinarea arată locul unde ajunge sau unde se oprește cineva) După aceea ieși la scară, bătu de trei ori în palme și iată o cărucioară. ISPIRESCU, L. 188. Pornesc împreună, să iasă la drum, pe unde arată spînul. CREANGĂ, P. 204. Un car coperit cu o rogojină și întovărășit de doi oameni dete să iasă în ulița mare. NEGRUZZI, S. I 31. ◊ Expr. A ieși la liman v. liman. A ieși în lume v. lume. A ieși la lecție v. lecție. A ieși (cuiva) înainte = a întîmpina pe cineva. Mi-au ieșit muncitorii înainte și mi-au vorbit de parcă mă cunoșteau de cînd lumea. BARANGA, I. 160. Îmi ieși tata înainte bucuros. Mă sărutară veseli cei din casă. SADOVEANU, O. VIII 10. Încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, O. A. 221. A ieși în calea cuiva v. cale. ◊ (Determinarea arată sau sugerează scopul acțiunii) Umbla numai în zdrențe cînd ieșea la cîmp. PREDA, Î. 115. Toți care sînteți învoitori pe moșia domnului Gherasie... să ieșiți la muncă, să-i sădiți via. STANCU, D. 55. Adesea ieșea... la vînătoare, ca să-și petreacă ceasurile ce-i prisosea. ISPIRESCU, L. 42. Viscolul frămîntă lumea!... Lupii suri ies după pradă. ALECSANDRI, P. A. 113. ♦ A pleca în oraș. Ba nu, da n-a plecat la țară, a ieșit așa. CARAGIALE, O. II 273. 2. (Despre lucruri, fenomene etc.) A se ivi, a apărea, a se face văzut sau auzit. Fumul alb alene iese Din cămin. COȘBUC, P. I 47. Moșneagul... se uita prin bordei în toate părțile, să vadă de unde-a ieșit acel glas. CREANGĂ, P. 79. De sfiiciune mi-iese sîngele-n obraz. EMINESCU, O. I 80. Calul era numai spumă: mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc și aburi groși ieșeau din el. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Expr. A ieși la iveală v. iveală. A ieși la lumină v. lumină. A ieși (cuiva) părul prin căciulă v. căciulă. A ieși în relief = a) a fi mai în afară decît cele din jur, a fi proeminent. Cornișa iese în relief; b) a se remarca în mod deosebit, a se releva. A ieși din comun v. comun. A-i ieși (cuiva) ochii din cap (sau sufletul), se zice cînd cineva depune un efort prea mare. Trezîndu-se, gîndeai că va să-i iasă Sufletul, așa zbiera de tare. BUDAI-DELEANU, Ț. 276. A-i ieși (cuiva) un sfînt din gură = a spune o vorbă nimerită. Haidem să pornim la drum. – Că bine zici, dascăle Zaharie; parcă ț-a ieșit un sfînt din gură. CREANGĂ, A. 126. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-i ieși (cuiva) nume rău (sau vorbe) = a se răspîndi bîrfeli pe socoteala cuiva. Decît să-mi iasă nume rău, mai bine să mor; căci iată ce glăsuiește o zicătoare: decît să iasă omului nume rău, mai bine ochii din cap. ISPIRESCU, L. 273. Albo, Albo de la munte! Ce-ai pus fesciorul pe frunte Că ți-au ieșit vorbe multe. ALECSANDRI, P. P. 267. ◊ (Despre astre) Niciodată n-o să iasă Luna – palida crăiasă – Să te-nvăluie cu raze. BENIUC, V. 18. Deasupra casei tale ies Și azi aceleași stele. EMINESCU, O. I 186. De-ar fi lună de cu seară, M-aș duce la badea-n țeară; Dar luna iese tîrziu, Nu poci mere și să viu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ (Despre erupții ale pielii și alte fenomene patologice; construit cu dativul) Uite ce blîndă mi-a ieșit pe trup! CREANGĂ, P. 264. ◊ (Despre manifestări spirituale, în special despre publicații) Nici la celelalte nu prea pot învăța, cu slova asta nouă care a ieșit. CREANGĂ, A. 87. Aștept banii acești făgăduiți ca să plătesc tiparul broșurii mele care iese în săptămîna asta. GHICA, A. 504. Cînd au murit boierii aceia, ieșise și un cîntec. NEGRUZZI, S. I 185. ◊ (Despre noutăți, mode, obiceiuri etc.) A ieșit obicei ca miresele să poarte beteală la cununie. ȘEZ. VII 67. ♦ (Despre semănături) A răsări, a crește. Am sămănat grîu de vară Ș-o ieșit numai secară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. Ce-am semănat n-au ieșit. ALECSANDRI, P. P. 228. ♦ (Despre ființe) A se naște din..., a-și trage originea, a proveni. Ce iese din pisică șoareci mănîncă. 3. A părăsi o stare, o situație, o împrejurare (pentru a trece în alta). De-acum înainte tot așa are să-ți fie, pănă ce-i ieși din slujba spînului. CREANGĂ, P. 222. ◊ Expr. A-și (rar a) ieși din sărite (sau din fire, din răbdări, din pepeni) = a-și pierde răbdarea, cumpătul, a se enerva. [Directorul] pe lucrători îi frigea cu amende. Pe ucenici îi lua de urechi și-i aducea ca pe un plocon șefilor din ateliere. Nu-și ieșea din sărite. PAS, Z. I 283. Strigă gazda, ieșind din răbdare întru auzul atîtor laude. NEGRUZZI, S. I 77. A-și ieși din minți = a înnebuni. A-și ieși din balamale v. balama. ♦ A se abate, a încălca (o hotărîre, o decizie etc.). Nu ieșea c-o iotă din asprimile regulamentului. VLAHUȚĂ, N. 184. Umblu tot cu binișorul pe lîngă dînsa și nu ies din cuvîntul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba. CREANGĂ, O. A. 67. Nu ieși din hotărîrea maică-sa. id. P. 4. 4. (Urmat de un nume predicativ) A ajunge, a izbuti, a reuși, a deveni. A ieșit primul la examen. ▭ A trecut vremea ăluia mai tare și a silniciei. În Rusia, după ce au fost dărîmate boieriile și lăcomiile, iată ieși dreptate pentru omul muncitor. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Expr. A ieși biruitor (sau învingător) = a birui, a învinge. O învăță cum să facă să iasă și de astă dată biruitoare. ISPIRESCU, L. 18. A-i ieși (cuiva ceva) după plac = a-i reuși după voie. Harun-al-Rașid, care văzuse și auzise tot, a coborît degrabă în salon, bucuros că toate îi ieșiseră după plac. CARAGIALE, P. 144. ◊ (Impersonal) Numai să dea dumnezeu să iasă cum cred eu. REBREANU, R. I 241. (Expr.) Cum o ieși, să iasă, exprimă indiferența sau resemnarea față de un rezultat așteptat. 5. A rezulta de pe urma unui efort, a unei activități, a unei afaceri etc. Nimic, nimic, dar tot ai ceva. Iese pîinea. Eu n-am nici atît. SAHIA, N. 95. Are să ne iasă și de cheltuială. CREANGĂ, P. 161. Noi așa ne dăm solia, Ca să ne iasă simbria. TEODORESCU, P. P. 180. ♦ (În legătură cu socoteli, calcule etc.) A da rezultat (bun), a se încheia cu o concluzie. Cît ți-a ieșit la adunare? Problema mi-a ieșit. 6. (Despre culori; p. ext. despre obiecte colorate) A se decolora, a-și pierde fața; a trece o culoare în alta (la spălat). Bluza a ieșit la spălat.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CU prep. I. (Cu sens asociativ) 1. (Exprimă o asociere propriu-zisă; în opoziție cu fără) împreună, însoțit de... O vie cu livadă frumoasă. CREANGĂ, P. 3. ◊ (Întărit prin alte conjuncții, adverbe sau locuțiuni: adverbiale) Și cu. Cinci și cu cinci fac zece. ▭ Iar cel ungurean Și cu cel vrîncean Mări, se vorbiră... Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan. ALECSANDRI, P. P. 1. La un loc Cu. Culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce. CREANGĂ, P. 214. Cu... cu tot. Ipate își ia femeia cu zestre cu tot. CREANGĂ, P. 168. Dispăru cu fată cu tot. EMINESCU, N. 15. Am cu ce să te cumpăr pe tine cu nas cu tot. ALECSANDRI, T. 154. Cu toții (sau cu toatele). Se pun la masă cu toatele. CREANGĂ, P. 10. Ca mumii egiptene stau cu toții-n scaun țepeni. EMINESCU, O. I 155. Noi cu toții adormisem și horăiam. NEGRUZZI, S. I 252. Cu toții (mai rar cu toți) Împreună. În ora de pornire cu toții împreună Doresc l-a tale păsuri călătorie bună. ALECSANDRI, P. I 138. De față cu = în fața, în prezența cuiva. (Repetat, legînd două noțiuni opuse) Cu... cu... = toți, fără deosebire, la un loc. Mesenii, cu buni, cu proști, se plecară. ISPIRESCU, L. 40. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare... strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. ◊ (Între două substantive care se repetă arată că o acțiune continuă este săvîrșită cu încetul) Întorcea foaie cu foaie. EMINESCU, N. 45. ◊ (Precedînd un substantiv repetat) Picurii cu strop de strop Fac alinărilor potop. COȘBUC, P. 1156. 2. (Formează cu cuvîntul următor o locuțiune atributivă care exprimă o caracterizare) E dimineață ca-n povești, Cu cerul clar ca o fîntînă, Cu soare proaspăt în ferești, Cu limpezi fluiere la stînă, Și-n depărtări, cu o lumină De care sufletul se-anină. DEȘLIU, M. 17. Care cu poveri de muncă Vin încet. COȘBUC, P. I 47. Duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. ISPIRESCU, L. 21. Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. EMINESCU, O. I 83. 3. (Exprimă reciprocitatea; mai ales după verbe reflexive) Femeile se salută cu Ana. DAVIDOGLU, M. 17. Se luau de gît lupii cu mieii. ISPIRESCU, L. 1. ♦ (Unește două substantive pentru a arăta că persoanele respective sînt legate printr-o legătură de rudenie sau de prietenie) Sîntem pe moșia unei scorpii, soră cu Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 5. Ochilă, frate cu Orbilă. CREANGĂ, P. 244. II. (Cu sens modal) 1. (Împreună cu substantivul care urmează, formează complemente de mod) Vin neveste de la rîu; Și cu poala prinsă-n brîu, Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Toți se uită cu mirare. EMINESCU, O. I 87. Frumoasă copiliță! spune-mi de unde vii Cu zîmbet pe guriță. ALECSANDRI, P. I 208. ◊ (În legătură cu substantive, formează loc. adv.) Cu binișorul. Cu fuga. Cu graba. Cu cale. Cu grijă. ◊ (Rar, înlocuiește prep. «în», «de», «prin» etc.) Îi despoia [pe-boieri] de averi... lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și corumpe pre norod. NEGRUZZI, S. I 143. Ne arătă... chipul cu care ne putem mîntui. BĂLCESCU, O. II 9. Pieriră cu aceeași moarte ca Andrei. BĂLCESCU, O. II 260. 2. (Introduce complementul instrumental propriu-zis și complementul materiei) Cu ajutorul..., folosind..., întrebuințînd..., servindu-se de... Cu mîinile tale, cu mîinile mele, Cu mîinile miilor de mii Am dărîmat temniți, și-am ridicat schele. CASSIAN, H. 20. Cu pasul meu lacom de drumuri, Eu deapăn distanțele ghem. BENIUC, V. 63. Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș, Negru, mic, muiat în tuș Și pe-aripi pudrat cu brumă. TOPÎRCEANU, B. 54. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic... unge toți pereții cu sînge. CREANGĂ, P. 25. ♦ (Introduce complementul care arată conținutul) O farfurie mare, încărcată cu fructe. HOGAȘ, DR. 282. Un poloboc cu vin Mergea în car, pe drum, încet și foarte lin. DONICI, F. 35. 3. (Introduce complementul de măsură) Aceea e femeie; mai naltă cu două palme decît mine. NEGRUZZI, S. I Golea-mi sta Și-mi petrecea... Bînd la vin Cu vedrile, Pelin Cu ocalele. TEODORESCU, P. P. 587. ♦ (Împreună cu un numeral, un pronume nehotărît sau un adverb, arată cantitatea, prețul, numărul etc.) Se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier. ISPIRESCU, L. 1. S-au dus și moșneagul cu vaca la tîrg și-au vîndut-o cu treizeci de lei de argint. SBIERA, P. 274. Ai să lași cu nouă lei, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 113. ◊ Loc. adv. Cu droaia = în număr mare. Numai iacă au și început a curge furnicile cu droaia. CREANGĂ, P. 264. 4. (În comparații, precedat de «asemenea», «la fel», «potrivit», «deopotrivă», «egal», «în rînd») Haina asta e la fel cu cealaltă. ▭ Să-i zici Păsări-Lăți-Lungilă mi se pare că e mai potrivit cu năravul și apucăturile lui. CREANGĂ, P. 245. III. (Cu sens temporal) 1. (În opoziție cu înainte sau după, exprimînd simultaneitatea) în timpul, la, pe la, în același timp, o dată cu... Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează. EMINESCU, O. I 133. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Sub o rîpă stearpă, Pe un rîu în spume... Cu vărsarea serii un străin sosi. BOLINTINEANU, O. 58. 2. (Precedat de prep. «de») Începînd cu, din (timpul). Doarme făr-a se trezi De cu zori și pînă-n seară, De cu seară pînă-n zi. ALECSANDRI, P. III 396. De-ar fi lună de cu seară, M-aș duce la badea-n țară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (De) cînd cu v. cînd. 2. (împreună cu anumite cuvinte cu sens temporal, ca «lună», «an», «ceas» etc., arată durata) De multe ori nu venea cu zilele p-acasă. ISPIRESCU, L. 123. S-a dus neică cu carul Nu l-oi mai vedea cu anul. BIBICESCU, P. P. 35. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbele «a ține», «a angaja», «a lucra» etc.) Cu altul (sau cu ziua etc.) = pe (termen de) un an (sau de o zi etc.). Apoi eu... nu mă tocmesc cu anul. CREANGĂ, P. 151. Cu vreme (sau cu vremea), cu timpul sau cu zăbavă = încetul cu încetul, o dată și o dată, cîndva. Și cu vreme de-oi trăi, Pîn-într-unul ți-oi plăti. ALECSANDRI, P. P. 162. An cu an sau zi cu zi etc., exprimă o succesiune. An cu an împărăția tot mai largă se sporește. EMINESCU, O. I 144. Cu fiecare zi = mereu, într-una. IV. (Cu sens cauzal) Din cauza, din pricina, pentru, de. Se luase de gînduri cu atîta cheltuială. ISPIRESCU, L. 232. Eu mă las puțin, că mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastră. CREANGĂ, P. 5. V. (Cu sens concesiv, în loc. conj.) Cu toate că = deși, admițînd că..., chiar. Cu toate că înserarea se lăsase, ne-am continuat drumul. (Urmat de un substantiv) Cu tot (sau toată)... = chiar ținînd seamă de... După ce-au mai crescut puțin, l-au dat... cu toată sărăcia sa, la școală. SBIERA, P. 130. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spinului, cu toate îndreptările și înrudirea lui. CREANGĂ, P. 209. (Corelativ al unei propoziții concesive) Cu toate acestea = totuși. Marea era agitată, dar cu toate acestea barca a ieșit în larg. VI. (Exprimă relația) În ce privește..., referitor la... Faptul că Mimi se schimbase cu ei îi umplea inima de mulțumire. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Cum rămîne cu moșu-tău? CREANGĂ, P. 187.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ÎNDRUGA, îndrug, vb. I. Tranz. 1. A rosti cu greutate cuvintele, a pronunța nedeslușit, a fi lipsit de șir la vorbă (v. îngăima); p. ext. a spune fleacuri, a povesti nimicuri, a vorbi fără rost (v. trăncăni). Ce tot îndrugi, nenișorule! GALACTION, O. I 279. Nu-i adevărat nimic din tot ce-am îndrugat. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 203. Și poate n-or cunoaște vatra în jurul căreia ș-au cîrpit zi cu zi traiul, îndrugînd povești și basme. DELAVRANCEA, S. 203. Schimonosind cuvintele și îndrugîndu-le fără nici o noimă. CREANGĂ, A. 90. ◊ Expr. A îndruga,(la) verzi și uscate = a înșira vrute și nevrute, a spune nimicuri, minciuni, povești. Să vă tot îndrug la verzi și uscate. ISPIRESCU, U. 115. Toți sătenii se pun la masă și încep a îndruga la verzi și uscate. ȘEZ. I 39. ♦ (Rar) A face în pripă, a întocmi în grabă. (Refl. pas.) Dintr-acestea toate s-a îndrugat raportul... cu care mă prezent acum dinaintea d-voastre. ODOBESCU, S. II 518. 2. A toarce lînă sau cînepă în fire mai groase și mai puțin răsucite decît cele obișnuite (pentru a le folosi la anumite țesături). Bărbatul său îi aduce vrun turban vechi, îndrugat de Dominica. NEGRUZZI, S. I 239. Fetele de la Veza Nu știu toarce cînepa, Făr-o-ndrugă ca lîna. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 452. ♦ A toarce fără pricepere și fără spor; p. ext. a se dovedi leneș la lucru. Fata moșneagului nu se încurca, ci torcea cîte-un ciur plin de fuse, iar fata babei îndruga și ea cu mare-ce cîte-un fus. CREANGĂ, P. 284.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PISTOL2, pistoale, s. n. 1. Armă de foc individuală, de dimensiuni mici, mînuită cu o singură mînă. revolver. Necunoscutul s-a scufundat în umbră numai cînd vecinii au sărit, trăgînd focuri de pistoale. SADOVEANU, O. VI 385. Din cînd în cînd, cîte un pocnet de pistol deștepta toată valea satului. BUJOR, S. 99. Beau voinicii și se duc, Din pistoale troscănind. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 288. Cum e turcul, și pistolul, se spune despre două persoane apropiate care se potrivesc una cu alta (mai ales în rău). ♦ Expr. (Rar) Gol (ca un) pistol sau îmbrăcat pistol = gol de tot, fără nimic pe el. Băiatul rămase adumbrit într-un crînguleț verde, căci era gol pistol. ISPIRESCU, L. 289. Îmi rămăsese punga plină de întunerec și lăzile pline de vînt, casa. îmbrăcată pușcă, și eu îmbrăcat pistol. GORJAN, H. II 5. ◊ (Ieșit din uz) Pistol- mitralieră = armă automată, ușoară, de lungime mai mică decît a puștii-mitralieră, cu bătaie mai mică și mai ușor de mînuit. Stătea afară, sub ploaie, cu un pistol-mitralieră... atîrnat de gît. DUMITRIU, N. 186. Pistol de semnalizare sau pistol-rachetă = pistol pentru lansarea rachetelor de semnalizare luminoasă. 2. (În expr.) Pistol de metalizare = aparat pentru împroșcarea cu metal topit și pulverizat a pieselor care trebuie metalizate la suprafață. Pistol de vopsit (sau pneumatic) = aparat pentru împroșcarea unei vopsele, cu ajutorul aerului comprimat, pe suprafața care trebuie vopsită. Vopsitorii șprițuiesc autobusele cu un pistol pneumatic. ▭ Pistol de nituit = aparat folosit la nituire. Pistol de sudură = aparat de sudură.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PRECUPEȚI, precupețesc, vb. IV. Tranz. 1. A practica meseria de precupeț (vînzînd sau cumpărînd); p. ext. a se tîrgui, a se tocmi; a vinde cu preț de speculă; fig. a trafica. Cînd singur, cînd cu alții în tovărășie, căuta, tocmea, precupețea... finul, orzul ori făina care fuseseră poruncite de intendența imperială. GALACTION, O. I 110. N-are altă meserie decît să te precupețească?... Sărmană femeie! ALECSANDRI, T. 1739. [Duca-vodă] era, zice cronica, și domn și vistiernic mare, și neguțător și vameș, că toată hrana tuturor o lua el, de o precupețea. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Refl. pas. Posturile se precupețesc... în piață. ALECSANDRI, la TDRG. 2. Fig. (Numai în construcții negative) A nu cruța nimic, a face totul pentru reușita cuiva sau a ceva, a dărui din plin, din belșug, cu generozitate. Au pus la dispoziția oamenilor de teatru totul, neprecupețind nimic. SAHIA, U.R.S.S. 156. Nu le precupețeam (ciobanilor) sfaturile, cînd era la pregătirea brînzeturilor. La TDRG.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PUZDERIE, puzderii, s. f. (La pl., sau la sg. cu sens colectiv) 1. Resturi lemnoase care cad din tulpina cînepii sau a inului la melițare și scărmănare. O, tu crai cu barba-n noduri... Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii. EMINESCU, O. I 83. ◊ Fig. Soarele de septemvrie ajunse la amiază, împrăștiind o puzderie de aur asupra acelor locuri tihnite. SADOVEANU, F. J. 206. ◊ Expr. A face (sau a se face) puzderie = a (se) sfărîma, a (se) zdrobi, a (se) face praf; a (se) distruge, a (se) nimici cu totul. S-a răvășit totul în el și s-a făcut puzderie. POPA, V. 336. Mă deștept ca trăsnetul și fac puzderie orice-mi cade subt mină. NEGRUZZI, S. III 119. 2. Cantitate mare de praf, gunoaie mărunte, stropi de ploaie, fulgi. Nourii se grămădeau și se zbăteau ca niște site uriașe sub care se învolbura vîntul cu șfichiuri de ger, spulberînd puzderiile. SADOVEANU, F. J. 443. Un vînt, cu toane repezi, le zvîrle-n obraz puzderia de stropi. VLAHUȚĂ, O. A. 135. Iar vîntul cînd va bate, în gîrbovita iarnă, Puzderii de zăpadă deasupră-ți o s-aștearnă. DEMETRESCU, O. 48. ◊ (În metafore și comparații) Iar din imperiul tăcerii Se desprindeau fulgi mari de nea: Cădeau încet, cădeau puzderii, în urma și-naintea mea. IOSIF, PATR. 77. 3. Mulțime de oameni sau de animale, droaie, grămadă. V. spuză. Adînc vuia satul de puzderia armatelor. CAMILAR, N. I 218. A fost mare ticălos la viața lui... Oameni a sărăcit, o puzderie, POPA, V. 87. O puzderie de copii și-au întins nesigure mîini după faldurile rochiei. ANGHEL, PR. 23. ◊ (În metafore și comparații) În juru-i roiau... țînțarii, puzderie, cu zumzet ascuțit. DUMITRIU, N. 259. – Variantă:(regional) pozderie (SBIERA, P. 147, CREANGĂ, A. 88, ALECSANDRI, T. 277) s. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ZĂBUNAR, zăbunari, s. m. Cel care face sau vinde zăbune. O duc greu de tot. Cu nimic nu pot să te ajut. Ajută-te singur. Te sfătuiesc să intri la un cizmar, la un zăbunar, la un cojocar, ucenic. STANCU, D. 330.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SILĂ s. f. 1. Sentiment de neplăcere, de dezgust, de scîrbă; aversiune. Avea o silă nemărginită față de președinte. VORNIC, P. 181. Nu-i umbla în minte decît un simțămînt de silă și de rușine, că se umilise degeaba în fața lui Gheorghe. POPA, V. 83. Cum, cînd ești așa de tînăr, e o glorie a spune C-ai îmbătrînit și sila de viață te răpune? VLAHUȚĂ, O. A. 68. ◊ (Cu nuanța peiorativă ștearsă) Te desfaci c-o dulce silă, Mai nu vrei și mai te lași. EMINESCU, O. I 210. ◊ Loc. adv. În silă = fără nici o plăcere sau interes; de nevoie. Am mîncat unul cîte unul, în silă, din picioare. GALAN, Z. R. 263. Calul se poticnește; îl opresc în silă. CARAGIALE, O. I 335. ◊ Expr. A-i fi cuiva silă de... (sau să...) = a simți neplăcere, dezgust, scîrbă de... (sau să...). [Am fost] jefuit de cămătarul cel sfruntat și fără milă, Nu-i rostesc mîrșavul nume: să-l rostesc îmi este silă. MACEDONSKI, O. I 9. În taina sfîntă-a liniștitei sări Mă-mpresură mîhnitele visări... Îmi spun povești frumoase de demult, Dar pare că mi-i silă să le-ascult. PĂUN-PINCIO, P. 68. A face (cuiva) silă = a inspira, a produce (cuiva) neplăcere, dezgust, scîrbă. Avem și noi, slavă domnului, cu ce primi un om în casă... În afară dacă nu ți-or fi făcînd silă cumva bucatele noastre proaste. C. PETRESCU, Î. II 170. 2. Constrîngere, forță, violență, abuz săvîrșit împotriva cuiva. Arătați-mi pașaporturile... – Cum! să fiu silit a mă dezonora, arătîndu-mi într-un așa loc numele și calitatea?... Pentru ce această silă? NEGRUZZI, S. III 124. Cum că sila asemenea a contribuit mult spre deposedarea moșnenilor și robirea lor, hrisoavele și cronicile, care împreună o mărturisesc, nu ne lasă să ne îndoim. BĂLCESCU, O. I 138. Unitatea falsă la care împărăția romană supuse prin silă lumea trebui să se sfarme. id. ib. II 11. ◊ Loc. adv. Cu (de-a sila) sau în (sau de, mai rar cu) silă = fără voie, forțat sau constrîns de altul; prin violență, prin abuz. Nu voia să iasă. L-am scos cu de-a sila. C. PETRESCU, Î. II 184. În loc să-i fi dat învățătură și educație cetățenească, [țăranul] a fost menținut cu sila în întuneric. REBREANU, R. I 40. Lumea se împarte în grupuri... unii se plimbă, vorbesc și rîd în silă, alții se tolănesc pe canapele și fotoliuri. DELAVRANCEA, S. 140. De foc te-oi feri Încît chiar de silă... Tu me-i îndrăgi. ALECSANDRI, P. P. 8. (Cu nuanța peiorativă ștearsă) El îi desfăcu cu o dulce silă scrisoarea cea mototolită din mîni. EMINESCU, N. 76. (Metaforic) Soarele abia pătrunde în silă printre niște brazi stîrciți. RUSSO, O. 135. ◊ Expr. De silă, de milă = vrînd-nevrînd; de voie, de nevoie. De silă, de milă, fu nevoit a mai aștepta încă un an, ca să facă și voia fiului... celui mijlociu. ISPIRESCU, L. 82. (Astăzi rar) A face (cuiva) silă = a săvîrși (împotriva cuiva) abuzuri, constrîngeri, violențe; a sili, a forța. Dacă nu vrea să creadă – adause Duțu – nu poți să-i faci silă. SLAVICI, O. I 390. Iubește-mă dacă-ți plac, Dacă nu, silă nu-ți fac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 47. A-și face silă = a-și impune un efort, a-și da mare osteneală; a se sili. Eu, nepotcovit, Silă mi-am făcut, Nainte-am ieșit, Fală ți-am făcut! TEODORESCU, P. P. 56. 3. (Învechit) Putere, forță. Radu puse în grab’ mîna pe vîsle și, spărgînd cu putere sila talazurilor, el se luptă voinicește, pîn’ce mica sa luntre, ocolind prăpăstiile, săltînd ușurel pe deasupra valurilor... izbuti să iasă din primejdioasa strîmtoare. ODOBESCU, S. I 144. ♦ Forță armată; oștire, oaste. Prin dimineața nedeslușită două tovărășii de steaguri au pălit mai la vale sila ismailitenilor, din două laturi. SADOVEANU, F. J. 763. Pornind la război cu o silă așa de mare și de grozavă, sparse împărăția vecinului. ISPIRESCU, L. 111. Mihai, trecînd iarăși Dunărea nimici cu totul sila lui Mustafa. ISPIRESCU, M. V. 17.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
STINGE, sting, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la foc sau la obiecte care ard) A face să nu mai ardă, a opri din ardere. Cucoșul, cum vede și astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; și toarnă el toată apa cea din fîntînă pe jăratec, pînă ce stinge focul de tot și se răcorește cuptoriul. CREANGĂ, P. 65. ◊ (Metaforic) Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. EMINESCU, O. I 199. Ard, ard, ard, mă fac cenușă, căci amorul mă încinge. A! precum ai aprins focul, fă bine de mi-l și stinge. ALECSANDRI, T. I 416. Cînd ai ști cît foc este în astă ticăloasă inimă! E un vulcan pe care numai moartea îl va stinge. NEGRUZZI, S. I 51. ♦ Fig. (Complementul indică o senzație dureroasă sau un sentiment puternic) A potoli, a liniști, a astîmpăra. D-na Predeleanu a trebuit să-i vie în ajutor cu un surîs de aur care să-i stingă emoția. REBREANU, R. I 56. Revino! Lăpușnene, să stingi a mea mustrare. ALECSANDRI, T. II 174. ◊ (Cu determinări instrumentale introduse prin prep. «în») Oftează adînc și-și sting amarul în băutură. MIRONESCU, S. A. 52. (Cu pronunțare regională) Și nu știu gîndirea-mi în ce să o sting: Să rîd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plîng? EMINESCU, O. I 40. ◊ Refl.- Necazul i se stinse ca prin farmec. REBREANU, I. 103. ♦ Refl. (Despre foc sau obiecte care ard) A înceta de a arde, a nu mai arde; a se consuma, a se trece. Focurile s-au stins tîrziu ca după o serbare de noapte. CAMIL PETRESCU, U. N. 272. Făcură legătură că acela care va lăsa să se stingă focul să fie omorît. ISPIRESCU, L. 199. Focul taberei s-a stins, Neagra umbră s-a întins. ALECSANDRI, P. A. 95. ♦ Refl. Fig. A slăbi pînă la totala epuizare; a se topi, a se slei. Mi se rupe inima din mine cînd văz pe buna mea stăpînă cum i se stinge viața din sine. ISPIRESCU, L. 128. Leiba simți că i se sting puterile și se așeză la loc pe prag. CARAGIALE, O. I 290. Și zău, domnule doctor, socoți că bietul cuconul Antohi n-are s-o ducă mult? – Nu, sermanul!... se stinge văzîndu-l cu ochii. ALECSANDRI, T. 1635. ♦ Refl. (Familiar) A sărăci cu totul, a rămîne sărac lipit; a se ruina. Am făcut aste două odăițe; dar m-am stins. La TDRG. 2. Tranz. (Cu privire la lumină sau la surse de lumină) A face să nu mai lumineze, a nu mai lăsa aprins. Cum s-a culcat ea fără să stingă lampa? AGÎRBICEANU, S. P. 37. ◊ (Poetic) În cer apune soarele, Stingînd razele lui. ALECSANDRI, P. III 113. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ♦ Refl. A înceta să lumineze, a nu mai da lumină. Iacă acum se stingea de tot lumina ce-i răsărise în cale fără veste. CARAGIALE, O. I 305. ◊ Fig. Gîndurile i se stingeau încetul cu încetul, ca niște raze la asfințit, și ființa i se scufunda într-o odihnă profundă. VLAHUȚĂ, O. A. 102. ♦ Fig. (Cu complementul «ochi», «vedere») A întuneca; a orbi. Moartea venit-a să stingă bătrînului ochii. COȘBUC, AE. 195. A venit poruncă-n țeară Să meargă feciorii iară... Și rămîn măicuțele Blăstămîndu-și zilele, Stingîndu-și vederile, Vărsînd lăcrimuțele Pe toate ulițele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 323. 3. Refl. A deveni întunecos, a se voala, a nu se mai vedea. E seară... Plopii înșirați în zare se sting departe – Văpăi de umbră, facle funerare La căpătîiul zilei moarte. TOPÎRCEANU, B. 83. Priveliștea se stinge. În negrul zid s-arată, Venind ca-n somn lunatec, în pasuri line, ea. EMINESCU, O. I 95. ♦ Fig. A se șterge, a dispărea. Se opri, zîmbetul i se stinse pe buze. MIRONESCU, S. A. 35. ♦ (Despre sunete) A slăbi în intensitate, a se auzi tot mai puțin sau de loc. V. amuți. Toate glasurile se stinseră într-o clipire. REBREANU, I. 36. Ca o vecernie domoală Se stinge zvonul de dumbravă. GOGA, P. 23. Bubuitul tunetelor, zguduind cuprinsul, se sparge în depărtări nevăzute, stingîndu-se în fundul pierdut al pustiului plin de întuneric. BART, S. M. 16. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Uneori învăluirea vîntului stingea sunetele de bucium. SADOVEANU, O. VII 126. ♦ (Despre aștri) A-și pierde lumina și strălucirea, a se întuneca. O stea dacă lucește stingîndu-se pe loc: Sînt stele mai puține în cerul plin de foc? MACEDONSKI, O. I 48. O stea pe cer s-a stins. CARAGIALE, O. III 133. Cînd sorii se sting și cînd stelele pică, îmi vine a crede că toate-s nimică. EMINESCU, O. I 38. ◊ (Poetic) Soarele negru în ocean se stingea Și peste China, Dinspre Mongolia, se ridica Stea roșie crescînd lumina. BOUREANU, S. P. 10. ◊ Fig. Plăceri ale iubirii, plăceri încîntătoare! Simțiri! mărețe visuri de falnic viitor! V-ați stins într-o clipală ca stele trecătoare Ce las-un întuneric adînc în urma lor. ALECSANDRI, P. A. 62. 4. Refl. A înceta din viață; a muri. Bolnav și în mizerie, Bălcescu s-a stins în Italia în 1852, departe de patria sa pe care o iubea cu înflăcărare. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2540. Își amintea în cîte chipuri văzuse oameni murind: bătrîni stingîndu-se de moarte bună pe patul de-acasă; oameni morți în spitale; unii loviți de moarte violentă. BART, S. M. 77. Craiul cu crăiasa apoi au trăit de aci încolo multe zile dalbe, dar s-or fi stins și ei acum, că e mult de-atuncea. RETEGANUL, P. I 50. S-a stins... lăsînd în adîncă mîhnire pe toată lumea. CARAGIALE, O. III 99. ◊ Fig. E vremea rozelor ce mor, Mor în grădini, și mor și-n mine. Ș-au fost atît de viață pline, Și azi se sting așa ușor. MACEDONSKI, O. I 192. ◊ (Cu subiectul «viața», «sufletul») Multe vieți s-au stins, multe gospodării s-au pustiit din pricina înecului. DUNĂREANU, CH. 69. S-a stins sufletul cel mai generos. CARAGIALE, O. III 11. (Poetic) S-a stins viața falnicei Veneții, N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri. EMINESCU, O. I 202. ♦ Tranz. A omorî, a ucide. Doi feciori, în depărtări, Ți i-a stins războiul! Și rămas-ai în oftări, Și te bate pe cărări Răul în tot soiul. NECULUȚĂ, Ț. D. 112. ◊ (În amenințări) Nici eu să robesc la tine, Nici tu să robești la mine. Vrei, nu vrei dintr-un cuvînt? Că te sting de pe pămînt! ALECSANDRI, P. II 24. ◊ Expr. A stinge pe cineva în bătăi v. bătaie. ♦ Tranz. (Cu complementul «viață», «zile») A curma (firul vieții cuiva). Alții, de mirare, Cu mîna la gură capul clătina Și-ncet lîngă dînsul își șopteau așa: «... El să fie Groza, cel ce ca o fiară, Fără nici o grijă de negrul păcat, A stins zile multe și lege-au călcat?». ALECSANDRI, P. A. 50. Unde sînt atîte vieți?... Moartea rece le-a cuprins Într-o clipă ea le-a stins, Și pe cîmpul cel de moarte... S-a lăsat acum deodată O tăcere-nfricoșată. id. P. II 18. ♦ (Uneori întărit prin «de pe fața pămîntului», mai rar «de pe fața lumii») A dispărea fără a lăsa urmași. V. pieri. Căta-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici, pe sălbaticii primitivi ai pămîntului... luptîndu-se cu fiare uriașe, ale căror seminții s-au stins acum de mult de pe fața lumei? ODOBESCU, S. III 78. A încetat producerea cailor și s-au stins numeroasele erghelii ( = herghelii) ce formau înainte unul din izvoarele de bogăție a romînilor. ALECSANDRI, P. P. 119. ♦ Fig. A dispărea fără urmă; a pieri. Mulți voinici au cercat să pețească pe crăiasa zinelor, dar bine n-au umblat, căci zinele i-au fermecat, deoarece, de s-ar mărita cumva crăiasa lor, atunci împărăția lor trebuie să se stingă. RETEGANUL, P. 11 6. ◊ (Despre abstracte) Încetul cu încetul s-a stins toată dragostea mamei ce-o avea mai nainte cătră fiica ei. RETEGANUL, P. IV 4. 5. Tranz. A distruge, a prăpădi, a nimici; a șterge de pe fața pămîntului. Dacă vreun prăpăd de la niscaiva lighioane ori de la ciori cădea peste semănăturile megiașilor, ale lui era stinse cu desăvîrșire. ISPIRESCU, L. 207. Romînii, crezînd a-și asigura libertatea și a stinge aristocrația, se puneau de ucideau la aristocrați și pustiau acareturile lor. BĂLCESCU, O. II 261. ◊ (În propoziții consecutive, exprimînd intensitatea acțiunii din regentă) Ciobanul... începu să-i spună turcului, plîngînd: Ăla, boierule, m-a bătut de m-a stins! GALACTION, O. I 288. Gîndacii d-tale merg bine? Ai mei mănîncă de sting pămîntul. DELAVRANCEA, H. T. 133. Fura de stingea cînd intra într-o băcănie. VLAHUȚĂ, la TDRG. Mihai Viteazul încălecă pe bidiviul său, își luă oastea, trecu Dunărea și... bătu oastea potrivnică de o stinse. ISPIRESCU, M. V. 36. 6. Tranz. A pune capăt unei obligațiuni, unei acțiuni penale, unui împrumut, unui privilegiu. Da la trebunal nu mergem?... Mai întîi să stingem datoriile, fraților. DUMITRIU, B. F. 111. ◊ Refl. Cererea de divorț se stinge prin împăcarea soților. Uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului. ▭ În curînd afacerea cu popa se stinse. REBREANU, I. 75. 7. Tranz. A turna apă (sau alt lichid) peste anumite preparate culinare încinse, lăsînd apoi compoziția să fiarbă. 8. Tranz. (În expr.) A stinge var = a turna apă peste piatra de var arsă, pentru a provoca o reacție chimică, în urma căreia se obține var stins.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
paradox (gr. paradoxon „contrar așteptării,”, „extraordinar”), figură prin care se enunță ca adevărată o idee, aparent contrară adevărului sau opiniei comune (A): „La-nceput pe când ființă nu era, nici neființă, Pe când totul era lipsă de viață și voință, Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns... Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns, Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă, Caci era un întuneric ca o mare făr-o rază Dar nici de văzul nu fuse și nici ochi care s-o vază...” (Eminescu) Ca structură gramaticală, p. se deosebește de oximoron prin aceea că, în timp ce acesta este o sinteză lexicală a doi termeni cu sens contrar, p. este o sinteză logică între doi termeni ai unui enunț, cum ar fi un termen-subiect aflat în raport de contradicție aparentă cu termenul-predicat sau două segmente de propoziție ori frază în raport de coordonare, raport care pare că face absurd enunțul: „În fiecare sunet tăcerea ta se-aude, în vijelii, în rugă, în pas și-n alăute.” (T. Arghezi) P. este așadar haina gramaticală a unei judecăți aparent absurde. De aceea observăm că această figură poate fi o propoziție enunțiativă sau o frază de aceeași natură, în care propoziția inițială ori cea regentă este contrazisă, aparent, de cea următoare (juxtapusă, coordonată, subordonată): „Tu ești și-ai fost mai mult decât în fire Era să fii, să stai, să viețuiești, Ești ca un gând, și ești și nici nu ești, Între putință și-ntre amintire.” (T. Arghezi) Sin. paradoxism.
- sursa: DFS (1995)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
AMPLIFICAȚIE (< fr. amplification < lat. amplificatio, de la amplificare a mări, a spori) Dezvoltare a unei idei principale. Amplificația oratorică, constituind unul din marile talente ale oratorului, urmărește să dea probelor dezvoltarea cuvenită, fără a implica însă o multiplicare a cuvintelor, frazelor, ci prezentarea unei idei, sub toate aspectele. Limitată la puține cuvinte, amplificația poate fi cu mult mai izbutită decît una înecată într-un noian de cuvinte. Deși pentru amplificație nu se pot stabili reguli retorice, totuși retoricienii deosebeau amplificația prin enumerarea părților, tablou al tuturor ideilor secundare, cuprinse într-o idee generală; prin circumstanță (v.), proprie narațiunii sau expunerii unui fapt oarecare; prin comparație sau contrast, punînd față în față obiecte ce se aseamănă în unele privințe sau opunînd idei contrare; prin imagini, similară celeia prin comparație; prin supoziție, bazată pe anumite ipoteze; prin cauză și efect (v.), în care oratorul atacă fie cauzele care au produs faptul, fie consecințele ce au urmat; prin patetic. Un exemplu de amplificație este aceea folosită de Cicero în Pro Milone, cînd, în afara celorlalte probe, în disculparea iui Milone de asasinarea lui Clodius, folosește această amplificație: Ex. „În același timp, într-adevăr (căci știu cît de timidă-i ambiția, cît de mare și cît de căutată este dorința de consulat) ne temem de toate, nu numai cele ce pot fi mustrate în mod deschis, dar chiar cugetate pe ascuns: zvonul, o poveste falsă, închipuită, ușoară, ne înspăimîntă; o citim pe chipurile, în ochii tuturor, căci nimic nu este atît de delicat, atît de fraged, atît de fragil sau schimbător ca bunăvoința cetățenilor față de noi și sentimentele noastre, care nu numai că-s porniți împotriva greșelilor candidaților, dar chiar se arată dezgustați adesea chiar pentru faptele bune”.
- sursa: MDTL (1979)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
umblet sn [At: PSALT. 129 / V: (îrg) îm~, (reg) umbletă sf îmbletă sf / Pl: ~e / E: umbla + -et] 1 Deplasare dintr-un loc în altul Si: mers1, umblare (1), umblat1 , (pop) umblătură (1). 2 Mers repetat încolo și încoace Si: circulație (1), umblare, (pop) umblătură (2). 3 (Construit de obicei cu verbe ca „a asculta”, „a auzi”) Zgomot făcut de picioare în timpul mersului. 4 (Pop) Mișcare, deplasare a corpurilor cerești Si: umblare (3). 5 Curs (al unei ape curgătoare). 6 Cutreierat1 (1). 7 Pribegit1. 8 (Pex) Călătorie (1). 9 Alergătură (pentru a realiza ceva, pentru a obține ceva) Si: (pop) umblătură (3). 10 (Mun; îe) A se alege cu ~ul (sau ~ele) A nu se alege cu nimic din toată osteneala. 11 (De obicei urmat de determinări) Mod de a umbla Si: călcătură (1), mers1, pas2, pășit1, umblat1 (1), umblare (6). 12 (D. cai) Fel specific de a-și mișca picioarele în timpul mersului. 13 (Mol; îlav) La ~ (sau la ~e) În buiestru (3). 14 (Îvp) Comportare. 15 (Înv) Fel de a proceda, de a acționa, de a fi etc. (al cuiva) Si: acțiune (1), demers (1), umblare (8), (pop) umblătură (4). 16 (Înv) Uneltire. 17 (Înv) Evoluție a unui fenomen, a unui proces etc. Si: mers. 18 (Îvr) Întâmplare. 19 (îrg) Loc pe unde se umblă (1) Si: drum (1), cale (1). 20 (Reg) Loc unde pasc oile. 21 (Reg; îs) ~ul mânzărilor Poala muntelui. 22 (Reg; îs) ~ul mioarelor Coasta muntelui. 23 (Reg; îs) ~ul cârlanilor Vârful muntelui. 24 (Reg) Coridor (1). 25 (Reg) Tindă. 26 (Reg) Gang (1).
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MA1 conj., adv. (Ban., Transilv.) I. Conj. (Cu sens adversativ) Dar, însă. Cf. MAIOR, IST. 262/23. Au venit așa întră cealelalte pasări. Ma pasările, cunoscînd vicleșugul ei, au venit la dînsa. ȚICHINDEAL, F. 155/7. Văzut-am cîte toate, Ma toate sînt nimic. MUREȘANU, P. 93/12, cf. 31/7. BARCIANU, ALEXI, w. Omu aista-i cam lăsat, ăi bun di lucru, ma îi pre lăsat. ALR I 323/308. ◊ (Cu sens atenuat; arată trecerea la altă idee) Începutul românilor în Dacia limpede se adeverește... Ma (dară) de unde se trage începutul țeseturei limbei? MAIOR,IST. 262/12. Ma toată covîrșirea lor spre toate cealelalte se cuprinde întru aceaia.. . ȚICHINDEAL, F. [prefață] 3/4, cf. 201/10. Oltule, vale frumoasă! – Mult voi fi ție detor, De mi-i trece cătră casă, Ma, trecînd, să nu m-omori. MUREȘANU, P. 20/22. II. Adv. 1. (Mai ales în dialog, spre a întări negația) Ba. Ma, nu; tu și soiul vostru să rămîi afurisit! MUREȘANU, P. 25/17. Dâ-mi tu mie glasul tău, Să glâsuiesc cu el eu! – Ma, moarte, nu ți l-oi da, Căci pe mine mi-nșela. MARIAN, Î. 178. 2. (Mai ales în enumerări, spre a marca gradația) Ba chiar, ba încă, mai mult decît atîta. .. Se bagă la toate cupețiile moldovenilor, la care cei străini n-au dreptate pre legea bătrînă ...; ma cumpără și locuri, ocini de case (sec. XVI?), N. A. BOGDAN, C. M. 33. La casa bătrînului erau pețitori, ma pețitori doriți – de rang și avuți. F (1869), 42. Mulți notară și ieșiră, Cei mai mulți însă pieriră, Ma și tunuri au picat, Că și podul s-a sfărmat. RETEGANUL, TR. 74. Din scr. ma. Cf. it. m a, ngr. μ ά.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MAGHISTRÁTUȘ s. n. (Învechit, în Transilv.) Autoritate administrativă; magistratură (2). Iară de la cei ce sînt de tot săraci, nimica plată să nu se ia, ci în dar să se îngroape; și despre aceasta maghistratușurile locurilor, și mai mare peste legheoane și peste reghimenturi acurat să ia samă (a. 1784). IORGA, S. D. XIII, 14. – Pl.: maghistratușuri. – Din magh. magistratus, cf. lat. m a g i s t r a t u s.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MALIȚIÓS, -OÁSĂ adj. (Livresc, despre oameni și despre firea sau manifestările lor) Răutăcios, caustic. E învățat... cu nărav, îndărătnic, malițios, viclean și cu răutate. ȚICHINDEAL, F. 280/18. Rugară pe Antonia să caute în maliciosul său cap o viclenie. HELIADE, D. J. 68/19, cf. PONTBRIANT, D. Va să zică nu știi nimic?.. . – Nimic de tot, adaose Păturică, cu o privire malițioasă. FILIMON, O. I, 129. Un critic malițios ar putea, la prima vedere, s-o reprezinte ca un rezultat al neștiinței și al neglijenței capilor armatei celei biruite. HASDEU, I. V. 89. O curiozitate malițioasă m-a hotărît să vizitez pe Timotin. IBRĂILEANU, A. 130. Nadina ascultă întîi cu o seriozitate prefăcută și malițioasă. REBREANU, R. II, 100. Mai veniți pe la noi, cînd treceți prin București, se simți dator să-i invite, fără intenție malițioasă, studentul. C. PETRESCU, Î. II, 221. În ochii aceia simpatici, Naum păru că surprinde două sântei malițioase. SADOVEANU, O. IX, 161. Așa ești d-ta, cocoană Aglae, malițioasă. CĂLINESCU, E. O. I, 20, cf. 71, id. S. 46. E malițios de felul lui. CAMIL PETRESCU, O. I, 402. În cazul proverbelor. . . , [Neculce] ține, uneori, să adauge, cu o ironie ușor malițioasă, îndreptată contra celor vizați de dînsul, că sînt „cuvinte proaste”, care trebuie crezute totuși. VARLAAM-SADOVEANU, 112. * (Adverbial) Ei, tinere, se vede că mă părăsești, zise el malițios. AGÎRBICEANU, L. T. 291. Aș fi curios, prințule, urmă el puțin malițios, să cunosc podurile de piatră pe care le aveți aruncate peste rîuri. SADOVEANU, Z. C. 23. Scoase din buzunar o hîrtie și citi, malițios, decretul. PAS, Z. IV, 189. Pop îl încunoștințase malițios că s-au tocmit mari avocați care vor intra în acțiune, să-l apere pe Drugan. STANCU, R. A. V, 12. - Pronunțat: -ți-os. – Pl.: malițioși, -oase. – Și: (învechit) maliciós, -oasă adj. – Din fr. malicieux. – Cf. lat. malitiosus.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
*CĂPITAN sm. 1 🎖️ Ofițer care comandă o companie de infanterie, un escadron de cavalerie sau o baterie de artilerie (🖼 833); proverb: ori Stan, ori ~, ori mare (sau totul), ori nimic; ori locul de frunte, ori cel din urmă ¶ 2 ⛵ Ofițer de marină care comandă un vas; comandantul unei corăbii de comerț (în marina comercială) ¶ 3 ⛵ ~ de port, ofițer din marina de războiu însărcinat cu ordinea și poliția unui port ¶ 4 ‡ Odinioară: titlu purtat de civili sau de militari, cari se aflau în capul unor administrațiuni sau comandau altor slujbași: ~ de poștă; ~ de județ; ~ de dărăbani; ~ de margine; ~ de tîrg (👉 la cuvintele respective) ¶ 5 🎖️ Căpetenie de oștire ¶ 6 Șeful, căpetenia unei bande de tîlhari sau de haiduci [it.].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
NEROD, -OADĂ adj., subst. I. adj. 1. Care are mintea mărginită, care pricepe greu un lucru, care acționează fără judecată; prost, netot (I 2), neghiob (1), nătărău (1), (învechit și popular) năuc (1), (învechit și regional) nătîntoc (1), (regional) nătruț (1), nătăbîz, nătrui, nerodoi. cf. lb. Să trăiască căsătoria! Și nerod acel ce laudă holteiia. negruzzi, s. i, 74. Faceți voi în lături, irozi nerozi ce sînteți. alecsandri, t. i, 86. Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? eminescu, o. i, 83. Că prea-și bătea joc toți de el, Ba că-i nerod, ba că-i mișel. caragiale, o. iv, 345, cf. șăineanu, d. u. Eu sînt Scamă Doftoriciul, cel ce toate lecuiește, Nu ca babele neroade, ci frumos, doftoricește. eftimiu, î. 12. O lebădă și cîteva maimuțe înconjurau dihania neroadă, Ce se lăsase moale pe lăbuțe. topîrceanu, b. 97. Proastă ești, neroadă ești, Că tu nu te nădăiești. reteganul, tr. 125. Murgu-mi este cam nărod, Eu de coama lui mă-nnod Și trec Oltul ca năvodul, ant. Lit. pop. i, 441, cf. a ii 2, 8. ◊ (Cu sensul peiorativ atenuat) Ce nărod te face dragostea! f (1900), 606. ◊ (Despre minte, cap etc.) Pomul se cunoaște din roadă Și omul din mintea neroadă. pann, p. v. i, 9/7. ◊ (Substantivat; adesea cu sensul peiorativ atenuat) Zi mai bine că pentru tine o să fie rău, nerodule! filimon, o. i, 130. O tăiași groasă, nene... – Taci, nerodule! alecsandri, t. 405. Vă citează toți nerozii, Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozei. eminescu, o. i, 149. De se va încerca, norodul, să ne zică ceva, îl facem nebun și tot noi vom fi mai crezuți decît dînsul. ispirescu, l. 157. Un veac ce nu coprinde decît patimă în el Și în care tot nerodul are dreptul să vorbească, macedonski, o. i, 119. Numai nerozii pot să fie atît de lipsiți de mîndrie bărbătească, rebreanu, i. 101, cf. 250. Știa să taie sticlă poleită Și toți nerozii îl credeau geamgiu. topîrceanu, p. o. 3. Neroadei nu i-a fost nimic, cu toate că soba căzuse peste ea. brăescu, v. 28. Treceau pe la bordeiul ascuns acolo-n bozii, Și teferii și răii, firește, și nerozii, arghezi, vers. 573. Pasărea... înfuleca bob după bob. – Așa, codato! Așa, neroado! se pomeni Erhan aprobînd-o. galan, b. ii, 6. Uită de la mînă pîn’ la gură. O fi amorezat, nerodul, baranga, r. f. 47. N-ai vrut... Să m-asculți pe mine, Ci tu, ca neroadă, Tot mișcai din coadă Și-ți deschideai ciocul, De răsunai Locul. teodorescu, p. p. 454. Zice că de la Zăicani a venit un car de nărozi gușăți și s-o descărcat caru la ștei și s-o umplut satu de nărozi. densusianu, ț. h. 109. Nerodul gură are de vorbit Și cap n-are de gîndit. pann, p. v. i, 94/5. Mai bine c-un înțelept la pagubă, decît cu un nerod la cîștig. păsculescu, l. p. 111. Banul și pe nerod îl face iubit. zanne, p. v, 64. ** Care aparține nerodului (1), care caracterizează pe nerod, nerozesc; care denotă, trădează prostie, prostesc; p. ext. lipsit de sens, de rațiune, stupid. Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. eminescu, o. i, 134. După toate regulele romanelor sentimentale și neroade, trebuie să fie o Dulcinee. gherea, st. cr.i, 188. Am tras o spaimă neroadă... Bine c-am avut un vizitiu energic! rebreanu, r. i, 216. De prisos ți se pare tot ce ai lăsat în urmă, neroade și de o zi frămîntările, dezbinările și luptele. galaction, o. 223. O, blăstămată fie clipa Cînd ai purces apoi în țară, Să-mi porți „Luceafărul” prin lume, în cap cu proza ta neroadă. topîrceanu, p. o. 74. I-am zîmbit cu o neroadă recunoștință, camil petrescu, u. n. 177. Mi-or spus tovarășii ceia să mă apuc de muncă, Să nu mai răsfir lăcrămile în plînset nerod. vintilă, o. 38. ♦ (Prin nordul Olt. și sud-vestul Transilv.; despre oameni) Idiot. cf. alr ii 3670/812, 833, 836. 2. (Învechit și regional) Nebun (I 4). cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 247, LB, POLIZU. ◊ (Substantivat) Șpital pentru ai nărozi. alr ii/i h114/2. Casa nerozilor (sau, regional, dă nărozi) v. casă. ♦ (Regional) Măscărici la nuntă sau la priveghi (Glîmboca-Caransebeș). cf. alr ii/i mn 81, 2689/27. ♦ (Prin vestul Munt.; despre oi) Bolnav de capie. cf. tomescu, gl., alr I 1802/782, 790. ♦ (În sud-vestul Transilv.; despre cai) Nărăvaș. cf. a ii 3, 7,8. ♦ (Regional) Buruiană năroadă = mătrăgună (Atropa bella-donna) (Costești-Băile Herculane). alr i 1925/840. Bureți nărozi = soi de bureți necomestibili; (probabil) bureți nebuni (Dobra-Deva). cf. alr ii 6 405/105. 3. (Prin Olt.) Bădăran, necioplit (2). cf. alr ii 3 668/836, 848. 4. (Prin Olt. și Ban.) Flecar. cf. alr ii/i h 30. II. subst. (În forma nărod) Capie (a oilor). cf. pamfile, cer. 197. – pl.: nerozi, -oade. – Și: (învechit și regional) narod, -oadă (lex. mars. 247, alr ii/i h 30/886), (regional) nărod, -oadă, (învechit) norod, -oadă adj., subst. – Din bg. нерода.
- sursa: DLR - tomul X (2010)
- furnizată de Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați
- adăugată de ramona17
- acțiuni
PRECUPEȚI, precupețesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. (Rar) A practica meseria de precupeț; p. ext. a vinde cu preț de speculă; a trafica. 2. Tranz. Fig. (În propoziții negative) A nu cruța nimic, a face totul pentru reușita cuiva sau a ceva, a dărui din plin, din belșug, cu generozitate. – Din precupeț.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de ana_zecheru
- acțiuni
SCEPTIC1 ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de scepticism; propriu scepticismului. 2) și substantival Care nu are încredere în nimic; care pune totul la îndoială; neîncrezător; incredul. /< sceptique
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
OMNIA MUTANTUR, NIHIL INTERIT (lat.) totul se transformă, nimic nu piere – Ovidiu, „Metamorphoseon libri”, XV, 165.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
istóv n., pl. urĭ (vsl. istovŭ, adevărat, real). Vechĭ. Sfîrșit, încheĭere. Azĭ. Rar de istov, de tot, absolut: a nimici de istov. – Și cu istovu: vitele-s scăpate de boală cu istovu (Șez. 30, 197).
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
înghițì v. 1. a introduce în stomac; 2. fig. a suporta o insultă (neputând face altfel): a înghiți noduri; 3. a absorbi: buretele înghite apă; 4. a face să piară într’o prăpastie: înghiți-l’ar pământul! 5. a risipi: a înghiți toată averea; 6. a nimici, a devora: vrea să mă înghiță, nu altceva. [Lat. INGLUTTIRE].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PRECUPEȚI, precupețesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. (Rar) A practica meseria de precupeț; p. ext. a vinde cu preț de speculă; a trafica. 2. Tranz. Fig. (în propoziții negative) A nu cruța nimic, a face totul pentru reușita cuiva sau a ceva, a dărui din plin, din belșug, cu generozitate. – Din precupeț.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CATRAFUSE s. f. pl. Lucruri casnice mărunte (aruncate, de obicei, în dezordine); calabalîc. Cînd ajunseră la căruță, o pisică... zvîcni din catrafusele ce se găseau amestecate în chilna de dinainte. SADOVEANU, P. M. 238. Nimic nu lipsea. Toate catrafusele își aveau vătaful lor. ISPIRESCU, L. 354. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și strînge) catrafusele = a-și împacheta (cam fără voie) tot ce are pentru a pleca, a se pregăti (făcîndu-și bagajele) de plecare; a se căra, a o șterge. Luați-vă catrafusele și începeți a vă cărăbăni de la casa mea. CREANGĂ, P. 270. Într-o dimineață, pe la toacă... mi-am luat catrafusele și am spălat putina. ALECSANDRI, T. I 310.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
DIALECTICĂ s. f. 1. (Determinat uneori prin «marxistă», «materialistă») Știință care studiază legile generale de mișcare și de dezvoltare a naturii, a societății omenești și a gîndirii; metodă de cercetare opusă metafizicii care, bazîndu-se pe legile obiective ale naturii, ale societății și ale gîndirii, privește fenomenele ca fiind în strînsă legătură și condiționare reciprocă, într-o permanentă mișcare și dezvoltare, cu treceri prin salturi de la o calitate la alta ca rezultat al contradicțiilor interne și al luptei contrariilor. Dialectica cere ca un fenomen social să fie cercetat sub toate aspectele în dezvoltarea lui și ca tot ceea ce este exterior, aparent, să fie redus la forțele motrice fundamentale, la dezvoltarea forțelor de producție și la lupta de clasă. LENIN, O. XXI 206. Istoria științei arată că metoda dialectică este o metodă cu adevărat științifică: începînd cu astronomia și terminînd cu sociologia, se confirmă pretutindeni ideea că în lume nu există nimic veșnic, că totul se schimbă, totul se dezvoltă. În consecință, în natură trebuie să privim totul din punctul de vedere al mișcării, al dezvoltării. Și aceasta înseamnă că întreaga știință contemporană este pătrunsă de spiritul dialecticii. STALIN, O. I 312. 2. Procesul mișcării și al dezvoltării fenomenelor Dialectica naturii. – Pronunțat: di-a-.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
MISTUI, mistui și mistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A transforma alimentele (prin organele digestive) în substanțe direct asimilabile de organism; a digera. Nevasta zmăului celui mai tare au zis: cînd a trece el pe-acolo, eu am să-l înghit de viu și am să-l mistuiesc în mine o săptămînă întreagă. SBIERA, P. 105. Deși mînca foarte puțin, nu putea mistui nimic. NEGRUZZI, S. II 154. ◊ Fig. Vițele stăteau în aer... cu frunzele întinse în soare, gata să prefacă și să mistuie hrana. DUMITRIU, N. 249. ◊ Refl. pas. Racii greu se mistuiesc. CONTEMPORANUL, II 911. ♦ Fig. A primi ca bun, a suferi, a suporta. Feciorii de boieri nu putură mistui vorbele ciobănașului. ISPIRESCU, L. 247. Pesemne inima le spune că spînul nu le este văr și de aceea nu-l puteau mistui. CREANGĂ, P. 210. 2. Tranz. Fig. (Mai ales despre foc) A distruge, a nimici; a consuma. Toată noaptea spre sîmbătă cînd Amarei fu însîngerat de jocul flăcărilor ce mistuiau castelul Iuga. REBREANU, R. II 206. Focul somnoros mistuia, fumegînd, cel de pe urmă tăciune. HOGAȘ, M. N. 169. Spuie rîul cel oltean Și codrul călugărean Cîte lupte au privit, Cîte oști au mistuit, Cîte oase-au înălbit. ALECSANDRI, P. P. 214. ♦ A roade, a chinui, a istovi sufletește. Un foc ascuns și groaznic îl mistuie pe popa Tonea! GALACTION, O. I 172. Umilințele și rușinea îl mistuiau amarnic. VLAHUȚĂ, O. A. 149. Visurile tale toate, ochiul tău atît de tristu-i, Cu-a lui umedă-adîncime toată mintea mea o mistui. EMINESCU, O. I 155. ◊ Absol. Călca în gerul aspru al iernii... cu mersul unui om în care s-a cuibărit o boală, mistuind deocamdată ascuns. C. PETRESCU, Î. II 151. ◊ Refl. Gogu Vlahopol se mistuia ca o fiară în cușcă. C. PETRESCU, S. 120. Se mistuia amarnic în necurmatu-i zbucium, se topea de pe picioare. VLAHUȚĂ, O. A. 141. 3. Refl. (Regional) A dispărea, a se face nevăzut, a pieri. Două umbre omenești se depărtară în fugă, mistuindu-se în întuneric spre pădure. SADOVEANU, B. 103. Bătrînul se desprinsese dintre oameni pe nebăgate în seamă și se mistuise într-o porumbiște. POPA, V. 110. În o clipă, dispăru și se mistui, ca înghițită de privazul întunecos al unei uși întredeschise. HOGAȘ, M. N. 16. ♦ A se ascunde. [Pupăza] sărmana, se vede că se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii. CREANGĂ, O. A. 59. ♦ Tranz. (Rar) A face ca ceva să nu se mai vadă, să dispară. Banul luci numai o clipă și bătrîna îl mistui în gheara ei. SADOVEANU, O. VII 54.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MÎNCA, mănînc, vb. I. 1. Tranz. A mesteca și a înghiți un aliment (pentru a-și potoli foamea). Îmi reamintesc cum mîncam bucățica aceea de pîine. SAHIA, N. 32. Nepoate, mai mîncat-ați salăți de aceste? CREANGĂ, P. 210. Am un păr cu pere moi Și le-om mînca amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 48. Cine vrea să mănînce miezul trebuie mai întîi să spargă coaja (= cine vrea să dobîndească un lucru de preț trebuie să muncească). Și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul (= i-a trecut vremea, nu mai aduce folos). Unul mănîncă aguridă și altuia i se strepezesc dinții, se zice cînd unul greșește și altul suportă consecințele; unul face, altul trage. (Refl. pas.) Nu tot ce zboară se mănîncă (= nu e realizabil orice vis). ◊ Expr. A mînca (ceva) cu ochii = a fi ispitit de o mîncare atrăgătoare; fig. a dori mult ceva. Ceasuri întregi pierdea Penelopa, mîncind cu ochii lacomi bijuteriile. BART, E. 41. A mînca (pe cineva) din ochi = a nu-și mai lua ochii de la cineva drag, a nu pierde din ochi. Ceilalți oameni îl mîncau din ochi pe Uracu. DUMITRIU, B. F. 103. Albert o mînca din ochi, ea-i trimitea pe furiș cîte o privire caldă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 53. A mînca pe cineva (fript sau de viu) = a nimici, a răpune, a doborî pe cineva. Vorincea mînca zece premianți cu pătrunderea și cunoștințele lui. VLAHUȚĂ, N. 29. Cu nevastă-mea, mizerabile! Te-am mîncat! CARAGIALE, O. I 279. Da unde-s ticăloșii să-i măninc! ALECSANDRI, T. I 91. A mînca cuiva zilele (sau viața) = a-i face cuiva viața grea, a amărî, a chinui (pe cineva). Trăsnită asta de fată are să-mi mănînce zilele cu-ndărătnicia ei. RETEGANUL, P. I 52. A mînca foc (pentru cineva) = a ține foarte mult la cineva, a-și pune viața în primejdie, a-și băga capul în foc pentru cineva. Celor ce nu știau carte le scria și le citea scrisorile. Iară soldații mîncau foc pentru el. CAMILAR, N. I 31. A mînca bătaie (trînteală, papară, pumni, ghionți, palme, chelfăneală) = a căpăta bătaie. Chiriță se încolți cu oamenii și mincă la repezeală niște pumni de la Toader Strîmbu, care de mult îl păștea. REBREANU, R. II 175. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. Ăst somn nu prea-mi place și o să i-o spui. – Ba să-ți cauți treaba, că mănînci trînteală. ALEXANDRESCU, M. 355. A-și mînca amarul (sau viața) = a avea o viață grea, chinuită. Una din cele patru moșii pe care ne mîncăm,muncind, amarul. STANCU, D. 50. A (-și) mînca (sau a-i mînca cuiva) banii (sau averea) = a cheltui, a risipi, a toca averea. Boierii stau vara la moșie, își umplu lăzile cu aur și pe urmă, iarna, vin la oraș de-și mănîncă banii și petrec cu toții. SP. POPESCU, M. G. 78. Pentru mîndra cea din colț Mîncai șaptezeci de zloți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 376. Bani, să nu-i poți mînca doi ani. ALECSANDRI, P. P. 135. A mînca (cuiva) (și) urechile v. ureche. A mînca pe cineva (rar, din cineva) = a frustra, a jecmăni, a păgubi. De mult te mănîncă megieșii și neamurile. STANCU, D. 27. Mîncați și păscuți am fost noi săracii, de cătră cei bogați. SADOVEANU, P. M. 29. Cum, și tu ai să mănînci din noi? ALECSANDRI, T. I 448. A-și mînca lefteria v. lefterie. A mînca o pîine v. pîine. (Ironic) A mînca răbdări prăjite v. răbdare. (Mai ales în basme) A nu (mai) mînca pîine și sare (de pe sau dintr-un talger) cu cineva = a nu mai conviețui cu cineva, a nu mai avea raporturi de intimitate sau prietenie cu cineva. Să facă ce va face cu pruncul său... că de nu, pîne și sare de pe un talger cu el nu va mînca. MARIAN, O. I 182. Dacă te-ntorci fără el, viu ori mort, pîine și sare cu mine nu mai mănînci. CARAGIALE, O. III 91. (Despre cai) A mînca foc (sau jăratic) = a fi foarte iute. Trase la scară o căruță ferecată în aur cu patru telegari de mîncau foc. ISPIRESCU, L. 38. Absol. Sfîrșirăm repede de mîncat, iar după masă eu mă retrăsei în odaia anume hotărîtă pentru mine. HOGAȘ, M. N. 231. Pe la noi, cine are bani bea și mănîncă, iară cine nu, se uită și rabdă. CREANGĂ, P. 279. Cu lingura îi dă să mănînce și cu coada îi scoate ochii, se zice despre un om fățarnic, Expr. A mînca ca un lup (sau cît șapte) = a mînca foarte mult. A mînca ca o pasăre (sau ca o păsărică) = a mînca puțin. A-și mînca de sub unghie (sau unghii) = a fi zgîrcit, a trăi cu foarte multă economie. Fata lui hagi Cănuță. n-a fost învățată la casa părintească să-și mănînce de sub unghie. CARAGIALE, S. N. 28. A-i mînca cuiva cîinii (sau rațele) din traistă (sau din buzunar), se spune despre un om moale, bleg. Omul nostru era un om din aceia căruia-i mîncau cîinii din traistă și toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. ◊ Refl. impers. Se mănîncă = se ia masa. Elisabeta, de cîte ori se mănîncă la noi pe zi? SAHIA, N. 57. ◊ Fig. (În legătură cu mișcări, acțiuni rapide) Roțile veneau mîncînd meridianele, miliarde de roți de fier se rostogoleau unele după altele, zile și nopți. CAMILAR, N. II 101. Cînd toarce, mănîncă caierul. DELAVRANCEA, S. 12. ◊ Expr. A fugi (sau a alerga) mîncînd pămîntul (sau de mănîncă pămîntul) = a fugi foarte repede. Aleargă de groaza pieirii bătut, Mănîncă pămîntul. COȘBUC, P. I 207. Fugea iapa, de mînca pămînt cu gura. ȘEZ. IV 200. ♦ Intranz. (Cu înțeles generic) A se hrăni, a se nutri, a se alimenta. Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise Mălai-mare, fiindcă mînca bine. GHICA, S. A. 83. (Prin exagerare) Copil care nu mănîncă. ♦ Fig. A trăi din... A fost învățător în sat, iar azi mănîncă o pensie de cinci zloți pe lună. REBREANU, I. 14. ♦ (Cu privire la sunete,litere, cuvinte) A omite (în vorbă sau în scris). 2. Tranz. (Despre insecte, paraziți) A pișcă, a ciupi. Cum i-a mîncat rîia prin streini, mititeii! CREANGĂ, A. 32. Dar nu ne-a mînca țințarii! ALECSANDRI, T. I 429. Puricii te mănîncă. TEODORESCU, P. P. 326. ♦ (Despre boli) A distruge, a roade. Oftica îi mănîncă pieptul pe dinăuntru. STANCU, D. 281. Așa de mîncat era de holeră bietul om, că vedeam că fără ajutor nu s-ar mai fi putut întoarce acasă. RUSSO, O. 51. ◊ (Despre oameni, în expr.) A-și mînca unghiile = a-și roade unghiile. ◊ (Despre alți agenți distructivi) Rugina mănîncă fierul. Apa a mîncat malul. ▭ Amintirea unui nume, scris pe o piatră mîncată de ploi. C. PETRESCU, R. DR. 36. 3. Tranz. (Despre părți ale corpului, fiind așezat înaintea subiectului gramatical) A produce o senzație de mîncărime, însoțită de nevoia de a scărpina locul. Mă mănîncă capul. (Impersonal) Mă mănîncă în cap. ▭ Da acasă nu puteai sta, măi femeie? Zău, parcă te mănîncă tălpile. REBREANU, I. 15 ◊ Expr. (Glumeț) A-l mînca pe cineva spinarea (sau pielea) = a se comporta în așa fel, ca și cum ar căuta într-adins bătaie. Taci, mă, din gură și pleacă d-aici... Ori te mănîncă pielea? PREDA, Î. 50. Pe semne te mănîncă spinarea, cum văd eu. CREANGĂ, A. 57. A-l mînca (pe cineva) palma (sau palmele) = a avea chef să bați pe cineva. 4. Tranz. (Despre foc, pămînt etc.) A mistui, a înghiți, a absorbi, a consuma, a nimici. Pămîntul pă toate le mănîncă. ȘEZ. III 100. ◊ (În imprecații) La făgădăul din deal Mi-o rămas al meu suman, Pentru-o țîr’ de băutură, Mînca-o-ar mormîntul gură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. 5. Tranz. Fig. (Despre nenorociri, stări sufletești etc.; cu privire la oameni) A face să sufere, a chinui. Vedea pe mă-sa slabă, mîncată de necazuri, zbuciumată de necurmatele amărăciuni. VLAHUȚĂ, O. A. 140. De la o vreme încoace, urîtul îi mînca și mai tare. CREANGĂ, P. 73. Mîncatu-s de nevoi Ca iarba de cele oi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 191. ◊ (Neobișnuit, despre oameni) Căpitani care pînă la război mîncaseră contingentele cu asprimea, cu răutatea și cu mizeria. CAMILAR, N. II 374. 6. Refl. reciproc. Fig. (Despre oameni) A se certa, a se prigoni, a-și face rău unul altuia. Moștenitorii s-au certat și s-au mîncat multă vreme. SADOVEANU, E. 120. Femeie, taci! nu te mînca cu mine. SLAVICI, la TDRG. – Forme gramaticale: prez. ind. mănînc, mănînci, mănîncă (Mold. mînînc, mînînci etc., Transilv. mînc, mînci etc.), mîncăm, mîncați, mănîncă (Mold. mînîncă, Transilv. mîncă).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
OCHEAN, ocheane, s. n. Nume curent dat diferitelor instrumente optice care măresc unghiul sub care se văd obiectele depărtate de pe suprafața pămîntului, permițînd o mai bună distingere a detaliilor. V. lunetă, telescop, binoclu. Ofițerii ridicară ocheanele și le îndreptară spre Rodișevo. SADOVEANU, O. VII 21. Relieful lunei văzut prin ocheanele proaste. ARDELEANU, D. 9. Cunoști pe tînărul cela care se uită-ncoaci cu ocheanul? ALECSANDRI, T. I 355. ◊ Fig. Din toate facultățile omenești, nimic nu este mai ciudat decît resorturile ocheanului prin care străbatem fundurile acestei magazii ce o numim memorie. BOLLIAC, O. 214. – Variantă: (învechit și popular) ocheană (VISSARION, B. 312, EMINESCU, N. 66, ALECSANDRI, P. P. 108) s. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
NĂDEJDE, nădejdi, s. f. Încredere în realizarea unei dorințe; speranță. Oamenii pe care îi întîlneam aveau ochii liniștiți și plini de nădejde. SADOVEANU, O. VI 350. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie și nădejde. NEGRUZZI, S. I 142. ◊ Loc. adj. De nădejde = în care poți avea toată încrederea, de încredere. Din partea mea atîta știu: am pus oameni de nădejde. C. PETRESCU, R. DR. 50. ◊ Loc. adv. (Regional) De (sau cu) nădejde = așa cum trebuie, foarte bine, zdravăn. Ranița asta și-a așezat-o pe creștetul capului și, petrecîndu-și brîul de cîteva ori pe sub bărbie, a înțepenit totul de nădejde. GALAN, B. I 188. Săcurea plugului... Ager, oțelul rupe de la fund Pămîntul greu, muncit cu dușmănie și cu nădejde. ARGHEZI, V. 50. Gîrneață o cetluise de nădejde. HOGAȘ, DR. II 99. Nici că se mai mișcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde. ISPIRESCU, L. 123. ◊ Expr. A trage nădejde = a nădăjdui, a spera. Cine n-are nimic ascultă la toate și trage nădejde! REBREANU, R. I 238. Îți pot mai dinainte spune că degeaba tragi nădejde. CARAGIALE, O. III 61. A se lăsa în nădejdea (cuiva) = a conta pe..., a se bizui pe... Steaua aceasta să ne lumineze drumul, căci fînarele de pe uliți s-au lăsat în nădejdea lunei pe astă-sară, și luna în nădejdea fînarelor. ALECSANDRI, T. I 87. A-și pune (sau a avea) nădejdea (în cineva) = a avea încredere în forțele și capacitatea cuiva, a se încrede în... Ce te face să-ți pui asemenea nădejde în mine? SADOVEANU, A. L. 169. Pot să am nădejde în voi? CREANGĂ, P. 20. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. A-și lua nădejdea (de la cineva sau de la ceva) v. lua (II 1). Slabă nădejde = puțin probabil, nesigur. Slabă nădejde să vie altul și să-ți spuie. C. PETRESCU, Î. II 12.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TOT5, TOATĂ, toți, toate, pron. nehot. I. (Numai la pl., cu nuanță de numeral nehotărît) Lucrurile sau ființele cîte intră în discuție sau care sînt de același fel (fără să lipsească nici unul). Vreau banii pe jumătate, dacă nu toți! DELAVRANCEA, H. T. 39. Sînt adunate toate în curte. ISPIRESCU, L. 7. La vederea acestei minunății, toți au rămas încremeniți. CREANGĂ, P. 229. După ce-i uciseră mai pe toți, se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ (În corelație cu cîți, cîte) Cîte fete ardelene, Toate-s negre la sprîncene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 28. Cîte cară cu povară, Toate suie și coboară. id. ib. 127. ◊ Expr. Cîte toate v. cît5 (III). ◊ (Construit cu prep. «cu»; de obicei în forma toții, toatele) Dormim cu toatele la conac. DUMITRIU, B. F. 148. Și după ce ne culcam cu toții, noi băieții, ca băieții, ne luam la hîrjoană. CREANGĂ, A. 40. Cu toții, săltînd de bucurie, s-au apucat de grumazul tatălui lor. DRĂGHICI, R. 8. Noi cu toți să ne-nfrățim Și cu toții să trăim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 205. ◊ (Întărit prin repetiție) Dacă s-au adunat ei toți cu toții, împăratul s-a tras de țăcălie, scrîșnind strașnic. CARAGIALE, O. III 27. II. (Cu sens neutru, în opoziție cu nimic) 1. (La f. pl. sau la sg. în forma tot sau totul) Lucrurile cîte există sau cîte intră în discuție (fără nici o excepție). Dacă nu mi s-or mai întoarce feciorii, ne-om duce și noi, eu și cu baba Cireașa, unde se duc toate. SADOVEANU, N. P. 8. Dar cine ești tu, zise Ivan cam zborșit, de te lauzi că știi toate? CREANGĂ, P. 299. El zboară, gînd purtat de dor, Pîn’ piere totul, totul. EMINESCU, O. I 176. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. id. ib. I 130. Tot împrejuru-i era tăcere. ALEXANDRESCU, P. A. 74. ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rînd; mai presus de orice altceva. Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. După toate v. după (II 1). ◊ Loc. conj. Cu toate că... = deși, măcar că... ◊ Expr. Multe (și) de toate v. mult2 (II). Femeie la toate = femeie de serviciu care îndeplinește singură toate treburile dintr-o casă. A da toate pe una v. da3 (I 6). A-și băga nasul în toate v. nas. ♦ (Precedat de «și» și completînd o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. A lăsat și bani, și tot, și s-a dus. CREANGĂ, P. 60. Încă mă mier cum am scăpat cu viață; lehamite și de împărăție și de tot, că doar, slava domnului, am ce mînca la casa d-tale. id. ib. 188. Ochii tăi și toate-s bune, Sprîncenele-ți fac minune; Ochii tăi și toate-mi plac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. ◊ (Urmat de o subordonată relativă introdusă prin «ce») Puse la cale să-i gătească de drum merinde și tot ce-i trebuia. ISPIRESCU, L. 3. ◊ Expr. Toate ca toate (sau, rar, toatele) = celelalte ar mai merge, treacă-meargă. Toate ca toate, numai povețele ce ți-am dat să nu le uiți. ISPIRESCU, L. 16. Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. CREANGĂ, A. 58. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. id. ib. 140. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. Care cum venea de la cîmp, lăsa tot în mijlocul ogrăzii și alerga atras de țipetele Floricăi. BUJOR, S. 47. Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri! EMINESCU, O. I 60. ◊ (Urmat de o subordonată relativă introdusă prin «ce») Făcea tot ce i se spunea, de nimic nu cîrtea, nimic nu dorea. VLAHUȚĂ, O. A. 139. Fiii cei mari ai împăratului povățuiră pe logodnicele lor ca să facă și ele tot ce va vedea pe zîna că face. ISPIRESCU, L. 39. Nu se mănîncă tot ce zboară. NEGRUZZI, S. I 251. 2. (În forma de sg. tot sau totul) Lucrurile cîte se țin laolaltă, formînd un ansamblu, fără ca să lipsească nici unul. Spunea tot ce știa. ISPIRESCU, L. 9. Întrebînd-o despre gospodărie și bărbat, ea a spus tot ce știa. CREANGĂ, P. 86. ◊ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) sau cu totului tot sau cu totului totului = pe de-a-ntregul, în întregime. Făcu, cum zisese, doi feți-logofeți, cu totului totului de aur, în ciurul pe care îl ținea țiganca la gura podului. ISPIRESCU, L. 63. Fata se făcu o păsărică cu totul și cu totul de aur. id. ib. 361. Lasă-ți lumea ta uitată. Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. Cu totul = a) în total. În așezările acele de scînduri... aveam cu totul vro patru sute de ostași din cei mai greu răniți. MIRONESCU, S. A. 117; b) cu desăvîrșire, în întregime. Ne-nvîrtim uitînd cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată. EMINESCU, O. I 133. Vîntul încă încetă cu totul, BOLINTINEANU, O. 265. (Întărit prin repetiție) Pricepuse drăcoaica că încă nu scăpase cu totul și cu totul de primejdie. ISPIRESCU, L. 363. În tot sau (în) totului tot (scris și totul lui tot) = a) la un loc, una cu alta; în total. În totul lui tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas. CREANGĂ, A. 66. Primesc de la domnu 5 galbini și de la cucoana Săftița 4 galbini, în tot nouă. KOGĂLNICEANU, S. 112; b) într-un cuvînt, la urma urmelor. Totului tot, eu știu că am adormit cu gîndul la: Cît e Argeșul de mare, Haz ca Săhărelul n-are. La TDRG. (Rar) Tot în tot = pe de-a-ntregul. Toată-n tot Frumoasă cum eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I 57. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvîrșire, în întregime. Lumina s-a micșorat de tot în gămălia galbenă, de alamă, a lămpii. C. PETRESCU, R. DR. 140. Vremea se întunecase de tot. SANDU-ALDEA, U. P. 133. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. Mîndră, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv. Răul pieri-va de tot din lume. BĂLCESCU, O. II 317. De tot să i-l dea lui. ȘEZ. III 135; c) foarte, extrem de... După cum își au casa și satul, unii urcă pe deal, spre gaura minei, alții, dimpotrivă, au apărut sus de tot, de după o creastă de munte și încep să coboare în vale. BOGZA, Ț. 49. Satul Lespezi e aproape de tot. REBREANU, R. I 159. Îi frumușică de tot. ALECSANDRI, T. 779. ◊ Loc. prep. Cu tot cu cineva (sau cu ceva) sau cu cineva (sau cu ceva) cu tot = împreună, la un loc cu... Lipan a căzut în rîpă cu tot cu cal. SADOVEANU, B. 242. Ea și cucoana Maria îl puteau vinde și răscumpăra, jucîndu-l pe degete, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza și Cuțui și cu tot cu nevestele lor. id. ib. 248. Dar dacă pui flăcăi o dată S-aleagă dînșii cum socot O fată: Bogata-și pupă boii-n bot, Îmbătrînind cu boi cu tot. COȘBUC, P. I 129. Spune-i că nu primești bani, ci numai atîta grîu, cu paie cu tot, cît îi putea duce d-ta în spate și cu un băiet al d-tale. CREANGĂ, P. 155. Dispăru cu fată cu tot. EMINESCU, N. 15. ◊ Expr. Asta-i tot sau atîta (ori atîta-i) tot = atît și nimic mai mult. Vrau să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atîta-i tot. CREANGĂ, A. 73. ♦ Lucrurile diverse, variate care alcătuiesc averea, proprietatea cuiva. A pierdut tot. ▭ Dă totul pentru slava țării! Și pentru pacea lumii, totul! FRUNZĂ, Z. 18. – Forme gramaticale: m. sg. totul, m. pl. toții, f. pl. toatele, gen. sg. a tot și (în expr.) totului, dat. sg. la tot, gen. pl. m. și f. (a) tuturor, dat. pl. m. și f. tuturor și tutulor (M. I. CARAGIALE, C. 43).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ZICE, zic, vb. III. Tranz. (Folosit și absolut; în concurență cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare, p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. Am întîrziat, a zis taica Triglea intrînd. SADOVEANU, M. C. 44. Tăcut, posomorît, Andrei plecă capul în jos, fără să zică nimic, HOGAȘ, DR. II 85. Pe ici, pe colo, pe la mese, se zăreau grupe de jucători de cărți... mișcîndu-și buzele fără a zice o vorbă. EMINESCU, N. 37. (Refl. pas.) Unii spuneau într-un fel, alții în alt fel și multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. (Fig.) Nu uita, bade, uita, Cum zice, bade, vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. ◊ Expr. Cît ai zice pește = într-o clipită, imediat. A nu (mai) zice nici cîrc (sau nici pis sau nici (o) boabă) v. c. A zice aman v. aman. A zice zău = a se jura. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? Zic zău, mîndro, că nu-mi pare, Numai inima mă doare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. Ci te uită la bărbat De ți-l vezi de minunat: Ia-l de brîu Și-l țîpă-n rîu, Și zi zău, Că nu-i al tău! id. ib. 463. A zice nu (sau ba) = a refuza, a se opune, a rezista; a tăgădui. Atuncea n-oi zice ba, m-oi mărita după dînsul. SBIERA, P. 146. Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata Eu n-aș zice ba. ALECSANDRI, P. P. 7. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea, importanta. Ce va să zică aceea să plătesc? întreabă dînsul. ISPIRESCU, L. 137. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Avea ochi albaștri, ceea ce vra să zică mult, și era frumos băiet. EMINESCU, N. 86. Ce vrea să zică schimbarea asta repede. BOLINTINEANU, O. 339. Refluxul vra să zică cînd să umflă apa și să varsă la uscat. DRĂGHICI, R. 43; b) deci. Va să zică pleci. Mai bine zicînd = mai exact, mai precis exprimat, cu un termen mai propriu. O lumină mi se făcu dinaintea ochilor, care-mi dădu puterea de a mă stăpîni, sau mai bine zicînd îmi nimici puterea de a mai dori. GANE, N. III 46. Fiecare țăran rus primește, sau mai bine zicînd păstrează... casa și îngrăditura sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 179. Așa zicînd v. așa. ♦ (Cu un complement în cazul dativ) A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. Stăi, Roibule, zise el blînd calului, stai aici oleacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăz. SADOVEANU, O. I 370. Și atunci numai iată ce le iesă înainte un om spîn și zice cu îndrăzneală fiului de crai: Bun întîlnișul, voinice! CREANGĂ, P. 199. Expr. A nu zice cuiva (nici) negri ți-s ochii v. negru. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ Impers. Fetele, nerăbdătoare, voiră a ști ce zicea în cartea aceea. ISPIRESCU, L. 50. ♦ (Regional) A comunica, a transmite, a face cunoscut. M-am întîlnit astăzi... cu Alecu într-o casă și m-o însărcinat să-ți zic că nu te iubește nicidecum. ALECSANDRI, T. I 77. ♦ (Neobișnuit) A scrie. Măi frate. Ian zi-mi și către Oacheșa mea un rînd-două... Zi-mi, pe coaja asta de brad. CAMILAR, N. I 254. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. Vasile zicea că nu știe nimic, dar bănuiala tot rămînea. DUMITRIU, N. 246. Dacă căutați ceea ce ziseși, aici este. ISPIRESCU, L. 7. Mort, copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Rea soacră-am căpătat; Intră-n casă ca o coasă Și zice că nu-s frumoasă, Șede-n vatră ca o piatră Și zice că nu-s bărbată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. ◊ Expr. A-i zice cuiva inima (sau gîndul), se spune cînd cineva are o presimțire. Rămîi cu noi; căci ne zice gîndul că vei peri. ISPIRESCU, L. 8. Se uită și el la dînsa; și parcă îi zicea inima ceva; dară nu pricepu nimic. id. ib. 34. ◊ (Subiectul gramatical este exprimat printr-o propoziție subiectivă) Apoi am văzut că pogoară alți oameni din poieni oile și vacile; le-am pogorît și eu. Zice că are să vremuiască. SADOVEANU, B. 22. (Ca formulă inițială, în basme, v. cică) Zice că era într-o țeară departe, departe, și e de mult de-atunci, era un împărat. RETEGANUL, P. II 3. Acuma zice că erau odată doi frați. ȘEZ. I 239. (Refl.) Se zice că o doctoroaie dă ochi ca serdăreasa Zinca asta nu se află în toată Țara Romînească. CAMIL PETRESCU, O. I 365. ♦ A promite, a afirma. Foaie verde trei pătace, Zis-a maica că mi-a face Un pieptar și-un lăibărac Și m-a da după un diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. Uite, maică, urîtul Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie. El zice c-o să mă ieie. id. ib. 274. Cînd zici și nu faci, mai bine să taci. ♦ A răspunde, a riposta; a opune, a invoca în discuție. Nu-i așa jupîneșică? – Mai zi dacă ai ce. CREANGĂ, P. 119. Mult mă-ntreabă inima, Bine mi-i, mie, ori ba? Și eu zic că nu mi-i rău... Lacrimile-mi curg părău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ♦ (Mai ales în fraze negative) A reproșa, a obiecta. Ferice de părinții care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice. CREANGĂ, A. 19. ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că..., să n-avem vorbă. Faceți cum vreți. Să nu ziceți că nu v-am dat de știre. ALECSANDRI, T. I 224. ♦ A contesta. Fost-aiși d-ta la tinerețe, nu zic, dar acum îți cred; dă, bătrînețe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă? CREANGĂ, P. 230. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. Du-te la împăratul și cere să-ți dea douăzeci de corăbii... Fata de împărat nu așteptă să-i zică de două ori și se duse drept la împăratul. ISPIRESCU, L. 23. După ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod. CREANGĂ, P. 289. De-oi trăi ca frunza-n vie, Nu iau fală cu moșie, Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă, Ce voi zice eu să facă. Cînd oi zice: taci, să tacă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. 3. (Popular) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. Începe a zice dulce cintece de inimă albastră. SADOVEANU, O. VII 287. Ș-acel rege-al poeziei vecinie tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice, Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri. EMINESCU, O. I 32. ◊ Intranz. Începură a zice din surle și bucatele se aduseră pe masă. NEGRUZZI, S. I 151. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gîndi, a socoti, a crede. Cînd am văzut așa, ce-am zis? Să ies să răsuflu oleacă. DUMITRIU, P. F. 45. Zic așa: îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. N-aș ști ce să zic... DELAVRANCEA, O. II 184. Am avut un drăguț dulce Ș-am tot zis că nu-l vor duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. (Intranz.) Mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc? CREANGĂ, P. 276. Boierii toți vor zice cum zice domnitorul. ALECSANDRI, T. II 152. ◊ Expr. (Că) bine zici (zice etc.) = bună idee! ai (are etc.) dreptate, e just. Bine-a zis cine-a zis că unde-i cetatea mai tare acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. Că bine zici, mamă; iaca mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. id. ib. 87. Bine ziceam eu, chir Manoli, la 1825... – Bine ziceam eu, cucoane Matachi, la 1821. ALECSANDRI, T. I 349. Așa este, bine zici, am văzut. DRĂGHICI, R. 43. (Fig.) Bine-a zis frunza de vie, Că dragostea nu-i moșie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 219. Ce-am zis cu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane, ai? DUMITRIU, N. 91; b) așadar, deci. Doarme... – Zi, doarme... murmură Rizea. DUMITRIU, N. 90. Pe ăia din Dobrunu și care or mai fi fost, i-ai dus la oraș, zi? id. ib. 120. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, ce-ai socoti, cum ți-ar părea? Macar tu să fii acela, ce ai zice cînd ți-ar strica cineva somnul? CREANGĂ, P. 253. Să zicem (că) = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar le trebuie vreme. DELAVRANCEA, O. II 244. Să zicem că s-a tăiat fiecare pîne în cîte trei bucăți, deopotrivă de mari. CREANGĂ, A. 147; b) de exemplu, de pildă. Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că..., a (se) putea crede că... Mișca și el picioarele alene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă. ISPIRESCU, L. 34. Ia așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. id. ib. 34. Ascultînd grăind pe Neron... Ai fi zis că-i ca și Titus al lumelor îndulcire. CONACHI, P. 283. ◊ (La pers. 2, cu valoare de impersonal) Ai zice că ard pădurile de brazi și molizi. DELAVRANCEA, O. II 105. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a pune cuiva nume; a numi (v. porecli). Deodată auzi un grai dulce care îi vorbea și-i zicea pre nume. ISPIRESCU, L. 139. Oamenii... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni. EMINESCU, O. I 151. Foicică foi de sfecle, Nu-mi mai zice pe porecle. TEODORESCU, P. P. 337. (Impersonal) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. Și pe atunci îmi zicea în sat și la școală: Ionică a lui Ștefan a Petrei. CREANGĂ, O. A. 285. Și mi-or zis floare de fragă, Tuturor pe lume dragă; Mi-or zis floarea florilor, Dragostea feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 156. ◊ Expr. Să-mi zici cuțu dacă... v. cuțu. Să nu-mi (mai) zici pe nume v. nume. Zi-i lume și te mîntuie v. lume. ♦ A numi un obiect cu numele lui. Și cum ii zici? – Inel îi zic! COȘBUC, P. I 67. ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). Sau cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama-focului. CREANGĂ, P. 276.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
VOI1 pron. pers. 2 pl. I. (La nominativ, ține locul numelui persoanelor cărora li se adresează vorbitorul; are funcțiune de subiect, adesea marcînd insistența asupra subiectului) Voi să vegheați! O zi va răsări Cum alta încă nimeni nu cunoaște. BENIUC, V. 46. Voi puteți a mă-nțelege, căci voi singuri ați trăit. MACEDONSKI, O. I 96. Voi brațele, jurînd, le-ați pus Pe scut! COȘBUC, P. I 258. ◊ (Întărit printr-un vocativ) Voi, tinerii, sînteți viitorul. ◊ (Accentuează o opoziție) Eu străjuiesc aici, voi pe la ferestre. GALACTION, O. I 53. Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri! EMINESCU, O. I 60. Că nu sînteți voi, Nu sînteți ca noi, Oameni de mîndrie. ALECSANDRI, P. P. 67. ◊ (Urmează după predicat, cu valoare afectivă) Bine, bine! cercați voi marea cu degetul. CREANGĂ, P. 260. 2. (La dativ, în forma vouă, vă, v-, vi, rar -vă) Cîntecul ăsta, cel mai tînăr din toate, Mîinile tinere vi le întinde. DEȘLIU, G. 33. Ș-apoi, și vouă, nu știu, zeu, cum v-a mai intra cineva în voie. CREANGĂ, A. 115. ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținînd locul persoanei a II-a sg.) Venerabile domn... vi se va comunica un document de cea mai mare importanță pentru d-voastră. CARAGIALE, O. I 109. ◊ (Cu funcțiune de complement indirect, indicînd posesiunea) Dacă vi-i voia, să vă dea mă-ta în toate zilele numai colaci. CREANGĂ, A. 59. Aș pune mica mea parte Silința-vă lăudînd. ALEXANDRESCU, M. 235. ◊ (Cu valoare de pronume reflexiv) V-ați găsit beleaua cu mine... nu vă pară lucru de șagă. CREANGĂ, P. 259. ◊ (Cu valoare de pronume reflexiv reciproc) Mîinile vi se vor înfrăți. DEȘLIU, G. 11. ◊ (Cu valoare de dativ etic) Acuși vi-l mătur de-aici. CREANGĂ, P. 310. 3. (La acuzativ, în forma vă, -vă, v-) Dragele mele nepoate, Nu vă pot juca pe toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținînd locul persoanei a II-a sg.) Domnule președinte, vă rog, cerusem și eu cuvîntul. CARAGIALE, O. I 155. ◊ (Cu valoare de pronume reflexiv) Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei. BENIUC, V. 13. Întorcîndu-vă, ați avut ceva, vreo încăierare? SADOVEANU, O. I 167. ◊ (Cu valoare de pronume reflexiv reciproc) Nu vă veți mai despărți niciodată. DEȘLIU, G. 11. Unde v-ați întîlnit? SADOVEANU, M. C. 149. Cu ochii să vă zăriți Dar să fiți tot despărțiți. ALECSANDRI, P. P. 29. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma voi) Și eu vă am numai pe voi. ISPIRESCU, L. 13. Țineți cînii legați lîngă voi. GHICA, S. 283. În strunga de oi, Să fiu tot cu voi. ALECSANDRI, P. P. 2. (La vocativ, de obicei însoțind alt vocativ) Zburați, zburați în măreția zării, Voi, visuri aurii A primăverilor ce vin. BENIUC, V. 65. Voi, voinicilor, duceți-vă de mai cinstiți cîte un palici de vin cu logofătul. SADOVEANU, O. I 44. Voi, meșteri zidari, Zece meșteri mari! ALECSANDRI, P. P. 191. – Forme gramaticale: dat. vouă, vă, -vă, v-, vi, acuz. (pe) voi, vă, -vă, v-.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SIHĂSTRIE, sihăstrii, s. f. 1. Faptul de a fi sihastru; viață, stare de sihastru (v. schimnicie, pustnicie); fig. singurătate, pustietate. Văzuse el că tot nu e nimic de lumea asta oarbă și d-aia se dusese în sihăstrie. ISPIRESCU, L. 189. 2. Loc, schit unde trăiește un sihastru. Hanul lui Gheorghiță stătea tihnit în singurătate, ca o sihăstrie. SADOVEANU, O. I 125. Codrii dimprejurul celor zece sihăstrii începură să cadă sub secure. GALACTION, O. I 254. M-aș retrage într-o sihăstrie... și n-aș mai vrea să știu de nimic. VLAHUȚĂ, O. A. 433. ◊ (Ironic) Din bătrînele case ale Zincăi Mamonoaia, cumpărate la mezat, el își făcuse, meremetisindu-le de-a-ntregul... o somptuoasă sihăstrie unde trăia pe picior mare. M. I. CARAGIALE, C. 47. – Variante: săhăstrie (SADOVEANU, O. VII 210, ANGHEL-IOSIF, C. L. 17, ȘEZ. VIII 72), sehăstrie (NEGRUZZI, S. I 30) s. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
STÎMPĂRARE s. f. (Învechit și popular) Faptul de a (se) stîmpăra. 1. Potolire, liniștire, alinare (a unui sentiment, a unei senzații fiziologice, a unei stări sufletești). Simțeau în sine un dor mai înalt pentru stîmpărarea căruia nu cruțau nici o jertfă. ȘEZ. XII 97. 2. Odihnă, pace, liniște; astîmpăr. Dar tu cum n-ai stîmpărare? Eu sînt frumos de mirare Și tot nu vorbesc nimic. ALEXANDRESCU, M. 284. ◊ Loc. adv. Fără stîmpărare = neîncetat, neîntrerupt, într-una. Am un lucru tare. Umblă fără stîmpărare; Ce nu știi tu, el te-nvață... (Ceasul). ȘEZ. XIII 16.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DISTRUGE vb. 1. a devasta, a nimici, a pîrjoli, a prăpădi, a pustii, (reg.) a pustului, (înv.) a sfîrși, a strica. (Dușmanii au ~ regiunea.) 2. a desființa, a lichida, a nimici, a prăpădi, (fig.) a topi. (A ~ pur si simplu lotul în cale.) 3. a extermina, a masacra, a măcelări, a nimici, a prăpădi, a stîrpi, (pop. și fam.) a căsăpi, (reg.) a chesăgi, (înv.) a conceni, a snopi, a stropși. (A ~ întreaga populație.) 4. a nimici, a potopi, a prăpădi, a sfărîma, a zdrobi, a zvînta, (înv. și pop.) a pierde, a răpune, a risipi, (pop.) a isprăvi, a zdrumica, (înv. și reg.) a sodomi, (reg.) a litrosi, (prin Transilv.) a potroși, (înv.) a cura, a nimicnici, a potrebi, a stropși, a tîrî, a zdruncina, (grecism înv.) a afanisi, (fig.) a secera, a spulbera. (I-a ~ pe dușmani.) 5. a nimici, a rade, a zdrobi, (înv. și reg.) a sparge, (fig.) a pulveriza, a șterge. (A ~ cetatea.) 6. a (se) nenoroci, a (se) prăpădi, (înv. și reg.) a (se) ticăloși, (fig.) a (se) ruina. (Băutura l-a ~.) 7. a ataca, a strica, a vătăma, a zdruncina, (fig.) a ruina. (Aceste eforturi i-au ~ sănătatea.) 8. a mistui, a nimici, a prăpădi. (Focul a ~ totul.) 9. a (se) nimici, a (se) prăpădi, a (se) strica. (Ploaia a ~ recolta.) 10. a nimici, (fig.) a sfărîma, a ucide, a zdrobi. (I-a ~ toate visurile.) 11. a (se) mînca, a (se) roade. (Moliile au ~ haina.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PRĂPĂDI vb. 1. a devasta, a distruge, a nimici, a pîrjoli, a pustii, (reg.) a pustului, (înv.) a sfîrși, a strica. (Dușmanii au ~ regiunea.) 2. a desființa, a distruge, a lichida, a nimici, (fig.) a topi. (A ~ pur și simplu totul în cale.) 3. a distruge, a extermina, a masacra, a măcelări, a nimici, a stîrpi, (pop. și fam.) a căsăpi, (reg.) a chesăgi, (înv.) a conceni, a snopi, a stropși. (A ~ populația.) 4. a distruge, a nimici, a potopi, a sfărîma, a zdrobi, a zvînta, (înv. și pop.) a pierde, a răpune, a risipi, (pop.) a isprăvi, a zdrumica, (înv. și reg.) a sodomi, (reg.) a litrosi, (prin Transilv.) a potroși, (înv.) a cura, a nimicnici, a potrebi, a stropși, a tîrî, a zdruncina, (grecism înv.) a afanisi, (fig.) a secera, a spulbera. (I-a ~ pe dușmani.) 5. a deceda, a dispărea, a se duce, a muri, a pieri, a răposa, a (se) sfîrși, a se stinge, a sucomba, (livr.) a repauza, (înv. și pop.) a se săvîrși, (înv. și reg.) a se pristăvi, (înv.) a se proslăvi, (ir.) a crăpa, a plesni, (înv. și reg. ir.) a se sparge, (fig. și fam.) a se curăța, (fig.) a adormi, (livr. fig.) a expira, (înv. și pop. fig.) a pica, (înv. și reg. fig.) a se muta, a se petrece, (arg.) a o mierli. (S-a ~ ieri la amiază.) 6. a (se) distruge, a (se) nenoroci, (înv. și reg.) a (se) ticăloși, (fig.) a se ruina. (Băutura l-a ~.) 7. a distruge, a mistui, a nimici. (Focul a ~ totul.) 8. a (se) distruge, a (se) nimici, a (se) strica. (Ploaia a ~ recolta.) 9. a arunca, a azvîrli, a cheltui, a irosi, a împrăștia, a risipi, a zvîrli, (livr.) a prodiga, (înv. și reg.) a prăda, (reg.) a mătrăși, a părădui, (Transilv.) a spesa, (înv.) a rășchira, (grecism înv.) a afierosi, (fig.) a înghiți, a mînca, a păpa, a toca. (Și-a ~ averea; își ~ banii pe toate fleacurile.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
cioflingar sm [At: I. CR. III, 54 / V: ~ig~, ~icar, ~legar(iu), ~lengar(iu), ciuflengar / Pl: ~i / E: pbl ger Schuhflicker „cizmar cârpaci”] 1 (Reg) Om care nu se pricepe la nimic și care tot ce face, face rău Cf cârpaci. 2 (Reg; prt) Surtucar. 3 (Reg; irn) Persoană care se îmbracă bine și se împodobește pentru a părea înstărită. 4 (Reg; pex) Vagabond.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
lucru [At: CORESI, EV. 323/22 / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: ml lucrum] 1 sn (Înv) Profit. 2 sn (Înv) Folos. 3 sn (Înv; îlav) Fără (de) ~ Fără profit. 4 sn (Înv; îal) Fără folos Si: zadarnic. 5 sn (Înv; îal) În mod abuziv. 6 sn (Înv; îal) Pe nedrept. 7 sn (Îoc ființă) Tot ceea ce există, în afară de ființe, care se poate vedea și pipăi și care este conceput ca o unitate de sine stătătoare Si: obiect. 8 sn (Îe) A(-i) scăpa un ~ printre degete A nu reuși într-o întreprindere. 9 sn (Îe) A se scutura (sau a-și spăla) mâinile de un ~ A refuza asumarea responsabilității pentru o faptă. 10 sn Element sau obiect material. 11 sn (În filozofia idealistă; îs) ~ în sine Noțiune a filozofiei lui Kant, desemnând realitatea obiectivă, existentă independent de cunoașterea noastră, care, deși percepută sub formă de reprezentare, nu poate fi cunoscută în esența ei. 12 sn (Jur; îs) ~ imobil (sau nemișcător) Lucru (7) care, în mod natural sau prin voința omului, nu poate fi strămutat dintr-un loc în altul. 13 sn (Jur; îs) ~ mobil (sau mișcător) Lucru (7) care poate fi strămutat dintr-un loc în altul. 14 sn (Lpl) Obiecte diverse (unelte, îmbrăcăminte etc.) Si: bun, (fam; dep) boarfă, sculă. 15 sn Bun care aparține unei persoane sau colectivități. 16 sn (Îs) ~ de mână Obiect realizat manual. 17 sn (Spc; îas) Cusătură sau împletitură făcută cu mâna. 18 sn (Fig; dep; îs) ~ rău (sau prost) Ființă inutilă. 19 sn (Fig; dep; îas) Persoană care nu pare a fi de treabă. 20 sn (Fig; dep; îas) Se spune pentru a arăta nemulțumirea față de o persoană. 21 sn (Pop; îs) ~ rău (sau necurat, slab) Diavol. 22 sn (În superstiții; îas) Spirit necurat Si: stafie, strigoi. 23 sn (Jur) Proprietate. 24 sn Creație materială sau spirituală Si: operă, plăsmuire, (înv) făptură. 25 sn Activitate fizică sau intelectuală, întreprinsă în vederea îndeplinirii unui scop Si: muncă, treabă. 26 sn (Îs) Front de ~ Porțiune dintr-o construcție la care lucrează concomitent mai multe echipe dotate cu utilajele și materialele necesare. 27 sn (D. ore, zile, săptămâni etc; îla) De ~ În care se lucrează Si: lucrător (11). 28 sn (Îal) Cu ajutorul căruia se lucrează (7). 29 sn (Îal) Folosit într-o activitate. 30 sn (Îs) Cal de ~ Cal folosit la arat, la cărăușit etc. 31 sn (Îe) A avea (de) ~ A avea o slujbă, o ocupație. 32 sn (Îae) A fi foarte ocupat. 33 sn (Fig; îae) A avea dificultăți în ducerea la bun sfârșit a unei activități. 34 sn (Îae) A avea mult de luptat cu cineva. 35 sn (Îe) A nu avea de ~ A nu avea o slujbă. 36 sn (Fam; Îae) A nu avea ce face. 37 sn (Fam; Îae) Se spune atunci când cineva nu-și vede de treabă. 38 sn (Fam; îae) Se spune atunci când cineva face un lucru nepotrivit. 39 sn (Îe) A pune la ~ (pe cineva) A obliga pe cineva să muncească. 40 sn (Îe) A se pune pe ~ (sau a se apuca de ~) A începe să muncească, dându-și tot interesul. 41 sn (Îe) A da de ~ A da cuiva ceva să muncească. 42 sn (Pex; îae) A crea dificultăți cuiva. 43 sn (Îe) A-și face de ~ (cu cineva sau cu ceva) A-și pierde vremea cu o treabă lipsită de importanță. 44 sn (Îae) A-și pierde vremea cu o persoană care creează dificultăți. 45 sn (Fam; îae) A părea că lucrează. 46 sn (Fam; îae) A-și crea singur încurcături. 47 sn (Îe) A fi în ~ A fi în curs de fabricare. 48 sn (D. opere literare sau științifice; îae) A fi în curs de elaborare. 49 sn (D. obiecte; îlav) În ~ În curs de executare. 50 sn (D. opere literare sau științifice) În curs de elaborare. 51 sn (Înv; îe) Bun ~ Formulă de salut. 52 sn (Îs) ~ în (sau pe) bandă Organizare a producției în care obiectele de realizat se deplasează, continuu sau cu intermitență, cu ajutorul unei benzi rulante. 53 sn (Îs) ~ în lanț Mod de organizare a producției în care obiectul care se lucrează se deplasează ritmic în raport cu echipele specializate de muncitori. 54 sn (Îs) ~ manual Disciplină școlară în cadrul căreia elevii deprind anumite activități practice elementare. 55 sn (Fiz; îs) ~ mecanic Energie dezvoltată de o forță care acționează asupra unui corp, egală cu produsul dintre componenta forței care acționează asupra corpului în direcția deplasării punctului ei de aplicație și mărimea acestei deplasări. 56 sn (Ccr) Rezultat al muncii. 57 sn Profesie. 58 sn (Reg; îcs) Pe ~ Joc de copii care are loc la priveghiul mortului. 59 sn Obligație. 60 sn (Înv; îs) ~ domenesc Obligație pe care o aveau în Evul Mediu țăranii dependenți din țările române, care consta în prestații de muncă în folosul domnitorului. 61 sn Faptă. 62 sn (Înv) Punere în practică. 63 sn (Înv; îlav) Cu ~ul De fapt. 64 sn (Înv; îla) Fără (de) ~ Fără aplicare. 65-66 sn (Înv; îe) A fi ~ A (se) pune în practică Si: a (se) înfăptui, a (se) realiza. 67 sn (Îlv) A da un ~ pe față A divulga. 68 sn Acțiune. 69 sn Fapt. 70 sn (Înv) Uneltire împotriva cuiva. 71 sn Obicei. 72 sn (Lpl) Întâmplare. 73 sn (Mpl) Situație. 74 sn Motiv. 75 sn (Jur; înv) Cauză. 76 sn (Înv) Particularitate. 77 sn (În sens larg) Chestiune. 78 sn (Înv; îe) A-și ține ~l (sau ~rile) pe sus sau înalte A fi ambițios. 79 sn (Îe) A scoate (sau a duce) ~l la cap(ăt) A ajunge la un rezultat satisfăcător. 80 sn (În sens larg) Ceea ce este neînsuflețit, concret sau abstract. 81 sn (Îe) Se vede ~ Se deduce. 82 sn (Lpl) Ceea ce. 83 sn (Îvp) Ceva. 84 av (Adesea pleonastic; exprimă superlativul absolut) Foarte. 85 av (Îe) Frumos, ~ mare Foarte frumos. 86 sn (Îl) Nici un lucru Nimic. 87 sn (Îl) Puțin(tel) ~ Mai nimic. 88 sn (Îlp) Tot ~l sau Toate ~rile Totul. 89 sn (Înv; îlc) Care ~ Pentru ca să...
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
zobi [At: ALEXI, W. / Pzi: ~besc / E: zob] 1 vt (Reg) A hrăni cu zob (2). 2 vt(a) (Trs; d. cai; c. i. zobul) A mânca (1). 3-6 vt A zdrobi (1, 6,16-17). 7-8 vtr (Pop) A (se) sfărâma. 9 vt (C. i. oameni) Abate rău de tot. 10 vt A nimici. 11 vt A omorî. 12 vt (Rar) A slei1.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Omnia mutantur, nihil interit (lat. „Totul se schimbă, nimic nu dispare”) – Ovidiu, Metamorfozele (XV, 165). Poetul îi întreabă pe oameni de ce se înspăimintă de moarte, de întunericul ei, de nume născocite ca cel al fluviului Styx, de infernul imaginar care nu se găsește decît la poeți? Sufletul este nemuritor. El trece însă prin mai multe trupuri: cînd părăsește un trup, intră imediat în altul. Natura – susține Ovidiu – e în veșnică schimbare, totuși rămîne mereu aceeași: succesiunea zilelor, a nopților, a anotimpurilor, a vîrstelor vieții. În ultimă analiză, toate se schimbă, nimic nu piere. Scriitorii și filozofii idealiști s-au servit de versul lui Ovidiu pentru a susține principiul continuității spiritului. A fost invocat și de adepții metempsihozei. Vezi replica științifică: Rien ne se perd,... tout se transforme. LIT.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
Rien ne se perd… tout se transforme (fr. „Nimic nu se pierde… totul se transformă.”) – celebră axiomă a lui Lavoisier care exprimă ideea mișcării și continuității materiei, a veșnicei transformări. Heraclit, la vremea lui, a formulat această idee în Όλα ρέουν (vezi: „Totul curge!”). Iar Ovidiu în Metamorfoze (cartea XV, v. 165) folosise aproape aceleași cuvinte: Omnia mutantur, nihul interit (Totul se schimbă, nimic nu se pierde), dar pentru un conținut idealist, metafizic (vezi). Lavoisier a dat acestui adevăr fundamentul științific. ȘT.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
NĂDEJDE s. f. 1. (De obicei la sg.) Credința că ceea ce dorești este realizabil, speranță, (astăzi rar) nădăjduire, (învechit) nădăjduință; spec. (Bis.) una dintre cele trei virtuți teologice. Că tu, Doamne urul pre nădeajde sălășluitu-me-ai. psalt. 5. Aștepta cu nădeajde și cu lungă răbdare și cu credința dulcelui vraciu vindecare cu milă și dereptare. coresi, ev. 59, cf. 84, 127, 313. Și buna nădeajde și dulceața ce va să fie să aibî mîngîiare. id., ap. gcr i, 31/39. Credință curată și nădeajde direaptă. cod. tod. 223. Sămt oceiți și părăsiți de toată nedeajdea cea bună. varlaam, c. 13. Credință direaptă, nădeajde neîndoită, dragoste deplin (a. 1644). gcr i, 112/24. Să nu-i lasă să-și piardă nădejdia cea bună. herodot (1645), 490. Și unde biruia alții, nu perdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. ureche, l. 111, cf. 75, 81. Fără nice de o nedeajde să va omorî. prav. 216. Aduce înainte bunătățile sufletești, anume, credința, nădeajdea, dragostea. n. test. (1648), 181v/18, cf. 205r/29. Mai vârtos ca pentru răbdarea scripturilor, nădeajde să avem (a. 1651). gcr i, 153/8, cf. 184/34, 215/28. Și trupul mieu mărgînd la odihnă S-a răposa cu nedeajdia plinî. dosoftei, ps. 45/2. Murind omul dirept, n-au perit nădeajdea iară fala necuraților au perit. biblia (1688), 4342/10. Nu l-a lăsa și-i va da oaste. Acee nădejde căuta și o aștepta. neculce, l. 278. Din nedeajde în nenedeajde îl baga. cantemir, ist. 37. Acolo dar toate sfaturile să sfîrșise și toate nădejdile se tăiase și ale tuturor inemile încremenite era. r. greceanu, cm ii, 38, cf. 27, 76, 89. Atuncea împăratul acestuia cuvînt plecîndu-să, cu mari nădejdi și bunătăți au adeverit pre filozof (a. 1802). gcr ii, 189/6. Neputînd avea nici o nedejde în privirea familiei (a. 1819). URICARIUL, i, 127. Toate nădejdile lui s-au înnimicit. ar (1832), 72/32. Amăgit de nădejdi plăcute, urnește întreprinderi nesocotite. marcovici, d. 8/5, cf. 2/20, 4/2. Raportul... au întrecut toate nădejdile sale, și spre a să încredința de starea lucrurilor însuș ar fi călătorit într-acolo. ar (1838), 3491/8, cf. (1837), 771/13. Pofta, dragostea, iubirea, nădejde și bucurie... Lumei au fost dănuite. conachi, p. 279, cf. 276, mag. ist. i, 149/11. Vom fi osîndiți nu după greutatea vremilor, dar după patima nedejdilor, partizilor și a opiniei mulțimii. russo, s. 13. Nu te hrăni cu nădejdea și cu făgăduințele. negruzzi, s. i, 248. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia. alexandrescu, m. 4. Unde un tată pe un fiu plînge; Unde nădejdea toată-a-ncetat. id. ib. 65. Inimă făr’de nădejde, suflete bătut de gînd, Toată ziua la fereastră suspinînd nu spui nimică. eminescu, o. i, 82. Ia las, jupîneșică, nu te împuțina cu inima, că tot mai am o leacă de nădejde. creangă, p. 125. O, popor, tu ești trudit; Iar mișeii ți-au-ngrădit Drumul la dreptate. Dar nădejdea să nu-ți pierzi, Ține-te ca brazii verzi, Cînd furtuna-i bate. neculuță, ț. d. 44. Moșneag senin, eu tîmpla ta curată O cer, pe veci, nădejdii mele pază. goga, p. 26, cf. 40. Nici aceasta a doua încercare, reformată, nu aduse mai aproape de îndreptățitele nădejdi. f (1906), 21. Multe de la tine-aștept: Nădejdea-n tine mi-a rămas. iosif, v. 51. Dacă d-ta te plîngi și suferi de nedreptate, atunci gîndește-te ce trebuie să fie la țară, unde nu pătrunde nici o rază de nădejde. rebreanu, r. i, 64. Rola se închină cu evlavie..., plină de emoție și de nădejde. brăescu, a. 29. Moșneagul, amărît și înșelat în nădejdile lui, deveni întunecat și hursuz. sadoveanu, o. i, 450. Nădejdea îl făcea mai blajin. id. ib. v, 701. Și am rămas în pustiul mare, Singur, pe-o măgură călare, Cu brațele sumese și cu scule Și cu nădejdi aprinse îndestule. arghezi, f. 51, cf. id. b. 16. Noi trebuie să umplem trecerea timpului cu nădejdi. stancu, r. a. iii, 250, cf. id. u.r.s.s. 109. Cîte nădejdi nu se puteau lega de o carieră atît de strălucită? vornic, p. 179. Un cîntec pentru anii mei frumoși, Pentru toate nădejdile și izbînzile țării. deșliu, g. 24, cf. 23. El frumos și ea frumoasă, Două fire de mătasă, Să-mpletească voie bună Cu nădejdea dimpreună. contemp. 1962, nr. 795, 1/4. Bată-te, bădițo, bată, Inima mea cea stricată! Două stele d-îngă lună Și nădejdea mea cea bună. jarnik-bîrseanu, d. 262. Usucă-te, rufă, în cui, Că altă nădejde nu-i. zanne, p. iii, 339. Cu nădejdea, unul și în foc s-aruncă, id. ib. viii, 430, cf. 431, 432, 433, 434, iv, 587, v, 204. ◊ (Cu determinări arătînd obiectul speranței) Am nădejde, ...fraților, ca mai bună și aproapea spăsenie întru voi să fie. coresi, ev. 122. Perdu Petru Vodă nădejdea de a să mai ajutori de la craii ungurești. ureche, l. 109. Vasile Vodă îș pierdusă toată nădejdea de viiață. neculce, l. 20. El nu știe că nu trebui a să măguli cu această nădejde că va pute potoli măniii dumnezăoaii (a. 1750-1780). gcr ii, 83/38. Întărindu-te de față cu nădejdile bunătăților celor viitoare. mineiul (1776), 55v2/11. Nădejdea lui era ca să agiungă în aceeași zi acasă. drăghici, r. 160/22. Atunci trebuie să moară, nădejdi de a scăpa nu-i. pann, e. i, 47/8. Cîtă bucurie, cîte nădejdi de fericire. negruzzi, s. i, 53. Lui Alecu i-i spune că te-ai dus la bal masche cu nădejde de a-l întîlni pe dînsul. alecsandri, t. i, 77. Depărtîndu-se de casa părintească, fără nici o nădejde de întoarcere. creangă, p. 286. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba. ispirescu, l. 18. Voi singuri străjuiți altarul Nădejdii mele de mai bine. goga, p. 8, cf. 51. O dulce nădejde de zile și nopți frumoase îmi umplu sufletul. sadoveanu, o. vi, 336. ◊ Fig. Sufletul legănat în brațele unei nădejdi. marcovici, d. 8/27. În cîmpie crește, și pe deal iarăși crește o floare pentru popoarele chinuite..., nădejdea. russo, s. 144. Ațîța nădejdea care de mult era îngropată în cenușe. f (1897), 14. Surîd descurajat și palid, căci Nădejdea mea se teme Să bată La poarta groaznicului ce va fi. camil petrescu, v. 84, cf. 71. Dar nu se mai agăța de carul nădejdii, înfricoșat să nu se prăbușească în prăpastia ce-l amenința. rebreanu, nuv. 272. Păianjenul visării parc-ar sui cu frică Și ar călca, pe firul nădejdilor întins. arghezi, vers. 287. ◊ Expr. A trage nădejde (de la cineva) sau (rar) a se da nădejdii = a spera, a nădăjdui (3). Mai mult de la mine nu trage nădejde. mineiul (1776), 186v1/32. Îți pot mai dinainte spune că degeaba tragi nădejde. caragiale, o. ii, 255. Răcnească furtuna de furie suptă, Și geamă ca iadul din basme oceanul. Tu dă-te cu totul nădejdii, și luptă. neculuță, ț. d. 39. Cine n-are nimic, ascultă la toate și trage nădejde. rebreanu, r. i, 238. (În proverbe și zicători) Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248. Trage nădejde ca ursul de coadă (sau ca spînul de barbă), se spune despre cel care speră zadarnic (dorința lui fiind irealizabilă). cf. zanne, p. i, 617, 683, vi, 518. Degeaba trage nădejde ca spînul de barbă. Nu, băiete, nu-l fac om. stancu, r. a. i, 163. A trage nădejde (de cineva) sau (regional) a-i trage (cuiva) nădejde = a) (complementul indică o ființă iubită) a spera să revezi, să ai aproape; spec. a spera să iei în căsătorie. De ți-a cînta cucu bine, Trage nădejde de mine. jarnik-bÎrseanu, d. 43. Frunzuliță usturoi! Că s-a dus badea de joi, Parcă-i dus d-un an, de doi! De s-ar fi dus călărește, Tot i-aș mai trage nădejde. ant. Lit. pop. i, 131. (Cu schimbarea construcției) Mărită-te, mîndră, dragă, Mărită-te, nu ședea. Nu ședea-n nădejdea mea. jarnik-bîrseanu, d. 238; b) (complementul indică copii) a spera să ai, să procreezi. De băieți nu mai trag nădejde, pentru că baba mea e o sterpătură. creangă, p. 118. (Regional) E nădejde să... (sau de...) = se poate, e probabil. De cînd s-a dus bădița, Mi-i pustie ulița, ...Mîndru-i codru și-nfrunzit, Nu-i nădejde de venit. jarnik-bîrseanu, d. 129. Auzi sbierînd o gaie, E nădejde s-avem ploaie, zanne, p. i, 464. În nădejdea... = în speranța..., bazîndu-se pe... În această nădejde nu mai învățăm nimic. brăescu, a. 132. (A fi) slabă nădejde sau (învechit) nădejde slabă (să... sau de...) = (a avea) prea puțină încredere, prea puțină speranță (în...); (a fi) puțin probabil, nesigur. Cînd să pornesc răii de sînt fără treabî, Atuncia-i de dînșii o nădeajde slabî. dosoftei, ps. 40/14. Să mergem dară... Că doară vom da de dînsa pe cale, Că aici, precum văd, îi nedejdea slabă. budai-deleanu, t. v. 94. E slabă nădejde să scape. ap. tdrg. Dreptatea, dacă nu ești vrednic să ți-o cauți singur, slabă nădejde să vie altul să-ți spuie. c. petrescu, l. ii, 12, cf. dl, dm. A(-și) lua nădejdea (de ... sau de la..., regional, despre...) = a nu mai avea nici o speranță, a renunța. Luase nădejdia toată. cod. vor. 88/23. Din partea lor, mi-am luat toată nădejdea. creangă, p. 193. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine, căci nu merg. id. ib. 273. De corăbieri Ne-am luat nădejdea. teodorescu, p. p. 164. 2. Încredere în sprijinul, în ajutorul cuiva sau a ceva, certitudine că cineva sau ceva va fi favorabil, priincios. Nedejdia a mea la Dumnedzeu e. psalt. hur. 51r/17. Mai bine e nădeajde spre Domnul, decăt nădeajde spre omu. psalt. 247. Nădeajde în mila Tatălui sfînt (a. 1607). gcr i 41/6. Pre Hristos să iubești și de acela să te lipești cu toatî nedejde și cu credința. varlaam, c. 422. Niminea să nu nădăjduiască în putearea sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea. ureche, l. 86. Cătră tine, Doamne, mi-i toatî nedeajdea. dosoftei, ps. 35/9, cf. 53/16, 65/3, 78/13. Pentru ce dar să-mi rădic eu nădejde de la această sfîntă pronie? drăghici, r. 163/28, cf. 166/9. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie și nădejde. negruzzi, s. i, 142. Nu-și perdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte. creangă, p 288, cf. 289. Nădejde pe el, ca pe un cui de tei. pamfile, j. ii, 156. ◊ loc. adj. De nădejde = în care poți avea toată încrederea. Acela e om bogat și de nădejde. bărac, t. 52/30. Le trămise un om de nădejde. ispirescu, m. v. 9. Din partea mea atîta știu: am pus oameni de nădejde. c. petrescu, r. dr. 50, cf. id. a. r. 53. La o anumită treabă se dovedise om de nădejde. camil petrescu, o. ii, 141, cf. iii, 159. Partidul Muncitoresc Român dă o înaltă prețuire muncii creatoare și activității obștești a scriitorilor patriei noastre, considerîndu-i drept ajutoare ale sale de nădejde în opera măreață pe care o durează poporul nostru. s ianuarie 1962, 7. Om de nădejde. Mat. dialect, i, 183. ◊ loc. adv. De (sau cu) nădejde = puternic; solid, temeinic. Poarta era închisă de nădejde. conv. Lit. xi, 144. Nici nu se mai mișcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde. ispirescu, l. 123. Gîrneață o cetluise de nădejde. hogaș, dr. ii, 99. Și-a adunat toată averea în jachetă ca într-o raniță, ranița asta și-a așezat-o pe creștetul capului și, petrecîndu-și brîul de cîteva ori pe sub bărbie, a înțepenit totul de nădejde. galan, b. i, 188. ◊ Expr. A avea nădejde (sau a-și pune nădejdea) în... (sau la..., pe..., învechit, către..., pre..., spre...) = a se întemeia în așteptările sale pe..., a spera în sprijin, în ajutor de la...; a se încrede în..., a se bizui (pe cineva sau ceva). Dragostea... toate le primeaște, toate le creade, în toate are nădejde. coresi, ev. 338. Cine n-are nedeajde cătră Dumnedzeu. cod. tod. 211. Am nădejde pre Dumnezeu. antim, p. xxiv. Spre tine ne-am pus nădejdea. mineiul (1776), 198r1/17, cf. 113v2/32, 186v2/33. Să-și puie nădejdea în Dumnezeu. marcovici, d. 14/6, cf. 6/8. Puneți nădejdea către Dumnezeu. drăghici, R. 93/14, cf. 91/10. Pentru că nu avea îndestulă nedejde în lăcuitorii politici, apoi au așezat într-însa un garnizon. ar (1837), 61/32. Eu sînt bătrîn și sărac, să n-ai la mine nici o nădejde. filimon, o. i, 127. Mai pot eu să am nădejde în voi? creangă, p. 146, cf. 20, 220. Aibi însă nădejde în Dumnezeu. ispirescu, l. 29. Ea-și pusese toată nădejdea în fericirea și viitorul lui. vlahuță, o. a. i, 102. N-ai nădejdea-n ce să-ți pui, N-ai în lume cui să spui Iadul vieții tale. neculuță, ț. d. 42. Zgîrcitul a fost, nu mai e om. E scos din omenie. Nici o nădejde să nu pui pe el. delavrancea, o. ii, 237. Ce te face să-ți pui asemenea nădejde în mine? sadoveanu, o. xviii, 604. Îl nedreptățise pe Stelian, punîndu-și toată nădejdea în Petre. il ianuarie 1962, 36. Foaie verde trei măsline, Bată-te crucea de fine; Eu aveam nădejde-n tine Că t-ei uita la ea bine. teodorescu, p. p. 334. A se lăsa în nădejdea cuiva = a conta pe..., a se bizui pe... Steaua aceasta să ne lumineze drumul, căci fînarele de pe uliți s-au lăsat în nădejdea lunei de astă sară. alecsandri, t. i, 87. ♦ (Concretizat) Ceea ce dă încrederea, certitudinea că se va realiza dorința cuiva. Că țirutul mieu și nădeajdea mea ești tu. psalt. 51. Tu ești nădeajde mie de scârbi ce mă țin (a. 1577). gcr i, 13/20. O, iubitul mieu fiiu..., nedeajdia și veseliia mia! varlaam, c. 86, cf. 85. Fereaște-mă, Doamne, de primejdie, că pre tine am de-mi ești nedeajde. dosoftei, ps. 43/8, cf. 39/16. Nedeajdea și folosirea și scăparea creștinilor... tu ești, născătoare de Dumnezeu (a. 1715). gcr ii, 15/32, cf. 116/26, 149/13. Scosese acuma pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde, creangă, p. 99. – pl.: nădejdi. – Și: (învechit și regional) nedejde (alr ii 3 055/95, 414), (regional) nidejde (ib. 3 055/53, 310, 365, Mat. dialect. 1, 183) s. f. – Din v. sl. надежда.
- sursa: DLR - tomul X (2010)
- furnizată de Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați
- adăugată de AndreiT26
- acțiuni
TĂCIUNE, tăciuni, s. m. 1. Rămășiță dintr-o bucată de lemn care a ars incomplet; cărbune sau lemn în faza de ardere fără flacără. ◊ Expr. A nu avea nici tăciune în vatră = a fi foarte sărac. Nu-i ard (nici) tăciunii în vatră, se spune despre un om (sărac) căruia îi merge prost în toate, care nu izbutește nimic. 2. Boală a plantelor (cerealiere) provocată de o ciupercă parazită care se manifestă prin distrugerea totală sau parțială a părților atacate și prin apariția în locul acestora a unei pulberi de culoare neagră; cărbune. – Din lat. *titio, -onis.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de RACAI
- acțiuni
ATÂT, ATÂTA, atâți(a), atâtea, adv., pron. nehot., adj. nehot. I. Adv. (Mai ales în forma atât) 1. În asemenea măsură, așa de mult, de tare, de bine, de scump etc. ◊ Expr. Atât..., cât... = în același grad, număr, preț etc. ca și... Atât..., cât și... = și..., și...; nu numai..., ci (și)... Tot atât = același lucru, totuna, egal; indiferent. Încă pe atât = dublu. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atât mai bine (sau mai rău) = e mai convenabil (sau mai dezavantajos). Atât mi-a (sau ți-a etc.) fost, se spune pentru a arăta ivirea iminentă a unei neplăceri, a unui pericol etc. Atât (numai sau doar) că... = numai că..., doar că..., cu singura deosebire că... Cu cât..., cu atât = pe măsură ce..., tot mai mult... Atât..., atât... = în măsura în care... 3. Numai acest (singur) lucru, mai mult nu. Eu atât îți spun. II. Pron. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. (Înlocuiește un nume sau o propoziție, exprimând o măsură, o cantitate etc.) Cum dai merele...? -Atâta! ◊ Expr. Nici atâta = și mai puțin. Atâta(-i) tot sau atâta și nimic mai mult = asta e! cu asta am încheiat! să nu aștepți mai mult! 2. (Înlocuiește un singur sau ultim lucru care mai trebuie realizat) Atâta mai am de făcut. III. Adj. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. Care este așa de mult, de tare, de bine etc. Atâta lume. ◊ Loc. adv. De atâtea ori = așa de des, adeseori. 2. Care este numai acesta, care este ultimul. Atâta lucru pot să spun. ◊ Expr. Atâta lucru = lucru de nimic; motiv neînsemnat. [Gen.-dat.: atâtor și atâtora] – Lat. eccum-tantum.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de ana_zecheru
- acțiuni
LUME, lumi, s. f. I. 1. Totalitate a celor existente în realitate; univers, cosmos. ◊ Expr. De când (e sau cu) lumea (și pământul) = de (sau din) totdeauna; vreodată; Cât (e) lumea (și pământul) = veșnic; (în construcții negative) niciodată, nicăieri. (Reg.) Până-i lumea = veșnic; (în construcții negative) niciodată. Nici pentru toată lumea sau pentru nimic în lume = cu nici un preț, cu nici un chip. Că (doar) nu piere lumea, se spune atunci când vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut sau că nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se spune despre cineva care este foarte fericit. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din Pământ și aștrii vizibili, constituind un sistem organizat; sistem solar, sistem planetar. 3. Globul pământesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală), pământul locuit de om. ◊ Lumea veche = pământul cunoscut înainte de descoperirea Americii (Asia, Europa și Africa). Lumea nouă = cele două Americi și Oceania. Lumea tăcerii = universul adâncurilor marine și oceanice. ◊ Expr. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, peste tot. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. A se duce (sau a fugi, a pleca) în lume (sau în toată lumea, în lumea largă) = a pleca departe, fără să se știe unde. A da cuiva drumul în lume = a da cuiva libertatea să plece. A(-și) lua lumea în cap = a pleca (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri etc.). A umbla prin lume sau a cutreiera lumea = a călători mult și în locuri diferite, a colinda. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea. A dormi (sau a adormi) ca dus (sau ca dușii) de pe lume = a dormi (sau a adormi) adânc. 4. (Înv. și reg.) Lumină. Lumea ochiului (sau ochilor) = pupila ochiului (sau ochilor). ◊ Expr. (Rar) A ieși la lume = a ajunge la lumină, la loc deschis, la larg. II. 1. Populația globului pământesc, omenirea întreagă; umanitatea. ♦ Majoritatea oamenilor. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. Lumea artiștilor. 3. Oameni, mulțime, public; societate, mediu social. ◊ Om de lume = persoană care are experiența vieții în societate, care cunoaște uzanțele; persoană dornică de petreceri, exuberantă, veselă. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. ◊ Expr. (A fi) în rând cu lumea = (a fi) la fel cu ceilalți; (a fi) cu rost, așezat, cu o viață chibzuită. Lume(a) de pe lume sau lumea toată, o lume (toată, întreagă) = mulțime nenumărată, foarte mulți oameni. A purta lumea pe degete = a înșela oamenii; a-și bate joc de ei, a fi șmecher, abil. A ieși (sau a scoate capul) în lume = a apărea în societate, a lua contact cu oameni și situații noi, a începe să frecventeze societatea. A ajunge (sau a fi) de râsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație degradantă; a se face de râs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = nu știe nimic din ce se întâmplă; e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă = a-i plăcea (cuiva) să trăiască; a-i fi foarte plăcut să... Când ți-e lumea mai dragă = când te simți mai bine; când nici nu te gândești, când nici nu te aștepți. Zi-i lume și te mântuie! = asta e! n-ai ce(-i) face! ♦ Viață laică; viață veselă, liberă. ◊ Loc. adj. De lume = care se referă la viața de plăceri, la dragoste. 2. (În sintagmele) Lumea albă = (în basme) viața pământească, în care trăiesc oamenii. Lumea neagră = (în basme) viața subpământeană, în care ar trăi duhurile rele. Lume de apoi (sau lumea cealaltă, ceea lume) = a) (în concepțiile religioase) viața de dincolo de moarte; b) (în basme) regiune imaginată dincolo de acest pământ, celălalt tărâm. – Lat. lumen.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de romac
- acțiuni
MÂȚĂ, mâțe, s. f. 1. (Pop.) Pisică; p. restr. puiul (de sex feminin al) pisicii. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu mâța în sac = a surprinde, a descoperi pe cineva care caută să înșele, să mintă. A umbla cu mâța în sac = a umbla cu înșelăciuni. (A fi) mâță blândă = (a fi) prefăcut, ipocrit, fățarnic. Ca o mâță plouată = a) abătut, descurajat, fără chef; b) rușinat, umilit. A trăi (sau a se înțelege, a se avea etc. cu cineva) ca mâța cu șoarecele (sau cu șoarecii, cu câinele) = a fi în relații foarte proaste cu cineva. (Reg.) A se stupi ca mâțele = a) a fi în relații foarte proaste cu cineva; b) a se certa, a se insulta. A trage mâța de coadă = a fi strâmtorat din punct de vedere material, a o duce greu, a fi sărac, nevoiaș. A se uita ca mâța în calendar = a nu pricepe nimic, a fi cu totul străin de o problemă, de un subiect. (Reg.) A rupe mâța în două = a fi voinic, energic, curajos. 2. (Depr.) Epitet dat unui animal sau unui om slab, prăpădit, jigărit. 3. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive etc. cu care se apucă, se prinde, se trage sau se fixează ceva. – Probabil formație onomatopeică. Cf. alb. mica.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TOT, TOATĂ, toți, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipsește nimeni sau nimic; cât există, cât este, cât are; cât e de mare, cât se întinde, cât cuprinde; cât durează, cât ține. Tot orașul. Tot timpul. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... 2. (La sg.) Perfect. ♦ (Dă ideea de superlativ) Cum nu există (altul) mai mare, mai mult. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La sg.) Fiecare (dintre...), oricare; care se repetă. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = care se face, se întâmplă, se poartă în fiecare zi. ◊ Loc. adv. Peste tot = pretutindeni. 4. (La pl.) Care este în număr complet, fără să lipsească nici unul; care este în serie completă, fără să lipsească ceva. ◊ Loc. adv. În toate părțile = pretutindeni. ♦ (Alcătuiește, împreună cu un num. card., numerale colective) Toți cinci. ◊ Expr. A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții = a înfricoșa. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanță de num. nehot.) Lucrurile sau ființele câte intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. ♦ (Precedat de conj. „și”, rezumă o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. ◊ Expr. Toate ca toate (sau toatele), dar... (sau însă...) = celelalte ar mai merge, dar...; treacă-meargă, dar... 2. Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. ♦ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) = pe de-a-ntregul, în întregime. Cu totul = a) în total; b) cu desăvârșire, în întregime. În tot sau (în) totului tot = a) la un loc, una cu alta; în total; b) într-un cuvânt, la urma urmelor. Tot în tot = pe de-a-ntregul. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvârșire, în întregime; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte, extrem de... ◊ Loc. prep. Cu tot cu... sau cu (cineva sau ceva) cu tot = împreună, la un loc. ◊ Expr. Asta-i tot sau atâta (ori atâta-i) tot = doar atât (și nimic mai mult). 3. (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. III. Adv. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Și acuma, în continuare, încă; (în construcții negative) nici acuma, până acuma nu... ♦ Și mai departe, ca și altă dată. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, totdeauna, pururea; necontenit, neîncetat, întruna. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... ♦ Statornic, permanent. 3. De repetate ori, adeseori, de multe ori. 4. (Exprimă o gradație a intensității) Din ce în ce. IV. Adv. (Stabilește identitatea, similitudinea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în același chip. ◊ Expr. Tot așa (sau astfel, atâta, același) = întocmai, exact așa (sau atâta, același). ◊ (În corelație cu „așa” sau „atât de...”, formează gradul de egalitate al comparativului) Tot atât de bun. ◊ Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal. 2. (Urmat de substantive și pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv revine, apare într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. ♦ (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 3. Numai, în mod exclusiv. ◊ Expr. Tot unul și unul = de seamă, de frunte, ales. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Fără excepție, unul și unul. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. 4. De fiecare dată, întotdeauna, regulat. V. Adv. 1. Și astfel, și așa, oricum. 2. Totuși, și încă. VI. S. n. 1. Întreg, unitate (rezultată din totalitatea părților), totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). ◊ Expr. Aici e totul = în asta constă tot, asta explică tot. [Gen.-dat. pl. (a) tuturor, (a) tuturora] – Lat. totus, -a, -um.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DISTRUGE vb. 1. a devasta, a nimici, a pârjoli, a prăpădi, a pustii, (reg.) a pustului, (înv.) a sfârși, a strica. (Dușmanii au ~ tot ce le-a ieșit în cale.) 2. a desființa, a lichida, a nimici, a prăpădi, (fig.) a topi. (I-a ~ pe toți.) 3. v. masacra. 4. v. nimici. 5. a nimici, a rade, a zdrobi, (înv. și reg.) a sparge, (fig.) a pulveriza, a șterge. (A ~ cetatea.) 6. a (se) nenoroci, a (se) prăpădi, (înv. și reg.) a (se) ticăloși, (fig.) a (se) ruina. (Băutura l-a ~.) 7. v. vătăma. 8. v. mistui. 9. a (se) nimici, a (se) prăpădi, a (se) strica. (Ploaia a ~ recolta.) 10. a nimici, (fig.) a sfărâma, a ucide, a zdrobi. (I-a ~ toate visurile.) 11. a (se) mânca, a (se) roade. (Moliile au ~ haina.)
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
SĂRĂCI vb. 1. a calici, a (se) ruina, a scăpăta, (înv. și reg.) a sărmăni, (înv.) a meseri, a mișeli, a (se) mofluzi, a (se) stinge, (fam.) a (se) decava, (fig.) a (se) toca, a (se) usca. (A ~ de tot, nu mai are nimic.) 2. v. pauperiza.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
LADĂ lăzi f. 1) Cutie mare de lemn sau de metal, de obicei cu capac, în care se păstrează sau se transportă diferite obiecte. ◊ ~ de zestre obiect de mobilier în care se păstra zestrea. Atâta-i tot și ~a în pod iată tot, nu mai este nimic de spus, de adăugat. /<germ. Lade
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
MULȚUMIT ~tă (~ți, ~te) Căruia nu-i lipsește nimic; care are de toate. /v. a mulțumi
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
culege (culeg, cules), vb. – 1. A strînge (se spune mai ales despre acțiunea de a strînge rupînd, de ex. fructe sau flori). – 2. A aduna, a recolta. – 3. A strînge în snopi. – 4. A colecționa, a aduna. – 5. A strînge tot, a nu lăsa nimic. – 6. (În Trans.) A deduce, a ajunge la o concluzie. – 7. A zețui. – Mr. culeg, megl. culegu. Lat. collĭgĕre (Diez, I, 132; Pușcariu 436; Candrea-Dens., 430; REW 2048; DAR); cf. it. cogliere, prov. colhir, fr. cueillir, cat. cullir, sp. coger, port. colher. Cf. și alege. – Der. cules, s. n. (strînsul recoltei); culegător, s. m. (bărbat care adună recolta; zețar); culegătoreasă, s. f. (femeie care adună recolta); culegar (var. culegău), s. n. (instrument de metal în care zețarul aranjează literele). Din același cuvînt lat. provin, prin der. neologică din fr., colectă, s. f. și ceilalți der., cf. aici.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
întreg (întreagă), adj. – 1. Teafăr, sănătos. – 2. Neatins, din care nu lipsește nimic. – 3. Ferm, integru. – 4. Complet, tot, din care nu s-a luat nimic. – 5. (S. n.) Număr întreg. – 6. (S. n.) Totalitate, ansamblu. – Mr. (î)ntreg, megl. antreg, istr. ăntreg. Lat. integrum (Diez, I, 238; Pușcariu 892; Candrea-Dens., 886; REW 4479; DAR), cf. it. intero (piem. intręk, ligur. intriegu, v. sard. intreu), v. fr. entre „robust”, (Morawski, Mélanges A. Thomas, Paris 1927, p. 305), fr. entier, sp. entero, port. enteiro. Pentru schimbarea de accent, cf. Rosetti, I, 51. Este dublet al lui integru, adj., din același etimon lat. (sec. XIX). Der. neîntreg, adj. (incomplet; fricos); întregime, s. f. (totalitate, integritate); întregie, s. f. (înv., integritate); întregiune (var. întregăciune, întregătate), s. f. (înv., integritate, plenitudine); întregi, vb. (a completa; a sfîrși, a termina); întregitor, adj. (care întregește).
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ATÎTA2 pron. nehot. 1. (Înlocuiește un nume sau o propoziție exprimînd o măsură, o cantitate etc.) Cum dai măslinele...? – Atîta ! (DELAVRANCEA). ◊ Expr. Atîta-ți trebuie! = ai s-o pățești! va fi vai și amar de tine! Atîta mi-a (sau ți-a etc.) trebuit = asta așteptam (sau așteptai etc.), nu am (sau nu ai etc.) mai putut răbda. Nici atîta = și mai puțin. Atîta(-i) tot sau atîta și nimic mai mult = asta e ! cu asta am încheiat ! să nu aștepți mai mult ! Cît... atîta sau atît cît = același grad, număr, preț etc. 2. Acest singur lucru, numai acesta. [Var.: atît pron. nehot.] – Lat. eccum-tantum.
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
cárte f., pl. cărțĭ (lat. charta, it. pv. sp. pg. carta, fr. charte. V. cartă). Volum compus din foĭ tipărite saŭ și scrise: dicționaru e un fel de carte. Carte de aur, care cuprinde numele oamenilor iluștri. Carte de citire saŭ de lectură, carte pe care eleviĭ din școală o citesc numaĭ, dar n’o învață pe de rost. Învățătură, studiŭ. A învăța carte, 1) a învăța să citeștĭ și să scriĭ (intr.), 2) a-l învăța pe altu să citească și să scrie (tr.). A ști carte, 1) a ști să citeștĭ și să scriĭ, 2) a fi om învățat. A merge, a umbla la carte, a te duce la școală, a o frecŭenta. A te lăsa de carte, a părăsi studiu. Diviziune, parte a uneĭ cărțĭ (tradus după lat. liber, ceĭa ce pe rom. e maĭ bine zis parte). Vechĭ. Scrisoare (Trans. Pop.). Document, act, adeverință. A avea carte la mînă, a poseda acte (Vechĭ și pop.). Carte de judecată, sentență judecătorească, de unde vine și expresiunea: Aĭ carte? Aĭ parte, adică că „dacă aĭ act la mînă, aĭ drepturĭ asupra uneĭ moșiĭ”, ĭar azĭ ca „dacă aĭ carte (învățătură), eștĭ fericit”. Un mic carton cu figurĭ care formează o serie de 52 de cartoane numite cărțĭ de joc. (V. maslă). O păreche, un rînd de cărțĭ de joc saŭ (maĭ rar) un joc de cărțĭ, o serie de 52 de aceste cărțĭ. A juca la (saŭ în) cărțĭ, a juca cărțĭ saŭ (maĭ ales cînd e obiceĭ) a juca cărțile, a perde timpu în diferite jocurĭ care se fac cu aceste cărțĭ. A face cărțile, a le amesteca. A tăĭa cărțile, a le despărți în 2-3 grămezĭ schimbînd ordinea lor ca să fiĭ maĭ sigur că cel ce le-a amestecat nu te va înșela punîndu-le cum ĭ-a plăcut luĭ. A da cărțile, a le împărți. A da în cărțĭ saŭ cu cărțile, a gîci, a prezice viitoru pin cărțĭ de joc. A da cărțile pe față, a spune tot, a nu ascunde nimica. A juca ultima carte, a face o ultimă încercare ca să scapĭ de o primejdie. Cărțile sapiențiale, V. sapiențial. Cărțile sibiline, V. sibilin. Carte galbenă, albă, albastră, verde, portocalie, carte cu documente diplomatice (după colecțiunea de documente diplomatice care se distribuĭa parlamentuluĭ în Francia și care se numea carte galbenă, după coloarea scoarțelor eĭ). Cartea de aur, un registru în care, la Veneția, eraŭ scrise cu litere de aur numele tuturor familiilor nobile. Fu distrusă la 1797 în timpul războaĭelor Italieĭ. Cartea roșie, registru secret al cheltuĭelilor particulare al luĭ Ludovic XV și XVI al Franciiĭ și care se compunea din treĭ marĭ volume legate în marochin roș. Fu regăsită, după evenimentele de la 10 Aŭgust, într’un cabinet secret al casteluluĭ de la Versailles și publicată în parte din ordinu Convențiuniĭ.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
cenúșă (est) și -úșe (vest) f., pl. ĭ (lat. cĭnúsia, d. cĭnus îld. cĭnis, cíneris, cenușă; din cĭnisia vin it. cinigia, pv. sp. ceniza, pg. cinza; din cĭnis, cíneris vine it. cénere, pv. fr. cendre, cat. cendra). Materia minerală (prafu) care rămîne din lemnu ars orĭ din cadavrele arse (cum obișnuĭaŭ Romaniĭ. De aci și înț. de „ceĭa ce a maĭ rămas dintr’un mort, oasele”). A lua cuĭva și cenușa din vatră, a-l despoĭa de tot ce are. E un ger de îngheață și cenușa’n vatră, e mare ger. Nu s’a ales nicĭ cenușa (orĭ prafu) de el, n’a maĭ rămas nimic, s’a perdut tot. V. scrum.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
góliște f. (d. gol; bg. golina, goliște). Loc fără vegetațiune saŭ fără zăpadă: Pe acolo fie-care casă cu grădina eĭ. Pe aicĭ nu-ĭ nimica. Numa goliște în toate părțile (VR. 1911, 4, 44).
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
neam (ea dift.) n., pl. urĭ (ung. nem. V. nemeș). Rasă, popor, familie de popoare: neamu românesc, latin, aric. Gen, specie: neamu omenesc, al cîneluĭ, al braduluĭ. Generațiune, familie: om de neam prost. De neam, nobil: om de neam. Rudă, rudenie, persoană înrudită: un neam al meŭ, niște neamurĭ ale mele. Pl. Boierĭ de neam care ajunsese simpli agricultorĭ și formaŭ o clasă de contribuabilĭ aleșĭ de Constantin Mavrocordatu dintre mazilĭ (V. mazil). Neam de neam, nimenĭ din neam: neam de neamu luĭ n’a maĭ văzut asta. Neam de (Pop.), nimica, de loc: Este ceva de mîncare? Nicĭ neam de mîncare! Aĭ bani? Neam! (Tot așa, it. niente, nimic, din ne gente, nicĭ gente, nicĭ neam).
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ATÂT, ATÂTA, atâți(a), atâtea, adv., pron. nehot., adj. pron. nehot. I. Adv. (Mai ales în forma atât) 1. În asemenea măsură, așa de mult, de tare, de bine, de scump etc. ◊ Expr. Atât..., cât... = în același grad, număr, preț etc. ca și. Atât..., cât și... = și..., și,...; nu numai..., ci (și)... Tot atât = același lucru, totuna, egal; indiferent. Încă pe atât = dublu. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atât mai bine (sau mai rău) = e mai convenabil (sau mai dezavantajos). Atât mi-a (sau ți-a etc.) fost, se spune pentru a arăta ivirea iminentă a unei neplăceri, a unui pericol etc. Atât (numai sau doar) că... = numai că..., doar că..., cu singura deosebire că... Cu cât..., cu atât = pe măsură ce..., tot mai mult... Atât..., atât... = în măsura în care... 3. Numai acest (singur) lucru, mai mult nu. Eu atât îți spun. II. Pron. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. (Înlocuiește un nume sau o propoziție, exprimând o măsură, o cantitate etc.) Cum dai merele? – Atâta! ◊ Expr. Nici atâta = și mai puțin. Atâta(-i) tot sau atâta și nimic mai mult = asta e! cu asta am încheiat! să nu aștepți mai mult! 2. (Înlocuiește un singur sau ultim lucru care mai trebuie realizat) Atâta mai am de făcut. III. Adj. pron. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. Care este așa de mult, de tare, de bine etc. Atâta lume. ◊ Loc. adv. De atâtea ori = așa de des, adeseori. 2. Care este numai acesta, care este ultimul. Atâta lucru pot să spun. ◊ Expr. Atâta lucru = lucru de nimic; motiv neînsemnat. [Gen.-dat.: atâtor și atâtora] – Lat. eccum-tantum.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TOT, TOATĂ, toți, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipsește nimeni sau nimic; cât există, cât este, cât are; cât e de mare, cât se întinde, cât cuprinde; cât durează, cât ține. Tot orașul. Tot timpul. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... 2. (La sg.) Perfect. ♦ (Dă ideea de superlativ) Cum nu există (altul) mai mare, mai mult. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La sg.) Fiecare (dintre...), oricare; care se repetă. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = care se face, se întâmplă, se poartă în fiecare zi. ♦ Loc. adv. Peste tot = pretutindeni. 4. (La pl.) Care este în număr complet, fără să lipsească nici unul; care este în serie completă, fără să lipsească ceva. ◊ Loc. adv. În toate părțile = pretutindeni. ♦ (Alcătuiește, împreună cu un num. card., numerale colective) Toți cinci. ◊ Expr. A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții = a înfricoșa. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanță de num. nehot.) Lucrurile sau ființele câte intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. ♦ (Precedat de conj. „și”, rezumă o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. ◊ Expr. Toate ca toate (sau toatele), dar... (sau însă...) = celelalte ar mai merge, dar...; treacă-meargă, dar... 2. Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. ♦ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) = pe de-a-ntregul, în întregime. Cu totul = a) în total; b) cu desăvârșire, în întregime. În tot sau (în) totului tot = a) la un loc, una cu alta; în total; b) într-un cuvânt, la urma urmelor. Tot în tot = pe de-a-ntregul. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvârșire, în întregime; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte, extrem de... ◊ Loc. prep. Cu tot cu... sau cu (cineva sau ceva) cu tot = împreună, la un loc. ◊ Expr. Asta-i tot sau atâta (ori atâta-i) tot = doar atât (și nimic mai mult). 3. (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. III. Adv. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Și acuma, în continuare, încă; (în construcții negative) nici acuma, până acuma nu... ♦ Și mai departe, ca și altă dată. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, totdeauna, pururea; necontenit, neîncetat, întruna. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... ♦ Statornic, permanent. 3. De repetate ori, adeseori, de multe ori. 4. (Exprimă o gradație a intensității) Din ce în ce. IV. Adv. (Stabilește identitatea, similitudinea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în același chip. ◊ Expr. Tot așa (sau astfel, atâta, același) = întocmai, exact așa (sau atâta, același). ◊ (În corelație cu „așa” sau „atât de...”, formează gradul de egalitate al comparativului) Tot atât de bun. ◊ Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal. 2. (Urmat de substantive și pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv revine, apare într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. ♦ (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 3. Numai, în mod exclusiv. ◊ Expr. Tot unul și unul = de seamă, de frunte, ales. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Fără excepție, unul și unul. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. 4. De fiecare dată, întotdeauna, regulat. V. Adv. 1. Și astfel, și așa, oricum. 2. Totuși, și încă. VI. S. n. 1. Întreg, unitate (rezultată din totalitatea părților), totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). ◊ Expr. Aici e totul = în asta constă tot, asta explică tot. [Gen.-dat. pl. (a) tuturor, (a) tuturora] – Lat. totus, -a, -um.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
LUME, lumi, s. f. I. 1. Tot ce există ca realitate și ca reflectare a ei; univers, cosmos. ◊ Expr. De când (e sau cu) lumea (și pământul) = de (sau din)totdeauna; vreodată; Cât (e) lumea (și pământul) = veșnic; (în construcții negative) niciodată, nicăieri. (Reg.) Până-i lumea = veșnic; (în construcții negative) niciodată. Nici pentru toată lumea sau pentru nimic în lume = cu nici un preț, cu nici un chip. Că (doar) nu piere lumea, se spune atunci când vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut sau că nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se spune despre cineva care este foarte fericit. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din Pământ și aștrii vizibili, constituind un sistem organizat; sistem solar, sistem planetar. ♦ Vast domeniu al realității care se distinge de altele printr-una sau mai multe însușiri fundamentale. Lumea organică. Lumea anorganică. 3. Globul pământesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală), pământul locuit de om. ◊ Lumea veche = pământul cunoscut înainte de descoperirea Americii (Asia, Europa și Africa). Lumea nouă = cele două Americi și Oceania. Lumea tăcerii = universul adâncurilor marine și oceanice. ◊ Expr. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, peste tot. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. A se duce (sau a fugi, a pleca) în lume (sau în toată lumea, în lumea largă) = a pleca departe, fără să se știe unde. A da cuiva drumul în lume = a da cuiva libertatea să plece. A(-și) lua lumea în cap = a pleca (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri etc.). A umbla prin lume sau a cutreiera lumea = a călători mult și în locuri diferite, a colinda. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea. A dormi (sau a adormi) ca dus (sau ca dușii) de pe lume = a dormi (sau a adormi) adânc. 4. (Înv. și reg.) Lumină. ◊ Lumea ochiului (sau ochilor) = pupila ochiului (sau ochilor). ◊ Expr. (Rar) A ieși la lume = a ajunge la lumină, la loc deschis, la larg. II. 1. Populația globului pământesc, omenirea întreagă; umanitatea. ♦ Majoritatea oamenilor. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. Lumea artiștilor. 3. Oameni, mulțime, public; societate, mediu social. ◊ Om de lume = persoană care are experiența vieții în societate, care cunoaște uzanțele; persoană dornică de petreceri, exuberantă, veselă. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. ◊ Expr. (A fi) în rând cu lumea = (a fi) la fel cu ceilalți; (a fi) cu rost, așezat, cu o viață chibzuită. Lume(a) de pe lume sau lumea toată, o lume (toată, întreagă) = mulțime nenumărată, foarte mulți oameni. A purta lumea pe degete = a înșela oamenii; a-și bate joc de ei, a fi șmecher, abil. A ieși (sau a scoate capul) în lume = a apărea în societate, a lua contact cu oameni și situații noi, a începe să frecventeze societatea. A ajunge (sau a fi) de râsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație degradantă; a se face de râs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = nu știe nimic din ce se întâmplă; e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă = a-i plăcea (cuiva) să trăiască; a-i fi foarte plăcut să... Când ți-e lumea mai dragă = când te simți mai bine; când nici nu te gândești, când nici nu te aștepți. Zi-i lume și te măntuie! = asta e! n-ai ce(-i) face! ♦ Viață laică; viață veselă, liberă. ◊ Loc. adj. De lume = care se referă la viața de plăceri, la dragoste. 2.(În sintagmele) Lumea albă = (în basme) viața pământească, în care trăiesc oamenii. Lumea neagră = (în basme) viața subpământeană, în care ar trăi duhurile rele. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea lume) = a) (în concepțiile religioase) viața de dincolo de moarte; b) (în basme) regiune imaginată dincolo de acest pământ, celălalt tărâm. – Lat. lumen.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MÂȚĂ, mâțe, s. f. 1. (Pop.) Pisică; p. restr. puiul (de sex feminin al) pisicii. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu mâța în sac = a surprinde, a descoperi pe cineva care caută să înșele, să mintă. A umbla cu mâța în sac = a umbla cu înșelăciuni. (A fi) mâță blândă = (a fi) prefăcut, ipocrit, fățarnic. Ca o mâță plouată = a) abătut, descurajat, fără chef; b) rușinat, umilit. A trăi (sau a se înțelege, a se avea etc. cu cineva) ca mâța cu șoarecele (sau cu șoarecii, cu câinele) = a fi în relații foarte proaste cu cineva. (Reg.) A se stupi ca mâțele = a) a fi în relații foarte proaste cu cineva; b) a se certa, a se insulta. A trage mâța de coadă = a fi strâmtorat din punct de vedere material, a o duce greu, a fi sărac, nevoiaș. A se uita ca mâța în calendar = a nu pricepe nimic, a fi cu totul străin de o problemă, de un subiect. (Reg.) A rupe mâța în două = a fi voinic, energic, curajos. 2. (Depr.) Epitet dat unui animal sau unui om slab, prăpădit, jigărit. 3. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive etc. cu care se apucă, se prinde, se trage sau se fixează ceva. – Formație onomatopeică. Cf. alb. mica.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CANCI adv. (Familiar) Nimic, (absolut) deloc; ioc. Toată ziua, toc! toc! toc!... Dar mîncare, canci! CONTEMPORANUL, I 405. Pronunțat monosilabic.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
DEFĂIMARE, defăimări, s. f. Acțiunea de a defăima și rezultatul ei. 1. Ponegrire, clevetire, calomnie, hulă. Nu se da înapoi de la nimic: iscodirea, defăimarea, bîrfeala... toate îi păreau deopotrivă bune. M. I. CARAGIALE, C. 20. 2. (Învechit) Dispreț, desconsiderare, umilire, batjocură. Se temea de asprimea tată-său și de șugubața defăimare a oamenilor. CREANGĂ, P. 89. Cîte umiliri rabdă, cîte defăimări sufere! NEGRUZZI, S. I 323.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DEZBATE1, dezbat, vb. III. Tranz. A discuta pe larg o chestiune, o problemă etc. cu una sau cu mai multe persoane (adesea în contradictoriu); a supune discuției (o hotărîre, un proiect de lege etc.). Forța partidului clasei muncitoare stă tocmai în faptul că el dezbate în fața maselor toate planurile sale, că ține seama în mod permanent de părerile oamenilor muncii, că arată cu curaj maselor lipsurile și greutățile atunci cînd acestea se manifestă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 353, 3/5. ◊ Absol. Dacă nu știți ce e [iubirea], puteți, cu noțiunile d-voastră cumpărate și vîndute cu toptanul... să dezbateți toată viața, că tot nu ajungeți la nimic. CAMIL PETRESCU, U. N. 15. ◊ Refl. pas. Asemenea cestiuni nu se dezbat cu pușca în mînă. ODOBESCU, S. III 95. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») M-am gîndit să-ți propun, și sper că ai să primești, să-ți dai osteneală să vii pe o zi, două la Berlin, unde să dezbatem îndelete împreună asupra unei afaceri, destul de serioase. CARAGIALE, O. VII 271. ♦ (Jur.) A examina o cauză, un proces; a judeca.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
HÎȚ interj. (Și în forma hăț; de obicei cu valoare de verb) Onomatopee care redă zgomotul produs de o mișcare bruscă și repede, cînd cineva apucă, smucește sau trage ceva; haț. Nevasta, hăț un șumuiag de fîn, îl face vălătuc și sfîr după popă. SEVASTOS, N. 50. ◊ Expr. Hîț (sau hi) în sus, hîț în jos sau hîț în dreapta, hîț în stînga, arată sforțările sau încercările făcute de cineva pentru a aduce la îndeplinire o acțiune sau pentru a scăpa (prin smucituri de tot felul) dintr-o situație neplăcută. Hîț în dreapta, hîț în stînga, pînă descuie ușa. DELAVRANCEA, la TDRG. Hi! în sus, hăț! în jos; să se miște din loc calul, ba. ISPIRESCU, L. 374. După ce mîncară... smochine, se făcură măgari. Hîț în sus, hîț în jos! Ba că o fi una, ba că o fi alta, nimic. Rămaseră măgari ca toți măgarii. id. ib. 282. – Variantă: hăț interj.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
LUME1, lumi, s. f. I. 1. Totalitatea celor existente în realitate; univers, cosmos. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. EMINESCU, O. I 171. Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat... De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Loc. adv. De cînd (e sau îi sau cu) lumea (și pămîntul) = de (sau din) totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) vreodată, niciodată. Se duse și el ca toată suflarea de pe pămînt, de pare că n-a fost de cînd lumea și pămîntul. ISPIRESCU, L. 42. Vede și el ceea ce nu se mai văzuse și nu se mai auzise de cînd lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 159. Și în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, O. 28. Cît (e sau îi) lumea (și pămîntul) = (mai ales însoțind un verb în construcții negative) a) veșnic. Doar n-am a trăi cît lumea. CREANGĂ, P. 186; b) (după negație) niciodată, nicăieri. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Mîndră ca dumneata Nu-i nime cîtu-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. (Regional) Pînă-i lumea = veșnic, pentru totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) niciodată. Eu mă duc, mîndruță, duc... Nu mai vin pînă-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. ◊ Expr. Lumea de pe lume = totul, orice. Pentru altul n-aș face-o, să știu că mi-ar da lumea de pe lume. CREANGĂ, P. 162. Nici pentru toată lumea (sau pentru nimic în lume) = cu nici un preț. Buzduganul ista îl avem lăsat moștenire de la strămoșul nostru; și nu-l putem da nici pentru toată lumea. CREANGĂ, P. 57. Că doar nu piere lumea, se zice atunci cînd vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut, nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se zice despre cineva care este foarte fericit. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din sori, planete și planetoizi și constituind un sistem; sistem solar, sistem planetar. Întreg edificiul concepțiilor noastre asupra sistemului planetar și în genere asupra originii lumilor din univers se clatină sub riguroasele lovituri ale teoriilor contemporane. MARINESCU, P. A. 36. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. Tu, Ileană Cosinzană, Suflețel fără prihană Și tu, soare luminate... Ceriul să cutreierați Lumile să luminați. ALECSANDRI, P. P. 29. ◊ (Determinat prin «de stele») Cerul cu lumea lui de stele se resfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră... BART, E. 251. Puține sînt la număr aceste lumi de stele. ALEXANDRESCU, P. 24. 3. Pămîntul, globul pămîntesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală). A început să-i făgăduiască toate bunurile din lume. ISPIRESCU, L. 2. Trec în stoluri rîndunele... Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. Cu tine m-aș duce în fundul lumii, dar cum să facem? ALECSANDRI, T. I 204. Mîndra mea, pe lume una cumu-i între stele luna! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ♦ Loc. adv. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, oriunde, peste tot. Împăratul a dat de știre... în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. S-a dus vestea în toată lumea. id. ib. 218. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. Din fundul lumii, mai din sus, Și din Zorit și din Apus... Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. ◊ Expr. A se duce (sau a fugi, a pleca) în (toată) lume(a) sau în lumea largă = a pleca departe fără să se știe unde (pentru a scăpa de un necaz, a căuta pe cineva sau ceva etc.). În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. id. ib. 176. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A(-și) lua (sau a apuca) lumea-n cap = a pleca (departe) părăsindu-și casa, locul de origine. Pînă nu se va scula încă Pepelea, să apucăm lumea-n cap și să-l lăsăm pe dînsul aice. SBIERA, P. 17. Pleacă pentru vreme lungă, fuge, lumea în cap ia. PANN, P. V. II 124. A umbla prin lume (sau a cutreiera (toată) lumea) = a călători mult și în locuri diferite, a umbla de colo-colo, a colinda. Sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. Cînd te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujești și la poarta mea. CREANGĂ, P. 300. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea, a se duce peste tot. A dormi Ca dus de pe lume = a dormi dus. II. 1. Populația globului pămîntesc, neamul omenesc, omenirea întreagă. Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul... Visînd că toată lumea îmi asculta cuvîntul. EMINESCU, O. I 88. Le pare zea Venus cînd a ieșit din unde, Ca să arate lumii frumosul ideal. ALECSANDRI, P. A. 109. Idei drepte și înalte... Vor vedea lumina zilei; și în formă de mari fapte... Lumii se vor arăta. ALEXANDRESCU, P. 139. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii practicate, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. V. societate. Lumea artiștilor. Lumea savanților. ▭ Fără prea mare cheltuială și fără să-și angajeze vechea firmă populară în lumea moașelor, pensionarilor... pregătea armele de asalt pentru un portofoliu ministerial. C. PETRESCU, C. V. 159. ◊ (Poetic) Cu Creangă, Eminescu era întors din nou în lumea moșilor sfătoși din vremea copilăriei. CĂLINESCU, E. 311. ◊ (Reflectînd concepția de clasă a burghezo-moșierimii) Lumea bună (sau mare, înaltă) = vîrfurile claselor exploatatoare. V. bun4 (VIII). Om (sau femeie) de lume = persoană din clasa exploatatoare considerată distinsă, manierată etc. în cadrul acestei clase. 3. Oameni, mulțime, public, societate, mediu social. A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea. CARAGIALE, P. 11. Pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia. CREANGĂ, P. 228. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos. EMINESCU, N. 27. ◊ Loc. adv. De ochii lumii v. ochi. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cade. E vorba să se facă un pod ca lumea. SADOVEANU, M. C. 182. ◊ Expr. În rînd cu lumea = la fel cu ceilalți oameni, așezat, cu rost. Vreu... să te văd om ca toți oamenii în rînd cu lumea. CREANGĂ, P. 162. Lume(a) (toată) de pe lume = mulțime nenumărată, oameni mulți (și de pretutindeni). S-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă. CREANGĂ, P. 102. Lumea toată de pre lume Ne-a și pus urîte nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. O lume (toată sau întreagă) = mulți oameni, o mulțime de persoane. O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă Cu goana ei pripită după viață. GOGA, C. P. 68. O lume se plîngea de nedreptățile ce făcea. ISPIRESCU, U. 68. O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. A purta lumea pe degete = a induce în eroare, a înșela, a-și bate joc. Să-i strîmbi gîtul oleacă, să se învețe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete. CREANGĂ, P. 267. A ieși în lume = a se duce printre oameni, în societate, a lua contact pentru prima dată cu oameni și situații noi. Bucură-te dar și te veselește, dragă Marghioliță, că în curînd ai să ieși și tu în lume. ALECSANDRI, T. I 36. Gura lumii v. gură. A ajunge (sau a fi) de rîsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație înjositoare, degradantă; a se face de rîs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume. COȘBUC, P. I 262. Ce mai la deal la vale? Așa e lumea asta. CREANGĂ, P. 233. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale, a se retrage. Pe urmă m-am dus în lumea mea cu Ioniță. Atîta am avut și eu drag pe lume, și m-am dus cu el. SADOVEANU, O. V 8. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = a) nu știe nimic din ce se întîmplă; b) e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă (sau dragă lumea) = a) a-i fi dragă viața, a-i plăcea să trăiască. Tuturor li-i dragă lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221; b) a avea multă plăcere să..., a fi foarte plăcut să... Fata împăratului se făcu un flăcău de-ți era dragă lumea să te uiți la el. ISPIRESCU, L. 30. Cînd ți-e lumea mai dragă v. drag2. Zi-i lume și te mîntuie = ce mai la deal la vale; asta e, n-ai ce(-i) face. Zică cine-o zice și cum a vrea să zică, dar cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte te silești să-l ajungi... Vorba ceea: zi-i lume și te mîntuie. CREANGĂ, P. 223. ♦ Viață laică, viață care satisface necesitățile și plăcerile naturale ale omului, viață veselă, liberă. Sus, în deal, la mănăstire Plînge sora-ntr-o grădină... Dup-a lumii fericire. ALECSANDRI, P. I 15. Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume. NEGRUZZI, S. I 67. De desfătările lumii poftele mele lipsite, Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire. CONACHI, P. 104. ◊ Cîntec de lume = poezie de dragoste însoțită de melodie. Îl plimba cu dînsul noaptea în butcă... de-i cînta cîntece de lume. GHICA, S. 56. 2. (În expr.) Lumea albă = (în basme) viață pămîntească în care trăiesc oamenii. De cînd sînteți pe lumea asta albă, voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Lumea neagră = (în basme) presupusa viață subpămînteană în care ar trăi duhurile necurate, rele, diavolii. Ca să mergi de pe lumea albă în lumea neagră, trebuie să-ți dai drumul prin fîntîna zmeilor. ȘEZ. II 202. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea (rar cea) lume) = a) (în concepțiile mistico-religioase) presupusa viață de după moarte. Muri după ce mîncă trei oi fripte și bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebuie să se ducă pe ceea lume flămînd și însetat. NEGRUZZI, S. I 247; b) (în basme) celălalt tărîm. După ce simțiră că fiul oii a ajuns pe cea lume și s-a scoborît din leagăn, traseră leagănul afară. RETEGANUL, P. I 65. 3. Ansamblu, totalitate, mediu, viață. Lumea vegetală. Lumea animală.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PACE s. f. 1. Stare de bună înțelegere între popoare, între țări, situație în care nu există conflict armat sau război. Poporul nostru muncitor construiește socialismul și este hotărît să apere pacea, securitatea și independența națională. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 284. E pace, tată! Toată lumea se bucură de pace. SAHIA, N. 25. ◊ (Mai ales în construcții cu verbele «a cere», «a face», «a încheia», «a semna») Acordul părților beligerante asupra încetării războiului. [Tratatul asigură romînilor] dreptul de a face război sau pace. BĂLCESCU, O. 13 ◊ Sol de pace = trimis al uneia dintre părțile beligerante pentru a trata un astfel de acord. Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băț. EMINESCU, O. I 146. 2. (Într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de agitații, de vrajbă; bună înțelegere, armonie. Vicleanul pizmuia pacea fetelor și-și vîrî coada. ISPIRESCU, L. 49. Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gîlceavă! CREANGĂ, A. 119. ◊ A trăi în pace (cu cineva) = a trăi în bună înțelegere, în armonie. Și iacă așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă, trăind în pace cu nevasta și cu copiii săi. CREANGĂ, P. 179. Și se făcu nuntă mîndră și frumoasă, cum n-a fost alta pe fața pămîntului. Și-au trăit apoi în pace și în liniște ani mulți și fericiți. EMINESCU, N. 30. ◊ Expr. A face pace (cu cineva) = a restabili buna înțelegere, a se împăca (cu cineva). Ei, ești mînioasă. Vin de șezi colea lîngă mine, să facem pace. NEGRUZZI, S. III 28. A strica pacea (cu cineva) = a curma raporturile de bună înțelegere, a ajunge la conflict (cu cineva). Nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip, sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea. CREANGĂ, P. 263. Bună pace = bună înțelegere.armonie. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: – Ce vrei tu – Noi? Bună pace. EMINESCU, O. I 146. O mie de ani pace, formulă familiară de salut. 3. Lipsă de zgomot; calm, liniște, tăcere. Nuci mari se ridicau din vii, și un grangur cînta în pacea satului, în lumina dimineții. SADOVEANU, O. VII 60. E-atîta pace-n casă, Doar în cămin jăratecul tresare Și mor cărbunii arși de-nfiorare. GOGA, C. P. 17. Dintr-un timp și vîntul tace; Satul doarme ca-n mormînt. Liniște-n văzduh și pace Pe pămînt. COȘBUC, P. I 48. ◊ Expr. A da (cuiva) pace (sau bună pace) sau a lăsa (pe cineva) în pace (sau în pacea lui) = a nu deranja, a nu tulbura, a nu supăra (pe cineva), a lăsa (pe cineva) în voia lui. Jupîne! urla el gros. Mie să-mi dai pace să-mi ticnească hodina! SADOVEANU, O. VII 29. Cocoșul... se duce în treaba lui și lasă pe boier în pace. CREANGĂ, P. 67. Ba, cucule, ba, Nu te-oi asculta, Dă-mi tu bună pace. ALECSANDRI, P. P. 7. (Familiar) Dă-i pace! = nu-ți bate capul, nu te deranja, lasă! (Neobișnuit) A nu avea pace (de cineva) = a fi deranjat, a fi tulburat (de cineva). Trebuie întîi să omor pe zmeu... căci pînă va fi acesta dasupra pămîntului pace de el nu veți avea. ISPIRESCU, L. 195. (Formule de urare) Mergi (sau umblă, du-te, rămîi etc.) în pace = mergi (umblă, du-te, rămîi etc.) cu bine, cu sănătate etc. Mergeți în pace, dragii mei. De-acum înainte, dumnezeu știe cînd ne-om mai vedea. CREANGĂ, P. 199. O, gondolă iubită... Zbori vesel, zbori în pace purtîndu-ne pe mare. ALECSANDRI, P. I 165. Rămîneți cu toții-n pace, Eu mă duc, că n-am ce face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 322. 4. Lipsă de zbucium sau de frămîntare, liniște, împăcare, seninătate sufletească. Erau toți tăcuți și o pace lină stăpînea inimile. SADOVEANU, O. IV 83. Pe această pagină, am sprijinit, ani de zile... fragila mea pace sufletească. GALACTION, O. I 348. N-am un minut de pace. Și aflu totodată plăcere-n al meu dor. BOLINTINEANU, O. 200. 5. (În concepția religioasă) Tihnă veșnică a omului după moarte. Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace. ALECSANDRI, P. 1199. ◊ Expr. A nu (mai) avea pace = a fi îngrijorat, preocupat. Fii pe pace! = nu avea nici o grijă, nu fi îngrijorat. Pace vouă! formulă bisericească de binecuvîntare. (În formule privitoare la morți) Odihnească în pace! (sau dormi în pace!) O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie Și în mormînt albastru și-n pînze argintie. EMINESCU, O. I 69. O, dormi în pace pe-aceste maluri. ALECSANDRI, P. I 219. 6. (Familiar, adesea determinat prin «bună») Gata, s-a sfîrșit, s-a terminat; degeaba mai vorbim. Nu știu, nu știu și pace. SEBASTIAN, T. 82. În mintea ei se făcuse însă un gol, un întuneric chinuitor. Nu și-l aduse aminte și pace. BASSARABESCU, V. 12. Zi-i făptură sucită și pace bună. DELAVRANCEA, S. 31. De voie, de nevoie, nunta s-a făcut și pace bună! CREANGĂ, P. 8. 7. (Cu sens de negație categorică, uneori determinat prin «bună») Nimic, nicăieri, nici gînd. Tot îl întreb, tot îi vorbesc... el pace! numai ca urșii face și tot se uită urît la mine. SADOVEANU, O. III 320. Cînd dau să le-aprindă, pace! lemnușele erau jilave. RETEGANUL, P. IV 42. Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace bună! Iezii nu-s nicăieri. CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. (E) pace de mine = s-a isprăvit cu mine, moartea mă așteaptă. Socoteam că m-oi îneca, că va fi pace de mine. SBIERA, P. 18.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
RĂBDARE, răbdări, s. f. 1. Faptul de a răbda; dispoziție firească de a suporta neplăceri, dureri, asupriri; putere de a aștepta cu liniște desfășurarea întîmplărilor, a evenimentelor. Mă gîndesc că-i fi ajuns la marginea răbdării. VORNIC, P. 203. Răbdarea vînătorului era ajunsă la culme. ODOBESCU, S. III 47. Eu însă nu zic că nu te voi lua, dar trebuie răbdare. NEGRUZZI, S. I 19. ◊ (Adesea în construcție cu verbele «a avea», «a pierde» sau «a fi») Îi povățuia să fie mai cu răbdare, mai îngăduitori, ca să nu se amărască... părinții. ISPIRESCU, L. 175. Mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ascultați dacă aveți răbdare. NEGRUZZI, S. I 102. Dragostea n-are răbdare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ◊ (Învechit, în construcție cu verbul «a face») Cum mai poți face răbdare... Așteptînd cu prelungire Să găsești milostivire. CONACHI, P. 35. Făcîndu-și răbdare... îi zise blînd... PANN, P. V. I 76. ◊ (Glumeț) Răbdare și tutun = așteptare lungă. Pînă atunci, răbdare și tutun. C. PETRESCU, Î. II 136. (De obicei în construcție cu verbele «a mînca», «a înghiți» etc.) Răbdări prăjite = nimic de mîncare. Trăia tot cu noduri fripte, învăluite cu răbdări prăjite. RETEGANUL, P. III 59. De acu a mai mînca și răbdări prăjite în loc de ouă. CREANGĂ, P. 70. Înghite la răbdări prăjite. PANN, P. V. III 101. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din răbdare (sau din răbdări) = a face (pe cineva) să-și piardă calmul, a enerva peste măsură; a scoate din sărite. Oricît de blajin să fie omul, îl scoți din toate răbdările. CARAGIALE, O. III 36. Eu îs bun, cît îs bun, dar și cînd m-a scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici țigan de laie împotriva mea. CREANGĂ, P. 253. A-și ieși (învechit a ieși) din răbdare (sau din răbdări) = a-și pierde calmul, a se enerva peste măsură, a-și ieși din sărite. Celelalte, strigă gazda ieșind din răbdare întru auzul atîtor laude. NEGRUZZI, S. I 77. ♦ (Cu valoare de-imperativ) Așteaptă! Hei, hei! răbdare, Arvinte, fătu-meu, răbdare. ALECSANDRI, T. I 324. 2. Stăruință într-o lucrare grea și de lungă durată; perseverență, tenacitate. Profesia de cercetător e în primul rînd una de răbdare... de calm. BARANGA, I. 153. Cu o răbdare ciudată m-am plecat peste tot ce a știut să facă omul. ANGHEL, PR. 99. Cu răbdare și tăcere se face agurida miere. 3. (Rar, la pl.) Suferințe, lipsuri. Oare puține răbdări pîn-acum pribegind îndurat-ai? TOPÎRCEANU, P. 46.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PEHLIVAN, pehlivani, s. m. 1. (Turcism ieșit din uz) Acrobat, scamator, jongler, saltimbanc. Pehlivanii arapi... ce-i adusese din țara turcească făcură și ei feluri de năzdrăvănii și de jocuri minunate și nevăzute locurilor noastre. ODOBESCU, S. I 136. Înăuntru și afară de poartă, o adunătură de popor din clasele de jos căsca gura la învîrtelile și strîmbăturile pehlivanilor și ale măscăricilor domnești. FILIMON, C. 58. 2. Șarlatan, escroc, pișicher, chiulangiu, mincinos. Mare pehlivan! gîndi administratorul. Cum îl întorc și-l sucesc, tot nu pot scoate nimic de la el! STĂNOIU, C. I. 35. Pehlivan făr’ de rușine! Tu ți-ai bătut joc de mine; Iar de-acum te ține bine C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. 3. Om glumeț, mucalit, poznaș. Mireasa dă de spălat pe mînă mai întîi nunului ș-apoi socrului; și în vreme ce mireasa le toarnă, cîte un pehlivan de băiat se alătură pe la spate și zmac! pe mîinile nunului cu niște tărîțe, huște sau chiar cenușă. SEVASTOS, N. 257.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PIATRĂ, pietre, s. f. I. 1. (Numai la sg.) Nume generic pentru orice rocă comună, răspîndită la suprafața și în interiorul pămîntului, în mase continue sau în bucăți dure, solide; (la sg. sau la pl.) fragment dintr-o astfel de rocă. Pe marginea rîului, așezat pe o piatră, Gîngu stă cu capul în pumni uitîndu-se-n rostogolirea turbure a apelor. C. PETRESCU, S. 55. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint, Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. EMINESCU, O. I 85. Găsi pe daci preparați pentru o rezistență puternică, apărați în cetăți de piatră. ODOBESCU, S. II 280. ◊ (În metafore și comparații) Horia e omul de piatră, în care s-a concentrat toată tăria munților aspri și stîncoși, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie. BOGZA, Ț. 38. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Bade inimă de piatră! Ce nu vii la noi vreodată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 143. ◊ Ori (sau cînd) cu capul de piatră, ori (sau cînd) cu piatra de cap, se zice cînd cineva este pus într-o situație grea, din care, oricum ar face, tot rău iese. Stăpîne, zise atunci calul, de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii odată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, O. A. 233. Da rău îi pe ulița d-tale! Nu poți face doi pași făr-a fi... povestea vorbei: cînd cu capul de piatră, cînd cu piatra de cap. ALECSANDRI, T. I 148. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi, se zice despre omul superficial, care începe de toate și nu isprăvește nimic. Piatră în (sau piatra din) casă = fată nemăritată (considerată ca o povară pentru familie). După optsprezece ani [fetele] erau socotite pietre în casă, fete bătrîne. PAS, Z. I 221. Se simțea străină, împresurată de ostilități, piatră în casă. C. PETRESCU, C. V. 95. ◊ (În expresii, zicători, proverbe) A călca în piatră seacă = a se osteni zadarnic, a nu-i merge cuiva bine. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărîre nestrămutată. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = e ger strașnic. A scoate apă (și) din piatră (seacă) v. apă (I 1). A scoate bani (și) din piatră seacă v. sec. A aduce (ceva) și din piatră seacă v. sec. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra sau de piatră = (a fi) foarte sănătos. Sorcova, vesela: Peste vară Primăvară Să-nfloriți, Să mărgăriți, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir De trandafir, Tare ca piatra, Iute ca săgeata. TEODORESCU, P. P. 159. A fi de piatră = a fi fără de milă, a rămîne insensibil. Apa trece, pietrele rămîn v. rămîne. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, o mare neliniște, a fi îngrijorat. A i se lua (cuiva) o piatră (de moară) de pe inimă (sau de pe cuget) = a se elibera de o grijă, de o teamă, a găsi sau a primi o soluție care pune capăt unei situații grele. Surîde ca un om căruia i s-a luat o piatră de moară de pe cuget. CAMIL PETRESCU, O. II 637. A nu (mai) rămîne (sau a nu mai lăsa) piatră pe piatră = a nu se (mai) alege nimic (din ceva), a distruge (ceva) din temelii; a face praf și pulbere. A mișca din loc (sau a răsturna) toate pietrele = a face tot posibilul pentru a obține ceva. A număra pietrele = a umbla haimana, fără căpătîi; a bate drumurile. A arunca cu piatra (în cineva) = a acuza, a învinui (pe cineva). A călca din piatră în piatră = a depune toate eforturile pentru a dobîndi ceva. De-ai călca din piatră-n piatră, Din străin nu-i face tată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 203. Piatra filozofală v. filozofală. 2. (În expr.) Epoca de piatră = veche epocă arheologică caracterizată prin utilizarea de către om a uneltelor de piatră. 3. (Urmat de determinări indicînd întrebuințarea obiectului sau o proprietate esențială a lui) Bucată de piatră (1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatră cioplită. ◊ Piatră kilometrică v. kilometric. Piatră ponce v. ponce. Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densă care servește în litografie la prepararea clișeelor de imprimare. Piatră de încercare = rocă silicioasă foarte dură, folosită la verificarea purității aurului și argintului; fig. mijloc de verificare a capacității sau a sentimentelor cuiva; dovadă, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = piatră care intră în construcția fundamentului unei clădiri; fig. principiu de bază, principiu esențial. Piatră unghiulară = piatră așezată la colțul fundației unei clădiri; fig. bază, fundament. Lucrările sale în cercul literar... vor rămîne ca pietre unghiulare pe care s-au așezat temeliile literaturii noastre. ODOBESCU, S. I 329. Piatră de ascuțit = cute. Piatră de moară = fiecare dintre cele două discuri mari și grele, întrebuințate la moară pentru măcinatul grăunțelor (dintre care una stă pe loc, iar cealaltă se învîrtește). Era un turn înalt și îngust cu ferestre mici și nepotrivite, avînd jos o portiță boltită căria îi slujea de prag o piatră de moară crestată în două. ODOBESCU, S. I 148. La arnăut poruncea, Piatră de moară-aducea, Cu parale c-o plătea. PĂSCULESCU, L. P. 246. (În metafore și comparații) Rușinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se așezase pe inimă ca o piatră de moară. REBREANU, I. 35. Pentru babă, fata moșneagului era piatră de moară în casă. CREANGĂ, O. A. 178. Piatră prețioasă (scumpă sau nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește foarte rar în natură și din care se fac bijuterii. Cînd e vorba de pietre prețioase, de valoarea acestora, orice presupunere este permisă. C. PETRESCU, A. 326. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă Și păru-i de-aur curge din raclă la pămînt. EMINESCU, O. I 88. Am o piatră nestimată Care noaptea viu lucește. ALECSANDRI, P. A. 44. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat, care are un aspect frumos și se găsește relativ frecvent în natură, întrebuințat la confecționarea bijuteriilor de mică valoare. 4. Material pietros, fabricat pe cale artificială, avînd diferite întrebuințări. Piatră de mozaic. ▭ Între munții cu granitul sur, Arieșul, șoseaua și linia îngustă a trenului șerpuiesc, împletindu-se cu poduri de piatră. C. PETRESCU, S. 225. 5. Piesă la jocul de domino și la alte jocuri, confecționată din piatră (1), os sau lemn. 6. (Popular) Aerolit, meteorit. Piatră căzută din cer. 7. (Adesea în construcții cu verbele «a bate» sau «a cădea») Grindină. A mai avut, sărmanul, și păcatul că l-a bătut piatra și n-a putut strînge mai nimic de pe cîmp. BUJOR, S. 161. Bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pămîntul. ISPIRESCU, L. 206. II. 1. (Popular) Crustă de săruri minerale care se depune cu vremea pe pereții unui vas în care se fierbe apă. ◊ Piatră de vin = crustă de săruri minerale depuse pe pereții butoaielor în care se păstrează must sau vin. 2. Substanță calcaroasă de culoare gălbuie sau negricioasă, care se depune uneori pe coroana dinților; tartru. 3. (Nume popular dat unor substanțe chimice; numai în compuse) Piatră-acră = alaun de potasiu, v. alaun; piatră-vînătă = sulfat de cupru, v. sulfat. Negustor de băcan... piatră-vînătă... salcie, fumuri și alte otrăvuri. CREANGĂ, P. 112; piatră-vitriolică = sulfat feric, v. sulfat; piatra-iadului = azotat de argint, v. azotat; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf în formă de bucăți; piatra-sulimanului = numele pietrei din care se prepară un fel de suliman. 4. (Med.) Calcul1. Piatră la rinichi. Piatră la ficat. - Pronunțat: pia-.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
TĂMÎIA, tămîiez și (rar) tămîi, vb. I. 1. Tranz. (În practicile religioase) A afuma cu tămîie, a răspîndi fum de tămîie din vase speciale. Focul pe care femeile din sat îl aprinseseră sub troiță ca să facă tăciuni și să ia fiecare să-și tămîieze morții. GALACTION, O. I 268. Și au venit babele și au cercat cu cîte de toate: descîntat-au, vrăjit-au... tămîiatu-i-au, dar toate nu au folosit nimic. RETEGANUL, P. IV 49. Cîte-și nouă feciori murea, Pe opt... Baba că-ngrijea, Apă de căra Și îi tămîia. PĂSCULESCU, L. P. 167. ◊ Fig. Poate că strofele ce am să transcriu nu vor fi tocmai la locul lor aci, în fumul de praf de pușcă cu care eu tămîiez deocamdată cartea ta. ODOBESCU, S. III 122. ◊ Intranz. [Preotul] începe a tămîia. SEVASTOS, N. 252. 2. Tranz. Fig. A lăuda exagerat pe cineva, pentru a-i cîștiga bunăvoința; a linguși. În fiecare din discursuri... îl tămîia. BOGZA, A. Î. 59. Se făcu unealta străinilor cu care se încuscrea și pe care îi tămîia, ca să le intre în favor. NEGRUZZI, S. I 278. Au doar ție se cuvine a-nmulți măgulitorii Ce aleargă cu cățuia Tămîind stăpînitorii. CONACHI, P. 258. 3. Refl. Fig. (Rar) A se îmbăta, a se chercheli. Ei la cîrciumă aleargă, Cu oala de dimineață, Se tămîie-n toată viața. PANN, P. V. I 110.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TEAMĂ s. f. Stare de adîncă neliniște și tulburare, provocată de un pericol care te amenință, de un rău care ți se poate întîmpla; frică. Vorbind, cu capul puțin înclinat pe un umăr, se uita c-un fel de teamă la Șoimaru. SADOVEANU, O. VII 124. Fiecare avu aceeași impresie de teamă. CAMIL PETRESCU, U. N. 375. Vorbea ca niciodată, fără teamă. D. BOTEZ, F. S. 65. În ochii lui naivi și mari Citesc un gînd, o dulce teamă. IOSIF, PATR. 14. ◊ (Motivul se indică prin determinări introduse prin prep. «de», printr-un genitiv obiectiv sau printr-o propoziție secundară) Vorbi încet, ca și cum îi era teamă de ceva. SADOVEANU, O. VII 148. Îi era teamă să nu se trădeze. BART, E. 183. Vede-un băiet că se acățăra pe stîlpul porții de teama cînilor. CREANGĂ, P. 147. Bădiță cu peană verde, Mult mi-e teamă că te-oi pierde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ◊ (Construit cu verbul «a fi» și cu subiectul logic în dativ, mai rar cu verbul «a avea») Tremur atît de tare, îmi clănțăne dinții în așa fel, că mi-e teamă să nu simtă cei de lîngă mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 302. Îi era mereu teamă că își bate joc de sentimentele lui. REBREANU, R. I 174. De Zaharia nu avem teamă: Știe tot, dar nu crede nimica. CARAGIALE, O. I 120. Nu spera și nu ai teamă, Ce e val ca valul trece. EMINESCU, O. I 194. N-ai teamă de pedeapsa de care-o să ai parte Cînd te-i întoarce acasă? ALECSANDRI, T. II 201.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ZVÎNTA, zvînt, vb. I. Tranz. 1. A face să piardă din umezeală, a usca puțin; a zbici. [Vîntul] năvălea furtunos pe cîte o uliță, încrețind apa lăculețelor, zvîntînd noroaiele și vechile cărări. MIHALE, O. 267. O prăjină pe care se scot în zilele senine și cu soare albiturile și șorțurile la zvîntat. PAMFILE, I. C. 441. La mal d-am ieșit, Din nări c-am suflat, Toate le-am zvîntat, Nimic n-am stricat. TEODORESCU, P. P. 56. ◊ Refl. Pe lîngă garduri s-a zvîntat pămîntul. TOPÎRCEANU, B. 4. (În contexte figurate) Drumul nostru tot nu s-a zvîntat De sîngele ce-a curs prin ani de moarte. DRAGOMIR, P. 57. ♦ A șterge un obiect umed, pentru a-l usca. Las’să plouă!... Tu, iubite, Numai tu să-mi vii acasă, Ți-oi zvînta obrajii umezi Cu năframă de mătasă. IOSIF, T. 244. Ș-atunci ea, cînd el glumește, Joacă pumnii și-l stropește Pe obraz, dar drăgălașă Tot ea-l zvîntă-n loc de cîrpă, Mîneca de la cămașă. COȘBUC, P. I 97. ♦ A face să sece (o sursă de umezeală). Puțin stă așa, și odată-i fulgeră prin minte un gind care-i zvîntă izvorul lacrimilor. CARAGIALE, S. 10. ♦ Fig. A secătui, a slei, a epuiza. Bîntuirile cumplite ale turcilor... ce zvîntau țara pe-ntrecutele. VLAHUȚĂ, la CADE. ◊ (În propoziții consecutive, legat de diverse verbe, exprimă intensitatea acțiunilor respective) Bea de zvîntă. ▭ Oameni răi, băiatule. Cum nu ești cu ochii pe ei, fură de zvîntă. SADOVEANU, M. C. 29. Am cunoscut pe crudul Corița, care bătea pe verii mei de-i zvîntă. GHICA, S. 258. 2. (Folosit și absolut) A distruge, a prăpădi, a nimici. Puind mîna pe însuși armele turcilor, deteră în păgîni de-i zvîntară. ISPIRESCU, M. V. 31. Făt-Frumos lovea cu pala de zvîntă, în toate părțile. id. L. 156. ◊ Expr. A zvînta (pe cineva) în bătaie (sau în bătăi) = a bate zdravăn. (Eliptic) Vă zvînt! Vă sparg capetele... Nici unul nu mai prind, dacă mă reped în voi. PREDA, Î. 10. 3. (Neobișnuit)-A ridica, a zvîrli în sus. Guvernul să îndeasă... ca să apese mai greu și, prin presiunea sa, să zvînte în sus pe popor. ODOBESCU, S. III 336. – Prez. ind. și: zvîntez (ALECSANDRI, O. 176).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
VĂIERAT, -Ă, văierați, -te, adj. (Regional) Care nu e bun de nimic, care se vaită toată ziua; nemernic, becisnic. (Substantivat) Unde-i carul, Unde-s boii? Nemernicule, văieratule, prăpăditule, bețivule! RETEGANUL, P. I 7.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ȘARLATAN, șarlatani, s. m. Persoană necinstită care abuzează de buna-credință a cuiva pentru a înșela; înșelător, șmecher, impostor. Șarlatanul ăsta care a înșelat pe toți... și le-a luat pădurile pe nimic! GALACTION, O. I Toți oamenii aceștia care ocolesc orice control și-ți spun la fiece pas «ai încredere în mine» sînt de regulă niște șarlatani. CAMIL PETRESCU, T. II 184. Acei care atacă pe cei de la 1848 ca pe niște șarlatani raționaliști ignorează istoria romînilor. IBRĂILEANU, SP. CR. 80. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. A. 274.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SLĂNINĂ s. f.. Strat de grăsime între pielea și carnea porcului; parte, bucată din grăsimea porcului, întrebuințată ca aliment. Porcul său din ogradă este mai gras, deoarece stă slănina pe dînsul de o palmă. ISPIRESCU, L. 176. Ce le pasă: lemne la trunchi sînt, slănină și făină în pod este deavolna; brînză în putină de asemenea. CREANGĂ, A. 38. O bucată de pîne, pe care este puțintică slănină. NEGRUZZI, S. III 204. ◊ Expr. (Familiar) Cu un ochi la slănină și cu altul la făină v. ochi1 (I 1). Și cu curechiul uns și cu slănina-n pod, se spune despre cei care vor să aibă de toate, fără să sacrifice nimic.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SUCI, sucesc, vb. IV. (Adesea în concurență cu răsuci) 1. Tranz. A învîrti un fir textil printr-o mișcare continuă, în același sens, pentru a obține un fir mai strîns și mai rezistent sau pentru a confecționa anumite obiecte. (Refl. pas.) Teiul se aduce în fîșii și se sucește. ANTIPA, P. 578. ◊ (Complementul indică obiectul confecționat) Suciseră din paie de săcară legători de snopi și le încărcaseră într-unul din care. SLAVICI, O. I 235. ♦ A înfășura, a încolăci. Ș-apoi îi sucește părul pe-al ei deget alb, subțire, își ascunde fața roșă l-a lui piept duios de mire. EMINESCU, O. I 84. ◊ Refl. Flăcăi voinici șed roată pe lîngă un foc mare, Mirîndu-se-ntre dînșii cum vreascurile-n foc Ca niște șerpi se mișcă, sucindu-se în loc. ALECSANDRI, P. III 234. 2. Tranz. A roti, a întoarce, a învîrti. Prinde mîna profesorului, care începuse să sucească butonul aparatului. SAHIA, U.R.S.S. 131. Pune roata la loc, vîră leuca, sucește lamba ș-o strînge la scară. CREANGĂ, P. 125. Ia un băț mai lung, îl pune în brîu și altul scurt pe care îl tot sucește între degete, imitînd torsul din furcă. ȘEZ. II 61. ◊ Intranz. Vîrîră cheia cea ruginită... și suciră o dată, de două ori, de trei ori, și de-abia putură deschide ușa aceea. RETEGANUL, P. II 5. ♦ (Cu privire la arme albe) A mînui (învîrtind). Suceam în dreapta paloșul... Tu ce făceai? EFTIMIU, Î. 48. 3. Tranz. A învîrti un obiect, dîndu-i forma unui sul; a învălătuci. ♦ A înfășura cu mîna foița în care s-a pus tutun, pentru a face o țigară. Tu cu mînile-ncleștate mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I 155. 4. Tranz. A-și schimba brusc poziția corpului (sau a unei părți a corpului) sau a face pe cineva să și-o schimbe; a întoarce corpul, capul etc. Copilul care umbla pe lîngă cai îi «suci» ținîndu-i de căpestre, cu boturile spre vale. DUMITRIU, V. L. 6. După ce ea și-a sucit gîtul, uitîndu-se înapoi, a venit și el. CAMIL PETRESCU, U. N. 110. (Refl.) Mirenii își rupeau gîturile, tot sucindu-se să vadă unele persoane. STĂNOIU, C. I. 148. ◊ Expr. A-i suci cuiva capul (mintea sau mințile) = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a-l zăpăci, a-l prosti. Cum ne lăsași să ne sucească diavolul mințile, ca să stricăm, din lucru de nimic, o prietenie de mici copile? STĂNOIU, C. I. 203. Nevoile mai sucesc mintea multora și-i înfierbîntă cînd nici cu gîndul n-ai gîndi. REBREANU, R. II 97. Te-ntreabă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. ♦ A răsuci cu o mișcare violentă gîtul unei ființe, pentru a o ucide. Trebuia să-ți sucească gîtul, afurisitule, că n-asculți. REBREANU, R. II 33. Acum numai o poruncă-ți mai dau, dacă-i împlini-o și asta, apoi te las în pace, iar de nu, ți sucesc grumazul, ca la un pui de găină. RETEGANUL, P. V. 51. Că decît mă blestemai, Mai bine gîtu-mi suceai. BIBICESCU, P. P. 146. 5. Refl. A lua o poziție nefirească; a se strîmba. Pătrunde prin desime, trece iute prin zăvoaie, Și sub brațul său puternic totul pîrîie, trăsnește, Tot se rumpe, se răstoarnă, se sucește, se îndoaie. ALECSANDRI, P. A. 152. Tu socoți că limba mea... se va putea suci ca să zică firtă, tferdu, glagol! NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Tranz. (În expr.) A suci vorba (sau a o suci) = a da alt curs convorbirii, pentru a-și ascunde gîndurile, a ocoli adevărul. El nu mai sucește vorba, ci spune drept în față, dacă i s-a pus ceva pe inimă. SLAVICI, O. I 54. (Eliptic) Văzînd fata toate dovezile acestea... n-au putut nici suci, nici tăgădui nimică, pentru că nici nu avea încotro, ci au mărturisit precum că toate sînt adevărate cîte le spune el. SBIERA, P. 144. 6. Tranz. (De obicei în corelație cu învîrti sau răsuci) A întoarce ceva pe-o parte și pe alta (pentru a examina mai bine). Ia el punga, o sucește, o învîrtește. CREANGĂ, P. 44. ◊ Absol. Întră-n boltă ca să-și aleagă multe de toate. Tot învîrte și sucește, dar nu le poate potrivi. RETEGANUL, P. III 21. ◊ Fig. Oricum ai suci și ai răsuci lucrurile, rar prilej ca acesta să faci negoțuri bune. VORNIC, P. 159. ◊ Expr. A suci și a răsuci (sau învîrti) pe cineva = a hărțui cu întrebările, pentru a obține mărturisiri. L-au sucit, l-au răsucit, nimic n-au putut stoarce din el grangurii. STANCU, D. 39. Îngrijitorul a venit și el, l-a sucit, l-a învîrtit, cu tot felul de întrebări. CARAGIALE, O. III 77. ♦ Refl. A se agita, a se zbuciuma, a-și frămînta mintea pentru a ieși dintr-o încurcătură. S-a sucit, s-a învîrtit, s-a socotit, s-a hotărît. O să divorțez. STANCU, D. 82. Gîndesc ei, se sucesc ei, se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. În zădar mai fac manevre și-n tot chipul se sucesc, Nimică nu pot a face, nimică nu isprăvesc. NEGRUZZI, S. I 128.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TIMOTEI din Efes, gr. Tιμόθεος nume teoforic. I. 1. Timothei (Syn). 2. Timofteiu, ard. (Paș); cu afer. Moftei (Ard II 172). 3. Timofte mold., act.; Temofte, dobr. (RI XI 210); Timofti, Ar tenie, 1810, mold, (Sur XV). 4. Prin disimilație: Dimofti, mold. 5. + -in: Moftinul s., ard. 6. Timofie (Ard; Mar); cu afer. Mofie (Mar); 7. Timohie (ib.). II. 1. Timotei formă frecv. 2. Cu schimb, părții finale, Timotin, mold. (Sur VI; 17 A II 171); cu afer. Motia, act. Prin scurtări se nasc două teme noi: Tim și Motei. A. Tim ard., 1198 (Drăg 245) 1. Tima (Drăg; 16 B 111273); + -an: Timanu Dominte, act.; Timică artist dramatic; -ina f. (Sd XXI); -oiu t. (Bz). 2. Timu (Drăg); buc. (Buc; CL); ard. (sec. XVIII); 3. N. Drăganu recunoaște în majoritatea toponimelor: Timiș, Timeș, Temeș cu derivatele lor, „un nume de persoană la bază, derivat cu suf. slav -ișĭ, -eșĭ, din ipocoristicul Tim, -a, -u, al lui Timofteiu” (Drăg 245; cf. pp. 173, 244 – 5, 503). a) Temeș, țig. 1502 (D Gorj), adoptat și de unguri: Temes b. 1215 din Bihor (Drăg) mold. (Dm); -escu (Dm; C Ștef); -ești (Dm); b) Temiș: -escul, R. (Ștef); -ești (Dm); -ani s. c) Timiș b. frecv, mar. (Ard); – ard. (Drăg 108, 173, 214, 400); mold. (Dm); -escul și -ăscu (Dm); -ani, -ești ss (Dm); d) Timeș (Drăg. 244); cf. și Timșor două toponime în Ungaria (Drăg. 360 n. 1 și 361). Toate acestea n-au nimic comun cu omofonul Timiș, rîul din Banat de origine traco-dac (Drăg 245 – 6). Cf. și ucr. Tимиш < Timothei (Grinc), și Timiș mîrzac (Let. Urechi, ed. Giurescu). 4. Temișescul, R. (Ștef); Timișanu, St, olt. (RA VI 34), nume de apartenență locală, după rîul Timiș. Timoș, mold, (Sd XXI), cf. ucr. Tимoшa < Timothei (Grinc). 6. Timuș mold. (Sur VII); – log. (Sd XI 81); – Fărîmă (RI XXXI 176); cf. ucr., Timuș Hmelnițki. 7. + -oc: Timoc, Temoc, frecv., mar. (Ard I 240 – 241, 245 – 6, 248, 268) forme identificate de editor, N. Iorga, cu Timotei; coincidență cu Timoc, rîul < lat. Timacus. 8. Timochi (Ard II 142). 9. + -șa: Timșa, Timșoiu (Paș). 10. Din blg. Tимкo, Tинкo, Tимчo, Tинчo (Weig; Drăg; Paș): a) Timca diac (Sur XIX); b) Tincu, ard. (Drăg); Tinco (Băl II); – cel bătrîn (BCI X 26); c) Tincul, 1728, ard. (Paș); -ești s.; -escu; Tincă, mold. (Arh); – olt (Hur 124); cf. și Drăg. 53 n. 5. Pentru formele § 10 a-c se poate invoca și Eftincu < Eftimie. d) Tinciu 1680 ard. (Paș). B. Motei. 1. Mota, D. (T-Jiu); Motu (Sd XV 197). 2. Motăș, M. (16 A II 93; Arh) Motășu și Motășăști (Dm; Tec); Motaș (Dm) Motășeni s (Dm). 3. Molea, Ion (AO XVI 349; -nu fam.; Moțescul, St. (17 B II 130); Motești s. 4. Motiu, act. 5. Motica, act.; 6. Motiș s.; -an, V., act. 7. + -oc: Motoc, -i, -ești ss.; Motoca b (Vr); sau < subst. (ard-băn.) motoc „motan”. 8. Motoi, olt. (AO XX 146); Moto/ești; -escu. 9. Motoșeni s. (Dm; Tec I);
- sursa: Onomastic (1963)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CALICI vb. 1. a se lăcomi, a se scumpi, a se zgîrci, (prin nord-vestul Munt. și nord-estul Olt.) a se pungi. (Nu te mai ~ atîta.) 2. a se ruina, a sărăci, a scăpăta, (înv. și reg.) a sărmăni, (înv.) a meseri, a mișeli, a (se) mofluzi, a (se) stinge, (fam.) a (se) decava, (fig.) a (se) toca, a (se) usca. (A ~ de tot, nu mai are nimic.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SĂRĂCI vb. 1. a calici, a (se) ruina, a scăpăta, (înv. și reg.) a sărmăni, (înv.) a meseri, a mișeli, a (se) mofluzi, a (se) stinge, (fam.) a (se) decava, (fig.) a (se) toca, a (se) usca. (A ~ de tot, nu mai are nimic.) 2. a (se) pauperiza, a (se) proletariza.
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SCĂPĂTA vb. 1. a amurgi, a (se) însera, a se întuneca, (pop.) a (se) înmurgi, (înv. și reg.) a murgi. (A ~ peste cîmpii.) 2. a calici, a (se) ruina, a sărăci, (înv. și reg.) a sărmăni, (înv.) a meseri, a mișeli, a (se) mofluzi, a (se) stinge, (fam.) a (se) decava, (fig.) a (se) toca, a (se) usca. (A ~ de tot, nu mai are nimic.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
chiflă sf [At: ALECSANDRI, T. 1208 / V: ~ipflă, ~ipfă, ~ipel sn / Pl: ~le / E: ger Kipfel] 1 Corn. 2 (Pop; îe) Tot trei ~le zece bani Tot același lucru de nimic. 3 Bucată de pâine cu o formă lunguiață sau rotundă, (crestată), sub 1 kg. 4 Bucată de pâine rotundă, mică, de mărimea unui sandviș.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
întreg, ~eagă [At: COD. VOR. 80/12 / Pl: ~egi, ~ege / E: ml integer, -gra, -grum] 1 a Din care nu s-a luat nimic Si: intact, complet, tot. 2 a Nevătămat. 3 a Sănătos. 4 a (D. sănătate) Deplin. 5 a (D. oameni) În deplinătatea facultăților mintale. 6 a Curajos. 7 a (înv; d. o fată) Virgină. 8 a (Înv; pex) Nevinovat. 9 (Îlav) Pe de-a-ntregul În întregime. 10 (Îal) Peste tot. 11 a (Fig; d. persoane) Care nu poate fi clintit, zdruncinat în convingerile sau principiile sale Si: integru. 12 a (Înv) Care nu curge Si: solid. 13 sf (Înv) Soliditate. 14 a (D. noțiuni temporale) Deplin. 15 a (D. oameni) De vârstă matură. 16-17 a (Îs) Notă (sau pauză) ~eagă (Notă sau) pauză cu durata de patru timpi. 18 sm (Mat) Unitate nefracționară. 19 a Care nu are reticențe, nu ascunde nimic Si: sincer. 20 a (D. porumbei) Blând. 21 a Din care nu lipsește nimic Si: neatins, neînceput. 22 a Veritabil. 23 av Pe deplin. 24 sm (Înv) Stâncă în care se găsește cuarțul. 25 sm Zăpadă neatinsă. 26 a (Mat) Care se poate obține prin adăugarea repetată a numărului unu la el însuși. corectat(ă)
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
lume1 sf [At: PSALT. 67/7 / V: (înv) ~mă / Pl: ~mi / E: ml lumen] 1 (Îrg) Lumină (1). 2 (Pop; îe) A ieși la ~ A ajunge la un loc larg, deschis. 3 (Înv; îs) ~a ochiului (sau ochilor) Pupilă. 4 Piatră prețioasă strălucitoare fixată într-un inel sau în capătul unui ac. 5 (Pex) Totalitate a celor existente în realitate Si: cosmos, univers. 6 (Pex; în concepția mistică idealistă) Întreg univers, conceput drept creație a divinității. 7 (Pop; îlav) De când (e, îi sau cu) ~a și pământul Dintotdeauna. 8 (Îal) Vreodată. 9 (Pop; îlav) Cât e (sau până-i) ~a și pământul Veșnic. 10 (Îcn; îal) Niciodată. 11 (Șlp) Ansamblu de corpuri cerești, asemănător sistemului solar. 12 (Fig) Structură spirituală bazată pe un anumit sistem de gândire și de existență Si: totalitate. 13 Glob pământesc, cu flora și fauna sa. 14 (Îlav) În (sau, înv, preste sau prin) toată ~a sau în ~a toată Peste tot. 15 (Pop; îlav) În (sau din) fundul lumii De departe. 16 (Îlav) Peste ~ Foarte departe. 17 (Pop; îe) A lua ~a de-a lungul (și de-a latul) (sau a umbla prin ~ ori a cutreiera ~a) sau a înconjura ~a toată A călători mult și în locuri diferite Si: a colinda, a cutreiera. 18 (Pfm; îe) A se duce (sau a fugi, a pleca) în ~ (sau în toată ~a, în ~a largă) (ori a-și lua ~a-n cap) A pleca departe, fără să se știe unde, de obicei pentru a scăpa de un necaz. 19 (Pop; îe) Că (doar) nu piere ~a Se spune atunci când un lucru nu este prea greu de făcut sau nu cere sacrificii prea mari. 20 (Îe) Parcă toată ~a e a lui Se spune despre cineva care este foarte fericit. 21-22 (Îe) A (a)dormi ca dus de pe ~ (A dormi sau) a adormi foarte adânc. 23 (Pfm; îls) Vântură (sau deapănă) ~ (sau țară) Aventurier. 24 (Îal) Derbedeu. 25 Parte a globului pământesc cunoscută în Antichitate. 26 (Îs) ~a veche Pământ cunoscut înainte de descoperirea Americii, format din Asia, Europa și Africa). 27 (Îs) ~a nouă Cele două Americi și Oceania. 28 (Îs) ~a tăcerii Universul adâncurilor marine și oceanice. 29 (Înv) Bunuri pământești Si: bogăție (5). 30 (Îcn; îlav) (Nici) pentru toată ~a (sau pentru nimic în ~) Cu nici un preț. 31 (Bis; îoc viața de dincolo de moarte) Existență reală privită ca una dintre cele două sfere ale existenței umane. 32 (Pgn) Mediu în care se manifestă viața omenească potrivit acestei concepții. 33 (Pop; îe) A fi în (sau pe sau a trăi pe) ~ A fi în viață Si: a exista. 34 (Îlv) A veni pe ~ (sau a deschide ochii) pe (sau în) ~ A se naște. 35 (Pfm; îlv) A se duce (sau a ieși) din ~ (sau din ~a aceasta) sau a se duce pe ceea ~ (sau pe ~a cealaltă) A muri. 36 (Reg; îs) ~ albă (sau luminată) Sobor. 37 (Reg; îs) ~ albă Fericire. 38 (Mtp; îs) ~a albă Viață pământească, în care trăiesc oamenii. 39 (Mtp; îs) ~a neagră Viață subpământească, în care ar trăi duhurile rele. 40 (Pop; îe) A se duce în ~a albă A se duce departe, ca să nu-i dea cineva de urmă. 41 (Pop; îe) A-i părea ~a vânătă A fi foarte trist. 42 (Pop; îe) A se duce fiecare în ~a lui A-și vedea fiecare de treburile sale. 43 (Îe) A nu ști pe ce ~ e (sau se află) A nu avea conștiință clară. 44 (Fam; îae) A nu ști nimic din ce se întâmplă în jurul lui. 45 (Fam; îae) A fi foarte aiurit. 46 (Fam; îae) A fi foarte fericit. 47 (Reg; îe) A face ~a dragă A face farmece sub pretextul de a procura cuiva fericirea. 48 (Pop; îe) A(-i) fi cuiva ~(a) albă (sau dragă, bună) A fi mulțumit, fericit. 49 (Pop; îe) A nu mai ști de ~ dragă A nu mai fi fericit. 50 (Reg; îe) A-i fi cuiva ~a ~ (bună) (sau dragă) A fi fericit. 51 (Îae) A-i plăcea cuiva să trăiască. 52 (Îe) Când ți-e ~a mai dragă Când te simți mai bine. 53 (Îae) Când nu te aștepți. 54 (Pfm; îe) Zi-i ~ și te mântuie! Asta e, n-ai ce-i face! 55 Viață liberă. 56 (Îla) De ~ Referitor la viața de plăceri, în special la dragoste. 57 Populație a globului pământesc Si: umanitate. 58 (Prc) Majoritate a oamenilor. 59 (Prc) Mulțime de oameni Si: gloată (1), public. 60 (Îs) Toată ~a Toți oamenii. 61 (Îs) Multă ~ Oameni mulți Si: mulțime. 62 (Îs) ~a de pe ~ (sau ~a toată, o ~ întreagă) Mulțime nenumărată de oameni. 63 (Îs) Puțină ~ Oameni puțini. 64 (Reg; îe) A fi pătruns de-ale lumii A avea experiența vieții. 65 (Pop; îs) ~a luminată Mulțime bine îmbrăcată. 66 (Reg; îe) A se lua (sau a se da) după ~ A face cum fac alții. 67 (Îe) A purta ~a pe degete A induce în eroare Si: a înșela, a păcăli. 68 (Îae) A-și bate joc de oameni. 69 (Pfm; îe) A fi în rând cu ~a (sau în rândul lumii) A fi ca ceilalți oameni. 70 (Pfm; îae) A fi așezat, chibzuit. 71 (Îlav) Ca ~a Ca de obicei. 72 (Îal) Cum trebuie. 73 (Fam; îal) Frumos. 74 (Fam; îal) Bine. 75 (Îlav) În rând cu ~a Ca ceilalți oameni. 76 (Îal) Cu rost. 77 Categorie de oameni considerată din punct de vedere al profesiei, al culturii, al felului de viață și care prezintă trăsături proprii. 78 Mediu social Si: societate. 79 (Înv; îe) A fi în ~ A întreține relații sociale. 80 (Pop; îe) A ieși la (sau în) ~ (ori a scoate capul în ~) A intra în societate. 81 (Îae) A lua contact cu oameni și relații noi. 82 (Reg; îae; d. flăcăi și fete) A se prinde pentru prima dată în horă. 83 (Reg; îe) A fi om (sau femeie) de ~ A-i plăcea societatea și petrecerile. 84 (Îs) Om de ~ Persoană care are experiență și cunoaște uzanțele vieții din societate. 85 (Îas) Persoană dornică de petreceri. 86 (Îs) ~ bună Oameni aparținând claselor privilegiate. 87-88 (Pfm; îe) A ajunge (sau a fi) de râsul lumii (A ajunge sau) a fi într-o situație degradantă. 89 (Pfm; îae) A se face de râs. 90 (Îrg) Viață. 91 (Pfm; îe) A(-și) lua ~a (sau averea) în cap (sau în traistă) A pleca departe spre a-și găsi condiții de viață mai bune. 92 (Pop; îs) Boierul ~mii Drac. 93 (Înv; îs) Învățătură despre ~ Cosmologie. 94 (Pop; îs) Cântec de ~ Cântec de dragoste. 95 (Mtp; îs) Frumoasa ~mii Cea mai frumoasă dintre toate femeile. 96 (Pop; rel; îs) ~a de apoi (sau ~a cealaltă, ceea ~) Viață de dincolo de moarte. 97 (Mtp; îas) Celălalt tărâm.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GLOSĂ (< fr. glose < lat. glossa; it. glossa ; germ. Glosse, după gr. glossa, limbă) 1 Poezie cu forma fixă, de origine spaniola după notația lui Lessing în Dramaturgia hamburgică, și alcătuită din tot atîtea strofe, cîte versuri are strofa inițială sau strofa temă, plus prima strofă cu versurile inversate. Caracteristic versificației glosei este dezvoltarea în strofele următoare a ideii din fiecare vers al strofei inițiale, cu care vers se și încheie. Strofa finală reia, inversate, versurile strofei inițiale. Fondul glosei este în general sentențios, avînd un caracter filozofic. În poezia noastră se cunosc două feluri de glosă; cea de tip francez a lui Boniface Hetrat, alcătuită din șase strofe, și cea de tip german, a lui M. Eminescu și M. Codreanu, care are zece strofe. Ex. Glossă de M. Eminescu Vreme trece, vreme vine Toate-s vechi și nouă toate; Ce e rău și ce e bine, Tu te-ntreabă și socoate, Nu spera și nu ai teamă Ce e val, ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe; Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? Tu așează-te deoparte, Regăsindu-te pe tine, Cînd cu zgomote deșarte, Vreme trece, vreme vine. Nici încline a ei limbă Recea cumpănă-a gîndirii Înspre clipa ce se schimbă Pentru masca fericirii, Ce din moartea ei se naște Și o clipă ține poate; Pentru cine o cunoaște Toate-s vechi și nouă toate. Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui; Joace unul și pe patru, Totuși tu ghici-vei chipu-i, Și de plînge, de se ceartă, Tu în colț petreci în tine Și-nțelegi din a lor artă Ce e rău și ce e bine. Viitorul și trecutul Sînt a filei două fețe, Vede-n capăt începutul Cine știe să le-nvețe. Tot ce-a fost ori o să fie În prezent le-avem pe toate, Deci de-a lor zădărnicie Tu te-ntreabă și socoate. Căci acelorași mijloace Se supun cîte există, Și de mii de ani încoace Lumea-i veselă și tristă. Alte măști, aceeași piesă, Alte guri, aceeași gamă; Amăgit atît de-adese Nu spera și nu ai teamă. Nu spera, cînd vezi mișeii La izbîndă făcînd punte; Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte. Teamă n-ai, căta-vor iarăși Între dînșii să se plece; Nu te prinde lor tovarăș; Ce e val, ca valul trece. Ca un cîntec de sirenă Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actori în scenă Te momește în vîrteje; Tu pe-alături te strecoară, Nu băga nici chiar de seamă Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă. De te-ating, să feri în lături, De hulesc, să taci din gură; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură? Zică toți ce vor să zică, Treacă-n lume cine-o trece; Ca să nu-ndrăgești nimică, Tu rămîi la toate rece. Tu rămîi la toate rece, De te-ndeamnă, de te cheamă, Ce e val, ca valul trece, Nu spera și nu ai teamă; Te întreabă și socoate Ce e rău și ce e bine; Toate-s vechi și nouă toate; Vreme trece, vreme vine. 2 Termenul glosă este folosit și pentru acele note explicative, lămuritoare, ale unui pasaj obscur, note marginalii, interpretative, apărind adesea pe manuscrise greșit caligrafiate.
- sursa: MDTL (1979)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
slovă sf [At: DOSOFTEI, V. S. ianuarie 17r/3 / V: ~oavă / Pl: ~ve / E: slv слово] (Îvp) 1-2 Literă (chirilică). 3 (Îs) ~ mare Majusculă. 4-5 (Asr) Scriere (2-3). 6 Alfabet (1). 7 (Rar; îe) A citi din ~-n ~ A citi totul, fără a pierde nimic din vedere. 8 (Pop) Scris1 (5). 9 (Rar) Scrisoare (8). 10 Știință de carte. 11 Învățătură.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
Aut Caesar, aut nihil (lat. „Ori Cezar (împărat), ori nimic”) – cum s-ar zice pe românește: „ori Stan, ori căpitan”. Se întrebuințează atunci cînd vrei să spui, într-o formă mai hotărîtă, că joci cartea cea mare: „ori sînt totul, ori mai bine nimic”. Deviză a oamenilor foarte ambițioși; paternitatea expresiei este atribuită faimosului Cezar Borgia, cardinal și om politic italian, care și-a bizuit faima și puterea pe un nesfîrșit lanț de crime, de trădări și nelegiuiri perfide (la începutul secolului al XVI-lea). IST.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
*ACAPARA (-arez) vb. tr. 1 ⚚ A cumpăra toate mărfurile de pe o piață spre a le vinde mai scump ¶ 2 pr. ext. A-și însuși totul în paguba altora, a lua totul pentru sine, nelăsînd nimic altora: grație protecțiunii, au acaparat toate funcțiunile mai bine plătite [fr.].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
MÎȚĂ s. f. I. 1. (Popular, mai ales în Mold. și Transilv.) Pisică (Felis domestica); p. r e s t r. puiul (de sex feminin al) pisicii. Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 205. Mă fac în multe chipuri. . . : ogar, găină, muscă, iepuri, paijăn, mîță, și în toate chipurile (a. 1 799). GCR II, 172/2. Nu ar putea să se ivească din gaoră afară, ca să nu-l audă mîța. ȚICHINDEAL, F. 257/3, cf. LB. Într-aceste tabacale să lucrează cu scîrnăvii de cîini și pieile lor, și de mîță și alte jiganii spurcate (a. 1 837). DOC. EC. 667. Urlă ca cîinii cobitori, miorlăie ca mîțele, cîșie ca gîștele, șuieră ca șerpii. HELIADE, O. II, 382, cf. POLIZU, BARONZI, 159. Ne acățarăm ca mîțele pe o scară ce se îndoia scîrțiind sub picioarele noastre. ALECSANDRI, P. 217. Doar și mie îmi era dragi mîțile, pîn-a nu mă mărita. id. T. I, 197, cf. COSTINESCU, LM. Măi motane, Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic. De-ar fi-n lume-un stat de mîțe, zău ! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, O. I, 48. Cînd văd că mîța face marazuri, ți-o strîng de coadă de mănîncă și mere pădurețe. CREANGĂ, P. 230. Deodată se aud prin casă o mulțime de glasuri, cari de cari mai uricioase; unele miorlăiau ca mîța, altele covițau ca porcul, id. ib. 302. Ieși din crîng binișor, și pîș, pîș, ca o mîță cînd pîndește la șoareci, se apropie încetișor de Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 109, cf. 179, DDRF, ALEXI, W., CABA, SĂL., IORDAN, L. M. 193. Cînd m-am întors, am găsit-o cu o mîță albă în brațe. IBRĂILEANU, A. 83. Și-n fluierul de sticlă al cintezii Se joacă mîțele cu iezii. ARGHEZI, V. 21, cf. 163, id. C. J. 170. În casa asta, nici o miță n-are unde s-aciua. C. PETRESCU, C. V. 85, cf. STĂNOIU, C. I. 129. Pisica se numește „mîță”, iar bărbătușul „mîrtan”. PRIBEAGUL, P. R. 72. Prin pod, se auzeau vuiete, zgomote de fugă, trîntituri. – Prinde mîța șoareci ! mormăi mătușa Zamfira. SADOVEANU, O. I, 75. În Muntenia și în sud-estul ardelean se zice „pisică”; în restul României se zice „mîță”. PUȘCARIU, L. R. I, 211. Ei numesc pe pisoi motan și pe pisică mîță. H III 4. Pisica la noi se numește mîță. ib. VI 199, cf. X 253. Sîntem de departe, De peste șapte sate: De la Buda nouă, Pe unde mîța ouă. TEODORESCU, P. P. 178. Omul nostru n-avea nimic, nici barem o mîță. RETEGANUL, P. I, 42. Însura-m-aș însura, Nu știu soacra ce mi-a da ? Coșarca cu fusele, Costrețul cu mîțele ? POP., ap. GCR II, 309, cf. 319. Ni-i că vom însera Și nu sîntem de-acolea, Că sîntem din Buda vechie, Unde mîța strechie. POP., ap. GCRF II, 337. Mîța și cînele, cînd au durere de cap, mînîncă iarbă. ȘEZ. I, 127. Din mănușă să făcu o mîță mare, care cînd se învîrti printre șoareci, îi băgă în tușă, înghițindu-i pe vro cîțiva. ib. II, 4, cf. IV, 184. Io la joc, Mîndră la joc, Mălaiul de joi în foc. Bătui mîța cu vătraiul De ce nu mi-o scos mălaiul. HODOȘ, C. 84. A fost unu odată sărac de tot, avea număi o mîță ș-un bou ș-un bordei. GRAIUL, I, 42. N-avea nimica-n bordei, Făr-d-o mîță ș-un cotei. PĂSCULESCU, L. P. 275. Fata moșului. . . porni, și ca să nu-i fie urii, luă și mîța cu sine. PAMFILE, DUȘM. 112, cf. id. com. 18. Ciuma-n casă o d-întrat Șî pă tăț huc i-o luat; Numa pă ea o lăsat Cu o bǵată mîță-n vatră. T. PAPAHAGI, M. 121. Bătui mîța peste gheare, C-a mîncat nește jumare. ANT. LIT. POP. I, 213, cf. ALR I 1 133, 1 137, ALR II 3 473. Mîța blîndă zgîrie rău. GCR II, 374, cf. SBIERA, P. 65, ZANNE, P. I, 548, IX, 657. Ce iase din mîță, șoareci prinde. NEGRUZZI, S. I, 248, cf. ZANNE, P. IX 546. Mîța se-nvață de mică a prinde șoareci. ZANNE, P. IX, 659. Mîța îngrășată nu prinde șoareci. id. ib. 658. Mîța cu clopot nu prinde șoareci. NEGRUZZI, S. I, 249, cf. ZANNE, P. I, 550, IX, 658. Cînd mîța nu-i acasă Șoarecii joacă pe masă. zanne, p. i, 548. Din coadă de mîță sită de mătase nu se face. id. ib. 597, cf. 546, 549, 550, III, 349, IV, 164, IX, 657, 659, 660, ALR I 1 551/790. Pe-o biserică șindilitâ joac-o mîță potcovită (Luna). SBIERA, P. 322. Am o mîță albă, grasă, toată noaptea îmblă-n casă (Luna). id. ib. Mîță grasă Trece noaptea peste casă (Luna). PĂSCULESCU, L. P. 87. ◊ (În superstiții) Mîță ori motan negru, cucoș negru și cÎnele negru aduc bine la casă. ȘEZ. I, 17. Cînd tună și fulgeră să nu ții mîță și cîne în casă, că s-ascunde necuratul în ele. ib. 126. Mița să n-o iei cu tine cînd te muți în altă casă, că iei sărăcia. ib. 127, cf. 192. Cînd sare mîța peste un cadavru, mortul se face strigoi. ib. III, 150. Cînd mîța stă în vatră, are să fie frig. ib. IV, 119, cf. 120. Să nu duci mîța în car sau căruță, că slăbesc vitele trăgace. ib. VI, 43, cf. 44, VIII, 98., Dacă mîța se lă pe cap, se crede că nu mult după aceea va ploua. ib. XVIII, 114, cf. 50. Dacă tușește mîța: va urma vrajbă în casă. GOROVEI, CR. 189, cf. 188. [La guturai] tragi pe nas fum de păr din coada mîții. PAMFILE, B. 64, cf. 68, 70, id. D. 88, id. S. T. 131. Întîlnim știma sub felurite înfățișări: . . . de cîne, mÎță, cocoș. id. COM. 19. Mîța neagră poate de asemeni întrupa piaza-rea, ca să aducă pagube unei case. id. DUȘM. 95, cf. 331. Dacă va dormi pe pat, mîța face a cald. id. VĂZD. 4, cf. 77, 92, 116. ◊ (Mold., în imprecații) Fată jucăușă: Să-i smulgă urechea și țîțele. . . Stuchi-l-ar mîțele ! TOPÎRCEANU, P. 112, cf. PAMFILE, J. II, 154. Stuchi-te-ar mîțele! Com. din PIATRA NEAMȚ. (Regional) (De-a) mîța oarbă sau de-a mîța = (de-a) baba oarba, v. b a b ă. Cf. lb. Convocarea conferenței semăna cu un joc de-a mîța oarbă. BARIȚIU, P. A. III, 66, cf. POLIZU. Jocurile copilărești: popic, cureaua roșie. . . , ajumit, mîța oarbă. HEM 609, cf. MARIAN, I. 221, DDRF, BARCIANU, PAMFILE, J. III, 48, ALR II 4 337/64, 76, 95, 105, 219, 228, 250, 260, 284, 334, 362, 365, 386, 574, MAT. DIALECT, I, 182. (De-a) mîța și șoarecele = joc de copii în care jucătorii sînt așezați în formă de cerc, iar doi dintre ei, care îndeplinesc rolul de mîță, respectiv de șoarece, se fugăresc în jurul cercului pînă cînd „mîța” prinde „șoarecele”. Cf. ȘEZ. VIII, 121, PAMFILE, J. I, 20. Mîță de vînzare = joc de copii, la priveghiul mortului, în care unul dintre jucători încearcă, după un anumit sistem, să vîndă celorlalți o mîță reprezentată printr-o lingură. Cf. PAMFILE, J. I, 50. Mîța popii = joc de copii nedefinit mai îndeaproape. Cf. H V 17. ◊ E x p r. (A fi) mîță blîndă = (a fi) prefăcut, ipocrit, fățarnic. Cf. ZANNE, P. I, 551, CADE. (A fi) mîță plouată (sau udă) = (a fi) fără chef, abătut, descurajat; (a fi) rușinat, umilit. Cf. ZANNE, P. IX, 659. (Regional) (A cumpăra sau a lua, a fi etc.) mîța-n (sau mîță-n) sac, se spune despre un lucru pe care nu-l poți cunoaște înainte de a intra în posesia lui. id. ib. I, 549, cf. CADE, com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. A umbla (sau a prinde pe cineva) cu mîța-n sac = a umbla (sau a prinde pe cineva) cu înșelăciuni. Dacă ești prost și lași să te prindă la cărți cu mîța-n sac ? alecsandri, T. I, 117. Umblă cu mîța-n sac, ghiujul. . . Aține-te, Pepeleo ! id. ib. 319, cf. ZANNE, P. I, 548. Vedeți, să nu care cumva să vă prind și pe voi cu mîța-n sac, că vai de mama voastră ! C. PETRESCU, Î. II, 46. Umblă cu mîța-n sac, ad[ică] e un prefăcut; umblă de colo, colo, ca să nu se deie pe față. I. CR. IV, 78. A trăi (sau a se înțelege etc.) ca mîța cu șoarecii (sau cu șoarecele, cu cîinele) = a fi în relații foarte rele (unii cu alții), a trăi rău împreună. Cf. ZANNE, P. I, 382, 550, 551. (Regional) A se stupi ca mîțele = a trăi ca mîța cu șoarecii; a se certa mahalagește, a-și arunca cuvinte grele. Cf. ȘEZ. II, 47, IX, 146, ZANNE, P. I, 551. A fi învățat ca mîța la lapte = a fi rău învățat, a avea un obicei prost. Cf. ZANNE, P. III, 588. (Regional) A păți cinstea mîței la oala cu smîntînă = a fi bătut. Cf. ȘEZ. I, 218, ZANNE, P. I, 551, IV, 124. (Regional) A se învîrti ca mîța împrejurul oalei cu smîntînă = a da tîrcoale unui lucru sau unei ființe care-i place. Cf. ZANNE, P. IV, 123. (Regional) A umbla ca mîța pe lîngă laptele fierbinte = a dori ceva de care se teme. Cf. id. ib. III, 587. (Regional) A se învîrti ca mîța pe lîngă blidul cu păsat = a ocoli adevărul, a evita să spună adevărul. Cf. id. ib. IV, 67. (Regional) (A trăi) ca mîța pe rogojină = (a trăi, a o duce) rău. Cf. id. ib. iii, 337, PAMFILE, J. II, 154. A trage mîța de coadă (sau, regional, pe rogojină) = a o duce greu (din cauza sărăciei), a fi strîmtorat (din punct de vedere material), a fi sărac, nevoiaș. Cf. ȘEZ. IX, 145, ZANNE, P. IX, 660, PAMFILE, J. II, 154, MAT. DIALECT. I, 231. (Regional) A nu avea nici mîță la casă = a fi foarte sărac. ZANNE, P. IX, 660. (Regional) A se uita ca mîța la pește = a se uita, a privi lacom, cu lăcomie. Robinson . . . s-au pus să șadă pe pat uitîndu-să la frigarea cu friptura ca mîța la pește. DRĂGHICI, R. 70/7. (Familiar) A se uita (sau a se pricepe etc.) ca mîța-n calendar = a nu pricepe nimic, a fi cu totul străin de o problemă. Cf. IORDAN, R. A. 270. Mătură ca mîța, se spune despre un om murdar (care își ascunde murdăriile). Cf. ZANNE, P. III, 228. Se spală ca mîța, se spală superficial. (Regional) (Taci) să nu te audă (sau că te aude) mîța = a) (taci că) spui minciuni (pe care nu le crede nimeni). Cf. id. ib. II, 758; b) bagă de seamă ce spui. id. ib. IX, 661. (Regional) A călca în urme de mîță stearpă = a fi îndrăgostit. Cf. TDRG. A rupe mîța în două = a) a fi voinic; a fi energic, hotărît, dîrz, a ști să-și impună voința; a fi vrednic. Fii român verde și rupe mîța în două. NEGRUZZI, S. I, 251. Ei ! bravo l Acu văd și eu că ești bărbat, om verde, colea, care rupe mîța-n două. ALECSANDRI, T. 907. Un om vrednic, care rupe mîța în două . . . plătește foarte mult în ochii [femei]lor. MARIAN, NU. 41, cf. ZANNE, P. I, 551; b) (regional) a se învoi din preț (cu cineva). CIAUȘANU, GL. (Regional) A se face mîță = a se ghemui (ca o pisică la pîndă). Cf. ZANNE, P. VI, 336. (Regional) A-i oua și mîța = a fi om norocos. Cf. id. ib. IX, 660. ♦ Epitet dat unei persoane viclene (ca pisica), ipocrite. Cînd Anița o intrat, Gruia-ndată o-ntrebat: Und'-ai fost, mîță bătrînă ? ALEXICI, L. P. 17. Ce mîță de om, ad[ică] ce om viclean ! I. CR. IV, 79, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, DR. VIII, 209.** (Rar) Epitet depreciativ pentru un cal slab, prăpădit. V. g l o a b ă, m î r ț o a g ă. Numai ce-l văd pe Tasache al meu intrînd în ogradă și ducînd de dîrlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal. . . . – Da ce vrai să fac eu cu mîța asta, bre ! HOGAȘ, M. N. 9, cf. DR, V. 85. 2. (Învechit și regional) Blana prelucrată a pisicii sau, p. g e n e r., a altor animale (asemănătoare cu pisica). Mîță blane de Mosc, 25 bani. Mîțe tanele, de 70: 1 leu (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 160, cf. CV 1950, nr. 4, 33. ♦ P. e x t. (Regional, la pl., probabil în glumă) Cozi, cosițe (la fete) (Mățău-Cîmpulung). COMAN, GL. 3. (Regional, în sintagma) Mîță sălbatică = pisică sălbatică (Felis sylvestris). Denaintea leului. . . sta . . . pardosul, ursul, lupul. . ., mîța selbatecâ. CANTEMIR, IST. 26. Zări, chiar supt creanga pe care stătea, cum strălucește ceva . . . Ochi de mîță sălbatecă nu erau. GÎRLEANU, L. 60, cf. PĂCALĂ, M. R. 28. Ies din scorburi jderii și mîțele sălbatice. SADOVEANU, O. IX, 13. 4. Compuse: (învechit) mîță-de-mare = specie de șarpe cu coada lungă, nedefinit mai îndeaproape. Cf. LB. Măgariule ! zisă stăpînul, dar încă întrebi ce să coci ? Mîțe-de-mare și pupeze. BĂRAC, T. 16/25; (regional) mîța-popii = omidă mare, păroasă, colorată pe spate în negru-roșiatic, din care iese fluturele Arctia caja; omida-urs. Cf. PĂCALĂ, M. R. 33, SIMIONESCU, F. R. 392, VICIU, GL., MAT. DIALECT. I, 80, 262. (Fig.) Prindea cu mult meșteșug gîtul de pui între vîrful cuțitului și fundul farfuriei. . . de nu rămînea din gîtul de pui decît o lungă, nodoroasă și încovoiată „mîța-popii”. HOGAȘ, M. N. 37 b) Cantaridă (Lytta vesicatoria). ALR II 6 549/172; c) cîinele-babei (Oniscus murarius și Oniscus asellus). N. LEON, MED. 98, cí. CADE, ALR II 6 571/833; d) scolopendră (Oniscus scolopendra). LB, cf. PONTBRIANT, D., DDRF, DR. V, 561; e) repede (Cicindela campestris). Cf. ALR I 1888/96, 289. (E x p r.) A se da de-a mîța-popii = a se da peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. CADE. II. (Bot. regional) 1. Mîțișor (II 1). Fac foc șî pun niște mîță sfințită pe foc și coj de ouă sfințite de la Paști. ARH. FOLK. I, 223, cf. ALRM II/i h 261, ALR I 990/9, 56. Mîță de loză. ALR I 1 926/337, cf. 1 926/351, 355, 359. ♦ Nume dat mai multor varietăți de salcie. Cf. T. PAPAHAGI, M. 225, ALR I 1 926/80, 215, 375, ALR SN III h 627. 2. P. g e n e r. Creangă, ramură (mică). Cf. ALR II 6 419/53, 64, 228, 349, 386, A I 12, 21, 23, 26. 3. Barba-ursului (Equisetum arvense) (Checea-Jimbolia). ALR I 1952/40. 4. Păpădie ( Taraxacum officinale) (Berzasca- Moldova Nouă). ALR I 1 919/5. 5. Mușchi de pe scoarța copacilor (Pecica-Arad). ALR II/53. 6. Rădăcină (aeriană) a porumbului (Voiniceni-Tîrgu Mureș). Cf. ALR II 5 138/235, 5 139/235. III. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive etc. care prind sau trag ceva, se înfig în ceva etc. 1. (Transilv., Ban.) Cursă de șoareci (primitivă); (regional) mîț (III 1). Mița, cursa de șoareci pe care și-o face economul din bucățele de scindură și din bețigașe de corn. PĂCALĂ, M. R. 446, cf. 436, 454, BRAN, S., ALR I 690, A II 9, 10, MAT. DIALECT. I, 182. 2. (Regional) Botniță „la vițel” (Feneș-Alba Iulia). ALR II 5 074/102. 3. (Regional) Ostie (de pescuit) (Roșia-Beiuș). ALR II 6 250/310. 4. (Regional) Fiecare dintre cele două vîrfuri ale scoabei (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR II 6 674/353. 5. (Regional) Coada, mînerul cleștelui de tras; clește sau, p. r e s t r., cîrlig al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR II 6698/353, cf. 6 699/353, 6 700/353. 6. (Prin Maram.) Broasca în care se fixează sfredelul. Cf. ALR II 6 662/353, 362. 7. (Învechit) Ancoră (la o navă). Anchira, mițele corăbiei ce aruncă în mare cu funile și țin corabiia (a. 1 600-1630). CUV. D. BĂTR. I, 291. Mîțele de fier carele țin corabiia în loc de nu mearge, că-s cu unghi de fieru (glosare marginală). N. TEST. (1 648), 171r. Și trăgînd sus mățele, slobozirî-o [corabia] mării. ib., ap. HEM 1 201, cf. LB, PHILIPP1DE, P. 163, DDRF. 8. (Transilv., Ban.) Cîrlig cu mai multe brațe îndoite (și ascuțite) la vîrf, cu care se prinde și se scoate un obiect căzut în fîntînă. Cf. CADE, LEXIC REG. 20, MAT. DIALECT. I, 80. 9. Dispozitiv de siguranță (prevăzut cu un fel de gheare) care servește la prinderea automată a coliviei dintr-o mină, cînd se rupe cablul. Cf. MDT, com. din VALEA JIULUI. 10. (Regional) Laț (pentru prins păsări) (Ciumeghiu-Salonta). ALR I 1311/315. 11. (Prin Transilv., Ban., Mold.) Bucată de lemn (v. grindă) sau de metal care prinde căpriorii unei case sau care leagă diverse părți componente ale unei, construcții; chinga căpriorilor. O mîță de fier carea întră pînă la cealea ce-s dinlăuntru de zaveasă. N. TEST. (1648), 295r/12, cf. ALR I 666/45, 56, 320, 578, 588, ALR II/I h 226. ◊ (Urmat de determinări care indică folosirea) Mîță de vînt. CHEST. II 230/1. Mîță de ajutor. ib., cf. ALR II/47. 12. (Prin Mold. și Bucov.) Cîrlig gros de fier, prins într-o coadă de lemn, care servește la rostogolitul buștenilor. ARVINTE, TERM. 156. 13. (Regional) Placă de fier cu unul sau mai mulți colți, fixată pe fundul ulucului, pentru a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc; butuc greu, prins cu un capăt pe o margine a ulucului și cu celălalt sprijinit pe marginea opusă, avînd rolul de a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. Cf. ARVINTE, TERM. 156. 13. (Prin estul Transilv. și nordul Mold.) Tindeche (la războiul de țesut). Cf. ALRM SN I h 315, GLOSAR REG. 15. (Transilv.) Oiște, A II. 16. (Regional) Dispozitiv în formă de furcă (cu două coarne) aplicat la inima căruței sau a carului, care împiedică vehiculul oprit pe o pantă să dea înapoi. Cf. LEXIC REG. 55, 61. 17. (Regional) Lanț, curea care leagă grindeiul plugului de rotile; potîng. Cf. H XVIII 142, BOCĂNEȚU, T. A. 149, 189. 18. (Transilv. și prin Olt.) Nume dat mai multor părți componente ale joagărului: a) cumpănă de care se leagă stavila joagărului. ALR II 6 430/95; b) dispozitiv de fier, în formă de furcă, care împinge roata dintată a joagărului. ib. 6 432/172, cf. 6 432/349, 362, 574, 833, 836; c) grăunțar. ib. 6 433/362; d) coada furcii joagărului. ib. 6 435/362, cf. 6 435/833, 836 ; e) roată zimțată a joagărului. DAMÉ, T. 175, cf. PAMFILE, I. C, 111; f) fiecare dintre „torțile” care întind pînza joagărului. ALR II 6 441/833; g) fiecare dintre ghearele de fier ale joagărului. ib. 6 447/260, cf. 6 447/353, 386; h) jugul de lemn al joagărului. A III 18. 19. (Regional) Bucată de lemn scobit pe care se învîrtește cepul grindeiului de la roata morii. Com. din GÎRDA DE SUS-CLUJ. 20. (Transilv. și prin Mold.; mai ales la pl.) Patină (pentru alunecat pe gheată). I. CR. IV, 60, cf. ALR II 4 372/105, 130, 141, 157, 172, 250, MAT. DIALECT. I, 80, 285. 21. (Regional) Placă de fier cu colți ascuțiți pe care muncitorii forestieri și-o fixează pe talpa încălțămintei (ca să nu alunece). Cf. VICIU, GL. 103, PAMFILE, I. C. 107, ARVINTE, TERM. 156, MAT. DIALECT. I, 182. 22. (Regional) Cîrlig de fier cu colți, cu ajutorul căruia muncitorii de la întreținerea liniilor electrice sau de telegraf se urcă pe stîlpi (Deda-Reghin). MAT. DIALECT, I, 182. 23. (Prin Maram.) Coșuleț care are în partea superioară un cerc prevăzut cu dinți, cu care pot fi prinse cozile fructelor, la cules. LEXIC REG. 20. IV. 1. (Regional) Grătar (pe care se frige carnea) (Petreștii de Jos-Turda). ALR II 3976/250. 2. (Prin Transilv.) Pirostrie (pe care se pune un vas la foc). Cf. ALEXI, W., com. din LUPȘA-ABRUD, ALR II 3 949/250, 346. 3. Grătar de fier care se pune pe vatră, sub lemnele care ard, cu scopul de a le face să ardă mai bine. CHEST. II 336/61, cf. 336/281, 282. V. (Regional) Dig de proporții reduse (Vașcău). CV 1951, nr. 9-10, 44. VI. (Regional) Firidă (mică) făcută în peretele cămării; (regional) mîțoacă (2) (Runcu Salvei-Năsăud). Cf. CHEST. II 186/258. VII. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. La românii din toate părțile, de-ndată ce s-a săvîrșit masa de cununie, toți nuntașii se prind la joc . . . cam cu următoarele jocuri:. . . mîța, mocăncuța, mocăneasa. SEVASTOS, N. 282, cf. PAMFILE, J. III, 9, VARONE, D. 115, H X 543. – Pl.: mîțe. – Probabil formație onomatopeică.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
❍BOSCONI (-onesc) vb. tr. 1 Mold. Trans. A face boscoane, a fermeca, a vrăji: vrăjit-au, bosconit-au, ...dar toate nu au folosit nimic (RET.) ¶ 2 ‼ A boscorodi, a bodogăni: te vede bosconind din gură (JIP.).
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
CĂCIULĂ (pl. -li) sf. 1 🎩 Acoperemînt al capului, lucrat din piele de oaie sau din blana unui alt animal (🖼 698): ~ de oaie; ~ de astrahan; proverb: a sta cu căciula în mînă (înaintea cuiva), a sta umil, plecat, cu respect; a-i ieși părul prin ~, a) a suferi multe neajunsuri; b) a ajunge într’o stare mizerabilă; a fi prieteni de ~, a fi numai cunoștințe (care se salută), fără a avea legături de prietenie; a fi (sau a se simți) cu musca pe ~, a se simți vinovat; a-și bea și căciula din cap, a cheltui pe beție ultimul ban, a-și bea și cămașa; a fi sula și căciula, a fi sărac de tot, a nu poseda nimic decît îmbrăcămintea de pe dînsul; asta-i altă ~, asta e cu totul altceva; la așa cap, așa ~, fie-care nimerește ce i se cuvine; pînă la anul, multe căciuli rămîn fără stăpîn, pîn’atunci, cine știe cîți vor muri: bună ziua ~, că stăpînul n’are gură! se zice, în glumă, aceluia care stă cu căciula sau cu pălăria pe cap, fără să salute ¶ 2 💒 Căpătîiu crestat și adesea înflorat al stîlpilor unei case DAM. ¶ 3 Trans. 🎩 Glugă [comp. arom. ~ și căčuŭă, megl. căčuŭă, alb. kăsuIă; blg. kačula e împrumutat din rom.].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
CEAS1 (pl. -suri) sn. 1 Fie-care din cele douăzeci și patru de părți în care e împărțită ziua: o jumătate de ~; cîte ceasuri sînt la ceasurile două; 👉 AN ¶ 2 Timp, moment: ~ul prînzului apropiindu-se, boierii începură a veni (NEGR.): i-a veni și Iui ~ul și s’a însurat ca toată lumea (CAR.); cînd fu la ~ul morții, ei luă copilul pe genunchi (ISP.); a se da de ~ul morții, a turba de necaz, a nu mai putea de ciudă: din ~ în ~, din moment în moment, dintr’un moment într’altul: aștepta din ~ în ~ ca să meargă să îmbrace caftan de domnie (LET.); într’o mică de ~, Bucov., într’o nimică de ~, într’o clipă: tot orașul, într’o mică ~, de cenușă s’au făcut (LET.), într’o nimică de ~ au fost toate gata (SB.); Mold. pe mică pe ~, pe nimică pe ~, în fiecare clipă: doar nu-s un poponeț, să m’aprind și să mă sting pe mică pe ~ (ALECS.); pe nimică pe ~ beam cîte un cofăiel întreg de apă (CRG.); ~ bun, ~ rău, moment norocos, nenorocos, hărăzit de soartă; a se naște într’un ~ bun (într’un ~ rău), a se naște cu noroc (fără noroc): să fie într’un ~ bun! urare obicinuită la anumite evenimente fericite ¶ 3 🩺 Ⓟ Ceas-rău, ceasul (cel rău), una din numeroasele numiri populare ale epilepsiei: a trimis într’amurg la baba Stana, să-i descînte de ~ rău (JIP.) ¶ 4 Ceasornic: un ~ de aur ¶ 5 ⛪ pl. Rugăciuni din ceaslov rostite la diferite ceasuri ale zilei: care preot nu-și va citi ~urile și va face liturghie, acela are păcat (PRV.-MB.) [vsl. časŭ].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
MISTUI vb. 1. v. digera. 2. a distruge, a nimici, a prăpădi. (Revărsarea a ~ totul în calea ei.) 3. v. arde. 4. v. ascunde.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
MÂR interj. (se folosește pentru a reda mârâitul câinelui). ◊ (A nu face) nici câr, nici ~ a nu spune nimic; a fi indiferent la toate. /Onomat.
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
VATRĂ vetre f. 1) Suprafață plană situată în partea de jos a cuptorului, prelungită în afară, pe care se trage jăraticul (și pe care uneori se pregătește mâncarea). ◊ A-i lua (sau a-i vinde) și cenușa din ~ a-i lua totul; a nu-i lăsa nimic. A se prinde cu mâinile de ~ a ajunge la o stare materială foarte bună; a deveni bogat. A cădea musafir în ~ a fi musafir nepoftit și nedorit. 2) Construcție plană, înaltă și lungă, care prelungește cuptorul sau soba în afară, pe care se poate dormi (mai ales iarna, când se face focul). ◊ A cloci pe ~ (sau a se muta de pe ~ pe cuptor) a-și petrece vremea fără nici un rost; a trândăvi; a lenevi. A îmbătrâni pe ~ a rămâne fată bătrână; a nu se mărita. 3) Casă părintească; cămin. ◊ A fi lăsat la ~ a fi lăsat acasă; a fi demobilizat. A rămâne cu sluta în ~ a rămâne cu fata nemăritată. 4) Loc pe care se întemeiază o așezare, o construcție. ~a satului. ~a iazului. 5) Fâșie de pământ mai ridicată pe care se seamănă legume sau flori; strat; răzor. 6) Partea de jos a unei galerii de mină, ce constituie baza ei. 7) Parte a unui cuptor metalurgic, unde se așază materialul care trebuie topit. [G.-D. vetrei; Sil. va-tră] /Cuv. autoh.
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
IN OMNIBUS ALIQUID, IN TOTO NIHIL (lat.) din toate câte puțin, în total nimic – Cunoștințe fragmentare și superficiale nu pot da o cultură solidă.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
cruț, a -á v. tr. (alb. kurtsénĭ, cruț, d. lat. *curtiare, a scurta). Păstrez, nu cheltuĭesc: a cruța baniĭ, pinea, forțele. Scutesc, dispensez: ĭ-am cruțat această osteneală. Tratez blînd, nu jăfuĭesc orĭ nu ucid, miluĭesc: a-ĭ cruța pe ceĭ învinșĭ, o boală care nu cruță. A nu cruța nimica pentru reușită, a face tot posibilu p. reușită. V. refl. Mă feresc de muncă, de emoțiunĭ: cruță-te, că eștĭ bătrîn.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TĂCIUNE, tăciuni, s. m. 1. Rămășiță dintr-o bucată de lemn care a ars incomplet; cărbune sau lemn în faza de ardere fără flacără. ◊ Expr. A nu avea nici tăciune în vatră = a fi foarte sărac. Nu-i ard (nici) tăciunii în vatră, se spune despre un om (sărac) căruia îi merge prost în toate, căruia nu-i reușește nimic. 2. Boală a plantelor (cerealiere) provocată de o ciupercă parazită care se manifestă prin distrugerea totală sau parțială a părților atacate și prin apariția în locul acestora a unei pulberi de culoare neagră; cărbune. – Lat. *titio, -onis.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SCEPTIC, -Ă, sceptici, -ce, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care nu are încredere în nimic, care se îndoiește de toate. 2. Adj. Care aparține scepticismului, privitor la scepticism. 3. S. m. și f. Adept al scepticismului (1). – Din fr. sceptique.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SCEPTIC, -Ă, sceptici, -ce, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care nu are încredere în nimic, care se îndoiește de toate. 2. Adj. Care aparține scepticismului, privitor la scepticism. 3. S. m. și f. Adept al scepticismului (1). – Din fr. sceptique.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de RACAI
- acțiuni
FAMILIE, familii, s. f. 1. Formă de organizare a vieții în comun a oamenilor, constînd din grupul alcătuit din soți și copii. În vremea aceasta a zilelor pline de lumină și fericire, cunoscură multe din familiile tîrgușorului. SADOVEANU, O. IV 83. Eu nu cunoșteam ce fericire gustă acela care are o familie. BOLINTINEANU, O. 315. La monastirea Slatina... se vede și astăzi portretul lui și a familiei sale. NEGRUZZI, S. I 165. ◊ Cap de familie v. cap (II). Nume de familie = nume pe care-l poartă toți membrii aceleași familii. Aer de familie = fizionomie caracteristică, trăsături comune unui grup de persoane înrudite. Consiliu de familie = grup de persoane împuternicite de instanțele judecătorești să îngrijească de interesele minorilor sub tutelă sau de ale interzișilor. 2. Totalitatea celor care se trag dintr-un strămoș comun; descendență. V. neam. Ăsta-i băiatul lui Șerban Costin, care zice că-i nepot de domn, da scăpătase rău toată familia; nu mai avea nimic. VLAHUȚĂ, O. AL. II 169. Acum numai Ruxanda rămăsese din familia lui Petru Rareș. NEGRUZZI, S. I 144. ◊ Loc. adj. (Reflectînd concepția de clasă a burghezo-moșierimii) De familie bună = din clasa exploatatoare, înrudit cu reprezentanți marcanți ai acestei clase. E în vorbă cu un băiat de familie bună. PAS, Z. I 125. 3. Fig. Grup de oameni, de popoare, de țări cu interese și idealuri comune și care formează o puternică unitate. Familia frățească a popoarelor libere sărbătorește ziua de 1 Mai sub semnul întăririi lagărului păcii, democrației și socialismului, cea mai măreață cucerire a popoarelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2649. 4. (Lingv.) Grup de cuvinte derivate din același cuvînt. Din familia cuvîntului «frate» fac parte «frățesc», «frățește», «frăție», «frățior». ♦ Grup de limbi care continuă aceeași limbă mai veche, denumită limbă comună. Vocabularul poate și trebuie să fie folosit pentru stabilirea înrudirii limbilor, pentru definirea familiilor de limbi. GRAUR, F. L. 11. 5. (În științele naturii) Grup de plante, animale, elemente sau combinații chimice cu caractere comune. Scrie-mi împărțirea florilor în familii. NEGRUZZI, S. I 99. – Pronunțat: -li-e.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GOL3, GOALĂ, goi, goale. adj. I. 1. (În opoziție cu îmbrăcat) Fără îmbrăcăminte; dezbrăcat, despuiat, nud. Bătrînul își înfășură din nou gulerul hainei învechite pe gîtul gol. C. PETRESCU, A. 333. Niște hamali, pe jumătate goi... se înghesuiau și ei să intre pe ponton. BART, E. 75. ◊ Cu (sau în) pielea goală = fără haine, dezbrăcat complet. Ședeam afară la soare cu pielea goală. CREANGĂ, A. 28. Cu (sau în) capul gol = cu capul descoperit. În goana roibului un sol, Cu frîu-n dinți și-n capul gol, Răsare, crește-n zări venind. COȘBUC, P. I 145. Au căzut la pămînt cu capetele goale, ca niște vinovați de moarte ce ar fi așteptat scăparea de la mine. GOLESCU, Î. 146. Cu (sau în) picioarele goale = desculț. Doamna Vorvoreanu se dădu jos, în picioarele goale. DUMITRIU, N. 134. Începu a merge cu picioarele goale. ISPIRESCU, L. 58. ◊ Expr. Gol nap (sau ca napul) sau gol pușcă, gol ca degetul = gol de tot; fig. lipsit, sărac, fără nimic. Apele mari se azvîrle și mușcă: Înfulecă holda Și focu din vatră Și lasă rumînu, săracu, gol pușcă. DEȘLIU, G. 25. Și, zău, Antohi, ești gol ca degitul? – Gol, gol... chiar casa asta în care șed... e a ta, nu-i a mea. ALECSANDRI, T. 1644. (Substantivat) Turcii, toți gîndeau: Poftim! Să dezbraci p-un gol ca napul- Cu ce-și bate pașa capul! COȘBUC, P. II 49. Cu coatele goale = rupt în coate; fig. zdrențăros, sărac lipit pămîntului. Adevărul gol (goluț) = adevărul spus verde în față, fără menajamente, fără ascunzișuri, fără cruțare; adevărul crud, adevărul adevărat. Minciună goală = minciună curată, nimic decît minciună. ♦ Fig. Care posedă puține haine; p. ext. sărac, lipsit. Mult mă mustră măicuța Să părăsesc ulița, Că mi-i goală drăguța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 59. ◊ Expr. A lăsa gol = a jefui pe cineva de tot ce are. ♦ (Despre păsări) Fără pene. (Atestat în forma de pl. goli) Abia ieșiți din ouă, goli, cruzi, fără putere; De-a foamei grea durere, Ei casc din pliscușoare, cer milă pliscuind. DONICI, F. 92. ♦ (Despre copaci) Fără frunze. (Despre pereți) Fără tablouri sau alte podoabe. 2. (Despre locuri, dealuri, stînci, munți etc.; în opoziție cu acoperit) Fără vegetație, mai ales fără copaci. Dincolo ochii vedeau o stîncă de piatră goală, al cărei sîn se deschidea și da naștere unui brad rătăcit de soții săi. BOLINTINEANU, O. 329. Pustietatea goală sub arșița de soare în patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare. ALECSANDRI, P. III 89. Stîncoasele ei coaste sure și goale. NEGRUZZI, S. I 160. Pe dealurile cele goale, cînd este soare și să strîng sumă de dobitoace sălbatice, nu e mai frumos lucru decît a le vedea cineva și cum stau pîlcuri, pîlcuri. GOLESCU, Î. 81. ♦ (Despre o suprafață) Neacoperit. Am pus tacîmurile pe masa goală. ◊ Expr. Sub cerul gol = fără adăpost. Pe pămîntul gol sau pe scîndura goală = fără așternut. Fecioru, care-i fecior, Doarme pe pămîntu gol. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 460. ♦ Descoperit. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului, și atunci rămînea oiștea goală pe de-o parte. CREANGĂ, P. 106. ♦ (Despre săbii, paloșe etc.) Scos din teacă. Jder și monahul Nicodim au venit cu săbiile goale asupra boierilor pribegi. SADOVEANU, F. J. 706. O mulțime de panduri bănești... se răpeziră cu săbiile goale. ODOBESCU, S. I 157. Nu-i la vie, și-i în casă, Cu paloșul gol pe masă. ALECSANDRI, P. P. 124. 3. (Despre alimente) Fără alte bucate de care este însoțit de obicei. Udătură ceva avut-ați vreunul? – Nimic, domnule judecător; numai pîne goală și apă rece. CREANGĂ, A. 147. II. (În opoziție cu plin) 1. (Urmat uneori de determinări introduse prin prep. «de», indicînd ceea ce lipsește) Care nu are, nu conține, nu cuprinde nimic înăuntru; deșert. Minerul I reintră în cîrciumă cu paharul gol. DAVIDOGLU, M. 22. Dintr-o păreche de boi... am rămas c-o pungă goală. CREANGĂ, P. 44. ◊ Fig. Vedeam uimit și cu sufletul gol, unde ajunsesem. CAMIL PETRESCU, U. N. 132. Mi-e capul gol și sufletul greu. IBRĂILEANU, A. 165. ◊ Loc. adv. A gol = (pe lîngă verbul «a suna»; despre vase) ca un lucru gol. Focul puștii de vînătoare e o pocnitură găunoasă, sună a gol. DUMITRIU, N. 150. ◊ Expr. Cu mîna goală (sau cu mîinile goale) = a) fără nimic, fără nici un dar. N-ai să ieși cu mînele goale de la casa mea. CREANGĂ, P. 288; b) fără nici o armă. Fără pistoale, Numai cu mînele goale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. Pe inima goală sau pe stomacul gol = pe nemîncate. ♦ În care nu se află nimic; pustiu; (despre camere) nemobilat. Într-o clipă peronul rămase gol. DUMITRIU, N. 77. Casa era goală, ca un mormînt gol. CAMIL PETRESCU, U. N. 153. El întră într-o cameră naltă, spațioasă și goală. EMINESCU, N. 38. Pe cîmpul gol el vede un copil umblînd desculț Și cercînd ca să adune într-un cîrd bobocii mulți. id. O. I 83. ♦ Fig. Lipsit de... Ochii pașei mari s-aprind... Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. Dintr-alte țări, de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. Veniți cu bine! De frunze și de cîntec goi, Plîng codrii cei lipsiți de voi. id. ib. 90. ♦ (Despre corpuri) Care are o cavitate în interior. 2. Fig. Care nu reprezintă nimic în realitate, fără temei. Să se mai hrănească și boierii cu vorbe goale, că noi ne-am săturat. REBREANU, R. I 320. Vorba ceea: fală goală, traistă ușoară. CREANGĂ, P. 320. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune, Înșirînd cuvinte goale Ce din coadă au să sune. EMINESCU, O. I 226. ♦ (Despre formă) Fără fond, fără conținut. A vorbit în general, împotriva formelor goale, a formei fără fond. IBRĂILEANU, SP. CR. 99. – Pl. și: (învechit) goli.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DESȚELENIRE, desțeleniri, s. f. Acțiunea de a (se) desțeleni. Brazda mergea înainte, se culca tot lîngă altă brazdă, și nimic n-ar mai fi putut ține în loc desțelenirea pămîntului. CAMILAR, TEM. 89.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni