MOCAN ~i m. 1) Cioban de la munte. 2) Locuitor din regiunile muntoase, mai ales din Transilvania. /moacă + suf. ~an

muntean a. dela munte. ║ m. 1. locuitor dela munte; 2. locuitor din Muntenia.

MUNTEAN¹ subst. 1. S. m. (În opoziție cu c î m p e a n, v ă l e a n) Om originar de la munte (1), care trăiește la munte, locuitor de la munte. Cu rușine ostrovan, iară cu cinste muntean a se numi și a se ținea, primea. CANTEMIR, IST. 370. Ești tu fată de muntean, Sau copila de vălean ? ALECSANDRI, P. I, 97. În jurul lor, munteni stau încet de vorbă. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Munteanul s-a zvîrlit în șa și a pornit înainte pe cararea din fînaț. SADOVEANU, F. J. 546. Se întoarse și văzu doi munteni cu sumăieșe scurte. id. O. IX, 25. Ies pe culoar și aflu la capătul vagonului doi munteni cu bocanci uriași. V. ROM. iulie 1957, 79. ◊ (Adjectival) Pentru noi, țăranii munteni, este o mare facere de bine ! CREANGĂ, A. 19. ♦ (Adjectival) Care aparține locuitorilor de la munte (1). specific locuitorilor de la munte; muntenesc (1). Am început a videa și sătenii în costumul muntean. NEGRUZZI, S. I, 308. 2. S. m. Persoană care face parte din populația de bază a țării Românești sau a Munteniei, ori este originară de acolo; (la pl.) populația țării Românești sau a Munteniei. Măi muntene, măi vecine, Vină să te prinzi cu mine. ALECSANDRI, P. II, 136. Din naștere-s muntean, Iar din botez sînt oltean. id. P. P. 291. (Adjectival) Se sculară șcheaii sîrbii și rumănii munteanii, de le luară țara de cătră Dunăre. MOXA, 377/17. Boierii ardeleni și munteni. ap. TDRG. Dăduse în 1574 tronul Moldovei lui Petru Șchiopul, principe muntean. XENOPOL, I. R. V, 47. 3. Subst. (sg. art.) Numele unui vînt care bate dinspre nord sau dinspre răsărit; (regional) băltăganul. Munteanul, vîntul polului miezii nopți. PISCUPESCU, O. 70/15, cf. HEM 2 138, 3 072. Zile întregi a nins și „munteanul” a viforît turbat. ap. TDRG. Băltăganul este un vînt de răsărit; pentru unele părți, băltăganul se numește și muntean. PAMFILE, VĂZD. 54, cf. H II 50, 84, 92, IV 15, 68, 109, VII 174, IX 430, XIV 256, XVI 16. – Pl.: munteni. – Munte + suf. -ean.

IODLER, iodlere, s. n. Fel de a cânta specific locuitorilor de munte din Tirol, Bavaria și Elveția, constând dintr-o serie de vocalize care trec frecvent de la registrul normal al vocii la cel de falset; cântec, melodie bazată pe asemenea vocalize. – Din germ. Jodler.

MUNTEAN, munteni, s. m. 1. Persoană care face parte din populația de bază a Munteniei ori este originară de acolo. 2. Persoană care locuiește la munte sau este originară de la munte. ♦ (Adjectival) Care aparține locuitorilor de la munte, specific locuitorilor de la munte; muntenesc. – Munte + suf. -ean.

mocán, -că s. (răd. moc- din moacă, mocoțan și moglan, rudă cu ung. mokány, om grosolan, mokogni, a vorbi neînțeles, a hondrăni. Cp. cu bădăran). Locuitor de munte, maĭ ales Ardelean (cînd e vorba de cărturarĭ, e ironic). Cĭoban de pin Săcele și împrejurimĭ. Fig. Mocofan, mocîrțan, om necĭoplit. V. momîrlan, moroĭan, țuțuĭan, cojan.

momîrlán, -că s. (din răd. mom- ca și’n mod-, bod-, cĭoc-, pop- și țopîrlan. Tot de aci și momic, mîrlan ș. a.) Iron. Muntean, țăran de la munte, porecla locuitorilor de pin țara Hațeguluĭ și a unora din Banat (V. cojan). Mold. sud. S. n., pl. e. Bichĭ. Moviliță de pămînt făcută de rîme ș. a. (dar nu moșoroĭ): nu da coasa pin momîrlane. Cĭuhă, semn provizoriŭ în semănăturĭ. V. momîĭe.

munteán, -că s., pl. enĭ, ence. Locuitor de la munte. Român, locuitor din Muntenia. S. n., pl. inuz. ene. Vîntu de nord (Munt. vest). V. vînt.

endemie f. boală ce bântue obișnuit într’o țară și e datorită unei cauze locale, ca gușa la locuitorii dela munte.

Moți m. pl. locuitorii din munții Abrudului, cei mai viteji dintre munteni: numele lor provine dela moțul ce-l poartă pe frunte. Moții s’au luptat crâncen cu Ungurii la 1783 și la 1848.

IODLER, (1) iodlere, s. n., (2) iodleri, s. m. 1. S. n. Fel de a cânta specific locuitorilor de munte din Tirol, Bavaria și Elveția, constând dintr-o serie de vocalize bazate pe schimbarea de registru a vocii; cântec, melodie compuse cu asemenea vocalize. 2. S. m. Cântăreț care practică această tehnică de interpretare. – Din germ. Jodler.

MUNTEAN, -Ă, munteni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană originară sau locuitor din Muntenia. 2. S. m. Persoană care locuiește la munte sau este originară de la munte. 3. Adj. Care aparține locuitorilor de la munte, specific locuitorilor de la munte; muntenesc. – Munte + suf. -ean.

cocoș, cocoși, s.m. – 1. (ornit.) Pasăre domestică de curte; masculul găinii (Gallus bankiva domestica). ♦ Cocoșul de mesteacăn, pasăre sedentară, rară, cu penaj de culoare închisă, cu reflexe metalice, coadă evazată și răsucită în formă de liră (Lynurus tetrix). Specie protejată. Populează pâlcurile de jnepeniș din Munții Maramureșului și Munții Rodnei, pe un areal foarte restrâns (Ciungii Bălăsinii și muntele Cearcănu). Locuitorii din zonă îl numesc tătarcă, percon sau bircon (Monumente, 1976: 98; Nădișan, 2000: 100). În anul 1971, a fost creată prima rezervație faunistică de cocoș de mesteacăn din țară, în Cornu Nedeii – Ciungii Bălăsinii, în bazinul superior al râului Vișeu, pe o suprafață de 800 ha. „Sunt, iarăși, pline de interes zoologic vânătorile, din luna april, după frumoșii cocoși negri aurii cari, atunci când cocoșesc (orele 3 de dimineață), pot fi ușor vânați, întrucât în acele momente ei nici nu văd, nici nu aud, fără numa găina” (Papahagi, 1925: 97). ♦ Cocoșul de munte, specie sedentară de origine paleartică, care preferă pădurile de rășinoase, în locuri retrase din apropierea izvoarelor și pâraielor (Tetrao urogallus). Are corp masiv, penaj de culoare închisă, coada evazată, iar ciocul este asemănător cu al păsărilor răpitoare. În Maramureș, cea mai mare densitate a speciei se află în Munții Maramureșului (Farcău, Mihailec) și Munții Rodnei (Piatra Neagră, Măgura Moisei), (Monumente, 1976: 96). 2. (geol.) Creasta Cocoșului, rest de crater vulcanic (care a erupt în urmă cu circa 9 milioane de ani). Lamă de andezit cu dezagregări dispuse pe vertical (Posea, 1980: 25). Rezervație geologică în Munții Gutâi (Iștvan, Popescu, Pop, 1990: 28). Denumiri date de localnici: Țâfăraia Gutâiului, Pana Cocoșului, Creasta Gutâiului, Țurana Gutâiului, Piatra Gutâiului, Țâcla Gutâiului, Piatra Mare. Împreună cu celelalte culmi ale Gutâiului, Creasta Cocoșului reprezintă cumpăna apelor pentru râul Mara și Cavnic, primul, afluent al Tisei, celălalt, al Lăpușului. Lungimea Crestei este de aproximativ 200 m, iar orientarea, pe direcția NV-SE. Înălțimea relativă este de circa 150 m în partea de nord (Monumente, 1976: 30-34). 3. Motiv zoomorf pe porțile maramureșene. Pe o vraniță din Șieu, stâlpul central are sculptată pe partea superioară o frunză de stejar (stilizarea pomului vieții), în vârful căreia stă un cocoș ce cântă, prevestind zorii zilei, răsăritul soarelui (Nistor, 1977: 17). 4. (med.) Cucui, bolfă, coc, umflătură (ALRRM, 1969: 8; Hoteni, Strâmtura, Rozavlea, Borșa etc.). 5. Cuiul care leagă grindeiul de cotigă (la plugul de lemn); cârlig (ALRRM, 1973: 848). 6. Floricele de porumb (ALR, 1965: 115). ♦ (top.) Ulița Cocoșenilor, în Șieu (Vișovan, 2005). ♦ (onom.) Cocoș, Cocoși, Cocoșilă, nume de familie (36 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Cocoși, poreclă pentru locuitorii din Boiu Mare și Dragomirești (Bilțiu-Dăncuș, 2005; Papahagi, 1925): „fiindcă plecau de cu noapte la lucru” (ALRRM, 1969); „pentru că strigă cucurigu!” (Papahagi, 1925). ♦ (simbol.) Cocoșul alb e o pasăre a luminii care, prin cântecul său, vestește zămislirea Aurorei. În credințele românilor, la auzul primului cântat al cocoșului, dispar toate duhurile rele. Cocoșul e un animal apotropaic, apărător atât împotriva spiritelor rele, cât și împotriva bolilor de tot felul. Efigia lui se pune pe turlele bisericilor și clopotnițelor (Evseev, 2001: 41). – Creație expresivă care se bazează pe strigătul cocoșului, cf. lat. coco „strigătul cocoșului”, lat. med. coccus (DER); din sl. kokoši „găină” (Miklosich, Cihac, Conev, DA, cf. DER; DEX, MDA).

colibaș sm [At: MOLDOVAN, Ț. N. 231 / Pl: ~i / E: colibă + -aș] (Reg) 1 Om care locuiește într-o colibă. 2 (Pex) Pustnic. 3 Locuitor de la munte. 4 (Spc) Locuitor din Bran. 5 Lucrător cu brațele care locuiește în colibă Si: pălmaș, salahor, zilier. 6 Paznic care locuiește în afară de sat, în colibă.

iodler sn [At: DEX / Pl: ~e / E: ger Jodler] 1 Fel de a cânta specific locuitorilor de munte din Tirol, Bavaria și Elveția, constând într-o serie de vocalize care trec frecvent de la registrul normal al vocii la cel de falset. 2 Cântec bazat pe iodler (1).

PLĂIEȘ, plăieși, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească) Locuitor de la graniță însărcinat cu paza frontierei țării în părțile de munte; grănicer, străjer. 2. Locuitor de la munte; muntean. [Pr.: plă-ieș] – Plai + suf. -aș.

MUNTEAN ~eni m. 1) Locuitor de la munte. 2) Persoană care face parte din populația de bază a Munteniei sau este originară din Muntenia. /munte + suf. ~ean

muntenésc, -eáscă adj. Al locuitorilor de la munte: port muntenesc. Din Muntenia, al Munteniiĭ: pronunțare muntenească.

PLĂIEȘ, plăieși, s. m. 1. (În Evul Mediu, în Țara Românească) Locuitor de la graniță însărcinat cu paza frontierei țării în părțile de munte; grănicer, străjer. 2. Locuitor de la munte; muntean. [Pr.: plă-ieș] – Plai + suf. -aș.

IȚAN, ițani, s. m. (Rar) Nume dat unor locuitori de la munte. Ghicitoare pe care n-a dovedit-o nici ciobanii, nici mocanii, nici țurcanii, nici ițanii. DELAVRANCEA, S. 261.

PLĂIEȘ, plăieși, s. m. 1. (În evul mediu) Locuitor de la graniță însărcinat cu paza frontierei țării în părțile de munte; grănicer, străjer. Dar se-ntorc spre zid plăieșii; văd pe șes un nor de oști. COȘBUC, P. 1326. Și tu, Mirceo, plimbă-te cu plăieșii de-a lungul zidului, și fiți cu mîna pe cucoșul puștii. ALECSANDRI, T. II 19. Sosise un tînăr plăieș a cărui cal asudat păștea înșelat troscotul ce creștea pe lîngă ziduri. NEGRUZZI, S. I 169. 2. Locuitor de la munte; muntean. Era o zi frumoasă în duminica aceea și plăieșii spuneau că n-au mai apucat așa primăvară devreme de cînd îs ei. CREANGĂ, O. A. 47. Ce neastîmpăr va fi făcînd pe zeiță să calce așa iute pămîntul, sub crepidele-i împletite pe picior ca opincele plăieșilor noștri? ODOBESCU, S. III 55.

băcui, ~e smf [At: CADE / Pl: ~ / E: nct] 1 (Olt) Poreclă dată bănățenilor. 2 (Ban) Poreclă dată locuitorilor de la munte.

ițan sm [At: DELAVRANCEA, S. 261 / Pl: ~i / E: iță + -an] (Rar) Locuitor de la munte.

mocan¹ [At: ANON. CAR. I V: (reg) muc~ / Pl: ~i / E: moacă + -an] 1 sm Locuitor român din regiunile muntoase, în special ale Transilvaniei Si: mocârțan (1). 2 sm (Spc) Cioban din regiunile muntoase, mai ales ale Transilvaniei Si: mânzărar (1) Vz muntean¹. 3 sm (Ast; pop; îs) Calea (sau drumul, cărarea) ~ului Calea Lactee. 4 sm (Trs) Locuitor de la munte, care face și vinde articole de dogărie. 5-6 sm, a (Dep) (Om) cu apucături grosolane sau prost Vz bădăran, necioplit, mocârțan (2). 7 a (Arg; îe) A rămâne ~ A rămâne cu gura căscată. 8-9 sm, a (Reg) (Specie de bou) mic și îndesat Vz mocăniță (2). 10 sm Câine ciobănesc. 11 sm Cal de stână.

montan, ~ă [At: LM / Pl: ~i, ~e / E: lat motanus] 1 a Care aparține muntelui Si: (înv) montanistic (1). 2 a Specific muntelui Si: (înv) montanistic (2). 3 a Care se referă la munte Si: (înv) montanistic (3). 4 a Care provine de la munte Si: (înv) montanistic (4). 5 smf (Nob) Locuitor de la munte Si: muntean.

moroian sm [At: BARCIANU / Pl: ~ieni / E: cf moroi²] (Reg; mpl) 1 Locuitori din preajma Munților Bucegi. 2 (Spc) Păstori ardeleni din această regiune.

muntean¹ [At: CANTEMIR, IST. 370 / Pl: ~eni / E: munte + -ean] 1 sm (Îoc câmpean, vălean) Om originar de la munte (1). 2 sm (Îoc câmpean, vălean) Om care trăiește la munte (1). 3 a Care aparține locuitorilor de la munte (1) Si: muntenesc. 4 a Specific locuitorilor de la munte (1) Si: muntenesc. 5-6 sm Persoană care (face parte din populația de bază a Munteniei sau) este originară de acolo. 7 smp Populație a Munteniei. 8 sa Vânt care bate dinspre nord sau dinspre răsărit Si: (reg) băltăganul.

plăieș sm [At: (a. 1653) IORGA, S. D. V, 120 / V: (înv) plăiaș / P: plă-ieș / Pl: ~i / E: plai¹ + -aș] 1 Locuitor de la munte. 2 Persoană originară de la munte. 3 (Pex; reg) Pădurar. 4 (În Evul Mediu) Locuitor de la granița Țării Românești, însărcinat cu paza frontierei țării, în regiunile de munte Si: străjer. 5 (Înv; pex) Grănicer. 6 (Îrg) Administrator la curtea boierească. 7 (Îrg) Portar la o instituție. 8 (Ban; Buc) Om de serviciu la o instituție. 9 (Orn; Olt; csnp) Lăstun (Apus apus).

țară sf [At: PSALT. HUR. 75^r/4 / V: (înv) țea~ (Pl: țeri, țere) / Pl: țări, (înv) țari, (reg; art) țărele, țarele / G-D: (înv) țăriei / E: ml terra] 1 (Îrg) Suprafața globului pământesc Si: pământ. 2 (Îrg; prc) Uscat. 3 (Înv) Țarină¹ (1). 4 (Înv) Sol³ (1). 5 Porțiune relativ omogenă din cuprinsul învelișului geografic, căreia îi sunt specifice anumite caracteristici (etnice, etnografice, de relief, de climă, ape, resurse economice etc.) Si: regiune, ținut¹ (20), zonă, (înv) oblastie. 6 Întindere de pământ (delimitată) pe care se exercită o anumită autoritate Si: teritoriu. 7 Denumire generică a unor regiuni în care s-a păstrat multă vreme organizarea social-politică dezvoltată din instituția obștii sătești Si: ocol. 8 (În graiul locuitorilor de la munte; îoc munte, deal) Șes. 9 (În graiul locuitorilor de la munte; îoc pădure, codru) Loc deschis. 10 (În graiul ciobanilor) Locul unde ciobanii de la munte își au casele, familiile și gospodăriile lor stabile. 11 Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat. 12 (Pex) Stat. 13 (Îvp; art) Parte componentă în denumirea unor state sau ținuturi ~ra Ardealului, ~ra de Sus. 14 Provincie în vechea organizare politică și administrativă a României. 15 (În basme; îs) ~ra nimănui Țară (11) fără stăpân. 16 (Îas) Spațiu, neocupat de armate, între două fronturi de luptă. 17 (Srg) Drum de ~ sau drumul țării Șosea națională. 18 (Îs) ~ra lui Cremene (sau a lui Han-Tătar, a lui Papură-Vodă) Loc fără stăpân, unde fiecare face ce vrea, fără să dea nimănui socoteală. 19 (Îs) ~ra lui Papură-Vodă Loc în care e sărăcie mare. 20 (Îs) ~ra lui Papuc Loc în care domnește hoția și jaful. 21 (Îe) ~ra e largă! Ești liber să faci ce-ți place, să pleci unde vrei. 22 (Îe) La colț (sau la capăt) de ~ și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de ~ Într-un loc prielnic, comod și ferit de primejdii. 23 (Îe) Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări Foarte departe. 24 (Îe) A pune ~ra la cale A conduce o țară. 25 (Pex; îae) A îndruma o afacere. 26 (Gmț; îae) A discuta o chestiune importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară. 27 (Gmț; pex; îae) A sporovăi. 28 (Îe) A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în ~ A i se duce cuiva vestea Si: a ajunge de pomină. 29 (Îe) A plăti (cât) un colț (sau, reg un corn) de ~ A valora foarte mult. 30 (Fam; îe) Te joci cu ~ra-n bumbi? Formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. 31 (Îe) A nu mai avea ~ cu (cineva) A nu mai avea trai liniștit cu cineva. 32 (Îe) A sta prost (sau rău) cu ~ra A nu avea bani. 33 (Pop; îe) A se duce (sau a pleca)-n ~ (sau în țări, în lume și în țări) A se duce în lumea largă. 34 (Îe) A cutreiera ~ra în lung și-n lat A călători foarte mult. 35 (Reg; îc) ~-lungă Persoană care se ocupă de mai multe lucruri deodată și nu termină nici unul. 36 (Îe) Atâta pagubă în ~ra Moldovei Se zice pentru a arăta că ceva este lipsit de importanță. 37 (Reg) Nume dat României înainte de primul război mondial de către românii din Transilvania. 38 (Înv) Așezare statornică întemeiată într-o regiune nelocuită. 39 (Adesea determinat printr-un aps) Locul în care s-a născut sau trăiește cineva Si: patrie, (îvp) moșie¹. 40 (Îs) ~ mamă (sau mumă) Țara din care s-a desprins o altă țară (o provincie etc.), care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, de cultură etc. Si: patrie mamă. 41 (d. oameni, animale, bunuri etc. înv; îla) De ~ Indigen. 42 (Bot; reg; îs) Bostan (sau lobeniță) de ~ Dovleac (Cucurbita pepo). 43 (Bot; reg; îas) Dovleac (Cucurbita maxima). 44 (Îs) Pere de ~ Nume dat unei varietăți de pere nedefinite mai îndeaproape. 45 (Îs) Prune de ~ Nume dat unei varietăți de prune nedefinite mai îndeaproape. 46 Locuitorii unei țări (11) Si: popor, (îvp) norod¹, obște. 47 (Pex) Mulțime de oameni Si: lume. 48 (Îe) A afla târgul și ~ra A afla toată lumea. 49 (Îe) A se pune cu ~ra A intra în conflict cu toată lumea. 50 (Trs) Felul de a fi al unui om. 51 (Îe) Nu e ~ caldă Se spune despre un om care nu e vrednic de încredere. 52 (Fam) Termen cu care cineva se adresează unei persoane. 53 (Înv) Țărănime. 54 (Înv) Armată alcătuită din țărani. 55 (Înv; pex; csc) Oșteni proveniți din țărani. 56-57 (Îoc de oraș; îljv) De sau (de la) ~ Care trăiește sau care se află la sat. 58-59 (Îal) Specific satului. 60 (Îs) Drum de ~ Cale de importanță locală care leagă mai multe comune sau sate. 61 (Îla) (De) la ~ (De) la sat. 62 (Reg; îcs) De-a ~a Numele unui joc de copii, ce se desfășoară între două grupuri ai căror participanți, așezați în două șiruri față în față, se țin strâns de mână, membrii fiecărui grup încercând, pe rând, să rupă lanțul advers pentru a câștiga prizonieri în favoarea propriului grup. 63 (Reg; îacs) Șotron. 64 Locul unde stă fiecare jucător din echipa „la bătaie” la jocul de oină. 65 (art) Melodie după care se execută țara. 66 (art) Joc de brâu nedefinit mai îndeaproape. corectat(ă)

țurcan¹ sm [At: DELAVRANCEA, S. 261 / Pl: ~i / E: țurcă² + -an] (Rar) Locuitor de la munte care se ocupă cu creșterea oilor țurcane² (1).

scorțar [At: I. GOLESCU, C. / V: (reg) ~e sf / Pl: ~e și (reg) ~uri sn, ~i sm / E: scoarță + -ar] 1 s (Reg) Scoarță de copac. 2 smp (Reg) Opinci făcute din scoarță de copac pe care le folosesc locuitorii de la munte iarna, ca să nu alunece. 3 sm (Reg) Acoperiș făcut din scoarță de copac. 4 sm (Reg; spc) Acoperiș (făcut din scoarță de copac sau cetină) care apără de ploaie sau de soare strunga stânii Si: comarnic. 5 sm (Reg; spc) Acoperiș de lemn care adăpostește cuptorul, care este în afara casei. 6 sm (Reg) Par la gard. 7 sm (Înv) Meșteșugar care lucrează scoarțe, covoare. 8 sn (Reg) Covor (2). 9 sm (Șîc ~-mare, ~-comun) Pasăre mică, cu gâtul alb, cu spinarea cenușie și pântecele galben, cu ciocul drept, tare și ascuțit și cu coada scurtă și retezată Si: (reg) bocănitoare, cățărătoare, ciocârleț, țiclete, țiclon, țiclău, țoi, ciocănitoare-mică (Sitta europaea). 10 sm (Șîc ~ mic) Pasăre călătoare insectivoră din ordinul paseriformelor, cu partea dorsală de culoare cafenie cu pete albe, partea ventrală albă și cu cioc în formă de sabie Si: scorțărel, scorțăraș (3), (reg) cojoaică, cojar, cojaiță, pasăre-mânuitoare (Certhia familiaris).

MOCAN¹ s. m. 1. Nume dat locuitorilor (români) din regiunile muntoase (în special ale Transilvaniei), m o c î r ț a n (1); spec. cioban din regiunile muntoase (mai ales ale Transilvaniei), m î n z ă r a r (1). V. m u n t e a n ¹. Cf. ANON. CAR., BUDAI-DELEANU, LEX. Mocanii străini din țeară Ungurească și din țeară Românească, cum și alți munteni ce vor ieși cu oile lor la iernatic aice in țeară, vor plăti goștinâ cîte 10 bani noi de oaie (a. 1809). URICARIUL, VI, 467. Sînt datori mocanii sudiți, adică cei ce nu sînt statornici aici în țară. . . a da oi dă beilic (a. 1817). DOC. EC. 179, cf. LB. Cumanii, sub nume de mocani catolici, și astăzi încă locuiesc în politia Neamțu. ASACHI, S. L. II, 47, cf. NEGRUZZI, în PR. DRAM. 465. Și din fundul celor munți Trec prin ape fără punți Albi mocani pe cai mărunți. ALECSANDRI, POEZII, 589. S-a tras cu bucatele încoace ca și moș Dediu din Vînători și alți mocani, din pricina papistășiei mai mult, pe cît știu eu. CREANGĂ, A. 19. La botez ciobanul dărui finului său o oaie fâtătoare. . . Cînd fu să plece, mocanul zise: – Cumetre, tot n-ai tu unde ține oița; lasă-o în turmă la mine. ISPIRESCU, L. 208. Pentru tine, om de oraș. . . contactul și conversația c-un mocan zdravăn din liniștea munților este o adevărată transfuzie morală. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Pentru ocupațiunea lor, ca economi de vite, românii brăneni să numesc de obicei mocani. MOLDOVAN, Ț. N. 229, cf. 241. Brăneanul și astăzi este om blînd și pacinic, și astăzi se numește încă tot mocan. TURCU, E. 34. Într-un amurg, se auzi în stepă clinchetul tălăngilor, strigătul mocanilor care coborau cu oile la iernat în stufăraie. DUNĂREANU, N. 76, cf. PÎRVESCU, C. 32. Prin județul Tecuci, pe vremea treierului vin mocani, moldoveni de la munte, de prin județul Putna și Bacău, cu căruțele cu caii, spre a se tocmi la cei cu lipsa de cai. PAMFILE, A. R. 201. Prin județul Brăila, mocan e stâpînul de oi multe. id. I. C. 30, cf. id. CER. 88, id. J. I, 19. Păstorii ardeleni cunoscuți subt numele de mocani (cei din Săcele și împrejurimi), moroieni (din partea Branului și țara Bîrsei), țuțuieni (din părțile Sibiiului) și frătuți (din Banat) își iernau turmele de oi în șesurile Munteniei sau pe colinele Olteniei. DR. IV, 194. Ortoman este epitetul „voinicului” din balade, care uneori este „mocan” sau păstor. ib. V, 544. Sovejenii sînt priviți și astăzi cu un oarecare exclusivism de vrănceni, fiind numiți „mocani”. DiACONU, VR. XLIII. A fost cîndva o piatră care a crescut din pămînt. . . Odată purta primprejurul ei oile un fecior de mocan. SADOVEANU, O. X, 442. Mocanii veneau toamna la cîmpie să schimbe fructele lor pe porumb și grîu. V. ROM. iunie 1955, 46, cf. PREDA, Î. 105. Unde trec turme de miei Și mocani bogați de vite, Cu chimirile ticsite. ALECSANDRI, P. P. 257. Locașul de iarnă al mucanului. H III 144. Poporul pe aici zice la ciobani și mocani. ib. VI 125, cf. I 170, N 61, 299, III 144, 290, 488, IV 278, VII 372, XIII 67, 291, 348, 448, 449, XV 4, 279. Nimenea nu-lú cunoștea, Tot de mocan îl lua, Tot cioban îl socotea. TEODORESCU, P. P. 475. Niște țigani ursari. . . se sfătuirâ cum ar putea ei să înșele mocanul și să fură cîțiva miei. ȘEZ. I, 281. Buna vremea, măi mocane, Măi mocane, măi muntene. ib. v, 93. Vătafu Ion, Ca el nici un om, Fecior de mocan Și de mocîrțan, Adus din Ardeal. MAT. FOLK. 3, cf. 152, 157, 177, PĂSCULESCU, L. P. 265, ALR I 1669, 1789, 1 793, 1807, 1808. Mocani zîcem la munteni. ALR II 4851/876. Mocani, oameni dă la munte, dă dincolo, din Ardeal. ib. 4851/899. Bună ziua, mocane. – Mulțumim, ciobane.ANT. LIT. POP. I, 252. ◊ (Regional) Calea (sau drumul, cărarea) mocanului = calea lactee. ALR I 1 226/684, cf. FD II, 223. ♦ (Transilv.) Locuitor de la munte, care face si vinde articole de dogărie. Cf. ALR I 1 667/251, 278, 283, 1 836/251, 285, ALR II 4851/53, 141, 272, 284, 325. 2. Epitet depreciativ dat unui om cu apucături grosolane (v. b ă d ă r a n, n e c i o p l i t, m o c î r ț a n 2) sau unui om prost. Cf. CUV. BĂTR. I, 293, BUDAI-DELEANU, LEX., PONTBRIANT, D., BARCIANU, V., DDRF, TDRG, BUL. FIL. V, 222, ZANNE, P. V, 428, ALR I 1 517/18. Mocan, cîn îi unu prost. ALR II 4 851/228. Mocan prost, mă mocanule. ib. 4 851/260, cf. 4 851/2, 36, 76, 172, 235, 272, 365, 848. Mocan acăla care nu grăie [= grăiește]. ib. 4851/362. ◊ E x p r. (Argotic) A rămíne mocan = a rămíne cu gura căscată; a fi uimit. Cf. BUL. FIL. IV, 135. ◊ (Adjectival) Copil mocan. ALR I 1 518/9. Mă, da mocan ej [= ești], mă. ALR II 4851/812. 3. (Regional; și adjectival) (Numele unei specii de bou) mic și îndesat. V. m o c ă n i ț ă (2). (Roșia-Beiuș). ALR II 4851/310. Zicem cătă boi câ-z mocani cari-z boi mici, d'eși. ib. ♦ Cîine ciobănesc. Cf. H II 221, XIV 187. ♦ Cal mocănesc (com. MARIAN), cal de stînă (CHEST. V/76). – Pl.: mocani. – Și: (regional) mucán s. m. – Moacă + suf. -an.

MONTÁN, -Ă adj. De munte, de la munte, specific muntelui; (învechit) montanistic. Un magistru . . . care se alegea de cătră respectivele comune, apoi se întărea pe viață de cătră președintele județului montan BARIȚIU, P. A. I, 654. Pe stînci, locuri ierboase, uscate, din regiunea montană pînă în cea alpină. FLORA R.P.R. II, 84. ♦ (Substantivat, neobișnuit) Locuitor de la munte; muntean¹ (1). Cf. LM. – Pl.: montani, -e. – Din lat. montanus.

MOROIÁN s. m. (Regional, mai ales la pl.) Nume dat locuitorilor din preajma munților Bucegi, în special păstorilor ardeleni¹ din regiune. Cf. POLIZU, BARCIANU, LM, DDRF W. Pe cei de la Rîșnov, Tohan etc. îi mai mult moroieni. MOLDOVAN, Ț. N. 229. ardeleni, cunoscuți subt numele de... n (din partea Branului și țara Bîrsei) , iernau turmele de oi în șesurile Munteniei DR, IV. 194. În ceea ce privește numele păstorilor, erau numiți în genere mocani, iar. . . Bran, moroieni. ib. vi, 466. – Pl.: moroieni. Cf. m o r o i² (3).

ULTRAMONTAN, -Ă adj., s.m. și f. 1. (Locuitor) de dincolo de munți. 2. (Adept) al ultramontanismului. [Pl. -ni, -ne. / cf. it. ultramontano, fr. ultramontain < lat. ultra – de dincolo, mons – munte].

ULTRAMONTAN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) de dincolo de munți. (< fr. ultramontain)

munte (munți), s. m. – Ridicătură de pămînt mai mare decît dealul; lanț montan. – Mr., istr. munte, megl. munti. Lat. montem (Pușcariu 1128; Candrea-Dens., 1169; REW 5664), cf. it., sp., port. monte, prov., fr. mont, cat. munt. Se folosește în Trans. cu sensul special de „pășune”, cf. sp. monte „pădure”. – Der. Muntenia s. f. (Valahia); muntean, adj. (de la munte); muntean, s. m. (locuitor al Munteniei); muntenesc, adj. (muntean, valah); muntenește, adv. (ca în Valahia); muntenism, s. n. (particularitate lingvistică din Muntenia); munticel, s. m. (colină), cf. muncel; muntar, s. m. (Trans., mulgător de vaci și oi care pasc); muntos, adj. (de munte), pe care Pușcariu 1229 îl derivă direct din lat. montuōsus. – Din rom. provine pol. multanka „flaut”, din numele propriu muntenia (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Candrea, Elemente, 403).

ultramontan, ~ă [At: BARIȚIU, P. A. III, 42 / Pl: ~i, ~e / E: fr ultramontain] 1 a De dincolo de munți Si: (rar) ultramuntean. 2 smf Locuitor de dincolo de munți. 3 a Referitor la ultramontanism. 4 a Care aparține ultramontanismului. 5 smf Partizan al ultramontanismului.

țop⁵ [At: MÎNDRESCU, I. G. 98 / Pl: ~i, țoape / E: țop²] 1 smf Nume dat românilor dintr-o anumită zonă a Munților Apuseni de către locuitori din alte regiuni, după portul părului Si: moț³. 2 sf (Fam) Persoană cu purtări grosolane Si: bădăran (3), țopârlan, (reg) țopan (1). 3 sf (Fam) Persoană lipsită de gust. 4 sf (Trs) Cal bătrân, neputincios, cu umblet greoi Si: mârțoagă.

vrîncean, -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m., s.f. Persoană care face parte din populația de bază a vechiului ținut Vrancea sau a actualului județ Vrancea; (la m. pl.) locuitorii Vrancei. Închiși în munți, departe de zbuciumul orașelor, sănătoși, deștepți și harnici, vrîncenii sînt, cu adevărat, mîndri (VLAH.). 2 adj. Care aparține vechiului ținut Vrancea, actualului județ Vrancea sau vrîncenilor; care se referă la vrînceni; originar din Vrancea. Așezările vrîncene, ca și în alte depresiuni intercarpatice, erau de tip răsfirat și risipit (VUIA). • pl. -eni, -ene. și vrăncean, -ă s.m., s.f., adj. /nm. pr. (județ în România) Vrancea + -ean.

MOȚ², MOAȚĂ, moți, moațe, s. m. și f. Nume dat locuitorilor din jurul Abrudului și Câmpenilor; p. ext. locuitorii autohtoni din partea centrală a Munților Apuseni; moțogan. – De la moț¹.

POPULAT, -Ă, populați, -te, adj. Plin de populație; locuit. Munții erau mai populați și tot locuitorul a trebuit să-și aibă moșia sa. BĂLCESCU, O. I 137. ◊ Fig. Folclorul este populat cu nenumărate cîntece de iubire, de dor, de jale. BENIUC, P. 11.

muntenește av [At: POLIZU / E: muntean¹ + -ește] 1 Ca la munte (1). 2-5 În felul muntenilor¹ (1-2, 5-6). 6 În graiul locuitorilor din Muntenia.

potecaș, potecași, adj., s.m. 1. (adj.; despre cai) care poate să urce potecile grele de munte, apt de urcat. 2. (s.m.; înv.) locuitor din statele grănicerești, care supraveghează potecile, regiunile de graniță aflate între două puncte străjuite de ostași; grănicer, plăieș.

ardelean, -eni, s.n. – Locuitor din Ardeal: „De la Cavnic, peste munte sunt ardeleni” (ALR 1969: 4); „Că noi altu’ ț-om găsî, / Mai de iță, mai de neam, / Nu ca esta-u’ ardelean” (Papahagi 1925: 219). – Din Ardeal + -ean.

ardelean, -ă, ardeleni, -e, s.m.f., adj. – Locuitor din Ardeal: „De la Cavnic, peste munte, sunt ardeleni” (ALRRM, 1969: 4); „Că noi altu’ ț-om găsî, / Mai de iță, mai de neam, / Nu ca esta-u’ ardelean” (Papahagi, 1925: 219); „Ardelean cu ceapa-n foc, / Morășan cu lapte-n toc” (Bilțiu, 2006: 216). ♦ (onom.) Ardelean, nume de familie frecvent în județ (4.723 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). – Din n. top. Ardeal + suf. -ean.

GHEORGHIE gr. Γεώργιος „agricultor”. I. A. Gheorghe forma comună; -a (Ard II 146). 1. Cont. cu Gherghel: Gheorghelaș (G. Dm 591). 2. Gheorghi formă mold.; -e formă cultă, literară; cu afer.; Orghie, P., munt. (BCI XI 20); Gheorghi/eș (Sur IV; Șez); -an, Preda, buc., 1790 (Băl VI); -an, Iosif. mitr.; Gheorghi/nă (Cand 141); -oiu, T. (Vr C 103); -oa, hațeg (Cand 141); Gheorghișor V. (AO XXI 173; Sc); – I. (Ul 137); Gheórghiu, Ian. (BCI X 106); – Coste (Băl VI); Gheorghiu, + suf. ngr. -iu, obișnuit la nume străine și răspîndit la noi, prin imitație, în locul lui -escu, în sec. XIX. 3. Gheiorghie Părtoacă, munt., 1629 (BCI V187). 4. Gheorghin/a f.; -oiu (Am); -escu act. 5. Gheorghiț/a, f. (Grș 12; Î Div); -ă (Dm), frecv. act.; -an. 6. Cu afer., ipoc. obișnuit: Ghiță, frecv. act; nume unic (17 B II 317); Ghițău fam. (Racovița r, R-S); Ghița, ar. (Ant Ar); -n, olt. (Cand 142); Ghiț/ea (Dm); -escu, Ilie (Băl VI); -ești s.; Ghițeș megiaș (16 A III 331); Ghiț/oi; -oiu, olt.; -uică; -un, Gh., act.; -ulescu, act.; -ulan (Cand 141); -ulete (ib); cf. Gîțulescu, T. (Bîr I). B. *GHEORGA: 1. Gheorgan, 1789 (AO XIX 108); – N. (AO XII 385); Gheorganii fam. olt. (AO XV 65). Cf. blg. Γеорга (Weig).Cu afer.: Gane, -a, cf. blg. Γане (Weig); v. Gan. 3. + -man: Gheorgoman (Cat.) C. -ică: 1. Gheorghică, mold. (Sd XXI); olt. (Cand 141). 2. Cu afer.: Ghica moșu(16 B IV 295), formă ce se întîlnește cu alb. GHIKA, adus de emigranți din Albania; boierul Ghika își ia numele, ca Domn, „Gheorghe Ghika”, făcînd din prenume un nume de familie „Ghiculeștii”; Ghica pren., 1746 (B Cr 53, 74). 3. Ghican (Bibi. rom. veche III); V. Bălaru (Șoimari); -i s. 4. Ghicul, Coman, 1658, munt. (BCI XII 104); -eț (Sd XVI); -escu, L. (IS 274). D. Cu fon. ard. ghe > dĭ: 1. Gheordie (Hur 222). 2. Dĭorde și Dĭurdea (Mar 183); Dĭordei An., ard. act. 3. Dorda f., mold. act.; Dorde (Mar 183); -a, I., act. II. GHERGHE; 1. Ghierghie banul Băleanul (Aș Br 34); Ghierghe (Mano 20). 2. Gherghi spătar (16 B II194) -e (Pom; 16 A II 72). 3. Gherghe (Dm; Cat; Rel; Sd XVI 140; Ard I 59; 17 B II 77; An C III 746), etc.; – Ungurul; – Sasul (17 B II 37, 225); Ghergh/easa, -ești ss. (Sur II); -escul (Bîr III). 4. Gherghei, V. (BCI VII 10). 5. Ghergăe (17 B IV 302). 6. Ghergheș, frecv. (M mar); -an, dobr. (RI XI 208); Gherghiș diac (D Buc); Gherghișanu, act. 7. Gherga sasul, transcriere a germ. Georg, burgmeister din Sibiu (RS 77); Ghergani s. 8. Gherghiu pren. (RI XV 137). 9. Ghergul, V. (Bîr IV); -escu act. 10. Gherguș (C Dom; 16 B VI 160). 11. Gherghin, Chelbe (AO XXI 143), în contaminare cu subst. gherghin, -ă; Gherghina pren., 1664 (Acte Sc; P Bor 50) etc.; – boier (Rel; Giur; 17 B 11); – diac (Cat); – f.; Gherghena b. (17 B I 243); Gherghinica jude (Cat); Gherghinoiu, olt. (VM). 12. + -ar; Gherghinar fam. (Buc). 13. Gherghiț/ă (Cand 140); -a tîrg, -oiu, olt. (Cand 140). 14. + Grighentie: Gherghentie, R., mold. (Isp II²). Forma Gherg – se poate explica și prin germ. Georg, ca mai sus, prin ngr. Γεργουί prin alb. Gyergi, Gergj, sau blg. Γерга. 15. Ghirghi (17 B I 19); – diac (ib 183; 424); -e, vornic (Sur V). 16. Ghirgiu, Stepan (BCI IV 108). III. Cu o < eo: GORGHE, formă ce apare deseori ca eroare de scriere sau scurtare, dînd lui g cirilic valoarea de ghe; este evident însăcă forma a circulat și în graiu. 1. Gorghie (Mar 183; Isp I¹; 17 A II 206); – Iura (Ard I 242). 2. Gorghe (P³; Sd XVI 189, 192, XV 243; Ard I 45; 16 A I 441); Gorghea (Ard II); Gorghești s.; Gorgești s. (C Bog); Gorgea și Gorjea, mold. (16 A I 441); Gorgescu, 1644 (RI XIII 279); Gorgiulescu, act. 3. Gorga (Paș; 13-15 B 223; 16 A III 129; 17 B I 346; III 371; (Puc); – f. și fiica sa Ana; Gorgoae, Ana (Cat mold II); Goarga t. (Mus). 4. Gorghi = Gheorghi (Sd XVI 189); Gorghieș (Cat mold II); Gorghiță (Isp III²); Gorguța (17 A III 162). 5. Gorgul (Sur XII). 6. Gorgan (P¹² Bîr III; Kog 1308; Tis); -u, Stan, zis și Gorgon (Puc nr. 286, 323); cu afer. Orgon; Gărgan (17 B III 354). Pentru etim. cf. și subst. gorgan și calend. Gorgonie. 7. Gorgoiu (Puc); Gorgoești t. (Mus). 8. Gorghină, țig (Vit 30). 9. Gorgoceală (17 B 1297). 10. + -otă: Gorgota(Mînăstirea), și Gorgotescu, A. (Puc nr. 37); cf. însă și ebr. Golgota cu rotacism și srb.-cr. Grgota derivat din Grigorie (Rad vol. 82 p. 125). 11. Pt. Gorgos (Vr; Isp VI²) și Gorghias, Ion, mold. (Sd V 263), cf.și gr. γοργος „vehement” și gr. Γοργίας. 12. Cu mutarea lui g în h: Horghie, Stan, călăraș din Rușii de Vede zis și Horghea (BCI XI 18), și cu afer.: Orghie (Paș); se poate conchide și la o relație între Horga, Orga (v. Partea a II-a) și Gorga. IV. Forme de origine balcanică. A. GOG/U, -A. 1. Gog, -a fam. (Ard; Paș). 2. Goga, frecv. ar. (AO VII 224); – munt. (16 B IV 53, 444; 17 B I 463, III 54; Am); – mold (Sd XVI 160; Cat mold II; Arh); -ard. sec. 18; topice: – pîrîu (Ștef) și sat lîngă Rîfov. 3. + -an, Gogan, I., munt. (RI XVI 372); -ul t.; cf. arm. gogan „prună sălbatică” și antroponim (DR II). 4. Gogancea, act. 5. Gogănici (Giur 274). 6. Gogea, T. (17 A II 95); Goğa nr. (Fărș); + -eală: Gogealea, Vlad, 1721 (Pol 117); Gogean (Vr); Gogescul (17 B I 368); Gogiulescu, olt. (Nif); Gogioiul, I. (Puc 364); cf. și subst. gogeá (de sare). 7. Gogă, N, (Ocina); Goagă comis, originar albanez (Cotr 45); Goaga, C-tin, ar. (Cat gr I), cf. subst. mold. gogă (coajă de nucă). 8.. Gogolea, C., 1643 (Vit 7); Goglea (Nif); Gogolina s.; cf. și rus Γоголи. 3. Gogoiu (AO XII 83; Vr; Paș); -s. (Dm). 10. Gogoncea (Vr; 17 B I 168). 11. + -otă: Gogotă (Sd XXI; Mar); – ard., 1726 (Paș); Gogotan Mar); Gogoțea, olt, (Sd XXI). 12. Gogu, Mihail (Cat mold) II); -ar. și dr. act.; Gogul(C Ștef; Tec I; Sd XXI; 17 A V 322); -escu. 13. Goguț și scurtat: Guță ușer, mold. (Sur V); Gută olt. (17 B II 274; P Bor 59); dar Guțu și Guțan < Neguțu sau < Griguță. 14. Gogă este și supranumele dat aromînilor de către albanezi, cf. „Gogii aromînii vestiți zidari” (BIFR I 70); obișnuit la aromîni, numele apare de timpuriu în Vrancea (Gogoi, -asa, -ești etc.) și în genere în Muntenia și Moldova. B. Cu sincopa lui g final: 1. Ghcore, ard.(Paș). 2. Gheoroe, Stanciul (17 B I 240) zis și Ghioroae (17 B II 60; Cand); Gheoroaia t. (16 A I 304). Această formă se întîlnește și se confundă cu cea sîrbească Dĭora, Dĭura (Rad v. 82 p. 83) și srb.-blg. Dyра, Тюра (Weig). 3. Ghiura, 1489 (Ț-Rom 377; Cat; Ard); – călăraș, 1655 Sd IV 42); – paharnic (16 B II 67); – log. zis și Giura (Cat; 16 B II 128, 130, 233, 390; 17 B 1453); Ghiura, ar. (RI IX 144). 4. Ghiureș, mold. (Sd XXI). 5. Ghiurca (Met 135; Moț); cf și magh, Gyurka. C. GIURA, cf. blg. Džuro, Džurko (Weig). 1. Giura pren. (P⁴); Giurlea, -escu; -ești, -oiu, ss.; Giurău, act,; Giuran (VT); Giurul, mold.; Giurica, olt, (Cand). 2. Giurca (Dm; Cat; Moț; Sd X; RS 14; Mar); Giurcă rumîn (AO III nr, 73); Giurcă sau Jurcă Pîntece (Ștef). 3. Giurcu, -lescu. 4. Giurcanu (Vr; Cand 141). 5. Giurconiu, P. (Tg-Jiu). 6. Jurca, mold. (P Gov 18); Jurchescu, R.; Giurcani = Jurcani (Ștef,). D. IORG(A)-U, fonetism ngr. 1. Iorgu, ar. (Cara 28); – frecv. dr.; -lescu, 2. Iorga pren. (P³; P Bor 7, 55); – ar; – mold (Ștef; Ard); olt., 1604 (17 B 1120); Iorga post., unchiul lui Vasile Lupu; – (RA II 277); Iorgă f., ar. (Fărș). 3. Iorgea (Sur V); prob. Orgești (Sur IV) cu afer. 4. + -ociu: Iorgociu, I. (Tg-Jiu), + suf. gr. -ache; Iorgache (Sd XXII); – Mavrodin (Ins 278) < gr. Γιωργάϰης (But); cu afer.: Orgache zis Iorga (17 B III 442), identitate ce confirmă derivația Orga < Iorga, prin afereză; Iorgachi ~ Iurgachi (Cat mold II). 6. + -an: lorgan, olt. și hațeg. (Cand 142).7* Iorghiceni = Iurghiceni (Cat mold II). E. Cu g>d: IORDACHE. 1. Iorda armaș (D Buc); -Pelin, mold. (Sd V226); cf. Gheordie(Hur 222). 2. + -ache; Gheordache popa, 1760, munt. (RI XI 516); Ieordache; Iorgachi devine din sec. XVII, Iordache (P Bor etc.) frecv; Cantacuzino, doi cu acest nume după 1600. Iordachia f, (Grș 9; P¹; P²). 3. Iordăcuță (Sd XVI); Iordăch/escu; -ești, -eni ss.; -ioiu, act. Cf. alb. Jordi, pren. lui Gheorglie Castriota. F. Din srb.-cr. JUKO (Rad v. 82, p. 111); 1. Iuca (Dm); – vistierul lui Dim. Cantemir; Iucaș (Dm; Ștef); Iucașanul, Cîrstea (16 A I 133); Iucul,1750 (Paș). 2. Iucuș, T. (16 A II; Iocușeni și Icușeni ss. (Sd XVI). 3. Iucșă (Dm); Iucșa Piteș (16 A 1133). Cf, blg. Юка (Weig) și srb. Юкo < Gheorghie (Rad 82 p. 135 – 6). 4. Din tcl kidrelez sărbătoare musulmană la 23 april, „prima zi a primăverii”: a) Catîrleț nume vechiu al portului Sf. Gheorghe; b) Cotărleci moșier buzoian (16 B I 153). V. GIURGIU, cf. it. Giorgio. 1. Giorgia, ar. (Ant Ar); Giorgiu, mold. (16 A III 379). 2. Giurg/ea, mold. (Dm; Ștef; C Bog); -ea (Ștef; Moț; Ard; 16 B II 160); -escu, act.; -eni, -ești ss. 3. Giurgi, olt. (Cand 141; 17 B IV 18); Giurgi/că (Dm); Giurgilă, olt. (Cand 141). 4. Giurgeaca, D., munt. (Sd VI 528); Giurgeală b. (16 A I 542, III 171). 5. Giurgeu, Moga (Sd IV 16). 6. Giurgin (Sur V). 7. Giurgița s. 8. Giurgioana s. 9. Giurgiu b. (Dm, frecv; Moț; M mar); – băn. (Cat); -lești s. 10. Giurgiuca, Em., poet; cu afer.: Giuca Zănescul, olt.(Sd VII 6); Giucă, olt. (Am); 11. Giurgiuman (Isp VI²; 17 A I 97). 12. + suf. sl. -ov: Giurgiuv și Giurgiov (formă cultă pentru orașul Giurgiu în doc. slave: v. N. A. Constantinescu, Cetatea Giurgiu, 1916). Giurgiuv/-ul, munte (Drj V); -an (Băl VI); -ean, locuitorul orașul Giurgiu. 13. Gĭurja păcurar mold. (Sd V 212); Giurjea (17 A I 149) și cu metat.: Jurgea (v. mai jos). 14. Girgina (16 A II 8); cf. blg. Γаргина. 15. Ghiurghiu și -leț, bb. ard.(Paș) 16. Giurg, ar.; -achi (Ant Ar), înainte de a se introduce litera ∏ în scrierea cirilica a doc. slavo-romîne, consoana ğ era redată cu г + ĭ, cu цж, cu дц, cu дж sau simplu ж (v. Ioan Bogdan, Doc. lui Ștefan cel Mare II, numele Giurgiu, la index. Grafia cu ж a avut ecou în pronunțarea Jurja pentru Giurge(a) și Jurcă pt. Giurcă, etc. VI. Cu ğ > j: JURG, JURJ, cf. srb-cr. Žurg < Georgius (Rad II p. 135). 1. Jurg Costi (Sur XV); Jurga (Bih). 2. Jurgea (C Ștef; 16 A III 413, IV 263). 3. Giurgea zis și Jurja vornic (Ștef); Jurj, frecv. (Dm; Ștef; C Ștef; Ard II 42; Băl II; Sur XIX). 4. Jurja, frecv. mold. (Ștef); – Tomăscul (16 A IV 258); Jurjă (C Bog); Jurjiu (Mar); Jurjoaia (Băl IV); 5. Jurje (Dm; C Ștef); -a (17 A IV 105); -a Stravici (16 A III 157); Jurjești s. (Tec I). 6. Jurjani s. (Ț-Rom 366); Jorjanii s. (16 B 15); Jurjanescul, act.; Jurjoń, hațeg (Cand 141). 7. Jurjuman (16 A III 310). 8. Jorj, ar. (Cara 26-28); -a, mold. (C Ștef 136); -a boier, 1436 (Sd XIX 11); Jorje (Tec I); Jorjeni = Giurgeni s. munt. (Cat). VII. Sub infl. ucr. A. 1. Jura fam. act. (Jiul ard).- (Ard; Mar). 2. Jurea, țig. (Ștef); Jurescul (16 A IV 201); Jurești (Sur II) și s. 3. Jurel, ard. (nu din juratu, etim. Paș). 4. Jurca (Ard; Măr); Jurcă = Giurcă. B. 1. Jora b. (Ștef; Tec; Arh); s.; – frecv. (Băl II; Tut; Șez). 2. Joran (Deal 127). Cu grafie greșită: Ioranu (deputat în Adunarea ad-hoc). 3. Jora = Jorea, 1669, mold.; Jorea, Sim. (16 A IV 268); – I. (Isp II¹), Jorăști s. 4. Joriță (C Ștef). 5. + -ca: Jorea vornic (Isp I²). Cf. srb. Žore (Rad vol. 82, p. 99). C. IURG. 1. Iurg (C Ștef); -a b. (17 B II 125); -a fiul lui Dinga (17 A V 276); Iurghiu, Ileș (Ard); + Iorgachi: Iurgachie (D Cpol).Iurghici (Dm; Ștef); Iurghiceni, devenit prin etim. pop. Erbiceni s. (Dm I 467). > Erbiceanu, C. D. Din ucr. Юр, Юра, Юрiй, Юрко (Grinc): 1. Iura (Dm; Ștef; Ard; Mar); Iurani s.; Iurașcu (Sd XVI; Dm; Băl II); cu lectură greșită: Iorașcu (Tec II); cu afer.: Urașcu (Cat mold II). 2. Iurie, Jurii, frecv. (Dm; Ștef; C Bog); – Dăvidescul (Ștef); Iuriescul, Gav. (17 A II 293). 3. Cu afer.: Urie cleric (Bis R); Uriia s.; Uriian, Mincul (Aș Br 139); Urianu (An C III 747; I Div; IO 32); – Iancu (AO X 382); – Istrati (RI I 22). 4. Iuriaș (16 B III 134; C Ștef); Jure (Ard; Mar); *Iurea > Urea, Gh. (AO XXI 222); Jurești s.; Jurescul (Băl II; 16 A III. 5. Jureș (Ștef). 6. Juriceni s. (Dm).Jurinca (Sur II). 8. Iurș/a (Dm; Ștef; C Bog); -u, ard., 1696 (Paș); cf. srb.-cr. Iuroș > Uroș (Weig). 9. + -cu: Jurc, -ă, -a (Dm; C Ștef); -ani, -eni, -ești ss. (Dm); -o (C Bog; 17 A II 260); -u (Orh). 10. Cu o < u: Iorc log. (Tut); -u (CL); -ani s. (Dm). Formele derivate din ucr. Iurg și Iurie au pătruns în Maramureș și Moldova la persoane cu pa- tronim romînesc. Din ucr. Ir, -ĭa ipoc. din Iuriĭ: Irea, v. Ire. E. IUGA. Iuga, frecv. mar. și mold. (Mar; M mar; Dm; Ștef; CL); – ard, 1680 (Paș); – olt. (13-15 B 153; Sd VII 50). „Ignatie zis Juga mare vistiernic” (Ștef I 70, 211). Iug/ani, -ești, ss. 2. Iugaș (ard). 3. Iugșa (Dm; Sur II). F. Din blg. Γoчo, Γoo, Γoшo, Γoтo sintome < Gheorghie; 1. Gociu, -l, Goc/ești, -ilă, Goceanu, care se pot raporta și la subst. Gociu (DLR), v. aceasta (Partea a II-a). 2. Goț/a, -ul, -e, -eală etc., care se pot raporta și la subst. Goță (var. la gogoriță), v. aceasta (Partea a II-a). 3. Goș/u, -ea -oiu, -ești, cf. expresia goș-gogea (Partea a II-a). 4. Got, -a, -e, -ea, -eș, -ar etc., care se pot raporta și la Sava Gotul, și la scurtarea Gotă < Neagotă, v. Got și Neagu (Partea a II-a). VIII. Direct din lat. Sanctus Georgius: Sîngeors (Mar); Singeorz, T. (RI XIV 159). 2. Sîngeorz (Mar; cf. și DR VI 321); – b., munt., 1593 (Cat); – olt. (Hur 240); -eni s. mold.; Sîngeordz s. (Năsăud); Singeor(d)z, sărbătoarea (Candrea, Enc.); Sămgiorz, Toader (Isp VI²; Sur XI); Sîngĭrogĭ ar. (Ant Ar); Sîngeorgiu ard. 3. Fără sin: Giorzu, olt. (17 B IV 84); mold. (16 A IV 229); -l (Sur V); Giordzu b. și Giordzești s. (17 A III 24); Giordzu, zis și Giorgiu de Urzici (16 A III 379); Georza (Moț); 4. Cu g pentru ge: Gorza (M mar); cf. Groza, ca metateză(?). 5. Semjordzu din Plăcicoi (16 B VI 64); Sînjorz sărbătoare (Ard II 187); Jordzeanul (16 A I 428); Sînjorj răzeș dorohoian (Arh), redat la 1711 în forma: Ion sin Giorziu (Acte mss Singeorgiu). 6. Somgiordz, meglenoromîn (DR I). 7. Sînzor datină (Sc). 8. Zorza stolnic, 1400 (Iorga III 267; Ț-Rom 79); Prob. cu grafie germană: Sors, V. ard. (Met 69); Zorzi Iancu, zis și Jurge, I. vornic, 1837 (Bîr II). 9. Zorge zis și Zorj mold. (Sur VII). Zorzilă s. (Gorj). 10 Prob. Zuze, Zuza mar. (Ard I 258 – 9). 11. În cont. cu forma calendaristică: Sănghiorghii. Ioan, mold. (RI XIII 286); Singheorghe, Ileana (Acte Sc).

brodnic sm [At: CV, 1949, nr. 6, 23 / Pl: ~ici / E: nct] (Înv) 1 Locuitor în nordul Ardealului. 2 Om care vara trăia la munte și iarna la șes, pe malul apelor.

CLEFT (scris și CLEVT) sm. 1 Haiduc (la Grecii moderni): după masă, căpitanul puse pe fiica sa să cînte cîntece grecești de clevți (BOL.) ¶ 2 Nume dat locuitorilor din Olimp și Pind care coborau adesea din munți și năvăleau în satele și orașele învecinate făcînd prădăciuni [ngr.].

COJAN sm. 1 Poreclă dată locuitorilor de la șes de către cei de la munte ¶ 2 Poreclă dată țăranilor din Muntenia de către Ardeleni.

om-maimuță s. m. ◊ „Un om-maimuță în Spania zilelor noastre? Locuitorii satului Villen din regiunea Alicante au prins, la poalele munților Sierra del Aguila, o creatură dotată cu o putere musculară deosebită, înalt de 1,25 m. Nu vorbește, se hrănește cu ierburi și rădăcini de plante și doarme în pomi.” R.l. 11 IV 72 p. 6. ◊ „Graficianul B.H. a fost calificat de o revistă franceză ca «al doilea tată al lui Tarzan». H. este cunoscut pentru pasiunea cu care s-a dedicat ani de zile ilustrării aventurilor trăite de omul-maimuță.” R.l. 4 VI 74 p. 6 (din om + maimuță)

CLEFT (scris și CLEVT) sm. 1 Haiduc (la Grecii moderni): după masă, căpitanul puse pe fiica sa să cînte cîntece grecești de clevți (BOL.) ¶ 2 Nume dat locuitorilor din Olimp și Pind care se coborau adesea din munți și năvăleau în satele și orașele învecinate făcînd prădăciuni [ngr.].

PLĂIEȘ ~i m. 1) ist. Persoană care locuia la granițele de munte ale țării, însărcinată cu paza acestora în schimbul unor privilegii. 2) Locuitor al regiunilor muntoase; muntean. /plai + suf. ~aș

Făget (Facset) n. 1. pas și ramura a muntelui Godianu; 2. oraș în județul Caraș-Severin, numit de Unguri Bükk: 1912 locuitori.

plăieș, plăieși, s.m. 1. (înv.) locuitor de la graniță însărcinat cu paza frontierei țării în părțile de munte; grănicer, străjer, muntean. 2. (înv. și reg.) administrator la curtea domnească. 3. (reg.) paznic, portar; om de serviciu. 4. (reg.) locuitor al unui plai, de la plai. 5. (reg.) pădurar de plai. 6. (reg.) lăstun.

ISTROROMÂN, -Ă adj. și s. m. (< Istria + român): 1. termen folosit în sintagmele dialect istroromân și idiom istroromân (v.). 2. locuitor din Peninsula Istria, de pe coasta dalmată a Mării Adriatice, între muntele Učka (Maggiore) și lacul Čepih din Croația, vorbitor al unui dialect românesc. Se consideră că istroromânii reprezintă o populație de origine română care a migrat acolo prin secolele al X-lea sau al XI-lea, probabil din vestul Transilvaniei și din Banat din cauza infiltrării populațiilor maghiare în aceste zone. În prezent, istroromânii sunt toți bilingvi (vorbesc croata și dialectul lor).

țigan, țigani, (țâgan), s.m. – Persoană care face parte dintr-un grup etnic originar din India. ♦ (top.) Țiganu, vârf (1.222 m) pe platoul vulcanic maramureșean; Țiganul, pârâu ce alimentează lacul Bodi-Mogoșa; Țiganul, vf. (1.736 m) în Munții Maramureșului. ♦ (onom.) Țigănuș, Țigănașu, nume de familie în Maramureș; Țâgani, poreclă pentru locuitorii din Desești: „dipce-s negri, ș-încă nu-s așa rușânoș” (Maria Horvat, Mara, 1920, cf. Papahagi, 1925, t. DXXIII). – Din sl. ciganinǔ, cf. rus. țâgan (Scriban; Cihac, Tiktin, Vasmer, cf. DER; DEX, MDA).

balcánic,-ă s.m., s.f., adj. 1 s.m., s.f. (la pl. m.) Populație care locuiește în Peninsula Balcanică; (și la sg.) persoană care face parte din populația de bază a Peninsulei Balcanice sau este originară de acolo. Balcanicii au invadat vestul Europei. 2 adj. Care aparține regiunii munților Balcani sau Peninsulei Balcanice, care se referă la Balcani sau la Peninsula Balcanică. ◇ (sport) Jocuri balcanice = întreceri organizate periodic (pe ramuri sportive) între reprezentanții țărilor situate în regiunea balcanică. (lingv.) Limbi balcanice = grup de limbi care se vorbesc în regiunea Balcanilor. ◆ Care aparține locuitorilor Peninsulei Balcanice, care este specific locuitorilor Peninsulei Balcanice. Spirit balcanic. • pl. -ci, -ce. /<fr. balkanique; cf. nm. pr. Balcani, munți în S-E Europei.

MUNTENEȘTE adv. 1. Ca la munte (1), în felul muntenilor¹ (1). Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. 2. În felul muntenilor¹ (2); în graiul locuitorilor din Muntenia. O femeiușcă. . . ne primi măsurîndu-ne din ochi, vorbind muntenește. BRĂESCU, V. A. 166. – Muntean¹ + suf. -ește.

CAUCAZIAN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Caucaz. ◊ (s. f.; pl.) limbi indo-europene și altaice vorbite de populațiile din munții Caucaz. (< fr. caucasien)

NĂVĂLI, năvălesc, vb. IV. Intranz. 1. A se repezi la cineva cu intenții dușmănoase, a tăbărî asupra cuiva, a ataca; (despre forțe armate) a invada, a năpădi. De-i vedea... că s-a trezit și năvălește la tine... fugi încoace spre mine. CREANGĂ, P. 215. De cîte ori un vrăjmaș puternic năvălea în țară, toți locuitorii cîmpiilor pustiau orașele și satele și se strîngeau cu turmele și bucatele lor la munți. BĂLCESCU, O. I 27. ◊ Tranz. În tinerețele noastre, dam război dușmanului cînd ne năvălea glia. CAMILAR, N. I 104. Nu știi, maică, ciobanii Rătăcit-au cîrlanii, Ori drumul au rătăcit, Ori haiduci i-au năvălit? ALECSANDRI, P. P. 59. ◊ Refl. (Învechit, rar) Împărăția turcească asupra noastră se năvălește. ARHIVA R. I 47. 2. A se revărsa, a pătrunde tumultuos. Asupra singurătății în care vegheau uimiți cei doi camarazi năvăli o suflare rece, aripă depărtată a furtunii. SADOVEANU, M. C. 95. Noaptea luminoasă Ca o undă de parfum Năvălește-n casă. TOPÎRCEANU, P. O. 99. Un zgomot de trăsuri depărtate năvăli în odaie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 72. ♦ Tranz. A învălui, a copleși. Eu simț cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre. CARAGIALE, O. II 268. ♦ Tranz. Fig. A asalta. Dacă m-ai năvălit cu întrebările, cînd era să-ți spui? CARAGIALE, O. III 53. Este cam indiscret din parte-mi a vă năvăli astfel cu poezii. ALECSANDRI, S. 43. 3. A se repezi într-o anumită direcție sau spre un anumit punct, a da buzna; (despre o mulțime) a se îmbulzi, a se îngrămădi. Către patru după amiază, năvăli în odaie un gradat. CAMIL PETRESCU, U. N. 248. Vara năvălesc mulțime de bolnavi la cură. NEGRUZZI, S. I 317. ◊ Fig. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. SADOVEANU, O. I 330. 4. (Despre lichide) A se revărsa cu forță, în cantitate mare. Asupra lumii năvăli o ploaie cumplită. SADOVEANU, O. VI 513. Sîngele năvăli în obrajii tînărului. Indignarea se amesteca și cu temerea. CĂLINESCU, E. O. I 56. În zguduirea sufletească în care vibra, simțea cum îi năvălește sîngele la inimă. BART, E. 22.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH. 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. 110. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ, O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)

strajă sf [At: GCR I, 84/31 / V: (îvp) ~reajă (Pl: streje, streji), (îvr) ~age, straj sm, (reg) ~reje / Pl: străji, (rar) ~je / E: vsl стража, стражь] 1 (Asr) Pază. 2 (Îe) De ~ Care păzește. 3 (Îe) A fi (sau a sta, a rămâne, pop, a se pune) de ~ ori a ține (sau a face) ~ (ori, rar, ~ja, ~je) A păzi. 4 (Pex; îae) A pândi. 5-6 (Pop; îe) A(-și) pune ~ gurii A vorbi sau a determina pe cineva să vorbească cu măsură și prudență. 7-8 (Pop; îae) A-și controla sau a determina pe cineva să-și controleze vorbele. 9-10 (Pop; îae) A(-și) pune frâu limbii. 11 (Îe) A-și pune ~ ochilor A-și înfrâna dorința de a privi ceva. 12 (Îae) A renunța să mai privească ceva ce îi place. 13 (Reg; îe) A-i fi cuiva ~ A-i fi cuiva teamă, groază să facă ceva. 14 (Reg; îae) A nu-l trage inima să facă un lucru greu. 15 (Adesea lsg csc) Locuitor de la graniță (din Moldova) care era însărcinat cu paza frontierelor țării în regiunile de munte Si: plăieș, străjer (1). 16 Cetate de apărare (la frontiera țării, situată pe oarecare înălțime) în care se adăposteau străjerii (1) și care folosea și ca post de veghe. 17 (Pex) Post de veghe întărit (la frontiera țării). 18 (Pex) Apărare (14). 19 (Înv) Vamă. 20 (În religia creștină; pan) Vama prin care se crede că trece sufletul mortului înainte de a ajunge în fața judecății. 21 Barieră (la intrarea într-o localitate). 22 (Adesea lsg csc) Militar (sau grup de militari) înarmat care face serviciul de pază a unui obiectiv încredințat Si: santinelă (1). 23 (Pex) Escortă (1). 24 (Pgn) Paznic². 25 (Iuz) Jandarm. 26 (Pex) Jandarmerie. 27 (Reg; îs) Casa ~jei Jandarmerie. 28 (Reg) Impozit care se plătea în trecut pentru paza¹ (1) comunei. 29 (Îvp; urmat de determinări care precizează sensul) Fiecare din cele patru unități de timp în care se împărțea noaptea (potrivit cu schimbarea străjilor). 30 Interval de timp cât făcea de gardă o strajă (19). 31 (Mil; înv) Avangardă (1). 32 (Reg) Gardă la sabie. 33 (Trs) Balustradă (3). 34 (Îvr) Bordură (de lemn) a unei arene. 35 (Rar) Învelitoare a unei cărți. 36 (Tip; asr; îs) Foaie de ~ Foaie de gardă. 37 (Reg) Sfoară (1). 38 (Reg) Funie groasă ce mărginește plasa de prins pește. 39 (Reg) Fiecare dintre sforile unor unelte de pescuit pe care pescarul le ține în mână unite într-un inel pe degetul arătător și după care simte când a intrat peștele în sac. 40 (Olt; îf streajă) Piatră pusă de pescari în vârful țărușului de care este legată sfoara cu cârligele de pescuit și care cade atunci când peștele smucește sfoara. 41 Sârmă pe care se întinde tenda unei nave. 42 (Reg) Lătunoi la pilugii de la piuă. 43 (Reg) Scândură găurită care servește drept jug la cai. 44 (Reg; îs) ~ja de la plaz Apărătoare la talpa plugului. 45 (Reg; îs) ~ja plugului Fierul lat al plugului. 46 (Olt) Scândură groasă, fixată ca stavilă pentru a capta apa unui izvor. 47 (Reg; mpl) Grătar de lemn sau de fier care protejează roata de apă a morii de obiectele aduse de apă. 48 (Reg) Marginea scocului (la moară). 49 (Reg) Fiecare din cei patru stâlpi de la colțurile unei case de bârne. 50 (Buc) Bară de lemn, folosită, în construcția caselor țărănești, la susținerea căpriorilor și a colțurilor. 51 (Reg) Chinga căpriorilor. 52 (Reg) Întăritură făcută în malul unui râu pentru ca apa să nu-i facă stricăciuni. 53 (Reg) Partea întărită de la piciorul unui pod. 54 (Mol) Orificiul mic (împreună cu cepul ce îl închide) plasat în partea de deasupra vanei unui butoi, pentru a permite aerului să iasă din butoi în momentul umplerii acestuia. 55 (Reg) Lumânare (la mort). 56 (Reg) Lumânare răsucită în formă de colac care se pune pe pieptul mortului. 57 (Reg) Dans popular asemănător cu brâul. 58 Melodie după care se execută straja (57).

străjer, ~ă [At: MOXA / V: (îvp) ~jar, ~rejar, (reg) ~jan / Pl: ~i, ~e / E: strajă + -ar] 1 sm Locuitor de la graniță (din Moldova) care era însărcinat cu paza frontierei țării în regiunile de munte Si: plăieș, strajă (15). 2 sm (Îvp; pgn) Paznic. 3 sm (Înv) Străjuitor (1). 4 sm (Îvr; îc) ~rejar-major-general Șeful avangărzii. 5 smf Membru al străjeriei. 6 sm Construcție formată dintr-un grup de stâlpi de lemn, montată lângă piciorul unui pod de lemn, pentru a-l apăra de loviturile plutelor.

poienar, -ă, poienari, -e, (poienaș), s.m.f., adj. – 1. Persoană originară din localitatea Poiana. 2. (Locuitor) din Poiana. În Maramureș sunt mai multe localități cu acest nume: Poiana Botizii, Poienile de sub Munte, Poienile Izei. ♦ (onom.) Poienar, Poienaru, Poienaș, Poinar, nume de familie (300 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din n. top. Poiana + suf. -ar.

poienár, -ă, poienari, -e, (poienaș), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Poiana. 2. (Locuitor) din Poiana. ■ În Maram. sunt mai multe localități cu acest nume: Poiana Botizii, Poienile de sub Munte, Poienile Izei. ■ (onom.) Poienar(u), Poienaș, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Poiana + suf. -ar.

ȚARĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat, din punct de vedere administrativ și politic, într-un stat. Mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaș covor, Vede țară lîngă țară și popor lîngă popor. EMINESCU, O. I 144. Domnul... cîrmuia țara împreună cu un sfat de doisprezece boieri. BĂLCESCU, O. II 13. Un om... voiește a-și ispiti norocul, călătorind prin țări străine. DRĂGHICI, R. 5. Țara piere de tătari și el bea cu lăutari sau țara piere (sau arde) și baba se piaptănă = satul arde și baba se piaptănă, v. babă. În țara orbilor, chiorul (sau cel cu un ochi) e împărat v. chior (1). ◊ Fig.. Pe mine mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse... o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ◊ Expr. Cap de țară v. cap¹ (III 2). Talpa țării v. talpă. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-vodă) = loc fără stăpîn, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. Țara făgăduinței v. făgăduință. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpîn; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. A bate toba în țară v. tobă. A da sfoară în țară v. sfoară. Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci cînd subestimează o persoană. A plăti cît un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a organiza, a conduce, a administra o țară; (ironic) a discuta o chestiune importantă (mai ales de ordin politic) fără a avea competința necesară; p. ext. a discuta despre multe și de toate. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. ISPIRESCU, L. 42. (Popular) A se duce în țară (sau în țări) = a se duce în lume. Eu mă duc, mîndruță-n țări, Da te rog să nu porți flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110. Țara e largă! = ești liber să faci ce-ți place, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I 247. (Peiorativ) A ajunge (a se face sau a rămîne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Familiar) A sta prost (sau rău) cu țara = a fi fără bani, a nu avea para chioară. ◊ (În locuțiuni și expresii care sugerează ideea de depărtare mare) De peste șapte (sau nouă) mări și șapte (sau nouă) țări = dintr-un loc foarte depărtat. Neamul scriitorilor nu numai că-și apără morțiș toate ale sale, dar încă duce și grija autorilor de peste șapte mări și șapte țări. ODOBESCU, la TDRG. A noua țară = pînă la (sau de la) mari depărtări. (Atestat în forma țeară) Mîndro, de dragostea noastră Răsărit-a pom în coastă... Cu frunzele de aramă, Mirosind a noua țeară, A rujă ș-a scorțișoară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 70. A căuta nouă mări și nouă țări = a căuta mult pînă să găsești. Om ca badea nu se vede... Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 19. (Mai ales în basme) A trece peste nouă țări și nouă mări = a străbate o cale foarte lungă. Și merg ei, și merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. ♦ (Învechit și popular, determinat prin numele locuitorilor sau printr-un adjectiv derivat de la acesta, formează nume de state) Minciuna boierească trece în țara ungurească. NEGRUZZI, S. I 250. Atunce în țara nemțească încă nu erau cunoscute. DRĂGHICI, R. 63. ◊ (Intră în denumirea unor state sau ținuturi) Țara Romînească. Țările-de-Jos. Țara-de-foc. ♦ (în vechea organizare politică și administrativă a Romîniei) Provincie. Moldoveni și munteni, pribegi a tulburărilor din țări, priveau cu bătaie de inimă adunarea, oștită grămadă cîte grămadă, după satele și ținuturile de unde veniseră oamenii. RUSSO, O. A. 56. 2. Regiune, ținut, teritoriu. Acuma Vitoria se abătea iarăși într-o țară cu totul necunoscută, cu nume de sate și munți pe care nu le mai auzise. SADOVEANU, B. 174. A mers așa trenul contingentului lungă vreme, străbătînd multă țară, pînă ce au prins a se arăta sate. id. M. C. 85. ◊ Fig. Chiar vîrful pălăriei mele... își poate trimete chipul său boțit din țara apusului, plină de întuneric, tocmai în împărăția trandafirie și depărtată a zorilor. HOGAȘ, M. N. 64. ♦ (În opoziție cu munte sau deal) Șes. (Atestat în forma țeară) Sus la munte ninge-ngheață... Jos la țeară cade rouă, Ciucu-te nevastă nouă. MARIAN, NU. 713. Frunza-n codru se rărește, Hai să coborîm în țeară Pîn’ la mîndra primăvară. ALECSANDRI, P. P. 316. 3. (Considerat din punctul de vedere subiectiv al vorbitorului) Patrie. Pe dată ce primea bani din țară, își cumpăra cărți și dispărea pentru citva timp din ochii colegilor săi. CĂLINESCU, E. 169. Tu n-ai să afli zare și gîrle mai senine Ca gîrlele și zarea din țara mea. EFTIMIU, Î. 149. Te duci, iubită scumpă, în țărmuri depărtate, Lăsînd frumoasa țară, surori, prieteni, frate. ALECSANDRI, P. I 138. 4. (În opoziție cu oraș; numai în locuțiuni și expresii) La țară = la sat, în sat, într-un sat. Femeia țipă să fie dusă la oraș, nu-i place la țară, nu e-nvățată să trăiască la țară. STANCU, D. 17. Locuința mea de vară E la țară. TOPÎRCEANU, P. 51. Am ieșit într-o zi dintr-o redacție și, prins ca de o spaimă, am plecat la țară, la un prieten. ANGHEL, PR. 56. Neaflînd minută de răgaz, am fugit la țară. NEGRUZZI, S. I 60. De (sau de la) țară = de la sat. Noi sîntem, toți, oameni de la țară. STANCU, D. 149. Colonelul Dăscălescu, fiu de popă de țară... ajunsese aghiotant domnesc. CAMIL PETRESCU, O. II 10. Firea lui blajină și îndulcită de povești n-au fost știrbit-o nici nevoile, nici greul vieții de la țară. PĂUN-PINCIO, P. 105. Cum o să-mi dau fetele după niște boiernași de țară? ALECSANDRI, T. I 131. ◊ Drum de țară v. drum (1). Tîrg de țară v. tîrg. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1) (v. popor, norod); p. ext. oameni, lume. Zi să vie țara, și va dudui muntele de plăieși. DELAVRANCEA, O. II 236. Ce-ți lipsește măriei-tale? N-ai cu nime război, țara este liniștită și supusă. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. A afla tîrgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict, a se pune rău cu toată lumea. Ho, țară! v. ho. 2. (Învechit; în mentalitatea societății împărțite în clase) Popor de rînd; țărănime. Cînd o fi să se scoale țara, tot noi om scula-o. GHICA, A. 546. – Variantă: (învechit) țeară s. f.

BUN³, bunuri, s. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura bunăstarea, viața fericită. Nivelul de trai al oamenilor muncii s-a îmbunătățit zi de zi, permițînd astăzi muncitorului sovietic, țăranului colhoznic un trai îmbelșugat, o folosire a tuturor bunurilor materiale și culturale care înfrumusețează viața omului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 382. Stăpînii noștri de pînă acuma ne-au ținut într-o anume îngrădire în ce privește politica. Ne-au îndemnat să ne ocupăm de viața viitoare și de bunurile sufletești pe altă lume, în vecii vecilor amin. SADOVEANU, M. C. 113. [Bogații] pedepse vă măsoară Cînd mîna v-o întindeți la bunuri zîmbitoare. EMINESCU, O.I 60. ♦ (Ec. pol.) Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. Tot ce posedă cineva (o colectivitate sau un individ); avut, posesiune, proprietate, avere. Bunuri mobile și bunuri imobile. ▭ Bogățiile de orice natură ale subsolului, fabricile, uzinele și minele, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală... constituie proprietate de stat, bun comun al poporului. CONST. R.P.R. 11. Locuitorii Bucureștilor și ai Tîrgoviștei, părăsindu-și casele, se ridicaseră cu tot bunul lor și însoțiseră armata în retragerea ei spre munți. BĂLCESCU, O. II 97. ♦ Bogăției, avuție. De la peșteră pînă la apa din apropiere, pașii unei generații sfîrșiră prin a bătători pămîntul, iar generațiile următoare au moștenit poteca și au păstrat-o, ca pe un mare bun lăsat de strămoși. BOGZA, C. O. 93. A început să-i făgăduiască toate bunurile din lume. ISPIRESCU, L. 3. (Mai rar) Rod, rezultat, folos. Bădița Neonil îi scrisese că tot bunul muncii coloniștilor avea să fie privegheat de ea. SADOVEANU, P. M. 237. 4. Calitate, virtute. Singurul meu bun e memoria, O memorie de optsprezece carate. JEBELEANU, C. 9. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75.

izán, izeni, s.m. (onom.) Nume colectiv dat locuitorilor din satele de pe Valea Izei: „Dup-on câne de izan” (Bârlea, 1924, II: 10). – Din Iza (curs de apă ce izvorăște din Munții Rodnei și se varsă în Tisa) + suf. -ean (> -an).

NAȚIONALITATE, naționalități, s. f. 1. Comunitate de oameni cu aceleași caractere naționale, locuind pe teritoriul unui stat multinațional sau, ca minorități, pe teritoriul unui stat național. Grecii... erau singura naționalitate din imperiul otoman cunoscută în Europa. GHICA, S. 93. ♦ (Învechit) Popor. Pînă a nu luci la soare, naționalitățile mocnesc veacuri. RUSSO, S. 77. 2. Totalitatea însușirilor specifice unei națiuni; caracter național; specific etnic. Colonii romani... se traseră în Munții Carpați, unde-și păstrară naționalitatea și independența lor. BĂLCESCU, O. II 12. 3. Calitatea unui individ de a aparține unei națiuni; cetățenie, supușenie. Majoritatea locuitorilor Republicii Populare Romîne sînt de naționalitate romînă.

JOSEAN, -Ă, joseni, -e, s. m. și f. (Mold.; învechit) Locuitor al unui ținut care, după o veche împărțire administrativă a Moldovei, se numea Țara de Jos. Zi să vie țara și va dudui muntele de plăieși și se va clăti valea de joseni. DELAVRANCEA, O. II 236. Cînd patria era în primejdie, se ridicau «mazilii» și «breslașii», țăranii, mai cu seamă «josenii» sau cei din Țara de Jos. BĂLCESCU, O. I 121. – Pronunțat: -sean.

izan, izeni, s.m. – (onom.) Nume colectiv dat locuitorilor din satele de pe Valea Izei (Maramureșul istoric): „Dup-on câne de izan” (Bârlea, 1924, II: 10). – Din Iza (curs de apă ce izvorăște din Munții Rodnei și se varsă în Tisa) + suf. -ean (> -an).

țipțer, -i, (țipțăr), s.m. – Colonist de etnie germană, originari din regiunea Zips (Munții Tatra), aduși de administrația austriacă în a doua jumătate a sec. XVIII în zona Vișeu, în scopul exploatării sistematice a pădurilor. – Din germ. zipser „locuitor din Zips”.

LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna). ◊ ~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza. ◊ ~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofraze – v.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane. ◊ ~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza. ◊ ~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina. ◊ ~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet. ◊ ~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților. ◊ ~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice. ◊ ~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta. ◊ ~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena). ◊ ~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. greacă). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albaneză). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armeană). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă. ◊ ~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japoneză). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.

MOMÎRLÁN¹ subst. (Regional) 1. S. m. Om prost, nătărău (CADE, REV. CRIT. IV, 338), necioplit, bădăran (SCRIBAN, D.). ♦ Om care se mișcă încet; om leneș. Hai mai repede, momîrlane. Com. din LUPȘA-ABRUD. ♦ P. e x t. Epitet depreciativ care se dă locuitorilor din Valea Jiului (MOLDOVAN, Ț. N. 84, A III 7, 14) și celor din părțile de sus ale Hațegului (DENSUSIANU, Ț. H. 325, CADE). 2. Subst. (Regional) Numele unui dans popular (Corbu-Vălenii de Munte). H XII 120. ♦ (În construcția) De-a momirlanul = numele unui joc de copii (Botești-Huși). H VI 51. – Pl.: (1) momîrlani. – Etimologia necunoscută. Cf. m î r l a n, m o d î r l a n, ț o p î r l a n.

DAC¹, -Ă, daci, -e, adj. Care se referă la vechii locuitori ai Daciei, din Dacia, al dacilor. Exploatarea aurului din minele dace s-a făcut din cele mai vechi timpuri. IST. R.P.R. 25. Ciudat este acest ținut istoric al Hunedoarei, plin de munți de la o margine la alta, în mijlocul cărora regii daci și-au întemeiat vestita cetate. BOGZA, V. J. 35.

țipțer, țipțeri, (țipțăr), s.m. – (reg.) Colonist de etnie germană, originar din regiunea Zips (Munții Tatra), adus de administrația austriacă în a doua jumătate a sec. XVIII în zona Vișeu, în scopul exploatării sistematice a pădurilor. ♦ (onom.) Țipțer, Țipter, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). – Din germ. Zipser „locuitor din Zips” (MDA).

potecaș [At: (a. 1811) DOC. EC. 128 / Pl: ~i / E: potecă + -aș] 1 sm (În Țara Românească) Locuitor din satele grănicerești cu misiunea de a supraveghea potecile, regiunile de la graniță etc. aflate între două puncte apărate de soldați Si: grănicer, plăieș. 2 a (Buc; d. cai) Care poate să urce potecile de munte.

nedeie, nedei, s.f. – 1. După înțelesul popular de azi, reprezintă „vârfuri goale, fără păduri, acoperite cu pășuni întinse de ierburi și mușchi”. 2. (înv.) Bătrânii mai povestesc despre vestitele târguri de vite care se țineau pe munte (Rodna), pe la Sf. Ilie Proorocul. Pe Nedeia Grajdului (1.855 m), Nedeia Șasă (1.700 m), Nedeia Bârledelor și Nedeia Mică se pot urmări și acum drumurile pe care veneau maramureșenii și moldovenii cu carele. Acolo, sus, pe nedei, se făcea schimbul de mărfuri între locuitorii diferitelor provincii (Morariu, 1937: 11). Într-un document din 30 aprilie 1736 se pomenește despre existența „din timpuri străvechi” a unei întâlniri anuale care are loc de Sf. Petru și Pavel (29 iunie) la locul numit Stog (Știol) și unde „multă lume din Moldova și Polonia se adună sub formă de târg, vinde și cumpără diferite produse și se distrează”. În 1738, târgul se desființează printr-un ordin al autorităților comitatului Maramureș. Tradiția se reia în 1968 sub forma Festivalului folcloric Hora de la Prislop (v. Tomi, 2005: 84). ♦ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). – Din sl. nedélja „duminică” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA), ceea ce înseamnă că, la început, bâlciurile numite astfel se făceau duminica (Iordan, 1963: 52).

nedéie, nedei, s.f. 1. Vârfuri montane goale, fără păduri, acoperite cu pășuni. 2. (înv.) Târg de țară în vârf de munte, la granița dintre regiuni. ■ „Bătrânii mai povestesc despre vestitele târguri de vite care se țineau pe munte (Rodna), pe la Sf. Ilie Proorocul. Pe Nedeia Grajdului (1.855 m), Nedeia Șasă (1.700 m), Nedeia Bârladelor și Nedeia Mică se pot urmări și acum drumurile pe care veneau maramureșenii și moldovenii cu carele. Acolo, sus, pe nedei, se făcea schimbul de mărfuri între locuitorii diferitelor provincii” (Morariu, 1937: 11). ■ Într-un document din 30 aprilie 1736 se pomenește despre existența „din timpuri străvechi” a unei întâlniri anuale care are loc de Sf. Petru și Pavel (29 iunie) la locul numit Stog (Știol) și unde „multă lume din Moldova și Polonia se adună sub formă de târg, vinde și cumpără diferite produse și se distrează”. În 1738, târgul se desființează printr-un ordin al autorităților comitatului Maram.; tradiția se reia în 1968 sub forma Festivalului Folcloric Hora de la Prislop (Borșa) (v. Tomi, 2005: 84). (Sec. XVI). – Din sl. nedélja „duminică” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA), ceea ce înseamnă că, la început, bâlciurile numite astfel se făceau duminica (Iordan, 1963: 52).

nedeie, nedei, s.f. – 1. După înțelesul popular de azi, reprezintă „vârfuri goale, fără păduri, acoperite cu pășuni întinse de ierburi și mușchi”. 2. Bătrânii mai povestesc despre vestitele târguri de vite care se țineau pe munte (pe Rodna), pe la Sf. Ilie Proorocul. Pe Nedeia Grajdului (1855 m.), Nedeia Șasă (1700 m.), Nedeia Bârledelor și Nedeia Mică se pot urmări și acum drumurile pe care veneau maramureșenii și moldovenii cu carele. Acolo, sus, pe nedei, se făcea schimbul de mărfuri între locuitorii deferitelor provincii (Morariu 1937: 11). Într-un document din 30 aprilie 1736 se pomenește despre existența „din timpuri străvechi” a unei întâlniri anuale care are loc de Sf. Petru și Pavel (29 iunie) la locul numit Stog (Știol) și unde „multă lume din Moldova și Polonia se adună sub formă de târg, vinde și cumpără diferite produse și se distrează”. În 1738 târgul se desființează printr-un ordin al autorităților comitatului Maramureș. Tradiția se reia în 1968 sub forma Festivalului folcloric Hora de la Prislop (v. Tomi 2005, 84). – Din sl. nedélja „duminică”, ceea ce înseamnă că, la început, bâlciurile numite astfel se făceau duminica (Iordan 1963: 52).

codru (codri), s. m. – 1. Parte, bucată, felie. – 2. Bucată de pămînt. – 3. Pădure. – 4. (Înv.) Munte. – Mr. cod(u)ru, megl. codru. Lat. pop. *codrum, atestat cu forma codra (cf. citatele din Corpus glossar. lat., în Skok, Archiv. slaw. Phil., XXXVIII, 84), în loc de *quodrum sau quadrum „pătrat” (Densusianu, Rom., XXVIII, 62; Crețu 313; Candrea-Dens., 384; REW 6921; Capidan, Dacor., I, 509; DAR). Pentru trecerea lui qua la co-, cf. Densusianu, Hlr., 71 (împotrivă, Meyer-Lübke, Literaturenblatt, XXII, 299; Densusianu, GS, II, 321; Rosetti, I, 57 și Diculescu, Elementele, 437, care presupune în vocalismul rom. o influență eolică). Semantismul nu pare să prezinte dificultăți, dacă se are în vedere familia din care face parte quadra, și care este aceeași cu cea a lui quartus, cu care s-a confundat (cf. glosele lui codra: τόπος „loc” și τόπος „curte”. Astfel, după cum fr. quart(ier) și sp. cuarto, *codrum ar fi însemnat la început „parte a unui obiect împărțit în patru”, pentru a ajunge să însemne apoi, ca în cazurile anterioare, parte a unui obiect. Pentru accepția de bucată de pămînt, cf. sp. cuarto, quinto, la care ideea valorii aritmetice a dispărut, ca în rom. Din același etimon lat., provin prov. caire (cf. sp. desgaire), cu sensurile 1 și 2 ca în rom. (și sp. cairel, cf. Corominas, II, 571). Totuși, cercetătorii de odinioară s-au oprit prea mult la sensul primitiv „pătrat, de formă pătrată”, pe baza căruia este mai dificilă explicarea semantică a cuvîntului rom.; datorită acestui fapt, s-au căutat explicații foarte diferite. Astfel, codru este cuvînt autohton după Miklosich, Slaw. Elem., 10 și Hasdeu, Col. Traian, 1873, 110 și Philippide, II, 708; tracic după Pascu, I, 189; lat., dar cu influență semantică a sl. dĕlŭ „parte” și „munte”, după Weigang, Jb., II, 217; J. Bruch, ZRPh., LVI, 376 și Skok, Archiv. slaw. Phil., XXXVII, 83; din ngr. ϰόδρα după Cihac, II, 649; din alb. kodrë „colină” după Cihac, II, 716; Meyer 193; Șeineanu, Semasiol., 166; Pușcariu 392; din sl. krada „grămadă de lemne”, după Scriban. Alb. kodrë provine din rom. – Der. codrean, s. m. (locuitor din zona păduroasă; muntean; Banat, paznic de pădure; înv., soldat mercenar din regiunea Basarabiei numită Codrul Tigheciului); codroi, s. m. (plantă, Melampyrum arvense).

cocoș, -i, s.m. – 1. Pasăre domestică de curte; masculul găinii (Gallus bankiva domestica). Rezervație de cocoș de mesteacăn (Lyrurus tetrix) la Cornu Nedeii – Ciungii Bălăsinii, în M-ții Maramureșului. Specia caracteristică zonei este cocoșul de munte (Tetrao urogallus), în pădurile de rășinoase din M-ții Maramureșului și din M-ții Rodnei. 2. (top.) Creasta Cocoșului, rezervație naturală de interes național. 3. Motiv zoomorf pe porțile maramureșene (Nistor 1977: 17). 4. Cucui, bolfă, coc, umflătură (ALR 1969: 8; Hoteni, Strâmtura, Rozavlea, Borșa etc.). 5. Cuiul care leagă grindeiul de cotigă (la plugul de lemn); cârlig (ALR 1973: 848). 6. Cocoși, poreclă pentru locuitorii din Dragomirești (ALR 1969: XXII; Papahagi 1925: 103). 7. Floricele de porumb (ALR 1965: 115). – Creație expresivă care se bazează pe strigătul cocoșului, cf. lat. coco „strigătul cocoșului”, lat. med. coccus (DER); Din sl. kokosi „găină” (DEX).

țípțer, țipțeri, (țipțăr, zipțer), s.m. (reg.) Colonist de etnie germană, originar din regiunea Zips (Munții Tatra), adus de administrația austriacă în a doua jumătate a sec. XVIII în zona Vișeu, în scopul exploatării sistematice a pădurilor: „Omu acela o zâs că odată o fost la Vișeu și acolo a lucrat la un neamț (...), că acolo sunt zipțeri” (Bilțiu, 1999: 412). ■ (onom.) Țipțer, nume de familie în jud. Maram. – Din germ. Zipser „locuitor din Zips” (MDA).

valah, -ă s.m., adj. 1 s.m. (la pl.) Nume dat în Evul Mediu, de către alte popoare, populației române din stînga și din dreapta Dunării, precum și din spațiul carpatic, menținut pînă la mijlocul sec. 19 pentru populația Țării Românești; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație. ♦ ext. (curent; pop.) Nume dat locuitorilor din Muntenia de către locuitorii altor provincii românești; (și la sg.) persoană care face parte dintre acești locuitori. Din cauza meciului, moldovenii s-au supărat pe valahi. 2 adj. Care aparține Valahiei sau valahilor, referitor la Valahia sau la valahi; specific valahilor; valahic. 3 s.m. (la pl.) Nume dat în trecut, de către alte popoare, populațiilor romanice; (și la sg.) persoană care făcea parte din aceste populații. 4 adj. (geol.) Fază valahă = fază de cutare a pămîntului, care a afectat în cuaternar și Munții Carpați; fază valahică. • scris și (înv.) valach. pl. -i, -e. și vlah, -ă s.m., adj., (înv.) volohi s.m. pl., vloh s.m. /<lat. Valachus, slav. влахъ, ngr. Βλάχος, pol. Wołoch, Włoch.

MĂNĂSTIRESC, -EASCĂ adj. 1. Care ține de mănăstire (1, 2), care aparține mănăstirii, de la mănăstire, călugăresc, (învechit) monastic; p. ext. bisericesc. Călugării cutezară a vinde la postelnicelul Proca dar mănăstiresc (a. 1 755). URICARIUL, XIV, 113. Fâcîndu-se răsunare, atît de a mănăstirii clopote, cît și de celelalte mănăstirești clopote care sînt mai aproape. GHEORGACHI, LET. III, 318/18. Cîte zile au să lucreze locuitorii ce șed pe moșii boierești, mînăstirești și rezășești (a. 1 767). CAT. MAN. I, 2. Igumeni[i], îngrijitori fiind ai averilor mănăstirești, nu sînt slobozi a le arenda mai mult decît pe un an. CR (1 833), 233¹/13. Uită-te la țiganii mînăstirești că mai toți s-au rumânit. HELIADE, O. I, 272. Palat mănăstiresc. ODOBESCU, S. I, 339. Trăsura mănăstirească a intrat în Stolniceni. CAZIMIR, GR. 236. Acolo, în vîlceaua de sub munți, între păduri, se ridică în liniște turlele bisericilor mănăstirești de la Neamț. SADOVEANU, O. IV, 142. Moșii mănăstirești și boierești. id. E. 92. Claca e fixată. . . la 6 zile pentru rumânii boierești și mînăstirești. OȚETEA, T. V. 35. Frunză verde măr domnesc, Pe dealul mănăstiresc Tot cu puica mă-ntilnesc. ȘEZ. I, 48, cf. VI, 40. 2. Ca de mănăstire (1, 2), cum se face sau cum există la mănăstire. Toate aceste croite vecinie din același soi de șăiac mînăstiresc. GANE, N. III, 29. În firida minăstirească din stîngă biroului. . . era întuneric de noapte. BOTEZ, B. I, 135. Purta peste rochia lungă, de pînză mînăstirească nisipie, un șorț albastru, cu stele mici, albe. CAMIL PETRESCU, O. II, 349. – Pl.: mănăstirești. - Și: mînăstiresc, -eáscă adj. – Mănăstire -f suf. -esc.

sus, adv. – 1. Deasupra, în înălțime. – 2. În direcția munților. – 3. În direcția izvorului unei ape. – 4. În locul anterior. – În sus, spre deal, spre înălțime. – Pe sus, în înălțime; cu un mijloc de transport; cu forța. – Mai (pre)sus, peste, deasupra. – Cel de sus, Dumnezeu. – 5. (Interj.) Hai, înainte. – 6. (Prefix) Înainte, în locul anterior; sus-amintitul. – 7. (S. n.) Parte superioară sau anterioară. – Mr. (n)sus, megl. (an)sus, istr. sus. Lat. sūsŭm (Pușcariu 1703; REW 8478), forma vulgară de la sūrsŭm, cf. vegl. sois, it. su(so), calabr., prov., v. fr., cat. sus, sp., port. suso. – Der. susean, s. m. (muntean, locuitor de pe platou).

SĂLÁȘ (< magh.) s. n. (Înv. și pop.) 1. Găzduire temporară acordată cuiva. 2. Construcție rudimentară, de obicei din bârne, folosită ca locuință temporară. Au un rol important în cazul satelor de la poalele munților, unde fânețele se află adesea la depărtare mare de sat, iar accesul este destul de dificil. În acest caz sunt locuite vara, în timpul cositului, dar adesea și iarna, pentru adăpostirea și hrănirea vitelor. În trecut numărul lor era mult mai mare, membrii familiei deplasându-se adesea de la s. la sat și invers; frecvent pe lângă ele se află câțiva pomi fructiferi și o mică grădină. În funcție de ținut, mai sunt numite odaie, conac, căsoaie sau casă în câmp. 3. Locuință, casă, cămin; p. ext. culcuș. ♦ Grajd, staul. 4. Așezare omenească; cătun, sat; locuitorii acestei așezări. ♦ Grup de familii de țigani (nomazi), conduși de un vătaf.

RETOROMANĂ (rar RETICĂ) s. f. (< fr. rhétoroman): limbă romanică din grupul central, vorbită de retoromani, populații diferite care trăiesc în sud-estul Elveției, în nord-estul Italiei (în Friul) și în unele zone ale Alpilor Dolomitici (în Tirolul italian), fără a constitui un popor, o unitate etnică. Prezintă mari deosebiri dialectale (cuprinde trei grupuri distincte: romanșa sau grupul occidental, în sud-estul Elveției; ladina dolomitică sau grupul central, în munții Tirolului italian, și friulana sau grupul oriental, în Friul din nord-estul Italiei). În evul mediu era vorbită pe un vast teritoriu, dar invaziile au obligat pe vorbitorii ei să-și restrângă spațiul. Primele documente de limbă r. datează din secolul al XII-lea. Cu caracter religios la început, literatura retică s-a laicizat încă din secolul al XIV-lea, proces accentuat în secolul al XIX-lea, odată cu mișcarea de renaștere a r., reprezentată prin organizația Società Retorumanscha. În anul 1938, ea a fost declarată a patra limbă națională a Elveției (alături de germană, franceză și italiană). În prezent, r. este vorbită de aproximativ 50.000 de locuitori din provinciile Graubünden și Engadin și se află în pericol de dispariție. Pentru a o revitaliza, autoritățile elvețiene au creat în 1982, cu ajutorul specialiștilor, pe baza celor cinci graiuri retoromane existente (sursilvan, sutsilvan, surmiran, ladinic puter și ladinic vallander), o limbă retoromană literară scrisă, denumită romantsh grischun, menită să stăvilească procesul de abandonare a r. în fața celorlalte trei limbi vorbite în Elveția (germana, franceza și italiana). Și în țara noastră există vorbitori de friulană; ei au venit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și s-au așezat inițial în localitățile Comarnic și Albești (Prahova), mutându-se apoi în Iacobdeal (Tulcea), în Iași (Moldova), în Greci și Craiova (Oltenia) și în Țara Hațegului (cam o sută de familii). Toți sunt bilingvi sau trilingvi. Cea mai importantă contribuție în studiul friulanei de la noi o are romanista Maria Iliescu.

capră, capre, s.f. – 1. Mamifer rumegător, domestic. 2. (zool.) Capra neagră (Rupicapra rupicapra), specie sălbatică dispărută la începutul sec. XX și repopulată în Pietrosul Rodnei. Al. Ujfalvi, în 1854, stabilește existența caprei negre ca vânat autohton în Ineul Rodnei, iar E.A. Bieilz, în 1888, afirmă că efectivul de capre negre din Munții Rodnei era numeros. În anul 1893, Gh. Deutsch socotea Munții Rodnei principala stațiune de capre negre din Transilvania. După Primul Război Mondial, din pricina braconajului, efectivele de capre s-au diminuat. Din 1926, capra neagră nu a mai fost observată în acești munți. A fost repopulată începând cu anul 1962 (Monumente, 1976: 29). Acțiunea de recolonizare s-a realizat în 1970. Materialul biologic ce a servit la colonizare a fost adus din munții Bucegi și Piatra Craiului (Posea, 1980: 41). 3. (la morile de apă, în Chioar) Lemn lățit la un capăt, care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare pentru a fi ridicată (Felecan, 1983). 4. (astr.) Capra (cu trei iezi), constelație (Capella). 5. Jocul caprei, obicei practicat în timpul sărbătorilor de iarnă. Nu este specific zonei; a pătruns în folclorul Maramureșului în perioada interbelică, dinspre Moldova și Bistrița-Năsăud. În satele de pe Valea Vișeului, jocul caprei era bazat doar pe acompaniament muzical, în timp ce pe Iza, Mara și Cosău jocul caprei este inclus într-un spectacol la baza căruia stă un text literar dialogat și care cuprinde mai multe personaje (Nistor, 1973: 13-15). ♦ (onom.) Capră, nume de familie în Maramureș; Capre, poreclă pentru locuitorii din Berbești (Papahagi, 1925; ALRRM, 1969) și Dumbrăvița; Capre șute, poreclă pentru locuitorii din Ferești (Bilțiu-Dăncuș, 2005). – Lat. capra (Pușcariu, CADE, DA, DLRM, MDA).

MĂGURĂ s. f. 1. Munte (CUV. D. BĂTR. I, 288, HEM 458, DDRF) mai mic (CIHAC, I, 152, TDRG, BÎRLEA, C. P. 47, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI) sau deal înalt (DR. IV, 495, H XI 321), izolat în șes (DR. IV, 494), cu culmea ușor ondulată și de obicei împădurit (LB, TDRG, H II 78, 176, IX 387, GRAIUL, I, 299, BUD, P. P. 47); deal nu prea înalt și rotund („de forma căciulii” CHEST. IV 91/70, ALR SN III h 809), ridicătură mai mică decît dealul (CIAUȘANU, GL., CHEST. IV 78/147), colină (DDRF, ȘĂINEANU, D. U., DR. II, 537) ; p. r e s t r. vîrf de munte (COSTINESCU, ALEXI, W.) sau de deal (H XVI 95) bine împădurit (CHEST. IV SUPL.), „loc ridicat pe dealuri” (H XVI 41), pe care se poate cultiva vie (CHEST. IV supl.). Va arde tot pămîntul și toți munții și toate măgurile (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 455/14. Cum se-au aflat cu nusul atunce Pâtru și Iacov și loan într-acea măgură sfîntă așa și atunci află-se vor cu nusul toți sfinții și drepții. CORESI, EV. 75, cf. COD. TOD. 215. Merse în măgura Eleonului și să rugă lu Dumnedzeu (cca 1 580). CUV. D. BĂTR. II, 312/9. Și-l dusără la o măgură unde să cheamă Golgota. VARLAAM, C. 105^r/17. Părinții noștri într-aceasta măgură s-au închinat (a. 1 643). GCR I, 108/21. Și să sui pre măgură, de ședea acolo. N. TEST. (1648), 20^v/16, cf. 6^v/7, 69^v/10, 301^v/3, HEM 458. De voiu căuta munții, iată că trămur și toate măgurile să clătesc (cca 1650). GCR I, 141/32. Să salte Ca cerbul pe dealuri, preste măguri nalte. DOSOFTEI, PS. 54/2, cf. 16/21. Nu mai părăsiră cerând munții și dealurile și plaii măgurilor și părțile ceale mai dedesupt. id. V. S. decembrie 208^v/30. Va fi tărie pre pămînt pînă în vîrvul măgurilor (a. 1710). GCR I, 367/31. Vor arde munții și dealurile și măgurile să vor topi ca ceara (a. 1 815). id. ib. II, 219/2, cf. DRĂGHICI, R. 31/3. Mâgurile-nălbite a munților. DACIA LIT. 146/4. Munții, măgurile nalte sta subt apă îngropate. NEGRUZZI, S. II, 6. Alții spuneau că au mai săpat în acea măgură și nu s-a găsit nimic. BOLLIAC, O. 269. Țugulea cu ai săi sta pe o măgură și se uita înspre locul de unde trebuiau să vie cei trimiși să aducă apa. ISPIRESCU, L. 324.0 măgură mare ocolită cu pîraie. ODOBESCU, S. III, 176. Pale de umbră se lățesc pe măguri, lacuri sclipesc în depărtări. VLAHUȚĂ, O. A. 418, cf. id. D. 244. Se văzu păscînd vitele albe pe măgură. AGÎRBICEANU, L. T. 340. Sub măgura din capul satului era țintirimul. SADOVEANU, O. XII, 190, cf. IX, 19. L-a împodobit Dumnezeu Cu munții și măgurile. TEODORESCU, P. P. 166. Verde de-o mălură, L-al vîrf de măgură, I. CR. iv, 201. Cine trece pă măgură? Costandin cu șuba sură. DENSUSIANU, Ț. H. 199. Ploauâ, ploauâ pe măguri Vin feciori pe săcături, Tot la noi, să le dăm guri. BÎRLEA, C. P. 47. ♦ Pădure (situată pe un loc înalt). Să șază într-a ta casă, în măgura cea deasă. DOSOFTEI, PS. 41/20. Cinele începe a alerga prin măgură; și se ia după un ied sălbatec. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. POLIZU. Am să zbor: Pe deasupra codrilor, Peste vîrful munților, Prin ceața măgurilor, Spre noianul mărilor. CREANGĂ, P. 220. Aide, mîndro, aide dragă, Să trecem măgura neagră. JARNIK-BÎRSEANU, D. 62, Cf. CHEST. IV SUPL. 2. Movilă. Hotarul merge pre măguri pînă în Teișel. I. IONESCU, M. 672. Rareori găsește cineva un părîu, o măgură sau un arbure. HASDEU, I. C. I, 245, cf. PAMFILE, J. II, 152. Cîmpul. . . e plin de măguri. Are un nume fiecare măgură. STANCU, D. 227, cf. id. U.R.S.S. 105, id. R. A. II, 401, ALR SN III h 809. Măgura cea gurguiată N-o doboară vînt vrodatâ; Dar șoarecii o scobesc, Pe dedesubt, ș-o găuresc. ZANNE, P. I, 207. ♦ Movilă (de 3-5 m) ridicată de mîna omului în preajma fîntînilor, a drumurilor ; tumul funerar. Acei tumuli se cheamă, mai pretutindeni, de către locuitori, măgure sau mâgule; ei n-au, în genere, mai mult de trei pînă la cinci metri înălțime. ODOBESCU, S. II, 141, cf. BARCIANU, ȘĂINEANU, D. U., ROSETTI, L. R. II, 105. ♦ (Regional, și în sintagmele măgură împietrată. ALR II 5 069/ 791, măgură cu piatră. ib. 5 069/872) Semn de hotar între două proprietăți. Cf. PONTBRIANT, D., CHEST. IV SUPL., ALR II 5 069/876, 886. 3. (Regional) Negură. H IV 132, cf. CHEST. IV supl. – Accentuat și: (prin Transilv.) măgură. - Pl.: măguri și (învechit) măgure. – Și: (regional) măgulă s. f. – Cf. alb. m a g u l l ë.

SAT (lat. fossatum) s. n. 1. Așezare umană a cărei populație se ocupă îndeosebi cu agricultura sau alte activități neindustriale (pescuit, meșteșuguri tradiționale). Constituie în general unitatea cea mai mică din punct de vedere ad-tiv-teritorial; este alcătuit de obicei din locuințe individuale însoțite de grădini și construcții gospodărești anexe („vatra” satului) și dintr-un terit. adiacent de pe care se obține producția agricolă (numit „hotarul”, „moșia” sau „mereaua” s.). În prezent, în România există 13092 s. Unul (mai rar) sau mai multe sate la un loc formează o comună. În funcție de modul de grupare a locuințelor se disting sate de tip adunat (cu case așezate unele lângă altele într-un perimetru compact), de tip răsfirat (cu case dispuse pe câteva direcții principale, în funcție de neregularitățile reliefului), sau de tip risipit (s. de munte, cu gospodării puternic dispersate, la distanță mare unele de altele); există însă numeroase forme intermediare și mixte. Pe măsură ce a luat amploare navetismul spre oraș și pe de altă parte, mai ales în țările dezvoltate, tendința de deplasare a locuințelor în afara spațiului urban, unele sate au început să aibă preponderent caracter de „sate-dormitor”, principalele venituri provenind din afara teritoriului s.; sat de vacanță = complex de vile sau sau de căsuțe destinate turiștilor, cu spații comune pentru activități recreative și sportive; sat turistic = sat situat într-un ținut pitoresc, adesea cu un specific etnografic bine conturat în care există posibilități de cazare la localnici (în sistem de pensiune), în condiții corespunzătoare de igienă și confort, în scop de odihnă și recreere, eventual și pentru a asista și chiar a participa la activități și manifestări tradiționale. 2. Locuitorii unui s. (1); sătenii. ♦ Țărănime.

SĂLAȘ, sălașe și sălașuri, s. n. 1. Faptul de a găzdui; adăpost unde cineva capătă găzduire vremelnică. Cînd veni omul să se roage pentru sălaș, el îi zise. ISPIRESCU, L. 175. Sălaș și-au cerut, Lor sălaș le-au dat. BIBICESCU, P. P. 241. O, leliță pui păun, Mută-ți casa lîngă drum, Că m-oi face-un păunaș Ș-oi veni să-mi dai sălaș. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. ◊ Fig. De aicea pîn’ la Blaj Dorul meu n-are sălaș, Nici pe paie, nici pe fîn, Numai la bădița în sîn! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 138. 2. Construcție rudimentară, făcută pe cîmp și folosită ca adăpost vremelnic pentru oameni și animale. Sălașul, zecile de oi, bucatele grămădite sub acoperiș – toate erau ale lui But. DUMITRIU, V. L. 53. Am un sălaș plin cu miei albi (Dinții). GOROVEI, C. 132. ♦ Stînă. Oile erau la «sălaș», adică la stînă, în munți. DUMITRIU, N. 160. 3. Locuință; casă, cămin. Mîine mergem unde am și eu sălaș bun, cu zid de piatră. SADOVEANU, O. VII 143. Tot muncești, sărman popor... Și de plins, de chin, de boli, Ți-i umplut sălașul. NECULUȚĂ, Ț. D. 41. La noi se află numai o fîntînă. În ea este sălașul unui balaur. ISPIRESCU, L. 341. ◊ Fig. Zavistia nu-și are nicăieri un sălaș mai trainic decît la mînăstire. STĂNOIU, C. I. 91. ♦ Culcuș. Nu mă pot odihni În casa – mea Și în sălașul meu. ȘEZ. XII 137. Dar tu, bade Ionaș, Tot în pene ai sălaș. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 460. ♦ Loc într-o gospodărie unde se adăpostesc animalele. V. grajd, staul. Trage murgu la sălaș. ȘEZ. I 10. Culcă-te... în sălaș dobitocesc. TEODORESCU, P. P. 107. 4. Așezare omenească; cătun, sat. Stau pitulate, printre stînci și păduri, numai sălașe neaoș romînești. ODOBESCU, S. III 527. ♦ Grup de familii de țigani (nomazi) sub conducerea unui vătaf. La vale, un sălaș de țigani căldărari își așezase corturile. SADOVEANU, O. VII 188. S-adaugi... două sălașe de țigani în foaia de zestre. ALECSANDRI, T. 347. 5. Locuitorii unui sălaș (4). Mi-aș sătura sălașul întreg. ISPIRESCU, L. 87. Dovezi aduce tot sălașul țigănesc. PANN, P. V. III 49. 6. (Regional) Sicriu, coșciug. Că nu-s scînduri spre sălaș, Nici nu-i pînză pe obraz. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 320.

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

JAPONIA 1. Țara Japoniei, „Țara Soarelui Răsare” (Nihon sau Nippon Koku), stat în E Asiei (Extremul Orient), ocupând Arh. Japonez, format din 3.922 ins. aflate în V Oc. Pacific, între 21° și 44° lat. N. Cuprinde 4 mari ins.: Hokkaidō, Honshū, Kyūshū, Shikoku, precum și arh. Ryūshū (ins. pr. Okinawa), Ogasawara (fost Bonin), Kazan Rettō (sau Volcano) și Minami-Tori. Lungimea țărmurilor: 33,4 mii km (țărmuri naturale 24,3 mii km, arficiale 8,8 mii km, guri de râu 0,3 mii km); supr.: 377,7 mii km²; 125,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: japoneza (nipona). Religia: șintoistă și budistă c. 80%, creștină (protestanți, catolici) c. 20%. Cap.: Tōkiō. Orașe pr.: Yokohama, Ōsaka, Nagoya, Sapporo, Kyōto, Kōbe, Fukuoka, Kawasaki, Hiroshima, Kitakyūshū, Sendai. Este împărțit în 47 de prefecturi (todōfuken). Relief predominant muntos (83,8% împreună cu dealurile), în care 25 de vârfuri trec de 3.000 m alt. (Fuji Yama, 3.776 m. alt max. a J.). Lanțurile munților de încrețire, formați în Terțiar, li se adaugă 7 lanțuri de munți vulcanici cu 150 vulcani, în parte activi (Asama Yama, Bandai-san, Aso-san, Sakurajima, Azuma-san ș.a.). Seisme frecvente (Gifu, 516 anual), majoritatea de slabă intensitate, care, alături de vulcani, conturează imaginea unei zone labile tectonic, componentă a „Cercului de Foc” al Pacificului. Câmpiile ocupă 15% din terit., mai extinse fiind Kanto (în zona central-estică a ins. Honshū), Sendai (în NE ins. Honshū), Nobi, Setsu (Ōsaka), Ishikari și Tokachi (în ins. Hokkaidō). Clima este tropicală în Ryūkyū, subtropicală în Kyūshū și temperată în restul terit. (mai aspră în ins. Hokkaidō), cu nuanțe imprimate de orientarea reliefului, prezența oceanului și acțiunea musonilor. În V, precipitațiile sunt mai bogate toamna și iarna, pe când în E ele cad mai ales vara. Taifunurile și, uneori, valurile uriașe (tsunami) provocate de seismele puternice se abat asupra insulelor, având efecte dezastruoase în reg. litorale. Râurile, scurte, au un ridicat potențial energetic (în mare parte valorificat), iar lacurile (Biwa, Kasumiga, Saroma) completează peisajul japonez. Vegetație extrem de variată (magnolii, bananieri, arbori de camfor, cedrul japonez, pinul roșu, chiparoși ș.a.). Pădurile ocupă 67,3% din terit. Faună variată (140 de specii de mamifere, 350 specii de păsări, 30 specii de reptile ș.a.), este ocrotită în 27 de parcuri naționale (c. 2 mil. ha), parcuri ale prefecturilor și sute de rezervații, constituind atracții turistice majore (parcul național Fuji-Hakone-Izu este vizitat anual de peste 20 mil. turiști). Țară cu o economie dezvoltată, a doua putere economică mondială după S.U.A., J. are resurse minerale variate, care însă nu asigură decât în mică măsură necesarul de materii prime ale unei ind. complexe, cu înalt nivel tehnologic (J. importă 99,8% din cantitatea de petrol, 90,7% din gazele naturale și 82% din cărbunele de care are nevoie). Ocupă locul 2 pe glob după S.U.A. ca produs național brut și locul 3 pe glob (după S.U.A. și Germania) ca PIB/locuitor. Ind. antrenează 34% din pop. activă și contribuie cu 40% la PNB. J. se află pe unul dintre primele trei locuri pe glob în metalurgia feroasă și neferoasă, electronică, constr. navale (c. 1/3 din totalul prod. mondiale de nave comerciale), de autovehicule, ind. lemnului, mat. de constr., petrochimie, hârtie, textile ș.a. Marile concentrări ind. sunt Kanto (zona capitalei), Kinki (Ōsaka-Kōbe-Wakayama ș.a.), Chukyō (Yokkaichi-Nagoya-Toyohashi) și Kitakyūshū, dar ind. este bine reprezentată în toate centrele urbane. Expl. de huilă (6,9 mil. t, 1994), lignit, petrol, gaze naturale, imn. de fier, mangan, crom, tungsten, molibden, cupru, plumb, zinc, staniu, aur, argint, uraniu, bismut, sulf, germaniu, azbest, sare (toate în cantități moderate). Mare producătoare de energie electrică (906,7 miliarde kWh, 1993, locul 4 pe glob și locul 3 pe glob ca putere instalată în centrale electronucleare), fontă și feroaliaje (73,8 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), oțel (98,3 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), cocs (42 mil. t, locul 2 pe glob), nichel, titan, aluminiu (336,5 mii t, 1994, locul 3 pe glob), cupru brut și rafinat (1,1 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), plumb, zinc (665,5 mii t, 1994, locul 1 pe glob), staniu, magneziu, sulf, utilaje și instalații ind., linii tehnologice, mașini-unelte, tractoare (161,8 mil. bucăți, 1991, locul 3 pe glob), autovehicule (8,68 mil. bucăți autoturisme, 1993, locul 1 pe glob și 2,73 mil. buc. vehicule utilitare, 1993, locul 2 pe glob), avioane și elicoptere, motociclete (2,7 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), aparataj electrotehnic, elemente tranzistorizate, televizoare (9,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), calculatoare, instrumente de precizie și aparate optice, mașini de calcul, ceasuri, aparate foto (12,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), frigidere, produse petroliere (300 mil. t/an capacitatea rafinăriilor: benzină 43,9 mil. t, 1994, locul 2 pe glob, uleiuri grele, locul 1 pe glob), acid sulfuric (6,6 mil t, 1994, locul 4 pe glob), sodă caustică (3,8 mil t, 1994, locul 3 pe glob), sodă calcinată, îngrășăminte azotoase, materiale plastice și rășini sintetice (locul 3 pe glob), medicamente, cauciuc sintetic (1,4 mil t, 1994, locul 2 pe glob), anvelope (locul 2 pe glob), celuloză, hârtie și cartoane (10,6 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), hârtie de ziar (2,97 mil t, 1994, locul 3 pe glob), cherestea, furnir, placaje, ciment (91,6 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), fire și țesături de lână, țesături de mătase, fire și fibre artificiale (locul 3 pe glob) și sintetice (locul 2 pe glob), produse de sticlă și porțelan, țigarete (locul 3 pe glob), lapte, unt, brânzeturi, carne, conserve și făină de pește, margarină, zahăr, vin, bere ș.a. Meșteșuguri; artă tradițională. Terenul arabil reprezintă 15% din supr. țării. Agricultura, protejată (prețurile produselor agricole fiind de 2-3 ori mai mari decât media mondială), asigură 70% din necesarul de alimente al țării (mai ales cu cereale – orezul ocupă 45% din supr. cultivată, legume și fructe). Se cultivă orez (13,1 mil t, 1994), cartofi, batate, taro și igname, soia, trestie și sfeclă de zahăr, ceai (92 mii t, 1997, locul 7 pe glob), tutun, legume (varză, locul 3 pe glob, castraveți, locul 3 pe glob, vinete, locul 2 pe glob), struguri, fructe (mere 1,1 mil. t, 1994), citrice (mandarine 1,5 mil t, 1994, locul 1 pe glob), pepeni, ananas, căpșuni, castane (locul 2 pe glob), arahide. Floricultură dezvoltată. Sericicultură de veche tradiție. Creșterea animalelor este mai puțin extinsă (în 1994 erau 4,99 mil. capete bovine, 10,62 mil. capete porcine, 25 mii capete ovine). Pescuitul este foarte dezvoltat (11 mil. t/an, locul 1 pe glob), produse acvatice (maricultură), balene vânate (locul 2 pe glob). Rețeaua de comunicații este complexă și în continuă modernizare. Transportul feroviar este deservit de trenuri rapide „Shinkansen”, ce leagă întregul arhipelag. Căile ferate traversează numeroase poduri și tunele, între care se remarcă Seikan (53,85 km, cel mai mare din lume), ce leagă ins. Honshū de Hokkaidō. Porturile se numără printre cele mai mari de pe glob (Kōbe, Chiba, Nagoya, Yokohama, fiecare având peste 120 mil. t trafic anual). C. f.: 27.152 (din care 1/3 electrificate). Căi rutiere: 1,13 mil. km (din care 772 mii km asfaltate). Flota comercială: 24,28 mil. t. r. b. (locul 4 pe glob). Moneda: 1 yen = 100 sen. Turism dezvoltat (3,5 mil. loc.), cu numeroase obiective: marea metropolă Tōkyō (cea mai mare aglomerație de pe glob), vulcanii Fuji Yama și Asama Yama, stațiunile de sporturi de iarnă Kamizawa și Sugadaira, Nikko, unul dintre cele mai frumoase orașe ale J., cu cascada Kegon, Ōsaka – supranumită „Veneția J.”, cu templele Temmangu (sec. 10) și Shitennoji (sec. 6), iar, în apropiere de orașul Takarazuka, vechile capitale Nara, cu templul Todaiji (cu marea statuie a lui Buddha din anul 752) și Kyōtō, cu c. 2.000 de monumente de arhitectură (palatele Gosho și Saiho, Pavilionul de aur/Kinkakuji, Pavilionul de argint/Ginkakuji, templul Nishi Honganji, castelul Nijō ș.a.). J. are 2.053 puncte cu instalații de tratament balnear și hoteluri, mai cunoscut fiind Beppu (ins. Kyūshū), cu peste 3.000 de izvoare. J. este a treia mare putere comercială a lumii (după S.U.A. și Germania, în 1994), atât ca volum al exporturilor, cât și al importurilor, înregistrând excedente anuale impresionante atât cu statele Americii de Nord și Asiei, dar și cu țările U.E. (20% din exporturile sale). Export: mașini, utilaje, autoturisme, nave, computere, produse electronice, echipamente industriale diverse (65%), produse siderurgice și metalice (15%), textile, produse chimice, mat. de constr., produse alimentare. Import: combustibili și materii prime (50%), min. de fier și fier vechi, bumbac, cocs, grâu, lemn, orez, zahăr ș.a. – Istoric. Pe terit J., locuit încă din Paleoliticul inferior (ins. Honshū), cultura Jōmon (c. 5000-250 î. Hr.), continuată apoi de cultura Yayoi (250 î. Hr.-250 d. Hr.), în timpul căreia s-a dezvoltat agricultura și a fost introdusă cultura orezului. Potrivit tradiției, Jimmu Tenno, descendent al zeiței soarelui, Amaterasu Omikami, este considerat fondatorul (660 î. Hr.) imperiului japonez. În sec. 4-6, ca urmare a intensificării relațiilor cu China și a ocupării Coreii de Sud, în J. au pătruns confucianismul și budismul, intrând în conflict cu șintoismul, cultul populației băștinașe, budismul reușind, în cele din urmă, să se impună ca religie de stat (594). În epoca Nara (710-794), J. a devenit o monarhie absolută, marcată însă de o îndelungată perioadă de lupte interne pentru putere între marile clanuri. În aceste condiții a avut loc mutarea reședinței împăratului de la Nara (594) la Heiankyo (actualul Kyōto), întărirea autonomiei marilor feudali și slăbirea treptată a autorității centrale. Între 858 și 1192 puterea politică a fost uzurpată de clanul Fujiwara. În 1192, Yoritomo din clanul Minamoto, concentrează întreaga putere de stat în mâinile sale, punând bazele shogunatului (1192-1867), împăratul având doar rolul de suveran nominal. După invaziile eșuate ale mongolilor din 1274 și 1281, criza politică internă s-a accentuat, fiind urmată de o lungă perioadă de bipolarism politic și războaie civile între nordul, cu capitala la Kyōto, și sudul, cu capitala la Yōshino, atingând acum maximul descentralizării politice și fărâmițării feudale. Primii europeni ajunși în arh. japonez sunt comercianții portughezi (1543), care aduc cu ei armele de foc, și misionarii iezuiți (1549-1551 – Francisco Xavier), care introduc creștinismul în J. Devenit shogun în 1603, Ieyasu Tokugawa mută capitala la Edo (actualul Tōkyō), restabilește unitatea imperiului și impune, din 1639, o politică izolaționistă. În 1853, o escadră a S.U.A. sub comanda lui M.C. Perry a intrat în raza portului Edo în timp ce o escadră rusă, comandată de amiralul E.V. Putiatin, a staționat în fața portului Nagasaki, impunând renunțarea la măsurile izolaționiste. În urma tratatelor încheiate de J. cu Marile Puteri (1854 și 1855), porturile nipone au fost deschise pentru comerțul cu străinătatea. În urma revoluției din 1867-1868, are loc înlăturarea shogunatului, restabilirea puterii imperiale și începe epoca Meiji, caracterizată prin realizarea unor importante reforme: abolirea structurilor feudale (1871) și introducerea unor instituții moderne, după model occidental, în special german, care au asigurat dezvoltarea capitalistă a țării, transformând J. la începutul sec. 20 în una din marile puteri militare și economice ale lumii. În 1889, potrivit Constituției, J. este declarată monarhie constituțională ereditară. Tendințele expansioniste ale cercurilor politice conducătoare pe continentul asiatic s-au materializat prin războiul împotriva Chinei (1894-1895), soldat cu anexarea Formosei (azi Taiwan), a ins. Penghu și a războiului ruso-japonez (1904-1905), prin care J. își instituie stăpânirea asupra Manciuriei de Sud, a părții de S a ins. Sahalin și instaurarea protectoratului asupra Coreei, pe care a anexat-o în 1910. În timpul primului război mondial, J. se alătură Antantei, obținând, prin Tratatul de la Versailles, concesiunile germane din China și mandatul asupra fostelor colonii germane din Extremul Orient. În perioada 1918-1922, J. a efectuat o intervenție armată în Extremul Orient Sovietic. Anii de război au impulsionat puternic dezvoltarea industriei, în special a industriei de război și a comerțului. În 1926, Hirohito a devenit împărat. În perioada 1931-1932, J. a cucerit întreaga Manciurie. Devenind, în dec. 4, un stat autoritar, cu tendințe militarist-naționaliste, J. s-a apropiat treptat, după ce a părăsit Societatea Națiunilor (1933), de Germania și Italia cu care a încheiat Pactul Anticomintern (25 sept. 1936), la care, în 1937, a aderat și Italia, punându-se astfel bazele Axei Berlin-Roma-Tōkyō și Pactul Tripartit (27 sept. 1940). În 1938, au avut loc acțiuni armate ale trupelor japoneze în zona lacului Hasan (din U.R.S.S.), iar în 1939, în reg. Halhîn-Göl (din Mongolia). În apr. 1941, J. semnează la Moscova un pact de neagresiune cu U.R.S.S., ceea ce i-a permis ca, la 7 dec. 1941, în urma unui atac surpriză, îndreptat împotriva bazei americane de la Pearl Harbour, să se alăture puterilor Axei în cel de-al doilea război mondial. Datorită unei mobilizări exemplare, a unei rapidități de acțiune și a unei eficiențe remarcabile, J. a obținut o serie de victorii în dauna trupelor anglo-americane, cucerind întinse teritorii din Extremul Orient, sud-estul Asiei și Oc. Pacific, instaurând un regim de ocupație foarte dur. Bătăliile de la Midway (ian. 1942) și Guadalcanal (febr. 1943), au reprezentat o cotitură în desfășurarea războiului, trupele anglo-americane preluând inițiativa. După capitularea Germaniei (mai 1945), în condițiile în care teatrul de război s-a apropiat de terit. J., aceasta folosit ultimele resurse militare și umane, inclusiv atacurile kamikaze. Pentru a pune capăt războiului, S.U.A. a recurs la folosirea primelor 2 bombe atomice asupra orașelor Hiroshima (6 aug.) și Nagasaki (9 aug.), silind guvernul J. să semneze (2 sept. 1945) capitularea necondiționată. La 8 aug. 1945, U.R.S.S. au declarat război J., trupele sovietice ocupând arh. Kurile și ins. Sahalin. La 8 sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia, fără participarea U.R.S.S., precum și un acord militar care legaliza, pe timp nedeterminat, staționarea trupelor americane pe terit. J. În oct. 1956, s-a semnat declarația comună sovieto-japoneză, prin care înceta starea de război între cele două state și erau restabilite relațiile diplomatice. Pe baza tratatului încheiat cu S.U.A. (15 mai 1972), în contextul războiului rece, ins. Okinawa a fost retrocedată J., dar americanii și-au păstrat aici bazele militare. În deceniul 6, economia japoneză a cunoscut un puternic reviriment („miracolul japonez”), caracterizat printr-o creștere continuă a PNB, ajungând în 1987, să ocupe locul al doilea în lume (după S.U.A.). Pe plan politic s-au afirmat noi partide, în special Partidul Liberal Democrat, care a dominat timp îndelungat viața politică a țării (1955-1993). În ultimele decenii, situația politică din țară s-a caracterizat prin instabilitate, corupție și scandaluri financiar-bancare (în 1998 a traversat cea mai critică perioadă postbelică). În 1989, în urma morții lui Hirohito, tronul a revenit fiului său, Akihito. Monarhie constituțională, conform Constituției din 3 mai 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral – Dieta – format din Camera Consilierilor și Camera Reprezentanților, iar cea executivă, de un guvern desemnat de Dietă și numit de împărat. 2. Marea Japoniei (Nihon-Kai), mare în bazinul de V al Oc. Pacific, situată între țărmul de E al Asiei, ins. Sahalin (în N), Hokkaidō și Honshū (în E) și arh. Tsushima (în S); 1.062 km². Ad. medie: 1.725 m; ad. max.: 3.742 m. Temp. apei 0-12°C (iarna) și 17-26°C (vara). Salinitate: 27,5-34,8‰. În S comunică, prin str. Coreii, cu Marea Chinei de Est și Marea Galbenă, în N, prin str. Tătară și La Pérouse, cu M. Ohotsk, iar în E prin str. Tsugaru cu Oc. Pacific. Pescuit și navigație intensă. Pr. porturi: Vladivostok, Nahodka (Rusia), Akita, Niigata. Kanazawa (Japonia), Wonsan, Hungnam, Ch’ongjin (R.P.D. Coreeană), Pusan, Ulsan (Rep. Coreea). 3. Groapa Japoniei, mare fosă în NV Oc. Pacific, în E Arh. Japonez; lungime: 680 km; lățime medie: 59 km; ad. max.: 8.412 m. 4. Curentul Japoniei v. Kuro-Șivo.

ASIA, cel mai mare continent al Pămîntului; 43,95 mil. km² (1/3 din suprafața uscatului); 3,05 miliarde locuitori (1988). Este cuprins între Oc. Înghețat (la N), Oc. Pacific (la E), Oc. Indian (la S) și Marea Roșie, Marea Mediterană, Marea Neagră, M-ții Caucaz, Marea Caspică și M-ții Ural (la V); se întinde de la 26°10′ long. E (capul Baba din Asia Mică) la 169°10′ long. V (Capul Dejnev) pe c. 9.000 km și de la 77°44′ lat. N (Capul Celiuskin) la 1°16′ lat. N (Capul Piai din Pen. Malacca), pe 11.000 km. Relieful: A. este extrem de variat, cu lanțuri montane, podișuri și cîmpii de dimensiuni foarte mari și cu alt. medie ridicată (960 m). Continentul asiatic este constituit din două grupe de cîmpii și platouri, grupate de o parte și de alta a unei zone montane. Aceasta se întinde din Pen. Asia Mică și trece prin nodul orografic al Pamirului, de unde se desparte în două ramuri: de N, formată dintr-o serie de masive muntoase care se orientează în centru pe direcția V-E (M-ții Tian-Shan), la o direcție SV-NE, ca ulterior să se îndrepte spre E pînă la str. Bering, și de S cu o direcție V-E în M-ții Himalaya, iar din nodul orografic al Pod. Iunnan spre S prin Pen. Indochina, continuîndu-se din nou pe direcția V-E în Arh. Malaez. Fațada orientală a A. este alcătuită dintr-o suită de pen. și arh., care se unesc în S cu arcul Filipinelor și cu Arh. Malaez. Sectoarele de orogeneză precambriană sînt destul de rare (Pen. Arabia și în Pod. Deccan). Mișcările orogenice care au lăsat urme sînt cele caledoniene (M-ții Ural), hercinice și mai ales alpine (M-ții Himalaya). Se pot distinge cîteva ansambluri geomorfologice mari. În N se dezvoltă un ansamblu format din cîmpii, depr., platouri și masive vechi reînălțate. La V de fl. Enisei se desfășoară C. Siberiei Occidentale, iar în centru, Pod. Siberiei Centrale. În S și în E acestui pod. se ridică munții caledonieni și hercinici. Legătura dintre complexul muntos caledoniano-hercinic și cel alpin din S o face depr. endoreică Aralo-Caspică. În SV și S se dezvoltă ansamblul Pen. Arabia și și pod. Deccan, resturi ale soclului precambrian. Ansamblul alpin din S continentului se întinde din Pen. Asia Mică pînă în Arh. Sondele Mici. Din Anatolia spre E se despart două sisteme montane hercinice, Caucaz și Kopetdag la N și Zagros, Belucistan și Suleiman la S, care încadrează Pod. Iran. Sistemul Himalaya, constituit din mai multe culmi paralele orientate spre V-E, atinge în vf. Chomolungma cea mai mare alt. a Pămîntului (8.848 m). Ansamblul Extremului Orient este constituit de o succesiune de arcuri montane, care formează ins. sau pen. alungite. Resursele naturale. Subsolul A. este bogat în zăcăminte de cărbuni (Siberia și E Chinei), petrol (Orientul Apropiat și Mijlociu și Indonezia), gaze naturale (Asia Centrală, Siberia), minereu de fier (Siberia. NE Chinei, India, Filipine, Turcia), aur (Siberia, India, Birmania, Sri Lanka), mangan (Caucaz, India, E Chinei), plumb, zinc, wolfram, antimoniu, crom (Turcia), cositor (Malaysia, Indonezia), bauxită (Indonezia). Clima. Pe întinsul continentului sînt prezente toate tipurile climatice. Lipsa lanțurilor montane latitudinale în N favorizează pătrunderea adîncă a maselor de aer arctice spre interiorul continentului. Temperaturile cele mai coborîte (- 70 °C) s-au înregistrat în NE Siberiei. În centrul A. se instalează iarna un anticiclon termic, din care curenții de aer înaintează sub forma alizeului de NE, transformat în musonul de iarnă, spre Oc. Indian, către NV în Siberia Occidentală, către SE în Siberia Orientală și Pen. Indochina. Vara situația se schimbă, locul anticiclonului fiind luat de o arie ciclonală, unde temperaturile depășesc 50 °C, iar curenții de aer au o circulație inversă, alizeul de SV transformîndu-se în musonul de vară. Precipitațiile sînt abundente la S de M-ții Himalaya (c. 12.000 mm/an la Cherrapunji în India) și în Asia de SE datorită musonilor de vară și barajelor montane din calea acestora. Arh. Malaez are un regim pluviometric tipic ecuatorial, în timp ce pustiurile tropicale din Pen. Arabia, India, Pod. Iran, ca și cele temperate din A. Centrală, primesc cantități de precipitații extrem de reduse. Hidrografia. Deși 1/3 din A. este endoreică, rețeaua hidrografică este bine reprezentată. În Oc. Înghețat se varsă marile fl. ale Siberiei: Obi cu Irtîș, Enisei, Lena, Kolîma și Indighirka. În Oc. Pacific se varsă fl. Amur, Huanghe, Yangtze, Xijiang și Mekong. În Oc. Indian se varsă fl. Saiween, Irrawaddy, Gange, cu afluentul său din zona de vărsare, Brahmaputra, Ind, Tigru cu Eufrat, unite în Shatt al’Arab. Lacurile cele mai importante sînt: Aral, Balhaș și Baikal (cel mai adînc din lume).

SUI, sui, vb. IV. 1. Refl. și intranz. A se îndrepta spre un loc mai ridicat, a merge, a se duce în sus, la deal; a se urca. La deal caii suiau la pas și clopotul suna încet. SADOVEANU, O. VII 233. Pe o potecă de lut clisos... un om înalt și gros suia încet spre vîrful muntelui, spre pădure. POPA, V. 240. Nu putea merge altfeli, decît suindu-se pe brînci și ajutîndu-se cu toiagul. ISPIRESCU, L. 56. Cu cît ne suiam pe coastă, cu atît vorbirea noastră devenea mai aprinsă. GHICA, S. A. 148. (Fig.) Oltul suie ca un șarpe. BOGZA, C. O. 18. ◊ Tranz. (Complementul indică locul pe care urcă cineva) Suim coasta pe un drumeag rîpos. SADOVEANU, O. VII 193. Ia mai dă-te și d-ta oleacă pe jos, pîn-om sui dealul. CREANGĂ, P. 123. El sui iute scările și bătu tare în ușa tinzii. EMINESCU, N. 51. (Complementul indică obiectul urcat) Cînd să suie [carul] la deal, suie-l dacă poți. CREANGĂ, P. 41. ♦ Fig. A înainta, a ajunge pînă la... Ce bătrîn, frate Coste? ce bătrîn? Ai să te sui pîn’ la un veac. SADOVEANU, O. I 499. 2. Refl. și (rar) intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în», «pe», «deasupra») A se așeza pe ceva ridicat, a se urca. Pe estradă, lîngă Roman Lupu, s-a suit un turnător bine cunoscut de către toți. GALAN, Z. R. 26. Sui în căruță, cumnate! SBIERA, P. 137. Malca își ia ziua bună de la socri și se suie deasupra saltelelor, în fundul căruței. CREANGĂ, P. 117. Dacă nu știi ce-i apa, nu te sui în luntre. ◊ Expr. A (se) sui pe cal (sau în șa) = a încăleca. Îndată ne suim în șa și ne ducem la apa Prutului, la Ștefănești. SADOVEANU, B. 289. Sui pe cal și treci la mine Să-ți dau pîne cu masline. ȘEZ. I 13. Apoi, dragă, să-mi nechezi, Apoi să te depărtezi... Nime frîul să nu-ți puie, Nici pe tine să se suie. ALECSANDRI, P. P. 76. (Tranz., neobișnuit) Iar de-i vedea tu pe gios Un voinic tiner, frumos... Tu să-l lași ca să te suie, Mîna-n coamă să ți-o puie. ALECSANDRI, P. P. 76. (Despre regi, domnitori) A se sui pe tron (sau în scaun) = a prelua domnia, a ajunge la domnie. Doi ani după ce se suise pe tron, Carol I a făcut strălucita afacere a căilor ferate Strussberg, pe spatele țării. LIT. ANTIMONARHICĂ 132. În locul lui se sui pe tron Ștefan. NEGRUZZI, S. I 144. (Tranz.) Îi puseră coroana pe cap și-l suiră în scaun. DELAVRANCEA, O. II 250. A i se sui (cuiva) în cap = a abuza de bunătatea cuiva, a pune stăpînire pe cineva. Era bun... și copiii... i se suia în cap. La TDRG. S-a suit scroafa în copac, se spune despre un parvenit înfumurat. ◊ Tranz. Se lăsase suită în trăsură. DUMITRIU, N. 132. L-am suit pe cetățean în birjă și am pornit la piață. CARAGIALE, O. II 359. 3. Refl. A se înălța, a se ridica (în văzduh). Ia buzduganul de coadă și, cînd îl zvîrle, se suie așa de tare, de nu se mai vede. CREANGĂ, P. 56. Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie: Era pe cînd nu s-a zărit, Azi o vedem, și nu e. EMINESCU, O. I 234. Umbrele se suiseră treptat, ascunzînd în întuneric stîncele mari și codrii sălbatici. ALECSANDRI, C. 39. ◊ Expr. A i se sui (cuiva) sîngele în obraz = a se înroși la față (de mînie, de rușine etc.), a se congestiona. A i se sui la cap = a fi plin de sine, a se îngîmfa. A i se sui (cuiva) vinul la (sau în) cap = a se ameți de băutură, a se îmbăta. A i se sui părul în vîrful capului = a i se face părul măciucă, v. măciucă. Lui Ipate i s-a suit tot părul în vîrful capului de frică. CREANGĂ, P. 159. A i se sui piperul la nas v. piper. ◊ Intranz. Ziua avea o strălucire de cleștar și soarele suia cătră crucea amiezii... SADOVEANU, N. P. 284. ◊ Tranz. (Rar; complementul indică o parte a corpului) Sprîncenele dumitale. Pene de privighitoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. 4. Refl. (Despre numere, prețuri, sume; astăzi rar) A crește, a se urca, a se mări, a spori. Pe la luna lui septembrie 1865 prețul unei vaci se pogorîse... iar prețul popușoilor se suise. I. IONESCU, D. 164. ◊ Expr. A se sui (pînă) la... = a se urca, a ajunge (pînă) la... Numărul... locuitorilor insulei se suie, cu mic cu mare, la 90000 de suflete. GHICA, S. 532. Holera, după ce s-au suit pînă la 60 morți pe zi, au scăzut acum mai de tot. KOGĂLNICEANU, S. 121. ◊ Tranz. (Folosit și absolut) Dau să număr la fuștei. – Uite-i, frate, doisprezece!... A greșit, îmi spuneți voi? Cum de n-a greșit să spuie Treisprezece? Să mai suie, Nu să-mi facă mai vreo doi! COȘBUC, P. I 202. 5. Intranz. Fig. (Despre glas; p. ext. despre cîntăreți) A intona note (din ce în ce mai) înalte. Că de loc nu suie bine, Că glasul ei prea lung ține, Filomelei tot zicea. ALEXANDRESCU, P. 34.

DACIA, denumirea terit. locuit în Antic, de populația geto-dacă, corespunzând aproximativ terit. locuit apoi de români. Menționați pentru prima dată în opera lui Herodot cu prilejul relatării conflictului lor cu regele persan Darius I (514 î. Hr.), geții, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, sunt prezentați în izvoare istorice mai târzii (sec. 4- 2 î. Hr.) ca fiind organizați în uniuni de triburi răspândite pe întreg spațiul carpato-danubian. Astfel, uniunea de triburi a geto-dacilor nord-dunăreni opune rezistență, în 335 î. Hr., lui Alexandru cel Mare în timpul expediției organizate de acesta în N Dunării. Formațiunea condusă de Dromichaites obține victorii (între anii 300 și 292 î. Hr.) asupra suveranului macedonean Lisimah. Alți regi geți, de la N Dunării de Jos, Zalmodegikos și Rhemaxos (la sfârșitul sec. 3 î. Hr. și începutul sec. 2 î. Hr.), exercită asupra orașului grecesc Histria un protectorat militar și politic. Un alt conducător al unei uniuni tribale dacice din E Transilvaniei (și, probabil, S Moldovei), Oroles, luptă împotriva bastarnilor pătrunși la răsărit de Carpați, împiedicându-i să-și extindă stăpânirea. În sec. 1 î. Hr., pe terit. D. ia ființă statul geto-dacilor, al cărui făuritor este Burebista. Creând o vastă stăpânire (arhè) care ocupa un spațiu ce se întindea de la Dunărea Mijlocie până la Haemus (M-ții Balcani) și Marea Neagră și dispunând de o puternică forță militară, Burebista a desfășurat o politică activă, purtând războaie victorioase împotriva celților (boiii, taurisci, scordisci) din V Daciei și supunând cetățile grecești vest și nord-pontice (Apollonia, Mesembria, Dionysopolis, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Olbia) și intervenind în războiul dintre Cezar și Pompei (48 î. Hr.). Înfrângerea acestuia din urmă a ridicat în fața statului geto-dac primejdia ofensivei romane pregătite de Cezar. Este perioada când începe o vastă activitate de ridicare a unor puternice centre fortificate sau de refacere a altora mai vechi, amplasate pe înălțimi, promontorii izolate ori piscuri, cu o bună poziție strategică, greu accesibile și utilizând la maximum configurația terenului respectiv. Centrul din M-ții Orăștiei, vastă zonă de c. 200 km², a fost organizat într-un sistem de fortificații unic în felul său în întreaga Europă. La realizarea acestei construcții au participat arhitecți și meșteri greci aduși de Burebista din orașele de pe malul Pontului Euxin. Descoperirile monetare atestă legături comerciale vaste, până în spațiul Mediteranei răsăritene, în lumea greacă și romană. Marea bogăție de materiale arheologice cât și diversitatea lor pledează nu numai pentru o remarcabilă prosperitate a societății geto-dace din sec. 1 î. Hr.-1 d. Hr., dar și pentru afirmarea ideii că în această vreme stadiul primitiv, sătesc al așezărilor fusese depășit, unele începând să evolueze treptat spre aglomerări de tip urban. Multe dintre cetăți aveau și rolul de centre religioase (după cum dovedesc edificiile de cult descoperite la Popești, Pecica, Piatra Craivii etc.); centrul principal religios al geto-dacilor se afla însă pe muntele Kogaionon, identificat ipotetic cu Dealul Grădiștii (Grădiștea Muncelului), unde se află azi ruinele sanctuarelor Sarmizegetusei și care a fost, probabil, capitală a statului dac din vremea lui Decebal. Împotrivindu-se tendințelor descentralizatoare ale nobilimii geto-dace, Burebista a fost înlăturat de la tron prin violență (44 î. Hr.), iar întinsa sa stăpânire destrămându-se temporar. Nucleul statului geto-dac intracarpatic a continuat să existe, marele preot Deceneu, sfetnicul și cel mai apropiat colaborator al lui Burebista, asumându-și și funcția de rege al D. Dintre succesorii săi, până la venirea la tron a lui Decebal, izvoarele atestă pe Comosicus, Scorilo și Duras-Diurpaneus. În celelalte reg. ale D. au existat în această vreme formațiuni politice mai mici, precum cele conduse de Cotiso (probabil în Oltenia și Banat), Dicomes (în Câmpia munteană sau Moldova), Roles, Dapyx și Zyraxes (în Dobrogea). Timp de un secol și jumătate geto-dacii au luptat împotriva expansiunii romane, dar n-au putut împiedica cucerirea Dobrogei (28 î. Hr.) și, în sec. 1 d. Hr., pustiirea repetată a S Munteniei prin deplasarea forțată la S Dunării a unor grupuri importante de geto-daci. În fața pericolului tot mai amenințător, cele mai multe triburi dacice s-au unit din nou, la sfârșitul sec. 1 d. Hr., formând un stat puternic condus de Decebal (87- 106). În timpul acestuia, D. a cunoscut epoca de maximă dezvoltare economică, politică și militară. Strateg talentat și diplomat iscusit, Decebal a organizat dese atacuri împotriva romanilor în S Dunării, agravând conflictele cu aceștia și declanșând războaiele din vremea lui Domițian și Traian. În cele din urmă, geto-dacii au fost înfrânți în cursul celor două războaie daco-romane (101-102 și 105-106), iar regatul dac a fost desființat, o mare parte a terit. său fiind transformat (106) în prov. romană. D. romană, denumire a prov. constituite în 106, după cucerirea D. de către romani. Rămas pentru o vreme în D. după terminarea luptelor, Traian a creat din Transilvania (cu excepția părții de SE), din Banat și din jumătatea apuseană a Olteniei o nouă prov. romană imperială de rang consular, administrată de împărat printr-un împuternicit al său, cu titlul oficial de legatus Augusti pro praetore. S Moldovei, Muntenia, E Olteniei și reg. de SE a Transilvaniei au fost anexate prov. romane Moesia Inferior, Primul guvernator al D. a fost Decimus Terentius Scaurianus, în timpul cârmuirii căruia (106-111) a fost întemeiat și primul oraș din D. romană, capitala prov., Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, căreia ulterior i se va adăuga și vechea denumire de Sarmizegetusa. Trupele romane (legiuni și unități auxiliare), destul de numeroase, lăsate în D. (legiunile XIII Gemina, I Adiutrix, IV Flavia Felix) erau masate în marea lor majoritate la granița de N și NV a prov. În 118-119, împăratul Adrian, după ce a reprimat o răscoală a populației autohtone și a respins atacurile sarmaților, a efectuat prima împărțire ad-tivă a prov. în: D. Superior (alcătuită din Banat și Transilvania) cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) și D. Inferior (alcătuită din Oltenia și SE Transilvaniei) cu centrul la Romula (azi Reșca, com. Dobrosloveni, jud. Olt). Au fost păstrate sub observație S Moldovei și Muntenia, romanii menținându-și aici doar unele capete de pod prin care controlau în continuare întregul terit. Granițele celor două D. au fost puternic fortificate prin castre și castele. În 123, vizitând a doua oară D., Adrian a efectuat a doua împărțire ad-tivă creând trei unități: D. Porolissensis (reg. aflată la N de râul Arieș și de cursul superior al Mureșului până la M-ții Meseșului și cursul râului Someș) cu centrul la Napoca (azi Cluj-Napoca), D. Superior cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) și D. Inferior cu centrul, probabil, la Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin). Trupele tuturor celor trei unități ad-tive alcătuiau armata D. (exercitus Daciae), aflată sub comanda superioară a legatului imperial. Organizarea ad-tivă a D. din vremea lui Adrian s-a menținut până în anii 167-169, când pe cea mai mare parte a D. Inferior a fost creată D. Malvensis, cu centrul la Malva (Romula). În provincia astfel organizată și apărată, începând chiar din vremea lui Traian s-au așezat numeroși coloniști, veniți din toate părțile Imperiului („ex toto orbe Romano”). Romanii au adus în D. formele de viață și de organizare administrativă proprii civilizației și culturii lor superioare, astfel că în cei 165 de ani, cât a durat stăpânirea Romei la N Dunării, istoria noii prov. s-a împletit strâns cu cea a lmp. Roman. În epoca romană, D. a cunoscut o deosebită dezvoltare economică și culturală. Au înflorit meșteșugurile, mineritul, agricultura, construcțiile; s-au construit drumuri, iar circulația mărfurilor s-a intensificat. S-au dezvoltat artele și s-a extins folosirea scrisului. Au fost întemeiate o serie de orașe noi, dintre care Napoca, Apulum, Drobeta, Dierna, Ampelum, Ulpia Traiana, Romula, Porolissum, Potaissa, Tibiscum au primit, pe rând, datorită dezvoltării lor urbane, rangul de municipium și colonia. Orașe și târguri s-au născut și din canabaele civile care se formau în jurul castrelor. Coloniile și municipiile aveau o administrație autonomă cu magistraturi similare celor de la Roma, însă marea majoritate a populației trăia în mediul rural, în acele vici și pagi, răspândite pe tot cuprinsul prov. După împărțirea D. în trei unități administrative, un cult imperial se oficia, la Ulpia Traiana, de către un preot de grad superior cu prilejul unui concilium provinciarum Daciarum trium, la care se adunau delegați din toată prov. pentru a discuta probleme administrative, economice și religioase de interes comun. Edictul emis de Caracalla (212), generalizând dreptul de cetățenie romană, a nivelat diferențele dintre coloniștii romani, privilegiați, și marea masă a locuitorilor. Criza lmp. Roman din sec. 3 a avut aceleași forme de manifestare și în D. Pentru a face față repetatelor atacuri ale populațiilor barbare, care devastau provincia, lmp. Roman a fost în cele din urmă nevoit, spre a întări cu trupe linia Dunării, să-și retragă din D. armata și administrația. Astfel, în 271 Aurelian a creat la S Dunării o prov. nouă cu același nume (ulterior împărțită în D. Ripensis și D. Mediterranea). Descoperirile arheologice făcute în castre, orașe, așezări și necropole, marele număr de trupe auxiliare formate în sec. 2-3 din daci, ca și numele dacice din inscripții dovedesc persistența populației autohtone sub stăpânirea romană. Deosebit de semnificative în acest sens sunt necropolele băștinașilor geto-daci de la Soporu de Câmpie (jud. Cluj), Obreja (jud. Alba), Locusteni (jud. Dolj) și Enisala (jud. Tulcea). Viețuind în strâns contact cu coloniștii, dacii s-au romanizat. Populația daco-romană de limbă latină rezultată din coexistența autohtonilor și a coloniștilor romani a rămas pe loc după retragerea armatei și a administrației romane, legăturile economice, spirituale și chiar politice cu Imp. Roman rămânând neîntrerupte. Când, în sec. 4, creștinismul a devenit religie oficială a Imp. Roman, adepții noii religii, existenți în D. încă din sec. 2-3 d. Hr., s-au organizat în comunități creștine, consolidând o dată mai mult romanitatea nord-dunăreană. Populația daco-romană de limbă latină, păstrând tradițiile civilizației romane superioare, a ieșit învingătoare din confruntarea cu numeroasele populații care au străbătut în sec. 3-10 aceste terit., constituind componenta fundamentală în procesul de etnogeneză a românilor.

MARE¹ adj. (În opoziție cu m i c) I. (Indică dimensiunea) 1. Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). [Muștarul] mai mică iaste de toate semențele e cănd~crește, mai mare de toate vearzele iaste. CORESi, ap. GCR I, 17/11. Și făcu Dumnezeu mari pești ce să cheamă chitul. PALIA (1581), 15/15 38 de boi mare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 208/1. Fură date muierii doao arepi mari de vultur, ca să zboare. N. TEST. (1648), 312^v/9. I-ai supus. . . supt a lui picioare. . . Pre chiții cei mare. DOSOFTEI, PS. 28/15. Hieri multe, jigănii mari și mănunte. id. ib. 357/10, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 211, 218, 226. Un om mare ca un ghigant. MINEIUL (1776), 28^v1/3, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., iLB. Au văzut despre o parte ridicîndu-să un fum foarte mare și gros. DRĂGHICI, R. 165/30^ cf. 8/15, 166/4. Pentru ce. . . stejarii cu crengile mare tare, Privesc chirotind subt dănșii niște slabe tufișoare? CONACHI, P. 260. Ochiul, carele din toate vede numai părticică, Poate judeca de este potrivit mare sau mică. id. ib. 261, cf. 264, 272. Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să ardă globul ș-ai lui locuitori! ALEXANDRESCU, M. 6. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. 5, 8. Din tainica pădure Apare luna mare. EMINESCU, O. I, 63. Și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul și ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Se năpusti asupra ei un lup. . . cu o gură mare. ISPIRESCU L. 17, cf. 4, 18. Mai căscă o singură dată ochii săi mari, mă privi lung, îi închise iarăși și adormi de vecinicie. DELAVRANCEA, S. 234. Treceau peste arcurile marilor poduri de piatră. SADOVEANU, B. 203. Dă de-o ușă de fer foarte groasă, încuietă c-o lacată cît o oală de praznic de mare. ȘEZ. I, 286. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap : El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180 Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. id. ib. 321, cf. 212, 432, 444. Fă-mă cîrpă d-ale mari. HODOȘ, P. P. 55, cf. 146, SBiERA, P. 324. Pipăi cu băgare de seamă. . . ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I, 57, cf. II, 77. Am o vacă mare: O mulg cu scara Și-o-mpărțim cu țara (Fîntîna). ȘEZ. XIII, 21. E mai mare porcul decit cotețul, se spune cînd este belșug. ZANNE, P. III, 134, cf. 167. Unde-i hornul mare, fum e puțin, se spune despre cei ce vor să arate mai mult decît sînt. id. ib. 186, cf. 475, 498, 565, 581, 583. E mai mare ouI ca găina. id. ib. IV, 35. ◊ (Întărit prin repetare) Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. Și fă focul mare,mare. TEODORESCU, P. P. 18. Zmeii au împlut un sac mare, mare. . . cu galbini. SBiERA, p. 184. Atunci oi avea o potaie mare, mare. id. ib. 249. O spumă mare, mare și deasă. id. ib. 315. Am o vacă mare, mare Și cu țîțele-n spinare (Casa). PASCU, C. 48. ◊ (Cu determinări – complemente de relație) Precum iaste ceriul mare de nălțime. DOSOFTEI, PS. 38/13. Mare-n urechi. ALR II/I MN 7, 6853/531. Îi mare la buze. ALR II/I MN 8, 6861/95, cf. 6861/316. Pieptene mare la dinți. ALR II 3393/284. Mare la grăunță. ib. 5183/279, cf. 5183/325, 531, 605, 727. Mare la ochi. ib. 6825/325. * Literă (sau, învechit, slovă) mare = majusculă. PONTBRIANT, D. Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mînă, se opune celorlalte). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I, 54, cf. ALR II 2184/574. Degetul cel mare cu mult mai mic să vede de celelalte. ZANNE P. II, 106. ◊ (Substantivat, în loc. a d v.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast. Un filozof ar fi putut vedea executîndu-se in mic. . . ceea ce se execută în mare pe întreaga suprafață a pămîntului. ap. TDRG; b) în linii generale, în rezumat. Cunoscînd, în mare, ce cuprinde un deviz. . . , se trece la întocmirea planului valoric. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4849. Cererea orbului, în mare, e vederea. ZANNE, P. II, 661; c) (comerț) cu toptanul, cu ridicata. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II, 65, cf. ALR II 3548/260. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a înșela sau a dezamăgi (pe cineva). Pupăza zbrr!. . . și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa! CREANGĂ, A. 57. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Privighetoare mare. ALR II 6217/2. Sturz mare. ib. Broască mare. ib. 6219/250. Iarbă mare. ib. 6304/520. Răchită de-a mare. ib. 6341/27. Furnici mari. ib. 6560/365. ◊ (Adverbial, în legătură cu verbe ca „a măcina”, „a pisa”, „a tăia” și în opoziție cu mărunt) Sarea era. . . pisată mare, umedă și pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II, 166. Făină de cucuruz măcinată mare. Com. PAȘCA. ♦ (Despre ochi) Mărit, holbat (de uimire, de groază etc.). Cu ochii mari, sălbatici Se privește în oglindă. EMINESCU, O. I, 80. Femei și copii răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă. REBREANU, I. 198. ◊ E x p r. A face (sau a deschide etc.) ochii (sau ochi) mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. Cf. COSTINESCU. Deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. ♦ (Olt.) Pămînt mare = pămînt argilos. În Motru. . . pămîntul mare (argilos) cuprinde o mai mare întindere de teritoriu decît pămîntul siu(nisipos). IONESCU, M. 56, cf. ALR II 5061/836, 848, 5065/833, A III 16, GL. V. J. 2. (Despre suprafețe) Întins, vast. Mai mare împărăție. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/23. Locul care toate le cuprinde iaste mai mare decăt toate. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/18. Să cam tot depărta de Codrii cei mari. DRĂGHICI, R. 62/13. Hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său și. . . dete toată împărăția Tătăriei celii mari. GORJAN, H. I, 2/12. Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare. CONACHI, P. 101,cf. PONTBRIANT, D. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti, Și de trestii și de maluri Mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. Se simte destoinic a împărăți peste o țară, așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Îndată se făcu o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 25. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, B. 7. Se apropiau de pădurea cea mare. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 8. Cîtu-i fînațul de mare, Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. id. ib. 381, cf. 100, 286. ◊ (În contexte figurate) Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I, 148. (Despre așezări omenești, intervenind adesea și ideea de importanță) Că cu măriia deșartă multe case și năroade și cetăți mari sparseră-se. CORESi, EV. 13. După aceaea zidi Romil cetate, prea mare și frumoasă. MOXA, ap. GCR I, 59/26. Ulițele celui oraș mare. N. TEST. (1648), 311^v/3. Apucă peste cîmpi de-a dreptul spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliță are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303, cf. 25, 29. ◊ (După nume proprii, servește la formarea unor toponimice, indicînd de obicei și vechimea, anterioară toponimicelor compuse cu mic) Bordenii Mari. BL VI, 36, cf. 35. Baia Mare. Satu Mare. 3. (Despre încăperi, recipiente etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spațios. Cf. LB. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I, 87. Dar ce e în sacul ăla marele? ISPIRESCU, L. 267, cf. BARCIANU, TDRG. Sorbi cu ochii închiși paharul mare de vin. SADOVEANU, O. VII, 156. Scoase din tolba de vînător o sticlă mare de coniac. CAMIL PETRESCU, O. III, 177. Un păhar de vin să-mi dați Și m-aș ruga de iertare Să fie păharu mare. POP., ap. GCR II, 227. Scoală, Ioane, la mâncare. – Unde-i lingura mai mare? ZANNE, P. III, 638. ◊ Casa (cea) mare v. c a s ă. 4. (Despre lucruri sau ființe) a) (În opoziție cu scurt) Lung. Era păstoriu de oi, părul capului alb și mare, de agiungia la glezne. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^v/20, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DR. V, 293. Avusese în tinerețe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mare și des. CAMIL PETRESCU, O. III, 67. Fată cu cosița mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Lingură cu coadă mare și cu leafă mică, se spune cînd cineva trage foloase puține dintr-o muncă. Cf. ZANNE, P. III, 593. b) Înalt. Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat. URECHE, LET. I, 145/8. Intrară în besearica sfîntului. . . , între cei 2 stîlpi mare de Tesaliia ce stau spre apus. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88^r/10, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Grînele sînt mari acum. COSTINESCU, cf. LM. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Eu departe, eldeparte, Un deal mare ne desparte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 128, cf. 60. Află un om cît un deal de mare, care. . . strîmba toate lemnele. RETEGANUL, P. III, 60, cf. ALRM I/I h 94, A III 16, IX 3. c) (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adînc (și lat). Marea mare și tinsă. PSALT. 216. între noi și între voi, propaste mare întări-se. CORESI, ap. GCR I, 31/6. Carele va găsi pre marginea unii ape mari fie ce lucru. . . , acesta, de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Și apele ceale mare Rădicară urlet tare. DOSOFTEI, PS. 320/18. Și deaca curăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. id. V. S. octombrie 79^v/20. Și merg ei și merg. . . trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 208, cf. 237. Sirenele buciumă. . . Prin marea cea mare Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Mare-i apa Bistriții. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91, cf. 69. În fundu apelor mari, cum ar fi d-o pildă Oltu. ȘEZ. III, 101. Era o apă mare ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II, 11. Îi apa mare. ALR II 2514/29, cf. 2514/95, 316, 325, 349, 723, 762. ◊ (În contexte figurate) Mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbele „a veni”, „a crește”) Cu debit sporit; umflat. Dunărea este foarte mare și au răvărsat la mai multe locuri. AR (1829), 34²/25. Dîmbovița, în zilele acestea viind mare, a inundat toată preajma. CR (1830), 5¹/31. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427, cf. DDRF. Apa venise mare, în munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II, 174. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele. SADOVEANU, M. C. 5. Au împins. . . bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. A crescut Murășu mare, De nu poci trece călare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 129, cf.237, 309, ALR II 3169/260. d) (În opoziție cu î n g u s ț) Lat. Pălărie cu boruri mari. e) (În opoziție cu subțire) Gros (în diametru). Ușa peșterei. . . era făcută de lemn indian și ferecată în oțel mare. GORJAN, H. IV, 47/10. Sub un copac nalt și mare Au priimit jurământul. CONACHI, P. 88. Spate rău încîrligate, Buze mari și lăbărțate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 169, cf. 432. Îi cu buză mari. ALR II 6861/349. ◊ (Transilv., Ban.) Untură mare = osînză. Cf. ALR I 749/30, 35, 40, 45, 69, 75, 140, 283. ♦ (Regional, despre femei) Însărcinată. V. g r o a s ă. (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II 2646/316. II. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. De mitiutel arătă cum va hi și deaca va crește mare. VARLAAM, C. 386. Oricine va face silă a fecioară micșoarâ încă să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mare de vrăstă. PRAV. MOLD. 109^v/12. Mic să cheamă până în 25 de ai și de-acolea înainte să cheamă mare. PRAV. 258, cf. 173, 261. Aflînd călugării pruncul în gunoiu, îl luară. . . , și, deaca să feace mare, era drag. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/25, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Acu-s mare!. .. Îs cavaler! ALECSANDRI, T. I, 184. Această familie are prunci mari. LM. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, l. 33. La nouă luni găsi într-un tufiș copila. El a crescut-o mare. COȘBUC, S. 13. Gura mi-e ca laptele, n-am scos nici un dinte pîn-acuma. Și sînt mare, taicule! SĂM. III, 662. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Vedeți, eu sînt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac!? PREDA, Î. 166. Pîn-am mai băut, Mare c-ai crescut. TEODORESCU, P. P. 19. Trăind ei așa, crescuseră fetele mari. SBIERA, P. 211, cf. 249. De ani e mare și minte n-are. PANN, P. V. III, 153/18, cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, 49. La gustare Cît cal mare, Și la prînz Nici cît un mînz. ZANNE, P. III, 572, cf. II, 475. ◊ (Substantivat, în corelație cu „de mic”) De mic, mi-ai fost ibovnic, Și de mare, drăguț tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Fată mare = fată la vîrsta măritișului; virgină, fecioară. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. La orașul Calcuta s-au văzut de multe ori cîrduri de fete mari. . . aruncîndu-se în apă, pentru ca să scape de măritat. AR (1829), 16¹/39. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I, 63, cf. 249. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. DELAVRANCEA, S. 40. Dacă este fată mare, se îmbracă de regulă în cele mai frumoase și mai scumpe haine ce le-a avut. MARIAN, Î. 64, cf. DDRF. Dragostea de fată mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 17, cf. 84, 151. Cine dracu-a mai văzut. . . Iarbă verde sub podele, Fete mari cu covețele. id. ib. 444, cf. 513. Cum nu-i mama fată mare, se spune despre ceva imposibil. ZANNE, P. IV, 477, cf. 86, 654. Mamă mare v. m a m ă. Tată mare v. t a t ă. ◊ Expr. Să crești mare!, formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cf. LM. Bună seara,. . . ziseră copiii. – Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II, 34. ◊ (Substantivat, de obicei precedat de „cel”, „ăl”) Cel nu de vrăstă. . . , de s-are prileji să-și ucigă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vrăsta, ce să va certa ca și un mare. PRAV. 262. Îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. (Învechit și popular, în e x p r.) La mare = la adolescență, la maturitate. Așa-l lasă pîn-la mare să crească tot în desfrîu. PANN, P. V. II, 5/24. La mare ies niște spînzurati și ajung rău. JIPESCU, ap. TDRG. Frunză verde lemn uscat, Nu ți-o fi, fine, păcat? Pîinea, sarea mi-ai mîncat, La mare te-am cununat, Copiii ți-am botezat! TEODORESCU, P. P. 342. ♦ (Substantivat, în corelație cu mic, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. Mărrturisescu miciloru și mariloru . . . de cealea ce prorocii dziserâ. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul, mici cu mari. PSALT. 244. Blagosloveaște creștinii, micii și marii. CORESI, EV. 180. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. id. L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA, 361/23. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATIE, PRAV. 10/2. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a.1642). GCR I, 94/22. Stau mărturisind aceastea a mic Și a mare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să dai plată. . . micilor și marilor. ib. 311^v/34. Să strînsease ca albinele cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoria. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8. Triimis-au în toată țara, de au poftit pe toată boierimea și mazîlimea de la mic păn-la mare. NECULCE, L. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Norodul să grămădise, mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Și-l batjocorea și mari și mici și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, ap. ODOBESCU, S. I, 446. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . . , ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I , 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40, cf. id. U. 39. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Frică înfricoșată, Spaimă înspâimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic-mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc. id. ib. IV, 92. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) în vîrstă. Era fiiul lui cela mai marele. CORESI, EV. 21. Iară cel fecior mai mare și derept. . . aceastea toatele priimi.id. ib. 24, cf. 23. Cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare. . . , să să pleace. PRAV.115. Urmează dar, ca unui frate mai mare, să-mi spui întru adevăr. GORJAN, H. I, 6/6, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la Sfînta Vineri, id. ib. 91, cf. 183. Frate-său mai mare e fruntaș într-un partid. CARAGIALE, O. IV, 238. Acolo găsi încă două femei . . . erau surorile cele mai mari. ISPIRESCU, L. 7. Avocatul Beldeanu, deși numai cu cîțiva ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic. REBREANU, R. I, 33. Era o văduvă tînără, c-un an mai mare decît mine. SADOVEANU, O. VI, 500. Agapiei îi era drag feciorul cel mare, îi semăna ei în toate. id. M. C. 7. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare și stăpîn. id. ib. 17. La un plug cu șese boi, Acolo-s pogonici doi. . . Pogoniciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 344, cf. 310, 499, 514. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Către cas' plecară. MARIAN, INS. 342. Decît frate mai mic, mai bine cîne mai mare. ZANNE, P. IV, 365. III. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată; îndelungat, lung. Cf. LB, POLIZU. Iarna nopțile sînt mult mai mari decît zilele. DRĂGHICEANU, C. 100. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73, cf. 284. Necumpătatul de zeu făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte. ISPIRESCU, U. 16. Că ziua cîtu-i de mare, Nime gînd ca mine n-are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 87, 95, 382. Pare-i noaptea an de mare. MÎNDRESCU, L. P. 85, cf. 48. Atunci îs nopțile mari. HODOȘ, P. P. 54. Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea paștilor. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. CREANGĂ, A. 28. Postul mare. . . cade înaintea sf. paști. MARIAN, S. R. I, 115. Nu vă, fete, supărare, C-o veni el postu mare Și veți da la sărindare Doară vă veți măritare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 450. (Popular) An mare = an bisect. Cf. GOROVEi, CR. 139, ȘEZ. I, 18, ZANNE, P. IX, 266. IV. (Indică cantitatea) 1. (În opoziție cu puțin) Mult, abundent, îmbelșugat. Foc înaintea lui aprinde-se-va și împrejuru lui bură mare. CORESI, EV. 37, cf. CUV. D. BĂTR. II, 454/21. Ploi mare vărsa tare. DOSOFTEI, PS. 254/19. Tot într-această vară, let 7248, la avgust, dat-au o brumă mare, de-u stricat pînele. NECULCE, L. 397. Trimisă cu mare îndestulare toate cîte tribuia spre odihna și desfătarea acestui vezir. GORJAN, H. I, 2/35. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce, Dimineața-i rouă mare Și se udă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ E x p r. (În) cea mai mare parte v. p a r t e. ◊ (Intervine și ideea de importanță) Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi. CORESI, EV. 92. Dai bună cuvîntare Direptului și sporiu mare. DOSOFTEI, PS. 22/10, cf. 36/15. Cu mare înțeleagere și prea înțeleptul Solomon au ales aceasta. BIBLIA (1688), [prefață] 5/9. Era om cu mare minte și învățat (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 259/17. Au risipit pe turci, făcînd mare moarte într-înșii, prinzând și mulți vii. ib. 275/31. Tu cu minte mare, mai înțelept decît dânsul. CONACHI, P. 264, cf. 109, 276. Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, P. 204. Mare vîlvă se făcu în împărăție, cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ◊ (Intervine și ideea de valoare) Cîndu se întoarce cu mari daruri, cinsteaște-i și se veseleaște. CORESI, EV. 31. Pentru puțin lucru, certări cumplite și prade mare. VARLAAM, C. 215. De va fura neștine vreun lucru ceva și de va sîrgui sâ-l întoarcă a cui au fost, până nu l-au întrebat, să fie iertat de greșeală, de-are fi cât lucru mare. PRAV. 37, cf. 38, 39, 52. O femiaie... , ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale, mearsă cătră doritul ei mire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 14^r/30. Pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul. CREANGĂ, P. 102. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. Supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari, cît nu crez că va fi om care să le poată povesti (a. 1750-1780). GCR II, 82/36. Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I, 138. Avem cheltuieli mari. PONTBRIANT, D. Avere mare. ȘĂINEANU, D. U. Pe dreapta se oprise un mare număr de trăsuri. CAMIL PETRESCU, O. III, 252. Numărul 5731. De ce se dau numere atît de mari? BARBU, Ș. N. 42. Badea meu, tînâr copil, Mi l-au pus domnii la bir, Și i-au dat birul prea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 137. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. ZANNE, P. IV, 283. ♦ (Despre prețuri; în opoziție cu scăzut) Ridicat. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și. . . să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ L o c. a d j. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. Nu cuteza să calce. . . pe velințele cele de mare preț ce erau așternute prin palat. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Regional) La mai mare = numele unui joc de noroc în care cîștigă cel care dă zarul cel mai mare (IV 2). Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. ♦ (Despre colectivități) Numeros. Cf. PSALT. 38, 76. Și purceasîrâ cu mare gloate ca nește crai la închinarea tînărului împărat. VARLAAM, C. 399. Baiezit, împăratul turcesc, cu mare oaste au intrat în țară. SIMION DASC., LET. 66. Unde să strîng gloatele mai mare. DOSOFTEI, PS. 133/16. Din ceatele toate, din nâroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare. id. ib. 220/1. Mearsără cu oști mare, fără veaste, prea furișul să ia cetatea. id. V. S. octombrie 87^v/18, cf. LM. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini, Și-aprinsă e lupta-ntre cete. COȘBUC, P. II, 47. V. (Indică intensitatea) 1. Intens, puternic ; tare, viu. a) (Despre lumină, temperatură etc.) El zise: soro Melintie, deschide-mi stîlpul să întru, că afară mare frigu iaste (a. 1550-1580). GCR I, 6/18, cf. CUV. D. BĂTR. II, 286²/3. Nu se putea ascunde lumina ceaia marea a . . . soarelui, derept întru o casă mică sau să se acoapere. CORESI, EV. 57. Lumina mai mare să slujească zuoei. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Văzură lumină mare. N. TEST. (1648), 6^r/9. Era arșiță mare de soare. DRĂGHICI, R. 49/11, cf. 149/7. Întunericul era acum mai mare. BOLINTINEANU, O. 270. Avea fierbințeală mare, simțea cum i se scurge sudoarea in boabe ude pe frunte. MIRONESCU, S. A. 37. Are mari călduri. ALR II 4166/682. ♦ (Învechit și popular, despre iarnă) . (Foarte) friguroasă, geroasă. Iarna era mare atunce. NECULCE, L. 41, cf. ALR i 307/77, 140, 164, 227, 247, 249, 283, 289, 290, 295, 339, 388, 532, 558, 675. ♦ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) cînd lumina. este deplină, intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. COSTINESCU, LM. Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de adineaori. CARAGIALE, O. II, 263. Ea se culcă tot cu soare Și se scoalâ-n ziua mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Expr. Ziua în amiaza (sau, învechit, ziua amiazăzi) mare = la amiază, în toiul zilei. Și o triimite dzuo amidzidze mari pe uliți. . . în primblări. NECULCE, L. 85, cf. ZANNE, P. III, 216. b) (Despre voce, sunete, zgomote) Cu mare glasu dzise: Drăceștí-te, Pavele! COD. VOR. 80/23. Cu glas mare răspunse lor și zise așa (cea 1550). GCR I, 3/14. Scoală-se Isacu din patul său și stătu înraintea ușiei caseei, grăi cu glas mare (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 192/10. Striga cu glas mare. CORESI, L. 33/9, cf. 129/9, id. EV. 97. Căndu să va fura nescui ceva, să strige cu glas mare și să facă gălceavă. PRAV. 62. Slobozi glas mare și răpaosă. N. TEST. (1648), 63^r/18, cf. 71^v/27, 308^r/13. Am strigat cu glasul mare. DOSOFTEI, PS. 16/18. Au audzit un glas mare de om, strigînd să aducă boii la plug. NECULCE, L. 108. Strigă cu glas mare, zicînd. MINEIUL (1776), 161^vl/17. Ieșindu-și din fire, se stropșea și cu graiu mare. . . striga. MAIOR, IST. 209/18. Aceștiia și noi cu mare glas să-i strigăm. CALENDARIU (1814), 11/23. Aș voi să mă rog ție cu glas mare și cu lacrămi. MARCOVICI, D. 6/19. Au început a cînta în glas mare acest cîntec. DRĂGHICI, R. 61/13, cf. 46/18. Un glas mare Să aude răcnind tare. BĂRAC, A. 68/15. Alexandru. . . strigă cu glas mare. ALEXANDRIA, 88/10. Și-n glas mare îți urăm. . . Ani mulți. ALECSANDRI, P. II, 110. Plîngea în glas mare, cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III, 160. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. V, 518. ◊ E x p r. În gura mare v. g u r ă. (Adverbial, regional) A vorbi mare = a) a vorbi tare. ALR II 2073/836; b) a comanda. ZANNE, P. IV, 438; c) a vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. CIAUȘANU, GL. A rîde mare = a rîde cu hohote. ALR II 2088/574. ♦ (Despre discuții) Aprig, violent. Fu (ceartă) mare. COD. VOR. 48/22. Va fi vrajba prea mare. PRAv. 155. c) (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Și rrădică-se cetatea toată. Deaci fu currere mare oameriloru. COD. VOR. 34/10. Și să vedea în prăpastia aceaia afund un pârău, de mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/11. Corabiia plutea cu mare repejune. DRĂGHICI, R. 24/25, cf. LM. Trenul își urmeaza drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, M. 126. ◊ Expr. Îndata-mare v. î n d at ă. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Văzu vîntu mare. CORESI, EV. 263. Numai cănd va vedea că iaste vînt mare și va lăsa atunce pojar, atunce să va certa. PRAV. 22. Fu cutremur mare de pămînt. N. TEST. (1648), 308^r/21. Bate un vînt foarte mare despre răsărit. DRĂGHICI, R. 108/15. Vînt mare Se rădica. CONACHI, P. 265, cf. POLIZU. Vînturi mari au aburat. HODOȘ, P. P. 64. ◊ (Regional) Vreme mare = furtună, ALR II 4420/228. e) (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Că meserearea ta mare e spre mere. PSALT. 177. Iară credința celora ce-l purta și-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. CORESI, EV. 59, cf. 4, 64, 78. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se. id. ib.97. Să se știe, pri mai mare cridință și tărie, peceat oraș pri aceasta zapis (a. 1607). GCR I, 43/28. De bucurie mare giuca și săriia din toată virtutea lui. N. TEST. (1648), [prefață] 3^r/14, cf. 20^v/12, 274^r/31. /311^v/13. Au petrecut cîteva dzile cu mare grije. M. COSTIN, O. 103. Îți strig cu mare jeale. DOSOFTEI, PS. 17/20. Să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă. CHEIA . ÎN. 1^v/4. Cu adevărat mare nesimțire iaste a socoti pre înșine întru o foamete desăvîrșit a fi sătui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/34. Li să cade. . . a da aceia. . . mulțămitâ pentru mare milile sale (a. 1757). URICARIUL, IV, 6. Mari dureri si usturime (a. 1799). GCR II, 171/34. Minutul întru care un an să sfîrșaște și altul începe este de mare interes pentru toți oamenii. MARCOVICI D. 3/7 Să uita împregiurul său cu mare luare aminte. DRĂGHICi, R. 38/22, cf. 64/1. Mișcat fiind de dragoste mare și de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, H. I, 2/7. Numai cătă o potică Slujește. . . de trecut cu mare frică. CONACHI, P. 85. S-a aplecat cu mare smerenie. NEGRUZZI. S. I, 148. Mare foame mi-i. ALECSANDRI, T. 614. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. E o meserie pe care simt că aș îmbrățișa-o cu mare dragoste. CARAGIALE O. IV, 237, cf. 238. În toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagâ. ISPIRESCU, L. 2. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU. M. C. 7. Se simțea cuprins de liniște mare. PREDA D,. 80. Conferințele trebuie să dea o mare atenție felului cum este respectat principiul conducerii colective. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2882. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuța, Mare iubire-ar strica! JARNIK-BÎRSEANU, D. 12. Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n pept. id. ib. 307, cf. 143. ◊ L o c. a d j. și adv. (De-a) mai mare dragul v. d r a g. (E x p r.) (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.), se spune cînd cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.). De va fugi, îi va fi mai mare rușinea. prav. 116. Și-i era mai mari ciuda, cum că-i știe toate tainele ce le făcusă. NECULCE, L. Lipi cuptioriul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul sâ-l privești. CREANGĂ, P. 287, cf. id. A. 19. Plîngea, mai mare mila. COȘBUC, B. 121, cf. id. F. 91. E așa de urît, că ți-i mai mare greul să te uiți la dînsul. MARIAN, O. II, 40. 2. (Despre calamități, dezastre) Grozav, cumplit. Acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Aceia zăcea-vor jos întru locul cela de plîngere, în focul cela marele (cca 1600). CUV. BĂTR. II, 226/20. Fu foamete mare preste tot ținutul. N. TEST. (1648), 71^v/10. S-au scornit o ciumă mare în toată țara, în dzilele acestui domnu. NECULCE, L. 60. Nimic nu este mai lesne decît a stinge un coș aprins, fie focul oricît de mare. CR (1832), 271²/38. Ne aflăm cu toții sănătoși, măcar că holera îi foarte mare. KOGĂLNICEANU, S. 120, cf. PONTBRIANT, D. Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. ◊ (În contexte figurate) Unde . . . strugurul curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru. CREANGĂ, P. 27. Nu-ți pune peană de brad. . . Ci-ți pune de busuioc, Că te duci la mare foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, cf. 296. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. Ce ei-și lăsară a sa viață spre județul măriei zio (a. 1569-1575). GCR I, *11/24. Mari case sparse și cetăți den temeiu surpă. CORESI, EV. 542. B[agoslo]veniile tătîni-tău mai mari-s de bl[agoslo]veniile părinților miei. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/32. Va veni cea zi mare a mîniei lui. N. TEST. (1648), 308^r/34. Au perit cu sunet veastea lui cea mare. DOSOFTEI, PS. 29/19. De mare lucruri să învrednicise a fi poslușitoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 6/48, cf. 6/39, LB. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. HELIADE, O. II, 109. Dar un lucru așa mare și cu-atîta fericire, Ca să-l dobîndiți aieve. . . , Nu se poate. CONACHI, P. 81, cf. 80, 87, 267. Trebuie să arate formula înțelegătoare ce ea reprezintă în marea Carte a înțelegerei și a istoriei omenești. BĂLCESCU, M. V. 5. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10, cf. 15. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi deie ce-o să cer? EMINESCU, O. I, 149, cf. 35. Făcuse un clopot. . . la acea mănăstire. . . și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari. CREANGĂ, P. 105. Trebuie să întrebuințeze mijloace mari. . . și să jertfească tot pentru răzbunare. GHEREA, ST. CR. II, 271. Un bocet. . . numit „cîntecul cel mare”. . . ne spune următoarele. . . MARIAN. Î. 177. O, eternule psalmist, Mare ți-e cuvîntul! COȘBUC, P. I, 265. Tînărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici. . . el e făcut să învîrtească afaceri mari. SANDU-ALDEA, D. N. 14. Vra să zică ai venit să-i dai o veste mare. SADOVEANU, O. IX, 139. Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare. ARGHEZI, C. J. 48. Propui ca să ținem mîine o mare adunare pe Cîmpul Libertății. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare. id. ib. 486, cf. ȘEZ. I, 214. (Substantivat) Cele mici le-ai lepădat, Cele mari le-ai căutat, Acum înoată ca un cîine, Ca să poți scăpa mai bine. ZANNE, P. IV, 604. * (În limbajul bisericesc, despre săptămîna dinaintea paștilor și despre zilele acestei săptămîni, începînd de miercuri) Săptămîna mare. MARIAN, S. R. I, 115. O veni sîmbăta mare Și de pui o fi-ntrebare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 378. Săptămîna mare (cea de lîngă paști). ȘEZ. III, 123. Acestei zile i se zice și vinerea mare. ib. 201, cf. ALR II 2809. ◊ Duminica mare sau (rar) duminica cea mare = a) rusaliile; b) prima zi de paști. Cf. CONTEMPORANUL, I, 773. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nechifor deciocălase căruța. CREANGĂ, P. 112. În sîmbăta morților. . . dinaintea duminecei mari se dau de pomană străchini. ȘEZ. III, 201. (Popular) Seara mare = ajunul crăciunului. Zi mare = zi de sărbătoare. Veniia, la dzile mare de rugă, Pafnutie la acea sfîntă mănăstire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^v/1. Făce leturghii la dzile mari și iordan la boboteadză. NECULCE, L. 98, cf. POLIZU, LM. La zile mari, ca să li ticnească veselia, împârțeau bucățica de pîne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși. CREANGĂ, A. 152, cf. 10. Nădăjduiesc, la asemena zi mare, să mă-ndrepte cătră un gînd bun. SADOVEANU, O. IX, 46. Să-mi fie de zile mari. HODOȘ, P. P. 55. (E x p r.) De zile mari = deosebit, solemn, excepțional. Doliu mare = doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. Cornelia era în doliu mare, întristată, de sus pînă jos cu crep negru. CĂLINESCU, S. 174. (Popular) Prînzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; masa principală de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră. CREANGĂ, P. 135. Te culci seara Și te scoli în prînzu mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 422. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. Iară într-alt chip de va lăsa drumul cel mare, tot negoțul ca să-și piardă. PRAV. 46. Să se facă o cișmea la un drum mare (a. 1767). URICARIUL, XVII, 57. Apoi, părinte, slujba mea e hoț la drumul mare. SADOVEANU, O. IX. 45. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă, ca să-i poată schimba des; de aceea țineau numai drumul cel mare. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Drumul mare-aș vămi. HODOȘ, P. P. 59, cf. 60. Strada (sau ulița) mare sau cea mare = nume dat în unele localități (din provincie) străzii (sau uliței) principale. Se vinde cu mezat o pivniță de zid boltită în orașul Focșani, pe ulița cea mare. CR (1833), 220¹/22. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare. NEGRUZZI, S. I, 16. Vorbă mare = vorbă solemnă, hotărîtă, importantă (care angajează). Vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I, 14/3. Eminescu îi spusese totuși lui Creangă o vorbă mare. CĂLINESCU, I. C. 196, cf. ZANNE, P. III, 585. (Eliptic) Mare-ai mai vorbit-o dumneata. SBIERA, P. 20. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice, promisiuni goale. Vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151; b) (rar) laude. COSTINESCU. ◊ E x p r. Lucru mare (și, învechit și popular, substantivat, n.) = lucru sau, p. ext., ființă de seamă, de valoare; (exclamativ) extraordinar, grozav. Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alții, ce numai sineș. CORESI, EV. 18. Să ne învățăm, și ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preînălțăm pentru acealea. id. ib. 19, cf. 29. Limba mic mădulariu-i și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178 ^r/19. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leșească. M. COSTIN, LET. I², 278. Sv[î]nt[u]l Andrei îmvațâ pre sine de aceaste mari și d[u]mn[e]dzăești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 178^v/3. Buna. . . învățătură, bune și mari lucrînd. . ., va dărui măriii-tale moștenire neclătită și lăcaș nemutat. biblia (1688), [prefață] 8/53. De s-ar tîmpla și primejdie, n-ar fi lucru mare. NECULCE, L. 237. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. NEGRUZZI, S. I, 18. S-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I, 134. Sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 219. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare. Mare lucru și prea slăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire. CORESI, EV. 31, cf. 89; b) (În construcții negative) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ. Se înțelege, toate acestea nu sînt mare lucru, dar, în sfîrșit, tot sînt ceva. GHEREA, ST. CR. ii, 39. Nu prea văzură nici unii, nici alții mare lucru. CAMIL PETRESCU, O. III, 175. În felul cum se făceau studiile lexicale, nici nu era mare lucru de spus despre cuvintele importante. GRAUR, F. L. 5; c) (În construcții negative, dă contextului valoare afirmativă, și invers) n-aș crede să (nu).. . Cf. ANON. CAR. Iată că i se înfățișă un om bătrîn. . . mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan. GANE, N. III, 15. Asta-i o treabă foarte grea; și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157, cf. 187. Mare lucru să fi scăpat vreunul pînă la margine. SADOVEANU, O. X, 89. (Rar) Cît un lucru mare = cît nu se poate spune, foarte mult. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39. (Rar) A avea mari cuvinte să... (sau a ...) – a avea motive puternice, întemeiate să. . . Boierii însă tremurau; ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți, știau că norodul îi urăște și pre domn că nu-i iubește. NEGRUZZI, S. I, 142. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. Cel ce feace ciude mari urul, că în veacu e meserearea lui. PSALT. 283. Sfinții lui ucenici și apostoli. . . seamne mari și ciudese făcură. CORESI, EV. 50. Că pentru noi, multe și mari minuni fapt-au. id. ib. 64, cf. 65. O minunea mare și prea slăvită ciudă (cca 1633). GCR I, 84/35. Minuni mare, de-au vădzut tot omul. DOSOFTEI, PS. 257/10, cf. id. V. S. octombrie 92^v/15. Însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Mergînd ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie și mai mare. id. ib. 241. * E x p r. Mare minune (sau, învechit, ciudă) sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc. O, mare ciudă! Numai cîtu-și aduse aminte cel fecior curvari de pocanie, e părintele aciia-și tinse iubirea sa de oameni. CORESI, EV. 29. Mare minune!. . . Da bine, cum de vă găsiți amândoi în catrințe? ALECSANDRI, T. I, 269. Și atunci, minune mare! numai iacă au și început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264; b) (regional, cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Șorț cu flori, minune mare. COȘBUC, P. I, 103. Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu). . . , n-aș crede să (nu). . . ♦ Categoric, hotărît, precis. Dintr-ambe părțile cuvînt mare și poruncă tare se făcu ca olacuri cu cărți în toate părțile. . . să se trimață. CANTEMIR, IST. 27. Măria-sa.. . au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui. ANTIM, P. XXIII. ♦ Grav, serios. Mare păcatu preemimu și multu greșimu. COD. VOR. 122/25. Nevinovat voi fi și mă curățescu de păcate mari. PSALT. 32, cf. 10. Blămu Mihaile, giudecătoriu, să vedem muncile cele marile (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13. Să nu zicem noi că mare greșeală au greșit noao vecinii. CORESI, EV. 47. Spărgîndu-i cu chinul cela marele, ucigîndu-i cu uciderile cealea ce n-au moarte (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 229/19. Cela ce va fura furtușag mare. . . să-l spăndzure. PRAV. 34, cf. 51. Certarea celuia ce îmblă cu bani răi iaste mai mare cîndu-l vor ști c-au îmblat de mai multe ori. ib. 79, cf. 229. Feace ca mai mare răutăți, dosoftei, v. s. noiembrie 174^r/2. Neculai vodă fâce niște răutăți mare în țara Muntenească, în boieri. NECULCE, l. 283. Orice pornire împotriva unuia dintre-aceste două adevăruri poate să-ți aducă mare vătămare. MARCOVICI, D. 7/20. Adevărat, mare nebunie este aceasta, noi însă trebuie să avem milă. DRĂGHICI, R. 6/26, cf. 3/19. Ah! Cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă și împacă greșeala oricît de mare. CONACHI, P. 80, cf. 81, 265. Ele judicau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10. Judecind, deosebirea nu e atît de mare. NEGRUZZI, S. I, 210, cf. PONTBRIANT, D. Fărămături, blide aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare! CREANGĂ, P. 11, cf. 202. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6, cf. 11. Făcuse o mare greșeală, de a-și arăta prea pe față pofta de domnie. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Copilaș fără sălaș, Mare răutate-a dat, De pe tine te-a-ngropat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198, cf. 151, 172, 503. Din petece căptușeală, Mare greșeală. ZANNE, P. IV, 293. Deosebit, ales, distins. Mare e slava lui. PSALT. 34. Întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste. CORESI, EV. 98, cf. 90. Mearse de-l deșteptă și-l duse în casă-ș cu ci[n]ste mare. MOXA, ap. GCR I, 61/16. Va veni. . . cu slavă mare. VARLAAM, ap. GCR I, 104/36, cf. DOSOFTEI, PS. 57/5. Măriia ta ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. O frumusețe. . . are mai mare slavă. ANTIM, ap. GCR II, 8/8. Ziua începerii anului nou este totdeauna de mare cuviință. MARCOVICI, D. 2/20. Îl primi în cetate cu mare țirmonie. GORJAN, H. I, 2/28. Solii. . . fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, M. V. 413. Apoi peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități, DICȚ. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. S-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. , l. 69. Are obiceiu vel comis de face și masă mare la o samă din boierii cei poftiți de dînsul. GHEORGACHI, LET. III, 317/21. Pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. NEGRUZZI, S. I, 147. Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Coborau haiducii la pas liniștit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. GANE, N. I, 161. Împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Mesele mari cu musafiri. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Aceleași afișe ca altădată: Mare bal, mare, 2 lei intrarea. BARBU, Ș. N. 12. Să facă un ospăț mare. . . de la care să nu lipsească nici o zînă. RETEGANUL, P. II, 14. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. Deaci strigară grăindu: mare e Arrtemida. COD. VOR. 10/14, cf. CORESI, EV. 74. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dascăli dzic. PRAV. 213. Au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători de carte grecească. N. TEST. (1648), [prefață] 5^r/19. Pentru ruga svinților celora ce-au fost dintăiu patriarși mai mari (a. 1669). GCR I, 186/21. Ficior de părinți oameni mare și luminați. DOSOFTEI, V. S. octombrie 91^r/9, cf. BIBLIA (1688), [prefață] 6/46. Murat. . . unul dintre cei mai mari împărați otomani. VĂCĂRESCU, IST. 252. Adese cînd un vers și mai ales un emistih. . . coprinde o sentință întreagă sau o axiomă, este demn de cei mai mari maeștri. HELIADE, O. II, 145. Numele bărbaților celor mari este scump și drag în tot pămîntul. CR (1833), 134²/42. Vede deopotrivă, făr-de nici o însemnare, Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare. CONACHI, P. 262. Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri. BĂLCESCU, M. V. 8, cf. 25, PONTBRIAN,T D. Numele m-a făcut pe mine mare, sau eu pe dînsul? GANE, N. I, 16. A fost odată un împărat mare. ISPIRESCU, L. 1. Artist cu nume mare. GHEREA, ST. CR. II, 89. Dintre marii creatori în roman, cel mai plăcut este Tolstoi. IBRĂILEANU, S. L. 65. Acel Ion Creangă. . . A fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. ◊ (Ca epitet, înaintea unui nume propriu) În zilele marelui, de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie. CORESI, EV. 1, cf. 66. Iară marele Vasilie grăiește. . . (a. 1640). GCR I, 89/5. Marele împărat Justiniian. PRAV. 134, cf. EUSTRATIE, PRAV. 10/11. Marele Constandin. . . n-au vrut să se laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/39. Că zice marele Pavel. . . ANTIM, P. XXVII, cf. LB. Marele Nefton. CONACHI, P. 276. Adusă de marele Traian în Dacia. . . , colonia romană. . . ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. 6. Frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COȘBUC, B. 14. Viața marelui nostru poet Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. (încomponențaunor nume proprii, decarese leagă prin „cel”) În zilele lu Constandin cela Marele, împărat creștinesc. CORESI, EV. 182. Alexandru cel Mare. COSTINESCU, cf. LM. Eram mic cînd mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblincul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. ♦ Plin de generozitate, de bunătate, de noblețe. Celui cu suflet mare și de la nepriiateni îi iaste drag adevărul a-l priimi. ȚICHINDEAL, F. 75/27. * o asăminea de sine înfrînare vă va face mari la suflet. DRĂGHICI, R. 110/14. ♦ (Determinînd numele lui Dumnezeu sau o însușire a divinității, de obicei în construcții exclamative, și purtînd accentul în frază) Atotputernic. Mare e Domnul nostru. PSALT. HUR. 123^v/6. Mare e Domnul și lăudatu foarte. PSALT. 91, cf. 153, 204. Domnezeu mare-i și împreună cu toți sfenții (a. 1619). GCR I, 55/18. Omule! nu undi marea lui Dumnezeu adîncime, Ci în inimă-ți te-ntoarce și vezi a ta însușime! CONACHI, P. 274, cf. 272. Bun e Dumnezeu și mare! ALECSANDRI, P. II, 23. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul!.. . Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Doar mare-i Cel de sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o vreme. id. ib. 220, cf.19, 212. Mare-i Dumnezeu! GALACTION, O. 295. * (Prin sinecdocă) Smeriți-vă suptu mînra ceaea marea a lu D[um]n[e]dzeu. COD. VOR. 164/8. ♦ Întemeiat; evident. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/22. Cîte spune sînt o frumoasă poveste, dar mare minciună. NEGRUZZI, S. I, 250. Și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună. CREANGĂ, P. 34. Razele de pîngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. ♦ Ieșit din comun; deosebit. Mare lăudăros și trufaș. CORESI, EV. 19. Dragostea argintului mare neputință iaste și pagubă sufletului. id. ib. 52, cf. 59, 63, 85. Măritu să fii, Doamne. . .. Ce mi-ai dat izbîndă și virtute mare. DOSOFTEI, PS. 56/1. Vedem neamul omenesc. . . la mare negriji aflîndu-să, necunoscîndu-și blagorodnia și cinstea lui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/21. Știindu-l pre Brîncoveanul mare neprieten. . ., au început și el a să agiunge cu creștinii. NECULCE, L. 209. Nifon au fost mare prieten cu Radul V. ȘINCAI, HR. II, 113/36. La acest bal să afla. . . o mulțime de dame frumoase. . . , îmbrăcate cu cea mai mare eleganță. CR (1833), 19²/30. Mare mîncător. POLIZU. Căpitanul. . . batâ-l norocu, că mare nostimior mai era! ALECSANDRI, T. 70, cf. 138. Mare gură-cască! LM. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești. CREANGĂ, P. 45. Mai mare strălucire și gingășie. . . nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38, cf. 39. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Ion Cîmpineanu era un mare dezamăgit. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Capacitatea de luptă a activului este cu atît mai mare, cu cît comitetele de partid se îngrijesc mai bine de educarea lui marxist-leninistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805, cf. ALR I 11/357. ♦ L o c. adv. Cu mare greu (sau greutate) = cu dificultăți deosebite, foarte anevoie. Au obosit, pînă ce cu mare greutate au găsit o fîntînă. DRĂGHICI, R. 40/9. Mai merge el cît mai merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Se porni tot într-o fugă spre deal și se sui cu mare greu pe dînsul. MARIAN, O. I, 160. (Mold.) Cu mare ce = cu dificultăți deosebite; p. e x t. în sfîrșit, în cele din urmă. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa. CREANGĂ, P. 256. Văzînd Scaraoschi că-l fac chisoagâ de tot, a răcnit cu mare ce din punguliță. FURTUNĂ, V. 15. ♦ (Adverbial, învechit și popular, servește la formarea superlativului) Era în iadu plîngeri mare vîrtoase (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 316/16. Și prin cea urdie, Dragă, o să fie, Mare mult. omor! ALECSANDRI, P. I, 54. Mare bun suflet de om îi. id. T. 215. Măi, că mare nu știu cum îs boierii ieșeni! id. ib. 455, cf. 909. Mare mult bine ne-ați făcut. T. POPOVICI, SE. 178, cf. 87. Mare bucuros le-ajut. ALR II 3694/551. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață mare bine prinde. ZANNE, P. IV, 398. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie ; cu vază. Cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. CORESI, EV. 86, cf. 15, 37. Deci o luo peatra patriarhul cel mare (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 43/19. Cela ce va fi domn și nu va avea alt domn mai mare asupra lui. PRAV. 49, cf. 184. Nu iaste sluga mai mare decît domnu-său, nece solul mai mare decît cela ce l-au trimis pre el. N. TEST. (1648), 124^r/23. Și-l rădicară boiarii cei mare, să-l ducă în palatele împărătești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 130^r/32. Birui Pătru vodă pre cazaci și-i sili de i-au dat pre cine avură mai mare. N. COSTIN, L. 561. Poți să agiungi să fii om mare, și ce mi-i face pre mine atunce? NECULCE, L. 24. Fiind măria sa îndemnat de niște obraze mari bisericești și mirenești. ANTIM, P. XXIII. Se scrie de la Petersburg că prinșii, 12 turci mari, carii să aflară în garnizonul Varnei, s-au adus acolo. AR (1829), 65²/4. Ca să șadă la masă tocmai ca un om mare cu multe feliuri de bucate, au luat și cîteva nuci din copaciul cocos. DRĂGHICI, R. 79/23. Însă pînă a ajunge în stepina acea mare, Cîte munci, cîte necazuri. CONACHI, P. 82. Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare, am măritat-o după un cinovnic. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. 72, 248. Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II, 107. Șădea într-o chiliuțâ din casele unui boieri mare. EMINESCU, N. 57. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65, cf. 332. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile. CARAGIALE, O. V, 169. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4, cf. 41. Tot oaspeți rari, Tot crai și crăiese mari. COȘBUC, B. 21. Și s-au stins. . . cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Dar fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438, cf. ZANNE, P. I, 29, III, 421. ◊ (În contexte figurate) Dorul lui e mare domn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ Marea burghezie v. b u r g h e z i e. Mare putere v. p u t e r e. ♦ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț, fudul. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți să nu se ție mare și să nu se prea înalțe. CORESI, EV. 93, cf. 200. Oamenii cei aleși. . . bagă în samă și pre cei săraci, de nu să țin mare de dînșii. DOSOFTEI, PS. 91/15. Iar de-i vrea să-l robești l-amor, cît poți te ține mare, Nu-l băga în seamă de loc. PANN, E. III, 22/1, cf. ȘĂINENU, D. U., ZANNE, P. IV, 438, ALR II 2674/762. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare sau (neobișnuit) a o lua pe mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. Așa!... Vrea să zică acum o iei pe mare! Te fudulești cu neamurile! GANE, N. III, 38, cf. TDRG. Calcă tot a mare. ZANNE, P. II, 511, cf. IV, 438. La mai mare, urare adresată unei persoane care a fost avansată în grad. Numele d-tale? – Bombeanu, ofițer de artilerie. – Și la mai mare. ALECSANDRI, ap. TDRG. Mare (și) tare sau tare și mare = foarte puternic, extrem de influent (prin funcția pe care o deține). Neamul lui toți era „tari și mari”, cine de capul lui, cum vre, așe făce. NECULCE, L. 171. Rămîind Neculachi mare și tare la Poartă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/35. Nu să cade să paț eu rău lingă tine, fiind tu mare și tare. ALEXANDRIA, 78/14. Vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și năcăjiți. CREANGĂ, P. 223, cf. ȘĂINEANU, D. U., SRiERA, p. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Azi tare, mine mare, Poimine pe spinare. ZANNE, P. IV, 437. A fi (sau a umbla) cu capul mare sau a fi cap mare sau mare de cap = a) a avea păreri foarte bune despre sine, a se crede grozav, a fi încrezut. Cf. ZANNE, P. II, 52; b) a fi încăpățînat, id. ib. (Regional) A se face mare pe ceva (sau pe cineva) = a face pe stăpînul (unui lucru), a face pe superiorul (cuiva). Cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Precedînd denumiri de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective) Al nostru cinstit și diregătur jupan Mîrzea, marelea spăt[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 174/5. Marele căminar, marele comis, marele hatman, marele postelnic, marele spătar (a. 1828). BUL. COM. IST. IX, 167. Călărime sub comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, M. V. 591, cf. 592, L.M. Eră biv-vel-vistier, dar fu făcut în curînd mare logofăt. IORGA, L. II, 120. La 1465 era câmaraș și mare vameș al Moldovei un oarecare italian. N. A. BOGDAN, C . M. 26. Adormi duman și te trezești mare ban. ZANNE, P. II, 471. (Rar, urmînd denumirea de dregători) Iar preste toată oastea. . . era hatman mare Mardoni. HERODOT (1645), 386. ◊ (Substantivat) Știți că judele limbilor despune el și marii despun ei. TETRAEV. (1574), Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare. CORESI, EV. 86, cf. 345. Atunce cei mai mic[i] vor putea sta împrotiva celor mai mari. PRAV. 115. Luatu-te-am den staulul oilor și te-am făcut numit după numele celor mari carii sînt pre pămînt. BIBLIA (1688), [prefață] 6/43. Cu cît este lucru cinsteș și de obște, cu atîta mai de folos domnilor și celor mari. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/4. O, ce ciudă, cît mă mir D-al celor mari caractir. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/19. Cu fața între mari ieșim. PANN, H. 73/1. Și cel mic și cel mai mare. . . Ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Să n-ai a face cu cei mari. NEGRUZZI, S. I, 248. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I, 165. Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere. MACEDONSKI, O. I, 40. Congresele și. . . întrunirile. . . la care iau parte cei mari. ULIERU, C. 72. (E x p r.) A face pe marele = a-și da importanță, a se considera sus-pus. Cf. POLIZU, BARCIANU. ♦ De rang înalt, de familie bună; nobil. Să minuna de mine cum eram de oameni mare si de-a hirea. DOSOFTEI. V. S. noiembrie152^v/29. Acolo muiare mare (f e m e i e d e n e a m B 1938, 387) . . . opri pre el să mînînce pîine. BIBLIA (1688), 267²/12. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I, 167. De naștere înaltă, purtînd un nume mare. MACEDONSKI, O. I, 260. Între acești boieri nedregători întílnim nume mari din Moldova. XENOPOL, I. R. III, 169. Cînd voi sta de-a fărmeca, Nu farmec din vița ta. . . Și farmec din viță mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 270. Se numără de neam mare, Dar cinste de catîr are. ZANNE, P. IV, 486, cf. 575. ♦ (Ca determinant pe lingă substantive nume de rudenie, indică un grad de rudenie apropiat) Văr mare¹ = văr primar, v. p r i m a r. Unchi (sau lele) mare = fratele (sau sora) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru (sau soacră) mare = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) mirelui. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I, 85. Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I, 56. Nun (sau nună) mare = fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvîrșirea unei cununii religioase. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, I, 85. După cununie, pe cînd toți sînt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un toast pentru viitorul finilor. CARAGIALE, O. IV, 239. La dreapta mirelui vine nunul cel mare. MARIAN, NU. 498. 4. (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. Spui domnietale ca mai marele miiu de ce-am înțeles și eu (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Cela ce va face greșeală cu învățătura mai marelui său nu să cheamă să fie făcut greșeală cu înșelăciune. PRAV. 252. Iar noi nici mai marilor noștri. . . nu le dăm căzuta cinste. ANTIM, P. 22. De le-ar veni vro scîrbă de la mai marii lor. MUSTE, LET. III, 65/3. Ca unui mai mare o să-ți dau slăvire, Și vitejiii tale o s-aduc jertvire. PANN, E. II, 106/17, cf. id. P. V. II, 55/4. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297, cf. TDRG. A luat poziție de drepți dinaintea mai marilor, așa cum se ia la armată. PAS, II, 24. Cu mai marele tău, calul nu-ți alerga. ZANNE, P. IV, 429, cf. 431. 5. (Cu valoare de superlativ; adesea substantivat) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o anumită ierarhie, care are funcția de conducător, de șef (suprem). Și fiul omenesc vîndut să fie mai marilor preoți și cărtulari. TETRAEV. (1574), 234. Batjocorit a fi de bătrîni și de mai marii preuți și de cărtulari. CORESI, EV. cf. 85. Răspunse mai marele săborului.id. ib. 405, cf. 380. Cotul sting de se va clăt[i], judecătoriu veri ieși sau mai mare prespre alalții. PARACLIS (1639), 261, cf. 257, 258. Mai marele ce va fi cap între mai multe soții. PRAV. 273, cf. 298. Mai marii acelui loc vor face milostenie feciorilor lui. ib. 291. Și adună pre toți mai marii popilor și cărtularii. N. TEST. (1648), 4^r/15, cf. 56^v/12. Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor (a. 1651). GCR I, 154/7, cf. 170/31, ST. LEX. 150/2. Era mai mare arhimandritul și pre o sfîntă mănăstire de călugărițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22^v/4, cf. 15^r/21. Au făcut ceată cu toți mai marii și eu cu dînsul. id. ib. 30^r/32. Stătu tot Rîmul și olatele de au giurat cu Brut, ca să nu mai sufără crai peste înși mai mare. N. COSTIN, L. 102. Atunce au scos mai marii Bugeagului și ei văcărit. NECULCE, L. 307. Cornelie, mai marele polcurilor ce le chema pretoriane . . . , rău i-au bătut. CANTEMIR, HR. 79. Mai marele orașului. MINEIUL (1776), 130^v2/16, cf. LET. III², 225. Mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd războiul. . . , făcu pace. MAIOR, IST. 198/15. Știu că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat. NEGRUZZI, S. I, 141. Au fost poftiți. . . mai marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. Vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe, ca un mai marele zeilor. ISPIRESCU, L. 86. Părinte al nostru, tu Saturniene, Mai mare peste toți stăpînitorii. MURNU, O. 2, cf. 9, ȘĂINEANU, D. U. Cînd m-am înfățișat cu jalba și cu recomandație la mai marele detașărilor, el m-a primit cu vădită silă. I. BOTEZ, B. I, 244. Am auzit odată că mai marii Se sărutau la chef cu lăutarii. ARGHEZI, C. O. 165. Mai marii aveau să hotărască de soarta tuturora. PAS, Z. I, 120. Aici poposeau să-și răsfețe Sluțenia firii, gingașele fețe Ale mai marilor Împovărați de slăvi și steme. DEȘLIU, G. 37. Lupul acesta s-au întîmplat că era mai marele, adecă căpitanul tuturor lupilor. SBIERA, P. 58. Se oprește acolo cu o poroncă de la mai marele țărei. ȘEZ. IV, 2. În ziua balului rugă pe mai marele curții s-o lase și pe ea la bal. MERA, L. B. 190. Mai mare peste mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei ce se mîndresc prea mult cu o slujbă mică. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Învechit) Strămoș, înaintaș. Toate vîrstele și toți robii și slobozii, proștii și voinicii, mai marii și începătorii. . . toți împreună întoarsemu-ne și netrebnici fum. CORESI, EV. 286. Întreabă pre părintele tău, și-ț va răspunde ție mai marii tăi. EUSTRATIE, PRAV. 2/11. Atunci își pierdu viața și raționistul Ștefan Șincai (unul din mai marii istoricului Georgie Șincai). BARIȚIU, P. A. I, 255. Pl.: mari și (învechit) mare. – Și: (regional) măre (ALR II 2640/2), mire (VICIU, GL., PASCU, C. 210) adj. – Probabil lat. mas, maris.

MÉRGE vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca deplasîndu-se dintr-un loc în altul; a umbla, a se deplasa. Mărrgîndu și apropiindu-me cătră Damascu. COD. VOR. 38/25, cf. 26/9. Să le arate taina, ca să vază toți cîți mergea pre cale. CORESI, EV. 89. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc. PRAV. 5. De-l va petreace ca un priatel și mărgînd să va prileji într-acea greșală, nu să va certa. ib. 310, cf. 39, 168, 285. Și veți învăța pre iale pre feciorii voștri, să le grăiască șăzînd în casă și mergînd în cale și culcîndu-să și sculîndu-sâ. BIBLIA (1 688), 134²/15. Mărgînd doi oameni pre cale (sec. XVII). CAT. MAN. I, 383. Și așa vitejaște au mers pînă lîngă curtea împăratului. ANON. BRÎNCOV., CM II, 322. Să meargă pe drumul cel mare, de la Ocna pînă la Sculeni (a.823). URICARIUL, XIV, 289. Nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. După ce merse cale lungă depărtată, ajunse la niște munți mari și înalți. ISPIRESCU, L. 19, cf. 34, 43. Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat – Mergea de-un gînd nebun purtat. COȘBUC, P. I, 233, cf. 317. Că-i iarba mare, d'e nu pot horind a mere. ap. VAIDA. Pe de-o lăture de sat Mere-un păun retezat, Dar nu-i păun retezat, Ci-i bădița fermecat. JARNIK-B]RSEANU, D. 11. Prin pădurea cu nuiele Merg răgute tinerele. id. ib. 309, cf. 17, 81, 253, 313, 497. Merge badea meu cu plugul Tot alăturea cu drumul. HODOȘ, P. P. 45. Alele ! mergînd pe drum Bătrînețele m-ajung. DOINE, 90, cf. 8, 15. Mergînd amândoi pe drum, iată că întîlnesc un grec. ȘEZ. IV, 6. Pe drumul care merg eu Nu e iarbă, nici dudău. ib. 218. Merse fără preget pe pustiul de zăduf. POPESCU, B. III, 111. Îmi place cum miege cálu ăsta. ALR II 969/172. Meream înăpoia cociei. ib. 3 212/53, cf. 3 212/64, 95, 157, 219, 228, 250, 272, 279, 284, 310, 316. O mărs o buca di drum. ib. 4 395/551. Pornește-a merje. A III 5. Mergăi printr-o pădurice, Găsii nouă ouă de vovice; Luai nouă, Lăsai două, Ca vovicea să mai ouă (Cartofii). GOROVEI, C. 20, cf. PASCU, C. 243. ◊ (Întărit prin repetare, arată durata prelungită a acțiunii) Și merge și merge, pînă ce înnoptează bine. CREANGĂ, P. 187. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă. id. ib. 199, cf. 207, 301. Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, L. 5. Merseră, merseră, cale lungă depărtată. id. ib. 22, cf. 26. De urît aș mere, mere, Calea mi se face stele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 211. Mai merge ce mai merge. ȘEZ. I, 5. ◊ (Cu determinări care indică modul de deplasare) a) (Determinarea indică dacă deplasarea se face pe jos sau cu un mijloc de locomoție) De acolo vrumu se luomu Pavelu. . . și vrea însuș pedestru se mearrgă. COD. VOR. 18/8. Un om s-au rugat să-i dau un cal, să margă călare dzeace mile de pămînt. PRAV. 41. Au mărs pre picioare. . . 2 mile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^r/9. Ea mergea bine pe cal. BOLINTINEANU, O. 428. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, CÍ. ȘEZ. I, 153. Mere călărește. ALR I 1 120/333. Mere cu bițicli [= bicicleta]. ALR II 2 575/260. b) (Determinarea indică sau sugerează ritmul de deplasare) Și, mergând tare, sosi în țara tătărască, și agiunsă la amândouă oștile tătărăști. HERODOT (1 645), 247. Gloata silită de foame Va căuta să meargă bărbătește. BUDAI-DELEANU, Ț. 106. Ei mergind ca vîntul se ceartă și se-ntreabă. EMINESCU, O. I, 447. Cătră sară pornește și el mergînd în pasul calului. CREANGĂ, P. 198. Și cînd venea ea, nene, dobora copacii: așa de iute mergea. ISPIRESCU, L. 5. Cîrdul mergea acum încet. PREDA, Î. 145, cf. V. ROM. septembrie 1 954. Și te uită după el Cum mere de cătinel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. Așa zice popa nost Cînd moare cel fără rost: Mergeți tare, Că bani n-are. id. ib. 468. Merseră ca gîndul, de întreceau vîntul. RETEGANUL, P. III, 14. c) (Determinarea indică poziția corpului în timpul deplasării) Cf. ZANNE, P. II, 101. Merge în patru picioare. ALRM I/II h 328. Merge în brînci. ib. Merge de-a bușilea. ib. Merge capră. ib. Merge de-a oaia. ib. Merge în patru mîini. ib., cf. A III 16. d) (Despre cai; determinarea indică poziția picioarelor în timpul deplasării, adesea și ritmul de deplasare) Calu a fos mergînd îm buiestru. GRAIUL, I, 34. Meri în trap. A I 23. Meri în galop. ib. Me-n paș. ib. 31. Merje calu de-a-nsăltatilea. ib. III 17. e) (Cu alte determinări modale) Gheorghiță, să mergi binișor mîne dimineață. TEODOREANU, M. II, 194, cf. ALR II 3 723/102, ZANNE, P. IV, 255. ◊ Expr. A merge pe două (sau trei, patru, șapte, nouă) cărări v. c ă r a r e. A merge în bobote v. b o b o t. A merge în dorul lelii v. d o r. (Regional) A merge de-a roata (sau de-a zbîrdigoala) = a se da peste cap, a se da tumba. Cf. ALR I 367/80, 218. F i g. Auzită fă mie demăreața meserearea ta, că în tire upăvăiiu; spune-mi, Doamne, calea într-însă se mergu. PSALT. 296, cf. 55. Înțelegu-te și deregu-te în calea ceasta ce mergi. CORESI, ap. GCR I, 13/23. Mă va păzi pre mine, în calea care mărg acum (a. 1 683). GCR I, 273/36. (T r a n z., învechit, rar) Au mers căi strîmbe. BIBLIA (1 688), 176²/20. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) De inima căruței atârnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, cînd mergea căruța. CREANGĂ, P. 106, cf. 40. Trenul mergea tot mai departe, se apropia tot mai mult de țelul călătoriei. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit. CAMIL PETRESCU, U. N. 219. Pe drumul Orăzii Merg carăle Gheorghiții. POMPILIU, B. 27. Merg carele după vin. JARNIK-BÎRSEANU, D. 53. ◊ (Despre aștri) Nu văz stele strălucind Nici luna pe ceri mergînd. ȘEZ. II, 9, cf. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ◊ F i g. Îi mergeau și gîndurile prin cap. GANE, N. II, 100. ♦ (Cu determinări locale; împreună cu aceste determinări, verbul capătă diverse accepții) a) (Cu determinarea „înainte”) A preceda (în spațiu). Înrainte mearge-veri amu înraintea feațeei Domnului a găta calea lui. PSALT. 335. (Despre abstracte) Dereptatea. . . înainte mearge și pure în cale urmele sale. ib. 176. Va mearge dereptatea ta înaintea ta și slava lu Dumnezeu acoperi-te-va. CORESI, EV. 52; b) (cu determinări ca „sus”, „în sus”, „la deal” etc.) a urca, a sui. Mere la deal cu greu. ALR II 3 113/228. Ion mere cîtinel la deal. ib. 3 113/235, cf. 3 113/141. Din treapta cea mai de jos, cînd vei aluneca în jos, lesne te mai scoli de jos, iar din cea mai de sus anevoie mergi în sus. ZANNE, P. III, 412; c) (cu determinări ca „jos”, „în jos”, „la vale” etc.) a coborî. Gios mergea în mare în corabie. PSALT. 230. Nu zice că „pogorî^”, ce „mergea în jos”. CORESI, EV. 391, cf. GCR II, 359, ALR I 1 221/159; d) (maghiarism regional; cu determinarea „din drum”) a-și schimba direcția de mers, a se abate din drum. Cf. ALR II 3 421/64, 105, 250, 310, 325, 334. ♦ T r a n z. (Învechit și regional) A străbate, a parcurge. Atîta mergeam de reapede acesta drum, cît îm părea că zburăm. DOSOFTEI, V. S. septembrie 11^v/33. Și-a mers el multă lume și țară și nu și-a căpătat stăpîn. RETEGANUL, P. III, 27. ♦ A colinda din loc în loc, a trece dintr-un loc în altul. Și de-aciia ieșind și mergea pren Galileiu; și nu vrea de să-l știe cineva. CORESI, EV. 77, cf. 256. Mergînd prin țară, domnul întîlni o seamă de turci. BĂLCESCU, M. V. 242. Îi deteră voie să meargă prin toate locurile de prin prejur, pe unde va voi. ISPIRESCU, L. 8. Tot într-un pas mergeau de la o casă la alta. ȘEZ. III, 184, cf. ZANNE, P. III, 246, IV, 162, V, 106. ♦ (Cu determinări ca „la dreapta”, „la stînga”, „hăis”, „cea”) A (o) coti (spre. . .). Mărg la direapta sau la stînga. ALR II 5 637/316. Merem hois sau cea. ib. 5 637/334, cf. 5 637/349, 353, 531, 791. ♦ (Despre obiecte sau, p. e x t., despre ființe) A se deplasa prin aer; a zbura, a pluti. Și așa mearge pe deasupra pământului ca de doi coți. N. COSTIN, ap. GCR I, 201/26. ♦ (Despre nave ori despre alte obiecte plutitoare sau, p. ext., despre ființe) A se deplasa plutind pe apă; a pluti. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. VLAHUȚĂ, R. P. 5. Faci valuri pîn apă ca să morgă [barca]. ALR II 2 522/386. Curcubeta încă merge cît merge deasupra apei. . ., dar odată se cufundă. ZANNE, P. III, 537. ♦ (Familiar, despre mîncări sau băuturi; de obicei determinat prin „pe gît”) A putea fi înghițit ușor (și repede); a aluneca pe gît. Mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Lupul nostru începe a mânca hîlpov; și gogîlț, gogîlț, gogîlț, îi mergeau sarmalele întregi. id. ib. 32. ◊ (Glumeț, printr-o lărgire a sensului) Să-mi pun pelea la pază din partea lui Chitiuță, și apoi oi vedea eu cum i-o merge îmbucătura. ȘEZ. IX, 67. 2. (Deplasarea este văzută în stadiul inițial; de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre....). Deaci ieși, se mearrgă întru Machiedonia. COD. VOR. 14/17. Gotoviți doao sute de voinici, se mearrgă pănră la Chiesariia. ib. 54/11, cf. 8/7, 38/25, 52/18, 68/19. Îngerii oameniloru, a bărbaților și a muierilor, mergu la Dumnezeu să se închine (cca 1 550). GCR I, 1/9. Voinicul, cînd mearge la războiu, elu se teame și e întru grije multă. CORESI, EV. 78. Lazar, soțul nostru, au adurmit. Ce merg, să deștept el. id. ib. 95, cf. 170, 314. Eu iarăși merș la Ier[u]s[a]lim cu Varnavași luai Tit cu mine (cca 1 569-1 575). GCR I,* 15/28. Eu merși la iad, vrăjmașul cîlcaiu. COD. TOD. 208. Merș și vădzuiu acolo sadurile raiului. ib. 210, cf. 220. Te scoală de mergi întru tîmpinarea lui și-i spune lui de toate (cca 1 600-1 625). GCR I, 67/2, cf. 74/14. Iară den cîte avem aicea, toate vom să le lăsăm; și numai goli vom să meargem ca și cum ne-am născut (a. 1 642). id. ib. 97/2, cf. 115/31. Să cunoști asupra cărora oameni mergi tu cu oaste. HERODOT (1 645), 363. De va veni neștine la un priiatin, să poftească un cal, sau un bou, să margă pănă la cutare loc. PRAV. 41. Au trimis de l-au chemat, să margă să o găsească. ib. 189, cf. 309, 321. Iară cum auzi Is[us] că iaste Ioan prins, mearse în Galilea. N. TEST. (1 648), 6^r/3, cf. m o l i t v e n i c (sec. XVII), 311. Noi după cuvîntul dumitale am mers la numitul sat Trudeștii (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 66. Lăsă Chesariia și iarăși mearsă în pustie. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/29. Meargeți în satul carele e în preajma voastra, și îndată. . . veți găsi un mînzu legat (a. 1 693). GCR I, 310/27. Vrînd să margă la biserică întru o duminică dimineața . . . au audzit un glas mare de om strigînd. NECULCE, L. 11, cf. 261. Ne-au părut râu și am mărsu de am supărat pe dumnealui giupănul Iordachi Rusăt (a. 1 710). BUL. COM. IST. IV, 194. Mergînd eu la curte marți seara și vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie de voia mea. ANTIM, P. XXIII . Obiceaiu au împărații cînd vor să meargă la un loc unde vor vrea, întîi să trimiță slugile (a. 1 747). GCR II, 39/3, cf. 64/10. Va merge starostele la casa vreunui ciubotar (a. 1 776). URICARIUL, XIV, 11. Preste puțin iară mearsem la locul acela. MINEIUL (1 776), 29^V2 /11. Fac curături pentru aratu . . . de strică pădurele numai pentru că nu vor să margă la cîmp pentru depărtarea locului (a. 1 792). URICARIUL, L, 348. Să mergem la bărbierie, Să ne rază pe datorie (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 105/13, cf. 115/6. Să margă la starea locului. . . să le împartă și pădurea cu bună dreptate (a. 1803). URICARIUL, XXV, 91. Să meargă la sat la Bărgăoani și să strîngă oameni bătrîni și să le împarță moșia (a. 1 806). ib. 133. Ermina de-aci mersă nevăzută, Lăsînd pe voinic în uimire adîncă. BUDAI-DELEANU, Ț. 140. Mutîndu-și apoi lăcașul său, mearsă Din Stambul. id. T. V. 109, cf. MARCOVICI, D. 15/14. Au năimit pe un om cu îndatorire, ca. . . să meargă să vestească tatălui său. DRĂGHICI, R. 6/17, cf. 18/22. Aflînd de la vezir că îl poftește frate-său să meargă la India, îi păru cu totul bine. GORJAN, H. I, 2/29, cf. 4/16. Un loc pustiu și tainic, de curînd aflat la lume, Unde spre tămăduire pătimașii merg anume. CONACHI, P. 85. Să meargă la tabăra de la Sas-Sebeș. BĂLCESCU, M. V. 392. Merse în mijlocul bisericii și . . . se înturnă spre nord. NEGRUZZI, S. I, 149. Să mergem împreună acilea la un loc, Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc. ALEXANDRESCU, O. I, 343. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I, 183, cf. 63, 281. Eu mă duc și te las pe tine aicea. . . , dar înainte de-a merge, voi să-ți arăt în ce consistă nebunia vieții mele. EMINESCU, G. P. 91, cf. id. N. 3. I-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargă unde știe. CREANGĂ, P. 98. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. id. ib. 162. D-le Nae . . . Nu mai mergem pe la o țuică? CARAGIALE, O. VI, 163. Se înduplecă de rugăciunele neguțătorului și pofti să meargă să-i vază marfa. ISPIRESCU, L. 24. Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat. id. ib. 33, cf. id. U. 42. Văd în zori, cum merg s-adune Mură fetele: doinesc, Rîd pe drum și hohotesc. COȘBUC, P. I, 262. E, ai să mergi la război. DELAVRANCEA, O. II, 200. E timpul spre palat să mergem. DENSUSIANU, L. A. 130. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei. GÎRLEANU, L. 114. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. Ne urcăm mai bine în mașină și mergem la redacție. C. PETRESCU, C. V. 158, cf. id. R. DR. 16, SAHIA, N. 42, CĂLINESCU, E. 96. E neapărat nevoie să meargă o delegație la Constantinopol. CAMIL PETRESCU, O. III, 97. Mă pregătesc de plecare. . . - Ce tot băsădești? Unde vrei să meri? T. POPOVICI, S. 266, cf. id. SE. 66. Du-mă bade și pe mine Unde mergi, în țâri străine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 63. Cîndu-i mere a peți Și la mine nu-i veni, Căluți se poticnească. id. ib. 266. La moară nu te-oi mîna, De nu-i mere, nu-i mînca. id. ib. 392. Numai pe acel timp merge paserea după hrană și nu-i la cuib. SBIERA, P. 25. Să-și aleagă un cal mîndru, sireap, și apoi să meargă undeva în pețite. id. ib. 50, cf. 262, HODOȘ, P. P. 44, 47. Eu merg la lucru, unde voi căpăta ceva, tu stai în piață. RETEGANUL, P. II, 19, cf. I, 2. Merg țiganii-a colinda. DOINE, 79, cf. 82, 219, 253, 298. Eu ziceam că merg la fragi. ȘEZ. III, 156, cf. IV, 172, MAT. FOLK. 1 468. Să meargă unde îi vor duce ochii. BOTA, P. 5. Să margă s-adepe caii. ALR I 298/61, Merem cu oile să le împriorâm. ib. 619/218. Am mers la drum de cu noapte. ALR II 2 391/334. Tu nu vez că-ș ia pălăria și merge. ib. 3 037/192. Cînd ai mărs la tîrg, am zis să nu te uiț de leacuri. ib. 3 115/325. Hai să merem cală casă, că- i noapte. ib. 3 207/250. Merem la săniet. ib. 4 369/219. Mem la sapă la cucuruz cu plugul. ib. 5 132/64. Me cu boii la munți, A I 23. La culesul viei nu merge cu struguri în traistă. ZANNE, P. III, 407. La vînat cu pușca sacă să nu mergi. id. ib. IV, 680, cf. 527. Am o păserea Intr-un vîrf de nuia, Tot se caină ca vai de ea, Că nu mere nime să o ia (Aluna). GOROVEI, C. 11. ◊ (În corelație cu a s e î n t o a r c e, a v e n i) Grăiesc unuia să meargă, și mearge, și altuia să vie, și vine. CORESI, EV. 223. Din cvartirul seraschierului vin și merg curierii fără de răstimp. GT (1 839), 57²/41. Badea mere și se-ntoarce, Sînul meu durerea-l stoarce ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 127. Oi veni Pe la Suceavă, Că dor-oi veni mai degrabă. Pîn-a mere și-a veni, Cărările s-ar stecli. MARIAN, NU. 500. Dacă mei . . ., vin-di grabă. ALR I 340/65, cf. 340/90, 98, 308, 345. ◊ (La imperativ, ca termen – sau în formule – de urare ori de îndemn) Mergi – și fii încredințată -, nimic nu m-a turburat. HELIADE, o. i, 431, cf. 457. Mergi, dar, fără mâhnire, te du și fii voioasă. ALECSANDRI, P. I, 138. Te du cu bine în cale depărtată Și mergi drept la Moldova în mari viteji bogată. id. T. II, 92, cf. 133. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Mergi cu bine, fătul mieu. id. ib. 185. Mergeți în pace, dragii miei. id. ib. 199, cf. 275. Nu stați, dragii mei, că nu-i de-a sta; mergeți în plata lui D-zeu sfîntul. RETEGANUL, P. V, 42, cf. ALR I 1 498/217. ◊ Expr. A merge înaintea cuiva sau a-i merge (cuiva) înainte = a se duce în întîmpinarea cuiva; a íntímpina (pe cineva). Nu se așteaptă feciorul să vie pînă la el, ce-i mearse înainte, de apucă pre el și-l sărută. CORESI, EV. 29, cf. 86. (Popular) A merge de la... = a pleca despărțindu-se de cineva. Mergînd, mîndră, de la voi, Plîngu-mi ochii amândoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 113, cf. 108. (Popular) A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori sa etc.) = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale. Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. CARAGIALE, O. II, 66. Zicînd acestea, s-au despărțit unul de altul, și fiecarele au mers în treaba sa. SBIERA, P. 200. (Regional) Mergi-ncolo! = a) pleacă de aici! lasă-mă în pace! Cf. ALR II 3108/228; b) nu mai spune! extraordinar: de necrezut! Com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. (Regional) Mergi în treabă-ți = pleacă de aici! lasă-mă în pace! Sîntem osteniți de drum și flămânzi, am intrat la d-ta, să cerem ceva de mâncare... – Mergeți în treabă-vă ! RETEGANUL, P. I, 56. (Regional) A merge în porneală v. p o r n e a l ă. A merge ață (sau întins, țintă, regional, oblu) v. a ț ă, î n t i n s, ț i n t ă, o b l u. A merge glonț v. g l o n ț. A(-i) merge (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult, á(-i) da satisfacție, a(-i) produce mulțumire. Cînd doinea în zori de ziuă . . . știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I, 139. Văzu pe masa lui mîncări de-acele ce merg la inimă. id. ib. III, 26. Cuvinte pline de foc, cari să meargă drept la inimă. GHEREA, ST. CR. II, 99. Cu mândra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam; Da cu mândra din- tr-ăst an Mînc un măr și două pere. La inimă tot nu mere. JARNIK-BÎRSEANU, D. 155. O puică ș-un cocoș. . . Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare; Și le pică cu slănină, Ca să-mi meargă la inimă. id. ib. 456. Fie pita cît de bună, Dacă-s în țară străină, Nu mai mere la inimă. MÎNDRESCU, L. P, 22. Mîncă ce mîncă, dar părea că aruncă la spate, căci nu-i mergea la inimă nici o îmbucătură. FUNDESCU, L. P. 97. ◊ (Cu determinări locale de felul „înainte”, „mai înainte”, „mai departe”, care arată continuarea deplasării, de obicei a deplasării întrerupte) De ocolea de la acel conac rădicîndu-sâ mers-au și mai nainte la satul Cărstiianul (a. 1 700). GCR I, 333/29. Cine va veni pănă aice, mai înainte să nu margă. ALEXANDRIA (1 784), ap. GCR II, 133/37. După ce ranele-ș legă doftorește, Mearsă înainte pe cale apucată. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Părăsit dar cu totul de puteri a merge mai înainte. . . au fost silit. . . să rămîie acolo. DRĂGHICI, R. 160/31. Nemaiputînd struni calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat. CREANGĂ, P. 185, cf. ISPIRESCU, L. 18. ◊ F i g. (În limbajul bisericesc) Părintele nostru Martin, răbdînd multe nevoi în Hărson răpăosâ și mearsă către Dumnăzâu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/34. Dar de vași muri cineva. . . merge cătră prea bunul Dumnezău. DRĂGHICI, R. 72/19. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. ◊ (Despre aștri) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea. BOLINTINEANU, O, 35. ◊ A se duce în vizită, a vizita; a frecventa. Nu. . . să meargem la crăcime și să ne îmbătăm. CORESI, ap. GCR I, 24/20. Sv[î]nt[u]l părintele nostru Ioan. . . mearse pre la sv[î]nt[e]le locurile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/9. În fiecare seară merg la cinematograf. CAMIL PETRESCU, P. 296. Dintre două mândre-a mele Nu știu la care-oi mai mere. MARIAN, O. II, 357, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 33. Mersui la voi, Mi-l țipă mâ-ta dinapoi (Scaunul). GOROVEI, C. 330, cf. PASCU, C. 243. ♦ (De obicei cu determinări de felul „la școală”, „la universitate”) A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățămînt. De cuconi mearseră la școală. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/5. Dorul tău mă bagă-n boală, De nu poci merge la școală. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. ALR II 2 987/29, 899. Care prunci mărg la școală? ib. 2 991/279, cf. 2 991/260, 310, 325, 334, 551, 762, A I 21. ♦ (Învechit și regional; despre ființe sau obiecte; cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra, a pătrunde. Pavelu luo bărrbații a doao dzi demăreața și se curâți. . . și mearrse în băsearecă. COD VOR. 32/17, cf. 70/24, 76/21. În vreamea aceaia mearse Isus în Capernaum. CORESI, EV. 54. Nu sînt destoinic, ca supt coperimîntul mieu să mergi. id. ib. 223, cf. 384. Din pămînt ești și iară în pământ veri mearge (cca 1 600-1 625). GCR I, 65/6. Dacă mearsă în besearică cu alți arhierei, îi deade patriarhul ev[an]g[he]liia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 52^v/11. Și derease ei în cale dereaptâ, se între (întru să meargă D) în cetate. PSALT. 228. Se pleacă crengile frăgariului, se sucesc, ca să creape, cît merg în pămînt, apoi se îngroapă. ECONOMIA, 210/23. Degeaba așa nu mersesiți înlăuntru. KOTZEBUE, U. 6^v/27. Că doresc a o vede Cum doresc în rai a me. POMPILIU, B. 52. Măi bădiță Neculai, Nu gîndi că mergi la rai. ȘEZ. I, 172, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. În pămîntul uscat pociumpul merge greu. Com. PAȘCA. Am mărs cu tății dodată-n casă. ALR II 3 164/279, cf. 3 164/310. În cruce vine o scoabă de fier, prin scoabă mere ruda. ib. 5 647/260. Țevea care mere-n apă rece. ib. 6 356/250. I mai copt, nu me unghia în el. A I 23. ♦ (Învecbit; deplasarea este văzută în stadiul final) A ajunge, a sosi. Aceștia ainte mearrseră (s o s i r ă N. TEST. 1 648) și aștepta noi întru Troada. COD. VOR. 16/4. Răspunse lui bolnavul: Doamne, om n-am, cum, cîndu se turbură apa, să mă bage în lac; e cînd merg eu, altul mainte de mine au deștins. CORESI, EV. 143. ◊ F i g. (Sens curent; cu determinări introduse prin prep. „pînă”) Spiritul de superstiție și de misticism. . . merse pînă a crede că și schimbarea portului. . . fusese un semn rău. BĂLCESCU, M. V. 392, cf. HASDEU, I. V. 206. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II, 135. Turcii . . . merseră pînă a ridica de pe malul românesc șlepuri cu grîne. D. ZAMFIRESCU, R. 54. ◊ E x p r. A merge prea departe = a trece peste limitele îngăduite. Cf. COSTINESCU. ♦ (Popular, cu determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A se angaja, a intra (într-o slujbă). O învăță tot ce trebuia să știe un viteaz care merge la așa slujbă înaltă. ISPIRESCU, L. 13. Să merg în cănțelărie, Să mă-nvâț și eu a scrie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 26. Fata babei însă au fost șăzut pînă acuma tot pe-acasă. . .; nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă. SBIERA, P. 208. ♦ (Cu determinări de felul „la armată”, „în armată”, „la oaste”) A se înrola. De va lua calul să margă la oaste, atunce nu iaste cu cale aceasta vină. PRAV. 53. Numaidecît să poruncească să meargă la oaste. IST. Ț. R. 54. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la”) A cere sfatul, a consulta; a cere sprijinul, a apela. Stăpînul. . . să margă la giudeț și să-i facă leage, să-i dea boul. PRAV. 19, cf. 237. Pentru vrăji și pentru ceia ce mărg la vrăjitori. EUSTRATIE, ap. GCR I, 116/2. Bărbatu și nevasta „mergea pă la popi”, de cerea să-i despărțească. PITIȘ, ȘCH. 153. Numa ce s-o julit la un ghejet și gata, mere la domn părinte să-i cetească. STĂNOIU, C. I. 52. 3. (Cu determinări nume de ființă, sau cu echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania. Ceia ce merrgea cu meînre, toți cădzură spre pămîntu. COD. VOR. 76/28. Și mergea cu nusa iudeii plîngea-se. CORESI, EV. 96. Lot încă rnearse cu el. PALIA (1 581), 48/7. Să meargă toți cu dînsul, să-l petreacă pînă la groapă (cca 1 600-1 650). GCR I, 139/37. Și luă cu el și pre ceaialanți fraț și marsăm cu dînsa (a. 1692). id. ib. 307/1. L-au și întrebat de primește să meargă cu dînsul. DRĂGHICI, R. 6/2, cf. 26/9. Oriunde vei merge cu mine, nu cumva să bleștești din gură. CREANGĂ, P. 207. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb, și pace bună. id. ib. 274. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască. . .!? SP. POPESCU, M. G. 57. Rîd suratele gătite Mînă-n mînă cu flăcăii; Și mi-e drag să merg cu dînșii, Să-i privesc și să-i ascult. IOSIF, PATR. 38. Mergi apoi cu mine, și cu restul îți aleg o cravată pă cinste. C. PETRESCU, C. V. 55, cf. 323. Nici unu dintre voi să nu margă cu mine. ALR II 3 098/551. Aș vrea să meargă cu mine. A III 3. Spune-mi cu cine mergi și-ți voi spune ce plătești. ZANNE, P. IV, 220. (În context figurat) Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară . . . Dar în zădar! că durerea merge. . . Cu mine. CONACHI, C. 103. ◊ (Cu determinarea subînțeleasă) Eu știu un vin bun, într-un loc unde sînt servit bine . . . Mergi? C. PETRESCU, C. V. 305. ◊ E x p r. A merge mînă în mînă (cu . . .) = (despre întîmplări, fenomene etc.) a se afla în strînsă legătură, a fi strîns legate între ele. Rasismul și anticomunismul merg mînă-n mînă, aspecte ale aceleiași plăgi a capitalismului. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 392. ♦ (În expr.) A merge după (cineva) = a) (Învechit) a urma (pe cineva). Cine va sluji mie, după mine să meargă ! CORESI, EV. 68. Păsați după mine și face-voiu pre voi vînâtori de oameni. Ei amu lăsară mreaja, după el mearseră. id. ib. 208. Nu iaste datoare muiaria să margă după bărbat, cînd va vrea. . . bărbatul să lăcuiască într-alt sat. PRAV. 168, cf. ANTIM, P. 3, ZANNE, P. II, 122, 608; b) (Învechit și popular, despre femei) a urma (pe cineva) în căsătorie; a se căsători (cu cineva). Femeile vaviloncițe ce-au mărs după evrei și carii n-or vrea să se desparță, să nu-i treci cu tine Iordanul. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 107^r/21. Nu poci suferi a mearge după căsătoriu mai prost decît mine. id. ib. noiembrie 161^v/24. Să nu mergi tu după tineri, macar sărac, macar avut. BIBLIA (1 688), 193²/12. A u amăgit-o un grec, de s-au măritat după dînsul. . . Și după ce-au mărsu dup-acel grec, au amăgit-o. NECULCE, L. 82. Mi te cere-un diecel: Mere-i, mîndră, după el? – După diac nu m-oi duce. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75, cf. 181, 452. Of! draga mea! da cum de-ai putut tu merge după un măre hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. Vin la maica de mă cere, Că io după tine-oi mere. MÎNDRESCU, L. P. 53, cf. HODOȘ, P. P. 187. Merge-aș, bade, după tine, Dar pămîntu nu mă ține, Că ți-i casa jelitoare. MARIAN, SA. 9. Tată, te-ai dus la fata împăratului, să vezi, merge după mine? ȘEZ. II 109; c) a accepta, a urma sfaturile, învățăturile cuiva. Se schimbă și în dereapta și în stîngă. . . sau i se și pare că mearge după Hristos. CORESI, EV. 71, cf. 438. Ș-au închis și pe Iordachi vornicul . . . ș-au pus câmaican în locul lui pe Ion Buhuș. . . , ca să poprească țara să nu margă după dînsu să-l pîrască. NECULCE, L. 166; d) (rar) a urmări. Iar deca merge omul după dînsul [după șarpe], și-l ajunge . . ., el își acopere capul cu tot trupul (a. 1 654). GCR I 166/39. A merge pe urma (sau urmele) cuiva v. u r m ă. (Învechit) A merge pe legea cuiva = a accepta sau a respecta o credință. Să ispitescu pre ei, de vor mearge pre leagea mea au ba. BIBLIA (1 688), 50²/34. (Regional) A merge în urma cuiva = a urmări. I-am văzut, chiar pe drumul acesta trecură. . . – Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor ! RETEGANUL, P. I, 37. (Învechit) A merge în (sau la) sfatul cuiva = a accepta, a urma sfaturile cuiva. Ferice bărbat ce nu mearge la sfatul necuraților și pre calea păcătoșilor nu stă. PSALT. 1. Ferice de omul ce n-a miarge în sfatul celor fără de liage Și cu răii nu va sta-n cărare. DOSOFTEI, PS. 11/8. (Învechit) A merge spre nuntă sau (regional) în cununie (cu...) =a se căsători, a se cununa. El era născut den fată, nu den muiare ce mersease spre nuntă. CORESI, EV. 527. Cînd o mers în cununie, icoanile-o prins a plînge. MÎNDRESCU, L. P. 182. Ce iubesc mamii nu-i place; De-ar plăcea mamii ca mie, Mîne-aș mere-n cununie. MARIAN, NU. 82. ♦ (La unele jocuri, mai ales la jocul de cărți) A se angaja, a participa (la joc). Pune miza, zise căpitanul de intendență. – Am pu-u-u-s doi franci. . . – Dumneata mergi, domnule maior? – Da. D. ZAMFIRESCU, R. 203, cf. BUL. FIL. V, 261. II. 1. (Despre ape curgătoare) A curge. Un părâu . . . mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/ll. Iată că merg patru rîuri din raiu, unul Tigru, altul Efrat, altul Fison, altul Gheon. ALEXANDRIA, 106/16. Ș-așa cîntă de cu jele, De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură, De stă Oltul și nu cură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 106, cf. DOINE, 97. Peste noi a trece vînt, Și picăm fără de rînd. P'îngă noi, d-a mere apă, Și picăm fără de seamă. BÎRLEA, B. 10. Me apa la Criș. ALR I 422/80. Ampoiu meie lin. ALR II 2 505/102, cf. 2 505/157, 3 498/386. 2. (Popular, despre lichide sau despre secreții organice) A curge, a se scurge. Bătaia, cînd să face cu toiagul, și mai vîrtos cîndu să va svărîma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sînge . . . , atunce de pururia să va certa bărbatul. PRAV. 159. Am descoperit smochinele, și. . . le mergea laptele. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 106^v/1. Să apropie de Alexandru și-și plecă capul la domnul său și-i mergea lacrămile din ochii lui izvor. ALEXANDRIA, 168/16. Bădiță . . . Tare râu sîngele părău. RETEGANUL, TR. 134. Merg balele. ALRM II/I h 55, cf. ALR II 4 211/362, 4 212/95, 362. Mier lăcrămile pe obraz. ALR II/I MN 4, 6 829/836 Întotdeauna îi merge lacrimi din ochi. ib. h 17. 3. (Popular, despre praf, fum, aburi etc.) j ieși (din. . .); a se desprinde din. . . (deplasîndu-se în spațiu). Atunci e mai bun semănați orzului, cînd după grapă mearge pulbere. ECONOMIA, 39/4. Ian caută la obiele, Cum merg fumul din ele. DOINE, 136, cf. ALRM II/I h 310. 388. Le-am frecat hanele să margă zgura din ele. ALR I 643/295. Merze aburi din gunoi. ALR II/I MN 129, 3 864/27, cf. ib. 3 864/29, 36, 76. ◊ E x p r. (În legătură cu diverse verbe, mai ales cu „a bate” sau cu echivalente ale acestuia pe lîngă care expresia capătă valoare adverbială) De-i merge (sau să-i meargă) colbul (sau fulgii, peticii, peticile, untul, rar, scînteile) = zdravăn, tare, violent. Și înherbîntă o tigaie de o înfocă de-i mergea scînteaiele. DOSOFTEI, V. S septembrie 7^v/4, cf. BARONZI, L. 48. Scoteau mîțele de prin ocnițe și cotruțe, și le flocăiam și le șmotream. . . de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă, și vă croiesc de vă merg petecile. id. ib. 38, cf. id. P. 24, 148 O lovi o dată cu mîțele de-i merse fulgii. ISPIRESCU ap. CADE. Bărbatul său însă. . . mi-o bătu ș de astă dată de-i merse colbul. MARIAN, O. I 347. N-am eu vreme de pierdut și mi-i capu la altele, altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Te muștruluiește de-ți merge untul. BRĂESCU, V. A 132. Cam cu chef cum era, au început deodată să joace, și unde nu juca, și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. S-au dat la jucat, și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. De feli nu-i cruțau, ci-i măcilăreau de le mergeai peticele. MARIAN, T. 228. Le-a tras o bătaie de le-a mers colbul și i-a alungat departe. id. ib 267, cf. ȘEZ. III, 143. L-a bătut de i-au mers fulgii. ZANNE, P. IV, 274, cf. 162, III, 294. Te pălesc de-ți merg fulgii. ALR I 1 435/887. ♦ (Prin Transilv., despre pete, murdărie etc.) A dispărea, a se șterge (prin frecare, curățire etc.). Com. din ALBA IULIA. III. (De obicei cu determinări locale) 1. (Despre drumuri) A duce (la. . .), a o lua (spre . . .) Amîndouă drumurile acestea merg tot la Țuțora. (a. 1803). URICARIUL, XXV, 258. Drumul care mergea la capiște era presărat cu flori. BELDIMAN N. P. I, 61/13. Arată-mi drumu cum mere cătă casă. ALR II 3 459/102. Să mă-ndrepți că-ncătrău mere drumu ăsta. ib. 3 459/235, cf. 2 938/235, 250. ♦ (Despre întinderi de pămînt, drumuri linii de hotar etc.) A se întinde, a ține (pînă la. . . sau de la . . . , de la pînă la . . .), a ajunge (pînă la. . . sau de la pînă la . . .). Această moșie țearca căriea îi merge hotarul de la un loc pe valea Sulinarului. . . până în via Mecolei (a. 1 776). URICARIUL, VII, 20. Acele pămînturi din Maxinești merg pînă la hotarul Honcului și lovesc în capul iazului Bălăneștilor (a. 1 797), ib. XXV, 242. Mergea atunci podul. . . de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului. . . pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, M. V. 164. Atîta rămăsese din livada. . . ce mersese pînă-n ulița din dos. REBREANU, I. 47. %Cărărușa merge-n rît, Dragi am fost și ne-am urît; Cârărușa merge-n vii, Dragi am fost de mici copii. JARNIK-BÎRSEANU, 162. 2. A se extinde, a se propaga, a se generaliza. Focu într-însu înrainte mearge și arde împregiuru dracii lui. PSALT. 201. Apoi au început a slobodzi drăgănimea flintele . . . din om în om împregiur. Ca. . . fulgerul, așe merge focul împregiur. NECULCE, L. 232. Mere pîrjol pîn tătă pădurea. ALR 1 692/270. Marsă sun [= ecou] pîm pădure. ib. 1367/80. Mere răsunu. ib. 1367/295, cf. 1367/93. Căscătura așa merge din omu-n om, ca pasărea-n zbor. ALR II/I MN 10, 6 869/705, cf. ib. 6 869/886. 3. (Despre vești, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspîndi (la toți). Aceastași poroncă și domnului muntenesc lui Gligorie vodă i-au mărsu. N. COSTIN, LET. II, 3/21. N-au așteptat pănă le va merge răspunsul, ce îndată au trimis ordinanțu la toți oștenii. AXINTE URICARIUL, ib. 147/28. Mersăse cuvîntul din om în om. . . pănă . . . la urechile celor mari (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 235/32. Cărțile de poronci, ce le vor fi mers, cît au fost în treabă ispravnicii (a. 1820). URICARIUL, I, 254. Un aspru împărat, La care cum au mers asemine știință Au și găsit de cuviință. Pe om se-l de subt judecată. DONICI, F. I, 29/6. Zgomotul serenadelor și serbătorilor deșteptă atențiunea vecinilor și vestea merse pînă la postelnicul. FILIMON, O. I, 119. ◊ E x p r. Merge vorba sau vorba merge = se spune, se vorbește (peste tot). Pe timpii de atunci, mergea vorba că îndeobște călugării de la Sîntele-Locuri erau. . . învățați. ODOBESCU, S. II, 36. Vorba mergea că ar fi dat trupul la dobitoace, și că de aceea nu s-au găsit decît mantaua și iarmurca. CONTEMPORANUL, II, 221. El, după cum îl știm, nu era de cei ce poartă frică de o furnică, cum merge vorba. MARIAN, T. 323. Mai mergea vorba că e și tare învățat. CIAUȘANU, R. SCUT. 16. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el că. . . , i s-a dus vestea (că. . .); este denumit, i se spune. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burdujani pănă la Galați. NEGRUZZI, S. III, 75. Și de-atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omu lui vodă. CREANGĂ, A. 20. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10, cf. COȘBUC, P. I, 238. De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe. AGÎRBICEANU, A. 74. Îi mersese vestea că face din cînepă cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220, cf. ZANNE, P. V, 510. (Cu schimbarea topicii și a accentului stilistic, peiorativ) E un tîrîie-brîu, căruia numai vorba-i merge că-i la Iași, la învățătură. MIRONESCU, S. A. 137. Meargă-i numele! = (în imprecații) să nu se mai audă despre el sau ea (decît numele)! să se facă de rîsul lumii ! Îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandei noră ! O, meargă-i numele! COȘBUC, B. 123. IV. 1. (Despre acțiuni, fenomene, evenimente etc.; de obicei cu determinări modale) A se desfășura, a evolua, a decurge. Va vedea cum merg vremile. AXINTE URICARIUL, LET. II, 171/8. Vâdzîndu pe Antohie Vodă că-i mărgu lucrurili cu-ntemeiere bună, începu în sfaturi cu boieri pribegi. NECULCE, L. 135. Mulți sînt care pot zice că încă lucrurile nu merg bine. HELIADE, O. II, 415. Sabia această pînă Nu mi să va da în mînă, Toate merg într-un zădar. PANN, E. II, 52/12. Să închizi ochii și să-ți cauți de treabă. . . iară trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130, cf. BOLINTINEANU, O. 141. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! CREANGĂ, A. 34, cf. 4. Harap-Alb vede el bine unde merge treaba. id. P. 219, cf. 248. Terzetul final din actul întîi a mers admirabil. CARAGIALE, O. I, 3. Pînă acum m-ai ascultat la orice ți-am zis, și toate ți-au mers bine. ISPIRESCU, L. 21. Toate merg bine. ODOBESCU, S. III, 66. Îi mergeau prost afacerile, era încurcat și pe la bănci, AGÎRBICEANU,123, cf. id. P. M. 137. Era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I, 231. Tare-i plăcea cum mere treaba la rumâni la botez. PRIBEAGUL, P. R. 105. Mergea treaba de-a mai mare dragul, fără sîcîieli, fără bateri pe loc. V. ROM. noiembrie 1953, 161. Să meargă treaba-n plin. teodorescu, P. P. 151, cf. RETEGANUL, P. II, 3, ZANNE, P. III, 154, 187, IV, 636. ( E x p r.) A(-i) merge strună (sau găitan, ca din apă) v. s t r u n ă, g ă i t a n, a p ă. ◊ I m p e r s. Dar cu limba merge altfel: ea nu are vreme hotărîtă că în atîtea luni sau în atîția ani. . . să se formeze. HELIADE, O. II, 129. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă) A se desfășura (destul de) bine, normal; a da rezultate (destul de) mulțumitoare. Apoi de mărs o mărs [executarea cîntecului], frate Dincă, da nu-ș cum. . . , voi oltenii o luați mereu prea iute. CAMIL PETRESCU, B. 177. Fac cereale, domnule colonel. . . – Și merge? – Merge . . . Dar, pe lîngă cereale, m-am gîndit să fac și puțin astrahan. . . Și merge. CAMILAR, N. II, 98. ♦ (Despre aparate, mecanisme, sisteme tehnice) A fi în funcțiune sau a putea fi pus în funcțiune; a funcționa. Cf. LM. Ceasornicul nu merge. DDRF. Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați. BOGZA, V. J. 82. Plugu gazdii mere tăt ca ș-a meu. ALR I 242/257, cf. ALR II 6 714/172, 6 715/172. ◊ E x p r. A-i merge (cuiva) gura v. g u r ă. 2. I m p e r s. (Despre ființe, cu complementul în dativ; de obicei cu determinări modale ca „bine”, „rău” etc.) A o duce, a-i fi (într-un anumit fel). Și deodată mergea cu năroc lui Ștefan Vodă. URECHE, LET. I, 101/17. Să-ți margă tot bine și cu năroc. VARLAAM, C. 261. Petru Vodă... socotind că nu-i merge pe treaba lui. . . s-au dus în țara leșască. N. COSTIN, LET. II, 37/25. Să fii mai îngăduit, măria ta, păn' li s-ar fi vădzut. . . cum le merge. NECULCE, L. 219. Cătră seară le merse brașovenilor mai bine, căci luară de la români un tun. BĂLCESCU, M. V. 519. Las' pe mine, că te-oi iuți eu, bade Stane. . . nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611, cf. 970. Mă! că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46, cf. 144, id. A. 52. Hotărîră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească . . . Așa făcură, și le mergea bine. ISPIRESCU, L. 49. Și-a fost Cuminte om; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I, 229, cf. 260. Nici mie n-o să-mi meargă râu. Avendrea e priceput la toate. STANCU, D. 252. Nu l-am mai întrebat cum îi merge. V. ROM. mai 1955, 42. Nu-i mergea bine în nici o treabă, măcar de ar fi muncit el orișicît. SBIERA, P. 187, cf. 195. Cu popă și cu iepure cine să întîlnește la drum, bine nu-i merge. ȘEZ. I, 18, cf. 51, GOROVEI, CR. 43. La pruncii aiștea le me bine. ALR I 259/80, cf. 259/61, 63, 103, 170, 231, 308, 343, 839, ALR II 3 175/102. ◊ (În formule de urare) Să-ți meargă tot cu bine. HODOȘ, P. P. 214. ◊ (Prin extensiune, despre plante) Cu cît se seamănă mai afund și mai rar cucuruzul, cu atîta îi mearge mai bine. ECONOMIA, 41/27. Prin aceasta multe buruiene se vor stîrpi, și cartofelor le va merge atîta de bine, ca și cînd ar fi fost prășite. IONESCU, C. 81/11, cf. 182/4. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă; adesea în construcții negative) A o duce bine, a-i fi bine, a avea succes; a-i prii. Văzînd și domnul că nu-i merge în pămîntul Moldovei, fiind învățat în Țara Românească cu venituri mai mari, au scris la Țarigrad (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 200/15. ♦ (Adesea în construcții negative) A reuși, a izbuti. Începu să povestească amănunțit cum „a pus mîna” el cîndva pe cămara lui Răghină. . . , cum „i-a mers”. V. ROM. mai 1954, 72. ♦ Cu mine nu i-a mers. 3. (De obicei cu determinări modale de felul lui „înainte”, „bine”, „încet”, „greu”) A înainta, a progresa; a se dezvolta. Carile dintr-un loc mai înainte nu mearge nici mai adaoge, acela prea pe lesne îndărăpt să dă și scade. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/7. În acest chip lucrul merge înainte. I. IONESCU, C. 58/14. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, M, V. 3. Fără să perdem un minut, am cercat să facem ceva; știți însă că la noi lucrurile merg încet. ap. SBIERA, F. S. 240. Umblam la școală, unde mergeam bine. ap. TDRG. Nu-mi merge lucrul din mână. Com. din BRAȘOV, cf. DEȘLIU, G. 15, TULBURE, V. R. 43. ◊ I m p e r s. Eu scriu mereu și merge greu. CARAGIALE, O. VII, 62. ♦ (Despre oameni; cú determinări de felul „(tot) înainte”, „mai departe”) A persevera, a continua. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. 4. (În e x p r.) A merge pe . . . = (despre oameni sau în construcții impersonale; urmat de o determinare numerică) a se apropia de sau a se îndrepta spre data la care împlinește un an în plus. Asta nu se poate spune. Eu, babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa --. . . și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Iaca eu sînt om de merg pe șaptezeci și patru de ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. (Cu o construcție învechită) De vreame ce cel. . . ce face greșalâ, va fi de optspredzeace ai mărgînd, atunce să-l bage în hiară. PRAV. 261. A merge spre. . . (sau către. . .) = a se apropia de un anumit stadiu de evoluție, de o anumită fază, de perioada de timp imediat următoare. [Holda] merge spre copt. ALR SN I h 43. (I m p e r s.) Mergea spre toamnă. ap. CADE. (I m p e r s.) De ce (sau, rar, pe cît) merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. Holera, de ce merge, crește în Paris. CR (1832), 87²/11, cf. DRĂGHICI, R. 9/10. De ce merge, se întinde gustul cititului. GT (1839), 27²/44. Siguritatea se întemeiază pe an ce merge. ib. 173²/16. Tîrgul-Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I, 192. Oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I, 160. Pe zi ce merge, perfectul compus, datorită tocmai expresivității lui, tinde să ia pretutindeni locul celui simplu. IORDAN, STIL. 151. 5. (Despre ființe) A trece (dintr-o situație în alta), a ajunge (într-o anumită situație). Mearge-voru din virtute în silă. PSALT. 173. A trupului hrană sfîrșaște-se și întru putredire mearge. CORESI, EV. 233. Cu lacrămile în ochi îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la peirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Scoală, Adame, hai cu mine, Să miei de la rău la bine. BÎRLEA, B. 91. ♦ (Regional; despre obiecte) A se face, a deveni (Voivozi-Șimleul Silvaniei). ALR II 3 952/325. Tăt o mărs țîră [= s-a făcut cioburi], ib. V. 1. (Despre materiale, în special despre alimente) A fi necesar (în cantități determinate) la realizarea unui produs; a se consuma, a se întrebuința, a se cheltui. Fac nouă turtițe, le ung cu miere și le dau la cuptor; mulți însă, ca să nu meargă miere multă. . ., le ung pe deasupra. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta (dacă s-a cheltuit atît de mult, se mai poate cheltui încă puțin; p. e x t. fie, treacă de la mine!). Cf. ZANNE, P. V. 424. ♦ (Rar; cu determinări nume de alimente introduse prin prep. „pe”) A se hrăni, a se alimenta. Din toate drumurile, acest de iarnă este acel mai greu, fiindcă vitele merg numai pe fîn și cheltuiala se rădică. I. IONESCU, C. 221/17. 2. (Învechit și popular) A se calcula, a se socoti; a se adăuga (la socoteală). Căci [peste] acele multe și mari supărări ce se făcea peste locuitori, le mai merge săracilor încă al doilea văcărit (a. 1 757). URICARIUL, IV, 9/1. Și dobînda de 50 la sută merge la. . . – La capelele întregi! DELAVRANCEA, O. II, 366. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. Patru-n opt merge de două ori. ALR II 2 353/36, cf. 2 353/47, 76, 105. Doi mere de două ori în patru. ib. 2 353/250, cf. 2 353/260, 279. VI. 1. (De obicei impers.; adesea în construcții negative) A fi posibil, acceptabil, permis sau valabil; a se putea, a se accepta, a se admite. Înțeleg să aveți respect de opinia publică;. . . dar, de respectul opiniei publice, să nesocotiți pe un confrate bătrîn – iar nu merge. CARAGIALE, O. VII, 425. Opt versuri, le-am făcut! așa cu gluma. . . O, de-aș găsi acum o rimă-n „uma”; Dar, haid! și fără rimă văd c-a mers. COȘBUC, P. II, 267. Toate merg pînă la un timp. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. Ți-o spun hotărît, nu mai merge, trebuie să facem economie. BRĂTESCU, V. 5. Te înșeli amar!. . . Cu mine nu merge așa! . . . Nu scapi cu una, cu două! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ E x p r. (Mai ales în construcții negative) A-i merge la socoteală = a-i conveni. Cf. CADE. Treacă-meargă v. t r e c e. ♦ A se potrivi; a se armoniza, a se asorta. Albastrul merge bine cu albul. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare; a curge. Prescripțiunea începe să meargă numai din momentul punerii în întîrziere. COD. PEN. R.P.R. 599. 3. (Prin nordul Transilv.; despre vorbe, expresii etc.) A se (putea) folosi, a se (putea) întrebuința; a se spune, a se zice. Cf. ALR II/I MN 68, 2 630/284, alr i 383/278. 4. (Rar) A avea valoarea de . . .; a fi socotit, considerat ca avînd valoarea de . . .; a valora, a face. Pui patru cărți jos, dai cîte patru fiecărui, iei carte cu carte, sau cu șapte iei trei și patru de jos. . . la urmă, cărțile „merg două” (dacă ai cel puțin 37), spatiile 1. PAMFILE, J. I, 15. 5. (Despre bani, p. ext. despre documente care conferă anumite drepturi) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. Banii vechi nu mai merg. SCRIBAN, D. 6. (Despre salarii, venituri etc.) A reveni (cuiva) în continuare. Leafa îi merge pe vacanță. SCRIBAN, D. 7. (Învechit, despre bunuri materiale) A-i reveni cuiva de drept, a fi atribuit cuiva. De s-ari pedepsi cineva cu moarte, averea lui, după obiceiul țărăi aceiia, să margă la rude și la urmașii lui. N. COSTIN, L. 578. 7.(Învechit, rar, despre legi) A prevedea, a specifica, a stipula. Un plugar oarecarele de să va prileji să aibă a să pîrî cu cineva pentru vreun pămînt sâmănat și nu-ș va întreba întÎi la giudeț, să vadzâ cumu-i va miarge leagia . . . PRAV. 3. VII. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a se îmbrăca (într-un anumit fel); a purta. Își legase multă vreme capul cu o basma, apoi începu a merge vara cu capul gol. CĂLINESCU, S. 142. - Prez. ind.: merg și (prin Transilv.) meg (ALR II 4 797/130), pers. 2 (prin Transilv.) și megi (ib. 4 797/130, 172), pers. 3 (prin Transilv.) și mege, pers. 4 (popular) accentuat și mergém (BUL. FIL. II, 105, IORDAN, L. R. A. 128), (prin Transilv.) și megem (ALR II 4 797/172), pers. 6 (prin Olt.) și merge (ib. 4 797/886); perf. s.: pers. 1 mersei și (regional) mergei (ARH. FOLK. I, 168), mergâi, mersui, (învechit) merși, merșu, pers. 3 (regional) și mersu (D. POP, M. 154), pers. 4 (învechit) și mersem m. m. perf. pers. 5 (învechit, rar) și mersesiți. – Și: (regional, mai ales Transilv.) mére (prez. ind. pers. 2 meri, 3 mere, 4 merem, 5 mereți, 6 mer ZANNE, P. VI, 46, ALR SN I h 124/812) vb. III ; (regional, mai ales Maram. și nordul Transilv.) me (prez. ind. pers. 2 mei, 3 me și meie, 4 mem și meiem ALR II 4 797/102, pers. 5 meți și meiți ib. 4 797/104, 106) vb. III. – Lat. mergere „a se cufunda”.