USTEI = USTIEI, în cazul gen. (16 A I 468), < sl. oycтиe „gură, vărsare”.

BARĂ, bare, s. f. 1. Bucată lungă de lemn sau de metal căreia i se dau diferite întrebuințări. 2. Stâlp de poartă la unele jocuri sportive. ◊ Bară (fixă) = aparat de gimnastică format dintr-o vergea groasă de metal montată între doi stâlpi. 3. Barieră care desparte pe judecători de avocați și de împricinați; p. ext. locul din instanță unde pledează avocații. 4. Linie verticală sau orizontală care separă părți dintr-un text. ♦ (Muz.) Linie verticală care separă măsurile pe portativ. 5. Prag de nisip situat sub apă, de obicei în fața gurii de vărsare a unui fluviu. 6. Val de mare care urcă o dată cu fluxul de la gura unui fluviu spre amonte. – Din fr. barre.

SĂGEATĂ, săgeți, s. f. 1. Vergea de lemn, cu un vârf ascuțit (de fier, os, piatră) la un capăt, iar la celălalt cu două aripioare înguste, folosită în trecut (la unele populații și astăzi) ca proiectil de vânătoare sau de luptă, aruncată dintr-un arc încordat. ◊ Săgeată de trăsnet = nume dat de popor armelor antice găsite în pământ (închipuite ca fiind urme de trăsnete). ♦ (Adverbial) Foarte repede. Pornește săgeată. ♦ Fig. Vorbă, aluzie ironică sau răutăcioasă; înțepătură. 2. Indicator de direcție în formă de săgeată (1). 3. Fiecare dintre stâlpii caselor și pătulelor de la țară, care sunt fixați cu capătul de jos în grinzile temeliei și cu cel de sus în grinzile acoperișului. ♦ Aripă la moara de vânt. ♦ Prăjină lungă prinsă de cumpăna fântânii și având la capătul de jos ciutura sau găleata cu care se scoate apa. 4. (Mat.) Distanța maximă dintre un arc de curbă și coarda care unește extremitățile lui. 5. (Geogr.; în sintagma) Săgeată litorală = formă de acumulare marină la intrarea unui fluviu sau la gura de vărsare a unui fluviu în mare, care poate închide un golf, separând o lagună. 6. Compus: săgeata apei sau săgeata apelor = plantă erbacee acvatică cu frunze în formă de săgeată și cu flori albe cu mijlocul purpuriu (Sagittaria sagittifolia). – Lat. sagitta.

ESTUAR ~e n. Gura de vărsare a unui fluviu lărgită în formă de pâlnie. [Sil. es-tu-ar] /<fr. estuaire, lat. aestuarium

AUTOHTON, -Ă I. adj. 1. (despre specii, populații) care s-a format și dezvoltat pe teritoriul unde trăiește în prezent: băștinaș, aborigen, indigen. 2. (psihiatr.; despre idei obsedante) care apare în conștiință ca o gândire generată spontan. II. s. n. 1. complex de straturi constituit din roci mai tinere, rămase pe locul lor, peste care au fost împinse din regiunile învecinate roci mai vechi. 2. zăcământ de cărbuni, format în locul de origine al plantelor din care provine. 3. râu având izvoarele în aceeași unitate morfologică, regiune climatică cu gura de vărsare. (< fr. autochtone, gr. autokhthon)

BARĂ s. f. 1. drug de metal (destinat prelucrării). ◊ piesă de metal sau de lemn, în construcții sau în dispozitive tehnice pentru transmiterea eforturilor. ◊ (fig.) obstacol, piedică în calea realizării unui lucru. 2. fiecare dintre cei trei stâlpi care delimitează poarta la unele jocuri sportive. ◊ șut în stâlpul porții de fotbal. 3. barieră care desparte pe judecători de avocați și împricinați; locul de unde se pledează în fața justiției. 4. (herald.) figură diagonală care reunește unghiul stâng de sus al unui scut cu unghiul drept de jos. 5. linie verticală sau oblică, element de separare într-un text. ◊ linie verticală care separă măsurile unui portativ. ◊ ridicătură de metal liniară încrustată în tastiera unor instrumente cu coarde ciupite. 6. îngrămădire de aluviuni la gura de vărsare a unui râu într-un fluviu sau în mare. 7. mascaret. (< fr. barre)

AMAZON, 1. Rio Amazonas, fl. în America de Sud (Perú, Columbia și Brazilia). Cele două izv. ale sale, Marañón (considerat izv. pr.) și Ucayali (care confl. în amonte de Iquitos) își au originea în Anzii Peruvieni la 5.250 m alt. și respectiv la 4.000 m alt., la numai 160 km de coasta Oc. Pacific. Se varsă în Oc. Atlantic printr-un vast estuar. Lungime: c. 6.400 km de la izv. rîului Marañón; 7.025 km de la izv. rîului Apurimac, afl. al lui Ucayali, descoperit de o expediție americană la 15 oct. 1971. Bazin hidrografic: 7,18 mil. km². Este fl. cu cel mai mare debit din lume (212.377 m³/s la vărsare) și fl. care își are originea la cea mai mare alt. Afl. pr.: pe dr. Purús, Madeira, Tapajós, Xingú, Tocantins, iar pe stg. Putumayo, Japurá, Rio Negro. Navigabil pentru vase de mare tonaj pînă la Manaus (1.600 km de la gura de vărsare, iar pentru cele de tonaj mijlociu pînă la Iquitos în Perú, la 3.700 km de gurile de vărsare). Porturi pr.: Belém, Santarém, Obidos, Manaus, Iquitos. Fluxul pătrunde pe A. în amonte pînă la c. 1.000 km, sub forma unui val înalt de 4,5 m, numit poroca. Lățimea fl. în zona de vărsare este de 80 km. 2. Cîmpia Amazonului (Amazonia), cîmpie aluvială, cea mai mare din America de Sud (c. 5 mil. km²), situată în zona ecuatorială, în bazinul fl. Amazon. Lungime: c. 3.000 km (V-E). Lățime: 300-2.000 km. Are un relief monoton, cu alt. medii de 200 m și cu pante cu înclinări foarte mici, unde rîurile se despletesc, formînd întinse zone mlăștinoase. Climă ecuatorială umedă în V (3.000 mm precipitații/an) și subecuatorială în E (temp. medie anuală 23-28 °C). Este acoperită de păduri ecuatoriale cu peste 4.000 de specii arborescente (selvas) și cîteva asociații vegetale (Igapo, várzea și été). Faună bogată.

BAHR EL-JEBEL [báhr æl-dʒæbæl], denumirea porțiunii Nilului între gurile de vărsare ale afl. Aswa (pe dr.) și Bahr el-Ghazal (pe stg.), în S Sudanului.

BEVELAND, ins. olandeze în M. Nordului, la gura de vărsare a Scheldei. Supr.: 90,6 km² (North B.) și 373 km² (South B.); c. 125 mii loc. Orașe pr.: Middelburg, Vlissingen. Relief jos de dune. Creșterea animalelor.

BREMERHAVEN [brémərhafən], oraș în N Germaniei (Bremen), la gura de vărsare a Weserului; 190 mii loc. (1987, cu suburbiile). Avanportul orașului Bremen. Mare port de pescuit (50% din flota țării). Șantiere navale. Constr. de mașini. Conserve de pește.

aluviune,(engl.= alluvium, alluvia) sediment detritic recent, neconsolidat, sortat moderat, acumulat în lungul albiilor minore și majore sau la gura de vărsare a râurilor. La a. se încadrează și dep. slab sortate din conurile de dejecție sau din lacuri. Granulometric, a. sunt formate din nisipuri, pietrișuri, silturi și pelite; uneori, găzduiesc acumulări de min. grele. Sin. depozit aluvial, aluviu.

deltă, (engl.= delta) zonă de la gurile de vărsare ale unui râu într-un lac sau mare unde se pot acumula cantități mari de material terigen în raport cu materialul spălat de valuri, curenți sau maree. Domeniul deltaic se dezvoltă atât subaerian (d. emersă sau câmpia deltaică), cât și subacvatic (d. submersă sau d. frontală) și se extinde prin procese de progradare, determinând acumulări groase de sedimente, cu geometria tipică a conurilor de dejecție.

progradare (sedim.), (engl.= progradation) înaintarea sedimentelor detritice acumulate în dreptul falezelor, la gurile de vărsare a râurilor (în delte) sau la baza povârnișurilor continentale (în canioanele submarine) spre largul baz. Unitățile de sedimentare acumulate prin p. se acoperă succesiv, iar cele mai noi depășesc pe cele mai vechi; limita de separație dintre ele este o supr. sigmoidală. Secvențele litologice p. se acumulează în timpul unor regresiuni marine.

radiolarit, (engl.= radiolarite) silicolit format preponderent sau exclusiv din testuri de radiolari prinse într-o masă de opal, calcedonie și/sau argilă. Sunt roci variat colorate, compacte și dure, cu spărtură concoidală sau așchioasă. Ele formează intercalații în marne, argile, repere stratigrafice în calcare și asociații cu formațiuni vulcano-sedimentare și curgeri de lave bazice. rată de sedimentare, (engl.= rate of sedimentation) parametru depozițional dinamic exprimând volumul de material sedimentat în unitatea de timp. În sedimentologie, r.s. se exprimă prin unități Bubnov (mm/1 000 ani) și este considerată lentă pentru valori de 1 – 10 mm/1 000 ani (specifică câmpiilor abisale) și rapidă, depășind 100 și 1 000 mm/1 000 ani (de regulă, la gurile de vărsare ale fluviilor sau la baza taluzurilor continentale). R.s. lentă este, de asemenea, caracteristică baz. instalate în zone cratonice stabile, iar cea rapidă, baz. mobile situate în zone de coliziune și subducție a plăcilor crustale.

CABINDA, oraș în Angola, centrul ad-tiv al prov. omonime, enclavă în Zair, situat la N de gura de vărsare a fl. Zair în Oc. Atlantic; 21,1 mii loc. (1970). Port de export al petrolului. Ind. prelucr. a lemnului. Alipită la posesiunea portugheză Angola prin tratatul cu Belgia din 1866.

CANION (< fr., sp.) s. n. Vale simetrică adîncă și îngustă, de natură erozivă, cu versanți abrupți și cu fundul îngust, de obicei ocupat în întregime de albia minoră (ex. Marele Canion Colorado, S.U.A.). Se formează în special în podișuri cu structuri orizontale, în roci dure și cu climat arid. ♦ C. submarin = vale submarină adîncă și îngustă care începe pe platforma continentală și secționează abruptul continental în dreptul gurii de vărsare a unui fluviu (deltă sau estuar). Au fost descoperite în fața deltelor fl. Indus, Gange, Lena, Yukon și a estuarelor Hudson, Zair și Sf. Laurențiu.

ANASTOMOZÁRE (< fr. {i}) s. f. 1. Mod de prezentare a unei rețele de fisuri mineralizate sub formă de filoane mai mult sau mai puțin paralele, legate între ele prin filonașe oblice. 2. Proces de astupare a gurii de vărsare a unui curs de apă cu propriile aluviuni și ramificarea în mai multe brațe ce comunică între ele.

RABAT (în arabă: ER-RIBᾹT), capitala Marocului, situată în NV țării, pe țărmul Oc. Atlantic, la gura de vărsare a fluviului Bou Regreg; 623,5 mii loc. (1994). Nod feroviar și rutier. Aeroport (în suburbia Salé). Port. Pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-științific și turistic. Ind. metalurgiei neferoase, de prelucr. a lemnului, textilă, a mat. de constr. (cărămidă, azbest), pielăriei și încălțămintei, alim. Producția de covoare și de pături. Poligrafie. Artizanat. Universitatea Muhammad V (1957); Institut agronomic și veterinar (1966); Academie Națională (1977); Biblioteca Națională (1920); Universitatea musulmană (sec. 12-17). Teatru; Orchestră simfonică. Muzee de arheologie (1920), artă decorativă (1915) și artizanat. Moscheea Hassan (1190-1195), cu minaret de 44 m înălțime, fortăreața Kasbah Oudaïa (sec. 12), cu porțile Oudaïa, Bāb-ar-Ruwāh ș.a., moscheile Yakub al-Mansur (sec. 18), Moulay-Sliman (sec. 19) ș.a., mausoleul lui Muhammad V; Palatul Regal (1950); Grădini în stil andaluz. Fundat de fenicieni, apoi colonie romană cu numele Sala, iar în sec. 8-10 a fost sediul unei mănăstiri musulmane fortificate. În 1150, califul almohad Abd al-Mūmin (1130-1163) a întemeiat un punct întărit cu numele Ribat (= tabără) unde și-a încartiruit trupele, în vederea „războiului sfânt” împotriva creștinilor din Pen. Iberică. În Ev. med. a fost important centru al corsarilor sarazini. În perioada 1627-1666 a fost capitala unui stat independent; centrul ad-tiv (1912-1956) al protectoratului francez Maroc, iar din 1956 capitala regatului Maroc.

SALE (SLA), oraș în NV Marocului, situat la Oc. Atlantic, la gura de vărsare a fl. Bou Regreg, în apropiere NNE a capitalei țării, Rabat; 579,9 mii loc. (1994). Port comercial și de pescuit. Aeroportul Rabatului. Ind. textilă și alim. Producție de covoare și de vase ceramice. Artizanat. Important port și mari antrepozite. În Ev. med. moschee (sec. 12). Mausoleul lui Sῑdῑ Abd Allāh ibn Hasan, patronul sfânt al orașului. Numeroase poduri peste Bou Regreg îl leagă de Rabat. Fundat în sec. 10. După 1627 aici s-a aflat o importantă bază de pirați.

RIO NEGRO 1. Râu în America de Sud (E Columbiei și NV Braziliei), afl. stg. al Amazonului în aval de Manaus; 2.253 km (din care 1.360 km pe terit. Braziliei). Izv. din E Columbiei (pe terit. căreia poartă numele Guainía), curge pe direcție V-E până la Cejal, iar de aici își schimbă direcția spre S, formând granița între Columbia și Venezuela (între orașele Cejal în N și Cucuí în S), iar în aval de Içana se îndreaptă spre SE. În cursul superior este unit cu fl. Orinoco prin canalul Casiquiare. Navigabil pe c. 1.000 km. Afl. pr.: Içana, Vaupés (Uaupés), Rio Branco. 2. Râu în SE Americii de Sud (S Braziliei și Uruguay), afl. stg. al fl. Uruguay; 800 km. Izv. din SE înălțimilor deluroase de la S de orașul Bagé (Brazilia) și traversează zona centrală a statului Uruguay pe direcție NE-SV. Pe cursul mijlociu, pe terit. statului Uruguay a fost construit barajul de la Paso de los Toros, în urma căruia s-a format lacul de acumulare. Rincôn del Bonete sau Gabriel Terra (10,4 mii km²), cel mai mare lac artificial din America de Sud. În aval de acesta au mai fost construite lacurile Baygorria și Palmar și hidrocentralele cu același nume. Navigabil pe 72 km în amonte de gura de vărsare. 3. Fluviu în N Patagoniei (Argentina), format prin confl. râurilor Neuquén și Limay; 640 km. Izv. din Anzi și curge printr-o depr. secetoasă din N Patagoniei, vărsându-se în Oc. Atlantic printr-un estuar. Hidrocentrale. Irigații. Navigabil pe unele porțiuni.

RIO GRANDE (în spaniolă: RÍO BRAVO DEL NORTE), fluviu în America de Nord, în SV S.U.A. și NE Mexicului; 3.034 km, unul dintre cele mai lungi din America de Nord; supr. bazinului hidrografic: 440,3 mii km². Izv. din masivul San Juan (M-ții Stâncoși), din SV statului Colorado, de la 3.700 m alt., curge pe direcție N-S până în amonte de localit. Las Cruces, traversând zona montană din statul New Mexico, unde a sculptat mai multe canioane și chei, apoi își schimbă direcția de curgere spre SE, vărsându-se în G. Mexic. În perioada colonială spaniolă cursul mijlociu și superior al fl. se numea Rio del Norte, iar cursul inferior, Rio Brave. Pe c. 2.100 km, între NV de orașul El Paso și gura de vărsare, formează granița între S.U.A. și Mexic. În cursul superior și mijlociu au fost construite mai multe lacuri de acumulare (Elephant Butte Reservoir, Caballo Reservoir, Amistad Reservoir, Falcon Reservoir) și hidrocentrale, iar pe cursul mijlociu, în V statului Texas, la granița cu Mexic, a fost creat (1935) Parcul Național Big Bend (3.072 km²). Trece prin orașele Ciudad Juaréz (Mexic) și El Paso (S.U.A.). Irigații în cursul inferior. Afl. pr.: Chama, Puerco, Conchos, Rio Salado, Pecos, Devils. Navigabil pentru vase mici în aval de Presido.

RED RIVER [rivə] 1. Râu în S S.U.A., afl. dr. al fl. Mississippi la 80 km NNV de Baton Rouge; 1.638 km; supr. bazinului hidrografic: 241 mii km². Izv. din Pod. Llano Estacado din E statului New Mexico prin râurile Salt Fork și North Fork. În timpul apelor mari, în apropiere de gura de vărsare, o parte din ape se revarsă în râul Atchafalaya, care debușează în golful cu același nume al G. Mexic. Formează parțial granița statelor Texas cu Oklahoma și Arkansas. Pe cursul mijlociu a fost construit (1944) barajul Denison, în urma căruia s-a format lacul Texoma (585 km²). Navigabil pe 725 km, până în apropiere de Shreveport. Hidrocentrale. Afl. pr.: Pease, Wichita, Sulphur, Quachita. 2. Râu în America de Nord (S.U.A. și Canada), format prin unirea la Breckenrigde a râurilor Otter Tail și Bois de Sioux, care izv. din lacul Traverse; 1.125 km (cu cel mai lung tributar); supr. bazinului hidrografic: 104,1 mii km². Curge către N, formând granița între statele americane Dakota de Nord ș i Minnesota, apoi străbate partea de S a prov. Manitoba, trece prin orașul Winnepeg. Navigabil pentru vase mici în cursul inferior și mijlociu, până la Grand Forks (Dakota de Nord). Explorat în anii 1732-1733 de o expediție franceză condusă de Pierre Gaultier de Varennes de la Vérendrye. Cunoscut și sub numele de Red River of the North.

SÃO LUIS [sãu luís], oraș în NE Braziliei, situat pe țărmul de V al ins. São Luis (45 km lungime), aflată între G. São Marcos (la V) și G. São José (la E), la gura de vărsare a fl. Grajaú în G. São Marcos al Oc. Atlantic; 889,1 mii loc. (2003). Port comercial pentru exportul de bumbac, trestie de zahăr, lemn, fructe ș.a. Ind. metalurgică, chimică, de prelucr. a lemnului și a bumbacului și alim. (zahăr, ciocolată, rom, conserve de fructe). Producție de hamace. Universitate (1966). Muzeu. Catedrală în stil colonial (sec. 17). Centrul istoric al orașului a fost inclus (în 1997) în patrimoniul cultural universal. Fundat în 1612 de ofițerul naval francez Daniel de la Touche de la Ravardière, ocupat de portughezi în 1615 și stăpânit de olandezi în anii 1641-1644. Episcopie din 1677. S-a mai numit São Luiz do Maranhāo.

SANTO DOMINGO, cap. Rep. Dominicane, situată în SSE ins. Hispaniola, la gura de vărsare a fl. Ozama, în M. Caraibilor; 1,8 mil. loc. (2002). Aeroportul Punta Caucedo. Port comercial. Pr. centru politic, economic, cultural-științific, financiar-bancar, comercial și turistic al țării. Hidrocentrală. Ind. metalurgică, petrochimică, de prelucr. a tutunului și a maselor plastice, electrotehnică (frigidere), cimentului, pielăriei și încălțămintei, textilă și alim. (ulei vegetal, zahăr, rom, lichior ș.a.). Reparații navale. Universitatea Sf. Toma d’Aquino, azi Santo Domingo (1538, cea mai veche din „Lumea nouă”); Universitatea „Pedro Henriquez Ureña” (1966); Universitate Politehnică. Teatru Național; Conservator; Orchestră simfonică. Muzeu etnografic, cu colecții de artă precolumbiană; Bibliotecă națională. Grădină botanică. Parc zoologic. Catedrala Santa Maria (1521-1540), în stil renascentist spaniol, în care se află mormântul lui Cristofor Columb; biserica Nuestra Señora de la Merced (a doua jumătate a sec. 16); Biserica iezuită (1714-1755); Palatul guvernatorilor (1510-1512); Fortăreață Alcázar de Colón (sec. 16); Casa de Amirante (1510-1514); Torre (Turnul) de Homenaje (1503-1507). Far maritim. Vechiul oraș colonial a fost inclus (din 1990) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în 1496 de Bartolomeo Columb cu numele de Nueva Isabela. Distrus de uragane în 1502 și 1930 și refăcut ulterior. Jefuit de corsarul Sir Francis Drake în 1586. Între 1795 și 1809 s-a aflat sub dominație franceză, între 1822 și 1844 sub stăpânire haitiană, iar între 1861 și 1865 a fost anexat de Spania. Din 1844, cap. Rep. Dominicane. În perioada 1936-1961 a purtat numele Ciudad Trujilo. S-a mai numit și Santo Domingo Guzmán.

SAN SEBASTIAN (în limba bască: DONOSTIA), oraș în N Spaniei (Țara Bascilor), port la G. Biscaya (Oc. Atlantic), situat la gura de vărsare a lui Rio Urumea, la 77 km E de Bilbao și la 16 km V de granița cu Franța; 178,3 mii loc. (2001). Șantier naval. Ind. metalurgică, chimică, textilă, a mat. de constr. (ciment), electronică (casetofoane), alim. (bere, ciocolată), de prelucr. a cauciucului, a lemnului și a tutunului, sticlăriei, hârtiei ș.a. Pescuit. Stațiune balneoclimaterică (plaja La Concha). Festivaluri internaționale anuale (al filmului și jazzului). Cazino. Faimoasele regate în G. La Concha. Bisericile San Vicente (1507), în stil gotic, și Santa Maria (1743-1764), în stil baroc. Fosta mănăstire San Telmo (1531-1551) în care astăzi este amenajată o secție a muzeului basc de etnografie. Catedrală neogotică. Palat regal (sec. 16), fostă reșed. de vară a Curții regale spaniole. Menționat documentar, prima oară, în 1014, a primit dreptul de oraș (în c. 1175) de la regele Navarrei Sancho VI cel Înțelept. În 1813 a suferit mari distrugeri de pe urma incendiilor izbucnite după ce a fost cucerit de forțele anglo-portugheze de la francezi.

SAN PEDRO DE MACORÍS, oraș în SE Rep. Dominicane, port la M. Caraibilor, situat la gura de vărsare a lui Rio Higuamo, la 64 km de Santo Domingo, centrul ad-tiv al provinciei omonime; 124,7 mii loc. (2002). Aeroport. Exportă zahăr, melasă, lemn și animale. Ind. textilă, de prelucr. a lemnului și a tutunului, cosmetică și alim. (zahăr, alcool). Universitate (1970).

PORTO-NOVO, cap. legislativă (sediul parlamentului) a statului Benin, situată în extremitatea SE a țării, într-o lagună, la gura de vărsare a fl. Ouémé în G. Benin al G. Guineii (Oc. Atlantic); 218,2 mii loc. (1998). Port maritim. Aeroport. Pr. centru politic, cultural și comercial al țării. Piață agricolă (bumbac, banane, cacao). Ind. Textilă și alim. (ulei de palmier, conserve de fructe). Fabrici de egrenare a bumbacului, de decorticare a arahidelor și de săpun; tipografie. Pescuit. Stațiune balneoclimaterică. Produse de artizanat. Muzeul Național. Biblioteca Națională (1976). Catedrală gotică și construcții în stil portughez. Așezare întemeiată, probabil, în anul 1600 de populația ewe, devine mai târziu bază maritimă portugheză (sec. 17); centru al comerțului cu sclavi; în 1863 este inclusă în protectoratul francez Dahomey, iar în 1893 este declarată centru ad-tiv al coloniei Dahomey; capitala Republicii Dahomey (1960) și apoi (1975) a Republicii Benin.

OCEANSIDE [əúʃ(ə)sáid], oraș în SV S.U.A. (S Californiei), pe coasta Oc. Pacific (G. Santa Catalina), în N Pen. California, la gura de vărsare a râului San Luis Rey, la 72 km N de San Diego; 161 mii loc. (2000). Stațiune maritimă balneară. Funcție rezidențială. Culturi legumicole. Colegiul Mira Costa (f. 1934). Baza militară Camp Pendelton (1942). Misiunea San Luis Rey (f. 1798), restaurată. 27 parcuri municipale și o plajă lungp de 5,6 km. A devenit oraș în 1888 după construcția c. f. a Californiei de Sud (1883).

PADRE ISLAND, insulă-barieră în partea de S a S.U.A., în SE statului Texas, care separă Laguna Madre de G. Mexic. Se extinde de la N la S pe 182 km lungime și 4,8 km lățime max., între G. Corpus Christi (la N) și localit. Port Isabel, aflată la c. 20 km N de gura de vărsare a fl. Rio Grande (la S). Aici se află plaje întinse, dune de nisip acoperite din loc în loc cu vegetație arenicolă, numeroase specii de păsări. Activitate turistică; pescuit. Descoperită în 1519 de exploratorul spaniol Alonso Alvarez de Piñeda.

OSTIA (OSTIA ANTICA), sit arheologic situat la 30 km VSV de Roma, la c. 5 km de gura de vărsare a fl. Tibru în M. Tireniană. Potrivit legendei, așezarea a fost întemeiată de regele Ancus Marcius în sec. 7 î. Hr.; atestată documentar abia în sec. 4 î. Hr. Distrusă de Marius în timpul războaielor civile, O. a fost reconstruită în anul 87 î. Hr. de L. Cornelius Sulla; în sec. 1-2 a fost un înfloritor centru comercial și important port de aprovizionare cu cereale pentru Roma. A decăzut în sec. 4. Astăzi se păstrează ruinele unor locuințe, a forului, teatrului, Capitoliului și templului lui Augustus (cu decorații bogate și mozaicuri), precum și vestigii ale căii de legătură între Roma și O. (via O.).

POPINA, insulă în N lacului Razim, la 6 km NV de gura de vărsare a canalului Dunăvăț. Supr. 98 ha. Este formată din calcare mezozoice, acoperite de un strat de loess. Vegetație cu tufișuri de cătină și câteva specii de plante erbacee (cimbrișor, nalbă, volbură ș.a.). Rezervație naturală în cadrul Rezervației Biosferei Delta Dunării. Loc de cuibărit sau de pasaj pentru numeroase păsări (gâște, rațe, pescărușul argintiu, călifarul alb, călifarul roțu ș.a.).

PORI (în suedeză BJÖRNEBORG), oraș în SV Finlandei, situat la gura de vărsare a fl. Kokemäen în G. Botnic, la 160 km NNV de Turku; 75,9 mii loc. (2000). Nod feroviar. Aeroport. Port. Metalurgia cuprului și nichelului. Constr. navale. Ind. textilă, de prelucr. a lemnului, a celulozei și hârtiei, alim. Teatru (1884); Muzeul Satakunta (f. 1888). Întemeiat în sec. 12, apare menționat documentar în 1365 cu numele Ulvila, iar cu denumirea actuală în 1558.

PORSGRUNN, oraș în S Norvegiei, la gura de vărsare a râului Skienselva în Frierfjorden; 33,2 mii loc. (2003). Centru industrial: prelucr. metalelor, șantiere navale, întreprinderi chimice și de cherestea. Cel mai mare centru al țării de fabricare a porțelanurilor. Bisericile Østre (1760) și Vestre (1758), ambele în stil rococo. Fundat în 1652 ca post de vamă, a primit statul de oraș în 1842.

QUELIMANE, oraș în E Mozambicului, situat la 23 km de gura de vărsare a râului Bons Sinais în Oc. Indian; 151 mii loc. (1997). Port pentru exportul de ceai, bumbac, sisal, tutun, copra, nuci de cocos. În jurul orașului de află unele dintre cele mai mari plantații de cocotieri (20,2 mii ha). Descoperit de Vasco da Gama (1498), a devenit în sec. 18-19 una dintre cele mai mari piețe de sclavi.

OULU (în suedeză ULEÅBORG), oraș în V Finlandei, port pe țărmul de NE a G. Botnic, la gura de vărsare a fl. omonim; 124,5 mii loc. (2002). Aeroport. Șantiere. navale. Siderurgie. Ind. cuprului. Uzine de îngrășăminte chimice, fabrici de ciment, textile, hârtie și celuloză prelucr. lemnului, alim. Centru turistic. Export. de lemn și min. de fier. Universitate (1958). Fortăreață (1375) distrusă de o explozie în 1793; castel (1590); catedrală construită în anii 1770-1776 și restaurată în 1830-1832. Fundat în 1605, a primit statut de oraș în 1610. Devastat de un incendiu în 1822.

OKAYAMA, oraș în Japonia (Honshū), port la gura de vărsare a fl. Asahi în G. Kojima al Mediteranei Japoneze, la 125 km V de Ōsaka; 626,6 mii loc. (2000). Nod feroviar. Aeroport. Constr. navale, de mașini agricole și electrice. Ind. chimică (fibre sintetice, prelucr. a cauciucului), textilă (țesături din lână și mătase), a celulozei și hârtiei, alim. Produse de artizanat (obiecte din ceramică și porțelan; țesături). Pescuit de corali și perle. Universitate (1949). Muzeu de artă. Observator astronomic. Grădină zoologică. Castel din perioada Sengoku (1467-1568) situat în parcul Kōrakuen (1786).

ROCHESTER [rótʃistə] 1. Oraș în Marea Britanie (Anglia), la 45 km SE de Londra, port în estuarul râului Medway; 127,7 mii loc. (2001). Aeroport. Rafinărie de petrol. Ind. aluminiului, a constr. de mașini (avioane, mașini agricole), mat. de constr. (ciment), hârtiei și alim. Centru turistic. Catedrala romanică Saint Andrew, construită în anii 604-605, distrusă parțial de danezi, reconstruită în 1082 de episcopul Gundulf și amplificată în sec. 14-15 (în stil gotic); ruinele unui castel fortificat, construit în 1088 de William II; Donjon (sec. 12), castelul Guildhall (1687). Muzeu, spitalul Charity (1579), Școala de matematică (1707). Vechi oraș roman (Dubrobricae), a fost un activ centru episcopal în anul 604. Menționat documentar în 1189. 2. Oraș în NE S.U.A. (New York), port pe țărmul de S al lacului Ontario, la gura de vărsare a râului Genesee, la 114 km ENE de Buffallo; 217,1 mii loc. (2002). Aeroport. Construcții de aparate optice (camere video, copiatoare, lentile) și fotografice (aici se află Compania Eastman-Kodak și corporația Xerox), de instrumente de precizie și control, de mașini-unelte, subansamble auto, utilaje textile, radioreceptoare, echipament electric, echipament pentru stomatologie ș.a. Ind. chimică (filme fotografice), pielăriei și încălțămintei, textilă și alim. (prelucr. fructelor, în special a merelor). Centru de cercetări nucleare. Institut Tehnologic (1829), Universitate (1850). Muzeu internațional de fotografie, amenajat în casa lui George Eastman; Galerie de Artă; Teatru; orchestră simfonică; Planetarium; Festivalul liliacului (anula, în luna mai). Parcul Monroe (2.000 ha). Grădină zoologică. În 1789, Allen Ebenzer a construit pe râul Genesee o moară de cereale pentru indienii seneca din această zonă. În 1811, omul de afaceri, colonelul Nathaniel Rochester a cumpărat moara și a ridicat apoi mai multe construcții, devenind (în 1812) așezare permanentă cu numele R., care s-a dezvoltat rapid după construirea canalului Erie (1817-1825) și a hidrocentralei de pe râul Genesee. Declarat oraș în 1834. Centrul orașului (down town), printr-un plan de sistematizare, a căpătat o nouă înfățișare (1960-1980).

LISABONA (LISBOA [liʒbóə]), capitala Portugaliei, port la gura de vărsare a fl. Tajo în Oc. Atlantic; 681,1 mii loc. (1991). Aeroportul Portela. Pr. centru economic, politic și ad-tiv al țării. Ind. metalurgică, constr. de nave și vagoane de cale ferată, electrotehnică, chimico-farmaceutică, de prelucr. a lemnului și petrolului, a sticlăriei, textilă, a celulozei și hârtiei, alim. (zahăr, bere, făină). Academie de științe (1779). Șase universități (cea mai veche fiind cea din 1288). Muzeul Național de Artă Veche; Biblioteca Națională (1796). Grădină botanică. Monumente: castelul fortificat São Jorge, în stil maur (sec. 14-16, restaurat în anii 1938-1940); catedrală (1147, renovată în 1344 și reconstruită după cutremurul din 1755); biserica-hală Sé Patriarcal (1499-1571); Bisericile São Roque (1566-1570) și São Vicente de Fora (1582-1627); Basilica da Estrela (1779-1790); Turnul (Torre) Belém (1515-1521); Palacio Real (1745-1750); clădirea Conservatorului (1835), a Teatrului Național (1841-1846), în stil neoclasic; Primăria (1865-1880); statuia ecvestră a lui José I (1775); Obeliscul independenței (1882) de 30 m înălțime; podul suspendat (2.770 m lungime) construit peste fl. Tajo în 1962-1966. Întemeiată de fenicieni, ulterior așezare a lusitanilor iberici (Olisipo), L. a fost stăpânită succesiv de romani (sec. 2 î. Hr., Felicitas Iulia), suevi (sec. 5), vizigoți și arabi (din 714). Orașul a fost eliberat de Alfons I Henriques. În 1245, viitorul rege Alfons III a mutat sediul reședinței sale de la Coimbra la L. În urma marilor descoperiri geografice, L. a cunoscut o perioadă de prosperitate, devenind un mare și puternic centru comercial. Aici s-a semnat tratatul din 13 febr. 1668 din Spania și Portugalia, mediat de Anglia, care consfințea independența Portugaliei, eliberată de sub stăpânirea Spaniei (1581-1640). În nov. 1755, L. a fost distrusă în cea mai mare parte de un cutremur; reconstruită la sf. sec. 18.

SACALIN, ins. nisipoasă, nelocuită, situată în Marea Neagră, în apropierea litoralului românesc, în fața gurii de vărsare a brațului Sfântu Gheorghe al Dunării. Ins. a luat naștere de-a lungul timpului, ca un banc de nisip, prin aluvionarea în largul Mării Negre (în 1897) după revărsarea catastrofală a Dunării. Ulterior, sub acțiunea valurilor, s-a alungit (în prezent are c. 10 km lungime), iar în ultima perioadă s-a segmentat în două, formând ins. Sacalinul Mare (la N) și Sacalinul Mic (la S). Fauna este reprezentată prin păsări venite din Delta Dunării (rațe, pelicani, lebede, gârlițe ș.a.). Complexul Scalin-Zătoane (21.410 ha), arie de protecție specială în cadrul Rezervației Biosferei Delta Dunării, este important ca loc de cuibărit pentru lebede, păsări limnicole adăpostește cea mai mare colonie de chire de mare din cadrul rezervației și este loc de cuibărit pentru 14 specii de păsări, loc de premigrație și migrație pentru c. 100 specii.

SAINT JOHN [sənt dʒón] 1. Oraș în SE Canadei (New Brunswick), situat la gura de vărsare a fl. Saint John în G. Fundy, la 940 km NE de Montréal; 72,5 mii loc. (2000). Port comercial și de pescuit. Aeroport. Șantier naval. Rafinărie de petrol. Ind. petrochimică, a celulozei și hârtiei, textilă, de prelucr. a lemnului și alim. (conserve de pește, zahăr). Stațiune balneară. Turism. Universitate. Muzeu. de istorie, artă și științele naturii. Biserică (Stone Church, 1824); clădirea Tribunalului (1826). Zona actualului oraș a fost vizitată pentru prima oară la 24 iun. 1604 de exploratorul francez Samuel de Champlain, care l-a botezat Saint-Jean (devenit ulterior Saint John), pentru că acea zi (24 iun.) era ziua de naștere a lui Ioan Botezătorul. Așezarea s-a dezvoltat după 1783 (când aici s-au stabilit c. 4.000 de loialiști americani) și a fost confirmat (1785) ca primul oraș din Canada. A suferit mari distrugeri în urma devastatorului incendiu din 1877. 2. Ins. americană în arh. Virgine, în M. Caraibilor, la 130 km E de San Juan din ins. Puerto Rico; 52²; 14 km lungime și 8 km lățime maximă. Țărm neregulat cu multe golfuri. Alt. max.: 389 m (Bordeaux Mountain). Orașe pr.: Cruz Bay, Coral Bay. Descoperită de Cristofor Columb în 1493. Revendicată de danezi în 1684, care s-au stabilit aici în 1716, ca plantatori de trestie de zahăr. Cumpărată de americani în 1917.

SAINT-MALO [sẽmaló] 1. Golf al Mării Mânecii, între pen. Bretagne și Cotentin, care scaldă țărmul de NV al Franței. Pătrunde în uscat 110 km; lățime: 125 km. Ad. max.: 51 m. În partea de N se află Ins. Normande. În el se varsă fl. Trieux, Rance, Couesnon și Sélune. 2. Oraș în NV Franței (Bretagne), situat pe o ins. stâncoasă la gura de vărsare a fl. Rance în G. Saint-Malo; 48,1 mii loc. (1999). Port de pescuit. Reparații navale. Ind. textilă și alim. (conserve de pește). Centru turistic. Yachting. În sec. 16-19 vestită bază pentru corsarii care atacau navele engleze. Muzeu de istorie. Sediul unei mănăstiri din sec. 6, a devenit centru episcopal (sec. 12-18); biserica Saint-Vincent (sec. 12) castel (sec. 15). S.-M. împreună cu ducatul Bretagne, din care făcea parte, s-a unit cu Franța în 1491. Distrus în mare parte de trupele germane, în retragere, în aug. 1944.

SKIKDA, oraș în NE Algeriei, situat pe țărmul G. Stora al M. Mediterane, la gura de vărsare a râului Safsaf, la 60 km ENE de Constantine; 152,3 mii loc. (1998). Aeroport. Nod de comunicații. Port pentru exportul de cereale, petrol, lână, fructe. Din 1970 este legat prin conducte de petrol și gaze naturale cu Hassi R’Mel. Rafinărie de petrol. Uzină pentru lichefierea gazelor naturale. Ind. chimică (superfosfați, materiale plastice), textilă și alim. (prelucr. peștelui). Prelucr. iutei; produse de aluminiu. Vestigii romane (cimitir, amfiteatru). Orașul modern a fost fundat în 1838 de mareșalul francez Sylvain-Charles Valée. Până în 1962 s-a numti Philippeville.

LOCARNO, oraș în SE Elveției (Ticino), pe malul de N a L. Maggiore, la gura de vărsare a râului Maggia, la poalele Alpilor Lepontini; 14,4 mii loc. (1990). Constr. de motoare. Renumită stațiune climaterică și turistică. Festival de film. Monumente: cetate (menționată în 968, distrusă în 1156 și reconstruită în sec. 15); castelul Visconti (1342); Casa del Negromante (c. 1500), Casa Rusca (sec. 17); bisericile Santa Maria del Selva (1425); Madonna del Sasso (1480-1616), Buna Vestire (1502), Sant Antonio (1668-1674), San Vittore în Muralto (sec. 17). Menționat documentar în 789, a intrat în posesia ducilor de Milano (1342) și a elvețienilor (1513). – Acordurile de la L., sistem de acorduri și convenții de arbitraj adoptate de Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Belgia, Cehoslovacia și Polonia la Conferința de la L. (5-16 oct. 1925) și semnate la Londra (1 dec. 1925). Dintre acestea, cel mai important document a fost Pactul de Garanții Renan, privitor la inviolabilitatea granițelor franco-germane și germano-belgiene, stabilite prin sistemul tratatelor de pace de la Versailles și la menținerea zonei demilitarizate a Rinului. Garanții acestui pact au fost Marea Britanie și Italia. În mart. 1936, ocupând zona demilitarizată, germanii au denunțat pactul.

LONDONDERRY [lándənderi], oraș în Marea Britanie (Irlanda de Nord/Ulster), port la gura de vărsare a fl. Foyle în G. Lough Foyle (Oc. Atlantic); 95,4 mii loc. (1991). Reparații navale. Ind. textilă, încălț., chimică și alim. (băuturi, făină). Locul unor incidente violente între protestanți și catolici după al doilea război mondial. Vechea denumire Derby.

LUCERNA (LUCERNE [lüsérn], LUZERN [lútsern]) 1. Oraș în partea central-nordică a Elveției, pe țărmul de NV al Lacului celor Patru Cantoane, la gura de vărsare a râului Reuss, centru ad-tiv al cantonului cu același nume; 58,2 mii loc. (1997). Nod de comunicații. Ind. metalurgică; constr. de mașini, electrotehnică, mecanică fină, textilă, chim., alim. Stațiune turistică. Monumente: Hofkirche Sankt Leodegar, construită în anii 1633-1644 pe locul unei biserici din sec. 8; Sankt Peter (1178, refăcută în 1750); Biserica iezuiților (1667-1677); Mariahilfe (1676-1681); Primăria în stil renascentist (1599-1606); podurile (peste râul Reuss) Kapell-Brücke (1333) și Spreur-Brücke (1407). Turnul de Apă (simbolul orașului). Fundat în sec. 8. A primit statut de oraș în c. 1178. Bastion al catolicismului, a condus coaliția cantoanelor catolice în războiul civil din 1847. 2. Canton în partea central-nordică a Elveției; 1,5 mii km²; 341,8 mii loc. (1997). Centrul ad-tiv: Lucerna. Expl. forestiere. Zonă de agricultură intensivă (cereale și creșterea animalelor).

EXETER [éxətə], oraș în SV Marii Britanii (Anglia), port la gura de vărsare a râului Exe în Canalul Mânecii; 95,6 mii loc. (1981). Nod de comunicații. Piață agricolă. Prelcur. metalelor. Ind. textilă, piel. și încălț., a hârtiei și alim. (bere). Catedrală (sec. 12-14, restaurată în sec. 19). Universitate.

MEDAN, oraș în Indonezia, în NV ins. Sumatera, pe Deli, la 24 km amonte de gura de vărsare în str. Malacca; 1,7 mil. loc. (1990). Nod feroviar. Aeroport. Centru comercial (tutun, ceai, sisal, cafea, cauciuc). Ind. de prelucr. a metalelor și a lemnului, alim. și textilă. Export de cauciuc, tutun, petrol, ceai. Două universități (1952 și 1954). Palatul sultanal (sec. 19).

MOULMEIN [múlmain] (MAWLAMYINE), oraș în partea de S a Uniunii Myanmar, centru ad-tiv al statului Mon, port la gura de vărsare a fl. Salween în G. Martaban; 220 mii loc. (1991). Aeroport. Constr. navale. Produse alim. și textile; prelucr. lemnului. Porțelanuri. Piață de orez. Export de orez, ceai și lemn de teck. Pagode (Kyaik Thanlen și Uzina).

NARVÁEZ [narváeθ], Pánfilo de ~ (c. 1470-1528), conchistador spaniol. Împreună cu Diego de Velásquez a cucerit Cuba (1511). A explorat Florida (1528) și G. Mexic, fiind primul european care a ajuns la gura de vărsare a fl. Mississippi.

NEWARK [njú:ərk], oraș în NE S.U.A. (New Jersey), în conurbația New York, port la G. Newark al Oc. Atlantic, la gura de vărsare a fl. Passaic; 268,5 mii loc. (1996). Aeroport. Centru economic, financiar și cultural. Constr. de mașini electrice; ind. poligrafică, chimică, textilă și alim. Catedrala Trinității (1743); biserică presbiteriană (1791). Fundat în 1666.

NEW YORK [nju: jork] 1. Oraș în NE S.U.A. (în statele New York și New Jersey), situat pe țărmul Oc. Atlantic, la gura de vărsare a fl. Hudson, extins atât pe continent, cât și pe insulele Long Island și Staten Island; 7,4 mil. loc. (1996). Orașu propriu-zis cuprinde cartierele Manhattan, Bronx, Queens, Brooklyn, Richmond, Harlem. Important nod de comunicații. Metrou. Aeroporturi („J.F. Kennedy”, „La Guardia”, „Newark”). Unul dintre cele mai mari complexe portuare ale lumii (10,2 mii km²) și una dintre cele mai mari conurbații mondiale (peste 17,9 mil. loc.). Cel mai mare centru financiar („Wall-Street”), bancar, bursier și comercial al țării. Important centru industrial: constr. navale, aeronautice, de rachete, automobile, mașini-unelte, utilaje, motoare, aparataj electrotehnic; mari uzine metalurgice, chimice și de prelucr. a petrolului. Ind. poligrafică, textilă, de confecții, a pielăriei, alim. Centru cultural cu numeroase instituții de învățământ superior („Columbia”, „CUNY”/City University of New York), operă („Metropolitan Opera”), muzee („Metropolitan”, „Guggenheim”, Muzeul de artă modernă, „Whitney”), săli muzicale (Carnegie Hall), edificii monumentale („World Trade Center”, 1974, cu 110 etaje și 411 m înălțime, „Empire State Building” cu 102 de etaje, înalt de 449 m – inclusiv antena TV -, „Statuia Libertății” de pe Liberty Island, 93 m înălțime, realizată în 1874-1886 de sculptorul francez Frédéric Auguste Bartholdi, simbol al orașului, „Madison Square Garden”, „Rockfeller Center”, 1926, podul Brooklyn, construit în 1883, Lincoln Center, inaugurat în 1969, Primăria municipală 1812, restaurată în 1956). Alte monumente: capela St. Paul (1764-1766), catedrala romano-catolică St. Patrick (1858, unul dintre cele mai celebre monumente neogotice), biserica Trinității (1846-1847), biserica protestantă St. Thomas (1961). Central Park (340 ha). Întemeiat în 1626 de olandezul Peter Minuit, sub numele de New Amsterdam/Noul Amsterdam, a fost capitala coloniei Noua Olandă. Cucerit de englezi (aug. 1664), care-i schimbă numele în N.Y., în onoarea ducelui de York, viitorul rege Iacob II. Între 1785 și 1790 a fost capitala S.U.A. Aici își are sediul O.N.U. (din 1946). 2. Stat în NE S.U.A.; 137,3 mii km²; 18,2 mil. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Albany. Expl. de petrol, min. de fier, zinc, plumb, sare, gips. Ind. electrotehnică, conf., poligrafică, siderurgică, chimică, a cimentului, textilă și alim. Creșterea intensivă a animalelor. Cartodi și cereale. Legumicultură. Pomicultură și viticultură.

NIIGATA, oraș în Japonia (Honshŭ), port la Marea Japoniei, situat la gura de vărsare a fl. Shinano, la 257 km NV de Tōkyō; 494,8 mii loc. (1995). Aeroport. Rafinarea petrolului. Constr. navale și de mașini. Ind. siderurgică, a aluminiului, cimentului, hârtiei, chimică, textilă și de prelucr. a lemnului. Universitate (1949). Prin tratatele încheiate, în 1854-1855, de Japonia cu Occidentul, N. a fost declarat port deschis pentru comerț.

ORDU, oraș în N Turciei, port pe coasta sudică a Mării Negre, la 129 km E de Samsun și la V de Trabzon, la gura de vărsare a râului Melet Irmaği, pe pantele dealului Boztepi; 112,5 mii loc. (2000). Nod rutier. Prelucrare și export de alune turcești. Extracția și prelucrarea minereurilor de cupru și zinc. Fundat sub numele de Cotyora (c. 500 î. Hr.). Punct de îmbarcare pentru Sinope și Heraclea Pontica (azi Ereğli).

ÖREBRO [örəbrú:], oraș în S Suediei situat pe țărmul de V al lacului Hjälmaren, la gura de vărsare a râului Svartå, la 161 km V de Stockholm; 125,5 mii loc. (2002). Port fluvial. Nod feroviar. Șantier naval. Ind. constr. de mașini-unelte și de aparataj electrotehnic, chimic, de prelucr. a lemnului, a celulozei și hârtiei, încălțămintei, textilă și alim. Universitate (1970). Biserica St. Nikolai (sec. 12-13), în stil gotic; castel în stil renascentist (sec. 16), pe ins. Svartälven; Primăria (1862). Centru comercial din Antichitate. Sediul mai multor concilii ecleziastice și diete (Dieta din 1529 a proclamat luteranismul religie de stat; cea din 1810 l-a ales pe mareșalul Bernadotte principe ereditar pe tronul Suediei).

OSĂM, râu în partea central-nordică a Bulgariei, afl. dr. al Dunării în amonte de Nikopol, respectiv în dreptul gurii de vărsare a Oltului; 314 km. Izv. din m-ții Stara Planina, curge pe direcție S-N și trece prin Loveč.

PALEMBANG, oraș în Indonezia, în SE ins. Sumatera, pe fl. Musi, la 85 km de gura de vărsare în str. Bangka; 1,4 mil. loc. (2000). Port fluvio-maritim. Nod de comunicații. Aeroport. Expl. de petrol. Prelucr. petrolului și a cauciucului; ind. chimică (îngrășăminte), constr. de mașini, textilă, mat. de constr. și alim. Centru comercial activ. Export de petrol și produse petroliere, cauciuc, cafea. Universitate (1960). Marea Moschee (1740, cu un minaret din 1753). Capitala regatului Srῑvijaya (sec. 7-13) și apoi a sultanatului omonim. Răsturnat de Imperiul hindus Madjapahit (sfârșitul sec. 14). Compania olandeză a Indiilor de Est a întemeiat aici un comptoar (1617) și un fort (1659); inclus în componența posesiunilor olandeze din Arh. Malaez (1825). Ocupat de japonezi (1941-1944); în 1950 a fost încorporat în statul indonezian.

PANAJI [pánadʒi:] (PANJIM), oraș în SV Indiei, pe coasta Malabar, port la gura de vărsare a fl. Mandavi în Marea Arabiei. Centrul teritoriului Indiilor portugheze (1510-1961), reședință a viceregelui portughez (din 1759) și capitală a Indiei portugheze (din 1843); centru ad-tiv al statului federal Goa (din 1987); 98,9 mii loc. (2001). Comptoar comercial. Clădiri în stil colonial (catedrală, 1562-1623; biserica Bom Jesus, 1594). Vechea denumire: Nova Goa.

PARAMARIBO, cap. Rep. Suriname, situată în N țării, la 21 km de gura de vărsare a fl. Suriname în Oc. Atlantic; 233 mii loc. (1999). Pr. centru industrial, comercial și cultural al țării. Port fluvio-maritim. Aeroportul Zanderij. Ind. aluminiului, textilă, încălțămintei, de prelucr. a lemnului, alim. Export de bauxită și lemn. Universitate (1968). Grădină botanică, Fortul Zeelandia (sec. 17). Clădiri în stil colonial din sec. 17-18. Catedrală (sec. 19). Întreg centrul istoric a fost declarat (2002) ca fiind inclus în patrimoniul cultural universal. Construit pe locul unei vechi așezări de amerindieni, colonizată de francezi (1640), a devenit posesiune engleză (1651); cedată olandezilor (1667), în stăpânirea cărora a rămas până la dobândirea independenței Surinamului (1975).

PARIS [fr. parí] 1. Bazinul Parisului (sau Parizian), regiune în N Franței, extinsă în jurul Parisului, pe c. 500 km diametru de la E la V și c. 300 km de la N la S, având forma unui amfiteatru cu o înclinare generală pe direcția SE-NV, drenată de fl. Sena și afl. săi Marna, Oise ș.a. Este o zonă joasă, acoperită cu depozite sedimentare terțiare, limitată de masivele hercinice Ardeni (NNE), Vosgi (E), Masivul Central (S) și Armorican (V), iar spre N de colinele Artois, care constituie limita între B.P. și Câmpia Flandrei. 2. Capitala Franței, a regiunii și provinciei istorice Île-de-France, situată în bazinul cu același nume, în zona de confl. a râurilor Marna și Oise cu fl. Sena, la 170 km de gura de vărsare a acesteia în Marea Mânecii; 2,1 mil. loc. (1999). Marele P., împreună cu suburbiile și orașele-satelit (Argenteuil, Saint-Denis, Montreuil, Orly, Versailles, Boulogne-Billancourt, Saint-Cloud, Neuilly-sur-Seine, Clichy, Nanterre, Rueil-Malmaison, Saint-Germain-en-Laye, Poissy ș.a.), formează o conurbație de 11,2 mil. loc. (1999), extinsă pe 1.832 km². Orașul propriu-zis, încorsetat de meandrele Senei și Marnei, și dominat de mai multe coline (Montmartre 125 m alt., Chaillot, Buttes-Chaumont, Belleville, Ménilmontant ș.a.), ocupă o supr. de 105 km², având ca nucleu Île de la Cité. P. este cel mai important centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-artistic și turistic al țării, fiind sediul unor organisme internaționale (UNESCO, din 1947, OECD ș.a.); locul de desfășurare a Jocurilor Olimpice în anii 1900 și 1924. Important nod internațional de comunicații, cu trei mari aeroporturi (Orly, Le Bourget, Roissy-Charles de Gaulle), port fluvial și mai multe gări (Gara de Nord, Gara de Est, Austerlitz, Saint-Lazaire, Montparnasse ș.a.). Metrou (din 1900). P. este cel mai puternic centru ind. al Franței, care produce automobile (uzinele firmelor „Renault”, „Citröen” ș.a.), avioane, tractoare, produse electronice și electrotehnice (firma „Thomson”), mașini-unelte, aparatură de precizie și optică, produse chimice (mase plastice, medicamente, cosmetice, cauciuc sintetic, îngrășăminte) și textile (confecții, tricotaje, țesături), articole de blănărie și marochinărie, încălțăminte, mobilă fină, alimente, articole de lux (parfumuri, bijuterii ș.a.); mari edituri și tipografii. Studiouri cinematografice. Centru financiar internațional (Banca Franței, Banca Rothschild, Crédit Lyonnais) și bursier. Centru științific: Academia Franceză (fundată de Richelieu în 1634), Institutul Franței (1795), Institutul Pasteur (1888), Centrul Pompidou (1971-1977) etc. Numeroase teatre: Opera (1789), Comedia Franceză (1680), Teatrul Étoile ș.a.; universități: Sorbona (1257), Collège de France, (1530), L’École Normal Supérieure (1794), Conservatorul (1795), l’École Nationake de Beaux Arte ș.a.; muzee: Luvrul, inaugurat în 1793, Muzeul Național de Artă Modernă, Muzeul Cluny, Musée de l’homme, Muzeul de Artă Decorativă, Muzeul de Artă Tradițională Populară ș.a.; parcuri și grădini: Bois de Boulogne, 872 ha, Bois de Vincennes, 943 ha, Tuileries Luxembourg, Jardin des Plantes ș.a.; poduri pe Sena: Pont-Neuf (1578-1606), Notre-Dame, Alexandre III, Sully, Saint-Michel, Solférino, Royal, Louis-Philippe, Pont de la Concorde ș.a.; bulevarde și străzi renumite: Champs-Élysées, Sébastopol, Saint-Germain, Saint-Michel, Grand Armée, Royal etc.; cartiere faimoase: Quartier Latin, Montparnasse, Montmartre, Saint-German-des-Prés; piețe: Place de la Concorde, cu obeliscul din Luxor, Place Charles de Gaulle – fostă Place de l’Étoile, cu Arcul de Triumf, Place Vendôme, Place Champs de Mars, cu Trunul Eiffel, Place de la République, Place des États-Unis ș.a.; porți cu caracter triumfal-decorativ: Saint-Denis (1672), Saint-Martin (1674) ș.a.; cabarete: Moulin Rouge, Crazy Horse, Folies-Bergère, Olympia ș.a. Monumente: biserica Saint-Germain-des-Prés (sec. 6, reconstruită în sec. 10-11), catedrala Notre Dame (1177-1250), bisericile Saint-Martin-des-Champs (1140), Sainte-Chapelle (1246-1248), Saint-Joseph-des-Carmes (1613-1620), Saint-Louis (1644-1728), bazilica Sacré-Cœur (1876-1914), l’Hotel de Sens (1474-1519), l’Hotel de Cluny (1485-1498), l’Hotel de Ville (Primăria) (1533-1551, reconstruit în 1606-1628), l’Hotel des Invalides (1670-1720), în stil gotic, Palatul Bourbon (1722), Pantheonul (1764-1812), clădirea Bursei (1808-1825), Arcul de Triumf (1806-1836), clădirea Operei (1862-1875), Turnul Eiffel (1889), înalt de 320 m, Piramida de sticlă „Grande Louvre” (1989) ș.a. – Istoric. Pe locul orașului de azi a existat, în sec. 1 î. Hr., o așezare inițial pe o insulă a Senei (Île de la Cité) a tribului galic al parisilor, numită Lutetia. Cucerit de romani (52 î. Hr.), a devenit un puternic centru comercial (Lutetia Parisiorum apoi Parisia, de unde numele actual). Populația orașului a fost creștinată (sec. 3) de episcopul Denis (Dionisie) care a fost martirizat. Distrus de populațiile barbare (280), a fost reconstruit. În 360, prefectul Galiei, Iulian Apostatul a fost proclamat aici împărat de soldații săi, iar orașul a luat definitiv numele de P. De la începutul sec. 6, P. a fost reședința regilor franci, constituind, treptat, împreună cu împrejurimile sale, nucleul domeniului regal al Capetingilor, fiind și cel mai important centru economic, politic și cultural-artistic al Franței. Devenit capitala Franței (987) când Hugo Capet, conte de Paris a devenit rege; în sec. 11-15 a jucat rolul de centru unificator în procesul de centralizare a statului francez. În sec. 14-15 dezvoltarea sa a fost întârziată din cauza Morții Negre (epidemia de ciumă a secerat 1/3 din populație). P. este strâns legat de istoria Franței, aici desfășurându-se un șir de evenimente importante: răscoala condusă de Étienne Marcel (1356-1358), răscoala ciocănașilor (1382) și caboșienilor (1413), Noaptea Sf. Bartolomeu (1572), Fronda (1648-1653) etc. La sfârșitul sec. 18 și în sec. 19, parizienii au avut un rol important în cele mai de seamă evenimente din istoria Franței: Revoluția din 1789-1794, Revoluția din iul. 1830, Revoluția din 1848. P. a fost unul dintre cele mai importante centre ale emigrației revoluționare române de după 1848. Napoleon III l-a însărcinat pe G. Hausmann cu modernizarea infrastructurii orașului. În Războiul Franco-Prusian (1870-1871), locuitorii P. au luptat eroic împotriva trupelor prusace care asediau orașul. Aici a izbucnit, în 1871, o insurecție care a instaurat Comuna din Paris. În sec. 19 a devenit centrul cultural-artistic al lumii („Orașul-lumină”). Ocupat, la 14 iul. 1940, de trupele germane, orașul a fost eliberat în urma insurecției populare din 19-25 aug. 1944. Îm ami 1968, a fost teatrul unor tulburări studențești. La P. au avut loc numeroase întâlniri diplomatice, consfătuiri și conferințe internaționale. – Tratatul de Pace din 10 febr. 1763, încheiat la Versailles, în urma Războiului de 7 Ani (Inclusiv războiul Franței cu India) în care Franța aliată cu Austria, Spania și Rusia a luptat împotriva Angliei și Prusiei. Franța renunță în favoarea Angliei în America la Noua Franță (Canada) și la toate teritoriile de la est de Mississippi (Louisiana), cu excepția Noului Orleans. Spania cedează Florida Angliei, primind în schimb partea apuseană a Louisianei (care aparținuse Franței). În Indiile de Vest Anglia obține de la Franța insula Dominica, Saint-Vicent, Grenada și Tobago, iar în Africa aproape întreg teritoriul coloniei Senegal; ins. Minorca, cucerită de Franța în 1756 este retrocedată Angliei. În India, Franța păstra doar 5 orașe. Franța și Spania se obligau să evacueze trupele din Portugalia și coloniile acesteia. Trupele franceze trebuiau să părăsească teritoriul Hanovrei, care era moștenire ereditară a regilor Angliei din dinastia de Hanovra. Tratatul de Pace din 30 mai 1814, încheiat între Franța și Coaliția a VI-a (Anglia, Austria, Prusia, Rusia; ulterior s-a raliat Tratatului Suedia, Spania și Portugalia) și care prevedea restabilirea independenței Olandei, Elveției, principatelor germane și statelor italiene. Franța era redusă la granițele existente la 1 ian. 1792; totodată, i se retrocedează o parte însemnată a posesiunilor coloniale pierdute de ea în războaielor napoleoniene. Tratatul de pace din 20 nov. 1815, între Franța și Coaliția a VII-a (Rusia, Anglia, Austria și Prusia) confirmă clauzele Tratatului din 30 mai 1814, spre deosebire de care în prezentul Tratat se stipulează menținerea Franței în granițele existente în 1790, fiind deposedată astfel de reg. Saar și Savoia etc. și obligată la plata a 700 mil. franci, precum și la acceptarea unei armate de ocupație de 150.000 de oameni pe o perioadă de 3-5 ani. Tratatul de Pace din 18/30 mart. 1856, încheiat în urma Războiului Crimeii (1853-1856), care prevedea, printre altele, înlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Române, rămânând sub suzeranitatea Porții, dar cu garanția colectivă a marilor puteri europene (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia și Regatul Sardiniei); stabilește libertatea navigației pe Dunăre și neutralitatea Mării Negre, precum și crearea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galați. Rusia înapoiază Tursiei Karsul, iar Principatelor Române județele Bolgrad, Cahul și Ismail din Sudul Basarabiei, confirmând în același timp și autonomia Serbiei. Conferința din 10/22 mai-7/19 aug. 1858 (au participat semnatarii Tratatului de Pace din 1856), încheiată cu o convenție, care stabilea viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor Române. Conferința de Pace din 18 ian. 1919-10 aug. 1920, convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (27 state, printre care și România) pentru semnarea tratatelor de pace cu țările învinse, Germania, Austria, Ungaria, Turcia și Bulgaria. Ea s-a încheiat cu semnarea unei serii de tratate la Versailles (1919), Saint-Germain (1919), Neuilly (1919), Sèvres (1920), Trianon (1920). Totodată, a hotărât înființarea Societăților Națiunilor. Conferința de Pace din 29 iul.-15 oct. 1946, convocată de puterile învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial pentru încheierea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România și Ungaria, state foste aliate ale Germaniei. Tratatele au fost semnate la 10 febr. 1947. Acordul de Armistițiu din 27 ian. 1973, acord semnat, în urma negocierilor de la Paris (1968-1973), de către miniștrii de Externe ai Republicii Democrate Vietnam, Guvernului Revoluționar Provizoriu al Republicii Vietnamului de Sud, S.U.A. și administrația de la Saigon prin care se hotărăște încetarea războiului și restabilirea păcii în Vietnam; prevede, între altele, evacuarea trupelor străine din Vietnamul de Sud, organizarea de alegeri sub control internațional, unificarea, treptată, pe cale pașnică a țării. Școala din ~, denumire (1925) prin care sunt desemnate în istoria artei grupările și creațiile pictorilor și sculptorilor străini stabiliți la P. în diferite epoci (sec. 14, 18 și 20). Cea mai importantă este cea din sec. 20, care a grupat artiști de prestigiu (M. Chagall, W. Kandinsky, A. Modigliani, P. Picasso, C. Brâncuși ș.a.), fără să genereze însă un stil sau un curent anume. Sunt numiți „a doua școală din P.” pictorii abstracți de după al Doilea Război Mondial (N. Staël, J.M. Atlan, M. Estève, Maria Vieira da Silva).

PÄRNU, oraș în SV Estoniei, port la gura de vărsare a râului omonim în micul golf cu același nume al G. Riga; 45,5 mii loc. (2000). Ind. de prelucr. a lemnului, textilă, pielăriei alim. (conserve de pește). Teatru. Muzeu. Stațiune balneoclimaterică. Menționat documentar în 1251 ca membru al Ligii Hanseatice. Până în 1917 s-a numit Pernov.

PONTIANAK [pontiá:nak], oraș în Indonezia (Kalimantan de Vest), situat pe țărmul de V al ins. Borneo, la gura de vărsare a fl. Kapuas în str. Karimata; 464,5 mii loc. (2000). Port. Aeroportul Supaido. Centru comercial (orez, tutun, piper). Șantier naval. Ind. textilă, de prelucr. a lemnului și a cauciucului și alim. (ulei de palmier, zahăr). Export de cauciuc, cherestea, zahăr, ulei de palmier. Fundat în 1772.

PORT-GENTIL [por-ʒãtí], oraș în partea de V a statului Gabon, situat pe un promontoriu (capul Lopez), și pe ins. Lopez, la gura de vărsare a fl. Ogooué în Oc. Atlantic, la 161 km SV de Libreville; 79,2 mii loc. (1993). Port petrolier. Aeroport. Expl. de petrol și gaze naturale; ind. de prelucr. a petrolului și a lemnului (mobilă), chimică, electronică, textilă și alim. Reparații navale. Export de lemn, petrol și de produse agricole tropicale.

PORȚILE DE FIER, denumirea (în sens restrâns) sub care este cunoscut sectorul inferior al defileului Dunării, cuprins între localitățile Vârciorova și Gura Văii, lung de 9 km. În această zonă, lățimea fluviului se îngustează până la 600 m, iar căderea apei, înainte de regularizarea cursului, se făcea pe o pantă de 238 cm/km. Înainte de construirea barajului și crearea lacului de acumulare P. de F., în acest sector (cu multe praguri, stânci emerse la ape mici, cu vâltori și repezișuri), navigația se efectua în condiții extrem de dificile (trecerea prin Defileului Dunării dura 120 ore, iar navigația era posibilă numai pe timpul zilei). În perioada sept. 1964-sept. 1971, România, în colaborare cu Iugoslavia, a construit în această zonă nodul hidroenergetic și de navigație P. de F. I. Barajul ridicat între Gura Văii (România) și Šip (Iugoslavia), cu o lungime de 868 m și cu înălțime de 60,40 m, a permis ridicarea nivelului apelor Dunării cu c. 33 m peste nivelul mediu și crearea în spatele acestui baraj a unui lac de 130 km lungime, 5 km lățime max., c. 100 km² și cu un volum de apă 2,1 m³. Prin crearea acestui lac, obstacolele naturale de pe cursul Dunării au dispărut iar navigația s-a îmbogățit și datorită celor două ecluze (fiecare dintre ele având 310 m, 34 m lățime și 4,5 m adâncime), care asigură posibilitatea traversării simultane a unor convoaie de nave în 31 ore (față de 120 de ore în trecut), inclusiv noaptea. Cele două hidrocentrale (românească și iugoslavă), cu o putere totală instalată de 2.100 MW și producție de peste 11 miliarde kWh, au intrat în funcțiune cu primele turbogeneratoare în 1971. Hidrocentrala de pe malul românesc, cu 6 grupuri electrogene de câte 175 MW fiecare (în total 1.050 MW), a început să funcționeze cu întreaga capacitate la 16 mai 1972. Construirea acestui gigant hidroenergetic, unul dintre cele mai mari din Europa, a determinat schimbări esențiale de ordin fizico- și economico-geografic: ins. Ada-Kaleh a fost acoperită de apele lacului de acumulare; afluenții Dunării și-au înălțat gura de vărsare, ca urmare a creșterii nivelului apelor din lacul de acumulare; vechea vatră a municipiului Orșova a fost inundată de apele lacului, iar localitatea a fost mutată pe terasele mai înalte ale Dunării și pe versantul m-ții Almăj; vechile căi de comunicații (șoseaua și c. f.) din lungul defileului au fost înghițite de apele lacului de acumulare, construindu-se altele noi. În timpul săpăturilor efectuate pentru construirea complexului hidroenergetic au fost scoase la iveală vestigiile unor așezări și culturi din Paleolitic (săpăligi din corn de cerb), din Epoca mijlocie a bronzului (vase ceramice aparținând Culturii Vatina), din perioadele dacică și romană târzii ș.a. Într-o accepțiune mai largă, denumirea Defileul Dunării de la Porțile de Fier este utilizată pentru întregul sector de vale care străbate Carpații, despărțind M-ții Banatului de pe terit. României de la capătul sud-vestic al Carpaților, aflat pe terit. Serbiei. Acest sector, cunoscut și sub numele de clisură, este alcătuit dintr-o succesiune de mici defilee, separate de bazinete depresionare: defileul Gura Nerei – valea Rilii; depr. Moldova Nouă; defileul Pescari-Alibeg; depr. Liubcova; defileul Berzasca-Greben; Cazanele Mari; bazinetul Dubova dominat de Ciucaru Mare (313 m) și, pe malul sârbesc, de Veliki Strbac (768 m); Cazanele Mici; depr. Ogradena-Orșova și defileul Porțile de Fier propriu-zis, după care Dunărea iese din spațiul carpatic. În defileu se întâlnesc câteva sectoare cu relief carstic complex care cuprinde și o serie de peșteri (la Pescari, Sirinia, Svinița, Cazane). Flora este bogată și variată, cu numeroase elemente sudice, unele foarte rare în România (Acer monspessulanum, Daphne laureola, Campanula crassipes), câteva endemisme proprii acestui defileu (Prangos carinata, Tulipa hungarica ssp. undulatifolia, Stipa danubialis ș.a.). P. de F. constituie o zonă de potențial turistic ridicat. Parcul național P. de F. (11.656 ha) cuprinde Defileul Dunării începând de la confluența râului Nera cu Dunărea și partea sudică a m-ților Locvei, Almăj, capătul sudic al m-ților Mehedinți, ca și o fâșie din S pod. Mehedinți (până la Bahna și valea Jidoștiței). Se întâlnesc aici arborete de stejar pufos cu cărpiniță și mojdrean, tufărișuri de liliac, păduri de gorun cu alun turcesc, iar pe văi făgete (în sectorul Mraconia fagul atinge cea mai mică altitudine din România, 52 m). Parcul natural include mai multe rezervații naturale (Gura Văii – Vărciorova, Cazanele Mari și Cazanele Mici, Valea Mare, Balta Nerei ș.a.) și locuri fosilifere (Svinița, Bahna). Pe malul sârbesc se află Parcul Național Djerdap (numele sârbesc al defileului).

POTI, oraș în NV Georgiei, port de pescuit la Marea Neagră, la gura de vărsare a râului Rioni; 47,1 mii loc. (2002). Prelucr. peștelui. Constr. de nave de dragare. Construit pe locul vechii colonii grecești Phasis s-a dezvoltat după 1880, când s-a construit un port artificial și o cale ferată transcaucaziană.

INDIGHIRKA, fluviu în Federația Rusă, (Siberia Orientală); 1.726 km. Supr. bazinului: 360 mii km². Izv. din M-ții Suntar Haiata, traversează pod. Oimiakon, formează chei în M-ții Cerski și se varsă în Marea Siberiei Orientale printr-o deltă de 5,5 mii km². Navigabil c. 120 zile pe an, pe 1.154 km, între confl. cu râul Moma și gura de vărsare.

JACKSONVILLE [dʒæksnvil], oraș în SE S.U.A. (Florida), port la gura de vărsare a fl. St. Johns în Oc. Atlantic; 676,7 mii (1994). Nod de transport. Aeroport. Metalurgie; constr. navale. Ind. chim. (îngrășăminte), a celulozei și hârtiei, de prelucr. a lemnului, textilă, a sticlăriei, alim. (țigarete, bere, conserve de fructe) și poligrafică. Export de fructe, legume și cherestea. Turism. Bază militară militară. Universitate. Fundat în 1816. Vechiul nume: Cowford. A primit actuale denumire în onoarea președintelui Andrew Jackson.

JAKARTA [dʒakárta], capitala Indoneziei, situată în NV ins. Java, la gura de vărsare a fl. Liwung în G. Jakarta; 9,2 mil. loc. (1996). Portul maritim Tanjungpriok (construit în anii 1883-1886), este situat la c. 10 km de oraș. Pr. centru politic, ad-tiv, comercial, financiar și ind. al țării. Important nod de comunicații. Aeroportul Kemajoran. Siderurgie. Constr. navale. Întreprinderi de prelucr. a cauciucului și lemnului, de piel. (încălț.), montaj de automobile, produse alim. (ceai), textile; tăbăcării. Poligrafie. Centru cultural (11 universități; academie de științe; muzee). Catedrală romano-catolică (sec. 17); moscheea Istiqlal. Galerii de artă. Institute de oceanografie, economie, de cercetări industriale și sociale. Cel mai mare stadion al Asiei. Parcuri. În 1619-1621 olandezii au întemeiat aici Batavia, reședința autorităților coloniale olandeze ale Indiilor de Est. Important centru al mișcării de eliberare națională. În aug. 1945, aici a fost proclamată independența Indoneziei, iar în 1949 Batavia și-a schimbat numele în J., devenind capitala țării.

JOÃO PESSOA [juãu pəsóə], oraș în NE Braziliei, port fluvio-maritim la gura de vărsare a fl. Paraiba do Norte în Oc. Atlantic, centrul ad-tiv al statului Paraíba; 526,1 mii loc. (1993). Aeroport. Piață pentru zahăr și bumbac. Ind. cimentului, textilă, a încălț. și a tutunului. Universitate. Biserica São Francisco, în stil baroc (sec. 17). Până în 1930 s-a numit Paraíba. Fundat în 1585.

KALININGRAD 1. Lagună în SE M. Baltice, scăldând țărmurile Poloniei și Federației Ruse (enclava Kaliningrad), separată de aceasta printr-un perisip (lung de 60 km) ce are o mică deschidere (portiță) prin care se asigură comunicarea. Lungimea golfului: 90 km; lățimea: 2-25 km; ad. 3-5 m. Porturi pr.: Kaliningrad, Baltiisk. Cunoscută și sub numele Vislinkii. 2. Oraș în extremitatea de V a Federației Ruse, centrul ad-tiv al regiunii cu același nume (enclavă rusă la M. Baltică, între Polonia și Lituania), situat la gura de vărsare a fl. Pregolia în laguna Kaliningrad; 415 mii loc. (1994). Nod feroviar. Aeroport. Șantier naval. Constr. de vagoane și de utilaj ind.; fabrici chimice, de celuloză și hârtie, de prelucr. a lemnului, de conserve de pește. Universitate (1544). Institut oceanografic. Teatre, filarmonică, muzeu de istorie; grădină botanică; monumente de arhitectură (biserică gotică, 1325-1552; castel, sec. 17). Fundat în 1255 de cavalerii teutoni, a fost unul dintre importantele orașe ale Hansei (din 1340). Rezidență a marelui maestru al Ordinului Teutonic (1457), apoi a ducilor Prusiei (1525-1618); ocupat de ruși (1758-1762) și de francezi (1807-1813). Din 1871, a intrat în componența Germaniei (Prusia Orientală). Cucerit de sovietici la 9 apr. 1945, a fost cedat U.R.S.S. prin convenția de la Potsdam. Până în 1946 s-a numit Königsberg.

KINGSTON [kíŋstən] 1. Capitala Jamaicăi, port la M. Caraibilor, pe coasta de SE a ins. Jamaica; 587,8 mii loc. (1991, cu St. Andrew). Nod de comunicații. Aeroportul Palisadoes. Pr. centru politic și economic al țării. Oțelărie. Ind. de prelucr. a metalelor, petrolului și lemnului; fabrici textile, de piel. și încălț., ciment și alim. Manufacturi de tutun. Export de bauxită. Universitate. Muzee. Biserica Sf. Petru (1725). Grădină botanică. Întemeiat în 1693, K. a devenit (din 1872) centrul ad-tiv al coloniei engleze și capitala statului (din 1962) Jamaica. 2. Oraș în SE Canadei (Ontario), situat pe țărmul de NE al L. Ontario, la gura de vărsare a fl. St. Lawrence; 106,4 mii loc. (1993). Constr. navale, de locomotive și de motoare Diesel; țesături din fire sintetice; produse chimice, alim., ceramice și din aluminiu. Universitate regală (1841); Colegiu regal militar (1876). Catedrală și Arhiepiscopie catolice. Întemeiat de englezi, în 1783, pe locul unui fort francez (Fort Frontenac) datând din 1673. Capitala Canadei (1841-1844). Turism.

KOTKA, oraș în SE Finlandei, situat pe o mică insulă din G. Finic, aflată în fața gurii de vărsare a fl. Kymijoki; 55,9 mii loc. (1995). Ind. celulozei și hârtiei. Fundat în 1878.

KUALA TERENGGANU, oraș în Malaysia, pe țărmul Mării Chinei de Sud, la gura de vărsare a răului Terengganu, centrul ad-tiv al statului Terengganu; 228,1 mii loc. (1991). Port de pescuit și de cabotaj. Întreprinderi textile (bumbac, mătase).

RECIFE [resífe], oraș în NE Braziliei, centrul ad-tiv al statului Pernambuco (din 1823), situat la gura de vărsare a fl. Capibaribe în Oc. Atlantic, extins și pe ins. Santo Antônio; 1,4 mil. loc. (2003). Port și bază navală. Aeroportul Guararapes. Veche și mare piață a zahărului. Ind. chimică, de prelucr. a metalelor și lemnului (mobilă), textilă, pielăriei și încălțămintei, hârtiei și alim. (zahăr). Rafinărie de petrol. Universitate (1946); Universitate catolică (1951); Universitate agricolă (1954). Teatru de amatori; Teatru popular; Conservator de muzică; Orchestră simfonică. Muzeu de artă populară; Muzeul trestiei de zahăr. Biserica Sf. Duh (1688), în stil rococo. Centru turistic (supranumit „Veneția Braziliei” datorită numeroaselor canale și poduri). Fondat în 1535 de navigatorul portughez Duarte Pereira Coelho, devastat de englezi (1595), ocupat de olandezi în perioada 1630-1654 (care l-au numit Mauritzsad), capătă statut independent în 1709 și de oraș în 1823. Vechea denumire: Pernambuco.

RIMINI, oraș în ENE Italiei (Emilia-Romagna), situat pe Riviera del Sole, la gura de vărsare a râului Marecchia în M. Adriatică; 129,6 mii loc. (2003). Port. Nod rutier și feroviar. Ind. încălțămintei, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă) și alim. Izv. cu ape minerale. Stațiune balneoclimaterică cu plaje mari. Centru turistic. Pinacotecă. Monumente: Arcul de Triumf al lui Augustus (27 î. Hr., completat în 22 î. Hr.); podul lui Tiberiu peste Marecchia (14-21); ruinele amfiteatrului roman; bisericile San Agostino (1247), San Francesco (sec. 13-15), în stil gotic (numită și Templul Malatesta), San Giuliano (sec. 16), San Francesco Saverio (1721); palatul Arengo (1204); ruinele castelului Malatesta (1446), palatul Gambalunga (1610). Primărie (sec. 17). Așezare etruscă, devine colonie romană în 268 î. Hr. (cu numele Ariminum) și municipiu în 89 î. Hr. Cucerit de ostrogoți, bizantini și longobarzi, a fost donat Papalității în 754. În sec. 12 a primit statut de oraș liber, în perioada 1295-1500 a fost în posesia familiei Malatesta, iar din 1529 a trecut șa Statul papal până în 1860 când intră în componența Regatului Italiei.

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

ROSEAU [róuzou], capitala Rep. Dominica, situată pe țărmul de SV al ins. Dominica (Antilele Mici), la gura de vărsare a răului Roseau în M. Caraibilor; 19,7 mii loc. (2002). Port pentru exportul de banane, citrice, cacao, nuci de cocos ș.a. Aeroport. Ind. alim. Muzeul memorial Victoria. Grădină botanică. Catedrală romano-catolică. Biserica anglicană St. George’s. Palatul Guvernului. Cascada Trafalgar (în apropiere de oraș). Izv. cu ape termale. Stațiune balneoclimaterică. Turism. Așezare fondată de francezi în 1633, disputată între Franța și Marea Britanie timp de un sec. și jumătate, s-a aflat sub stăpânire engleză în perioada 1783-1978. Refăcută după devastările provocate de francezi în 1805 și distrusă aproape în întregime de un uragan în 1979. Vechea denumire: Charlotte Town.

borî v. a da afară din stomac, a vărsa (din gură). [Origină necunoscută].

vărsà v. (activ) 1. a răsturna și a face să curgă: a vărsat paharul; 2. a răspândi: tiranul a vărsat sânge nevinovat; 3. a depune o sumă într’o cassă: a vărsat bani; 4. (poetic) a revărsa: Doamna mărilor și a nopții varsă liniște și somn EM. (a nopții regină) varsă ’n calea noastră duioasa lumină AL.; 5. a vomita, a scoate prin gură: a vărsa sânge; 6. a scoate afară: Etna varsă flăcări; 7. fig. a descărca: a-și vărsa mânia, necazul ║ (reciproc) 1. a curge în, a se precipita (vorbind de cursuri de apă): Oltul se varsă în Dunăre; 2. (poetic) a năvăli în torente: mult se varsă Turcii pe acest pământ. [Lat. VERSARE, a întoarce, a clăti (spre a face să curgă); v. turnà].

SĂGEATĂ, săgeți, s. f. 1. Vergea de lemn, cu un vârf ascuțit (de fier, os, piatră) la un capăt, iar la celălalt cu două aripioare înguste, folosită în trecut (la unele populații și astăzi) ca proiectil de vânătoare sau de luptă, aruncată dintr-un arc încordat. ◊ Săgeată de trăsnet = nume dat de popor armelor antice găsite în pământ (închipuite ca fiind urme de trăsnete). ♦ (Adverbial) Foarte repede. Pornește săgeată. ♦ Fig. Vorbă, aluzie ironică sau răutăcioasă; înțepătură. 2. Indicator de direcție în formă de săgeată (1). 3. Fiecare dintre stâlpii caselor și pătulelor de la țară, care sunt fixați cu capătul de jos în grinzile temeliei și cu cel de sus în grinzile acoperișului. ♦ Aripă la moara de vânt. ♦ Prăjină lungă prinsă de cumpăna fântânii și având la capătul de jos ciutura sau găleata cu care se scoate apa. 4. (Mat.) Distanța maximă dintre un arc de curbă și coarda care unește extremitățile lui. 5. (Geogr.; în sintagma) Săgeată litorală = formă de acumulare marină la intrarea unui fluviu sau la gura de vărsare a unui fluviu în mare, care poate închide un golf, separând o lagună. 6. Compus: săgeata-apei sau săgeata-apelor = plantă erbacee acvatică cu frunze în formă de săgeată și cu flori albe cu mijlocul purpuriu (Sagittaria sagittifolia). – Lat. sagitta.

SHANGHAI [ʃaŋhai], oraș cu regim de provincie (6,2 mii km²), situat în ESE Chinei, pe râul Huangpu, la 21 km de gura de vărsare a acestuia în estuarul lui Yangtze; 9,8 mil. loc. (orașul propriu-zis) și 16,7 mil. loc. (2000) arealul provincial. Nod de comunicații. Port fluvio-maritim. Aeroporturile Lunghua (pentru curse interne) și Hungchiao (pentru curse externe). Important centru economic, comercial, financiar-bancar, cultural și turistic al țării. Termocentrală. Rafinărie de petrol. Constr. și reparații navale, de autovehicule, mașini și utilaje agricole, mașini grele, mașini-unelte, tractoare, camioane, de utilaje textile și poligrafice, generatoare electrice și cabluri, instrumente de precizie, computere, ceasuri, aparate fotografice, radiouri ș.a. Ind. metalurgiei feroase și neferoase, chimică (îngrășăminte, mase plastice, fibre sintetice, vopsele, coloranți, pesticide, detergenți), cimentului, de prelucr. a cauciucului și tutunului, sticlăriei, textilă, pielăriei și încălțămintei, farmaceutică și alim. Studiouri cinematografice. Universitate (1895); Universitate de medicină (1952). Muzeu de artă și istorie. Teatrul Kuang-ming; conservator; orchestră simfonică; operă; sală de concerte. Observatorul astronomic Zikawei. Templul budist Lunghua. Fundat în timpul dinastiei Song (960-1279). A devenit în timpul dinastiei Ming (1368-1644) unul dintre principalii producători de bumbac. Prin Tratatul de Pace de la Nanjing (29 aug. 1842), care punea capăt primului Război al opiului (1840-1842). S. se numără printre cele cinci porturi chineze care se deschideau pentru navele engleze. În 1854-1855, în timpul războiului țărănesc al taipinilor, aici a avut loc o puternică răscoală. În primele decenii ale sec. 20 a ajuns unul dintre cele mai mari centre ind. ale Chinei. În timpul mișcării de la „4 mai” 1919, în S. a avut loc o puternică grevă; în 1920, aici a fost creat unul dintre primele cercuri marxiste chineze, iar în iul. 1921 a avut loc Congresul I al Partidului Comunist Chinez. În 1925, la S. a început mișcarea antiimperialistă de la „30 mai”. Ocupat de trupele japoneze (1937-1945), a fost eliberat de Armata Populară de Eliberare. Pudong Xinqu (Phu-tung sin-tsu) – „Noul district Pudong”, district subordonat municipiului Shanghai, situat la limita E a acestuia. Important centru financiar al Chinei (fondat în 1992). Supr. 518 km². Agricultură, prelucrarea țițeiului, ind. navală, ind. ușoară. Acces facil la căile de navigație exterioare, rețea de navigație interioară dezvoltată. Aeroport (din 1999). Cel mai lung pod arcuit din lume (3900 m) din 2002. C. 1,8 mil. loc. (2004).

SHANTOU [ʃantou], oraș în SE Chinei (Guangdong), situat la gura de vărsare a fl. Han în Marea Chinei de Sud, la 275 km NE de Hong Kong; 941 mii loc. (2001). Port comercial pentru exportul orezului, zahărului, tutunului ș.a. Șantier naval. Ind. metalurgică, cimentului, chimică, hârtiei, textilă, pielăriei, de prelucr. a tutunulu și alim. (zahăr, conserve, prelucr. ceaiului, decorticarea orezului). În 1980, S. a căpătat statutul de zonă economică specială, cu multe privilegii, cu intenția încurajării comerțului exterior și a investitorilor.

bară sf [At: DEX² / Pl: ~re / E: fr barre] 1 Bucată lungă de lemn sau de metal căreia i se dau diferite întrebuințări. 2 Stâlp de poartă la unele jocuri sportive. 3 (Îs) -fixă Aparat de gimnastică format dintr-o vergea groasă de metal montată între doi stâlpi. 4 Barieră care desparte pe judecători de avocați și de împricinați. 5 (Pex) Locul din instanță unde pledează avocații. 6 Linie verticală sau orizontală care separă părți dintr-un text. 7 (Muz) Linie verticală care separă măsurile pe portativ. 8 Prag de nisip situat sub apă, de obicei în fața gurii de vărsare a unui fluviu. 9 Val de mare care urcă o dată cu fluxul de la gura unui fluviu spre amonte. corectat(ă)

liman sn [At: N. COSTIN, L. 82 / Pl: ~uri și (rar) ~e / E: tc liman] 1 (Înv) Port. 2 (Pex) Țărm. 3 (Îe) A ajunge (sau a ieși cu bine) la (sau într-un) ~ ori (rar) a afla (sau a atinge) ~ul A ieși dintr-o situație dificilă. 4 (Îae) A-și realiza scopul propus. 5 (Îe) A duce sau a scoate la (bun) ~ sau a aduce la -ul odihnei (sau de mântuit) a da un ~ de adăpost (sau, înv) ~ lin A salva pe cineva dintr-o situație grea. 6 (Fig) Refugiu. 7 Gură de vărsare a unui fluviu care a fost inundată de mare și transformată într-un golf alungit. 8 Lac rezultat din blocarea cu aluviuni a gurii de vărsare a unui râu.

zbocatură sf [At: ȘINCAI, HR. II, 38/33 / V: ~căt~, zbuc~ / Pl: ~ri / E: it sboccatura] (Înv) Gură (de vărsare a unei ape curgătoare).

báră s.f. 1 Bucată de lemn, de metal, din material plastic etc. cu lungimea mare în raport cu lățimea și grosimea, care are diferite întrebuințări. Se ține de bară pentru a nu cădea la un viraj al autobuzului. ◆ Profil metalic cu secțiunea rotundă sau poligonală, obținut la cald prin laminare sau la rece prin trefilare. ◆ Piesă (metalică) lungă, rezistentă, componentă a unui ansamblu, a unei mașini etc., care are rolul de a proteja de lovituri. Automobilele au bare de protecție în față și în spate. 2 Conductor neizolat, cu secțiunea relativ mare, folosit în construcția mașinilor și aparatelor electrice, precum și în instalații electrice. 3 (sport) Fiecare dintre cele trei bîrne din care este construită poarta la unele jocuri sportive. ◆ Ext. Șut în stîlpul porții, la unele jocuri sportive. ◇ Expr. (arg.) A o da în bară = a rata; a greși. 4 (gimn.) Bară fixă = aparat de gimnastică format dintr-o vergea groasă de metal, instalată la o anumită înălțime între doi stîlpi, pe care se execută diferite exerciții. 5 Barieră care desparte pe judecători de avocați și de împricinați. ◆ Ext. Loc pe care îl ocupă avocații într-o sală de judecată în timpul pledoariei. 6 Semn grafic de forma unei linii (verticale), folosit pentru a separa părți dintr-un text. Versurile se despart prin bare. 7 (muz.; și bară de măsură) Linie verticală care taie portativul, folosită pentru a separa măsurile. ◆ Ridicătură de metal, liniară, dispusă transversal pe tastiera unor instrumente cu coarde, indicînd locurile în care se pot produce, prin ciupire, sunetele de o anumită înălțime. 8 (herald.) Figură diagonală care unește unghiul sting de sus al unui scut cu unghiul drept de jos. 9 Prag de nisip sau de mîl, situat la adîncime mică, la gura de vărsare a unui fluviu. 10 Val de mare care urcă odată cu fluxul de la gura unui fluviu spre amonte. • pl. -e. /<fr. barre.

strănuta vi [At: NECULCE, L. 113 / V: (îvp) stărn~, (înv) stern~, ~ren~ (reg) sdr~, stărmu~, ~ăhuna, ~ămu~, ~ăsia, ~ășuna, zdr~, zdrehuna / Pzi: strănut / E: sternutare] 1 (D. oameni și unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas și pe gură, aerul din plămâni, printr-un act reflex brusc și violent al mușchilor expiratori Si: (pop) a străfiga¹ (1), (reg) a prâsni², a zdrăvăna. 2 (Îvr) A vărsa pe gură. 3 (Reg; d. cai) A forăi (1).

vărsare s.f. 1 Acțiunea de a (se) vărsa și rezultatul ei. ◊ Expr. Vărsare de sînge = ucidere în masă, masacru. 2 Concr. (și gură de vărsare) Loc unde o apă curgătoare se varsă în alta; loc de unire a două cursuri de apă; (înv., reg.) vărsătură. Tocmai aproape de vărsare... îngăduie din nou așezarea satului (APOL.). 3 Ieșire din albie a unei ape; revărsare. Rodurile ce să fac... din vărsarea Nilului (AMF.). ♦ Fig. Ivire, apariție (a zorilor, a serii etc.). • pl. -ări. /v. vărsa.

BORÎ (-răsc) vb. tr. pop. A vărsa (din gură bucate nermistuite).

gúră f., pl. ĭ (lat. gŭla, it. pv. cat. sp. gola, fr. gueule). Cavitatea fețeĭ unde e limba și pe unde se introduc alimentele: tac din gură. Huĭet de vocĭ omeneștĭ: aud o gură alăturĭ. Persoană de nutrit: acest tată are opt gurĭ acasă. Parte tăĭoasă: gura săbiiĭ, cuțituluĭ, foarfeceluĭ. Locu pe unde se varsă un rîŭ: gurile Dunăriĭ, gura Ĭalomițeĭ. La zmeŭ, cele treĭ ațe care-l țin în echilibru, pe alocurea numită și cumpănă. Deschizătură, intrare saŭ ĭeșire: gură de raĭ, de sobă, de vulcan, de tun. Gură de aur (după vgr. hrisóstomos), persoană elocŭentă, cum era sfîntu Ĭon. A da gură cuĭva, a-l înștiința. A face gură, a vocifera, a protesta răcnind. A tăcea din gură, a tăcea. A trage o gură cuĭva, a-l ocărî, a-l mustra. Om bun de gură, elocŭent. Răŭ de gură, bîrfitor, calomniator. A răcni în gura mare, a răcni tare. Cu jumătate de gură, cam nehotărît, cam cu frică, cam a lene. Gura lumiĭ, gura satuluĭ, bîrfiturile lumiĭ. Gurile rele, calomniatoriĭ. A spune din gură, a spune oral. A-țĭ lăsa gura apă, a-țĭ fi tare poftă. A lua cuĭva vorba din gură, 1. a nu lăsa pe cineva să vorbească, 2. a spune tu ceĭa ce tocmaĭ vrea să spună el. A te lua gura pe dinainte, a scăpa o vorbă pe care nu vreaĭ s’o spuĭ. Gură spartă, om care nu poate păstra secretu. A uĭta de la mînă pîn’la gură, a uĭta foarte ușor. A te lua după gura cuĭva, a lucra după vorba (sfatu) luĭ. De ale guriĭ, de ale mîncăriĭ, lucrurĭ de mîncare. A te uita la (saŭ în) gura cuĭva, a da atențiune vorbelor luĭ. A pune pe cineva în gura tunuluĭ, a-l expune pericululuĭ. Bot. Gura leuluĭ (saŭ a meluluĭ), o plantă erbacee scrofulariace (ontirrhinum május) cu o floare ca o capsulă care, cînd o strîngĭ, se deschide și seamănă a gură de leŭ. (Are proprietățĭ astringente și vulnerare și e foarte periculoasă p. animale). Gura lupuluĭ, o plantă erbacee labiată (scutellária altissima).

îmbucătúră f., pl. ĭ. Mîncare cît poțĭ îmbuca odată, înghițitură (V. bucătură, gălătuv). Locu unde se îmbucă doŭă lucrurĭ orĭ se varsă un rîŭ (gură de rîŭ). Muștĭuc, acea parte a uneĭ trompete care se pune în gură. V. bîzîitoare.

PHENIAN [fenián] (P’YONGYANG [piəng-iang]), capitala R.P.D. Coreene, situată în partea central-vestică a țării, pe fl. Taedong, la 48 km de gura sa de vărsare; 2,7 mil. loc. (1993). Important nod de comunicații. Aeroport. Pr. centru economic, politic și cultural al țării. Siderurgie. Uzine constr. de mașini-unelte, de utilaj minier și mijloace de transport, de mecanică fină; ind. chimică, textilă, a mat. de constr. (ciment), a cauciucului, mobilei, alim. Intensă activitate comercială. Universitate (1946). Academie de Științe. Teatru dramatic; teatru de operă. Numeroase porți, fântâni și temple. Statuia Cion-Li-Ma (28 m înălțime) reprezintă simbolul eliberării țării. Vechi oraș coreean, a fost, potrivit legendei, întemeiat în 1122 î. Hr.; între 427 și 668, capitala statului Koguryǒ, iar apoi, sub numele de Sodo, capitala apuseană a statului Koryǒ (918-1392). Important punct de apărare în fața numeroaselor invazii străine. După 1900, unul dintre centrele luptei de eliberare națională împotriva ocupației japoneze (mișcările din mart. 1919 și iun. 1926). Eliberat în aug. 1945 de armatele sovietice. Din 1948, capitala R.P.D. Coreene. În 1950, în cadrul războiului din Coreea a fost cucerit de forțele americane; recucerit cu sprijinul trupelor chineze. Reconstruit cu ajutor sovietic și chinez.

vărsătúră f., pl. ĭ. Lucru vărsat. Mîncare vărsată din stomah (triv. borîtură): holera se caracterizează pin vărsăturĭ și diareĭe (V. bolbotină). Locu unde se varsă un răŭ (gură).

balaur m. 1. șarpe întraripat de mărime uriașă și de coloare aurie, vărsând foc din gură, cu mai multe capete cari îi cresc la loc, dacă nu-i le taie dintr’odată; ei locuesc în fântâni și lacuri sau sub poduri, neîngăduind a se lua apă decât dacă li se oferă nevinovate fecioare: ca balauri ’ncruntați cu o falcă ’n cerul sfânt și cu alta pe pământ AL.; 2. fig. om crud care se hrănește din sudoarea altora; 3. fam. porecla țiganului: lipsiți de aici, balaurilor! AL.; 4. un fel de cerc de scânduri care încinge luntrea pe marginea gurii (se aude în Dolj). [Vorbă probabil indigenă: (șarpe) băl-aur, blond auriu; în acest caz, sârbul blavor, balaur, s’ar trage din românește].

GROZAV, -Ă, grozavi, -e, adj. 1. Care inspiră groază; groaznic, îngrozitor, inspăimîntător, teribil. Grozavul vînt se zbate-n largul zării Și norii-mbracă haină de văpăi. COȘBUC, P. II 73. Cum îl văzu fata că este așa de grozav [balaurul], niște răcori o apucară și i se făcu părul măciucă de frică. ISPIRESCU, L. 18. Oh, grozave minute, pe care în veci nu le voi uita! NEGRUZZI, S. I 62. ◊ (Adverbial) Femeia lui Ipate începe atunci a țipa grozav. CREANGĂ, P. 178. 2. Foarte mare, extraordinar. Simțea pe piept o greutate grozavă, parcă ținea pe coastele lui boii. CAMILAR, TEM. 102. Foaie verde, verde mac, Ochii lelei tare-mi plac, De pe uliță mă trag, Și grozav necaz îmi fac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 36. ♦ (Adverbial) a) Tare, mult, teribil. Mi-ar conveni grozav pe aceste vremuri de criză să se poată realiza ideea dv. CARAGIALE, O. VII 413. Îl trînti așa de grozav, de îl băgă pînă în gît în pămînt. ISPIRESCU, L. 88. b) (Legat de un adjectiv sau de un adverb prin prep. «de», exprimă ideea superlativului) Foarte, extrem de... groaznic de... Învățam la domnu Trandafir, într-o odaie care mi se părea atunci grozav de mare. SADOVEANU, E. 110 Aici a căzut odată un bălaur grozav de mare, care vărsa jăratec pe gură. CREANGĂ, P. 121. 3. De seamă, remarcabil; extraordinar. Privește în vitrina magazinului la varietatea stofelor. Nu sînt grozave. SAHIA, N. 98. Ce a scris el așa grozav ca să se lege de alții? VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A se crede grozav = a avea despre sine o părere prea bună. 4. Curajos. Adică ce-i fi zicînd că d-ta ești grozav, ha? Dumitale nu ț-e frică? D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ◊ (Substantivat, ironic, în expr. ) A face pe grozavul = a se arăta mai curajos decît este; a se grozăvi (în ceea ce privește curajul, inteligența etc.).

VĂRSA, vărs, vb. I. I. 1. Tranz. (Cu privire la un lichid sau la o materie continuă) A face să curgă (prin răsturnarea recipientului în care se află). Cere plosca cu apă de la stăpînu-său. Fiul craiului i-o dă și spinul, cum o pune la gură, pe loc... varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. Merge-n vale de-și umple gura plină Cu apă din izvoare... Și-ncet la rădăcina copacului o varsă. ALECSANDRI, P. III 306. Fata luă cenușă în sîn și, mergînd în urma carului, tot vărsa cenușa pe jos. ȘEZ. I 65. ◊ (Poetic) Deasupra, în albastru, tremurau ciocîrlii, vărsînd puhoiul lor amețitor de cîntece. SADOVEANU, O. I 120. Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn. EMINESCU, O. I 148. ◊ Fig. Trenuri obosite și lungi varsă în gară sumedenie de soldați. SAHIA, N. 47. Din umbrele văii... Ies roibii cu umblet ca vîntul. Răsar de tutindeni de pare Că-i varsă pămîntul. COȘBUC, P. II 30. ◊ Expr. A vărsa lacrimi (mai rar o lacrimă) = a plînge (amar). Jupîneasa Dochia vărsa lacrimi în ascuns. SADOVEANU, O. I 272. Ochii ei... încetase de a mai vărsa lacrimi. EMINESCU, N. 28. Noaptea aduce mii de stele. Omul trist, privind la ele, Varsă-o lacrimă de dor. ALECSANDRI, O. 137. A vărsa sînge = a ucide, a omorî. Cît singe-n mii de lupte vărsă sabia mea. MACEDONSKI, O. I 251. Împăratul Roș... nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. Decît să vărsați sînge, voinicilor, Mai bine să vărsați vin și să vă veseliți. ALECSANDRI, T. II 38. A-și vărsa sîngele (pentru cineva sau ceva) = a se jertfi, a se sacrifica. (Cu parafrazarea expresiei) Luptă, în care romînii vărsară șiroaie de sînge și se jertfiră ca niște martiri pentru apărarea civilizației în contra barbariei. BĂLCESCU, O. II 13. (Popular) A vărsa mațele (cuiva) = a spinteca (pe cineva); a ucide. Fiara... dintr-o săritură fu lîngă calul... căruia îi și vărsă mațele. ISPIRESCU, L. 140. A vărsa (multe) sudori (sau nădușeli) sau a vărsa sudori de moarte = a) a face un lucru greu, a munci din greu. Pentru această treabă are să verse multe nădușeli. ISPIRESCU, U. 55. Să bate zi și noapte Și varsă sudori de moarte. ALECSANDRI, P. P. 377; b) a fi în agonie, a trage să moară. Cînd era la cîntători, Vălenaș vărsa sudori. ȘEZ. II 79. ♦ (În basme) A arunca pe gură foc, smoală, jăratic. Scorpia este necăjită rău, varsă foc și smoală. ISPIRESCU, L. 5. Un bălaur grozav de mare care vărsa jăratec pe gară. CREANGĂ, P. 121. Șerpi mari ce varsă foc din gură. ȘEZ. I 244. ◊ Expr. (Despre cai) A vărsa foc = a fi foarte iute și puternic. Niște telegari ce vărsau foc. CONTEMPORANUL, V_I 100. ◊ Fig. A arunca asupra cuiva săgeți, bombe, explozibile (în cantitate mare). Escadrile de bombardament vărsau bombe. CAMILAR, N. I 386. Și în tătarii ce vor îndrăzni să se apropie de ușă vărsați de sub streșină și prin ferestre un foc necurmat. GALACTION, O. I 52. 2. Refl. (Despre nori) A lăsa să curgă ploaia; (despre ploaie) a curge în șiroaie. Nourul se varsă pe pămînt ca un rîu întărîtat și ca o mare fără margine. RUSSO, O. 32. Ploaie mare s-a vărsat. TEODORESCU, P. P. 625. ◊ Intranz. (În expr.) Plouă de varsă = plouă torențial. Lasă-mă, mîndruță-n pace, C-afară plouă de varsă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 3. Tranz. A împrăștia, a risipi. În casă cînd ei intra, Să te faci a mătura, Bani prin casă că-i vărsa, Bani prin colțuri că-i lăsa. TEODORESCU, P. P. 541. ◊ Refl. Răsturnîndu-se jos, s-au vărsat o grămadă de bani înaintea lui Pepelea. SBIERA, P. 4. 4. Refl. (Despre ape curgătoare) A-și uni apele cu altă apă (mărind volumul acesteia). Pîrîul Doamnei se vărsa chiar lîngă casa lor în Gîrla Popii. REBREANU, I. 46. ◊ (Prin analogie) De pe atîtea strade și căi, ca de pe atîtea brațe ale unui fluviu uriaș, se varsă, ca într-o mare zgomotoasă... valuri peste valuri de omenire. CARAGIALE, O. II 168. ♦ A ieși din albie, a se revărsa peste maluri. Apa din munți s-a umflat, Pe vîlcele s-a vărsat. La CADE. Fig. Ca mustul tînăr soarele se, varsă Pe buza tremurată a pădurii. BENIUC, V. 45. Zorile roșii se varsă pe cer, frumoasele visuri fantastice pier. COȘBUC, P. I 143. (Tranz.) În clipa aceea, un lup sur, cu ochii încruntați, care venea din tufiș, se abătu din cale și căută să-și verse fuga pe margini. SADOVEANU, O. I 65. 5. Tranz. (Folosit și absolut) A vomita. Nu mîncase de două zile și totuși îi venea să verse. C. PETRESCU, C. V. 129. Am o cățea albă, Toată ziua aleargă Și tot urdă varsă (Coasa). GOROVEI, C. 112. ◊ Expr. A-și vărsa și mațele, se spune cînd cineva varsă foarte tare. A vărsa venin = a vărsa un lichid negru, fig. a se exprima despre cineva cu dușmănie, a vorbi cu ură. A-și vărsa veninul (sau focul) = a-și descărca sufletul, a-și destăinui ura sau amărăciunea, durerea. Pe prispa casei, nevasta lui Gavril Cojocarii, cu glas greu... își vărsa focul care o ardea la inimă. SADOVEANU, O. VII 354. Credea, bietul, că în mine a găsit un om, în inima căruia să-și poată vărsa focul și supărările. VLAHUȚĂ, O. A. 227. (Rar) A-și vărsa sufletul = a-și exprima sentimentele de dor, de duioșie. Începu să-și verse sufletul în o doină ce se pierdea în liniștea serii. SLAVICI, N. I 86. 6. Tranz. (Despre surse de lumină, de căldură etc.) A revărsa, a răspîndi (lumină, căldură). Focul se aprinse și vărsă o dungă lată de lumină în tufișuri. SADOVEANU, O. I 17. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. EMINESCU, O. I 130. Zamfira... se uita La cornul lunii ce se ivise Vărsînd pe frunte-i lumina sa. ALECSANDRI, P. I 19. ◊ (Prin analogie) Cînd [fata] ia brîul și se-ncinge Fața ei îi varsă sînge. HODOȘ, P. P. 48. 7. Tranz. (Învechit) A turna (un clopot, o statuie, un stîlp etc.). Acest turn îi vărsat în bronz. KOGĂLNICEANU, S. 82. Am vărsat și clopotul cel mare. La TDRG. II. Tranz. 1. A repartiza un ostaș la o anumită unitate sau a-l trece dintr-o unitate în alta. L-a vărsat la artilerie. 2. A preda cuiva o sumă de bani sau obiecte de valoare (uneori pentru a achita o datorie). Vărsă în mîna starițului un pumn de bani de aur. NEGRUZZI, la CADE. Toată prada... fu vărsată în visteria țării. BĂLCESCU, O. II 260.

STRÎNSURĂ, strinsuri, s. f. I. 1. Adunare, întrunire, reuniune. Petrecînd toată strînsura în veselie cu joc și cu băuturi, cu șăgi și cu rîsuri... iată că se repeziră trei zmei, frați, pintre popor, și răpiră acele trei fete. SBIERA, P. 129. Frămîntăturile de limbă să spun mai ales pe la strînsuri de tineri sau la șezători. ȘEZ. VI 157. ♦ (Cu sens colectiv, de obicei peiorativ) Oameni lipsiți de valoare. La noi n-avem azi decît o strînsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestrițată și mai eterogenă. CARAGIALE, N. F. 84. ◊ Loc. adj. De strînsură = de toată mîna, de tot felul; (peiorativ) de adunătură; improvizat. Lumea aceasta de strînsură și de tranziție nu are nimic care să pună în vibrare coardele cele mai sonore ale lirei d-lui Sadoveanu. IBRĂILEANU, S. 4. Oameni?... În vînt cît oi striga, Mulțime de strînsură aici va alerga, Hoți buni de ștreang, la ștreanguri meniți cum li se cade, Ce știu numai să ardă, să taie și să prade. ALECSANDRI, T. II 135. Asachi cu asistența a cîțiva amatori și a cîțiva școlari ne dete mai multe bucăți traduse, care cu toată slăbiciunea actorilor de strînsură și mijloacele de care dispunea, ne dovediră că lucrul (= teatrul romînesc) nu e așa de cu neputință precum se credea. NEGRUZZI, S. I 341. ◊ Expr. Oaste (sau oșteni) de strînsură = (în organizarea militară medievală a Moldovei) oaste formată din țărani, tîrgoveți și boieri cu slugile lor, care erau duși în luptă alături de trupele regulate. Prin pulberea aurie, se zărește la margine oastea domniei: mulțimea de turci în primul rînd și oșteni de strînsură, ca sprijin, dindărăt. SADOVEANU, O. I 193. Intrase în Moldavia, întovărășit de șepte mii spahii și de vro trei mii oaste de strînsură. NEGRUZZI, S. I 137. 2. Plantele care se culeg de pe cîmp și se pun la păstrare; recoltă, nutreț. Baciului Anton de pe Dealul Caprei i-am dat cu credință, astă-iarnă,în luna lui fevruarie, 3 oi, să le ție pînă la timpul primăvăratului, cu strînsura lui. CAMILAR, N. I 252. Primarele, om gospodar, are cîteva stoguri de strînsură. SADOVEANU, P. S. 66. Șuieratul și strigătul de hăis-ceala al băieților cu popușoi ori niscai strînsură răsuna a deșert, a jale. CONTEMPORANUL, V_I 289. ♦ Conținutul unui recipient. Am un sac Plin de mac, Șade-n jos cu gura, Nu-și varsă strînsura (Coșul). GOROVEI, C. 105. II. Apăsare, presare. Calul, scăpat de strînsura cea cumplită a balaurului, se scutură. POPESCU, B. II 112. ◊ Strînsură de mînă = strîngere de mînă. Mare jale este pe vremi nenorocite, cînd un tîrg sau o țară se topește într-o clipală. Vă doresc să nu agiungeți asemenea zile... atuncea se cunoaște cît e de scumpă o vorbă, ce este o strînsură de mînă. RUSSO, O. 52.

A BORÎ ~ăsc 1. tranz. pop. (alimentele) A da afară pe gură; a vomita; a vărsa; a deborda. 2. intranz. A da afară pe gură alimentele din stomac. /Orig. nec.

A DEBORDA ~ez 1. intranz. (despre ape curgătoare) A ieși din albie; a trece peste maluri; a se revărsa; a irupe. 2. tranz. (alimente) A da afară din stomac pe gură; a vomita; a vărsa. /<fr. déborder

*vomitéz v. tr. (lat. vómito, -áre, a vărsa des, d. vómere, a vărsa). Med. Vărs, daŭ înapoĭ pe gură cele înghițite.

APE CURGĂTOARE. Subst. Apă curgătoare; rîu, rîuleț (dim.), rîușor; fluviu; pîrîu, pîrîiaș (dim.), pîrîuț, vîlcea, șurlău (reg.), țîrău (reg.), topliță (reg.); izvor, izvoraș (dim.), șipot, șipoțel (dim.), șiroi, vînă, torent, curent, puhoi, năboi (înv. și reg.), șirlău (reg.), val, șuvoi, viitură, niagară (rar); cascadă, cataractă, săritoare (înv.), urlătoare, duruitoare (reg.), prăval (rar). Curs, curgere; firul apei, sforul apei (apelor). Albie, matcă, curs, pat, vale. Izvor, obîrșie, sfor (reg.), sorginte (înv.), slatină; gheizer. Cumpăna apelor, cumpănă de ape. Confluență; vărsare, vărsătură (rar); deltă: gura rîului (fluviului). Vîrtej, vîrticuș, sorb, nahlap (reg.), bulboană, vîltoare, turbion, bulboacă (reg.), dornă (reg.), anafor (reg.). Gîrlă, gîrliță (dim., rar), răstoacă, prival (reg.); canal, ierugă (reg.); afluent. Braț de rîu, gîrlă, prăval (rar); braț de fluviu, zătoacă (reg.). Adj. Curgător. De rîu; de fluviu, fluvial. Vb. A izvorî, a țîșni. A curge, a-și duce apele, a se scurge; a rîura; a șiroi, a puhoi (rar). A se vărsa, a se revărsa, a năboi (înv. și reg.). A vîltori, a (se) vîrteji, a (se) învîrteji, a (se) învolbura, a se vîrtejui (rar); a se prăvăli. V. apă, ape stătătoare, curgere.

vărs, a -á v. tr. (lat. versare, frecŭentativu luĭ vértere, versum, a întoarce, rut. versare, pv. versar, fr. verser. Vărs, verșĭ, varsă; să verse. V. vĭers). Împrăștiĭ răsturnînd vasu din nebăgare de samă: a vărsa vinu pe fața de masă, a vărsa paharu. Arunc (daŭ în colo) apa dintr’un vas orĭ făina (grăunțele ș. a.) dintr’un sac, torn, deșert: a vărsa ligheanu în găleată. Depun: a vărsa baniĭ la casierie. Cheltuĭesc mult: vizitatoriĭ străinĭ varsă banĭ în Elveția. Arunc, scot: vulcanul varsă foc, cenușă și lavă; tunurile varsă moarte. Daŭ afară pe gură (vomitez) mîncarea pe care stomahu n’o primește de greață orĭ de boală (trivial borăsc): bolnava a vărsat laptele. A-țĭ veni să-țĭ verșĭ mațele, a simți mare greață. Fig. Revărs, răspîndesc: a vărsa binefacerĭ, lumină, pace. Descarc: a-țĭ vărsa mînia pe cineva. V. refl. Curg în, mă scurg în: Siretu se varsă în Dunăre. Năvălesc în mare număr, mă revărs: infanteria se vărsa de pe dealurĭ. A vărsa sînge, 1. a ucide, 2. a tuși violent scoțînd flegmă cu sînge.

gură f. 1. cavitatea feței pe unde iese vocea și pe unde se introduc alimentele; a da gură (pe la cineva), a-l înștiința; a face gură, a striga; a trage o gură cuiva, a-l mustra; 2. vorbă, svon din auzite: bun de gură, gura lumii, gura satului; gură de aur, foarte elocvent, supranumele sfântului Ioan: 3. ființă de hrănit: văduvă cu cinci guri; 4. gura unor animale: gura leului; 5. fig. deschizătura unui vulcan, unui tun, unei pivniți, unei rochi sau cămăși; 6. margine, intrare: pe o gură de raiu POP. gură de beciu; 7. trecătoare îngustă: gură de văi; 8. partea tăioasă: gura săbiei, gura cuțitului; 9. locul unde se varsă un fluviu sau un rîu: gurile Dunării, gura Ialomiței; 10. nume de plante: gura-leului (gura-mielului), plantă foarte periculoasă pentru animale (Antirrhinum majus); gura-lupului, plantă cu florile viorii (Scutellaria altissima). [Lat. GULA, înghițitoare (metaforă populară)].

Eufrat m. fluviu în Turcia de Azia, izvorește din munții Armeniei, străbate Mezopotamia și, împreunându-se cu Tigrul (spre a forma Șat-el-Arab), se varsă în golful Persic prin 5 guri: 2800 km.

jetelă sf [At: DN³ / Pl: ~le / E: fr jetée] Dig care se construiește la intrarea într-un port maritim sau la gura unui fluviu care se varsă într-o mare fără maree, pentru a evita înnisiparea sau pentru a ușura transportul aluviunilor.

vomita vt(a) [At: ALEXI, W. / V: fometa, fomenta, fomida, fo~, fum~, ~meta / Pzi: vomit, (reg) ~tez / E: lat vomitare] A elimina prin esofag și pe gură conținutul stomacului Si: a vărsa (34), a voma (1), (pop) a borî¹ (2), a deborda (4), (reg) a răcni², a turna¹, a vomega.

DUNĂREA (DONAU, DUNA, DUNAI, DUNAJ sau DUNAV), fl. în Europa, al doilea ca dimensiuni și debit (după Volga); 2.860 km. Bazinul hidrografic are o supr. de 817 mii km², din care 221,7 mii km² (27%) pe terit. României. Izv. din M-ții Pădurea Neagră (Schwartzwald) prin pâraiele Breg și Brigach care confl. la Donaueschingen, străbate de la V la E partea de S a Germaniei, traversează apoi reg. de NE a Austriei, după care formează, pe o porțiune, granița cu Ungaria. În această zonă se află în construcție barajul hidrocentralei Gabacikova, între Hrušov (Slovacia) și Dunakiliti (Ungaria). După ce separă M-ții Borzsöny de M-ții Pilis prin defileul Porțile Višegrád-ului la N Ungariei, își schimbă brusc cursul către S (la Vác), drenând partea central-vestică a Ungariei, apoi formează granița dintre Croația și Iugoslavia și intră în România la Baziaș. În continuare, face graniță cu Iugoslavia până la râul Timok, iar de aici, până în dreptul localit. Silistra, formează hotarul cu Bulgaria. De la Silistra până la confl. cu Prutul, D. curge numai pe terit. României, iar de aici până la gura brațului Chilia, formează granița cu Rep. Moldova și Ucraina. Sectorul superior (de la izvoare până la Viena) este tipic montan, cu o vale îngustă și adâncă, cu pante abrupte. Lățimea D. până la Ulm oscilează între 20 și 100 m, de la Ulm la Viena între 100 și 350 m, iar viteza de curgere este de 1-2,8 m/s. Sectorul mijlociu (de la Viena la Baziaș) ocupă câmpia slab accidentată a Panoniei. Valea este largă, cu albie meandrată și luncă bine dezvoltată. Viteza curgere este 0,3-1,1 m/s, cu excepția zonei defileului Porțile Višegrad-ului, unde valea se îngustează până la 0,6-1,5 km, iar viteza curentului crește la 2,2-4,7 m/s. Sectorul inferior, românesc (de la Baziaș până la vărsare), în lungime de 1.075 km, începe cu un defileu lung de 144 km, care străbate Carpații, având, pe o porțiune numită Cazane, caracter de vale transversală cu versanți calcaroși abrupți. În sectorul Porțile de Fier, între localit. Gura Văii și Šip, s-a construit (1964-1971), în colaborare cu Iugoslavia, nodul hidroenergetic și de navigare Porțile de Fier I, care cuprinde și o mare hidrocentrală cu o putere instalată de 2.100 MW (hidrocentrala de pe malul românesc are 1.050 MW). În aval de aceasta, tot ca urmare a colaborării între România și Iugoslavia, a fost dată în folosință, în 1985, hidrocentrala Porțile de Fier II (8 grupuri energetice cu o putere instalată totală de 216 MW) amplasată în dreptul localit. Ostrovu Mare, jud. Mehedinți și Mihailovac (Iugoslavia). În zona com. Gogoșu se află în construcție o hidrocentrală adițională (54 MW), aparținând numai României. Între Drobeta-Turnu Severin și Călărași, D. se lărgește, lunca, populată cu lacuri, dezvoltându-se și ea, mai ales pe malul stg. În cadrul albiei există și ostroave vechi, neinundabile. De la S de Călărași și până la Hârșova, între brațul Borcea la V și D. Veche la E, se întinde Balta Ialomiței (zonă în care, în 1987, a fost dat în folosință un complex de poduri feroviare și rutiere, precum și un sector de autostradă, ce leagă Muntenia de Dobrogea pe o rută mult mai scurtă; tot în această reg., la Cernavodă, D. e legată de Marea Neagră prin Canalul Dunăre-Marea Neagră). De la N de Hârșova și până la Brăila, între D. și D. Veche se află Balta Brăilei (azi asanată). În dreptul com. Giurgeni a fost dat în folosință (22 dec. 1970) un pod rutier ce asigură legătura între București și Constanța. De la Brăila până la primul ceatal (ceatalul Chiliei), unde se desparte în brațele Chilia și Tulcea, D. curge pe o singură albie, cu coturi mari (Cotul Pisicii) care favorizează formarea zăpoarelor. Ad. ei atinge 24 m, iar fundul coboară sub nivelul mării. În aval de municipiul Tulcea, brațul Tulcea se desparte din nou la al doilea ceatal (ceatalul Sf. Gheorghe) formând brațele Sulina și Sf. Gheorghe, astfel încât D. se varsă în Marea Neagră prin trei guri pr. (Chilia, Sulina și Sf. Gheorghe), care formează Delta Dunării. Regimul hidrologic al D.este complex. Anual D. aduce în Marea Neagră în medie un debit de apă de 6,5 mii m³/s și 66,5 mil. t aluviuni. Pe anumite porțiuni D. îngheață, în iernile aspre. Are peste 300 de afl., dintre care cei mai importanți sunt: Inn, Morava, Váh, Hron, Drava, Sava, Tisa, Timiș, Jiu, Olt, Argeș, Ialomița, Siret, Prut ș.a. Este navigabilă de la Ulm (Germania) și până la vărsare în Marea Neagră. Canalele Rin-Main-Dunăre (dat în folosință la 25 sept. 1992) și Dunăre-Marea Neagră (26 mai 1984) asigură legătura navigabilă între Marea Nordului și Marea Neagră (3.500 km). Porturi pr.: Ulm, Linz, Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad, Drobeta-Turnu Severin, Giurgiu, Călărași, Brăila, Galați, Tulcea. Denumiri antice: Danubius, Istros, Donaris (denumirea geto-dacă). V. Comisura Dunării.

furgău, s.f. – Gură de apă; locul unde se varsă o apă în alta; furcile apelor (ALR 1973: 681). – Din furcă, cu un intermediar *furcău (cf. furcitură „bifurcație de ape”).

vomità v. Med. a vărsa, a scoate cu sforțare din gură materiile conținute în stomac.

Brahmaputra m. mare fluviu al Indiei, ce se varsă în golful de Bengal, la gura Gangelui: 2000 km.

Dunăre f. numită de Greci Ister și de Romani Danubius, cel mai însemnat fluviu al Europei centrale, izvoreșțe din munții Schwarzwald (Ducatul de Baden), trece prin Viena, Buda-Pesta și Belgrad; apoi, străbătând Porțile de fier, desparte Muntenia de Serbia și de Bulgaria, udă porturile Severin, Giurgiu, Brăila și Galați și se varsă în Marea Neagră prin trei guri, după ce a primit peste 120 râuri în cursu-i de 2860 km. De la 1919, Dunărea a devenit un fluviu internațional. [Derivat dintr’un primitiv; Dună (ung. DUNA, slav. DUNAVŬ) cu aceeaș finală analogică ca în (aiu)re].

furgău, s.f. – (reg.) Gură de apă; locul unde se varsă o apă în alta; furcile apelor (ALRRM, 1973: 681). – Din furcă, cu un intermediar *furcău (cf. furcitură „bifurcație de ape”).

ȘTIUBEI, știubeie, s. n. 1. Adăpost pentru albine; stup. Un ram de măr în mai... unde vin Albinele s-adune pentru știubeie miere. STANCU, C. 40. Avea o căsuță curată, o livadă, ș-o prisacă de știubeie bătrînești. SADOVEANU, O. VIII 27. De la știubeiul albinei ia model și așezare. CONACHI, P. 298. 2. Trunchi găunos sau scobit, întrebuințat la păstrarea unor obiecte casnice. Se suie iute în pod și scoboară de acolo un știubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa. CREANGĂ, P. 5. Am o mîță și-un cotei, trei fasole-ntr-un știubei. ȘEZ. XXIII 32. Am un știubei cu mac, Șade cu gura-n jos și nu se varsă (Coșul). GOROVEI, C. 106. 3. (Regional) Trunchi scorburos care servește ca ghizd la o fîntînă; p. ext. fîntînă (mică). Mici fîntîni, ai căror pereți sînt căptușiți de o scorbură mare de copac, care se numește... știubei, nume pe care îl împrumută chiar fîntînă. PAMFILE, I. C. 467. Mănînc mugurel de tei Și beau apă din știubei. MAT. FOLK. 330.

vărsătură s.f. 1 (mai ales la pl.) Act reflex prin care conținutul stomacului este eliminat (brusc) prin esofag și pe gură. ♦ Concr. Ceea ce a fost vărsat, vomitat. ◊ Zic. A se întoarce ca cîinele la vărsătura lui, se spune despre cineva care revine la obiceiurile rele, la viciile pe care le părăsise. 2 (înv.) Revărsare a unei ape, inundație. ♦ Întindere de apă provenită din revărsări. 3 (înv., reg.) Loc unde un rîu, un fluviu etc. își duce apele într-o altă apă mai mare; loc de unire a două cursuri de apă; vărsare. • pl. -i. /vărsa + -ătură.

furgắu, furgauă, s.n. (reg.) Gură de apă; locul unde se varsă o apă în alta; furcile apelor. – Din furcă, cu un intermediar *furcău (cf. furcitură „bifurcație de ape”).

scuipà v. 1. a da afară orice materie din gură, gâtlej, plămâni: a scuipa sânge; 2. a vărsa: a scuipa foc. [Macedo-rom. ascupi: probabil onomatopee, ca și sinonimul Mold. stupì].

Meuza f. 1. fluviu în Franța, trece prin Belgia și Olanda și se varsă în Marea Nordului prin mai multe guri: 925 km.; 2. numele unui departament francez cu 292.000 loc.

GURĂ ~i f. 1) (la oameni) Cavitate în partea inferioară a feței, delimitată de buze. * ~-cască a) calificativ dat unei persoane care pierde vremea, manifestând interes pentru toate nimicurile; b) calificativ dat unei persoane care stă nedumerită, neînțelegând ce i se spune; c) calificativ dat unei persoane nepăsătoare și distrate. ~-de-lup defect congenital al feței omului, constând dintr-o fisură la buza și gingia superioară, prin care cavitatea bucală comunică cu fosele nazale. ~-n ~ foarte aproape unul de altul. A fi cu sufletul la ~ a) a respira cu greu (de emoție, de oboseală etc.); b) a fi aproape de moarte. A uita de la mână până la ~ a uita foarte repede. A da cuiva o ~ a săruta pe cineva. 2) (la om și la animale) Organ de alimentare prin care se introduce hrana. * De-ale ~ii alimente; hrană. A pune (sau a lua) ceva în ~ a mânca puțin. A da și bucățica de la ~ a da și puținul pe care-l are. A-i lua pâinea de la ~ a lipsi de mijloace de existență. A da (cuiva) mură-n ~ a da cuiva totul de-a gata. A se duce (drept) ca pe ~a lupului a dispărea fără urmă. A țipa (sau a striga) ca din ~ de șarpe a striga disperat. ~a-leului plantă erbacee decorativă cu flori bilabiate, de diferite culori. ~a-lupului plantă erbacee cu frunze alungite și cu flori violete. 3) Cantitate dintr-un aliment cât se poate apuca cu un asemenea organ de alimentare dintr-o singură dată; îmbucătură. 4) Persoană (membru al unei familii) care trebuie hrănită. 5) Parte a aparatului de vorbire. * A închide (sau a astupa) cuiva ~a a face pe cineva să tacă. A tăcea din ~ a nu vorbi. Cu jumătate de ~ fără mare dorință. A lua vorba din ~ a spune ceea ce vrea să spună altul, în momentul respectiv. A lua (pe cineva) ~a pe dinainte a destăinui ceva involuntar. A avea (sau a fi) ~ spartă a fi prea vorbăreț. A avea o ~ cât o șură a) a avea gură mare; b) a fi guraliv. A fi bun de ~ a vorbi mult; a fi limbut. A fi numai ~a de cineva a promite fără să se țină de cuvânt. A intra în ~a lumii a fi vorbit de rău. A se pune în ~ cu cineva a intra în conflict cu cineva. A se lua după ~a cuiva a acționa după sfatul cuiva. A sări cu ~a la cineva a certa pe cineva. ~ile rele bârfitori. 6) Facultate a omului de a emite sunete articulate; voce; glas. ◊ A nu i se auzi ~a a fi tăcut. A striga (sau răcni, a țipa) cât îl ține ~a, a striga (sau a răcni, a țipa) în ~a mare a striga foarte tare, din răsputeri. A nu avea ~ (să răspundă, să vorbească ceva) a nu îndrăzni să răspundă sau să vorbească. 7) Deschizătură (a unei încăperi, instalații, a unui obiect etc.) prin intermediul căreia se introduce sau se evacuează ceva. ~a cămășii. ~ de canal. ~a beciului. ◊ ~ de foc armă grea de foc. A lega ~a pânzei a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. 8) Loc unde se varsă o apă (curgătoare). ~a râului. ◊ ~ de incendiu gură de apă la care se racordează un furtun pentru a lua apa aflată sub presiune, în caz de incendiu. [G.-D. gurii] /<lat. gula

SASSANDRA 1. Fl. în V Cotê d’Ivoire cu o lungime de 650km; se varsă în Oc. Atlantic. 2. Oraș-port de la gurile fl. omonim, situat în SV statului Cotê d’Ivoire, 223 km V de Abidjan.

VOMITA vb. I. tr. A da afară pe gură mîncarea ajunsă în stomac și nedigerată bine; a vărsa, a voma. [Cf. lat., it. vomitare].

BARĂ s.f. Drug de metal (destinat prelucrării). ♦ Piesă de metal sau de lemn, de dimensiuni variabile, folosită în construcții sau în dispozitive tehnice pentru transmiterea eforturilor. 2. Fiecare dintre cei trei stîlpi care delimitează poarta la unele jocuri sportive. ♦ Șut în stîlpul porții de fotbal. ◊ A da în bară = (argotic) a greși, a rata. 3. Barieră care desparte pe judecători de avocați și impricinați; (p. ext.) locul de unde se pledează în fața justiției. 4. (Herald.) Figură diagonală care reunește unghiul stîng de sus al unui scut cu unghiul drept de jos. 5. Linie verticală sau oblică, folosită ca element de separare într-un text. ♦ Linie verticală care separă măsurile unui portativ. ♦ Ridicătură de metal liniară dispusă transversal pe tastiera unor instrumente cu coarde ciupite, indicînd locurile în care se pot produce sunetele de o anumită înălțime. 6. Îngrămădire de nisip, de mîl etc. la gura unui rîu sau a unui fluviu care se varsă într-o mare fără flux și reflux. 7. (Fig.; med.) Senzație apăsătoare, de compresiune asupra unui organ. [< fr. barre].

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer²; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

VOMITA, vomit, vb. I. Tranz. A da afară prin esofag și pe gură mâncarea ajunsă în stomac (și în intestinul subțire); a vărsa, a voma, a borî. – Din it. vomitare.

VOMITA, vomit, vb. I. Tranz. A da afară prin esofag și pe gură mâncarea ajunsă în stomac (și în intestinul subțire); a vărsa, a voma, a borî. – Din it., lat. vomitare.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nicio gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ Persoană care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

vomita vb. I. tr. A da afară pe gura mîncarea ajunsă în stomac (și în intestinul subțire); a voma, a vărsa, (pop.) a borî. A avut migrenă..., a vomitat..., voia și el injecții (CA. PETR.). • prez.ind. vomit. /<lat. vomitare.

FIERE s. f. 1. Lichid amar, de culoare galbenă-verzuie, secretat de ficat; bilă. Una din funcțiunile ficatului este fabricarea bilei (fierea). ANATOMIA 104. Cu oțet și fiere nu se face agurida miere. ◊ Expr. A vărsa fiere = a fi plin de ciudă, de venin. A avea fiere în gură v. gură. ♦ Fig. Amărăciune, necazuri. Plînsul ne-a fost fiere, destinul ne-a fost cîine. TULBURE, V. R. 26. El cupa de fiere golind, S-a dus în amurg șovăind. MACEDONSKI, O. I 197. 2. (Și în forma bășica fierii) Vezicula biliară. ◊ Expr. A-i crăpa (sau plesni) fierea de necaz = a se supăra tare; a se înfuria. – Pronunțat: fie-.

VĂRSARE, vărsări, s. f. Acțiunea de a (se) vărsa și rezultatul ei. 1. (În expr.) Vărsare de sînge = ucidere, tăiere, masacrare, măcelărire. Vreți vărsare de sînge? STANCU, D. 56. Nu dorim vărsare de sînge. REBREANU, R. II 235. S-a făcut nemaipomenită vărsare de sînge. CARAGIALE, O. III 194. 2. Locul unde se unesc două cursuri de apă; confluență. Trecem prin fața Izlazului, sat mare, frumos, aproape un orășel, așezat la vărsarea Oltului în Dunăre. VLAHUȚĂ, R. P. 17. 3. Faptul de a da afară pe gură alimente nedigerate; vomitare, vomare. Puțin de nu au leșinat, dacă nu s-ar fi ușurat prin vărsare. DRĂGHICI, R. 159. 4. Fig. (În expr.) Vărsare de ziuă = revărsatul zorilor. Vărsarea serii = înserare, amurg. Sub o rîpă stearpă... Cu vărsarea serii un strein sosi. BOLINTINEANU, O. 58.

BĂLTAC² (pl. -ace) sn. 1 Mică îngrămădire de apă de ploaie: dacă plouă mult, încît ar sta apa ~e pe cîmp, închidem gurile drumurilor în șanțurile de la deal (I.-GH.) ¶ 2 Apă sau alt lichid vărsat în mare cantitate pe jos: văzînd pe balaur mort într’un ~ de sînge (ISP.) [baltă].

vomă sf [At: DN² / Pl: ~me / E: pvb voma] 1 Expulzare prin esofag și pe gură a conținutului stomacului, provocată de contracțiile spastice ale diafragmei și ale mușchilor abdominali Si: vărsare (22), vomare, vomat¹, vomisment (1), vomitare, vomitat¹, (pop) borâre, borât¹, vărsat¹ (9), (reg) vomut, (îrg) vomătură (1). 2 Materie vomitată Si: vomisment (2), (îrg) vomătură (2), (pop) borâtură (1).

ESTUAR s.n. Gură foarte largă și adîncă, în formă de pîlnie, a unor fluvii, prin care acestea se varsă în mare. [Pron. -tu-ar, pl. -re, -ruri. / < fr. estuaire, cf. lat. aestuarium < aestus – flux].

Gura-Ialomiței f. 1. gârlă și insulă în jud. Ialomița; 2. comună, vamă și schele pe Dunăre la vărsarea Ialomiței: 812 loc.

COȘOLINĂ s. f. (Regional, cu sens colectiv) Cereale (mai ales ovăz, orz sau porumb) cosite de verși și date ca nutreț la vite. Pînă-i îmbuca d-ta ceva și iepele iestea și-or șterge gura c-oleacă de coșolină, eu am și pus capătul. CREANGĂ, P. 124.

PĂSAT, s. n. Porumb sau mei măcinat mare. ♦ Mămăligă din mei (pisat). ◊ Expr. A-i curge (sau a-i cădea, a i se vărsa cuiva) lapte (sau miere) în păsat = a-i merge cuiva bine; a izbuti în toate. A vărsa (sau a turna) cuiva laptele în păsat = a-i face cuiva un bine. A-i cădea cuiva păsat în gură = a cîștiga ceva de-a gata, fără muncă, pe neașteptate. – Lat. pisatum.

scarlatină [At: PISCUPESCU, O. 259/5 / V: (înv) ~in sn, (reg) ~ant~, șar~, șc~ / Pl: ~ne / E: ngr σκαρλατίνα, fr scarlatine] 1 sf Boală acută, infecțioasă, contagioasă și epidemică (specifică mai ales la copii), provocată de un streptococ, care se manifestă prin febră, dureri de gât și de cap, vomă și prin apariția unor pete roșii pe mucoasa gurii și pe pielea întregului corp, urmată de descuamare Si: (înv) mohorâciune, (reg) anghină (1), bubat¹ (1), bube (2), cochinadă (2), coracă (2), fapt (25), foc (47), focărie (4), mârced, rapor, vărsat, zapor. 2-3 sf, a (Îvr) (Față, culoare etc.) stacojie.

MUIERE¹ s. f. (Învechit și popular; în limba literară depreciativ) 1. Femeie. Muierilor și bărbaților uo mîndrie vesteaște. COD. VOR. 138/6, cf. 152/4. Ori muiare iaste, ori bărbat. CORESI, EV. 37. Bine iaste omul de muiare să nu să atingă (cca 1618). GCR I, 45/28, cf. 47/6. Pentru muiare au venit răul în lume. MOXA, 385/12. Pregiur dînșii sta priatinii. . . și coconii și muierile. VARLAAM, C. 149, cf. PRAV. 214. Muierile să nu țipe pre ulițe (a. 1675). GCR I, 218/27. Muiare îmbrâcate-n soare. DOSOFTEI, PS. 294/19. Și bărbați și muieri. . . oștesc împotrivă. BIBLIA (1688) [prefață], 8/31, cf. 2²/33. Neiubitori de muieri (a. 1733). GCR II, 26/12. Firea maicii știe ca să acopără greșală fiicii și plecarea cea cu milostivire a muierii, greșala muierii. AETHIOPICA, 81^r/16, cf. ȚICHINDEAL, F. 304/14. Îmi ziceți o măgulire care atinge pe tot celălalt neam al muierilor. KOTZEBUE. U. 18^v/11. Am oprit pentru următoarea lună numai cincisprezece muieri pentru spălat (a. 1829). DOC. EC. 452, cf. HELIADE, O. I, 367. Omul și muierea sînt din începutul lor una și aceiași ființă. MARCOVICI, D. 157/17. Aceste persoane, din care zece erea muieri. GORJAN, H. I, 5/9, cf. 4/34. Muiere nesocotită ! strigă Lăpușneanul. NEGRUZZI, S. I, 146. Nu te mai boci ca o muiere. id. ib. 156. Să părăsești casa mea, muiere prefăcută. FILIMON, O. I, 120, cf. 126. Am ajuns. . . Să cred că Vidra-i smintită, ca ori și care muiere. HASDEU, R. V. 89, cf. ALECSANDRI, T. II, 86. Consoarta mea ?. . . Ce să zică ?. . . De ! Ca muierea. . . , mai ursuză. CARAGIALE, O. VI, 9. Să se facă muiere, de va fi bărbat. ISPIRESCU, L. 30, cf. 124, 233. Ascultă să vezi ce-i o muiere. MACEDONSKI, O. II, 44. E puțin lucru să te duci tu prin locuri unde n-a mai călcat picior de muiere din satul tău! ? SP. POPESCU, M. G. 24, cf. DELAVRANCEA, O. II, 40. Muierea încremenise lîngă vatră, cu cei patru copii lîngă ea, ca o cloșcă speriată de uliu. REBREANU, R. I, 198, cf. II, 201. Prea sînt sus, să pierd o viață alergînd dup-o muiere ! EFTIMIU, Î. 99. Soția mea a fost muiere frumoasă. SADOVEANU, O. VI, 557. Și cum era zi de lucru, l-au însoțit numai. . . muierile. LESNEA, C. D. 87. Pentru el lumea toată era Zăvoiu Dihorului și satele în care împărățea, frîngînd. . . inimile muierilor. CAMIL PETRESCU, O. I, 13, cf. III, 123. Lumea e largă și foiește de muieri. STANCU, R. A. IV, 11, cf. id. D. 11, 262. Graiul dulce de muiere Varsă-n suflet mîngăiere. ALECSANDRI, P. P. 243. Soacra mea, muiere rea, De mine grijă n-avea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 170, cf. 456. Că muierea-i gură dulce. HODOȘ, P. P. 197. Dumnezeu să te miluiască, muiere bună, i zise turturica. MERA, L. B. 16, Cf. ALR Il/l h 131. Eu nu-s muiere cu conci, La poteră să nu poci. ANT. LIT. POP. I, 478. Muierea frumoasă, mai drăgăstoasă. ZANNE, P. VIII, 353. ◊ (Ironic; ca epitet dat unui bărbat) Tu, cel de la proră, Ce te-a prins, muiere, De-ți proptești de gratii Tremurul și plînsul ? LESNEA, I. 42. ◊ (Regional) Muiere fată = fecioară. Cf. DDRF. ♦ (Regional; în construcția) De-a muierea în tîrg = numele unui joc de copii. H IV 159. ♦ (învechit; de obicei determinat prin „slobodă”, „îmblătoare” etc.) Prostituată. Muiarea îmblătoare și curvă face prepusuri. . . cum să-ș fie otrăvit bărbatul. PRAV. 110. Cela ce are muieri slobode în casa lui să cheamă hotru. ib. 171. Au făcut hanuri. . . ca să [nu] mai conăcească prin casele cu muieri, ca mai nainte. (sfîrșitul sec. XVIII). let². iii, 217, cf. PONTBRIANT, D. 2. Nevastă, soție. Muiarea ta, ca o viță rodită în laturea casaei tale. PSALT. HUR. 112^r/21. Cînd fu noao a sfrâși zilele eșim și mergem petrecând noi toți cu muierile și cu feciorii. COD. VOR. 26/10, cf. 150/30. Să fie fiii lui săraci și muiarea lui văduo. PSALT. 235, cf. TETRAEV. (1574), 207. Avraam avea muiare neploditoare. CORESI, EV. 454. Și cu muiarea ta și cu toată fămeaia ta pasă la besearecă. id., ap. GCR I, 24/31. Păru-i că văzu un tăciune aprins ieșind den trupul muieriei lui. MOXA, 352/12. Și la bisearecă să scape toți oamenii cu muierile-ș și cu feciorii (a. 1640). GCR I, 89/32. Care muiare va fura pre bărbatu-și să nu aibă certare, PRAV. 52. Oricine-și va omorî muiarea își va pierde tot avutul. EUSTRAȚIE, PRAV. 44. Iosife, fiiul lui David, nu te teme a lua pre M[a]ria, muiarea ta. N. TEST. (1648), 3^v/27. Atunci nu veri griji nici de feciori, nici de muiere (a. 1654). CUV. BĂTR. II, 451. Irodiada. . . fusese muiere lui Filip. NEAGOE, ÎNV. 246/20. Muiaria lui. . . l-au băgat în casă. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 133^v/9. Anania și muiarea lui, Sapfira, ascunseră o parte din banii aceia. CHEIA ÎN. 5^r/25. Numele muierii lui Avram, Sara. BIBLIA (1688), 8¹/31.. Prevăzindu-ș . . . sfîrșitul său, chematu-ș-au muiarea și feciorii. N. COSTIN, L. 57, cf. 54. O muiare, a căriia bărbat iaste neștiut. CANTEMIR, HR. 111, cf. 256. Desparță-te de muierea ta. ANTIM, P. XXVII. Plotina, muierea împăratului Traian. ȘINCAI, HR. I, 3/28. Faptele cele. . . nelegiuite ce făcea împărăteasa, muierea fratelui său. GORJAN, H. I, 5/17. Pe muiere și pe fată le trimise înainte acasă. REBREANU, R. I, 192. Omul spunea că-l cheamă Maftei, că are muiere și șase copii. SADOVEANU, O. VI, 589, cf. id. M. C. 77. I-a murit muierea astă toamnă. STANCU, D. 17, cf. id. R. A. III, 380. Lasă-ți muierea și casa. CAMILAR, C.,83. Așa să-i spui, că eu nu mi-am dat muierea pentru o casă. V. ROM. aprilie 1955, 176, cf. T. POPOVICI, SE. 8. Neamurile și muierea mortului s-au dus la preotul. RETEGANUL, P. II, 64. Muierea cinstită, piatră neprețuită. ZANNE, P. VIII, 353. Decît muierea rea, Mai bine fără ea. id. ib. IV, 464. ◊ E x p r. A lua( de) muiere = a se căsători; a lua în căsătorie. M-am însurat de am luat muiare. BIBLIA (1688) [prefață], 3/32. Se jura pe căpățîna lui. . . că are să fie cinstit și are să le ia „de muiere”. IOVESCU, N. 35. Mă-nsurai să iau muiere. JARNIK-B]RSEANU, D. 181. O luat-o de muiere. ALR II 3 178/29, cf. ALR II/I h 130. Orb am fost eu la vedere Cînd a fost să-mi iau muiere, ANT. PIT. POP. iI, 120, cf. 123, 207. – Pl.: muieri și (învechit) muiare. – Și: (învechit) muiáre s. f. – Lat. mulier, -ris.

doniță sf [At: BIBLIA (1688), 179¹ / V: ~iț sn, (Mol) doin~^[1] / Pl: ~țe, ~ți / E: srb dojnica] 1 Vas din doage, puțin mai larg la bază decât la gură, cu toarte (și capac), în care se ține apă sau lapte Si: cofă, (reg) botă. 2 Conținutul unei donițe (1). 3 (Pop; îe) Plouă (toarnă sau varsă) cu ~ța Plouă foarte tare. 4 Șiștar. 5 Conținutul unei donițe (4). 6 (Îvp; îs) Vacă de ~ Vacă bună de lapte. 7 (Reg) Vas pentru cărat mâncarea Si: (reg) botă, fedeleș. 8 Conținutul unei donițe (7). corectat(ă)

LIMPOPO, fluviu în SE Africii; 1.600 km. Izv/ din M-ții Witwatersrand, curge pe direcție SV-NE, formând granița între Republica Africa de Sud și Botswana (de la confl. cu Marico și până la confl. cu Tuli) iar de aici se îndreaptă către e, marcând limita între Relublica Africa de sud și Zimbabwe (între confl. cu Tuli și localit. Pafúri) și apoi curge către S-SE (pe terit. Mozambicului), vărsându-se în Oc. Indian la S de orașul Xai-Xai. Irigații în cursul inferior. Navigabil pe c. 130 km. În 1497, Vasco da Gama a ancorat la gura acestui fluviu și l-a numit Rio do Espiritu Santo. Explorat de St. Vincent Whitshed Erskine (1868-1869) și de J.F. Elton (1870). În cursul superior, până la confl. cu Marico, poartă numele de Râul Crocodililor.

SOCOL, com. în jud. Caraș-Severin, situată la poalele V ale m-ților Locvei, pe stg. Dunării și pe cursul inf. al râului Nera, la granița cu Serbia; 2.093 loc. (2005). Port fluvial (în satul Baziaș). Post hidrologic (Baziaș). Viticultură. În arealul satului Baziaș, fl. Dunărea intră pe terit. României. Satul S. apare menționat documentar în 1472. În satul Baziaș, atestat documentar în 1581, se află biserica fostei mănăstiri Baziaș, construită în 1774 (pictată în 1860) prin strădania lui Jivco Petrović, iar în satul Pârneaura există mănăstirea Zlațita, cu biserica Sf. Sava, menționată în documente în sec. 16, distrusă de turci și reconstruită în anii 1760-1770. În arealul com. S. se află rezervația Gura Nerei (numită din 1994 și „Balta Nera-Dunăre”), care ocrotește o zonă umedă, formată în perimetrul meandrării și difluențelor râului Nera (în sectorul dintre localit. Socol și vărsarea în Dunăre) inclusă în Parcul Natural Porțile de Fier. Loc de popas pentru păsările de apă, printre care se remarcă egreta mică (Egretta garzetta).

MINCINOS, -OASĂ adj., subst. I. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care spune minciuni (I 1), care minte. Ceale ce întrănse menciuroșii a îmbla. COD. VOR. 166/30. O, amar mencinoșilor! (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 463/23. Menciuroși fiii oamerilor, întru măsuri nu dereptați. PSALT. 117, cf. 246. Mărturisitoriul mincinos cu spurcăciunea și cu hitleniia minciunilor lui piiarde oamenii. CORESI, EV. 164, cf. 171. Că totu menciurosul tată-i e dracul (a. 1619). GCR I, 54/33. Și acolo înlăuntru pun pre vrăjitorii cei mincinoși. HERODOT (1645), 228. De vreame ce el iaste preacurvariu și iaste mincinos i om cumu-i mai rău (a. 1 646). GCR I, 123/3. Tuturor oamenilor celor mencinoșilor tată li-e dracul. COD. TOD. 226, Strîmbii urăști și făloșii Și pierdzi pre toți mincinoșii. DOSOFTEI, PS. 20/18. Cît ești de amăgitoare, mincinoasă și șugubață. CANTEMIR, ap. GCR I, 324/17. Osîndindu-se. . . mincinoșii, fermecătorii, bețivii (a. 1805). GRECU, P. 207, cf. ALECSANDRI, T. 129, ALR I 1 552/343, 412, 526, 960, I 1 519/28, ii 3 741/36, 414. Omul mincinos nicăiri nu are omenie (a. 1821). GCR II, 234/21. Cine se învață mincinos, cînd spune adevărul se bolnăvește. PANN, ap. DDRF, cf. ISPIRESCU, L. 1. Gura mincinosului în primejdii te bagă. ZANNE, P. VIII, 334. Mincinosul cu șiretul, veri primari și frați de cruce. id. ib. 336, cf. I, 671. ◊ F i g. Tu, perină mincinoasă, Mi-ai băgat o boalâ-n oasă. MÎNDRESCU, L. P. 89. ♦ (Regional) Lingușitor (Mircești-Pașcani). ALR II 3 671/537. 2. Adj. Care exprimă minciuni (I 1), fals, neadevărat, neîntemeiat, (învechit) mințit (I 1). Menciuroase cuvente. COD. VOR. 172/3. Limba mincinoasă urăște adevărul. CORESI, EV. 164, cf. 128, 195. Jurământul mincinos. id. ib. 287. Cînd va fi sudalma celuia dentîi minciunoasî și nu va putia să arate. PRAV. 239. De-are face și giurămîntu minciunos. ib. 263, cf. 43. Și au ieșit lui minciunoase mărturii (a. 1 680-1 700). GCR I, 245/4. Urechea hireșă . . . este mai aproape decît toate ureachile de gura minciunoasă. CANTEMIR, ap. GCR I, 360/13. Prin minciunoase preziceri, care lingușau patimile lui Ștefăniță, ea avu mare parte în plinirea nelegiuirilor sale. ASACHI, S. L. II, 119. Lacrimile ce vărsa la genunchii mei mă speriau; inima îmi spunea că sînt minciunoase. NEGRUZZI, S. I, 52. Cu ochii înmuiați în lacrimi mincinoase îi zise. FILIMON, O. I, 120. Promisiunea mincinoasă era o inspirație a momentului. REBREANU, N. II, 92. După. . . stabilirea căimăcămiei, sosi vestea minciunoasă că năvălesc rușii. SADOVEANU, O. I, 135, cf. X, 168, id. E. 20. Imaginea pe care și-o fac ei despre mine se va arăta într-o zi mincinoasă. CAMIL PETRESCU, O. III, 50. 3. Adj., s. m. și f. (Învechit) (Persoană) necinstită, care falsifică (monede). Minciunoșii ceia ce fac bani răi. PRAV. 75. Orcare zlătariu va mesteca aurul. . . cu alte lucruri. . . și să va afla minciunos, cu altă cu nemică, numai cu capul să plătească, ib. 77. 4. Adj. (Învechit, despre dovezi scrise, monede etc.) Falsificat, contrafăcut, neautentic. Pomenește de dînșii Cvint Curțius, istoricul, de faptele lui Alexandru Machedon (însă nu acea Alexandrie mincinoasă, care este pe limba noastră plină de basne). M. COSTIN, LET. I, 15/16. Să scoală acmu alți nepoți acelui părinte și le fac zapisele mincinoase (sfîrșitul sec. XVII – începutul sec. XVIII). IORGA, S. D. XIX, 5. De unde urmează a fi mincinoasă fabula lui Sulțer. MAIOR, IST. 194/30. Cei ce taie monedă mincinoasă de tot sau în parte. CARAGEA, L. 86/6. Am priimit râportul. . . în pricina unii monede turcești mincinoase (a. 1828). DOC. EC. 411. În zilile acestea s-au aflat cîțiva inși care făcea bani mincinoși CR (1829), 55¹/11. Bancherul a cărui nume se vede pe minciunoasele poliți. NEGRUZZI, S. III, 179. 5. Adj. (Învechit) Care a uzurpat un titlu, care trece sau se dă drept.. . ; fals. Den mincinoși proroci și de mincinoși învățători, periră. CORESI, EV. 485. Să nu fie amegiți de proroci minciunoși. N. TEST. (1648), 203^v/1. Hulele și blestemele prorocului celui mincinos. BIBLIA (1688), [prefață] 7/10. Că în vreamea sfîrșitului proroci mincinoși vor avea (cca 1 700- 1 725). GCR II, 23/11. Fu silitor să facă războaie asupra . . . unui mincinos Mustafa, ce se arăta pe sineși a fi Mustafa, fiiul lui sultan Baiazid. VĂCĂRESCUL, IST. 256, cf. MOLNAR, RET. 19/22. 6. Adj. F i g. Amăgitor, înșelător; lipsit de valoare, de importanță. Iară pre viata și hrana și mincinoasa bogăție și cinstea aceștii lumi le numeaște lucruri ce nu sînt. VARLAAM-IOASAF, 10^r/13. A da soartei înapoi toate mincinoasele-i podoabe. MARCOVICI, C. 83/13. Mîndria. . . au întinat și pre îngeri. . . amăgiți. . . de mincinoasa ei față. CONACHI, P. 264. Poate să arunce un văl de poezie asupra acelor plăceri mincinoase. FILIMON, O. I, 114. Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase. EMINESCU, O. IV, 112. Acest vlădică, dacă s-a uniat, săracul, I-au împlut papa sacul De titulușuri înalte, minciunoase și deșarte. ap. IORGA, L. II, 159. Gîndindu-te la toate cîte ai îndurat și la toate cîte sînt legate de trecătoare măriri, de înfățișeri minciunoase și vorbe sterpe, te vei părăsi poate de ele. SADOVEANU, D. P. 135. II. S. f. 1. (Învechit, neobișnuit) Minciună (I 1). Cine fereaște deșartele și minciunoasele m[i]l[o]stea sa lăsară. PSALT. SCH. 511/14. 2. (Prin Munt.) Specie de struguri, negri înainte de a se coace. H II 165, cf. 125. – Pl.: mincinoși, -oase. – Și: (învechit și regional) minciunós, -oásă, (învechit) mencinós, -oásă, menciunós, -oásă adj., subst., (rar) minținós, -oásă (PONTBRIANT, D.) adj. – Minciună + suf. -os. - Minținos: prin apropiere de minți.

A VĂRSA vărs tranz. 1) (lichide, materiale pulverulente) A face să curgă prin răsturnarea unui recipient; a turna. ~ un pahar cu apă. ◊ ~ lacrimi a plânge. 2) (alimente) A da afară din stomac pe gură; a vomita; a deborda. 3) (sume de bani) A depune pe un cont oarecare. 4) (surse de lumină, căldură etc.) A răspândi în toate direcțiile; a împrăștia; a risipi; a dispersa. 5) înv. A repartiza un militar la o unitate sau a-l transfera dintr-o unitate în alta. /<lat. versare

zgîlțîi vb. IV. 1 tr., refl. A (se) scutura, a (se) clătina cu putere; a (se) cutremura, a (se) zgudui, (pop) a zgîlțîna, (reg.) zgîcina. Întîi am rîs de se zgîlțîia patul cu mine, pe urmă am plîns cu lacrimi (MIR). ♦ (tr.; compl. indică recipiente) A clătina. A zgîlțîit sticla și a vărsat din vin. 2 tr., refl. A (se) agita, a (se) mișca brusc și repetat, într-o parte și în alta. Muierea asta mă tot întreba și mă zgîlțîia, că nu iau ceva în gură? (PRED.). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. „de” sau „din”) Am început s-o zgîlțîi de umeri. ♦ (refl.) A face mișcări involuntare, rapide și repetate din cauza frigului, a bolii, a emoției. Se zgîlțîia din cauza temperaturii. ♦ Fig. (fam.; tr.) A înfiora de groază. S-a întîmplat apoi un lucru care l-a zgîlțîit cumplit (LĂNCR.). 3 tr. Fig. (fam.) A certa aspru, a critica sever. Să știi că l-am zgîlțîit bine. I-am spus că-i un dobitoc (H. LOV.). • prez.ind. zgîlțîi, (înv) -iesc. și (înv) zgîlțîia vb. I. /form. expr.

ZLOATĂ s. f. Ploaie amestecată cu zăpadă, însoțită uneori și de vînt; lapoviță. Burnița însă, într-o dimineață, se prefăcu în zloată. SADOVEANU, O. VIII 155. Înțepenise acolo prididit de zloată, c-un ciubuc de gheață la gură. VLAHUȚĂ, R. P. 53. Era o zloată nepomenită: ploaie, zăpadă, măzărică și vînt vrăjmaș, de nu mai știa vita cum să se-ntoarcă să poată răsufla. CARAGIALE, O. I 361. ♦ (Mold., rar) Grindină. Afară plouă de varsă, Da nu plouă cum să plouă, Ci plouă cu zloată-n două. ȘEZ. I 106.

HEMO- „sînge, globule roșii, hematii”. ◊ gr. haima „sînge” > fr. hémo-, engl. hemo- și haemo-, germ. hämo > rom. hemo-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., biologie a sîngelui; ~blast (v. -blast), s. n., celulă tulpină; sin. hemocitoblast; ~cel (v. -cel₁), s. n., cavitate a corpului la unele nevertebrate, originară din fragmentarea mezodermului sub formă de sinusuri sau lacune pline cu sînge în blastocel; ~cit (v. -cit), s. n., celulă sanguină; sin. hematocit; ~citoblast (v. cito-, v. -blast), s. n., hemoblast*; ~citofagie (v. cito-, v. -fagie), s. f., fenomen de citofagie, manifestat la celulele sîngelui și la organele hematopoietice; ~citometru (v. cito-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru determinarea numărului de hematii dintr-un volum de sînge; ~citopenie (v. cito-, v. -penie), s. f., diminuare a numărului de hematii din sînge; ~clazie (v. -clazie), s. f., 1. Scădere a numărului de leucocite din masa sanguină. 2. Hemoliză*; ~colecist (v. cole-, v. -cist), s. n., acumulare de sînge în vezicula biliară; ~conie (v. -conie), s. f., corpusculi foarte mici, observați în sînge la ultramicroscop și care prezintă mișcări browniene; ~crinie (v. -crinie), s. f., vărsare a hormonilor în sînge; ~crinoterapie (v. crino-₂, v. -terapie), s. f., utilizare în scop terapeutic a unui amestec injectabil de sînge și de extract glandular; ~crioscopie (v. crio-₁, v. -scopie), s. f., determinare a punctului de înghețare a sîngelui; ~crom (v. -crom), s. m., termen generic pentru pigmenții sanguini transportori de oxigen; ~cromogen (v. cromo-, v. -gen₁), s. m., compus rezultat din combinarea heliului cu diverse substanțe azotate; ~cromometru (v. cromo-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru determinarea procentului de hemoglobină din sînge; ~cultură (v. -cultură), s. f., cultivare și identificare a unor germeni patogeni în sînge prin însămînțarea lor pe un mediu adecvat; sin. hematocultură; ~dinamometru (v. dinamo-, v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea presiunii sîngelui; ~dromograf (v. dromo-, v. -graf), s. n., debitmetru bazat pe deplasarea variabilă de către curentul sanguin a unei supape, ale cărei mișcări sînt înregistrate pneumatic; ~dromometru (v. dromo-, v. -metru₁), s. n., aparat de măsurat viteza de circulație a sîngelui în vene și artere; ~fag (v. -fag), adj., 1. adj., (Despre animale) Care se hrănește cu sînge. 2. adj., (Despre celule fagocitare) Care distruge globulele roșii; ~filie (v. -filie₁), s. f., boală de sînge ereditară, caracterizată printr-o predispoziție patologică la hemoragii datorită insuficientei puteri de coagulare a sîngelui; ~genie (v. -genie₁), s. f., afecțiune caracterizată prin hemoragii care survin spontan, ca urmare a scăderii pronunțate a numărului de trombocite; ~gramă (v. -gramă), s. f., analiză medicală prin care se stabilește compoziția sîngelui; ~histioblast (v. histio-, v. -blast), s. n., celulă cu citoplasma ușor bazofilă și cu nucleu rotunjit și semilunar, prezentă în splină și în măduva osoasă; ~id (v. -id), adj., care se aseamănă cu sîngele; ~leucogramă (v. leuco-, v. -gramă), s. f., analiză de laborator constînd în notarea hematiilor și a leucocitelor; ~limfă (v. -limfă), s. f., lichid organic din aparatul circulator al nevertebratelor, corespunzător sîngelui; ~litic (v. -litic₂), adj., care distruge hematiile; ~liză (v. -liză), s. f., fenomen de distrugere patologică a globulelor roșii din sînge; sin. eritrocitoliză, hematoliză, hemoclazie (2); ~manometru (v. mano-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea presiunii sanguine; ~metru (v. -metru₁), s. n., 1. Aparat pentru dozarea hemoglobinei din sînge. 2. Aparat pentru determinarea cantității de hemoglobină din sînge; ~neurocrinie (v. neuro-, v. -crinie), s. f., vărsare a hormonilor hipofizari în sistemul nervos prin mijlocirea circulației porte hipotalamohipofizare; ~patie (v. -patie), s. f., nume generic pentru bolile sîngelui; ~poieză (~poeză) (v. -poieză), s. f., hematopoieză*; ~ptizie (v. -ptizie), s. f., eliminare de sînge pe gură, provocată de o hemoragie a căilor respiratorii; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., hemoragie*; ~ragie (v. -ragie), s. f., scurgere abundentă de sînge, datorită ruperii peretelui unui vas sanguin; sin. hemoptoză; ~ree (v. -ree), s. f., curgere de sînge; sin. hematoree; ~rinie (v. -rinie), s. f., hemoragie nazală produsă de ruperea unui vas de sînge; ~spermie (v. -spermie), s. f., hematospermie*; ~static (v. -static), adj., s. n., (medicament) care oprește o hemoragie; sin. hematostatic; ~stază (v. -stază), s. f., oprire a unei hemoragii prin mijloace proprii organismului sau prin procedee medicale; ~tahometru (v. taho-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru determinarea vitezei de circulație a sîngelui; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament al unei boli prin transfuzii de sînge; sin. hematoterapie; ~tipologie (v. tipo-, v. -logie₁), s. f., determinare tipologică a unei populații cu ajutorul grupelor sanguine; ~toxie (v. -toxie), s. f., otrăvire a sîngelui; ~trop (v. -trop), adj., (despre un virus) care se fixează electiv pe celulele sanguine.

pestriț, ~ă [At: PALIA (1581), 150/8 / V: (înv) ~it, (reg) pis~, pres~^[1], pristiț, pristit / A și: (reg) pes~ / Pl: ~i, ~e / E: slv пьстрь] 1 a Care are pete mici sau picături, stropi de culori diferite, de obicei alb cu negru Si: bălțat, (rar) pestrițat (1), pistruiat, (îrg) pestrițiu (1), pistrui, (reg) mistreț, mistricioi, mistriu, morajin, pestric (1), picur², picurat², picuriu, pistricos, (îvr) pestricat (1). 2 a Cu culori diferite Si: bălțat, (rar) pestrițat (2), pistruiat, (îrg) pistrui, pestrițiu (2), (reg) mistreț, mistricioi, mistriu, morajin, pestric (2), picur², picurat², picuriu, pistricos, (îvr) pestricat (2). 3 a (Îs) Fontă ~ă Amestec de fontă cenușie cu fontă albă. 4 a (Reg; îs) Ouă ~e Ouă încondeiate. 5 a (Îs) Ață ~ă Ață răsucită din fire de diferite culori. 6 a (Reg; îs) Săptămâna ~ă Cârnedeagă. 7 a (Reg; îc) Șarpe-~ Viperă (Pelias berus). 8 a (Reg; îc) Șopârlă-de-apă-~ă Salamandră (Salamandra maculosa). 9-10 sm, a (Reg; șîc Pește-~) (Peștele) porcușor (Golia gobio). 11 a (Pan; pop) Dungat. 12 a (Reg; d. păr) Cărunt. 13 a (Reg; d. cai) Șarg, cu coada și coama albe. 14 a (Reg; d. oameni) Pistruiat. 15 a (Ban; Trs) Ciupit de vărsat. 16 a (Reg; d. ochi) Căprui. 17 a (Pex) Care este format din elemente de tot felul. 18 a Care este amestec. 19 a Variat. 20 a Eterogen. 21 a Împestrițat. 22 a (Fig) Ipocrit. 23 a Răutăcios. 24 a (Îe; pfm) A fi ~ la mațe sau pe cerul gurii ori (a fi) cu mațe (sau, rar, cu oase) ~e sau a avea mațe ~e A fi rău la suflet. 25 a (Îae) A fi zgârcit. 26 a (Reg) Tare.

MAȚ s. n. I. (Mai ales la pl.) 1. Intestin la animale și (învechit și popular) la oameni. Să vărsară toate mațele lui dinlontru de ieșiră pre gios. VARLAAM, C. 138. Și-i sparseră pîntecele de-i căzură mațele jos. DOSOFTEI, ap. TDRG. Datu-i-au de au înghițit un nemeteț uns și trăgîndu-l afară, i-au adus mațile la gură și alte munci ca să dea bani. N. COSTIN, LET. II, 18/26. Tulpanuri supțiri îi făce de înghițe ș-apoi le trăge înapoi, de-i scoate mațăle pe gură. NECULCE, L. 65. Carnea nemistuitâ la mațe a o trimeate poate, și apoi oricînd îi iaste voia, o boreaște și afară o scoate. CANTEMIR, IST. 79, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 214. Și atîta îl strujiră cît îi beliră obrazul și pîntecele, de se vedea mațele (a. 1 698). GCR I, 321/4. Beșica cea încordată, carea zace supt mațe, foarte încet să o strîngi. CALENDARIU (1814), 174/18. Robinson au dispoiet pe lamă și i-au scos mațile. DRĂGHICI, R. 69/6. Noroc numai c-am găsit pe-o teșitură un boț de mămăligă de-am mîncat, căci îmi gîrîiau mațele de foame. CREANGĂ, P. 145, cf. 242. Trimise mațele la pîrîu, cu o credincioasă d-ale ei, să le spele. ISPIRESCU, L. 66. Cam adesea îmblă lupul cu mațele deșerte. CONTEMPORANUL, III, 699. Mațele animalelor, curățite gata, le trimet pe piețe străine unde se plătesc foarte bine. PĂCALĂ, M. R. 314. O să mănînce fiertura de mațe, din strachină. ARGHEZI, C. J. 28. Ieși, deochi,. . . Din rănichi, Din bojoci, Din mațe, Din piept. TEODORESCU, P. P. 368, cf. 366. Ceas rău. . . ieși. . . Din mațî, Di supt mațî. MAT. FOLK. 1 519. Ieși, duh necurat. . . Din maiu, De sub maiu, Din mațe, De sub mațe. CANDREA, F. 338. Ghici ghicitoarea mea, cine o ghici, mațu i s-o zgârci. ALR II 4 248/886, cf. ALRM I/I h 72, ALR II/I h 62, A VI 26. Mațele în om încă tot se ceartă (= trai la un loc, fără ceartă, nu se poate). Cf. PANN, P. V. I, 55/16, PAMFILE, D. 20, ZANNE, P. II, 270. Mă uit în față și văd ce are în mață ( = omului i se citește pe față firea). ZANNE, P. II, 137. Cu ciupicile scîrțîind și cu mațele ghiorăind, se spune în ironie celor care, ca să umble îmbrăcați bine, flămînzesc. id. ib. III, 114. Ce fuge mereu la vale Și-și lasă mațele-n cale? (Acul cu firul). TEODORESCU, P. P. 216. ◊ Mațul (cel sau ăl) gros (POLIZU, ALR II/I MN 41, 2 219/29, 182, 334, 514, 520, 574, 605, 987) sau mațul curului (LB, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALRM I/I h 72, ALR II/I MN 41, 2219), mațul șezutului (POLIZU, BARCIANU, ALEXI, W.), mațul dosului (ALR II/I MN 41, 2 219/365), mațul umblării (ALR II/I MN 41, 2219/848), mațul dîpă urmă (ALR II/I MN 41, 2 219/64), mațul lupăsc (ALR II/I MN 41, 2 219/2) = intestinul gros. Mațul (cel) subțire = intestinul subțire. POLIZU. Mațul orb (sau mort) = apendicele. POLIZU, cf. ALR II/36, 141, 235, A II 6. Aprindere la mațe v. aprindere. Încurcătură de mațe v. î n c u r c ă t u r ă. ◊ Expr. A i se lărgi (sau a i se lungi) cuiva mațul (spre ceva) = a se lăcomi (la ceva). Ducăi vodă. . . i se lărgise mațele spre luat. N. COSTIN, LET. II, 26/10, cf. ZANNE, P. 273. A fierbe mațele în cineva = a fi foarte enervat, înfuriat. Cf. DDRF, ZANNE, P. II, 272. A-l pătrunde la mațe = a-l surprinde, a-l afecta (ceva). Cf. ZANNE, P. II, 272. A frige (sau, rar, a pătrunde) pe cineva la mațe = a face cuiva un mare neajuns. Cf. id. ib. 272. A fi pestriț (sau tărcat, rău, cîine) la mațe sau a fi cu mațe pestrițe, cu mațele tărcate (sau bălțate), a avea mațe pestrițe (sau negre) = a fi rău la suflet; a fi zgîrcit. Cf. id. ib. 270, 271, 371, ALR II 3186/219, 514, 605, A VI 26. (Regional) Lung la mațe = lacom, fără saț. ALR II 3 685/325. Iute (sau strîmt) la mațe = arțăgos, ib. 3 677/ 685. ♦ (Regional, la pl.) Organele interne ale unor ființe. Cf. chest. VI 75/8, 9, 16, 17, 18, 20, 21, 30, 31. ♦ (Învechit și regional) Strună făcută din mațe (I 1). Ispovediți-vă Domnului în ceteri, în psaltire, cu dzeace mați (s t r u n e c², D, H) cîntați lui. PSALT. 56. În dzeace mațe (c o a r d e C², D, s t r u n e H) psaltiriei cu cîntece în ceateri. ib. 192, cf. CORESI, PS. 255/3. 2. C o m p u s e: mațe-fripte = a) om sărac, care n-are nici ce mînca. Mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre stabiliment – mațe-fripte după noi. CARAGIALE, T. II, 9, cf. ȘĂINEANU, D. U., JAHRESBER. XIX-XX, 42, BUL. FIL. VII-VIII, 142, IORDAN, STIL. 222, id. L.R.A. 230; b) om rău, afurisit, abraș. PAMFILE, J. III, 91; c) om zgîrcit. COMAN, GL. ; mațe-pestrițe (sau albastre) = a) om foarte zgîrcit. Cf. BUL. FIL. VII-VIII, 142, IORDAN, STIL. 228; b) om rău, primejdios, nesincer. Cf. BUL. FIL. VII-VIII, 142, IORDAN, STIL. 223. Împăratul Boșu era unu d-ăia mațe-pestrițe. RĂDULESCU-CODIN, Î. 147 ; maț-uscat = om foarte sărac. Burtă-verde, maț-uscat, Ce-ai mîncat de te-ai umflat? POP. ; mațe-goale sau maț-gol = om calic. Cf. PAMFILE, J. II, 154, ZANNE, P. II, 272; mațe-sparte (sau rupte) sau maț-gros (sau spart, dă cal) = om care mănîncă prea mult, mîncăcios. Cf. PAMFILE, J. II, 154, GIUGLEA, U. 57, ZANNE, P. II, 272, ALR I 783/186, 850; mațe-acre = om rău, mațe-pestrițe. PAMFILE, J. II, 154, cf. COMAN, GL.; (Iht.) mațe-negre = scobar (Chondostroma nasus). La Dunăre, pe tot lungul ei și în Dobrogea îi zice [scobarului] mațe-negre. ANTIPA, F. I. 193, cf. ALR I 1 746/865 ; (Anat. ; regional) mațu-lupului = beregată. DR. IX, 431; (Bot. ; regional) mațul-pămîntului = nume de floare nedefinită mal de aproape. H XI 327. (3. Învechit și popular) Pîntece ; p. restr. stomac. Și jeluiia să-și sature mațele lui de rădăcinile ce mînca porcii. CORESI, EV. 21, cf. 404. Cum au fost Iona în mațele chitului trei zile. N. TEST. (1 648), 16^r/21, cf. GCR I, 156/3. [Lupul] în mațe de atîta vreame cevași măcar nepuind. CANTEMIR, IST. 78, cf. 92. Mă cîrceie la inimă sau la mațe, se zice cînd cineva are crampe la stomac. ALR II/I h 116. ♦ Pîntecele femeii (ca loc unde se concepe fătul). V. m ă r u n t a i e. M-a [l]uat den mațele mumănriei meale. PSALT. HUR. 118^r/1. Din mațe. (p î n t e c e D, H) ainte de luceafăru născuiu-te. PSALT. 238, cf. 274, CORESI, PS. 314/12. Tu ești Doamne ce m-ai tras din mațe Și maică-mea viu m-ai dat în brațe. DOSOFTEI, PS. 65/21. Unul în mață, altul de poale se acață, se spune despre femeile care au copii mulți. ZANNE, P. III, 309. ◊ Loc. adv. (Învechit) Din (sau de) mațe = de la naștere. Din mațele (p î n t e c e l e D) măriei meale tu ești mie coperitoriu. PSALT. 137, cf. 110. Înstriinați fură păcătoșii den zgău, rătăciră den mațe, ziseră minciuni. CORESI, PS. 149/10, cf. id. L. 65/10. ♦ (Învechit) Mijlocul corpului omenesc. (În context figurat) Deaci încingeți-vă mațele (m i j l o a c e l e N. TEST. 1 648, m i j l o c i l e BIBLIA 1 688) cugeteloru voastre. COD. VOR. 142/10, cf. 215. 4. F i g. (Învechit) Interiorul, adîncul ființei omenești; inimă, suflet. V. măruntaie, rărunchi, pîntece. Dereptu frica ta, Doamne, întru mațe (z g ă u V, D) preimimu. PSALT. 324. „Cine vă creade întru mine, cum zice scriptura, rîuri vor cură den mațele lui ape vii”. Mațele amu acieea inemâ se grăiaște (ce se zice, cugetele cuvintelor sufletului). CORESI, EV. 191. II.P. anal. 1. Tub elastic avînd diverse întrebuințări. Turcii înmărmureau, unii cu gura pe mațul narghilelelor, alții cu gura căscată. DELAVRANCEA, ap. TDRG, cf. ȘĂINEANU, D. U., ALR II 6160/157, 6161/47, 141, 833. 2. (Regional) Muc de luminare. Maz de lumină (Remetea-Beiuș). A I 12. 3. (Învechit, rar) Șirag. Pâ sama lui chir-Vasile [sînt] 15 mațe agate robin (a. 1 766). IORGA, S. D. XII, 80. 4. (Regional, la pl. art.) Colac făcut dintr-o bucată lungă de aluat răsucită ca o căsuță de melc (Luța-Făgăraș). CHEST. VIII 27/17.5. (Popular și familiar) Părțile care alcătuiesc interiorul unui obiect, ceea ce se găsește înăuntru. [Snopilor] râu legați le iasă mațele, adecă se desfac. PAMFILE, A. R. 132. ♦ (Regional) Miez (fibros și gelatinos) în care stau sîmbúrii la unele fructe. Taie într-un bostan o bortă pătrată și scot bine mațele (miezul) dinnuntru. MARIAN, O. II, 148. Sămînțele de bostan se scot din mațele lui și se usucă. PAMFILE, A. R. 180. Pui ca legătură la gît. . . semințe și mațe de tărtăguță. id. B 35. Sos cu mață dă părădaisă. ALR II 4 114/47. 6. Adînc, străfund. Din mațele (p î n t e c e l e D) iadului strigarea me, auzit-ai glasul mieu. PSALT. 325. Focul acela. . . semnează groaznici și cumplite mațe ale iadului, care așteaptă să înghițâ și să amistuiască pre cei ce iubescu mai vîrtos frumusețea și cinstea lumii aceștea. NEAGOE, ÎNV., ap. GCR I, 166/19. Aurul, ferit de oameni într-a pămîntului mațe. CONACHI, P. 296. – Pl.: mațe. – Lat. matia.

MONSTRUÓS, -OÁSĂ adj. 1. Care are un aspect, o conformație, o proporție, o intensitate etc. ieșite din comun (producînd o impresie neplăcută, repulsie, groază etc.). Am văzut. . . monstruoasele morminte. ALEXANDRU, M. 22. Apele. . . se varsă către țărm, ca mii și mii de șerpi înotători ținînd deasupra apei, ager, creste albe, iar în urmă zvîrcolind inele monstruoase. GALACTION, O. 169. De altminteri toată suferința asta monstruoasă îmi venea din nimic. CAMIL PETRESCU, U. N. 157. Rîdea c-o gură enormă ori de cîte ori trăgeam din adîncuri un pește monstruos. SADOVEANU, O. IX, 380. N-ai văzut ce cuțite monstruoase avea pregătite la brîu ? PETRESCU, A. R. 20. Din aceste mormane de cîrpe vechi, ferfenițite, restul piciorului pornea în sus, atît de subțire, încît părea un vrej de care atârnă un fruct monstruos. BOGZA, C. O. 26. (Adverbial) Monstruos se-ntinde-orașul, Viciul joacă-n el pe brînci. MACEDONSKI, O. I 201. Cum e cu putință să s-apropie și să meargă alături două ființe atît de monstruos deosebițe. VLAHUȚĂ, O. A. III, 65. Fuma monstruos, țigară de la țigară, pînă la accesul de tusă cu sufocație. TEODOREANU, M. U. 29. ◊ (Prin exagerare) Dacă a avut norocire a fi colaboratorul vreunui vodevil monstruos ce s-a jucat la teatrul Iașilor . . . ferice de el. NEGRUZZI, S. I, 60. Numai ton de cîrciumi, poezii monstruoase, Cenzura cea deșteaptă e drept să nu le lase; Ele ne strică gustul. ALEXANDRESCU, O. I, 183. Traducerea literară ar fi dat. . . o construcție românească monstruoasă. BUL. COM. IST. II, 34. 2. (Rar) Care are conformația, aspectul unui monstru (2), care are mari anomalii fizice. Cf. COSTINESCU, LM. Copil monstruos. ȘĂINEANU., cf. SCRIBAN, D. 3. Îngrozitor; groaznic, oribil; revoltător. Calicia este, în adevăr, într-un stat bine organizat, o faptă monstruoasă. KOGĂLNICEANU S. A. 80. Conștiința publică se revoltă în contra unor nedreptăți atît de monstruoase. MAIORESCU, D. I. 59, cf. MACEDONSKI, O. IV, 94. Aceleași stele luminau adeseori jertfe omenești făcute unor zei monstruoși. XENOPOL, I. R. I, 32, cf. SADOVEANU, E. 87. Mica mascaradă din fața poștei devenise o mașinărie monstruoasă, un adevărat abator de oameni, BOGZA, A. Î. 617. Legea stoarcerii profitului maximal stă la temelia monstruosului sistem de asuprire și jefuire sălbatică a unor popoare, SCÎNTEIA, 1952, nr. 2510, cf. nr. 2361, 2416. Acolo unde critica de jos și autocritica sînt gîtuite apar fenomene monstruoase de birocratism, LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 208. ◊ (Adverbial) Bine, dar e monstruos să hrănești o armată împotriva căreia poate ai să te bați mîine. C. PETRESCU, Î. I, 8. – Pronunțat: -stru-os. – Pl.: -oase. – Din fr. monstrueux.

gură (guri), s. f. – 1. Cavitate din partea anterioară și inferioară a capului omului și animalelor. – 2. Îmbucătură, înghițitură. – 3. Deschizătură prin care (se) intră sau (se) iese (ceva). – 4. Strîmtoare, chei, pas. – 5. Gaură, orificiu. – 6. Gît, gîtlej. – 7. Deschizătură, ochi. – 8. Margine, mal, vad. – 9. Decolteu, răscroială. – 10. Parte a unui rîu, fluviu pe care acesta își varsă apele. – 11. La războiul de țesut, parte de început a pînzei. – 12. Lamă, tăiș, buză. – 13. Ansamblul frînghiilor care asigură echilibrul zmeului. – 14. Organ al vorbirii. – 15. Strigăt, țipăt. – 16. Ceartă, harță. – 17. Vorbă, cuvînt, declarație. – 18. Buză. – 19. Organ prin care se alimentează. – 20. Persoană care trebuie întreținută. – Mr., megl. gură, istr. gurę. Lat. gūla (Pușcariu 745; Candrea-Dens., 772; REW 3910; DAR), cf. it., prov., cat., sp. gola (mil. gora), fr. gueule. Cea mai mare parte a sensurilor sale coincid cu cele ale lui bucca, și sînt proprii limbilor romanice. Cf. lat. med. gula Augusti „initium mensis Augusti”, pe care Bréal, Mél. Soc. Ling., XI (1900), 360 îl interpretează drept „vigilia Augusti”, deși este vorba fără îndoială de sensul lui gula „intrare”. Der. guriță, s. f. (dim. al lui gură; sărutare); guraliv (var. guraliu), adj. (vorbăreț), cu suf. -liu și cu schimbare de suf. ca în sglobiu, bețiv, grijuliu, etc. (după Pușcariu, Dacor., VII, 468 și DAR, de la gură încrucișat cu bg. govorliv, opinie adoptată de Graur, BL, III, 107, care adaugă, pentru a-l explica pe a din rom., altă încrucișare cu bg. mălčaliv „taciturn”); guri, vb. (a începe țesătura, învîrtind urzeala sulului de la război); guritor (var. gurar), s. m. (bețișor cu care se fixează urzeala pe sul); gurar, s. m. (muncitor care păzește intrarea unei mine); gurar, s. n. (aftă, spuzeală la colțul gurii); gureș, adj. (vorbăreț, palavragiu); gureșie, s. f. (vorbărie); guran, s. m. (șalău, Lucioperca sandra); gurilățel, adj. (Bucov., cu gura mare); gură-cască, s. m. (prost, nătăfleț). – Din rom. provine bg. gura „gura-leului, plantă ornamentală”, în rom. gura-leului (Capidan, Raporturile, 219).

USCA, usuc, vb. I. 1. Tranz. A scoate umezeala din sau de pe ceva (printr-un procedeu mecanic sau prin expunere la soare, la vînt, la foc etc.); a zbici, a zvînta. Să nu răcești... Să-ți uscăm hainele. DELAVRANCEA, O. II 351. Pe piscul Grohotișului, un cioban deșteptat de furtună își atîța iar focul, ca să-și usuce opincile. RUSSO, O. 114. Seceră orz de prînzare Și-l usucă-ntr-o căldare. ALECSANDRI, P. P. 353. ◊ Refl. Oaspeții s-au dat lîngă vatră să se usuce. SADOVEANU, O. VIII 255. Ne-am întins la soare să ne uscăm. GALACTION, O. I 62. Ședeam afară la soare cu pielea goală pînă se usca cenușa pe noi. CREANGĂ, A. 28. El intră într-o cafenea de alături, ca să se usuce. EMINESCU, N. 35. (Expr.) A se usca (sau a i se usca cuiva) gura (sau gîtul) de sete, se spune cînd cineva are o senzație puternică de sete, de căldură etc. Striga în gura mare că se usucă de sete. CREANGĂ, P. 242. ◊ Intranz. (În expr.) Bea de usucă = bea foarte mult. (Rar, într-o construcție tranzitivă) Vinul bun, ocaua mică, Beau voinicii de-l usucă. TEODORESCU, P. P. 331. ♦ Refl. (Despre ochi) A înceta să mai verse lacrimi; (despre lacrimi) a înceta să mai curgă. Noapte-n codri mă apucă, Copacilor sînt nălucă, Ochi-mi nu se mai usucă. ALECSANDRI, P. P. 277. ◊ Tranz. Ochii din lacrămi nu și-i mai uscară. ISPIRESCU, L. 162. Mireasa nu mai usca ochii, într-una plîngea. ȘEZ. II 112. 2. Tranz. A deshidrata legume, fructe, carne, pește etc. (pentru a le putea conserva mai multă vreme). 3. Refl. (Despre plante, p. ext. despre locul unde cresc) A-și pierde seva; a se veșteji, a se ofili. Pe unde trece ea, fața pămîntului se usucă. EMINESCU, N. 7. Vara trece, iarna vine, Și tu, codre, te-ai uscat! ALECSANDRI, P. A. 56. Iarba se usucă pe unde călcăm. RUSSO, O. 38. ◊ Fig. Să mă primblu... să mă mai răcoresc, că m-am uscat aici în provinție. ALECSANDRI, T. 197. 4. Refl. (Despre ființe) A-și pierde vlaga, a slăbi peste măsură (ca urmare a unei stări fizice sau psihice chinuitoare). De ce, cînd o văd, mă usuc? SADOVEANU, O. I 290. Moartea... se uscase de se făcuse cîrlig. ISPIRESCU, L. 10. Amîndoi într-o durere se uscau de pe picioare. CONACHI, P. 84. ◊ (Determinat prin «de dor») Te usuci de dorul cui știu eu. CREANGĂ, A. 117. Susano... îmi ești drăguță și mă usuc de dorul tău. ALECSANDRI, T. 706. ◊ Tranz. fact. La Sebiș ori în altă parte Mereu același dor de ducă Spre Nu-știu-unde mă usucă, Mă chinuie mereu, mă arde. BENIUC, V. 16. Această idee îl usucă pe picioare. ALECSANDRI, S. 8. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A se atrofia, a se închirci. De ce nu-mi răspunzi? Ți s-a uscat limba? CONTEMPORANUL, VI_II 118. ◊ Tranz. (Atestat în forma usuca) Trecînd un glonț de tun aproape, mi-au usucat un picior ș-am rămas invalid. BUDAI-DELEANU, Ț. 66. (Fig.) Învățătura cărților nu i-a uscat inima, cum se întîmplă adesea. C. PETRESCU, A. R. 23. ◊ Intranz. (Rar) Nu voi, tată, să usuce Al meu suflet tînăr, vesel. EMINESCU, O. I 65. 6. Tranz. fact. Fig. (Rar) A face să cheltuiască mult, a stoarce de bani; a ruina. Nu pre am parale la mine, că... Bucureștiu ista m-o uscat. C. PETRESCU, Î. II 198. – Prez. ind. și: usc (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 59). – Variantă; usuca vb. I.