BETHLEHEM (BAYT LAHM), oraș pe malul de V al Iordanului ocupat de Israel, la SV de Ierusalim; 25 mii loc. (1971). Centru agricol. Vechi oraș în Iudeea. Potrivit Bibliei, locul nașterii lui Hristos. Biserica Nativității.^[1]

iesle, iesle s. f. Construcție într-un grajd în formă de jgheab, în care li se dă de mâncare vitelor. ◊ Ieslea din Betleem = ieslea din peștera săpată în stâncă din Betleem unde S-a născut Iisus, pe care s-a clădit o capelă mică împodobită cu icoane și candele, în mijlocul căreia o stea de argint marchează locul nașterii. – Din sl. jasli.

LA SERENA, oraș în Chile, pe țărmul Oc. Pacific; 118 mii loc. (1995). Aeroport. Expl. de cupru. Fabrică de ciment; prelucr. produselor agricole. Muzeu de Arheologie. Centru turistic. Fundat în 1543, a primit denumirea după locul nașterii conchistadorului Pedro de Valvidia. Are statut de oraș din 1552.

* natál, -ă adj. (lat. natalis, d. natus, naștere. V. nat). Relativ la locu saŭ timpu cînd te-aĭ născut, de naștere: locu natal, ziŭa natală.

baștină f. moșie părintească, locul nașterii; de baștină, din acel loc, neaoș. [Bulg. BAȘTINA, moștenire, din BAȘTA, tată (cf. ocină)].

HAZ, (rar) hazuri, s. n. 1. Veselie. E-atîta haz și bucurie! IOSIF, PATR. 14. Cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești... cînd ne jucam noi băieții de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! CREANGĂ, A. 33. În satele de pe răzeșia Dornei îi puțin haz în noaptea asta. ȘEZ. III 180. ◊ Vorbe de haz = vorbe spirituale, glume. ◊ Expr. A face haz = a se veseli, a petrece glumind, a se amuza; (cu determinări introduse prin prep. «de») a face glume pe seama cuiva, a-și bate joc, a rîde de cineva sau de ceva. Mamele, pe la ferestre, priveau de-afară, cu dragoste, la tinerețea dinlăuntru și făceau haz de îmbulzeala, de fierberea și zbuciumul acelei lumi noi, însetate de viață. VLAHUȚĂ, O. AL. II 4. Făcea un haz nespus, rîdea de se prăpădea. GHICA, S. 217. Amărîtă-i viața mea, Amărîtă-i de necaz, N-am inimă să fac haz. ȘEZ. I 10. A face haz de necaz = a-și ascunde necazul, făcînd glume sau simulînd voie bună. ♦ Calitatea cuiva de a înveseli prin firea sa veselă, prin glume sau prin vorbe spirituale. Nu că-i băiatul meu, da să-ți spun drept, e o comoară; las’ că-i frumos... da hazul lui, mă-nțelegi, e ceva rar, nu te mai saturi. VLAHUȚĂ, O. AL. II 168. ◊ Expr. A fi cu haz = a fi plin de duh, de umor. Dar din toți cine era mai cu haz, era d-nu Agachi Flutur. ALECSANDRI, T. I 313. 2. (Învechit) Plăcere, bucurie. Acolo... am trăit în fericire, Am gustat hazul din lume cu plac și cu mulțămire. CONACHI, P. 101. ◊ Expr. A face haz pe cineva (sau ceva) = a-i plăcea de cineva sau de ceva. Ea nu-l făcea haz, și totdauna îl lăsa cu buzele umflate. ISPIRESCU, U. 11. Îl făceau haz, fiindcă era plin de originalitate, de duh și de veselie. GHICA, la TDRG. A nu face haz de cineva (sau de ceva) = a nu da importanță cuiva (sau unui lucru), a nu lua în seamă, a nu lua în serios. ◊ (În imprecații glumețe) Era și frumoasă, bat-o hazul s-o bată! CREANGĂ, A. 96. ♦ Calitatea de a plăcea, de a atrage, de a captiva; farmec, grație. ◊ Loc. adj. Cu haz = plăcut, nostim. Foaie verde de-un agud, Cîte puice am avut, Numai una mi-am lăsat, Stricățică de vărsat Și cu haz la sărutat. ȘEZ. I 212. ◊ Expr. (Ironic) Știi că ai (sau că are) haz? = știi că-mi placi (sau că-mi place)? știi că ești (sau că-i) bine? Plecați imediat. – Știi că ai haz? Cum să-l las singur pe părintele? Nu vezi cîte treburi avem? SADOVEANU, P. M. 166. Știi că are haz și asta! Voi să vă lăfăiți și să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. CREANGĂ, P. 252.

LA¹ prep. A. I. Introduce un complement circumstanțial de loc sau atribute care arată locul. 1. (Complementul arată locul unde sau în vecinătatea căruia stă ceva sau cineva) Nu mai știa ce are la casa lui. CREANGĂ, P. 153. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă... La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. O privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ (Învechit și popular înaintea numelor de țări, azi înlocuit prin «în») La Moldova cea frumoasă Viața-i dulce și voioasă! ALECSANDRI, O. 100. ♦ (Complementul sau atributul arată poziția) Casa este așezată la drum. ▭ În față, cu ferestrele la stradă, e salonul de primire. VLAHUȚĂ, O. AL. II 5. ♦ (Complementul arată locul unde se petrece o acțiune) Albinele și-au început dulce zumzet la copacii timpurii. SADOVEANU, O. VI 399. La teatru se făcea o pregătire neobișnuită: toți lucrau cu tragere de inimă. DEMETRESCU, O. 130. ◊ (Complementul arată în același timp și obiectul unei acțiuni) Seceră la grîu. 2. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau a unei acțiuni) Moș Petrache avea o manta de aba roșie de ploaie și tocmai venea la noi cu dînsa-n spete, fiindcă ploua. HOGAȘ, DR. II 148. Pasărea... la ceruri zboară. ALECSANDRI, P. I 139. Se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. De-ar fi noaptea ca ziua Aș trece la Moldova. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (După verbe ca «a privi») Înfricoșată, își arunca ochii cu speranță la doctor. BART, E. 387. Se uita galeș la dînsul. ISPIRESCU, L. 34. 3. (Complementul arată o limită în spațiu) Păru-i ajunge la călcîie. EMINESCU, O. I 95. ♦ (Complementul arată limita unei acțiuni) Crîncene gloate... Cu inima iască și cuțitul la oase. DEȘLIU, G. 23. Și le zicea el, versurile acestea, într-un anumit fel, de te-ajungea la inimă. SADOVEANU, O. II 6. 4. (Complementul arată distanța) La un pas de el, văzu un soldat mort. CAMILAR, N. I 58. 5. (În loc. adv.) La deal v. deal. La vale v. vale. La îndemînă v. îndemînă. La un loc v. loc. La rînd v. rînd. La dreapta v. drept. La stînga v. stîng. La umăr v. umăr. II. Introduce un complement circumstanțial de timp. 1. (Complementul arată data, momentul, perioada sau prilejul în trecut sau prezent) A doua zi, sîmbătă, plecară la răsăritul soarelui, învăliți în cojoace. SADOVEANU, B. 68. Fost-ai și d-ta la tinerețe, nu zic. CREANGĂ, P. 230. Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. ALECSANDRI, P. III 445. Văduvă de doi bărbați la 21 de ani. NEGRUZZI, S. I 57. Adună la tinerețe ca să ai la bătrînețe. ◊ (Învechit și popular, cu complementul «ceasul» sau «ziua») Mulțumesc... că nu m-a lăsat să pier la ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 56. La ziua judecății... iar ne vom întîlni. NEGRUZZI, S. I 29. 2. (Introduce un complement care arată un moment viitor: anul, anotimpul, luna, ziua etc.) Ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă... ba la vară, ba iar la toamnă. CREANGĂ, P. 141. La noapte iar or veni după dînsul. SBIERA, P. 266. Și la anul să trăiți. ALECSANDRI, P. P. 391. E mai bine acum un ou decît la anul un bou. NEGRUZZI, S. I 248. Da la noapte ce să faci? BIBICESCU, P. P. 182. ◊ Loc. adv. La ziuă = cînd se crapă de ziuă; cînd se face ziuă. Mîine la ziuă pornim. ◊ Expr. La mulți ani = îți urez să trăiești mulți ani. La mulți ani cu sănătate! TEODORESCU, P. P. 17. 3. (Complementul arată periodicitatea) Se ducea... la luna, la săptămîna, ca să vadă grîul de-i copt. ȘEZ. III 242. Și apoi, mergînd la luna, La luna, la săptămîna, Să vedem cum ne dă mîna. TEODORESCU, P. P. 139. ◊ (Întărit prin «o dată», «tot», «fiecare») Frunzele moarte se desprindeau la fiecare pas. C. PETRESCU, S. 169. De la Scarlat nu știam nimic, fiindcă el scrie o dată la o lună. id. Î. II 235. Găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste picată de pe cerb, cînd se scutură el la șepte ani o dată. CREANGĂ, P. 218. 4. (În expresii și locuțiuni) La început v. început. La sfîrșit v. sfîrșit. La urmă sau la urma urmelor v. urmă. La vreme v. vreme. La cîte ceasuri? = la ce oră? III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. COȘBUC, P. I 53. Cine-i tînăr și voinic Mere noaptea la cîștig. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ◊ Loc. adv. La ce? = pentru ce? Ar fi vrut grozav să-l întrebe la ce i-a intrat în ogradă, însă n-ar fi stat frumos să i-o zică de la obraz. CAMILAR, TEM. 29. La ce-ți trebuie s-o știi? EMINESCU, N. 18. IV. (Rar, introduce un complement de cauză) Pentru, din cauza. La cea mai mică greșeală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i se arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curții, cu o țidulă vestitoare greșealei lui. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ Sub acțiunea, în prezența. Teaca neagră, ferecată în alamă și înflorită cu argint a săbiei încovoiate sclipea la soarele verii. SADOVEANU, O. I 480. Albele-i cosițe strălucesc la lună. BOLINTINEANU, O. 106. V. (Introduce un complement de mod) Judecă-mă la dreptate. MARIAN, S. 57. ◊ Loc. adv. La pas v. pas. ◊ Expr. A fi (sau a se avea, a fi certat) la cuțite (cu cineva) v. cuțit. ♦ (Complementul arată măsura) Ziarele vechi se vînd la kilogram. ◊ Expr. La preț sau la prețul de = cu prețul, pe prețul, pentru prețul. Am vîndut merele la prețul de cinci lei kilogramul. VI. (Introduce un complement instrumental) Text scris la mașină. VII. (Introduce un complement de relație) Adună pasările cele mai agere la zbor. ISPIRESCU, L. 75. De trup ești mărunțel, nu-i vorbă, dar la fire ești mare. CREANGĂ, P. 150. Străin la vorbă și la port Lucești fără de viață. EMINESCU, O. I 171. Amîndoi ne potrivim... și la ochi și la uitat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. VIII. (Introduce un complement indirect) Cît mac e prin livezi Atîția ani la miri urez. COȘBUC, P. I 59. A mea viață la zeii tăi se-nchină. EMINESCU, O. I 93. Iar la cea măicuță Să nu spui, drăguță, Că la nunta mea A căzut o stea. ALECSANDRI, P. P. 3. Să dea la boi de mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 514. ◊ (După verbe ca «a gîndi») Cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească... parcă-mi saltă și acuma inima de bucurie. CREANGĂ, A. 33. Și privind păienjenișul din tavan, de pe pilaștri, Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri. EMINESCU, O. I 140. ♦ (Învechit și popular) Pentru. Destul e o măciucă la un car de oale. CREANGĂ, P. 258. ♦ De fiecare. Dobînda este de cinci la sută. ▭ Să-mi dai la vită cîte un leu. ȘEZ. V 46. IX. (Pierzîndu-și calitatea de prepoziție) 1. (Cu valoare de numeral nehotărît) Construit cu un substantiv, fie complement direct, fie – rar – subiect, exprimă o cantitate mare. S-a adunat la lume, de nu te mai puteai mișca. ▭ Mînca calul la jar mai pogan de cum ar mînca alții ovăz. RETEGANUL, P. II 10. Spărgea la alune pe nicovală. ISPIRESCU, L. 92. Și mănîncă fata la plăcinte și mănîncă, hăt, bine. CREANGĂ, P. 290. Ei tăia la turci, tăia Pînce bine ostenea. ALECSANDRI, P. P. 146. Croiește la minciuni. NEGRUZZI, S. II 203. 2. (Adverbial) Cam, aproape. Eram amîndoi oameni la 40 de ani. SAHIA, U.R.S.S. 217. Erau la opt mii de voinici. ISPIRESCU, M. V. 20. Un teanc de testemele, în care erau la nouă puduri. CONTEMPORANUL, III 824. ◊ (De obicei urmat de «vreo» sau precedat de «aproape», «ca») Cîți să fi fost?... – Păi, la vreo două sute. PAS, Z. IV 265. Nu făcu ca la o sută de pași și iată că dete peste un tăune. ISPIRESCU, L. 44. B. În prepoziții compuse. I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Nu vine nici un băiat de la oraș. STANCU, D. 41. De sus, de la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Începea să-și scoată de la brîu săbiile lucitoare care sclipeau sub lumina soarelui. SAHIA, N. 66. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Mingea trecea de la un jucător la altul. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în timp) De la adormirea bătrînului Ștefan-voievod, părintele Moldovei, trecuseră șaptezeci și doi de ani. SADOVEANU, N. P. 5. ◊ Loc. adv. De la o vreme = după un timp, într-un tîrziu. Toată ziua am stat de capul tatei să-mi facă și mie un buhai; ori de nu, batîr un harapnic. – Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme. CREANGĂ, A. 41. Și mergînd tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăție. id. P. 216. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Am mers de la răsăritul pînă la apusul soarelui. 3. (Introduce un complement indirect) Hatmanii au prubuluit și domniile lor vremea și au aflat de la gîște cum că se schimbă. SADOVEANU, N. P. 311. Sînge din sîngele ei și carne din carnea ei am împrumutat; și a vorbi de la dînsa am învățat. CREANGĂ, A. 35. Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu silă. De la oricine-un snop de paie seceri. EMINESCU, O. IV 333. De la puterea otomană să nu așteptați nimic mai mult decît înjosire, decît umilire. ODOBESCU, S. III 432. Nu ți-e milă și păcat! De la părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul nimănui, neîndemnat de nimeni, cu propriile forțe. Națiunea simte că poate face astăzi de la sine mai mult decît ceea ce se vedeau siliți a face părinții noștri. ODOBESCU, S. III 435. 5. Introduce un atribut. a) (Atributul exprimă locul existenței) De cînd te-ai întors nu mai semeni cu nimeni de la noi. DAVIDOGLU, M. 26. Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. b) (Atributul exprimă proveniența) Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, ca săgeți, Numai flori înveninate De la Gangele măreț. EMINESCU, O. I 236. c) (Atributul exprimă apartenența) Scîrție-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. EMINESCU, O. I 231. ◊ Loc. adv. De la început v. început. De la coadă v. coadă. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație, de neprecizie) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Să-i duci... pe la iarmaroace. CREANGĂ, P. 109. Cine ești, de unde ești? Pe la noi ce rătăcești? ALECSANDRI, P. II 11. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Aseară pe la sfințit Cu alta te-ai întîlnit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. III. Pînă la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp care arată durata, extensiunea în timp) Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită, din Humulești, care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Ți-ai luat urît pe-o noapte Și ți-o fi pînă la moarte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Pînă la dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul. CREANGĂ, P. 28. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în expr.) (Toți) pînă la unul = absolut toți.

ÎNSTRĂINARE s. f. Acțiunea de a (se) înstrăina și rezultatul ei. 1. Îndepărtare de locul nașterii sau al domiciliului permanent; pribegie, exil. Înstrăinarea noastră este hotărîtă, cine știe pentru cîtă vreme! CREANGĂ, A. 125. De pe plaiu-nstrăinării... Văd o pasăre voioasă. ALECSANDRI, P. A. 86. 2. Întrerupere a unor legături strînse cu cineva; răcire a relațiilor; răceală, indiferență. Timp de patruzeci și mai bine de ani n-am avut cu nici unul nici o ceartă, nici o înstrăinare. GALACTION, O. I 18. Zaharia Duhu, petrolistul milionar și maniac, fostul căutător de comori, îl privi cu un fel de înstrăinare. C. PETRESCU, A. 308. 3. Pierderea caracterului național. Se știe că unul din capetele de acuzație care i se aduceau era «înstrăinarea», faptul că a scris o serie de poezii în limba franceză. V. ROM. noiembrie 1953, 316. Pe vremea lui C. Negruzzi primejdia înstrăinării în limbă și literatură era mai mare. IBRĂILEANU, SP. CR. 101. 4. (Jur.) Transmiterea unui drept sau a unui lucru în proprietatea altei persoane. ♦ Furt. – Pronunțat: -stră-i-. – Variantă: înstreinare s. f.

SĂLTA, salt, vb. I. I. Intranz. și refl. 1. (Despre ființe) A face un salt (sau salturi repetate); a sări. Gînsacul dintr-o dată începu o manevră neașteptată. Stînd drept și semeț, cu capul foarte sus, începu a sălta din picioare. SADOVEANU, O. VIII 388. ◊ Fig. Își sfîrîie degetele pe strune și cîntecul saltă aprig, înfocat. REBREANU, I. 12. Vîntul îi sălta-n cosiță Și-i făcea floare-n obraz. COȘBUC, P. I 49. ◊ Expr. A-i sălta (cuiva) inima (de bucurie) = a tresări de bucurie, a se bucura tare. Cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stîlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei la capăt... parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! CREANGĂ, A. 33. Atunci nu era pusă în joc sublima cestiune a Unirii, pentru care saltă orice inimă romînă. HASDEU, I. V. 34. ♦ A se ridica (puțin) de la pămînt pentru a se înălța în picioare sau pentru a se urca undeva. Lie îl prinse de subsuoară și-l ajută să salte în șa. SADOVEANU, O. VII 170. Cum sta întins în culcuș, Jder s-a săltat într-un cot. id. F. J. 647. 2. (Despre lucruri) A se mișca (repetat) de jos în sus, sub impulsul unei forțe din afară. Se uită peste marginea bărcii care, cînd se sălta în sus de nu se mai vedea decît ploaia cenușie și norii, cînd se scufunda sub o creastă de val. DUMITRIU, P. F. 16. Sălta-n vînt a ei altiță. COȘBUC, P. I 49. ◊ (Prin exagerare) În crîșmă-i lume multă, nădușeală mare, miros de vin acru, acru de-ți sălta căciula din cap. MIRONESCU, S. A. 52. ♦ (Despre ape, valuri) A fi agitat, a se învolbura, a clocoti. Vîntul suflă, cerul tună, Apa saltă clocotind. ALECSANDRI, P. A. 106. Pentru ce salți, Dunăre bătrînă? RUSSO, O. 33. 3. (Despre ființe și despre lucruri) A se mișca, a se deplasa în salturi. Și unde nu pornește stînca la vale, săltînd tot mai sus de un stat de om. CREANGĂ, A. 28. Iepurașu-n trei picioare Saltă, fuge ușurel. ALECSANDRI, P. A. 186. ♦ A sări, a țîșni de undeva; a se ivi, a răsări. Din cînd în cînd saltă dintr-o brazdă neagră o ciocîrlie. SADOVEANU, O. VIII 202. Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră. EMINESCU, O. I 93. ◊ Fig. Albe, curate, se saltă căsuțele dintre livezi. VLAHUȚĂ, la TDRG. II. 1. Tranz. A mișca (ceva) din loc ridicînd (ușor) în sus. Vîntul se furișa printre crăpături... și apoi pînă la ziuă sălta acoperișul. DUMITRIU, N. 187. Un colac de plută, aruncat de sus unde apa forfotea, se văzu deodată săltat de-o pereche de coarne care ieșeau încet la suprafață. BART, S. M. 94. Dă paru, Toadere, să săltăm grinzile. VLAHUȚĂ, O. AL. I 168. Apoi săltîndu-le și aburcîndu-le cam anevoie, le umflă-n spate și la gazdă cu dînsele. CREANGĂ, A. 83. 2. Intranz. Fig. (Neobișnuit) A sări în aer. De nu vă veți supune, în astă-noapte cetatea va sălta în nori cu oameni cu tot. ALECSANDRI, T. II 32. 3. Refl. (Despre copii) A crește, a se înălța (depășind pe alții). 4. Tranz. Fig. A ridica pe cineva sau ceva dintr-o stare rea, a îmbunătăți situația cuiva, a scoate pe cineva din nevoi. Nu voiesc să întîrzii a pune în lucrare unele afaceri care vor sălta banca și ne vor sălta și pe noi. VORNIC, P. 172. De vor pieri ei, și mai sus să salte pe urmașii lor. DELAVRANCEA, O. II 228. ◊ Intranz. (Despre o activitate) Ce-i de făcut ca să salte comerțul portului și să învingă concurența Galațului, Brăilei și Constanței? BART, E. 29.

galilean, ~ă [At: BIBLIA (1688), 771 / P: ~le-an / Pl: ~eeni, ~eene / E: Galileea + -ean] 1-2 smf, a (Persoană) originară din Galileea. 3 sm (Ca determinant apozitiv pe lângă numele lui Iisus) Iisus, numit astfel după locul nașterii.

înstrăinat², ~ă a [At: CORESI, EV. 481/32 / V: ~rei~, ~rii~, ~ri~ / Pl: ~ați, ~e / E: înstrăina] 1 Care a devenit străin. 2 Care a fost trimis departe de casă la studii. 3 Silit să plece de undeva. 4 Care și-a părăsit familia, locul nașterii, reședința, stabilindu-se în altă parte. 5 Care s-a îndepărtat de caracterul național. 6 Care petrece în loc străin. 7 Prefăcut. 8 Care a ajuns pe mâna altcuiva decât a posesorului inițial. 9 (Fig) Lipsit de ceva. 10 Pierdut. 11 Sustras. 12 (Fig) îndepărtat sufletește de ceva sau cineva. 13 Care a pierdut afecțiunea cuiva.

ANACOLUT (< fr. anacoluthe; cf. gr. anakolouthon, întrerupere) Construcție gramaticală greșită caracteristică prin lipsa de legătură dintre începutul și sfîrșitul unei idei sau prin întreruperea construcției sintactice începute și continuarea frazei cu o altă construcție, unii autori văzînd în aceasta o consecință a grabei în exprimare și o ignorare a unor reguli gramaticale. În operele literare, anacolutul este folosit adesea ca mijloc de caracterizare a unor personaje. De exemplu, discursul lui Agamemnon Dandanache din O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale: „În sănătatea alegătorilor... care au probat patriotism și mi-au acordat asta... cum să zic! de! zi-i pe nume sufradzele lor: eu, care, familia mea de la patuzsopt în Cameră și ca românul imparțial...” Mai este folosit și în opera unor scriitori, pentru a marca oralitatea stilului. „Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stîlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei la capăt, de crăpau mîțele jucîndu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam cînd începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, cînd ne jucam noi băieții de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!” (ION CREANGĂ, Amintiri din copilărie)

STAGIRA, oraș antic în E Greciei, port la M. Egee. Întemeiat în sec. 7 î. Hr. de coloniști ionieni originari din ins. Andros; cucerit și distrus (349 î. Hr.) de Filip II al Macedoniei Este locul nașterii lui Aristotel,la a cărui rugăminte a fost reconstruit. Azi, Stageira.

străina v [At: CORESI, L. 417/16 / V: (îvp) ~rei~, (înv) ~reini, ~riena, ~rii~, ~rina / Pzi: ~nez / E: străin] 1-2 vtr (Înv; fșa) A (se) înstrăina față de cineva sau de ceva. 3 vt (Îvp) A înstrăina (cu forța) de casă. 4 vr (Îvp) A se înstrăina (de locul nașterii, de țară). 5 vi (Înv) A petrece un interval de timp într-un loc străin. 6 vt (Înv) A înstrăina (ceea ce aparține cuiva).

străinare [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~nări / E: străina] 1 Înstrăinare față de cineva sau ceva. 2 Înstrăinare (cu forța) de casă. 3 Înstrăinare (de locul nașterii, de țară). 4 Petrecere a unui interval de timp într-un loc străin. 5 Înstrăinare (a ceea ce aparține cuiva).

ANACOLUT Discontinuitate sintactică în construcția (propoziției* sau a) frazei*, apărută din cauza neconcordanței dintre modelul logic și realizarea gramaticală a enunțului*. Anacolutul se poate produce prin întreruperea construcției sintactice, continuată – de obicei la distanță – cu alte forme gramaticale decât cele inițiale: Fetele împăratului, întâmplându-se de față când a lovit spânul pe Harap-Alb, li s-au făcut milă de dânsul și au zis spânului cu binișorul (Creangă). Anacolutul este o trăsătură sintactică a limbii vorbite; în majoritatea cazurilor e considerat greșeală (vezi ABATERE), chiar dacă cele două părți ale enunțului, privite separat, sunt corecte. în literatură, utilizate ca marcă a oralității* ori ca procedeu de caracterizare a vorbirii personajelor, construcțiile anacolutice pot avea drept rezultat accentuarea unei unități scoase în relief prin „tăietura” sintactică; în aceste situații, anacolutul poate fi considerat figură*. • Ruptura sintactică presupusă de anacolut privește în special cazul, persoana, numărul, construcțiile prepoziționale și raportul sintactic dominant în frază,
a) Anacolutul cazului se explică prin tendința spontană de a se începe fraza/ propoziția cu cazul nominativ-subiect (la nume sau la pronume); construcția nu se continuă, iar vorbitorul – reconsiderându-și modalitatea de exprimare – transformă nominativul în caz oblic și deci subiectul în complement (direct ori indirect): Moșneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrămi și inima de bucurie (Creangă). în frazele ample, anacolutul este justificat de intercalarea unor propoziții subordonate între subiectul în nominativ și restul regentei, ceea ce duce la pierderea legăturii logice; această discontinuitate sintactică se plasează în limite tolerabile de limba literară: Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele... [urmează alte 6 propoziții subordonate], parcă-mi saltă și acum inima de bucurie (Creangă). Anacolutul cazului este numit și antipalaga ;
b) Neconservarea persoanei pronominale sau verbale – de obicei o construcție cu pronume personal – este întreruptă prin apariția unei construcții verbale impersonale: Ea. când a văzut asta, a fost imposibil să reziste; pot alterna, de asemenea, persoanele I și a II-a (cu sens general/impersonal): Ce folos că citesc orice carte bisericească; dacă nu știi a însemna măcar câtuși de cât, e greu (Creangă);
c) Construcțiile inconsecvente în utilizarea numărului, simple dezacorduri, nu sunt considerate întotdeauna anacoluturi (dezacordul subiect – predicat, de ex.); doar atunci când fraza a impus un anumit „model” sintactic, nerespectat în desfășurarea ulterioară a enunțului, avem a face cu anacolut: Dar fiindcă te întorci... (...) lasă-ți butea să vină pe urmă și aideți cu noi (Ispirescu);
d) În afara oricărei reguli previzibile ori posibile clasificări se situează frazele complet greșite, cu anacolut multiplu și dominate de dezorganizare logică și sintactică; cele mai frecvente cauze ale incorectitudinii rămân: schimbarea subiectului/complementului (direct/indirect) de la o propoziție la alta și amestecul construcțiilor subordonate cu cele coordonate. Acest tip de anacolut nu este tolerat de limba literară decât cu valoare stilistică: Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu știți, care, mă-nțelegi, Statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost, înțeleg și eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, cum te gândești, te-apucă groaza, monșer, groaza! (Caragiale).
Vezi ACORD; ZEUGMĂ. M.M.

NAȘTERE sf. 1 Faptul de a se naște: cînd sosi ceasul nașterii, fiul de boier nu era acasă (ISP.); ziua nașterii; locul nașterii; a da ~, a naște, a face; a lua ~, a se naște, a se forma dintru început; act de ~ ¶ 2 ⛪ Ca nume de sărbători: Nașterea Domnului, și abs. Nașterea, Crăciunul (25 decembre); Nașterea Maicii Domnului (8 septembre); Nașterea Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie) ¶ 3 F Origine, început.

MATCĂ, mătci, s. f. I. 1. Albie (minoră) a unei ape curgătoare; pat², făgaș, vad, albie. ◊ Expr. A reveni la (sau a reintra în) matcă = a reveni la starea obișnuită a lucrurilor, a-și relua cursul normal. A readuce (pe cineva) la matcă = a readuce (pe cineva) la calea cea bună. ♦ (Rar) Izvor al unei ape curgătoare. 2. Fig. Origine, obârșie, început, izvor; spec. loc de naștere; familie, neam din care se trage cineva. 3. Parte a năvodului în care se strâng peștii când năvodul este tras din apă; matiță. II. 1. Albină femelă mai mare decât albinele lucrătoare, care depune ouă; regină, mamă. ◊ Expr. Ca un roi fără matcă = dezorientat, zăpăcit, bezmetic. 2. (Reg.) Stup de cel puțin un an, care a roit o dată sau de mai multe ori; roi². III. Parte din foile unui chitanțier, bonier, dosar etc. care rămâne după ce s-au rupt părțile (sau foile) detașabile; cotor. – Din bg., scr. matka.

DEZRĂDĂCINAT, -Ă, dezrădăcinați, -te, adj. 1. (Despre plante) Care a fost scos din pământ cu rădăcină cu tot. 2. P. anal. (Despre oameni) Care și-a părăsit locul de naștere și se simte străin în noul loc; care nu se poate adapta (la noile condiții de mediu, de viață). – V. dezrădăcina.

REPENT, -Ă, repenți, -te, adj. (Despre tulpinile plantelor) Care stă culcat pe pământ (și din loc în loc dă naștere la rădăcini); târâtor. – Din lat. repens, -tis.

DEZRĂDĂCINAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A DEZRĂDĂCINA. 2) (despre persoane) Care și-a părăsit locul de naștere și nu se poate adapta la noile condiții de trai. /v. a dezrădăcina

NATAL ~ă (~i, ~e) (despre țări, localități) Care ține de locul de naștere; legat de locul de naștere; de baștină. Plai ~. /<fr. natal

OBÂRȘIE ~i f. 1) Punct de plecare; punct inițial; origine. 2) Apartenență socială sau etnică; matcă; ascendentă; proveniență; origine. 3) Loc de naștere; baștină. 4) Loc de unde pornește albia unei ape curgătoare; izvor. /<sl. obruši

POSTNATAL ~ă (~i, ~e) Care a avut loc după naștere; posterior nașterii. /<fr. postnatal

popândi, popândesc, vb. IV (reg.) 1. a îmbrânci, a înghionti. 2. (refl.) a-și părăsi familia, locul de naștere sau reședința; a se înstrăina.

PATRIE s.f. 1. Țară unde s-a născut cineva, țară de baștină. 2. Loc unde s-a născut cineva, loc de baștină; oraș, ținut, pămînt natal. ♦ Mediu social din care face parte cineva. 3. Loc unde a luat naștere sau s-a dezvoltat o știință, o artă etc. [Gen. -iei. / < lat., it. patria, fr. patrie].

REPENT, -Ă adj. (Despre plante și despre tulpinile lor) Care stă culcat la pămînt și din loc în loc dă naștere la rădăcini; tîrîtor. [Pl. -nți, -nte. / < engl. repent, cf. lat. repens < repere – a se tîrî].

REPENT, -Ă adj. (despre tulpini) care se târăște pe pământ, dând naștere din loc în loc la rădăcini; târâtor. (< lat. repens)

AJACCIO [ajacsió], oraș în SE Franței (Corsica), port la M. Mediterană; 54,1 mii loc. (1982). Centru comercial (fructe și lemn) și turistic. Șantiere navale. Muzeu. Locul de naștere a lui Napoleon Bonaparte.

ALBA LONGA, oraș în Latium, la SE de Roma. Fundat, potrivit legendei, de Ascanius, fiul lui Enea. Rival al Romei, orașul a fost cucerit de romani în timpul regelui Tullus Hostilius (sec. 7 î. Hr.). Locul de naștere legendar al lui Romulus și Remus.

etnomuzicologie, ramură a muzicologiei* care se ocupă de culturile muzicale ale tuturor popoarelor. Termenul a pătruns treptat în literatura de specialitate, începând cu 1953; în 1954, după primul Congres internațional de la Wégimont (Belgia) se înființează „Cercul internațional de e.”. Domeniul de cercetare al e. nu este încă unanim admis, unii cercetători circumscriindu-l exclusiv la popoarele „care trăiesc departe de tradiția culturală și de influența occid. ” (Marius Schneider), la „culturile muzicale originale de tip arhaic” (Claudie Marcel-Dubois) etc. E. a înlocuit alți termeni, a căror problematică este comună: folcloristica, demologia, etnografia muzicală, muzicologia comparată. E. a luat un mare avânt după nașterea Școlii de muzicologie comparată (germ. Vergleichende Musikwissenschaft) de la Berlin, ai cărei specialiști se grupează în jurul lui Carl Stumpf, von Hornbostel și Curt Sachs, puternic influențată la rândul ei de Școala vieneză de etnologie. Problematica specifică a e. este extrem de largă: originea muzicii, trăsăturile proprii, intonaționale (3) și cristalizate în sisteme (II, 6) ritmice, arhitectonice, legile de creație și de evoluție, funcționalitatea*, originea polifoniei*, tendința spre sistem. Cu toate că exponenții școlii berlineze studiau cu prioritate muzica „primitivă” și pe cea savantă extraeurop., cercetările ulterioare au arătat că „nu există nici o diferență înnăscută între muzica primitivă a celorlalte continente și, la grade variate de dezvoltare, cea din satele europ.: aceeași legătură cu viața, preponderența tradiției, modalitatea de transmitere orală, predominarea colectivității”. O serie de probleme au fost clarificate de e. ca: evoluția „marilor culturi extraeurop.” (Curt Sachs), legătura culturii antice gr. cu cea chineză, ambele avându-și centrul în interiorul Asiei, cunoașterea muzicii savante exotice și importanța acesteia pentru compozitorii europ., geneza și evoluția scărilor sonore etc. Dacă „muzicologia comparată” avea în vedere, cu prioritate, geneza și locul de naștere al artei muzicale, în ultimele decenii începe să se constituie, pe baza documentelor muzicii scrise și a tradițiilor orale, o nouă disciplină: „protoistoria” (Frühgeschichte), intuită, încă din 1936, de Curt Sachs (Prolégomenes à une préhistoire musicale de l’Europe).

Arimateea, cetate în Iudeea, situată spre Marea Mediterană, la nord-vest de Ierusalim; locul de naștere al lui Iosif, unul dintre cei 70 de ucenici ai lui Iisus Hristos, care L-a îngropat împreună cu Nicodim.

Bethsaida, oraș în Galileea, pe malul vestic al lacului Ghenizaret, aproape de Capernaum; locul de naștere al apostolilor Andrei, Petru și Filip.

Capernaum, important oraș al Galileii, pe malul lacului Ghenizaret (Tiberiada), locul de naștere al prorocului Naum și unde a locuit Iisus după ce a plecat din Nazaret, numit și „cetatea lui Iisus” pentru activitatea depusă aici și pentru minunile săvârșite de El.

perinatal, -ă adj. (med.) Care se referă la circumstanțele unei nașteri, are loc în jurul unei nașteri ◊ „Un grup de cercetători de la Centrul de hemobiologie perinatală din Paris a pus la punct un nou tratament pentru a soluționa problema unor grave incompatibilități sanguine fetomaterne.” R.l. 12 VII 78 p. 6 (din fr. périnatal; PR 1970, DMN 1971; L. Seche în SMFC VI 26, FC II 154155)

IPOTEȘTI 1. Com. în jud. Suceava, pe râul Suceava; 4.790 loc. (1998). Biserica Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil (1991-1995) în satul Ipotești. 2. Sat în jud. Botoșani, reșed. com. Mihai Eminescu, presupus loc de naștere al poetului Mihai Eminescu. Casa memorială „Mihai Eminescu”.

RHAGAE (RAGAE sau REY), oraș antic în Media (puținele sale ruine se află azi în N Iranului, în modernul Rey, la 8 km S de Teheran). Atestat din milen. 3 î. Hr., s-a aflat în stăpânirea Sasanizilor (sec. 3-7), când a fost unul dintre principalele centre ale zoroastrismului. Cucerit de arabi în 641, a cunoscut o permanentă prosperitate – devenit faimos prin mătăsurile și ceramica sa – până în sec. 12, când a început să decadă din cauza luptelor religioase. Cucerit și distrus de mongoli în 1220, iar populația masacrată. Popularizat de „O mie și una de nopți”, ca locul de naștere al califului Hārūn al-Rașid.

Cronus, cel mai tînăr dintre titani, fiul lui Uranus și al lui Gaea. Cu ajutorul mamei sale și-a mutilat tatăl și i-a luat locul, devenind stăpînul lumii. S-a căsătorit cu sora sa Rhea și, fiindcă i se prezisese că va fi detronat de către unul dintre fiii săi, și-a devorat pe rînd copiii de îndată ce se nășteau. Astfel s-au născut și au fost devorați succesiv Demeter, Hades, Hera, Hestia și Poseidon. Văzîndu-se deposedată rînd pe rînd de toți copiii ei, Rhea a recurs la un șiretlic. A fugit în insula Creta, unde într-ascuns, l-a născut pe Zeus, punîndu-l astfel la adăpost de furia tatălui său. I-a dat în schimb acestuia să înghită în locul noului născut o piatră înfășurată în scutece. Crescînd mare, Zeus, cu ajutorul lui Gaea și al lui Metis, l-a făcut pe Cronus să-și verse înapoi copiii înghițiți. Aliați cu Zeus, ei au declarat război tatălui lor. În ajutorul acestuia au sărit însă frații săi, titanii. Războiul a durat zece ani și s-a sfîrșit cu victoria lui Zeus și a olimpienilor. Cronus și titanii au fost puși pe vecie în lanțuri. După o altă legendă, Cronus s-ar fi împăcat cu Zeus, și ar fi domnit pe pămînt printre oameni, ca un rege bun și înțelept. Tîrziu, în epoca de fier, cînd se spunea că oamenii ar fi devenit răi, el i-a părăsit pentru a se urca din nou la ceruri. În afara copiilor născuți cu Rhea, Cronus a mai avut, cu Philyra, un copil cu înfățișare de om și de cal în același timp, pe nume Chiron.

GALDA DE JOS, com. în jud. Alba, pe râul Galda; 4.414 loc. (1995). Bisericile Nașterea Maicii Domnului (1715, cu pictură murală din 1752), Sf. Arhanghel Mihail (sec. 17) și Cuvioasa Paraschiva (1782) în satele Galda de Jos, Galda de Sus și Mesentea.

MÁTCĂ (< bg., srb.) s. f. 1. Unica femelă din familia de albine, cu organele sexuale complet dezvoltate. Are, în colonia de albine, rolul de a depune ouă (150.000-200.000 într-un sezon), din care ies albinele lucrătoare, cât și trântorii. Este recunoscută de albine după un miros specific. Sin. regină (4). 2. Albie minoră a unei ape curgătoare; p. ext. apa râului. 3. Obârșie, origine izvor; spec. locul de naștere, familia din care se trage cineva.

MATHURA, oraș în N Indiei (Uttar Pradesh), la 48 km NV de Ᾱgra, port pe Yamuna; 226,9 mii loc. (1991). Nod de comunicații. Ind. chimică, textilă, alim. Muzeu de arheologie. Unul dintre vechile și marile centre religioase ale țării. Considerat ca loc de naștere a lui Krișna. Importantă școală de sculptură în sec. 2-6. Păstrează numeroase opere ale statuarei din perioada Gupta (sec. 4-5). Moschee (1669).

MECCA (MEKKA, MAKKAH), oraș în V Arabiei Saudite, în reg. Hijaz, la 72 km E de țărmul Mării Roșii; 630 mii loc. (1991). Nod rutier. Aeroport. Centru comercial (animale, piei, cafea). Cel mai important centru religios și oraș sfânt al Islamului; pelerinajul anual (peste 2,5 mil. de pelerini la Kaaba); considerat ca loc de naștere al Profetului Mahomed. Locuit de tribul kureișiților. O dată cu apariția religiei islamice, a devenit principalul centru al cultului musulman. După dezmembrarea Califatului de Bagdad, M. a intrat în stăpânirea dinastiilor Fatimizilor, Aiubizilor și apoi a mamelucilor, iar între 1517 și 1916, a Imp. Otoman. În 1916, devine capitala regatului Hijaz. Cucerit în 1924 de armatele lui Ibn Saud, a fost inclus, în 1932, în Arabia Saudită.

NÁȘTERE (< naște) s. f. 1. Acțiunea de a naște (1); totalitatea fenomenelor mecanice și fiziologice prin care fătul (viabil) este expulzat sau extras prin căila naturale din cavitatea uterină. N. poate fi la termen (38-42 săptămâni) sau prematură (între 28 și 37 de săptămâni), spontană sau provocată, normală (eutocică) sau anormală (distocică). Sin. parturiție. ◊ Loc. Din naștere = a) din momentul în care s-a născut: b) potrivit unor predispoziții naturale, din vocație. 2. Origine (2), obârșie (2), proveniență, geneză. 3. Fig. Apariție, ivire, început. ◊ Expr. A da naștere = a crea, a produce, a provoca. ◊ A lua naștere = a apărea, a se forma, a se produce.

HIJᾹZ, Al ~ (HEJᾹZ sau HEDJAZ), regiune naturală în V Pen. Arabia (Arabia Saudită), de-a lungul țărmului Mării Roșii, între G. ’Aqaba și orașul Mecca; c. 300 mii km². Orașe pr.: Mecca, Medina, Jiddah, Yanbu. Litoral nisipos, mărginit de recife coraligene, iar, spre interior, un podiș muntos cu alt. de 1.400-1.800 m. Curmali, sorg, orez. Creșterea cămilelor și cabalinelor. Pescuit de perle. Locul de naștere al lui Mahomed și „pământ sfânt” al musulmanilor. H. a fost transformat în regat independent după ce șeriful Husayn a ieșit de sub suzeranitatea otomană (1916). Cucerit de Abdul-Aziz III ibn Saud (1924), a devenit provincie a Arabiei Saudite (1932).

HORN (HOORN, CABO DE HORNOS [cábo de órnos]), cap în extremitatea sudică a Americii de Sud (Chile), în insula omonimă, la S de ins. Țara de Foc, la 55°59′ lat. S și 67°16′ long. V. Navigație dificilă. Ocolit prima oară de Francisco de Hoces (1526), iar, ulterior, de Francis Drake (1578) și de Jakob Le Marie împreună cu Willem Cornelis Schouten (1616), care l-au numit Hoorn, după locul de naștere al lui Schouten.

țară f. 1. mare întindere de pământ: în Africa sunt încă multe țări neexplorate; 2. teritoriu: Țara Românească. 3. locuitorii unei țări: cum e țara și obiceiul PANN; 4. patrie, loc de naștere: a-și părăsi țara; 5. întindere de pământ șes și descoperit, în opozițiune cu orașul: petrece vara la țară. [Lat. TERRA]. V. Țară.

Albac n. sat în Munții Apuseni ai Transilvaniei, la obârșia Arieșului, locul de naștere al lui Horia.

Herța f. 1. afluent d’a dreapta Prutului, udâ orășelul cu acelaș nume; 2. orășel în jud. Dorohoi, aproape de Prut: 4000 loc. Locul de naștere a lui Asachi. Pădurea-i, numită Codrul Herței, era la începutul secolului XIX vestit locaș de hoți.

DEZRĂDĂCINAT, -Ă, dezrădăcinați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre plante) Care a fost scos din pământ cu rădăcină cu tot. 2. Adj., s. m. și f. P. anal. (Persoană) care și-a părăsit locul de naștere și se simte străină. ♦ (Persoană) care nu se poate adapta (la noile condiții de mediu, de viață). – V. dezrădăcina.

MATCĂ, mătci, s. f. I. 1. Albie (minoră) a unei ape curgătoare; pat¹, făgaș, vad, albie. ◊ Expr. A reveni la (sau a reintra în) matcă = a reveni la starea obișnuită a lucrurilor, a-și relua cursul normal. A readuce (pe cineva) la matcă = a readuce (pe cineva) pe calea cea bună. ♦ (Rar) Izvor al unei ape curgătoare. 2. Fig. Origine, obârșie, început, izvor; spec. loc de naștere; familie, neam din care se trage cineva. 3. Parte a năvodului în care se strâng peștii când năvodul este tras din apă; matiță. II. 1. Albină femelă mai mare decât albinele lucrătoare, care depune ouă; regină, mamă. ◊ Expr. Ca un roi fără de matcă = dezorientat, zăpăcit, bezmetic. 2. (Reg.) Stup de cel puțin un an, care a roit o dată sau de mai multe ori; roi². III. Parte din foile unui chitanțier, bonier, dosar etc. care rămâne după ce s-au rupt părțile (sau foile) detașabile; cotor. – Din bg., sb. matka.

BĂJENAR, băjenari, s. m. (Învechit și arhaizant) Fugar care (împreună cu alții) își părăsea, vremelnic, casa, provincia sau patria, din pricina unei invazii dușmane, a persecuțiilor politice, a jafurilor administrative sau a exploatării boierești; pribeag, refugiat. V. emigrant. Auzi, să fugi la munte, ca băjenarii! D. ZAMFIRESCU, R. 26. (în forma bejenar) De cîte ori i-a văzut pe bejenarii Moldovei, revărsați în lunile de toamnă și de iarnă, nu mărturiseau unde se duc, de teamă să nu se îngrămădească prea mulți într-un loc, să nască prisos de brațe și să rămîie fără muncă. CĂLUGĂRU, O. P. 37. (În forma bejănar) Au rămas... bejănarii, pînă în ziua de azi, prăpădiți de vatra părintească. SADOVEANU, N. F. 29. Să fie vrun tîlhar... nu cred... a fi, poate, vrun bejănar care vra să intre argat la mine. ALECSANDRI, T. 607. Variante: bejenar, bejănar s. m.

DEZRĂDĂCINAT, -Ă, dezrădăcinați, -te, adj. (Despre oameni) Care și-a părăsit locul de naștere și se simte străin în noul loc; care nu se poate adapta (la noile condiții de viață).

PUIANDRU, puiendri și puiandri, s. m. 1. Pui mai măricel de pasăre sau de animal. Griva dă ocol și ne pomenim că se întoarce pe furiș, cu puiendrii morți în gură. STANCU, D. 15. Tata nu uita să le reteze aripile, pentru ca puiandrii să aibă timp să se deprindă cu locul de naștere. PAS, Z. I 130. 2. (Regional) Pom tînăr, copăcel abia răsărit din pămînt.

SILI, silesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la oameni sau animale) A obliga să facă ceva; a constrînge, a forța. Această din urmă împrejurare m-a silit să-mi părăsesc neamurile și locul de naștere mai curînd decît aș fi gîndit. GALACTION, O. I 76. Cînd însă o sili... ca să se cunune cu el, ea îi zise:... eu nu mă pot mărita pînă nu mi s-o aduce herghelia de iepe, cu armăsarul ei cu tot. ISPIRESCU, L. 26. Ca să nu-mi prăpădească toată împărăția, am fost silit să stau la-nvoială. EMINESCU, N. 7. ◊ (Cu privire la propria persoană) Își sileau trupul să înainteze mereu, să-și croiască drum prin stratul gros și alb de zăpadă. DUMITRIU, N. 212. N-avea destulă voință ca să-și silească picioarele înnebunite să se oprească. id. ib. 218. Oricît aș voi să fiu de nepărtinitor, suvenirea... ar sili imaginația mea să galopeze fără voie. NEGRUZZI, S. I 38. ♦ A determina, a convinge, a îndupleca. Le siliră cu vorbe blînde să vie spre casă. DUMITRIU, N. 155. 2. Intranz. și refl. A da zor, a se zori, a se grăbi. Încă pe cale fiind și silind să ajungă, calul zise fetei... Eu sînt bătrîn... Ia pe fratele meu Galben-de-Soare și fă călătoria mai departe cu el. ISPIRESCU, L. 21. Murgul... din gură-i zicea: Stăpîne, stăpîne... Scoală și silește de mă potcovește, De mă-mpodobește. TEODORESCU, P. P. 686. Copiliță cu părinți, Nu sili să te măriți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 278. Voi, meșteri mari, Calfe și zidari, Curînd vă siliți Lucrul de-l porniți. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ (Urmat de determinarea «la drum») Siliră la drum și în sfîrșit ajunseră... la un loc anume Iascea. BĂLCESCU, O. II 281. ♦ Tranz. A îndemna, a îmboldi (la o sforțare deosebită). Cîrjă se sui în car, pe ceglău, și începu să silească vitele. DAN, U. 277. Boul cu încetul departe merge; de-l silești, să poticnește. La TDRG. 3. Refl. și (rar) intranz. A-și da toată osteneala, a se strădui (muncind din greu). Taie niște claponi, și niște gîște... și vezi de te silește, arată-te meșter, că uite, avem oaspeți. SADOVEANU, O. I 44. Bine ați venit, boieri! zise... silindu-se a zîmbi. NEGRUZZI, S. I 138. Fost-a taica băutor Ș-a rămas la birt dator; Eu, silind să mă plătesc, Mai tare mă-ndatoresc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 460.

STELESC, -EASCĂ, stelești, adj. (Rar) De stea, stelar. Cometă cu lungi coade, însă cu scurtă minte... De ne vei arde-acuma, să știi că or să nască În locu-ne ființe mai rele decît noi, Ce-n grab or să-ntărîte mînia ta stelească Prin fapte mai cumplite. ALEXANDRESCU, M. 177.

SEVILLA [seviλa], oraș în SV Spaniei, centrul ad-tiv al comunității autonome Andaluzia, situat pe stg. fl. Guadalquivir, la 87 km NNE de țărmul G. Cadiz al Oc. Atlantic și 550 km SV de Madrid; 684,6 mii loc. (2001). Port fluvio-maritim pentru exportul de vin, citrice, măsline fructe ș.a. Aeroport. Nod de comunicații. Constr. navale, aeronautice, de mașini agricole, de armament și de utilaje industriale. Ind. metalurgică, electrotehnică, petrochimică, textilă, ceramicii, porțelanului, de prelucr. a lemnului (mobilă), a tutunului, a cânepei și iutei, farmaceutică, cosmeticii (săpun, parfumuri) și alim. (ulei de măsline, conserve, vin, ciocolată ș.a.). Piață agricolă pentru cereale, orez, tutun, fructe bumbac, citrice, vin, măsline ș.a. Bursă. Universitate (1502), fundată de regina Isabela I. Muzeu de artă; Muzeu memorial „El Greco”. Vechi centru artizanal de prelucr. a metalelor (bijuterii, arme albe ș.a.). Turism. În 1929, la S. a avut loc Expoziția ibero-americană, deschisă în parcul Maria Luisa. Noul târg anual ibero-american a fost inaugurat în 1961.l În 1992, S. a fost sediul Expoziției universale „EXPO ’92”. Monumente: catedrala „Santa Maria” (episcopală), în stil gotic târziu, cu elemente baroce, construită în anii 1402-1506, pe locul unei vechi moschei, are 126 m lungime, 83 m lățime, 37 m înălțime, ocupând 11850 m². Păstrează picturi murale interioare executate de maeștrii Murillo, El Greco, Zurbarán și Alonso Cano, a fost reconstruită parțial după cutremurul din 1888. Palatul Alcazar, în stil gotic cu elemente maure (1181, cu adăugiri din sec. 14), parțial distrus în 1936 și refăcut ulterior; orașul are 64 de turnuri, între care se remarcă Torro del Oro (1220) și Giralda (1184-1190) – fost minaret, reconstruit în stil gotic după izgonirea maurilor în 1248, înalt de 83 m, cu o statuie din bronz în vârf numită „Giraldilla”; casa La Lonja (1599) devenită (din 1794) „Archivo General de las Indias”; clădirea Primăriei (prima jumătate a sec. 16); numeroase construcții în stil maur, ziduri de incintă vizigote, porți, moschei ș.a. La 8 km NV de S. se află ruinele orașului roman Italica (locul de naștere al împăraților romani Traian și Adrian), cu un impresionant amfiteatru. Centrul istoric și religios a fost inclus (în 1985) în Patrimoniul cultural universal. Întemeiată de fenicieni, S. a devenit un oraș înfloritor (Hispalis). Cucerit de romani (45 î. Hr.) a devenit centrul ad-tiv al prov. romane Baetica, cu numele Julia Romula, apoi oraș principal al Regatului vandal (428), preluat de vizigoși în 507; aici a desfășurat o intensă activitate culturală și religioasă învățatul Isidor (c. 560-636), arhiepiscop de S. (ulterior sanctificat). Cucerit de mauri în 712, devenind un important centru comercial și cultural cu numele Ixvillia, iar din 1026 capitala emiratului omonim, având în frunte conducători Almohazi. La 2 nov. 1248, S. a fost cucerit de creștinii spanioli în timpul regelui Castiliei, Ferdinand III, dată la care peste 400000 de mauri au fost izgoniți, luând calea exilului. Din sec. 15 devine un important centru al construcțiilor navale; de aici, din portul S. Palos a plecat (în 1492) în prima sa călătorie Cristofor Columb; a deșinut pentru multă vreme monopolul comerțului cu Lumea Nouă.

SHῙRᾹZ [ʃiraθ], oraș în SV Iranului, la poalele V ale m-ților Zagros, la 1.585 m lat., la 56 km SV de ruinele orașului antic Persepolis și la 700 km S de Teheran; centrul ad-tiv al provinciei Fārs; 1,1 mil. loc. (1996). Aeroport. Nod de comunicații. Rafinărie de petrol. Ind. chimică (îngrășăminte), electrotehnică, a mat. de constr. (ciment), textilă și alim. (zahăr). Piață agricolă pentru porumb, orz, orez, bumbac, animale, lână, piei ș.a. Artizanat (covoare din mătase, obiecte din lemn, mozaicuri, orfevrărie). Universitate (1962). Școală teologică (medresā) din sec. 17. Moscheile Amr ibn Layth (sec. 9), Masjid-i-Jami sau moscheea congregațională (875) – azi în ruină, Noua Moschee (1218), moscheea Vakil (1773-1774). Mausoleul Bibi Dukhtaran. Așezare arestată din timpul domniei Sasanizilor, a devenit oraș în sec. 7, după cucerirea arabă. A cunoscut o importantă dezvoltare în sec. 10-11, devenind unul dintre centrele statului condus de dinastia Buizilor. La sfârșitul sec. 14, marele cuceritor mongol Timur cel Șchiop a pus stăpânire pe S. în două rânduri, încercând să facă din acest oraș un mare centru musulman, capabil să rivalizeze cu Bagdadul. În 1724 a fost devastat în urma unei invazii pornite din Afghanistan. Capitală a statului persan condus de dinastia Zengizilor (1750-1796). Cunoscut prin vinurile, grădinile și moscheele sale. Locul de naștere al vestiților poeți persani Sa’adi și Hafiz, care-și au mausoleele în acest oraș. A avut mult de suferit de pe urma inundațiilor din 1668 și a cutremurelor de pământ din 1813, 1824 și 1853.

zabăr sn [At: SCRIBAN, D. / V: (reg) ~ă sf, zăb~, zobor / Pl: ? / E: nct] (Reg) 1 Necaz. 2 Necesitate fiziologică. 3 (Îe) A apucat-o ~ul nașterii A-i veni durerile nașterii (în loc și la timp nepotrivit). 4 Agitație mare (cu învălmășeală). 5 (Îlav) ~ de lume Foarte aglomerat. 6 Timp nefavorabil caracterizat prin vreme rea sau prin căldură excesivă.

depărta [At: PSALT. HUR. 60^v/5 / V: (înv) dă~, (îrg) di~ / Pzi: ~tez, (înv) depart / E: departe] 1 vr A mări distanța față de locul unde se află cineva sau ceva. 2 vr A se retrage din preajma cuiva sau a ceva. 3-4 vr (A se așeza sau) a pleca mai departe. 5 vrp (Îvr) A se separa. 6 vrp (Îvr) A se înstrăina. 7 vr A-și părăsi familia, locul de naștere etc. 8 vr A se stabili în altă parte. 9 vr (Fig) A se înstrăina de o idee. 10 vr A se distanța (de un anumit punct fix, de cineva sau de ceva). 11 vt A lăsa o anumită distanță. 12 vt A fi la o distanță de... 13 vt (C.i. părți mobile ale corpului omenesc) A îndepărta de trunchi. 14 vt A muta în altă parte. 15 vt A ține pe cineva la distanță. 16 vt (C.i. ființe) A alunga dintr-un loc Si: a izgoni. 17 vt A demite dintr-o funcție. 18 vt (Îvr) A exila. 19 vt (C.i. neajunsuri, primejdii, abuzuri) A face să dispară. 20-21 vtr A (se) feri de ceva. 22 vt A cruța. 23 vr A se abate (de la o normă fixată, de la o linie de conduită, de la subiect etc.). 24 vr (Rar) A se debarasa. 25 vr (Îvr) A se revărsa.

depărtare sf [At: CORESI, EV. 283/1 / Pl: ~tări / E: depărta] 1 Mărire a distanței față de locul unde se află cineva sau ceva Si: depărtat¹ (1). 2 Retragere din preajma cuiva sau a ceva Si: depărtat¹ (2). 3-4 (Înv; fig) (Așezare sau) plecare a cuiva mai departe Si: depărtat¹ (3-4). 5 Separare. 6 Înstrăinare. 7 (Înv) Părăsire a familiei, locului de naștere etc. Si: depărtat¹ (7). 8 (Fig) Înstrăinare de o idee Si: depărtat¹ (8). 9 Distanțare de un anumit punct fix, de cineva sau de ceva Si: depărtat¹ (9). 10 Lăsare a unei anumite distanțe până la ceva Si: depărtat¹ (10). 11 Situare la o distanță de... Si: depărtat¹ (11). 12 Îndepărtare de trunchi a unei părți mobile a corpului omenesc Si: depărtat¹ (12). 13 Mutare în altă parte Si: depărtat¹ (13). 14 Ținere a cuiva la distanță Si: depărtat¹ (14). 15 Alungare dintr-un loc a unei ființe Si: depărtat¹ (15). 16 Demitere dintr-o funcție Si: depărtat¹ (16). 17 Exilare. 18 Îndepărtare a unor primejdii, neajunsuri, abuzuri Si: depărtat¹ (18). 19 Ferire de ceva Si: depărtat¹ (19). 20 Cruțare. 21 Abatere de la o normă fixată, de la o linie de conduită, de la subiect Si: depărtat¹ (21). 22 Debarasare. 23 (Îvr) Revărsare. 24 (Ccr) Loc situat la o distanță mare de vorbitor. 25 (Ccr) Distanță. 26 (Îlav) Din ~ (sau ~tări) De departe. 27 (Îlav) La ~ La o oarecare distanță. 28 (Înv; îe) A fi cu ~ A fi la mare distanță. 29 (Îae) A nu fi la îndemână. 30 (Olt; îe) A-i veni cu ~ A nu-i fi la îndemână. 31 (Gmt) Coordonată a punctului dată de distanța între acesta și planul vertical de proiecție.

dezrădăcina [At: CORESI, EV. 246 / S și: (înv) desr~ / Pzi: ~nez / E: dez + rădăcina] 1 vt (C.i. arbori, plante) A scoate din pământ cu rădăcină cu tot. 2 vt (Fig, pan) A extirpa. 3 vt A extrage. 4 vr (Fig) A părăsi locul de naștere, mediul natural pentru a se muta în altă parte, într-o ambianță la care nu se poate adapta. 5 vt (Fig; c.i. idei, păreri, deprinderi, credințe etc.) A face să dispară cu desăvârșire Si: a nimici, a desființa, a stârpi. 6 vt (Înv; c.i. oameni) A distruge. 7 vt (Înv) A omorî.

dezrădăcinare sf [At: DLR ms / S și: (înv) desr~ / Pl: ~nări / E: dezrădăcina] 1 Scoatere din rădăcină. 2 Extirpare. 3 Extragere. 4 (Fig) Părăsire a locului de naștere Cf dezrădăcina (4). 5 (Fig) Distrugere. 6 (Fig) Omorâre.

dezrădăcinat, ~ă a [At: N. TEST. (1648), 201^r/15 / S și: (înv) desr~ / Pl: ~ați, ~e / E: dezrădăcina] 1 (D. arbori, plante) Smuls din rădăcini. 2 (Fig; d. oameni) Care a părăsit mediul natural, locul de naștere pentru a se muta în alt loc unde se simte străin.

înstrăina [At: PRAV. MOLD. 755 / V: ~rei~, ~riena, ~rii~, ~ri~, (cscj) ~reini / Pzi: ~nez / E: în- + străin] 1-2 vtr (A face să devină sau) a deveni străin de cineva sau de ceva. 3 vt A trimite departe de casă la studii. 4 vt (Pex) A sili să plece. 5 vr A-și părăsi familia, locul de naștere, de reședință, stabilindu-se în altă parte Si: a se exila, a se expatria. 6 vi A petrece într-un loc străin. 7 vr A se preface. 8 vt A trece altcuiva prin vânzare, dăruire, stăpânirea unui lucru. 9 vt A pierde un bun material. 10 vr (Înv) A ajunge pe mâini străine. 11 vt A sustrage. 12 vr (Fig) A se îndepărta sufletește. 13 vr (Fig) A pierde afecțiunea, simpatia cuiva.

înstrăinare sf [At: CORESI, EV. 206/1 / V: ~rei~, strei~ / Pl: ~nări / E: înstrăina] 1 Alienare de cineva sau de ceva Si: înstrăinat¹ (1). 2 Trimitere departe de casă la studii Si: înstrăinat¹ (2). 3 Silire a cuiva să plece de undeva Si: înstrăinat¹ (3). 4 Părăsire a familiei, a locului de naștere, de reședință, stabilindu-se în altă parte Si: înstrăinat¹ (4). 5 Îndepărtare de caracterul național Si: înstrăinat¹ (5). Cf cosmopolitism. 6 Petrecere într-un loc străin Si: înstrăinat¹ (6). 7 Prefăcătorie. 8 Trecere altcuiva prin vânzare, prin dăruire, a stăpânirii asupra unui lucru Si: înstrăinat¹ (8). 9 Pierdere a unui bun material Si: înstrăinat¹ (9). 10 Sustragere. 11 (Fig) Îndepărtare sufletească Si: înstrăinat¹ (11). 12 (Fig) Pierdere a afecțiunii, a simpatiei cuiva Si: înstrăinat¹ (12).

matcă sf [At: PSALT. 194 / V: (reg) mactă, mapcă, mască / G-D: mătcii, (înv) matchii, matcii / Pl: mătci, (înv) ~ce, (reg) mătcuri, (nob), măci / E: bg матка, srb matka] 1 (Șîs ~ de albine, ~ de stup) Albină femelă, mai mare decât albinele lucrătoare, care depune ouă Si: mamă (18), regină. 2 (Îe) Ca un roi fără (de) ~ Dezorientat. 3 (Reg) Stup bătrân de cel puțin un an, care a roit o dată sau de mai multe ori Si: (reg) pârvac, roi. 4 (Csc) Nucleu de reproducere într-o crescătorie de animale sau de păsări. 5 Albie minoră a unei ape curgătoare Si: făgaș, pat. 6 (Îe) A reveni la (sau a reintra în) ~ A reveni la starea obișnuită. 7 (Îae) A-și relua cursul normal. 8 (Îe) A readuce la ~ A readuce pe calea cea bună. 9 (Reg) Parte mai joasă a unei văi Si: matiță (3), vâlcea. 10 (Înv; îs) ~ca focului sau ~ca de foc Iad. 11 (Mtp; înv; îas) Fluviu de foc în Infern. 12 (Atm; îrg) Organ sexual feminin. 13 (Reg; șîs ~ca copilului) Placentă. 14 (Fig) Obârșie. 15 (Spc) Loc de naștere. 16 (Spc) Familie, neam din care se trage cineva. 17 (Pes) Matiță (1). 18 (înv) Original al unui act. 19 Parte din foile unui chitanțier, bonier, dosar etc., care rămâne după ce s-au rupt părțile sau foile detașabile Si: cotor, (frm) sușă. 20 Una din cele două părți ale unui timbru fiscal. 21 Carte funciară Si: matricolă (3) 22 (Înv) Piuliță. 23 (Teh; îs) Soluție ~ Soluție mamă (31). 24 (Dlg) Parte a colțarului cu limbă, în care se mișcă limba Si: toc. 25 (Ent; reg) Viermănar (Sarcophaga carnaria).

nativ, ~ă [At: J. CIHAC, I. N. 405/21 / Pl: ~i, ~e / E: lat nativus, fr natif ger nativ] 1 a (Chm; d. elemente) Care se găsește în natură în stare pură, neamestecat cu alte substanțe. 2 a (D. însușirile oamenilor) Din naștere Si: înnăscut. 3 a (D. însușirile oamenilor) Firesc. 4 (D. oameni) Născut în locul despre care se vorbește. 5 smf (Rar) Băștinaș. 6 (Îvr; d. locuri) Natal (1).

popândi [At: ANON. CAR. / Pzi: ~desc / E: cf bg попъдя] 1 vt (Olt; Ban) A îmbrânci. 2 vt (Olt) A omorî. 3 vr (Olt) A-și părăsi familia, locul de naștere sau reședința, stabilindu-se în altă parte Si: a se înstrăina.

postnatal, ~ă a [At: DLR / Pl: ~i, ~e / E: ger postnatal] 1 Care urmează după naștere. 2 Care are loc după naștere.

Cynthia [sintja] Prenume feminin rar folosit la noi, împrumutat în ultima sută de ani pe cale cultă, Cynthia corespunde numelui pers. gr. Kynthia, folosit numai pentru zeița Artemis și format de la Kynthos, numele unui munte din insula Delos (locul de naștere al zeiței și al fratelui ei, nu mai puțin celebrul Apolo). La sfîrșitul epocii republicane numele apare și în izovarele latine sub forma Cynthia, reluată în onomastica occidentală, de unde l-am împrumutat și noi.

Delia În onomastica romană de la finele republicii încep să apară o serie de nume feminine grecești, purtate fie de persoane străine (mai ales de origine greacă), fie de personaje literare. Alături de → Corina, Cynthia, Lesbia etc., din aceeași categorie face parte și actualul prenume Délia, cunoscut mai ales din opera poetului Tibul (50-18 î.e.n.), care îi închină Deliei o parte din elegii. În greacă, Delia (la Tucidide, numele unei sărbători ateniene în amintirea plecării lui Teseu în Creta) și delia (locuitoare din Delos), folosite cu valoare de substantive comune, au la bază numele insulei Délós, locul de naștere al lui Apolo și al sorei sale, Artemis. Probabil creație literară, desemnînd la origine proveniența locală, Délia a fost preluat în epoca modernă, devenind unul dintre prenumele feminine cunoscute în toată Europa, fără a avea însă o frecvență prea mare.

MATCĂ s. f. 1. (Adesea determinat prin „de albine”, „de stup”) Albină femelă, mai mare decît albinele lucrătoare, care depune ouă; regină, mamă. Matca, carea ne chivernisește, ne poruncește, ne stăpînește. . . din toată dihaniia cunoscută și aleasă iaste. CANTEMIR, ist. 164. Matca, din multe flori, în vreame de vară, tocmeaște și gâteaște ceaia ce ar fi de trebuință albinelor în vreame de iarnă (a. 1 757). BV II, 141. În fieștecarea cojnițâ sînt trei fealiuri de albine, adecă albine lucrătoare, trîntori și matce. ECONOMIA, 173/19. Otrăvitorul șerpe văzînd p-un teișor O matcă de albine. . . Începe să îi spuie. NEGRUZZI, S. II, 293. Din dobitoacele toate, numai matca la albine N-are cusur ca stâpînă. HASDEU, R. V. 88. Mai tare însă sînt infectați și supărați [de păduchele albinelor] trîntorii și matca, și aceasta din urmă, mai ales atunci cînd are să-și depuie ouăle prin chiliuțe. MARIAN, INS. 404, cf. 144. Albinele. . . cînd se înmulțesc și ies afară, se zice că roiește sau face altă matcă. H XI 131, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, CHEST. VI 40/9, 13, 17, 18, 20, 21, 27, 30, 31, ALR I 1 680, v 14, 22, 33, vi 26. ◊ (Ca termen de comparație, sugerînd bunătatea, grija pentru cei apropiați, spiritul gospodăresc etc.) Petru vodă era domn blînd, ca o matcă fără ac. URECHE, LET. I, 205/23. Încep numa-nșir și spun, C-al lui moș era om bun, Moașă-sa, pildă-n vecini, Ca o matcă la albini. MUMULEANU, C. 146/12. ◊ (În contexte figurate) Am crezut că-i matcă de stup și deodată Trezitu-ne-am c-un trîntor și cu mierea mîncată. ALECSANDRI, T. II, 164. În urma lui parcă lipsea orașului ceva; lipsea matca roiului; întemeietorul tuturor petrecerilor. GANE, N. III, 178. ◊ Fig. Domnul, adecă matca, pre nime nu vatămă. URECHE, LET. I, 188/7. Mintea este matca cea adunătoare și săvîrșitoare de idei. PISCUPESCU, O. 122/2. ◊ E x p r. Ca un roi fără de matcă = dezorientat, zăpăcit, bezmetic. Râmasără ca un roiu făr-de matcă leșii. NECULCE, L. 159, cf. ZANNE, P. I, 640. 2. (Regional) Stup bătrîn de cel puțin un an, care a roit o dată sau de mai multe ori; (regional) roi, pîrvac. Însemnăm zestrile fie-mea Stancăi. . . 6 mătci de stupi (cca 1565). ap. ODOBESCU, S. I, 422. 2 cai și 8 mătci de stupi (a. 1 708). BUL. COM. IST. V, 231. Au dat 9 matce pe ispisoc de l-au scos (a. 1 719). URICARIUL, VI, 350. Am înzestrat-o. . . cu patruzeci de vaci, cu boi și cu o sută de mătci de uleie (a. 1 720). ib. XII, 333. Pentru stupi, să dea de toată matca cîte bani trei (a. 1 783). BUL. COM. IST. V, 278, cf. URICARIUL, XVI, 209, MARIAN, INS. 145. Dobîndesc un fagure de la o matcă. SADOVEANU, O. XIII, 673, cf. H VII 117, X 498, XVIII 295, CHEST. VI 28/5,133/9, ALR I 1687/28, com. din ILIȘEȘTI-GURA HUMORULUI. 3. (La sg. cu sens colectiv) Nucleu de reproducere într-o crescătorie de animale, de păsări. O matcă de păsări care să asigure ouăle necesare producerii puilor. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 4 861, cf. CHEST. V/45. * (Atribuind calitatea ca un adjectiv) 1200 păsări au fost oprite ca efectiv matcă. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4842. 4. Albie (minoră) a unei ape curgătoare ; pat, făgaș. Rădicară rîurile glasurele sale, lua-vor rîurele matcele sale. PSALT. 194, cf. CORESI, PS. 257/8. De acolo, peste matca Bahluiețului, în hotarul lui Urechii (a. 1638). BUL. COM. IST. IV, 82. Alții zic cum au rămas matca dintăi sacă și au venit toată apa pre dindărăptul oștii, pre zâgaș. HERODOT (1 645), 31. Cela ce trage apa și o scoate den matcă de o duce la grădină sau la pomătul său, fără de știrea giudețului, să să cearte ca un fur. PRAV. 37. Părîul. . . pre altă matcă și cale numai cu ruga l-au mutat. DOSOFTEI, V. S. februarie 73^v/21. De acolo, drept spre răsărit, pe răzor pînă în matca văii de unde să face scursură de apă spre Sîrghi, am pus altă piatră (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 67. Iordanul să împlea pre toată matca lui, ca în zilele seacerii grîului. BIBLIAS(1688), 154²/37. Să să închiză toată țara Muntenească suptu hotarăle și marginile ei vechi, despre partea Moldovei și a munților, despre Dunăre pînă la mijlocul matcii Dunării. N. COSTIN, L. 578. Traian. . . abătînd din matca sa apa Sargheții, i-au aflat toată avuțiia. CANTEMIR, HR. 83. Și ia părău Corbului în jos matca, până dă în Trotuș (a. 1 755). URICARIUL, XI, 228. Dintr-acele mari gîrle ce le numim noi purure curgătoare, unele cu totul s-au uscat, altele au schimbat mătcile și drumurile (a. 1 779). BV II, 235. țara Rumânească toată sau cu ostroavele ei pînă în matca Dunării. VĂCĂRESCU, IST. 302. Întăritură. . . pe aceeași siliște anume Pulberenii, ce este în matca Cogălnicului (a. 1 798). URICARIUL, XXIV, 424, cf. XIV, 230. Cînd apa curgătoare pre moșia cuiva să va trage cu încetul din matca sa. PRAVILA (1 814), 83/14. Curgerea (albia sau matca) acestui rîu va fi hotarul acestor două principaturi. CR (1829), 291²/27. Au început. . . apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112/28. Cu topirea zepezii, Dîmbovița a ieșit într-aceste zile din matca sa. CR (1 836), 32¹/12. Punea hotar pămîntului dăruit culmele dealurilor, matcele apelor, adîncul văilor, și uneori orizonul. NEGRUZZI, S. I, 273, cf. II, 5. El vedea că fiecare strop de apă, cînd pica înapoi, la matcă, se face cîte un armean (cerc) împrejurul lui. ISPIRESCU, L. 34. Apa Cricovului. . . cu mii de pîrîie. . . împestrițează matca sa răslățată și năsipoasă. ODOBESCU, S. I, 63, cf. 144. De la Giurgiu în jos. . . Dunărea-și croiește matca drept, pare c-ar fi canalizată. VLAHUȚĂ, O. A. II, 120. Tu ești ca pîrîul în zilele cu nor, Cînd tulbure s-azvîrle din matca lui cea plină. COȘBUC, S. 149. În general apa cea mai turbure este pe matcă (Talweg). ANTiPA, P. 217. Matca Oltului bătea La colțul casei într-un soc. GOGA, P. 35. O vină liniștită de apă, care se desprinde din rîu, se abate îmbrățișînd un cot de luncă și intră apoi iar în matca cea mare. SADOVEANU, O. VII, 338. Pe străvechea stradă ca-ntr-o matcă Grele curg miresmele de tei. BLAGA, P. 181. Locul era îngust, cel mai îngust de pe cursul apei, numai matcă, iar puhoiul pămîntiu vuia năprasnic. CAMIL PETRESCU, O. I, 558, cf. II, 148. Azi am văzut, semeț, cum rîul se frămîntă Să-și surpe-n matcă malul roșcat. STANCU, C. 72. Sub picioarele lui, acum, cînd Șiretul sta în matcă, digul părea un mal de pămînt înălțat de cine știe ce întîmplare veche. GALAN, Z. R. 91. Drumul merge ocoliș Lîngă matca rîului Pîn-la poala muntelui. DEȘLIU, M. 22. Cînd apele se trăgeau în matcă, rămînea pe urma lor noroi negru. V. ROM. mai 1955, 21, cf. octombrie 1955, 168. Căprioare surioare, Sculați în două picioare, Roadeți poala codrului, Să văd matca Oltului. ALECSANDRI, P. P. 291. N-am fugit Ci mi-am gonit, Ciutalină Făr-de splină Din malul Solotrului, Pînă-n matca Oltului. TEODORESCU, P. P. 70. Apa atunci s-a rușinat și s-a tras în matca ei. RETEGANUL, P. V, 56, cf. id. TR. 85. Că tu ești legea spurcată, Că bei apă după matcă. MAT. FOLK. 330. Apa trage la matcă și omul la teapă. Cf. ȘEZ. I, 220, PĂSCULESCU, L. P. 107, CHEST. VI 26 SUPL., ZANNE, P. IV, 456. (Cu parafrazarea proverbului) Ziceți mai bine că vă trageți la teapa voastră, ca apa la matcă. CREANGĂ, A. 115. ◊ (Prin analogie) Negura se trăgea spre matcă, învăluind pădurile. AGÎRBICEANU, A. 523. ◊ F i g. Cugetarea se zbate astfel tumultoasă în matca îngustă a unor scurte propoziții gata să-și spargă forma neîncăpătoare. LOVINESCU, C. VII, 161. Viața a curs în matca adîncită de veac și de veac. C. PETRESCU, A. 140. El speră necontenit că torentul vieții va curge iarăși în vechea și adînca lui matcă. CONTEMP. 1953, nr. 338, 3/3. ◊ Expr. A reveni la (sau a reintra în) matcă = a reveni la starea o- bișnuită, a-și relua cursul normal. Apa trebuie să vie la matca ei. ROMÂNUL GLUMEȚ, 43. Un răstimp băieții părură încă mereu încordați, nu se clintiră; apoi mișcările, răspunsurile lor reveniră la matca obicinuită de peste an. AGÎRBICEANU, A. 510. Lucrurile reintrarâ în matcă. PAS, Z. IV, 27. A readuce la matcă = a readuce pe calea cea bună. Trebuie să ne silim să readucem la matcă pe sărmanii rătăciți. REBREANU, I. 306. ♦ (Regional) Partea cea mai joasă în lungul unei văi; „fundul unui izvor” (com. MARIAN); vîlcea (ALR SN III h 815/29). Vale, vale buștenoasă Și la vîrf ești cam crengoasă, La matcă cam izvoroasâ. VÎRCOL, V. 23, cf. ARVINTE, TERM. 5. (Învechit, în sintagma) Matca focului sau matca de foc= iad; „fluviu de foc în infern” (DDRF). Și aceasta știe-se că adevărat iaste ce e de matca focului nestins cuvînt și de munca ce va să fie. CORESI, EV. 148. Și nu cumva să-mi usuce matca focului sîngele mieu (a. 1 633). GCR I, 82/22. Va da căruiaș după lucrul lui: păcătoșilor munca de veaci și matca focului. VARLAAM, C. 272. Cum vei scăpa de judecata lui Dumnezeu și de matca focului? (a. 1 644). GCR I,113/25. Mai bine iaste ție un ochiu avînd, în viață să intri, decît doi ochi avînd aruncat în matca focului, N. TEST. (1648), AP. GCR I, 127/24. Și aceasta să i se întîmpleze lui a le nemeri în valea matcei focului (a. 1652). MAG. IST. I, 129/7. Au luat plată matca focului (începutul sec. XVIII). ib. IV, 362. Pre cei păcătoși îi va arunca în matca focului celui nestins. ANTIM, P. 110. Vei dobîndi matca focului. MINEIUL (1 776), 181^vI/10. Cărțile să vor deschide, Matcă de foc să va aprinde. Păcatele să vor vedi, Greșiții să vor osîndi (a. 1784). GCR II, 141/31. Să moștenească iadul și matca focului (a. 1777). FURNICA, I. C. 57. Au. . . pricină de a se îngrozi întru așteptarea pasului aceluia, carele va să fie lor surupare în matca focului de veaci. MAIOR, P. 35/4. Munca cea vecinică și nesfîrșitâ usturime a matcii focului celui nestins (a. 1809). CAT. MAN. I, 406. ◊ (În imprecații) Să-l ia matca focului. H IV 90. 6. (Anat.; învechit și regional) Mitră. O pojghiță. . . drept o perdea acoperitoare în dreptul gurii matchii. PISCUPESCU, O. 102/6. Matca unei iepuroaice. MARIAN, NA. 4. Cu matca de iepuroaică se vindecă sterilitatea. N. LEON, MED. 88, Cf. BIANU, D. S., CANDREA, F. 311, CHEST. IV 33/393. ♦ (Regional, și în sintagma matca copilului) Placentă. ALRM I/II h 289. 7. F i g. Obîrșie, izvor, origine; spec. locul de naștere, familia, neamul din care se trage cineva. Au fugit și Iordachi Ruset, ce fusese mai nainte vornic mare (matca tuturor răutăților). N. COSTIN, LET. II, 78/12. Bunătatea se aseamănă focului și este să meargă sus în văzduh unde-i este matca. ANTIM, P. 78. Aceasta este matca pricinilor, a urîciunii, a pizmuirii, a pîrii și a zavistuirii dintre noi. PISCUPESCU, O. 13/20, cf. KOGĂLNICEANU, S. 113. Trebuie să se coboare în fundul popolului, în matca nației, să vază traiul săteanului. BOLLIAC, O. 213. Aicea-i matca noastră de-o sută cincizeci de ani. Aicea ne-am născut, aicea pierim! V. ROM. februarie 1 954, 90. 8. (Pescuit) Matiță (I). Cf. ANTIPA, P. 459. Partea de năvod care formează un fel de coadă în mersul lui prin apă se numește matcă. PAMFILE, I. C. 66.9. (Învechit) Original al unui act. Ei au arătat un suret de pe uricul luminatului domn Ștefan vodă. . . a căruia uric i s-au văzut matca lui atît de veche, cît numai bucățelele lui au rămas (a. 1797). URICARIUL, X, 244. Fiindcă hrisovul matca cea adevărată au rămas la mîna mea. . . să mi să dei copie (a. 1800). IORGA, S. D. XXI, 185. Însemnarea de scrisorile monastirilor... cercetează cu amăruntul matcele unde sînt (a. 1 815). URICARIUL, VII, 68. 10. Parte din foile unui chitanțier, bonier, dosar etc., care rămîne după ce s-au rupt părțile (sau foile) detașabile ; cotor, (regional) sușă. S-a primit bani fără ca să se dea chitanție din registrele cu matcă. I. IONESCU, P. 148 Sînt datori a libera pentru fiecare depunere o recipisâ din registrul cu matcă. I. PANȚU, PR. 69 cf. com. din RUCĂR-CÎMPULUNG. ♦ Carte funduară (TDRG); matricolă (CADE). Domnul căuta la catastișăle visteriii cari le didese el mătci și nu să găsea scrise multe sate. IST. Ț. R. 70. Osibit de acest extract, vei face și matcă dă fieșcare sat, arătătoare anume de toți birnicii (a. 1819). DOC. EC. 219. Maică de toți birnicii acestui județ (a. 1820). ib. 243. 11. (Rar) Piuliță (de înșurubat), ALEXI, W. 12. (Dulgherie) Parte a colțarului cu limbă, în care se mișcă limba; toc. Cf. DAMÉ, T. 113, PAMFILE, I. C. 117. 13. (Entom.; regional) Viermănar (Sarco phaga carnaria) (Ineu-Arad). ALR II 6 575/64. – Pl.: mătci și (învechit) maice, (regional) mătcuri (ALR SN III h 816), (neobișnuit) măci (IORGA, S. D. XIV, 247). – Gen.-dat.: mătcii, (învechit) matchii, matcii. – Și: (regional) máctă (ALR I 1 680/865), mápcă (ib. 1 680/283), máscă (ib. 1 680/782) s. f. – Din bg. матка, scr. matka.

*ACLIMATA (-atez) vb. tr. și refl. A (se) deprinde cu alte împrejurări decît acelea ale locului de naștere (despre oameni, animale, plante): crescătorii de vite au aclimatat la noi cu mult succes rasele de vaci elvețiene; popoarele de la Nord cu greu se pot ~ în regiunile tropicale [fr.].

NATIVITATE s. f. (Învechit; prima atestare la IORGOVICI, O. 54/26) 1. Calitatea de a fi locul de naștere, de proveniență. Îi era de agiuns a fi auzit vro obscură poveste despre relativul arabism al acestor localități, pentru ca el pe dată să le înavuțească cu nativitatea splendidelor stofe. HASDEU, I. C. I, 104. 2. Calitatea de a fi înnăscut, natural (I 1). Cf. LM. 3. Ziua nașterii cuiva; zi aniversară (LM, ALEXI, W.) ; spec. nașterea lui Isus Hristos (COSTINESCU). – Din fr. nativité, lat. nativitas.

NAȘTERE, nașteri, s. f. Acțiunea de a (se) naște și rezultatul ei. 1. Aducerea sau venirea pe lume a unei ființe; spec. act fiziologic prin care fătul, ajuns în stadiul de maturitate, este expulzat sau extras din cavitatea uterină; parturiție. ◊ Casă de nașteri = maternitate (din mediul rural). Zi de naștere sau ziua nașterii = zi în care s-a născut cineva; sărbătorire care are loc cu prilejul acestei zile. Nașterea Domnului (sau lui Cristos) = Crăciunul. Înainte de nașterea lui Cristos = înaintea erei noastre. După (sau de la) nașterea lui Cristos = din (sau în) era noastră. ◊ Loc. adj. și adv. Din naștere = a) (încă) de când s-a născut; b) conform unei predispoziții naturale. ◊ Loc. adv. Prin naștere = prin structură, prin înclinațiile înnăscute. 2. Origine, proveniență. ◊ Loc. adv. De (sau din) naștere = originar din...; de naționalitate sau de origine etnică... 3. Fig. Apariție, ivire, creare. ◊ Loc. vb. A lua naștere = a apărea, a se ivi. A da naștere = a crea, a produce, a cauza. – V. naște.

PRENATAL ~ă (~i, ~e) 1) Care are loc până la naștere; anterior nașterii. 2) Care ține de perioada de până la naștere. /<fr. prénatal

SÂN¹ ~uri n. 1) Partea din față a corpului omenesc situată între brațe; piept. * A fi (sau a umbla) cu frica în ~ a se teme mereu de ceva. 2) Spațiu dintre piept și cămașa încinsă la brâu. * A sta cu piatra în ~ a aștepta momentul potrivit pentru a se răzbuna. A sta cu mâinile în ~ a nu face nimic; a pierde timpul în zadar. 3) Loc unde se nasc (după o veche credință populară) sentimentele omului. 4) Mediu în care activează cineva sau din care își trage originea. În ~ul naturii. /<lat. sinus

prileji (prilejesc, prilejit), vb. – 1. A da ocazie, a cauza, a da naștere, a da loc. – 2. (Refl.) A se folosi de ocazie. – 3. (Refl.) A se afla întîmplător, a coincide. – 4. (Refl.) A se întîmpla, a se petrece. Sl. priležati, priležą „a fi alături” (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 292). – Der. prilej, s. n. (ocazie, motiv, cauză; pretext, nuanță; înv., Mold., resurse, bunuri).

ERITROPOIÉZĂ (< fr. {i}; {s} gr. erythros „roșu” + poiesis „creare”) s. f. Proces de formare a globulelor roșii (eritrocite). E. începe încă din viața embrionară, în splină și în ficat, apoi în măduva osoasă. După naștere, e. are loc în măduva câtorva oase (stern, oasele late ale craniului, coaste, creasta iliacă a osului coxal). Alterarea e. dă naștere la afecțiuni caracteristice (anemii, poliglobulii). V. hematopoieză.

natal a. se zice de locul și de epoca nașterii: ziua natală, locul natal.

NAȘTERE, nașteri, s. f. Acțiunea de a (se) naște și rezultatul ei. 1. Aducerea sau venirea pe lume a unei ființe; spec. act fiziologic prin care fătul, ajuns în stadiul de maturitate, este expulzat sau extras din cavitatea uterină; parturiție. ◊ Casă de nașteri = maternitate (din mediul rural). Zi de naștere sau ziua nașterii = zi în care s-a născut cineva; sărbătorire care are loc cu prilejul acestei zile. Nașterea Domnului (sau lui Hristos) = Crăciunul. înainte de nașterea lui Hristos = înaintea erei noastre. După (sau de la) nașterea lui Hristos = din (sau în) era noastră. ◊ Loc. adj. și adv. Din naștere = a) (încă) de când s-a născut; b) conform unei predispoziții naturale. ◊ Loc. adv. Prin naștere = prin structură, prin înclinațiile înnăscute. 2. Origine, proveniență. ◊ Loc. adv. De (sau din) naștere = originar din...; de naționalitate sau de origine etnică... 3. Fig. Apariție, ivire, creare. ◊ Loc. vb. A lua naștere = a apărea, a se ivi. A da naștere = a crea, a produce, a cauza. – V. naște.

AMĂRĂCIUNE, amărăciuni, s. f. 1. Însușirea de a fi chinuitor, dureros, amar. Căci atunce lesne în amor credeam Și amărăciunea-i încă nu știam. NEGRUZZI, S. II 30. ♦ Durere, tristețe. Horia e omul de piatră în care s-a concentrat toată tăria munților aspri și stîncoși, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie. BOGZA, Ț. 38. Își pierdu cumpătul de supărare și amărăciune. ISPIRESCU, L. 27. Aceștia-s curată sărăcie!... zise împăratul în sine, plin de amărăciune. CREANGĂ, P. 262. Din cupa desfătării amărăciunea naște. ALEXANDRESCU, P. 105. ◊ Loc. adv. Cu amărăciune = cu tristețe, cu supărare. L-am auzit pe tata șoptind cu amărăciune și privindu-mă cu milă. SADOVEANU, N. F. 6. Chemarea unui filozof? zise umbra surîzînd cu amărăciune-foarte bine! EMINESCU, N. 62. ♦ Întîmplare, împrejurare dureroasă, chinuitoare; chin. Noi, în viața noastră... am avut grele amărăciuni și asupriri. SADOVEANU, N. F. 28. 2. Amăreală (1). Amărăciunea chininei. ◊ Bine, răspunse în sfîrșit, greu, Ruset, înghițindu-și într-una amărăciunea gurii. SADOVEANU, Z. C. 321.

LOC, locuri, s. n. I. 1. Porțiune determinată în spațiu. S-au depărtat mult de locul luptei. SAHIA, N. 45. Aici, la loc răcoritor, Sfîrșit stetea acum. COȘBUC, P. I 227. Îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. ◊ Loc. adv. De pe loc = stînd, fără a se mișca. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104. Din loc = de acolo de unde este sau se află cineva sau ceva. Stă neadormit... fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Nici că m-ar clinti din loc. ALECSANDRI, P. II 13. În loc = a) pe aceeași bucată de pămînt. Se izbește de un grup de doi mineri care tocmai intrau în dreapta și se învîrtește în loc. DAVIDOGLU, M. 21. S-a-ntors în loc și a voit să plece. CARAGIALE, P. 96. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. ALECSANDRI, P. III 220; b) (în legătură cu verbele «a sta», «a se opri») încetînd mișcarea într-un anumit loc, neclintit. Sta în loc uimită văzînd frumusețile cîmpului. ISPIRESCU, L. 17. Cînd a intrat Abu-Hasan, cu fetele cîntînd în urma lui, a stat o clipă în loc, aiurit de atîtea minunății. CARAGIALE, O. III 72. (Expr.) A-i sta cuiva mintea în loc = a nu mai înțelege nimic; a rămîne foarte mirat, năucit,; c) (cu sens temporal) îndată, imediat. O schijă de obuz... Retează capul lui Cobuz Și-n loc ne curmă jocul. ALECSANDRI, P. III 439. La loc = (local și modal) acolo (și așa) unde (și cum) era mai înainte. Deschise saltarul biroului și băgă în el călimara tun. Închise la loc și în urmă rămase în picioare. SAHIA, N. 77. Fata Împăratului-Roș, în vălmășagul acesta, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc. CREANGĂ, P. 278. Copiliță, nu mă spune, Că puiul la loc l-oi pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 378. (Expr.) A-i veni (cuiva) inima la loc = se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. Încă fiind acolo, văzu cum înflorește pomul, cum îi cade florile și cum roadele se arată iarăși. Atunci îi mai veni inima la loc. ISPIRESCU, L. 72. A pune pe cineva la locul lui = a pune pe cineva la punct; a-l repezi. (Mil.) La loc comanda (sau – în comenzi de gimnastică – mișcarea), se spune cînd se anulează o comandă greșit dată (sau o mișcare greșit făcută, revenindu-se la poziția de pornire). La un loc = laolaltă, împreună. Pe urmă, ar mai fi de strîns la un loc, Toate inimile tinere, proaspete, Și de încins un foc. DEȘLIU, G. 10. Îmblă și ei mai cîte mulți la un loc. CREANGĂ, P. 121. Cînii latră la un loc. ALECSANDRI, P. III 8. Pe loc = a) (local) unde este cineva sau ceva. Voi, stînd aici pe loc, vă găsirăți rostul. BENIUC, V. 25. Să se ducă la părinți?... Să rămîie pe loc? CREANGĂ, P. 89. (Expr.) A sta pe loc = a se opri (din drum), a nu se (mai) mișca. Un străin... în calea fetei pe loc stătu. ALECSANDRI, P. I 23. Pe loc repaus = comandă militară indicînd ieșirea din poziția de exercițiu a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere fără a părăsi locul pe care-l ocupă în formația respectivă; b) pe aceeași bucată de pămînt. Flăcăii... țopăie pe loc, ridicînd tălpile. REBREANU, I. 12; c) (temporal) pe dată, îndată, imediat. Tocmai visam, rosti el cu oarecare greutate, dar am uitat pe loc. SADOVEANU, P. M. 310. Muri pe loc. ISPIRESCU, L. 319. Pe loc li s-au muiet ciolanele. CREANGĂ, P. 251. (Regional) De loc = imediat. Pînă într-un loc (sau la un loc) = (local) pînă la un punct; (temporal) pînă la un moment. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. El în tot locul se întinde. CONACHI, P. 272. Din loc în loc = a) de colo pînă colo, încoace și încolo (fără astîmpăr, fără odihnă). Umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Povestesc... cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc. ODOBESCU, S. III 17; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe une(le) locuri = ici și colo, pe alocuri. Omătul se pusese pe une-locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. Din capul locului v. cap. ◊ Expr. A o lua (sau a porni) din loc v. lua. A-și afla locul = a se aciua undeva, a se stabili. A nu-și mai afla (sau găsi sau a nu-l ține, a nu-l mai încăpea pe cineva) loc(ul) = a nu avea astîmpăr sau odihnă; a fi neliniștit, agitat. Grija călătoriei îl pusese într-un neastîmpăr, că nu-și mai găsea loc, nu se mai gîndea ce face. BASSARABESCU, V. 40. Supărat, nu-și afla acuma loc. SBIERA, P. 258. Începu a sălta și a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul. ISPIRESCU, U. 110. Nu mă ține locul de bucurie... îmi vine tot să cînt și să joc. ALECSANDRI, T. 272. A nu mai avea loc de cineva, se spune despre cineva care stă în calea cuiva sau care face mizerii cuiva, îl persecută, îi pricinuiește neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămîne) locului = a se opri undeva, a sta neclintit, a rămîne în nemișcare. Nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Iar noi locului ne ținem, Cum am fost așa rămînem. EMINESCU, O. I 124. Tătari stînd locului Și frigînd un miel furat. ALECSANDRI, P. III 414. A sta la un loc = a sta liniștit. Cum îl rabdă locul? se spune despre un om rău care are purtări rele. A muta din loc = a deplasa, a duce în altă parte. Noi le mutăm [buțile] din loc, ea nu va ști și va bea numai apă. EMINESCU, N. 10. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întîmplat ceva. Comisia a plecat la fața locului pentru a ancheta incidentul. (Glumeț) Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, B. 47. O palmă de loc = o distanță mică, o depărtare pe care n-o bagi în seamă. De la Neamț la Fălticeni... era pentru noi o palmă de loc. CREANGĂ, A. 116. Loc sigur = loc adăpostit de primejdii, loc în care ceva sau cineva se găsește în siguranță. O am pusă acasă la păstrare... dar știi, la loc sigur. CARAGIALE, O. I 167. Loc geometric v. geometric. Bucată de pămînt; porțiune de teren delimitată, avînd o anumită destinație, (în special) pămînt cultivabil, proprietate agrară, ogor, cîmp. Le-a dat locuri, le-a dat case, le-a dăruit pămînturi. STANCU, D. 89. Locu-i bun, moșia-mi place. ȘEZ. I 235. Dragi-mi sînt boii și locul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ Loc de casă = teren destinat pentru clădirea unei case. Loc viran = teren (mai ales la oraș) fără clădiri pe el. Loc de veci = proprietate asupra unei mici bucăți de pămînt într-un cimitir; mormînt. ♦ Ținut, regiune; p. ext. țară. De pe-aceste locuri eu Nu m-aș duce niciodată. COȘBUC, P. II 169. Pasărea ce pleacă în locuri depărtate Se-ntoarce iar în țara de unde a plecat. BOLINTINEANU, O. 4. Clima acestui loc nu este mai călduroasă decît a noastră. GOLESCU, Î. 158. ♦ Punct oarecare dintr-o regiune, așezare omenească, localitate. Numele de locuri ale unei regiuni oarecare pot fi studiate din diverse puncte de vedere, după preocupările celui care le cercetează. IORDAN, N. L. III. ♦ (Uneori determinat prin «de naștere») Regiunea, țara în care s-a născut cineva, din care se trage cineva. V. origine, obîrșie. (Mai ales în expr.) (A fi) de loc sau din partea locului = (a fi) născut în..., originar din...; p. ext. autohton. Ea-i de loc din părțile deschise de la Prut și-acolo lumea-i altfel, între holde și-n soare. SADOVEANU, B. 36. Noi sîntem de loc din București. SEVASTOS, N. 112. Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge; cai nu, și nu de alt soi decît de loc. NEGRUZZI, S. I 36. De locul lui (sau ei) = originar. Era de la Piatra de locul ei. CREANGĂ, P. 114. (Rar) Perioadă de timp. Omul cuprinde un loc în vreme. EMINESCU, N. 53. 2. (Mai ales articulat) Spațiu rezervat pentru a fi ocupat de cineva sau de ceva. Să încuie bine și să ascundă cheia la locul ei. REBREANU, R. I 243. Aci e locul de întîlnire a trei buni camarazi și prieteni. CARAGIALE, O. II 227. Vezi tu buțile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locul alteia. EMINESCU, N. 10. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza (I 1). Intră în sală și luă loc între ceilalți. ▭ Vă rog să luați loc. Domnul secretar trebuie să vină numaidecît. DEMETRIUS, C. 27. A-și face loc = a da la o parte (pe cineva sau ceva) spre a putea trece înainte, a pătrunde undeva, a-și croi un drum. Stroie își făcea loc, cu trupul lui mare. SADOVEANU, O. VII 94. Iar eu, făcîndu-mi loc printre dame... am alergat la celalalt capăt. NEGRUZZI, S. I 38. A face loc = a se da la o parte, a se feri ca să se așeze sau să treacă cineva, a lăsa pe altul înainte. Zîmbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat. BART, E. 384. Îi făcu loc pe poartă. BUJOR, S. 71. Se așeză în căruță făcînd loc și lui Dumitru. CONTEMPORANUL, III 653. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine, unde se cuvine (să stea); cu rost, cu chibzuială, potrivit. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă, la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Ca tot ce nu e la locu-i, va cădea trufia lor. ALEXANDRESCU, P. 139. Vorbește... la locu lui. ȘEZ. II 72. A ține loc de ceva (sau locul cuiva) = a înlocui, a suplini ceva (sau pe cineva), a îndeplini funcția de... Anunțul ține loc de invitație. ▭ Gîtul unui clondiri ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. ♦ Loc de muncă (sau de producție) = clădirea, mașina etc. sau întreprinderea ori instituția în care (sau la care) lucrează cineva. Congresul al III-lea al P.C.R. (1924) a hotărît ca organizațiile de partid să fie constituite pe baza locului de producție, pe întreprinderi pentru a putea conduce luptele de fiecare zi ale clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 94. 3. Pasaj într-o scriere; publicație (revistă, volum) unde a apărut un anumit pasaj, o relatare. Amănunte la locul citat. ◊ Loc comun v. comun. II. 1. Slujbă în care funcționează cineva; serviciu, post, funcție. Locul în uzină nu și l-a mai reluat. SAHIA, N. 35. Grăbit... îi răspunse: La noi e ocupat tot locul. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. Mai sînt încă șapte ministere; or să se mai ivească locuri. CARAGIALE, O. II 244. 2. Situație, poziție (ocupată de cineva). ◊ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a-și imagina, a-și închipui că este) în situația altei persoane; a privi o chestiune din punctul de vedere al altcuiva. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?... Punte Un moment în locul meu! TOPÎRCEANU, M. 80. III. Prilej, ocazie, moment potrivit. Nu e loc de glumit. ◊ Expr. A da loc la... = a duce la..., a avea drept urmare, a provoca. Intervenția a dat loc la discuții înflăcărate. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit, a fi potrivit cu împrejurarea. Nu era locul să vorbim acolo, în capul scărilor. C. PETRESCU, S. 166. Nu aci este locul să judecăm dacă aceasta [libertatea presei] spre folosul sau paguba publicului romînesc a fost. CARAGIALE, O. III 216. (Despre un eveniment) A avea loc = a se întîmpla, a se petrece, a se produce. În acelea vremi a avut loc întîmplarea. RETEGANUL, P. I 11. IV. (În loc. adv.) De loc = nicidecum, de fel. Era mișel? – Ba nu, de loc. COȘBUC, P. I 229. Făr-a-nceta de loc, Pășesc tot înainte sub viscolul de foc. ALECSANDRI, P. III 222. Dă loc nu mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. (Repetat spre a accentua negația) Nu se domirea de loc, de loc, ca ce să însemneze un asemenea vis. ISPIRESCU, L. 231. În loc de... sau (loc. prep.) în locul..., arată o înlocuire, o substituire. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie. EMINESCU, O. I 84. Primăvara cu lăcrămioare În locul iernii vine zîmbind. ALECSANDRI, P. II 79. În locul fericirii capătă pizmă. NEGRUZZI, S. I 56. ◊ Loc. conj. În loc să... (sau de a...), arată raportul adversativ, de opoziție între două propoziții. În loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului. ISPIRESCU, L. 296. În loc să iasă la drum, dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46.

NAȘTERE, nașteri, s. f. Acțiunea de a (se) naște și rezultatul ei; venire pe lume a unei ființe. A venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naștere. ISPIRESCU, L. 2. Care vra să zică, aș fi venit pe lume cu 6 ani înaintea nașterii mele? Mare minune! ALECSANDRI, T. I 344. Nașterea mea costă viața mamei. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ Casă de (sau pentru) nașteri = instituție spitalicească la sate, unde sînt îngrijite femeile care nasc și copiii nou-născuți; maternitate (2). Azi are satul școală și-n ulițe pietriș, Și-o casă pentru nașteri. VINTILĂ, O. 37. ◊ Loc. adj. și adv. Din (sau prin) naștere sau (învechit) cu nașterea = originar, de origine; de la început; prin natură. Era... determinat prin naștere la nepozitivism. EMINESCU, N. 35. Grigore Ghica... și Ioniță Sturdza numiți de Poartă domni ai Principatelor erau amîndoi romîni cu nașterea și cu inima. GHICA, S. IV. ◊ Expr. A da naștere = a naște; fig. a crea, a produce, a provoca, a pricinui. Crăițarii, oriunde ar fi căzut... dau naștere la încăierări. MACEDONSKI, O. III 25. A lua naștere = a se naște; fig. a se forma, a fi creat, a apărea. Partidul Comunist din Romînia a luat naștere într-un moment de cotitură radicală în destinele omenirii, în istoria universală, cotitură marcată de victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 84. ◊ (În denumirea unor sărbători religioase, la creștini) Nașterea domnului sau crăciunul.

NOU, NOUĂ, pl. m. noi, pl. f. noi și nouă, adj. I. 1. Făcut sau creat de curînd, care a apărut, s-a născut de curînd, care apare pentru prima dată. Satele noi au școli; au medici și povățuitori. SADOVEANU, M. C. 111. Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi și nouă toate. EMINESCU, O. I 194. Dragostea din ce-i făcută?... – Din omul cu vorbă multă; Zice-o vorbă, zice două, îndată-i dragoste nouă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ (Astăzi rar) Lumea nouă = nume dat continentului american; America. ◊ (Adverbial) Nou-născut = copil care s-a născut de curînd. ◊ Loc. adv. Din nou sau (regional) de nou = a) încă o dată, iar, iarăși; în continuare. Veni-vor rîndunele din nou în primăvară. COȘBUC, P. II 192. Hai și noi la craiul, dragă, Și să fim din nou copii, Ca norocul și iubirea Să ne pară jucării. EMINESCU, O. I 100. Iar se-nduioșa, Dar de nou se stăpînea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 489; b) (neobișnuit) recent, de curînd. Ramure de industrii, sau vechi, naționale, sau din nou introduse. ODOBESCU, S. II 101. ◊ Expr. Ce mai (e) nou? = ce s-a mai întîmplat în ultima vreme? ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anului în curs. Cartofi noi. Vin nou. 2. Care apare în locul unui lucru mai vechi; de azi, contemporan, actual. Pe linia dreaptă a razei solare În zare Nou drum s-a deschis pentru mine. BENIUC, V. 144. Căpitanul de jandarmi Corbuleanu aproba din cap fiecare cuvînt al noului său șef. REBREANU, R. II 227. Știința nouă... a continuat zdrobirea lumii vechi. BĂLCESCU, O. II 9. ◊ Anul nou = ziua de 1 ianuarie. Lună nouă (sau crai nou) = luna în prima ei fază, cînd are forma unei seceri subțiri. Roșii, ca o lună nouă, Ai tu hainele subțiri, Lungi și fără-mpodobiri, Iar pe tîmplele-amîndouă Porți, strălucitori de rouă, Trandafiri. COȘBUC, P. I 218. 3. Cu aspect și conținut schimbat; transformat (în bine). V. înnoit. Viitorul e al tău... suspină Cocor și zîmbi în el nenumăratelor icoane pe care le adunase din rătăcirile prin țara nouă a socialismului. SADOVEANU, M. C. 211. Veghează-n noi porniri de viață nouă Și nici nu știm cum izbucnesc deodată. IOSIF, P. 15. Din idealurile voastre, O visători flămînzi și goi, Vor răsări ca niște astre, Senine lumi cu oameni noi. DEMETRESCU, O. 81. ♦ Evoluat, perfecționat. Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă? EMINESCU, O. I 137. 4. Recent, care s-a ivit de curînd; p. ext. altfel, alt. Pentru morar, de altfel, Nastasia era un ghimpe mai puțin ascuțit decît preocupările și necazurile noi ce i se iscaseră deodată în acel început de toamnă. SADOVEANU, M. C. 155. Unul din ei vestește împăratului despre venirea noilor pețitori. CREANGĂ, P. 83. ◊ Expr. Lume nouă! exclamație cu care întîmpinăm pe oaspeții rari. II. Făcut sau cumpărat de curînd; care nu a mai fost folosit, neîntrebuințat, neînceput, intact; în bună stare, neuzat. Rochia era nouă, pălăria nouă, nou colierul de cristal. C. PETRESCU, C. V. 168. Alt om venea dinspre tîrg cu un car nou, ce și-l cumpărase chiar atunci. CREANGĂ, P. 40. Vezi badea cum se duce Cu cămașa lui cea nouă, Cu inima ruptă-n două. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. ◊ Loc. adj. Nou-nouț (sau, rar, nou-nouleț) = foarte nou; neîntrebuințat, nepurtat. Îmbrăcat într-un cojoc nou-nouț. SBIERA, P. 9. Mai găsii și alte haine cu totul de aur și noi-noulețe. GORJAN, H. II 55. ♦ (Despre cuvinte, expresii etc.) Intrat de curînd în limbă. Termeni noi. ♦ Proaspăt. Munteanca simțea și ea în nări, ca sălbătăciunile pădurilor, mireasmă de apă nouă. SADOVEANU, B. 120. Țărîna era muma lui [Anteu]; și avea darul că, de cîte ori va osteni și-l va trînti cineva, de atîtea ori muma lui să-i dea puteri noi. ISPIRESCU, U. 61. N-am văzut verde frunzuță Ca la mîndra-n grădinuță; Cît o ninge, cît o plouă, Ea e tot mîndră și nouă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 21. III. Lipsit de experiență, neexperimentat. E nou în meserie.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH. 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. 110. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ, O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)

SCHOUTEN [ʃhóutə], Willem (c. 1580-1625), navigator olandez. În 1615 a întreprins, împreună cu Jakob Le Maire, o expediție pentru a căuta un nou drum spre Oc. Pacific, traversând Oc. Atlantic prin sudul Americii de Sud. Primul navigator care a ocolit capul Horn (1616), căruia i-a dat numele după locul lui de naștere. Traversând Oc. Pacific, a descoperit arh. Schouten din N Noii Guinee.

naștere sf [At: CORESI, EV. 494 / V: (reg) ~ti~ / Pl: ~ri / E: naște] 1 Expulzare a fătului din cavitatea uterină Si: (rar) născare (1), (pop) facere, (îrg) născut¹ (1), născătoare (1), (înv) născătură (1). 2 (Iuz; îs) Casă de (sau pentru) ~ri Maternitate în mediul sătesc. 3 (Reg) Organ genital al femeii. 4 (Reg) Organ genital al iepei Si: născut¹ (4), (reg) născoaie. 5 (Înv) Odraslă. 6 (Înv; pex) Familie. 7 (Înv; pex) Neam (10). 8 (Înv; îs) Nume de ~ Nume de familie. 9 Venire pe lume a unei ființe. Si: (pop) născare (2), (îrg) născut¹ (4), (înv) născătură (5). 10 (Îs) Act (sau certificat, buletin) de ~ Document oficial redactat de Oficiul stării civile, prin care se constată că o persoană s-a născut. 11 (Reg; îs) Loc de ~ sau locul ~rii, casă de ~ Placentă. 12 (Îs) Zi de ~ sau ziua ~rii Dată la care s-a născut cineva. 13 Sărbătorire care are loc cu prilejul acestei zile. 14-15 (Îljv) Din ~ (Care este) de la începutul existenței Si: congenital. 16-17 (Îal) (Într-un mod) potrivit unor predispoziții naturale. 18 (Îlav) Prin ~ Prin structura naturală, înclinațiile firești. 19 (Bis; îls) A doua ~ Înnoire a ființei individului, produsă prin taina botezului. 20 (Bis; Îal) Înviere din morți și viață veșnică a celor buni, după judecata din urmă. 21 (Îs) ~a Sfântului loan Botezătorul (sau, înv, Botezătorul) Sărbătoare creștină celebrată la 24 iunie. 22 (Îs) ~a Maicii Domnului Sărbătoare creștină celebrată la 8 septembrie. 23 (Îs) ~a Domnului (Iisus Hristos) sau ~a lui Hristos Crăciun. 24 (Și eliptic; îas) Reprezentare iconografică a nașterii lui Iisus Hristos. 25 (Și eliptic; îas) Psalm care se cântă în ajunul Crăciunului. 26 (Îlav) Înainte (sau mai nainte) de ~a lui Hristos Înaintea erei noastre. 27 (Îlav) De la (sau după) nașterea lui Hristos În era noastră. 28 (Îal) Al erei noastre. 29 (Îvr; lpl; determinat prin „cele dintâi”) Drepturi ale întâiului născut. 30 Origine. 31 (Îlav) De (sau din) ~ sau de ~a sa De loc din... 32 (Îal) De naționalitate. 33 (Înv) Loc unde s-a născut cineva. 34 (Înv; pex) Patrie. 35 (Înv; fig) Apariție. 36 (Înv; fig) Cauză. 37 (Înv; fig) Izvor. 38 (Înv; fig) Început. 39 (Îlv) A da ~ A naște (1). 40 (Îal) A crea. 41 (Îal) A produce. 42 (Îal) A provoca. 43 (Îlv) A lua ~ A apărea. 44 (Îal) A se forma. 45 (Îal) A se produce. 46 (Înv; art) Titlu al primei cărți a Bibliei Si: facerea, geneza. 47 (Aht; după fr naissance) Fiecare dintre cele două secțiuni transversale ale unui arc sau ale unei bolți, care formează suprafețele de reazem ale acestora pe infrastructură.

prenatal, ~ă a [At: IL septembrie 1962, 13 / Pl: ~i, ~e / E: fr prénatal] 1 Care precedă nașterea. 2 Care are loc înainte de naștere.

*ADVENTIV adj. 🌿A Se zice de părțile unei plante care se nasc în alte locuri decît acelea unde ar trebui să se desvolte normal: muguri ~i; rădăcini ~e (🖼 32) [fr.].

PATRIE, patrii, s. f. 1. Mediu politic, social și cultural în care își desfășoară viața și lupta fiecare popor; teritoriu locuit de un popor; țară în care s-a născut cineva și al cărei cetățean este. ◊ Patrie-mamă (sau -mumă) = țară din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură, etc. ♦ Orașul, satul, regiunea în care s-a născut cineva; pământ natal, loc de baștină. ♦ Țară în care cineva se stabilește definitiv, fără să-i aparțină ca origine, dar fiind recunoscut ca cetățean al ei. ♦ Loc de origine a unei idei, a unui curent etc. 2. Loc, climat propice dezvoltării cuiva sau a ceva. – Din lat. patria, fr. patrie.

BAȘTINĂ f. Loc unde s-a născut și trăiește (tot timpul) cineva; pământ natal; patrie. * De ~ a) de loc; originar; b) autohton; moștenit din moși-strămoși. Locuitor de ~ băștinaș; localnic. [G.-D. baștinei] /<bulg., sb. baștina

PATRIE ~i f. 1) Teritoriu care istoricește aparține unui popor și unde acesta trăiește. 2) Țară în care s-a născut, în care trăiește și al cărei cetățean este cineva. 3) Loc unde s-a născut și trăiește cineva; pământ natal; țară; baștină. 4) Regiune de unde își trage originea un anumit soi de plante sau de animale; baștină. 5) Loc unde a luat naștere ceva important istoricește. ~a teoriei atracției universale este Anglia. [G.-D. patriei; Sil. -tri-e] /<lat. patria, fr. patrie

RĂDĂCINĂ ~i f. 1) Organ al plantelor superioare, care îndeplinește funcția de fixare în sol și de absorbire a apei și a substanțelor nutritive. ◊ A prinde ~ (sau ~i) a) a da rădăcină; b) a se stabili într-un loc pe un timp îndelungat; a se statornici. 2) anat. Parte a unui organ animal, prin care acesta este fixat într-un țesut organic. 3) fig. Temelie a unui lucru. ◊ A curma (sau a stârpi, a tăia) răul din (sau de la) ~ a înlătura un rău în mod radical. 4) mat. Număr care, ridicat la o anumită putere, dă numărul dat; radical. ~ pătrată. 5) lingv. Element al unui cuvânt dotat cu sens lexical și comun pentru toate cuvintele din aceeași familie; radical. 6) fig. Locul unde s-a născut cineva; neamul din care se trage; origine; izvor; obârșie; proveniență. [G.-D. rădăcinii] /<lat. radicina

ȚARĂ țări f. 1) Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic. ~ industrial-agrară. ◊ A trece peste mări și țări a face un drum foarte departe. ~a lui Cremene loc unde domnește anarhia. A pune ~a la cale a discuta chestiuni majore fără a avea competența necesară. ~a nimănui a) comunitate dezorganizată; b) zonă neutră (între două armate inamice). 2) Totalitate a locuitorilor unui astfel de teritoriu. ◊ A se pune cu ~a a intra în conflict cu toată lumea. A afla târgul și ~a a afla toată lumea. 3) Loc unde s-a născut și trăiește o persoană; patrie; baștină. 4) fig. Teritoriu de mare întindere având anumite caracteristici specifice (de climă, de relief, resurse economice); meleag; ținut; regiune. ◊ La ~ la sat. De ~ rural. [G.-D. țării] /<lat. terra

ZI zile f. 1) Interval de timp dintre răsăritul și apusul soarelui. ◊ La ~ la ziua fixată. Pe ~, peste ~ în cursul zilei. ~ de ~, ~ cu ~ a) în fiecare zi; b) necontenit; mereu; c) din ce în ce; treptat. Din ~ în ~ a) de azi pe mâine; b) din ce în ce. De la o ~ la alta a) zilnic; b) în scurt timp; repede. De cu ~ încă din timpul zilei. Despre (sau către) ziuă puțin înainte de a se lumina. În faptul (sau zorii) zilei, în zori de ~ dis-de-dimineață. În toiul zilei, în plină ~ în amiaza zilei. De toate zilele, de toată ziua a) de fiecare zi; b) obișnuit. ~ și noapte în permanență; necontenit. Cât toate zilele foarte mare. Cale de o ~ distanță care poate fi parcursă pe jos în timp de o zi. Cu ziua cu plata pentru fiecare zi muncită. ~ liberă zi când cineva se odihnește drept recompensă pentru o muncă prestată suplimentar. A se crăpa (sau a se miji) de ziuă, a se face ziuă a se lumina. A se face (sau a fi) ziuă albă a se lumina complet. Clar ca bună ziua, limpede ca lumina zilei foarte clar. A face din noapte ~, a schimba ziua cu noaptea a lucra noaptea și a dormi ziua. Bună ziua formulă de salut folosită de la sfârșitul dimineții până la începutul serii. A da bună ziua a saluta pe cineva. A-și lua ziua bună a) a se despărți de cineva sau de ceva; b) a saluta la despărțire de cei rămași. 2) Perioadă corespunzătoare unei rotații a Pământului în jurul axei sale; intervalul de timp egal cu 24 de ore. * ~ solară interval de timp dintre două treceri consecutive ale Soarelui la meridian. ~ muncă a) număr de ore de muncă în timp de 24 de ore; b) unitate de măsură a muncii prestată de membrii unei colectivități. Zile numărate timp puțin. 3) Dată în care a avut loc sau urmează să aibă loc ceva. Ziua de naștere. Ziua victoriei. ◊ La zile mari a) în zile de sărbătoare; la ocazii deosebite; b) foarte rar. 4) la pl. Existență a unei ființe; viață; trai. * A avea zile a mai avea de trăit. A avea zile bune cu cineva a se împăca cu cineva; a trăi bine cu cineva. A fi cu zilele în mână (sau în mâini) a se afla într-o mare primejdie; a fi aproape de moarte. A rămâne (sau a scăpa) cu zile a rămâne în viață. A lăsa pe cineva cu zile a cruța cuiva viața. A curma (sau a lua) cuiva zilele a omorî pe cineva. A muri cu zile a muri în urma unei boli ce putea fi tratată sau în împrejurări neprevăzute. A-i mânca cuiva zilele, a face cuiva zile fripte (sau negre, amare) a chinui tare pe cineva. 5) mai ales la pl. Interval de timp caracterizat prin anumite evenimente; perioadă. ◊ În ziua (sau zilele) de azi în vremea în care trăim; în prezent. Din zilele noastre din vremea în care trăim. Ziua de ieri trecutul. Ziua de mâine viitorul. [Art. ziua; G.-D. zilei] /<lat. dies

HERCINIC, -Ă adj. orogeneză ~ă = cutare a scoarței terestre care a avut loc în carbonifer, dând naștere la o serie de munți, din Apalași până în Asia Centrală și traversând Europa. (< germ. herzynisch)

PATRIE s. f. 1. țara unde s-a născut și trăiește cineva; loc de baștină; pământ natal. 2. loc de origine a unei idei, a unei științe, arte etc. 3. loc, climat propice dezvoltării cuiva sau a ceva. (< lat. patria, fr. patrie)

Apollo, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei grecești. Era fiul lui Zeus și al lui Leto. Pentru că Hera, din gelozie, îi refuzase Letonei un loc unde să poată naște, Poseidon a scos la iveală, din valurile mării, insula Delos (v. și Asteria). Acolo, după nouă zile și nouă nopți de chinuri, Leto a adus pe lume doi gemeni: pe Apollo și pe Artemis. Crescînd miraculos de repede, la numai cîteva zile după naștere Apollo, al cărui arc și ale cărui săgeți deveniseră temute, a plecat la Delphi, unde a ucis șarpele Python, odinioară pus de Hera s-o urmărească pe Leto și care ulterior devenise spaima întregului ținut. După aceea Apollo a înființat acolo propriul său oracol, instaurînd totodată și Jocurile Pitice. (Tot de la acest fapt provenea și denumirea purtată de zeu, aceea de Pythius). Un alt episod care i se atribuia era cel al uciderii ciclopilor: fiul lui Apollo, Asclepius, inițiat de centaurul Chiron în tainele medicinei, nu s-a mai mulțumit să vindece, ci a început să-i și învie pe cei morți. Acest fapt a atras asupra sa mînia lui Zeus, care l-a omorît cu trăsnetul său (v. și Asclepius). Îndurerat de pierderea lui și neputînd să se răzbune pe Zeus, Apollo i-a pedepsit pentru moartea fiului său pe ciclopi, ucigîndu-i, la rîndul său, cu săgețile lui. Singura vină a acestora era faptul că făuriseră trăsnetul lui Zeus. Drept pedeapsă pentru actul lui necugetat, Apollo a fost osîndit de Zeus să slujească timp de un an, ca sclav, pe un muritor. El și-a ispășit pedeapsa păzind turmele lui Admetus (v. și Admetus). Apollo a iubit numeroase nimfe și muritoare, printre care pe Daphne, Cyrene, Marpessa, Cassandra, și uneori chiar tineri ca Hyacinthus și Cyparissus (v. numirile respective). Zeul era înfățișat ca un tînăr frumos și înalt, cu o statură zveltă și impunătoare. Atributele lui erau multiple: inițial, Apollo era considerat ca o divinitate temută, răzbunătoare care, justificat sau nu, răspîndea molimi sau pedepsea cu săgeți aducătoare de moarte pe oricine-i stătea împotrivă. Era socotit totodată zeu vindecător, priceput la arta lecuirii, și tatăl lui Asclepius. Avea darul profeției, de care erau legate numeroasele lui oracole. Dintre acestea, cel mai vestit era cel de la Delphi. Se spunea că, îndrăgostit fiind de Cassandra, fiica lui Priamus, Apollo ar fi inițiat-o și pe ea în această taină (v. și Cassandra). Mai tîrziu, el a devenit zeul muzicii, al poeziei și al artelor frumoase. Era înfățișat, în această calitate, înconjurat de muze, pe muntele Parnassus. Apollo era zeul invocat de călătorii, de cei care navigau pe mare, care proteja orașele și noile construcții. Se spunea că împreună cu Alcathous ar fi ajutat la reconstruirea cetății Megara, care fusese distrusă (v. și Alcathous). În sfîrșit, Apollo era considerat ca zeu al luminii (de aici și epitetul de Phoebus) și era identificat adesea cu însuși Soarele. Era serbat în numeroase centre ale lumii grecești: la Delphi, Delos, Claros, Patara etc. Avînd, așa cum s-a arătat, un rol preponderent în mitologia greacă, Apollo a fost împrumutat de timpuriu și de alte neamuri. Era, de pildă, onorat de vechii etrusci și mai tîrziu a fost adoptat și de romani. În cinstea lui s-au instituit la Roma Ludi Apollinares, și tot acolo, pe vremea împăratului Augustus, i se aduceau onoruri deosebite.

GÂRCENI, com. în jud. Vaslui; 2.236 loc. (1995). Bisericile de lemn Nașterea Sf. Ioan Botezătorul (1814), Sf. Voievozi (sec. 18, refăcută în 1830) și Sf. Nicolae (1746, refăcută în 1821 și 1921) și Adormirea Maicii Domnului (sfârșitul sec. 18, refăcută în 1940) în satele Gârceni, Dumbrăveni și Trohan.

IASNAIA POLIANA, muzeu-conac, situat la 14 km de Tula; locul unde s-a născut și a creat c. 60 de ani L.N. Tolstoi. Aici scriitorul a organizat o școală pentru copiii țăranilor. În parcul conacului se află și mormântul său.

PATRIE, patrii, s. f. 1. Țară în care s-a născut cineva, considerată în raport cu acesta. 2. Mediu politic, social și cultural în care s-a născut, își desfășoară viața și activitatea fiecare popor; teritoriul, locul, cadrul geografic și modul de viață al poporului, limba, cultura, tradițiile. ◊ Patrie-mamă (sau -mumă) = țară din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură, etc. ♦ Orașul, satul, regiunea în care s-a născut cineva; pământ natal, loc de baștină. ♦ Țară în care cineva se stabilește definitiv, fără să-i aparțină ca origine, dar fiind recunoscut ca cetățean al ei. 3. Loc de origine al cuiva sau a ceva. 4. Loc, climat propice dezvoltării cuiva sau a ceva. – Din lat. patria, fr. patrie.

LEAGĂN, leagăne, s. n. 1. Pătuc de lemn sau de nuiele împletite pentru copiii mici (mai ales pentru sugaci) în care de obicei sînt legănați ca să doarmă. Toți din sat dorm, toate lămpile s-au stins numai mama veghează... Stă lîngă leagăn, pruncușorul geme, că-l arde pojarul. CAMILAR, TEM. 182. L-a rugat Haia să-i facă un leagăn mic... pentru păpușa ei. SAHIA, N. 96. O puse-n luntre, ducînd-o ca într-un leagăn. EMINESCU, N. 11. ◊ Cintec de leagăn = cîntec cu care se adoarme copilul. ♦ Fig. (Precedat adeseori de prep. «din») Început (al vieții), prima copilărie. Blanca, află că din leagăn Domnul este al tău mire. EMINESCU, O. I 65. ♦ Fig. Loc plăcut unde se poate sta sau unde se poate dezvolta ceva; cuib. Pămîntul nostru-i scump și sfînt, Că el ni-e leagăn și mormînt. COȘBUC, P. I 209. A noastră fericire Schimba întreaga lume în leagăn de iubire. ALECSANDRI, P. I 139. 2. Fig. (Urmat de determinări în genitiv) Loc unde a luat naștere sau a crescut cineva sau ceva; loc de baștină, de origine. Și-n depărtare, la stînga, bătrînii munți cenușii, leagănul strămoșilor noștri, se pierdeau în cerul strălucit. SADOVEANU, O. I 120. 3. Instituție de stat sau filantropică unde se creșteau odinioară copiii lipsiți de părinți. Am fost copil găsit Și-atunci, la leagăn dată Într-un cearșaf de cit. N-am mamă și nici tată. D. BOTEZ, F. S. 73. ♦ (Impropriu) Creșă. Pe lîngă colhoz s-au creat leagăne pentru copii, unde mama își poate lăsa copilul în timpul zilei de muncă. SAHIA, U.R.S.S. 101. 4. Bancă, scaun sau scîndură suspendată cu frînghii, pe care se așază cineva ca să se balanseze. Pe la răspîntii și în piețe căișori, leagăne, panorame. SANDU, D. P. 30. ◊ Expr. A se da în leagăn = a se legăna. Pe flori a se da-n leagăn c-o aripă ușoară... A fluturelui astfel e soarta. ALEXANDRESCU, M. 159. ♦ Scrînciob.

ÎNSTRĂINA, înstrăinez, vb. I. 1. Refl. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A-și părăsi familia, locul de reședință sau de naștere, stabilindu-se în altă parte și rupîndu-se de viața de pînă atunci; a se depărta sufletește de cei de care era legat. Biata maică simțea că iar va rămînea singură și uitată, că puiul se înstrăinează. SADOVEANU, O. I 271. N-a vrut să se înstrăineze de pe locurile unde s-a născut și a îmbătrînit. REBREANU, R. I 150. ♦ Tranz. A face pe cineva să se îndepărteze de ceva. Două strofe... vom mai transcrie... căci urmarea, pînă la sfîrșit, ne înstrăinează cu totul de viața vînătorilor. ODOBESCU, S. III 89. 2. Tranz. (Jur.) A transmite (prin vînzare) un drept de proprietate sau alt drept. Partea din stînga drumului a fost cea dintîi înstrăinată din pămînturile familiei. Un străbunic a înzestrat cu ea o fată. REBREANU, R. I 71. ◊ Absol. Dumneata ai cumpărat. Dînșii au cumpărat... Eu am înstrăinat în deplină stăpînire a facultăților mele. C. PETRESCU, A. 336. ♦ A sustrage, a fura. Cei care înstrăinează bunuri obștești sînt pedepsiți de lege. – Pronunțat: -stră-i-. – Prez. ind. și: (rar) înstrăin (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 201). – Variantă: înstreina vb. I.

OBÎRȘIE, obîrșii, s. f. 1. Punct de plecare, început, origine. Acest obicei... nu l-am mai întîlnit pe nicăieri la romîni de bună seamă că la turci e obîrșia lui. SEVASTOS, N. 239. 2. Locul unde s-a născut cineva; familia, neamul din care se trage cineva; origine (socială). Baba Rada avea nepoți care învățaseră prin școli și se însuraseră cu femei bogate, față de care își tăinuiau obîrșia. PAS, Z. I 191. Porecla îi este Bistrițanu, care-l arată unde îi e obîrșia. SADOVEANU, A. L. 190. Ești bun de limbuție, Dar unde-ți e dovada de-naltă obîrșie? ALECSANDRI, T. II 81. 3. Locul unde începe să se formeze albia unui rîu. Din culmi împădurite și stîncoase Reci obîrșii, A coborît Pîrîul cu pietroaie mari de munte. CAMIL PETRESCU, V. 23. Trecem pe la obîrșia izvoarelor sărate, peste vîrtoapele sălbatice ale Nemirei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 153. ♦ (Rar) Intrarea unei peșteri. O peșteră... a cărei obîrșie sau gură erea foarte largă. GORJAN, H. II 71. ♦ Capătul din deal al jilipului, lărgit ca o pîlnie, pe unde se introduc buștenii în jilip. 4. (Regional) Bucată de pămînt moștenită din tată în fiu; țarină, glie. Nu era supărat nici pe tată-său nici pe cai, că în loc să-l lase să se joace îl țineau cu ei la muncă. Că doar «obîrșia» trebuia arată. DUMITRIU, N. 147. – Accentuat și: (rar) obîrșie.

PATRIE, patrii, s. f. 1. Țară în care s-a născut cineva și al cărei cetățean este. Da! Da! Aș fi ferice, de-aș fi încă o dată în patria-mi iubită, în locul meu natal. EMINESCU, O. I 8. Putem învinge răul... jertfind individul familiei, aceasta patriei, patria omenirii, viitorului. BĂLCESCU, O. II 9. ◊ Fig. Patria e aducerea aminte de zilele copilăriei. RUSSO, O. 31. ♦ (Însoțit de determinări în cazul genitiv) Loc de origine a unei idei, a unui curent etc. Uniunea Sovietică este patria socialismului. 2. (În sens restrîns) Orașul, satul, regiunea în care s-a născut cineva; pămînt natal, loc de baștină. Alexandrescu era născut în Tîrgoviște, în patria Văcăreștilor, a lui Eliad și a lui Cîrlova. GHICA, S. A. 134. 3. (Cu determinări în cazul genitiv) Loc, regiune bogată în anumite specii de animale sau de plante, sau renumită pentru anumite produse. Laponia este patria renilor și a urșilor albi.

leagăn sn [At: (a. 1692) GCR I, 303/8 / V: (pop) ~ang~, (reg) ~ăr / Pl: ~e, (îvr) legene, (reg) ~uri, legeni / E: legăna] 1 Pat mic, de lemn, din nuiele împletite sau din pânză, pentru bebeluși, prins cu sfori de tavan, prins cu cârlige pe patru picioare, sau fixat pe două tălpi cu baza curbată. 2 (Reg) Coș de nuiele sau din coajă de copac în care țărăncile își poartă bebelușul în spate. Si: (reg) belceu, țuțul. 3 (Îs) Cântec de ~ Cântec cu care se adoarme copilul. 4 (Îas) Text al acestui cântec, o specie a poeziei lirice. 5 (Fig) Naștere. 6 (Fig) Copilărie. 7 (Îlav) Din (sau de la ori în) ~ Din fașă. 8 (Îal) De mic. 9 (Îal) Din copilărie. 10 (Îe) Din (sau de la) ~ până la (sau în) mormânt Pe tot parcursul vieții Si: mereu, totdeauna. 11 (Fig; urmat de determinări în genitiv) Loc unde s-a născut, a crescut și s-a format cineva sau ceva. 12 (Rar) Cauză. 13 (Rar) Motiv. 14 Instituție de stat sau așezământ filantropic unde se cresc copiii orfani sau abandonați. 15 (Imp) Creșă. 16 Bancă, scaun sau scândură suspendată cu frânghii, pe care se așază cineva ca să se balanseze Si: balansoar, lanțuri, scrânciob, (reg) dulap, (reg) țițeche. 17 (Îlv) A se da în ~ A se legăna. 18 (Fig) În formă de leagăn (1). 19 Trăsură suspendată pe arcuri sau pe chingi Si: berlină, caleașcă, cupeu, landou, rădvan. 20 Scaun suspendat al unei căruțe sau al unei trăsuri, pe care stă vizitiul Si: capră, jeț, laviță. 21 (Pes; reg) Coș făcut din scoarță de copac. 22 (Pes; reg) Săltătoare. 23 (Teh) Grindă mobilă dispusă între traversele intermediare ale cadrului anumitor boghiuri de vehicol de cale ferată.

natural, ~ă [At: IORGOVICI, O. 3/4 / V: (îrg) ~rel a, sn, (reg) năt~, (îvr) ~aliu a, ~e ain / Pl: ~i, ~e / E: lat naturalis, fr naturel cf ger Naturell] 1 a Care este conform cu natura cuiva Si: înnăscut, (înv) naturalnic (1), (îvr) naturelnic Si: propriu, specific. 2 a (Îoc artificial) Care este generat, produs, creat etc. de natură (1), fără intervenția omului Si: (înv) naturalnic (2). 3 a (Pex) Veritabil. 4 a Curat. 5 a Nealterat. 6 a (Îs) Gaz ~ Gaz format în natură, fără intervenția omului, folosit drept combustibil. 7 a (Spc; îas) Gaz metan. 8 a Rudimentar. 9 a (Pex) Simplu. 10 a (Îs) Economie ~ă Formă de economie în care bunurile materiale se produc pentru satisfacerea nevoilor proprii, fiind consumate în cadrul gospodăriei producătoare. 11 a (Rar; d. rude) De sânge. 12 a (Muz; d. tonuri, game) Care nu a suferit nici o alterare. 13 a (Mat; îs) Număr ~ Fiecare dintre numerele întregi pozitive. 14 a Care este lipsit de artificiu, de rafinament, de afectare Si: nesilit (4). 15 a Care este realizat spontan, fără efort sau constrângere. 16 a Care se potrivește cu faptele din realitatea obiectivă, cu ordinea firească a lucrurilor Si: normal, firesc. 17 a (Îs) Moarte ~ă Moarte survenită în chip firesc, din cauza bătrâneții. 18-19 a (Îs) Mărime ~ă (Reproducere în) mărime reală a modelului, în artele plastice și fotografie. 20 a (Grm; îs) Gen ~ Gen al substantivelor care corespunde repartiției pe sexe a ființelor sau distincției dintre ființe și lucruri. 21 a (Îs) Alăptare ~ă Hrănire a unui sugaci cu lapte matern sau de doică. 22 a (D. copii) Născut în afara căsătoriei legale Si: bastard, nelegitim (2). 23 a (Rar; d. nașteri) Care a avut loc în afara căsătoriei legale a femeii. 24 a (Îoc părinți adoptivi; îs) Părinți ~i Părinți adevărați ai unui copil. 25 a Care aparține naturii (1) Si: (nob) naturesc (1). 26 a Care se referă la natură (1) Si: (nob) naturesc (2). 27 a Care se găsește în natură. Si: (nob) naturesc (3). 28 a (Îs) Bogăție ~ă Bogăție necultivată a solului sau a subsolului. 29 a (Îs) Graniță ~ă, hotar ~ sau limită ~ă Graniță marcată de elemente ale naturii fizice ape, munți, văi. 30 a (Flz; îs) Drept ~ Drept considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara orânduirilor sociale, decurgând fie din natura sau rațiunea umană, fie din voință sau rațiunea divină. 31 a (Iuz; îs) Științe ~e sau (înv) istorie ~ă Științe ale naturii (4). 32 av (Ca întărire a unei afirmații) Desigur. 33 sn (Îrg; îf naturel) Temperament. 34 sn (Asr) Naturalețe (3). 35 a Care nu a fost modificat, alterat. 36 (Îs) Suc ~ Suc obținut din stoarcerea fructelor, fără a se adăuga alte substanțe, coloranți, acizi etc. 37 (D. culoarea părului) Care nu a fost modificată prin colorare. corectat(ă)

reapărea vi [At: EMINESCU, P. L. 65 / P: re-a~ / V: ~pare / Pzi: reapar / E: re¹- + apărea] 1 A apărea din nou (pe neașteptate sau dintr-un loc ascuns). 2 A lua naștere din nou. 3 A se regenera (7). 4 (D. publicații) A apărea din nou (după o perioadă de întrerupere) Si: republicare. 5 A apărea din nou în gândul, în amintirea cuiva. 6 A se retipări.

+anno Domini (de la nașterea lui Isus) (lat.) loc. adv.; abr. a.D. (în 145 a.D.)

MOLATIC, -Ă adj., subst. I. Adj. 1. Moale¹ (I 1). Pe splendide covoare, molatice, persane, . . . Șed față-n față, singuri. ALECSANDRI, POEZII, 384. Însușirea acestor săpături este că dă impresiunea unei materii molatice colacilor de piatră. CONV. LIT. IX, 14, cf. COSTINESCU. Ceară molatică. LM. Ovăzul omului ieșise deasupra brazdei și acoperea goliciunea pămîntului, formînd un covor mîndru de pajiște molatecă. MERA, L. B. 119. Cum s-a lungit pe covorul molatec de pajiște, a adormit. id. ib. 161. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos; fraged. Ea se agăță de gîtul lui și-și lipi gura caldă, molatică, de buzele lui. CAMIL PETRESCU, O. III, 96. 2. (Despre unele forme de relief) Cu înclinație mică, cu pantă lină. Luceafărul de seară ardea . . . la o suliță deasupra dealului negru, a cărui coamă molatică. . . se topea tărăgănat, în jos, spre Ploiești. PETRESCU, O. II, 28. Soarele se și înălțase deasupra dealurilor molatice. id. ib. 138. 3. (Despre oameni) Lipsit de energie; bleg, moale¹ (I 5). Iar tu. . . fiind molatică nu arunca pricina preste alții, carii nu sînt vinovați. AETHIOPICA, 38^r/7. Un tiran molatic. HELIADE,O. I, 222. Mă îndatoresc să ți-l fac blînd, ca un miel. . . – Da' caută să nu mi-l faci și cam prea molatic. KOGĂLNICEANU, în PR. DRAM. 426. Dă-nțelept ce-arăți, pai lumi[i] molatic și leneș uneori. JIPESCU, O. 79. Era molatic, un fel de „lasă-mă să te las”. CONV. LIT. XIX, 204. Era un flăcăiandru care se vedea după apucături că era tont și molatec. ISPIRESCU, ap. CADE. Oștirile împrejuru-i, multe și vegheate, i se păreau molatice și nevoioase. ODOBESCU, S. I, 170. Genova întreagă se oțerea de molaticul Fiesco ! I. NEGRUZZI, S. V, 432. Alexandru era molatec. CONTEMPORANUL, VII, 54. Blîndul și molatecul mieu unchi. . . se sculă repede în picioare. SBIERA, F. S. 397. Se ghicea în această femeie o amară suferință că nu se născuse ea bărbat, în locul molatecului și visătorului ei frate. CAMIL PETRESCU, N. 137. Om molatic. ALR II 3 721/362. ◊ (Substantivat) Copiii tăi sînt niște leneși, niște molatici. FUNDESCU, L. P. I, 106. ♦ (Despre însușiri, manifestări etc. ale oamenilor) Care arată, trădează slăbiciune, nehotărîre, lipsă de energie, apatie, indolență. Damele ambasadei rusești. . . criticau. . . politica prudentă și rezervată a contelui Neselrode, tratînd-o de molatică și umilitoare. GHICA, S. 364. 4. Moale¹ (II 2). Din cerdacul larg din față, fîlfîi ca răspuns. . . faldurii molatici și roșii ai unei batiste subțiri. HOGAȘ, M. N. 54. ♦ (În context figurat) Iar cerul, din molateca-i mătase, Vă va croi veștminte. LESNEA, A. 135. ♦ (Despre ochi, privire) Galeș, languros. Fata, veselă, cu ochi molateci față cu Nicu; – melancolică și gânditoare, în lipsa lui. CONTEMPORANUL, V₂, 485.5. (Despre culori, lumină, izvoare de lumină, sunete) Moale¹ (II 3). Cu un glas molatec: Ce stai pe gînd, îmi zise. NEGRUZZI, S. II, 230. Răspunse o voce dragă și molatecă. EMINESCU, N. 63. Din nori străbate-o rază molatecă și blândă. id. O. IV, 172. ◊ (Adverbial) Deocamdată țărănimea nici nu e cu noi toată, spune molatic, dar sonor, Eliade. CAMIL PETRESCU, O. II, 428. 6. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit, moale¹ (II 7); (despre obiecte, ființe etc.) care se mișcă lin, domol; spec. (despre ființe sau părți ale corpului lor) cu mișcări leneșe, voluptoase, lascive. Legănarea molatică a corăbiei și întinderea orizonului îmi schimbă șirul ideilor. ALECSANDRI, O. P. 290. Tu vei netezi cu mîna ta molatecă și albă creții de pe fruntea mea. EMINESCU, G. P. 86, cf. id. O. I, 29. Bucolica undă . . . molatică și-nfiorată . . . se simte schimbată-n femeie. M,ACEDONSKI, O. I, 79. Plopul din poartă fîșîie legânîndu-se, apropiindu-se și depârtîndu-se de fereastră, cu mișcarea molatică a unei draperii imense. VLAHUȚĂ, D. 138, cf. id. N. 11. Acea talie subțire și mers molatic . . . deșteptase, în Sentino, fiara Neapolului, sîngele blestemat. DELAVRANCEA., V. V. 126. Tibrul curge. . . somnoros și leneș, rostogolind pe patul lui de lut undele gălbii și molatice. IORGA, ap. TDRG. Veneau în răstimpuri și treceau pe fruntea mea ușoare și nevăzute suflări molatice de vînt. HOGAȘ, DR. II, 14. Nici măcar un stîrc, cu zborul lui molatic, nu trecu deasupra noastră. CAZABAN, V. 31. Cînd te crezuseși tocmai mai șubred și mai mic, Atunci ți-ajunse brațul molatec mai voinic. ARGHEZIi, C. O. 24. Îl vedeai pe domnul Frederic îndreptîndu-se cu pași molateci spre tine. PAS, Z. I, 307. ◊ F i g. Ceea ce spusese despre Bărăganul nostru condeiul meu cel smead, molatic, searbăd și spălăcit. ODOBESCU, S. III, 159. (Adverbial) [Bosforul] se legăna molatic cu-o leneșă mișcare. ALECSANDRI, P. I, 236. Privirile mele se opriră asupra unei dănțuitoare a cărei trup se îndoia molatic pe brațul ce-i cuprindea mijlocul. CONV. LIT. XIII, 333. Din coșurile-nalte ale fabricelor gîlgîie rotogoale negre de fum ce se risipesc molatic în zarea nesfîrșită. VLAHUȚĂ., R. P. 28, cf. 51. Ierburile subțiri și mlădioase . . . își plecau molatec fruntea lor înspre pămînt. HOGAȘ, M. N. 180, cf. id. DR. I, 58, 169, 229. Ladima se clătină, molatec fericit de această perspectivă, nebănuită acum cîteva minute. CAMIL PETRESCU, N. 7. Ieși molatic și rîzînd șiret pe ușă. CĂLINESCU, S. 230, cf. id. O. I, 15. Începuse vîntul; bătea însă molatic și umed, întărind răcoarea. MIHALE, O. 278. (În context figurat) Ierburile subțiri și mlădioase . . . își plecau molatec fruntea lor înspre pămînt. HOGAȘ, M. N. 180. 7. Care are un efect calmant, care moleșește; blînd, duios, plăcut. Acestea îmi plac mie ca și urechii mele, Iar nu cîntări molatici și bune de femei. HELIADE, O. I, 352. Lumînarea-i stinsă-n casă. . . somnu-i cald, molatic, lin. EMINESCU, O. I, 42. Vise voluptoase în somnul ei molatic O turburau. MACEDONSKI, O. i, 245. Se gîndea la cîte ceva molatic: își închipuia că e pe mare, și-l leagănă valurile. VLAHUȚĂ, N. 38. Creațiunile poetice ale lui Eminescu arată melancolie, blîndețe . . . și nu știu ce dulceață molatecă. GHEREA, ST. CR. I, 141. Un vals molatec se desprinde de pe clapele pianului, supt degetele subțiri și albe ale cîntăreței. GÎRLEANU, L. 139. Își freca acum mînile, privind cu mulțămire, de la fereastră, din căldura molatică a saloanelor. MiRONESCU, S. A. 24. Haina mai păstra căldura molatică a trupului de femeie. V. ROM. martie 1954, 102. ◊ (Adverbial) Vezi izvoare zdrumicate, peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic. EMINESCU, O. I, 85. [Luna] își pune. . . piciorul pe-un pisc, pe Himalaia. Iar florile, cuprinse molatic de văpaia Iubirii ș-admirării, îi fac din părul lor Cununi. COȘBUC, S. 72. II. Subst. (Iht.) Grindel (Cobitis barbatula). Cf. ANTIPA, P. 784, BĂCESCU, P. 131. – Pl.: molatici, re și (învechit, f. pl.) molatici. – Și: molatec, -ă adj. – Moale¹ + suf. -atic.

NATURAL, -Ă adj., adv., s. n. I. adj. 1. Care este conform cu natura (3) cuiva, înnăscut, nativ (2), (învechit) naturalnic (1), (învechit, rar) naturelnic; propriu, specific. Faptele acelea la care ne duc îndemnerile nepercepute, sau instincturii naturalii. iorgovici, o. 3/4. Agerimea lui naturală și nevoia, în curînd, îl deprinsără cu toate. asachi, s. l. ii, 36. Uite și acuma ești turmentat, ești băut... miroși cale d-o poștă... – Ăsta este mirosul meu naturel. caragiale, o. vi, 124. lată însușirile pe care Tudor le putea pune în serviciul misiunii ce avea să-i fie încredințată: un spirit natural care-l ridica mult peste gradul său de cultură. oȚetea, t. v. 90. Nordicii ar fi... romantici în chip natural, născuți astfel, după cum, tot în chip natural, latinii erau clasici. oprescu, i. a. iii, 15. 2. (În opoziție cu artificial) Care este generat, produs, creat de natură (1), fără intervenția omului, (învechit) naturalnic (2); p. ext. veritabil, curat, pur, nealterat. Mi se pare că mirosul acestu se cade a se deschilini în naturale și artificiale (cu meșteșug). înv. vin. 34/7. Un vin poate ajunge pe cale de fermentare naturală pînă la 16-18° alcool. bnc. agr. v, 846. Capacitatea crescîndă a mătăsei artificiale, de a înlocui mătasea naturală, a redus treptat rentabilitatea culturii viermelui de mătase. ionescu-muscel, Fil. 14. Sînt peste treizeci de coroane, unele de flori naturale, altele de flori artificiale. stancu, u.r.s.s. 166. Ca productivitate piscicolă, cele mai interesante bazine naturale sînt, fără îndoială, bălțile dunărene. c. antonescu, p. 97. Lumina artificială... rămîne inferioară intensității luminii naturale. agrotehnica, i, 78. Folosirea îngrășămintelor naturale... reprezintă... un mijloc important de a mări fertilitatea. id. ib. 299. Pămîntul are un singur satelit natural, Luna. geologia, 6. ◊ Gaz natural = gaz format în natură (1), fără intervenția omului, folosit adesea drept combustibil; spec. gaz metan. În 1948 s-a întreprins o exploatare sistematică pentru căutarea zăcămintelor de gaze naturale. oncescu, g. 34. Sere... folosind ca sursă de căldură gazele naturale. agrotehnica, i, 66. La noi în țară în multe orașe este folosit gazul natural. Chim. an. călit. 286. ♦ Primitiv, rudimentar; simplu, necultivat. Te rog să iai în samă a fi obiectul aceștii cărți omul, în starea sa cea naturală. antrop. xv/v. Un buchet ieșit din mâinile ei e pururea un cap d-operă a bunului și naturalului gust. f (1897), 9. Ea se ridică în lumina pală, violetă... o frumusețe de linii arăta o cumințenie naturală. bacovia, o. 208. Boccaccio zugrăvește, din punctul de vedere laic, moravurile din timpul său și proclamă idealul unei societăți naturale și libere, în care femeile triumfă prin istețimea lor, iar bărbații prin voința și energia lor. oțetea, r. 205. ♦ Economie naturală = formă de economie în care bunurile materiale se produc pentru satisfacerea nevoilor proprii, fiind consumate în cadrul gospodăriei producătoare. Cf. der. ♦ (Rar, despre rudenii) De sînge, adevărat. Norocul meu a făcut Ca pe un fiu natural să mă aibi în iubire. pann, e. v, 20/2. Cînd un vasal murea fără moștenitori naturali, feudul lui revenea regelui. oțetea, r. 75. ♦ (Muz.; despre tonuri, game) Care nu a suferit nici o alterare. cf. tim. popovici, d. m. ♦ (Mat.) Număr natural = fiecare dintre numerele întregi pozitive. cf. ltr², der. 3. Care este lipsit de artificiu, de rafinament, de afectare, simplu, (neobișnuit) nedresuit; care este realizat spontan, fără efort sau constrîngere, degajat. Stilul fabulei se cuvine a fi natural, familiar, ...grațios, naiv. heliade, o. ii, 75. Naivitatea lui ajunge pînă a te face a zice că el credea singur cîte spunea, atît e de natural. id. ib. 80. Traduse apoi Țiganii de Pușchin, poem atât de frumos și de natural. negruzzi, s. i, 333. Mi-au plăcut poeziile lui, fiind foarte simple și naturale. bolintineanu, o. 327. Tonul Laurei... nu mi se păru sincer; tristețea ce vibra în dînsul era mai mult forțată decît naturală. f (1903), 17. În rolul Paraschivei făcea impresiune foarte naturală și încîntătoare în costumu-i românesc. ib. (1906), 34. Ținuta trăgătorului trebuie să nu fie forțată, ci naturală. stoica, vîn. 43. ◊ (Adverbial) Dl învățător, costumat prea potrivit, a jucat natural. f (1906), 34. Măicuța nu e acasă? întrebă foarte natural Mimi. REBREANU, R. I, 184. 4. Care se potrivește cu faptele din realitatea obiectivă, cu ordinea firească a lucrurilor; normal (1), firesc. v. explicabil. Pentru dînsul era un lucru foarte natural și foarte lesne. gtn (1836), 1/23. Să căutăm a trage din acea revoluție tot folosul putincios și să-i dăm aliați naturali, adecă pe popoare, iar nu pe guvernuri. bălcescu, ap. ghica, a. 571, cf. negulici. E lege naturală cînd mori să fii uitat. macedonski, o. i, 52. Ceea ce i se pare curios lui Lange, nouă ni se arată ca un lucru foarte natural și de înțeles. gherea, st. cr. ii, 128. Aceste dregătorii erau consecința necesară, naturală, a însuși faptului întemeierii statelor românești. bul. com. Ist. v, 29. Concluzia la care ajungem în mod natural, după această sumară caracterizare a celor două atitudini, este că nu există decît un singur fel de a fi clasic. oprescu, i. a. iii, 12. Vom da aici cîteva aplicații ale acestei idei care ne va duce, după cum vom vedea, în mod natural... la unele clase de funcții deja întîlnite. stoilov, t. f. 285. Gradația care există între proprietățile elementelor și înlănțuirea lor naturală. Chim. an. călit. 16. ◊ Moarte naturală = moarte survenită în chip firesc, moarte bună. (fig.) Ne urmam drumul... trecînd pe sub gigantici brazi răsturnați de vijelie, ori de moarte naturală. hogaș, dr. i, 8. Mărime naturală = (reproducere în) mărime reală a modelului, în artele plastice și în fotografie. Acesta este cadrul testamentului politicesc al lui Ștefan cel Mare, ideat de d. aga G. Asachi și adus întru împlinire în olei și în mărime naturală de d. Miler, artista de la Viena. ar (1834), 285¹/18. Bustul în mărime naturală a unui copil ca de vro optsprezece ani. eminescu, n. 38. S-a apucat să facă o statuă peste mărimea naturală. caragiale, o. vii, 433. [Tabloul] este în mărime naturală. f (1897), 50. (Gram.) Gen natural = gen al substantivelor care corespunde repartiției pe sexe a ființelor sau distincției dintre ființe și lucruri. Pe măsură ce neutrul se dezvolta, se păstra și se întărea și ideea genului natural. ll i, 106. A existat o perioadă cînd genul gramatical corespundea genului natural. graur, i. l. 149, cf. 148. Alăptare naturală = hrănire a unui sugaci la sînul mamei (sau al unei doici). Alăptarea naturală (cu laptele din sînul mamei sau al unei doici) este alăptarea ideală. ygrec, m. n. 8. ◊ (Adverbial) Mulțimea obiectelor antice din țara noastră a fost natural să mă atragă din ce în ce spre un studiu serios în materie arheologică. bolliac, o. 265. Tipurile cele mai vii se găsesc – și aceasta e foarte natural – la scriitori eminamente creatori. ibrăileanu, s. l. 37. Nașterea arendașului a împiedicat trecerea pămîntului în mîinile țăranilor, cum ar fi fost natural și sănătos. rebreanu, r. i, 39. La ședințele Academiei de artă se discutau, după cum era natural, chestiuni estetice. oprescu, i. a. iii, 20. Activitatea scriitoricească rămîne, cum e și natural, închinată colectivului. sadoveanu, e. 186. Dacă este vorba apoi să investigăm originile, nu este natural să le căutăm în acele societăți moderne care mențin alături de noi formele cele mai vechi ale civilizației omenești? vianu, m. 14. ♦ (Despre copii) Născut în afara căsătoriei, nelegitim, bastard; (rar, despre nașteri) care a avut loc în afara căsătoriei legale a femeii. O lungă tragedie de lupte între feluriți copii naturali. hasdeu, i. v. 3. De la raporturile nașterilor legitime și naturali se capătă indicațiuni foarte importante pentru acei ce se ocupă cu moralitatea publică. i. ionescu, d. 83. Ceea ce mai ales încurca urcarea la tron era împrejurarea că fiii naturali erau puși pe aceeași linie cu acei legiuiți. xenopol, i. r. iii, 162. Afară de acești patru fii legiuiți din care numai Bogdan a supraviețuit tatălui său, mai rămase după moartea lui Ștefan și un fiu natural, Petru Rareș. id. ib. iv, 116, cf. 217. Despre legitimarea copiilor naturali. hamangiu, c. c. 80. Adoptase în secolul trecut o fată naturală. călinescu, s. 12. 5. Care aparține naturii (1), care se referă la natură, care se găsește în natură; (neobișnuit) naturesc. cf. costinescu, lm, barcianu. Condițiile de ordin natural și material, economic și social, au exercitat și aici o influență covîrșitoare. oțetea, r. 35. Odobescu... uită rareori să noteze temperatura mediului natural pe care-l descrie. vianu, m. 200. Printre factorii naturali care influențează direct germinația..., umiditatea și căldura sînt esențiali. săvulescu, m. u. i, 65. Cînd sînt pășuni naturale, se poate renunța la pășunatul pe pîrloagă. agrotehnica, ii, 969. Nu se mai supune condițiilor naturale atît de capricioase..., ci reglează după voie nivelul apelor. contemp. 1962, nr. 796, 2/4. ◊ Bogăție naturală = bogăție (necultivată) a solului sau a subsolului. Am dori să descriem frumusețile și bogățiile naturale ale țării noastre. stoica, vîn. xi. Graniță naturală sau hotar natural, limită naturală = graniță, limită marcată de elemente ale naturii fizice (ape, munți, văi etc.). Hotarele sînt determinate prin limite naturale și anume, în cea mai mare parte prin pîraie. p. antonescu, a. 8. Pornind de la poziția pe care o are Țara Bîrsei în configurația geografică a țării noastre, cu hotare naturale aproape de jur-împrejur..., ne-am aștepta ca graiul populației române de aici să ofere un mai pronunțat caracter dialectal. l. rom. 1959, nr. 5, 79. (În concepția unor filozofi idealiști) Drept natural = drept considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara orînduirilor sociale, decurgînd fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. Cf. der. (Ieșit din uz) Științe naturale sau (învechit) istorie naturală = științele naturii, v. natură (1). Vezi... încă și Istoria naturală a lui Pavel Chenghelaț. teodorovici, i. 37/16. Arătare a vro cîteva ființe din istoria naturală. pleșoianu, ab. 37/2. Cabinet de istorie naturală. heliade, o. ii, 108. Însercinase întru aceasta pe D. Sibott, profesorul istoriei naturale. ar (1830), 2572 /3. Face din porunca lui Ludovic, riga Franței, o călătorie înconjurînd globul..., aducînd descrieri foarte interesante pentru științele naturale. genilie, g. 60/8. Istoria naturală [Titlu], barasch, i. n. Cu istoria naturală în mînă... nici este permis cuiva de a urmări în Europa pe grifoni. hasdeu, i. c. i, 209. Se numește profesoru de științele naturale la școala de agricultură. f (1880), 214. Este și o colecțiune de istorie naturală. ib. (1897), 70. Așa mi-a spus azi dimineață, la școală, în cancelarie, m-me Voinea de științe naturale. sebastian, t. 203. Istoria naturală, care descrie animalele de vînat, cuprinde toate momentele care interesează pe vînător. STOica, vîn. 61. II. adv. (Adesea ca întărire a unei afirmații) Desigur, firește, bineînțeles. Natural că se constată și alte abateri de la normele arătate mai sus. iordan, g. 188. Destul te-am ținut eu pe tine, a zis oftînd pisica. E rîndul tău să umbli și să aduci. – Natural! au adăugat copiii. ARGHEZl, c. j. 9. III. s. n. 1. (Învechit și regional; în forma naturel) Fire, temperament, natură (3). Fără să iei sama plecărei naturelului său. vîrnav, f. m. i, 77^r/8. Un naturel bun, gustul și citirea cea mare a autorilor celor vestiți sînt singure în stare a da învățăturile pentru cum trebuie a păzi cineva măsura. heliade, o. ii, 20. O să fie un urîcios actor daca neîngrijind naturelul său va voi să se facă copia altuia. gtn (1836), 2/44. Naturelul lor era astfel, sau toată purtarea asta fu numai o fățărie? f (1870), 75. El era nobil, de un naturel vesel. ib. (1897), 9, cf. barcianu. Omu mieu are naturel bun, că nu să mînie. MAT. DIALECT. I, 82. 2. (Astăzi rar) Naturalețe (2). Picturele... lasă să se vază lipsa de natural și inspirațiune poetică. filimon, o. ii, 154. În artele frumoase... le lipsește poezia și naturalul meridionalilor. id. ib. 163. Actorii, dupe gesticularea lor plină de naturel... îmi părură foarte buni. id. ib. 173, cf. 302. Vorbește cu o remarcabilă volubilitate, dar comod și cu mult natural. caragiale, o. vi, 511. Suavitatea și grația cu care se exprimă, cugetările în care și-o încadrează, armonia versurilor, naturalul acțiunii... formează un tot. macedónski, o. iv, 74. Toată scena respiră adevăr și natural. gherea, st. cr. ii, 160, cf. iii, 295. Cred că pricina hotărîtoare a succesului dlui Istrate e naturalul operei sale. ibrăileanu, s. l.134. – pl.: naturali, -e. – Și: (învechit și regional) naturel, -ă adj., s. n., (regional) nătural, -ă (alr ii/836), (învechit, rar) naturaliu adj., naturale (iorgovici, o. 54/10) adj. invar. – Din lat. naturalis, it. naturale, fr. naturel. Pentru sensul III 1, cf. și germ. Naturell.

URMĂ (pl. -me) sf. 1 Semnul lăsat de piciorul unui om sau unui animal, pe unde a călcat; călcătură: i se văd urmele pașilor; nu îndrăznești să-i săruți mîna, ci adevărat urma piciorului (C.-RAD.); Am un bou negru: Unde sare, ~ n’are, Unde paște, se cunoaște (SB.), ghicitoare despre „purice”; Într’o ~ de oaie, Un pumn de buboaie (GOR.), ghicitoare despre „usturoiu”; Ⓕ: a fi pe urma, pe urmele (cuiva, etc.), a fi pe cale să-l găsească, să-l descopere: poliția e pe urmele unui vast complot; a da de urma cuiva, a-l descoperi: își închipuește că-l caută poliția, că-l urmărește, că i-a dat de ~ (I.-GH.); Ⓕ: a călca pe urmele cuiva, a imita în totul faptele, purtarea cuiva, a urma exemplul lui: fiul său, Bogdan, se urcă în scaunul domniei, călcînd pe urmele tatălui său (ISP.) ¶ 2 Ori-ce alt semn rămas de pe urma trecerii, atingerii, apăsării unui lucru: ca săgeata ce iute trece și nici o ~ lasă pe unde trece (GOL.); i se văd urmele degetelor pe oglindă; urmele roților; căutară să-și găsească urmele pe unde veniseră, dar nu găsiră nici un piculeț de ~ (ISP.); și-ar fi curmat zilele ori s’ar fi dus în lume, ca să i se piardă urma (SLV.); a pierde urma cuiva, a nu-l mai putea găsi: Turcii, luîndu-se după Negru-Vodă, l-au gonit... pînă ce i-au pierdut urma (ISP.); nu i se știe de ~, nu se știe ce s’a făcut cu el, a dispărut nu se știe unde; corăbiile nu lasă nici o ~ pe apă; s’au luat amîndoi pe urma cea de cenușă îndărăpt... pînă ce au ajuns... acasă (SB.); vărsatul n’a lăsat nici o ~ pe obrazul lui ¶ 3 Impresiune, întipărire lăsată în minte, în amintirea cuiva: această întîmplare n’a lăsat nici o ~ în amintirea mea ¶ 4 Tot ce se poate vedea sau ști din ceea ce a fost odinioară, rămășițe: urmele vechei civilizații; nu se găsește nici o ~ despre acest eveniment în istorie ¶ 5 Picior (ca măsură de lungime): unii (crocodili) sînt de treizeci de... urme de picior de lungi (ȚICH.) ¶ 6 Ceea ce urmează, ce se va întîmpla mai tîrziu, urmare: Nu gîndește urma, nu gîndește răul (PANN); (P): urma alege 👉 ALEGE I 13 ¶ 7 Locul de origine, de naștere, de unde a plecat cineva: l-a trimis la urma lui; bejenarilor le-a dat voie să se ducă iară la ~ la Focșeni (NEC.) ¶ 8 Precedat de o prep.: A) din ~, a) (care a) trecut: anii din ~, b) de la spate, dindărăt, dinapoi: Din ~ moartea-l paște, Căci toți se nasc spre a muri Și mor spre a se naște (EMIN.); a ajunge, a goni pe cineva din ~: iată c’o plută ne-ajunge din ~ (VLAH.); Românii îi goneau din ~ și-i ucideau ca pe lăcuste (ISP.); cel (cea) din ~, cel (cea) de la sfîrșit, de la coadă, ultimul (ultima): mai bine cel dintîiu în sat decît cel din ~ în oraș; boierul... se socotea acum mai pre jos decît cel din ~ rob al lui (SAD.); în cele din ~, în cele (mai) de pe ~, pentru a pune capăt unui lucru, unei stări, la sfîrșit de tot (după multă tărăgănare sau ezitare): zîna... în cele din ~, mărturisi că ea este stăpîna condurului (ISP.); în cele mai de pe ~ ajunse la palaturile în care se născuse (ISP.); – B) în ~, a) îndărăt, înapoi (în spațiu și în timp): a rămînea, a lăsa în ~; ar pleca bucuroasă și nici nu s’ar mai uita în ~ (VLAH.); în urma lor se înălță deodată un munte de piatră care atingea cerul (ISP.); cu cîteva zile în ~; a fi în ~ cu plata; acum în ~, de curînd; b) după (aceea); mai tîrziu: să bage bine de seamă ceea ce face, că să nu se căească în ~ (ISP.); în urma acestei împrejurări; coana Marghioala se îndeletnicea să aducă la cunoștință marile întîmplări totdeauna cu luni în ~ (BAS.); – C) la ~, la sfîrșit, la coadă, îndărătul tuturor: a rămas la ~; voiu spune la ~ ce am de spus; la urma urmei, la urma urmelor, mai la ~, a) la sfîrșit de tot, după ce-a trecut destul timp la mijloc; la urma urmei, n’a avut încotro flăcăul și s’a hotărît să facă pe voia taică-său (R.-COD.); își aduse aminte la urma urmelor că el era plecat în pețit (ISP.); la urma urmelor, de fie-care greșală să-i ardă școlarului cîte-un sfînt-Nicolai (CRG.); b) la adică, dacă stăm să ne gîndim bine: fuga e rușinoasă, dar la ~ e sănătoasă (ISP.); la urma urmei ce are el cu mine? (PAMF.); dar la urma urmei ce-mi păsa de dînsa? (GN.); și-apoi, la urma urmei, se deprinde omul cu toate (VLAH.); mai la ~, ce-mi pasă mie? dacă sînt judecători la Berlin! (CAR.); – D) pe ~, apoi, mai tîrziu, după aceea: Deucalion, cu muierea sa... au scăpat de acea pedeapsă, pentru bunătatea lor, și pre ~ au înmulțit neamul omenesc (N.-COST.); nu-i da binelui cu piciorul, că pe ~ o să-i duci dorul (ZNN.); mai pe ~, mai apoi, mai tîrziu: mai pre ~, mai încoace, tîrzie vreme după aceea, îndreptatu-s’au Persul (NEC.); (de) pe urma cuiva, din pricina cuiva, mulțumită cuiva: oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? (CRG.); eu am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale (CAR.); cel (cea) de pe ~, de la sfîrșit, care vine la urmă, tîrziu de tot: căințele cele de pre ~ întru nimica sînt (NEC.); în cele (mai) de pe ~ 👉 mai sus A) [pare înrudit cu gr. ὸσμή, „miros”, al cărui grup – σμ – apare trecut la -r/m- și în it. sard. orma; verbul gr. δσμάομαι „a mirosi, a adulmeca” ar sta atunci la baza lui urma și, poate, a lui ulma].