ALOBROGI s. m. pl. Populație celtică din SE Franței de azi, supusă de Cezar în timpul campaniei din Galia. – Din fr. Allobroges.

CELT, -Ă, celți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană făcând parte dintr-o veche populație europeană care a locuit în Galia (de unde s-a extins apoi și în alte regiuni); gal¹. 2. Adj. Celtic. – Din fr. Celtes.

GAL¹, gali, s. m. Persoană care făcea parte din populația de bază a vechii Galii. – Din lat. Gallus.

GALOROMAN, -Ă, galoromani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte dintr-o populație rezultată din amestecul galilor¹ cu romanii, după cucerirea Galiei de către romani. 2. Adj. Care aparține galoromanilor (1), privitor la galoromani. – Din fr. gallo-romain (după roman). Cf. germ. galloromanisch.

SALICĂ adj. (În sintagma) Legea salică = culegere medievală de norme de drept bazate pe obiceiul pământului, aparținând francilor de pe teritoriul Galiei. – Din fr. salique.

CUPRINDE vb. 1. v. îmbrățișa. 2. a apuca. (L-a ~ în brațe.) 3. v. conține. 4. a include, a îngloba. (Vechea Galie ~ și Belgia de astăzi.) 5. a avea, a conține. (Cartea ~ ilustrații.) 6. v. conține. 7. (MAT.) a intra, a merge. (4 în 8 se ~ de două ori.) 8. (pop.) a lua. (Vasul ~ 4 litri.) 9. v. încăpea. (Haina nu-l mai ~.) 10. a prinde, a vedea, (fig.) a îmbrățișa. (Cât ~ cu ochii, cu privirea.) 11. v. copleși. 12. v. răzbi. 13. a(-l) copleși, a(-l) răzbi, (înv.) a(-l) răzbate. (L-a ~ setea.) 14. a-l apuca, a-i veni. (L-a ~ amețeala.) 15. v. trece.

SUBJUGA vb. 1. a aservi, a înrobi, a robi, a supune, (fig.) a înfeuda, a îngenunchea. (A ~ un popor străin.) 2. a cuceri, a ocupa, a supune, (pop.) a pleca, (înv.) a pobedi, a prididi, a reduce. (A ~ multe țări; a ~ întreaga Galie.) 3. a domina, a stăpâni, (fig.) a robi. (Pasiunea îl ~.) 4. v. încânta.

SUBJUGARE s. 1. aservire, înrobire, robie, robire, supunere, (fig.) înfeudare, îngenunchere. (~ unui popor străin.) 2. înrobire, (livr.) servitute. (Stare de ~ a unui popor.) 3. cucerire, ocupare, supunere. (~ Galiei de către romani.) 4. v. încântare.

GAL¹ ~i m. Persoană care făcea parte din populația de bază a vechii Galii. /<lat. Gallus

DRUID s.m. Nume dat preoților vechilor celți, aleși pe viață de către nobilimea tribală, care au jucat un rol important în viața juridică și politică a triburilor pînă la cucerirea Galiei de către romani. [Pron. dru-id. / < fr. druide, cf. lat. druidae].

GALICĂ s.f. Încălțăminte romană de proveniență din Galia. ♦ Sanda de capucin. [< lat. gallica].

SALIC, -Ă adj. Legea salică = lege respectată în teritoriile ocupate de luptătorii franci din Galia (printr-o dispoziție a acestui cod femeile erau excluse de la succesiunea pămînturilor și de la tronul Franței). [< fr. salique].

CENOMANIAN s.n. (Geol.) Al doilea etaj al cretacicului mediu. // adj. Care aparține acestui etaj. [Pron. -ni-an. / < fr. cénomanien, cf. cenomani – popor celtic din vechea Galie transalpină].

galie, galii, s.f. (înv.) glob, bilă.

brad (-zi), s. m. – 1. Arbore din familia pinaceelor, Abies pectinata. – 2. Plantă, Hippuris vulgaris. – Mr., megl. brad. Origine necunoscută. Este vorba probabil de un cuvînt provenit din substratul, posibil alpin, avînd în vedere zona caracteristică a acestui arbore. Cf. numele dat bradului de galii din valea Padului, în Italia, padus, desigur aparținînd aceleași familii (Pliniu, III,20), și care s-a păstrat în Rouergue, pade. Este considerat în general drept autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 8; Hasdeu, Col. Tr., 1873, p. 110; Philippide, II, 701; Pascu, Arch. Rom., IX, 301), sau provenind din alb. breth (Meyer 45; Cihac, II, 714; DAR), și în albaneză este considerat de obicei reprezentant al unei rădăcini indo-europene *bras-dh (Jolk, IF, XXX, 208; Capidan, Raporturile, 521). Pornind de la ipoteza alb., Graur, Rom., LIII, 383, ajunge la concluzia că brad este refăcut după pl. brazi, și că forma autentică trebuie să fi fost *braz, ceea ce nu pare a ne apropia mai mult de etimon. După Lahovary 315, este cuvîntul anterior limbilor indo-europenilor. Der. brădancă, s. f. (fată sau femeie rudă a miresei); brădar, s. m. (flăcău care duce bradul de nuntă, sau care joacă jocul acestuia); brădet, s. n. (pădure de brazi); brădiș, s. n. (pădure de brazi); brădișoară, s. f. (specie de ieruncă, Tetrao bonasia); brădișor, s. m. (brad mic; plantă, Iuniperus communis; plante care prin aspectul lor amintesc de cel al bradului, Lycopodium Selago, Lycopodium annotinum, Equisetum arvense, Equisetum maximum); brădoaie, s. f. (albie, copaie); brăduleț, s. m. (brad mic; gogoașă care se servește de ziua Sfîntului Toader, cînd tinerii se leagă prin frăție de cruce, cf. frăție).

DRUID s. m. preot la vechii celți, aleși pe viață de către nobilimea tribală, care au jucat un rol important în viața juridică și politică, până la cucerirea Galiei de către romani. (< fr. druide, lat. druida)

FRANC³, -Ă adj. s. m. (locuitor) dintr-o uniune de triburi germane, care trăiau în sec. III, pe cursul inferior al Rinului. ◊ (s. f.) limbă germanică vorbită la început de franci, cuceritorii Galiei. (< fr. franc, franque)

GALICĂ s. f. încălțăminte romană provenind din Galia. ◊ sanda de capucin. (< lat. gallica)

SALICĂ adj. legea ~ = lege respectată în teritoriile ocupate de luptătorii franci din Galia, prin care femeile erau excluse de la succesiunea pământurilor și de la tronul Franței. (< fr. salique, lat. salicus)

gîlcă (gîlci), s. f. – 1. Tumoare, umflătură, nod. – 2. Amigdală. – 3. (Pl.) Amigdalită. – Megl. golcă „nod”. Sl. galka „umflătură” (Cihac, II, 113; Conev 92; DAR), cf. bg. gălka „inflamație a parotidei”, pol. galka „umflătură”. Din bg. glaka „fundul gurii”, după Drăganu, Dacor., V, 337; anterior indoeurop. după Lahovary 327. Cf. gălușcă. – Der. gîlcos, adj. (inflamat, umflat). Este dublet al lui galie s. f., (înv., glob), din pol.; și al lui gălie, s. f. (rolă la războiul de țesut).

ALESIA, oraș în Galia. Aici, în 52 î. Hr., galii răsculați conduși de Vercingetorix, au fost înfrînți de Cezar. Localizat ipotetic lîngă Alise-Sainte-Reine (Franța).

ALLOBROGI (< fr. {i}) s. m. pl. Populație celtică ce locuia în SE Franței de azi, supusă de Cezar în timpul campaniei din Galia (58-51 î. Hr.).

ARIOVIST, conducător al tribului german al suevilor (c. 71-58 î. Hr.). Înfrînt în 58 î. Hr. de Cezar în apropiere de Belfort, a fost izgonit din Galia.

ATTILA, conducător al hunilor (434-453 d. Hr.) A întreprins incursiuni de pradă în Pen. Balcanică, Galia și Italia. Înfrînt în bătălia de pe Campus Mauriacus (Cîmpiile Catalaunice, 451) de către romani și aliații lor (vizigoți, franci, alani ș.a.). Imp. hun s-a destrămat după moartea sa.

AURELIAN (Lucius Domitius Aurelianus), împărat roman (270-275). Sub presiunea goților și a dacilor liberi, a dispus retragerea armatei și administrației romane din Dacia. A restabilit autoritatea Imp. Roman în Orient (273) și în Galia (274).

AUSONIUS, Decimus Magnus (c. 310-c. 395), poet și actor latin. Originar din Galia. Versificator abil; poezie descriptivă („Mosella”).

BAGAÚZI (< fr.) s. m. pl. Denumire a colonilor și sclavilor din Galia și din Hispania, participanți la răscoalele antiromane din sec. 3-5.

CEZAR (Caius Iulius Caesar) (100-44 î. Hr.), om politic, general, scriitor și orator roman. Unul dintre cei mai străluciți strategi ai antic. A încheiat în anul 60 î. Hr., împreună cu Pompei și Crassus, alianța politică cunoscută sub numele de triumvirat. Consul în 60 î. Hr., a devenit guvernator al provincie Gallia Narbonensis (58 î. Hr.) și a condus strălucit campania de cucerire a întregii Galii (58-51 î. Hr.) pe care a transformat-o în prov. romană. Prin trecerea Rubiconului a declanșat războiul civil (49 î. Hr.); l-a înfrînt pe Pompei la Pharsalos (48 î. Hr.), iar pe partizanii acestuia la Thapsus (46 î. Hr.) și Munda (45 î. Hr.), instaurînd de fapt dictatura personală. În anul 45 î. Hr. a introdus calendarul iulian. A fost ucis la idele lui Marte (15 mart. 44 î. Hr.), în senat, de o conjurație condusă de Brutus și Crassus. Orator și scriitor talentat. C. este autorul lucrărilor „Comentarii de Bello Gallico” și „Comentarii de Bello civili”.

CELT, -Ă, celți, -te, s. m. și f. Persoană făcînd parte dintr-o veche populație europeană care a locuit în Galia (de unde s-a extins apoi și în alte regiuni). – După fr. celte.

druid, druizi s. m. Preot celt. Druizii formau o clasă sacerdotală, având o doctrină religioasă proprie, și credeau, printre altele, în nemurirea sufletului și în metempsihoză. Prin atribuțiile lor juridice au avut o puternică influență politică, socială și religioasă în țările celtice (Irlanda, Bretania, Galia). – Din fr. druide, lat. druida.

Ieronim (c. 347-420), părinte bisericesc, n. la Stridon, Dalmația. Studiază la Roma, unde a fost botezat (365), apoi călătorește în Galia, la locurile sfinte, la Antiohia, unde este hirotonisit preot, la Constantinopol și la Alexandria, stabilindu-se la Betleem într-o m-re de călugări, pe care a condus-o timp de 24 de ani. Are numeroase traduceri și scrieri originale dogmatice-polemice și istorice, omilii și corespondență. A tradus din nou Biblia în lb. latină, numită până azi Vulgata. Catolicii îl sărbătoresc la 30 septembrie. Ortodocșii îl numesc „fericit”.

Lactanțiu (Lucius Caecilius Firmanius Lactantius) (c. 250- c. 325), apologet creștin, influențat de stoicism. Păgân din naștere, și-a făcut cultura în Africa și a fost chemat în anul 301 de împăratul Dioclețian la Nicomidia, capitala sa, ca profesor de retorică latină. Îmbrățișând religia creștină, s-a stabilit la Treviri (Trier) în Galia, unde a fost preceptorul lui Crisp, fiul lui Constantin cel Mare (317 d. Hr.). Opera sa principală este Divinae institutiones, lucrare apologetică-dogmatică.

CLOVIS (CHLODOVECH), numele mai multor regi franci. Mai important: C. I (481-511). A cucerit terit. dintre Somme și Sena, învingînd pe Syagrius, ultimul conducător roman din Galia, și i-a înfrînt pe alamani, burgunzi și vizigoți, întemeind Regatul franc; în timpul lui, francii au adoptat creștinismul.

VAE VICTIS! (lat.) vai de cei învinși! – Titus Livius, „Ab urbe condita”, V, 48. Cu aceste cuvinte și aruncându-și sabia grea în cumpănă, a întâmpinat Brennus, căpetenia galilor, protestul tribunului Sulpicius, care observase cum galii învingători cântăreau cu greutăți false cele o mie de livre de aur, tribut plătit de romanii asediați pe Capitoliu (387 î. Hr.) în schimbul libertății lor.

*bracát, -ă adj. (lat. bracatus, purtător de bracae, un fel de pantalonĭ maĭ largĭ. V. îmbrac. Galia bracată, Galia Narboneză (Provența). V. comat.

*comát, -ă adj. (lat. comatus). Cu coamă. Galia comată, toată Galia (nordu și vestu) afară de Galia bracată (sudu).

LABIENUS, Titus (c. 98-45 î. Hr.), om politic roman. Locotenent al lui Cezar în Galia, l-a abandonat în 50 î. Hr. pentru a se ralia partidei lui Pompei. A luptat la Pharsalos și la Munda, unde a murit.

SAXÓNI (< cuv. germ. Sachsen) s. m. pl. Triburi germane, aparținând ramurii apusene, care populau, în sec. 2 terit. dintre gurile Weserului și Elbei, precum și S Pen. Iutlanda; de aici au emigrat spre litoralul Mării Nordului, în direcția estuarului Rinului. Din a doua jumătate a sec. 3 au atacat pe calea mării coastele Galiei, apoi Britannia; în cursul sec. 5-6, împreună cu alte triburi germanice (anglii și iuții) au cucerit și colonizat mare parte din Anglia. S. rămași în reg. Rinului inferior au fost dislocați de franci spre E (a doua jumătate a sec. 5). S. care locuiau la E de Elba au fost supuși și creștinați cu forța în urma a numeroase războaie (772-804) de suveranul franc Carol cel Mare. V. și anglo-saxoni.

SARAZÍNI (SARACENI) (< gr. sarakenoï, lat. saraceni) s. m. pl. Termenul apare atestat în Antic.; în V Europei (îndeosebi în Galia, Italia și Provence), începând din sec. 8, el desemna, în general, pe locuitorii Imperiului arabo-musulman care efectuează incursiuni, jafuri și raiduri devastatoare. Se pare că această denumire a ajuns în V Europei și prin intermediul bizantinilor și al participanților la Cruciade. De asemenea denumirea este atribuită și populațiilor nomade care pendulează în ținuturile deșertice dintre Siria și Arabia Saudită.

Pistor, în mitologia romană, denumire purtată de Iupiter, datorită ajutorului pe care l-a dat odată Romei în timpul asedierii ei de către gali. El s-a arătat atunci într-o noapte în vis romanilor și, îndemnîndu-i să le arunce galilor tot ce aveau mai de preț, le-a făgăduit în schimb victoria. Or, cum la Roma bîntuia o foamete cumplită și făina era lucrul cel mai de preț, romanii au făcut din puțina făină care le rămăsese pîini, pe care le-au aruncat, de sus din cetate, asupra galilor. Înspăimîntați de această dovadă de belșug, galii, care sperau să-i învingă pe cei asediați prin înfometare, au renunțat la planul lor și n-au mai continuat lupta. În felul acesta îndemnul lui Iupiter a adus victoria. Drept recunoștință și în amintirea acestui eveniment, romanii l-au supranumit „brutarul” (pistor) și i-au ridicat un altar.

gálie f. (pol. gala, glob. V. gălușcă). Vechĭ. (Dos.). Glob, bilă.

gîlcă f., pl. ĭ (pol. galka, dim. d. gala, din care s’a făcut *galcă, pl. gălcĭ, ca falcă, fălcĭ, apoĭ gîlcĭ, și de aicĭ alt sing. gîlcă. V. galie, gălușcă). Bolfă, modîlcă, tumoare. Amigdală. A avea gîlcĭ, a fi bolnav de amigdalită. V. gîlmă.

MANTOVA, oraș în N Italiei (Lombardia), pe râul Mincio, la 129 VSV de Veneția; 49,2 mii loc. (1997). Nod feroviar. Ind. constr. de mașini agricole, petrochimică, de prelucr. a lemnului (mobilă), a ceramicii, hârtiei, zahărului și textilă. Piață agricolă. Numeroase monumente: Biserica romanică (sec. 11), bisericile Santa Maria di Gradaro (1256-1295) și San Sebastiano (1460), bazilica San Andrea (1470, terminată în sec. 17), Palatul Ragione (1250), Palatul ducal (sec. 15-18, cu fresce de A. Mantegna), castelul San Giorgio (sec. 14), Palatul de Justiție (1620) ș.a. Fundat probabil de etrusci, a fost ocupat de galii cenomani (sec. 5 î. Hr.); colonie romană (din 214 î. Hr.), apoi comună liberă (din sec. 12), a ajuns în stăpânirea familiei Gonzaga (1328-1708); cucerit de Habsburgi (1708-1866, cu întreruperi). În 1866 a intrat în componența Regatului Italiei.

GALIA (GALLIA), reg. istorică în Europa, între fluviul Pad și Alpi (G. Cisalpina) și între Alpi, M. Mediterană, M-ții Pirinei și Oc. Atlantic (G. Transalpina). Populată în milen. 1 î. Hr. de liberi și de liguri în S și de celți (numiți de romani gali) în restul teritoriului. În sec. 2 î. Hr., N Pen. Italice – G. Cisalpina (G. Citerior) – a fost cucerit de romani și transformat în prov. romană (G. Narbonensis), care cuprindea G. Transpadana, la N de fluviul Pad și G. Cispadana, la S de Pad, restul G. libere primind denumirea de G. Comata. În 58-51 î. Hr., Cezar a cucerit G. Transalpina (G. Ulterior sau G. Celtica), reprezentând G. propriu-zisă. În anul 16 î. Hr., Augustus a împărțit G. în patru provincii: G. Narbonensis (SE G. propriu-zise), G. Lugdunensis (în centrul G.), Aquitania (în SV) și G. Belgica (în NE). La începutul sec. 5, G. a fost cucerită de triburile germanice, iar la sfârșitul sec., a intrat în componența Regatului Franc.

GALO-ROMÁN, -Ă (< fr.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Populație rezultată din amestecul galilor cu romanii după cucerirea Galiei de Imp. Roman. ♦ Persoană aparținând acestei populații. 2. Adj. Care aparține galo-romanilor (1), privitor la galo-romani.

DIODOR din Sicilia (c. 90-c. 20 î. Hr.), istoric roman de origine greacă. A scris „Biblioteca istorică”, în 40 de cărți, păstrată fragmentar, care cuprinde istoria lumii antice începând din epoca mitologică până la războiul lui Cezar în Galia (58-21 î. Hr.).

MEROVEU (MEROVECHI), rege al francilor (?-c. 457). Potrivit tradiției, a fost conducător al francilor salieni din NE Galiei și și a fundat dinastia Merovingilor. El ar fi participat alături de Aetius la bătălia de pe Câmpiile Catalunice (451) împotriva lui Attila.

NARBONNE [narbón], oraș în S Franței (Vaud), la 50 km E de Carcassone și 15 km de țărmul M. Mediterane; 47,1 mii loc. (1990). Ind. chimică și alim. Prelucr. uraniului și a sulfului. Piață pentru vinuri și cereale. Stațiune balneară. Muzeu de artă, ceramică și arheologie. Catedrala Saint-Just (sec. 13-14), biserica Saint-Paul-Serge (sec. 12). Prima colonie romană fundată în Galia (118), sub numele Narbo Martius. Ocupat de vizigoți (462-719) și de franci (759). A intrat în componența Regatului Franței în 1507. Concilii ecleziastice în anii 589, 1227, 1551.

NEUSTRIA, unul dintre regatele francilor, format în 561, al cărui teritoriu, situat în NV Galiei, era cuprins între fl. Escaut (Schelde) și Loara (Loire), având ca principale orașe Parisul și Soissons. Rival cu Austrasia, a fost cucerit (687) de Pepin de Heristal, care a început procesul de unificare a teritoriilor ocupate de franci.

NÎMES [nim], oraș în S Franței (Languedoc), la 103 km NV de Marsilia; 133,6 mii loc. (1990). Nod de comunicații. Aeroport. Bază aeriană (centru de instrucție militară). Constr. de mașini agricole; pielărie și încălțăminte; produse chimice, textile și alim. (coniac). Monumente arhitectonice romane (turnul „Magne”, arenele, templul cunoscut sub numele de „Maison Carrée”, restaurat în 1789, „Pont du Gard”). Catedrală (sec. 11). Muzee. Cunoscut în Antichitate sub numele de Nemarsus, a devenit, sub denumirea de Nsrbona, capitala provinciei romane Galia Narbonensis. Sediul unui episcopat (sec. 6), inclus în comitatul Toulouse (1185). Centru al răscoalei albigenzilor, a intrat sub stăpânirea regatului centralizat francez (1229). Unul dintre centrele calvinismului (sec. 16-17).

NISA (NICE) [nis], oraș în SE Franței, port la M. Mediterană, la 32 km V de granița cu Italia; 345,7 mii loc. (1990). Aeroport. Ind. constr. de mașini, a cauciucului sintetic, electronică, alim., cosmetică (parfumuri), textilă. Universitate (1965). Observator astronomic. Catedrală (sec. 17), biserica Saint-Jacques (sec. 17). Muzee (de arte frumoase, de artă naivă, de artă modernă și contemporană). Renumită stațiune balneoclimaterică și turistică pe Coasta de Azur. Fundat de massalieni (sec. 5 î. Hr.) cu numele Nikaia, a fost inclus de romani în prov. Galia (27 d. Hr.). În 1388, comitatul de N. a devenit posesiune a Casei de Savoia și a fost alipit Franței în 1793-1814 și, definitiv, în 1860.

OROMO s. m. pl. Populație negridă din Ethiopia și Kenya (c. 30 mil.). Creștini (în vest) sau musulmani (în est și sud), păstrează și numeroase elemente din vechea lor religie animistă. Cunoscuți în trecut sub numele de galia (cu sensul de „păgân”), termen considerat în prezent ca depreciativ. Limba oromo face parte din familia afro-asiatică, ramura cușitică.

PARIS [fr. parí] 1. Bazinul Parisului (sau Parizian), regiune în N Franței, extinsă în jurul Parisului, pe c. 500 km diametru de la E la V și c. 300 km de la N la S, având forma unui amfiteatru cu o înclinare generală pe direcția SE-NV, drenată de fl. Sena și afl. săi Marna, Oise ș.a. Este o zonă joasă, acoperită cu depozite sedimentare terțiare, limitată de masivele hercinice Ardeni (NNE), Vosgi (E), Masivul Central (S) și Armorican (V), iar spre N de colinele Artois, care constituie limita între B.P. și Câmpia Flandrei. 2. Capitala Franței, a regiunii și provinciei istorice Île-de-France, situată în bazinul cu același nume, în zona de confl. a râurilor Marna și Oise cu fl. Sena, la 170 km de gura de vărsare a acesteia în Marea Mânecii; 2,1 mil. loc. (1999). Marele P., împreună cu suburbiile și orașele-satelit (Argenteuil, Saint-Denis, Montreuil, Orly, Versailles, Boulogne-Billancourt, Saint-Cloud, Neuilly-sur-Seine, Clichy, Nanterre, Rueil-Malmaison, Saint-Germain-en-Laye, Poissy ș.a.), formează o conurbație de 11,2 mil. loc. (1999), extinsă pe 1.832 km². Orașul propriu-zis, încorsetat de meandrele Senei și Marnei, și dominat de mai multe coline (Montmartre 125 m alt., Chaillot, Buttes-Chaumont, Belleville, Ménilmontant ș.a.), ocupă o supr. de 105 km², având ca nucleu Île de la Cité. P. este cel mai important centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-artistic și turistic al țării, fiind sediul unor organisme internaționale (UNESCO, din 1947, OECD ș.a.); locul de desfășurare a Jocurilor Olimpice în anii 1900 și 1924. Important nod internațional de comunicații, cu trei mari aeroporturi (Orly, Le Bourget, Roissy-Charles de Gaulle), port fluvial și mai multe gări (Gara de Nord, Gara de Est, Austerlitz, Saint-Lazaire, Montparnasse ș.a.). Metrou (din 1900). P. este cel mai puternic centru ind. al Franței, care produce automobile (uzinele firmelor „Renault”, „Citröen” ș.a.), avioane, tractoare, produse electronice și electrotehnice (firma „Thomson”), mașini-unelte, aparatură de precizie și optică, produse chimice (mase plastice, medicamente, cosmetice, cauciuc sintetic, îngrășăminte) și textile (confecții, tricotaje, țesături), articole de blănărie și marochinărie, încălțăminte, mobilă fină, alimente, articole de lux (parfumuri, bijuterii ș.a.); mari edituri și tipografii. Studiouri cinematografice. Centru financiar internațional (Banca Franței, Banca Rothschild, Crédit Lyonnais) și bursier. Centru științific: Academia Franceză (fundată de Richelieu în 1634), Institutul Franței (1795), Institutul Pasteur (1888), Centrul Pompidou (1971-1977) etc. Numeroase teatre: Opera (1789), Comedia Franceză (1680), Teatrul Étoile ș.a.; universități: Sorbona (1257), Collège de France, (1530), L’École Normal Supérieure (1794), Conservatorul (1795), l’École Nationake de Beaux Arte ș.a.; muzee: Luvrul, inaugurat în 1793, Muzeul Național de Artă Modernă, Muzeul Cluny, Musée de l’homme, Muzeul de Artă Decorativă, Muzeul de Artă Tradițională Populară ș.a.; parcuri și grădini: Bois de Boulogne, 872 ha, Bois de Vincennes, 943 ha, Tuileries Luxembourg, Jardin des Plantes ș.a.; poduri pe Sena: Pont-Neuf (1578-1606), Notre-Dame, Alexandre III, Sully, Saint-Michel, Solférino, Royal, Louis-Philippe, Pont de la Concorde ș.a.; bulevarde și străzi renumite: Champs-Élysées, Sébastopol, Saint-Germain, Saint-Michel, Grand Armée, Royal etc.; cartiere faimoase: Quartier Latin, Montparnasse, Montmartre, Saint-German-des-Prés; piețe: Place de la Concorde, cu obeliscul din Luxor, Place Charles de Gaulle – fostă Place de l’Étoile, cu Arcul de Triumf, Place Vendôme, Place Champs de Mars, cu Trunul Eiffel, Place de la République, Place des États-Unis ș.a.; porți cu caracter triumfal-decorativ: Saint-Denis (1672), Saint-Martin (1674) ș.a.; cabarete: Moulin Rouge, Crazy Horse, Folies-Bergère, Olympia ș.a. Monumente: biserica Saint-Germain-des-Prés (sec. 6, reconstruită în sec. 10-11), catedrala Notre Dame (1177-1250), bisericile Saint-Martin-des-Champs (1140), Sainte-Chapelle (1246-1248), Saint-Joseph-des-Carmes (1613-1620), Saint-Louis (1644-1728), bazilica Sacré-Cœur (1876-1914), l’Hotel de Sens (1474-1519), l’Hotel de Cluny (1485-1498), l’Hotel de Ville (Primăria) (1533-1551, reconstruit în 1606-1628), l’Hotel des Invalides (1670-1720), în stil gotic, Palatul Bourbon (1722), Pantheonul (1764-1812), clădirea Bursei (1808-1825), Arcul de Triumf (1806-1836), clădirea Operei (1862-1875), Turnul Eiffel (1889), înalt de 320 m, Piramida de sticlă „Grande Louvre” (1989) ș.a. – Istoric. Pe locul orașului de azi a existat, în sec. 1 î. Hr., o așezare inițial pe o insulă a Senei (Île de la Cité) a tribului galic al parisilor, numită Lutetia. Cucerit de romani (52 î. Hr.), a devenit un puternic centru comercial (Lutetia Parisiorum apoi Parisia, de unde numele actual). Populația orașului a fost creștinată (sec. 3) de episcopul Denis (Dionisie) care a fost martirizat. Distrus de populațiile barbare (280), a fost reconstruit. În 360, prefectul Galiei, Iulian Apostatul a fost proclamat aici împărat de soldații săi, iar orașul a luat definitiv numele de P. De la începutul sec. 6, P. a fost reședința regilor franci, constituind, treptat, împreună cu împrejurimile sale, nucleul domeniului regal al Capetingilor, fiind și cel mai important centru economic, politic și cultural-artistic al Franței. Devenit capitala Franței (987) când Hugo Capet, conte de Paris a devenit rege; în sec. 11-15 a jucat rolul de centru unificator în procesul de centralizare a statului francez. În sec. 14-15 dezvoltarea sa a fost întârziată din cauza Morții Negre (epidemia de ciumă a secerat 1/3 din populație). P. este strâns legat de istoria Franței, aici desfășurându-se un șir de evenimente importante: răscoala condusă de Étienne Marcel (1356-1358), răscoala ciocănașilor (1382) și caboșienilor (1413), Noaptea Sf. Bartolomeu (1572), Fronda (1648-1653) etc. La sfârșitul sec. 18 și în sec. 19, parizienii au avut un rol important în cele mai de seamă evenimente din istoria Franței: Revoluția din 1789-1794, Revoluția din iul. 1830, Revoluția din 1848. P. a fost unul dintre cele mai importante centre ale emigrației revoluționare române de după 1848. Napoleon III l-a însărcinat pe G. Hausmann cu modernizarea infrastructurii orașului. În Războiul Franco-Prusian (1870-1871), locuitorii P. au luptat eroic împotriva trupelor prusace care asediau orașul. Aici a izbucnit, în 1871, o insurecție care a instaurat Comuna din Paris. În sec. 19 a devenit centrul cultural-artistic al lumii („Orașul-lumină”). Ocupat, la 14 iul. 1940, de trupele germane, orașul a fost eliberat în urma insurecției populare din 19-25 aug. 1944. Îm ami 1968, a fost teatrul unor tulburări studențești. La P. au avut loc numeroase întâlniri diplomatice, consfătuiri și conferințe internaționale. – Tratatul de Pace din 10 febr. 1763, încheiat la Versailles, în urma Războiului de 7 Ani (Inclusiv războiul Franței cu India) în care Franța aliată cu Austria, Spania și Rusia a luptat împotriva Angliei și Prusiei. Franța renunță în favoarea Angliei în America la Noua Franță (Canada) și la toate teritoriile de la est de Mississippi (Louisiana), cu excepția Noului Orleans. Spania cedează Florida Angliei, primind în schimb partea apuseană a Louisianei (care aparținuse Franței). În Indiile de Vest Anglia obține de la Franța insula Dominica, Saint-Vicent, Grenada și Tobago, iar în Africa aproape întreg teritoriul coloniei Senegal; ins. Minorca, cucerită de Franța în 1756 este retrocedată Angliei. În India, Franța păstra doar 5 orașe. Franța și Spania se obligau să evacueze trupele din Portugalia și coloniile acesteia. Trupele franceze trebuiau să părăsească teritoriul Hanovrei, care era moștenire ereditară a regilor Angliei din dinastia de Hanovra. Tratatul de Pace din 30 mai 1814, încheiat între Franța și Coaliția a VI-a (Anglia, Austria, Prusia, Rusia; ulterior s-a raliat Tratatului Suedia, Spania și Portugalia) și care prevedea restabilirea independenței Olandei, Elveției, principatelor germane și statelor italiene. Franța era redusă la granițele existente la 1 ian. 1792; totodată, i se retrocedează o parte însemnată a posesiunilor coloniale pierdute de ea în războaielor napoleoniene. Tratatul de pace din 20 nov. 1815, între Franța și Coaliția a VII-a (Rusia, Anglia, Austria și Prusia) confirmă clauzele Tratatului din 30 mai 1814, spre deosebire de care în prezentul Tratat se stipulează menținerea Franței în granițele existente în 1790, fiind deposedată astfel de reg. Saar și Savoia etc. și obligată la plata a 700 mil. franci, precum și la acceptarea unei armate de ocupație de 150.000 de oameni pe o perioadă de 3-5 ani. Tratatul de Pace din 18/30 mart. 1856, încheiat în urma Războiului Crimeii (1853-1856), care prevedea, printre altele, înlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Române, rămânând sub suzeranitatea Porții, dar cu garanția colectivă a marilor puteri europene (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia și Regatul Sardiniei); stabilește libertatea navigației pe Dunăre și neutralitatea Mării Negre, precum și crearea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galați. Rusia înapoiază Tursiei Karsul, iar Principatelor Române județele Bolgrad, Cahul și Ismail din Sudul Basarabiei, confirmând în același timp și autonomia Serbiei. Conferința din 10/22 mai-7/19 aug. 1858 (au participat semnatarii Tratatului de Pace din 1856), încheiată cu o convenție, care stabilea viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor Române. Conferința de Pace din 18 ian. 1919-10 aug. 1920, convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (27 state, printre care și România) pentru semnarea tratatelor de pace cu țările învinse, Germania, Austria, Ungaria, Turcia și Bulgaria. Ea s-a încheiat cu semnarea unei serii de tratate la Versailles (1919), Saint-Germain (1919), Neuilly (1919), Sèvres (1920), Trianon (1920). Totodată, a hotărât înființarea Societăților Națiunilor. Conferința de Pace din 29 iul.-15 oct. 1946, convocată de puterile învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial pentru încheierea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România și Ungaria, state foste aliate ale Germaniei. Tratatele au fost semnate la 10 febr. 1947. Acordul de Armistițiu din 27 ian. 1973, acord semnat, în urma negocierilor de la Paris (1968-1973), de către miniștrii de Externe ai Republicii Democrate Vietnam, Guvernului Revoluționar Provizoriu al Republicii Vietnamului de Sud, S.U.A. și administrația de la Saigon prin care se hotărăște încetarea războiului și restabilirea păcii în Vietnam; prevede, între altele, evacuarea trupelor străine din Vietnamul de Sud, organizarea de alegeri sub control internațional, unificarea, treptată, pe cale pașnică a țării. Școala din ~, denumire (1925) prin care sunt desemnate în istoria artei grupările și creațiile pictorilor și sculptorilor străini stabiliți la P. în diferite epoci (sec. 14, 18 și 20). Cea mai importantă este cea din sec. 20, care a grupat artiști de prestigiu (M. Chagall, W. Kandinsky, A. Modigliani, P. Picasso, C. Brâncuși ș.a.), fără să genereze însă un stil sau un curent anume. Sunt numiți „a doua școală din P.” pictorii abstracți de după al Doilea Război Mondial (N. Staël, J.M. Atlan, M. Estève, Maria Vieira da Silva).

PEPIN [pepẽ], numele mai multor demnitari și regi ai francilor. Mai importanți: 1. Pepin de Héristal, majordom al Austrasiei (c. 676-714). După victoria de la Tertry (6870, a devenit conducătorul efectiv al Regatului Francilor. 2. Pepin cel Scurt, rege al francilor (751-768). Fiul lui Crol Martel și tatăl lui Carol cel Mare. Majordom al Neustriei (din 741) și al întregului regat (747), a depus pe Childrerich III, ultimul rege din dinastia Merovingienilor, încoronându-se rege al francilor. Întemeietorul dinastiei Carolingilor. A alungat pe arabi din Galia și a întreprins, la cererea Papalității, două campanii în Italia împotriva longobarzilor (754-756), cucerind teritoriul din jurul Romei, Pentapolis și Exarhatul de Ravenna, pe care le-a donat papei (756), punându-se astfel bazele statului papal și puterii laice a Papalității.

*prefectúră f., pl. ĭ (lat. praefectura). Numele maĭ multor funcțiunĭ la vechiĭ Romanĭ. Numele marilor diviziunĭ stabilite de Constantin în imperiu roman: prefectura Italiiĭ, Galiilor, Orientuluĭ, Iliriiĭ. Azĭ, funcțiune de prefect: a obținea o prefectură. Casa în care e bĭurou oficial al prefectuluĭ și al subalternilor luĭ: mă duc la prefectură.

2) *primát adj. m. (lat. primas, -átis). Epitet al mitropolituluĭ din Bucureștĭ față de cel din Ĭașĭ în ainte de marele războĭ. Subst. Prelat superior în rang: arhiepiscopu Lyonuluĭ era primatu Galiilor, primatu vechiĭ Româniĭ e azĭ patriarh. S. n., pl. e (subînț. „animal”) orĭ f., pl. e (subînț. ființă). Zool. Animale din clasa cea maĭ înaltă, în care se consideră maĭmuțele și omu. V. mamifere.

HIRTIUS AULUS (c. 90-43 î. Hr.), istoric și om politic roman. Ofițer, secretar și confident al lui Cezar în Galia (din 54 î. Hr.). H. devine, rând pe rând, pretor, guvernator, consul. A adăugat la lucrarea „De bello Gallico” a lui Cezar Cartea a 8-a, care narează evenimentele anilor 51-50 î. Hr.

HUNI (< fr., lat.) s. m. pl. Populație nomadă, de neam turcic, menționată în izvoarele chineze (sfârșitul sec. 3 î. Hr.), care, în sec. 1 î. Hr., s-a separat în două mari ramuri: h. de sud (rămași în reg. din N Chinei) și h. de nord, care migrează spre V (întâi în Asia Centrală), iar după distrugerea Regatului Ostrogot dintre Don și Nistru (370-375) își fac apariția în Europa. Pătrunderea violentă și masivă în stepele nord-pontice a h. este considerată data tradițională a începutului marii migrații a popoarelor. În c. 400, h. s-au stabilit în Câmpia Panonică, unde și-au organizat centrul puterii. Sub conducerea lui Attila („biciul lui Dumnezeu”), cel mai de seamă șef al lor, h. au făcut devastatoare incursiuni în Imp. Roman de Răsărit, unde ajung până la Thermopyle (441 și 447). În 451 au invadat Galia, unde au fost înfrânți de generalul roman Aëtius, pe Câmpiile Catalaunice. După moartea lui Attila (453) și în urma înfrângerii h. pe râul Nedao (454), de către o coaliție a semințiilor germanice condusă de gepizi, vastul lor imperiu s-a destrămat.

*togát, -ă adj. (lat. togatus). Care poartă togă. Fig. Roman: neamu togat. Galia togată, Galia romanizată (cispadana). V. comat.

*transalpín, -ă adj. și s. (V. trans-). De dincolo de Alpĭ: Galia transalpină (față de Roma). Rar. Transcarpatic (față de Bucureștĭ).

*transpadán, -ă adj. (lat. transpadanus, d. trans, dincolo, și Padus, rîu Pad). De dincolo de Pad (față de Roma): Galia transpadană saŭ cisalpină. S. m. și f. Locuitor de peste Pad.

IRLANDA (EIRE) 1. Republica ~ (Poblacht na h-Éireann/Irish Republic), stat în Europa de Vest, cuprinzând cea mai mare parte a insulei cu același nume din Arh. Britanic; 70,3 mii km²; 3,6 mil loc. (1996). Limbi oficiale: irlandeza și engleza. Religia creștină: (catolici 93%, anglicani 2,8%, presbiterieni), mozaică ș.a. Cap.: Dublin (Baile Atha Cliath). Orașe pr.: Cork = Corcaigh, Limerick = Luimneach, Galway = Ghailimh, Kingston = Dun Laoghaire etc. Este împărțit în 27 de comitate (counties), grupate în 4 provincii (provinces). Relieful cuprinde o câmpie centrală joasă (sub 100 m alt.), acoperită de mlaștini, lacuri, turbării și pășuni, drenată de fl. Shannon și înconjurată de coline și munți vechi fragmentați (Macgillicuddy’s Reeks, cu vf. Carrantuohill, 1.041 m alt. max.), puternic modelați de eroziunea glaciară. Climă temperat-oceanică blândă, datorită apelor calde ale curentului Golfstrom, cu precipitații mai bogate pe coasta atlantică (c. 2.000 mm/an). Pădurile acoperă doar 4,6% din terit. țării. Economie dezvoltată, cu o puternică ind. prelucrătoare, în cadrul căreia lucrează c. 25% din populația activă, care realizează peste 1/3 din PNB și are ponderea cea mai importantă la export. Expl. de turbă (3,3 mil. t, 1993), cărbune, gaze naturale, plumb (53,7 mii t, 1994), zinc (194,5 mii t, 1994), cupru, argint, mercur, pirite, gips. Ind. este concentrată în zonele Dublin, Cork și Shannon și produce energie electrică (13,4 miliarde kWh, 1993), oțel, aluminiu, montaj de automobile, nave, derivate petroliere, echipament electronic și electrotehnic, mașini agricole și textile, ciment, îngrășăminte chimice, cauciuc, mase plastice, fire și fibre sintetice, produse farmaceutice, textile (in, lână, bumbac) și alim. (zahăr, bere, țigarete, lactate, conserve de pește). Terenurile arabile ocupă 13,8% din supr. țării pe care se cultivă orz (0,9 mii t, 1994), ovăz, grâu, cânepă, plante furajere, cartofi (589 mii t), sfeclă de zahăr (1,4 mil. t), legume (tomate, ceapă), fructe. Agricultura (c. 10% din populația activă și peste 10% din PNB) este axată pe prod. animalieră (aproape 90% din totalul prod. agricole) favorizată de pășunile și fânețele naturale (66,7% din supr. țării). Se cresc bovine (7,1 mil. capete, 1995), ovine (8,4 mil. capete), porcine (1,5 mil. capete), caprine, cabaline. Producție ridicată de carne (700 mii t), unt (137,9 mii t), lapte (5,4 mil. t), brânzeturi, lână. Pescuit: 260,6 mii t (1994). C. f.: 2.814 km (1994). Căi rutiere: 92,8 mii km. Flota comercială: 187,1 mii t. r. b. (1995). Moneda: 1 Irish Pound (lira) = 100 pence. Turism dezvoltat: 3,7 mil. turiști străini (1994). Principalele obiective: capitala și împrejurimile (stațiunile Howth, Malahide, Dun Laoghaire etc.), Riviera irlandeză de pe coasta de sud (Tramore, Sinsale, Youghal, Bantry etc.), golful Galway, valea Avoca, lacurile Killarney din SV ins., castele (Ross Castle de pe ins. Ross), orașul Donegal din NV ins. Balanța comercială este excedentară. Export: mașini, utilaje și echipament industrial, produse chimice și alim. (carne, lactate, bere, țigarete), medicamente, textile și conf. etc. Import: utilaj ind. și mijloace de transport, bunuri de larg consum, combustibili, produse chimice și agricole etc. – Istoric. Locuită de o populație care a dezvoltat o civilizație megalitică, originară din zona Mării Mediteraneene, insula a fost invadată (sec. 4 î. Hr.) de celți (gaeli), populație venită din Britannia și Galia care a cucerit întreaga insulă (inclusiv sudul, locuit de eirainni, de la care provine actualul nume Eire – Irlanda). Organizați în triburi sau clanuri (inițial cinci, apoi șapte), sub conducerea unor regi locali, acestea au conferit insulei, prin religie și cultură, o personalitate aparte. Creștinat în sec. 5. În sec. 8-9 invadat deseori de vikingi, care au fundat aici primele orașe (Dublin, 841). În 1171, regele Henric II proclamă suveranitatea statului englez asupra I. Intensificarea colonizării I. și disputele religioase dintre protestanți și catolici au provocat numeroase răscoale (culminând cu cea izbucnită în 1641, reprimată de Cromwell în 1649-1652). Reforma religioasă din 1534 a accentuat conflictul dintre anglicanii protestanți și catolici. În sec. 17, stabilirea coloniștilor protestanți (c. 100.000 de scoțieni și englezi) în NE are ca rezultat ruperea unității insulei, împărțită acum între Ulster (cu o populație majoritar protestantă), bază a stăpânirii engleze, și restul terit., rămas catolic. În 1801, prin aplicarea „Actului de uniune”, I. a fost alipită Angliei, formând Regatul Unit al Marii Britanii și I. Condițiile grele de viață au provocat în sec. 19 o masivă emigrare în S.U.A., ceea ce a dus practic la o înjumătățire a populației. În condițiile intensificării luptei pentru autonomie („Home Rule”) și apoi pentru independență, în I. au loc răscoala din 1867, organizată de feniani, și răscoala de la Dublin (1916), organizată de membrii de stânga a Partidului Sinn Fein (creat în 1905), ambele înfrânte. Ca rezultat al creșterii mișcării de eliberare națională și al războiului de partizani dus de irlandezi împotriva englezilor, Adunarea de la Dublin a proclamat independența I. (21 ian. 1919), ceea ce a provocat un nou conflict între trupele islandeze și cele engleze, încheiat cu Acordul anglo-irlandez de la Londra (6 dec. 1921), potrivit căruia cea mai mare parte a insulei a obținut statut de dominion sub denumirea de „Statul Liber Irlanda”, partea de NE a I. (Ulster) rămânând în componența Marii Britanii. Eamon de Valera se impune drept conducător al luptei de emancipare națională (devenind fondatorul Partidului Fianna Fáil). La 29 dec. 1937, I. se proclamă stat independent și adoptă denumirea gaelică de „Eire”; la 21 dec. 1948 devine republică suverană, retrăgându-se din Commonwealth (18 par. 1949) și promovând o politică externă de neutralitate în timpul celui de-al doilea război mondial. La 10 apr. 1998, se încheie un acord de pace, care pune capăt conflictului dintre protestanți și catolici. Guvernele Marii Britanii și Irlandei își afirmă dorința de a renunța la forță și acte de terorism în rezolvarea disputelor politice dintre cele două state. Însă unele facțiuni din I.R.A. nu au recunoscut acordul, continuând să desfășoare acte de violență. Republică parlamentară, conform Constituției din 29 dec. 1937. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, compus din Senat (Senat Éireann) și Camera Reprezentanților (Dail Éireann), iar cea executivă de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Cameră. 2. Cea mai vestică ins. a Arh. Britanic, limitată de Marea Irlandei (la E), Oc. Atlantic (la V) și separată de Anglia prin North Channel și Canalul St. George; 84,4 mii km²; 5,11 mil. loc. (1988). Mici masive muntoase domină o câmpie mlăștinoasă centrală, drenată de fl. Shannon. Țărmuri crestate cu estuare și golfuri. Munții sunt vechi, erodați. Alt. max.: 1.041 m (vf. Carrantuohill). Pășuni naturale întinse. Climă temperat-oceanică, cu amplitudini termice reduse. Orașe pr.: Dublin, Belfast, Cork, Londonderry. Cea mai mare parte a ins. este ocupată de Rep. Irlanda, iar în NE se află Irlanda de Nord (Marea Britanie). 3. Marea Irlandei, mare a Oc. Atlantic, între ins. Irlanda și Anglia, care comunică cu oceanul prin North Channel și Canalul St. George; 47 mii km². Ad. max.: 197 m. Maree max.: 8,4 m. Ins. pr.: Man, Anglesey. Pr. porturi: Liverpool, Blackpool (Marea Britanie), Dublin (Irlanda). Țărmuri foarte fragmentate. Pescuit intens.

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

comat a. 1. cu coamă; 2. una din cele două diviziuni ale Galiei antice: al meu tată a fost un Bren puternic în Galia comată AL.

Alani pl. popor barbar, care pustii Galia în sec. V., se contopi apoi cu Vandalii și fu nimicit în Spania de Vizigoți.

Aquitania f. una din cele 4 diviziuni ale vechei Galie (sub administrațiunea romană).

Ariovist m. căpetenia Suevilor, învins în Galia de Cezar (58 a. Cr.).

Atila m. regele Hunilor, supranumit Biciul lui Dumnezeu, pustii imperiul de Orient, apoi Galia și Italia și muri pe neașteptate în Panonia (453). Sub numele de Etzel, Atila deveni unul dintre eroii epopeii germane medievale Nibelungen.

Barbari pl. nume dat popoarelor sălbatice, cari deteră năvală în Imperiul roman (secolul VI-V d. Cr.). Principalele fură in Galia: Burgunzi, Alani, Franci și Alamani; în Italia: Vizigoți și Ostrogoți; în Spania și Africa: Vandali; în țările române: Goți (250-376), Gepizi (450), Huni (374-453), Slavi (sec. V), Avari (555), Bulgari (660-679), Unguri (830), Pecenegi (894-1122), Cumani (1050-1241) și Mongoli (sec. XIII).

Burgunzi pl. popor germanic, așezat în Galia la începutul sec. V, unde fundă Burgundia, azi Bourgogne.

Cezar (Iuliu) m. ilustru Roman și unul din cei mai mari generali ai antichității. Stăpânul Romei după cucerirea Galiei, el susținu un răsboiu îndelungat în contra lui Pompeiu și a republicanilor; învingător, fu proclamat dictator, dar fu asasinat de Brutu și Cassiu în mijlocul senatului. Cezar fu și mare istoric, autorul unor Comentarii despre răsboiul Galic (101-44 a. Cr.).

Cimbri m. pl. popor germanic, care, împreună cu Teutonii, năvăli în Galia și în N. Italiei în sec. II a. Cr. Mariu îi extermină în anul. 101 a. Cr.

Franci m. pl. popor germanic care invadă Galia în sec. III și IV, s’așeză într’însa și dete numele său Franței («Țara Francilor»).

Galatia f. veche provincie a Aziei-Mici, trăgându-și numele dela Galatii sau Galii cari o invadară în sec. III a. Cr.

Gali m. pl. 1. locuitorii cei vechi din Galia, de rassă celtică; 2. locuitorii moderni din țara Walles: principele Galilor.

Galia f. numele antic al Franței, divizată în transalpină și cizalpină.

Liguria f. veche țară la N.-V. Italiei, între Galia și Etruria.

Neustrìa f. vechiu regat în Galia francă, coprins între Ardeni, Meuza, Loara și Ocean: Neustria luptă cu Austrazia între sec. VI-VIII.

Pytheas m. astronom și geograf grec, născut în Marsilia, exploră Oceanul Atlantic de-alungul Galiei (sec, IV a. Cr.).

Reția f. veche țară a Galiei cizalpine, coprindea Grizonii, Tirolul și Nordul Lombardiei (retic).

Rubicon m. 1. râușor în Italia, afluent al Adriaticei, forma la N.-E. limita între Italia și Galia Cizalpină; Cezar, trecând Rubiconul încontra legii cu armata sa în 40 a. Cr., se declară pe față rebel împotriva patriei sale; 2. fig. a trece Rubiconul, a lua o hotărîre îndrăzneață și irevocabilă.

Teutoni m. pl. numele vechilor popoare germane de pe țărmurii Balticei. Ei invadară Galia odată cu Cimbrii și fură învinși de Mariu.

Vandali m. pl. 1. vechiu popor germanic dela țărmurii Balticei, se așeză în Dacia (sec. III), invadă Galia (406), Spania (409), Africa (429), Italia și prăda Roma în mod îngrozitor (455); ei fură exterminați de Belizariu (534); 2. fig. cel ce urăște civilizațiunea și distruge monumentele artelor.

Vercingetorix m. erou național al Galilor, răsculă Galia în contra Romanilor; asediat și prins de Cezar, fu executat la Roma (46 a. Cr.).

Vizigoți m. pl. popoare barbare, împinse de Huni spre Dunăre, cantonate în Tracia de Teodosiu; invadară Italia și jefuiră Roma sub conducerea lui Alaric (410), pătrunseră în Galia și în Spania (412). Ei se menținură în Spania până la 711, când regatul lor fu distrus de Mauri.

ALOBROG, -Ă, alobrogi, -ge, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care aparținea unei populații celtice din sud-estul Franței de azi, supusă de Cezar în timpul campaniei din Galia. 2. Adj. Care aparține alobrogilor (1), privitor la alobrogi. – Din fr. Allobroges.

SALIC, -Ă, salici, -e, adj. (în sintagma) Legea salică = culegere medievală de norme de drept bazate pe obiceiul pământului, aparținând francilor de pe teritoriul Galiei. – Din fr. salique.

CELT, -Ă, celți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană făcând parte dintr-o veche populație europeană care a locuit în Galia (de unde s-a extins apoi și în alte regiuni); gal¹. 2. Adj. Celtic. ♦ (Substantivat, f.) Limbă aparținând unei familii de limbi indo-europene vorbite, în Antichitate, de vechii gali și, astăzi, de bretoni, irlandezi, scoțieni, galezi. – Din fr. celtes.

GAL¹, gali, s. m. Persoană care făcea parte din populația vechii Galii. – Din lat. Gallus.

GALOROMAN, -Ă, galoromani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte dintr-o populație rezultată din amestecul galilor¹ cu romanii, după cucerirea Galiei de către romani. 2. Adj. Care aparține galoromanilor (1), privitor la galoromani. – Din fr. Gallo-romain (după roman). Cf. germ. galloromanisch.

GAL, gali, s. m. Persoană făcînd parte din populația de bază a vechii Galii. V. celt.

RUBICON, mic râu în Italia, care forma, la sfârșitul republicii romane, granița dintre Italia propriu-zisă și Galia Cisalpină. Spre a preveni eventualele lovituri de stat militare, Senatul a declarat inamic public pe cel care va trece cu armata peste râu în Italia. Pornind din Galia Cisalpină împotriva Senatului, Cezar a trecut R. cu o parte a armatei sale în ian. 49 î. Hr., îndreptându-se asupra Romei, fapt care marchează începutul războiului civil, care a pus capăt regimului republican de la Roma. Cu acest prilej, el ar fi rostit memorabilele cuvinte: Alea jacta est! (Zarurile au fost aruncate); devenite proverbiale, aceste cuvinte exprimă simbolic luarea unor hotărâri irevocabile, decise după îndelungi ezitări.

CELT, -Ă, celți, -te, s. m. și f. Persoană făcînd parte dintr-o veche populație europeană care a locuit la început în Galia.

FRANCEZĂ s. f. (cf. it. francese, fr. française): limbă romanică din grupul occidental, vorbită în Franța de peste 50 de milioane de oameni, iar ca limbă oficială, în afara Franței, de peste 30 de milioane de oameni – în sudul Belgiei, în Luxemburg, în vestul Elveției, într-o parte a Canadei (centrul Québec), în Republica Haiti și în fostele colonii (mai ales cele din Africa: Africa Centrală, Algeria, Tunisia, Maroc, Guineea, Mali, Congo, Niger, Madagascar și cele din Asia: Siria, Liban etc.). F. s-a răspândit pe plan mondial ca limbă internațională în știință, cultură și relații diplomatice. Ea s-a format printr-o evoluție aparte, în comparație cu celelalte limbi romanice. Mai întâi s-a contopit latina – limba învingătorilor romani – cu galica – limba galilor, locuitorii Galiei învinse și romanizate (galica era singura limbă celtică de pe continentul european în vremea cuceririi romane – secolul I î.e.n.). Din această contopire s-a născut o limbă galo-romană, denumită convențional de către specialiști le roman. După căderea imperiului roman de apus, această limbă a evoluat separat, cu tendința vădită de diversificare în două grupuri de dialecte distincte în evul mediu sub numele de langue d’oïl (grupul dialectelor de nord, dintre care cel mai important – cel din „Ile de France” – a devenit embrionul limbii franceze) și de langue d’oc (grupul dialectelor de sud, transformat treptat în limba provensală), după adverbul de mod de afirmație din acea vreme (oïl – oc). Între secolele al V-lea – al X-lea, le roman a fost puternic influențată în structură și în vocabular de limba triburilor germanice venite pe teritoriul galo-roman și asimilate total (în special de limba francilor, care i-a definitivat fizionomia și de la care a rămas numele țării de „Franța”). Există trei perioade în istoria limbii f.: franceza veche (între secolele al IX-lea – al XIV-lea), în care a fost scris primul document de limbă f. – Les Serments de Strasbourg („Jurămintele de la Strasbourg”) din 842 (un tratat de alianță între nepoții lui Carol cel Mare) – și celebra epopee în dialect d’oïl – Chanson de Roland („Cântecul lui Roland”), de la sfârșitul secolului al XI-lea; b) franceza medie (între secolele al XIV-lea – al XVI-lea), care se transformă foarte mult în raport cu franceza veche. Ea devine limbă națională și limbă literară a poporului francez, pe baza dialectului din Ile de France. În această limbă au creat toți scriitorii Pleiadei (școală literară inovatoare, întemeiată la Paris în 1549 de către J. de Bellay, care preconiza în manifestul intitulat „Apărare și valorificare a limbii franceze” cultivarea unei literaturi noi, umaniste, în limba națională, limbă situată pe același plan cu latina și greaca) și marii scriitori ai Renașterii: Ronsard, Rabelais și Montaigne; c) franceza modernă (între secolele al XVII-lea – al XX-lea), în care au creat scriitorii clasicismului – Corneille, Racine, Molière, La Fontaine (secolul al XVII-lea), scriitorii iluminismului – Voltaire, Diderot, Rousseau (secolul al XVIII-lea) și marii poeți și prozatori – Hugo, Baudelaire, Balzac, Flaubert și Zola etc. (secolul al XIX-lea). F. folosește o ortografie etimologică, conservatoare. Astăzi există o mare deosebire între limba f. literară și limba f. vorbită, între pronunțarea și scrierea cuvintelor franceze. F. literară s-a îmbogățit cu foarte multe cuvinte romanice (mai ales italiene) și în secolul nostru cu foarte mulți termeni englezești. F. vorbită, în schimb, a adoptat mulți termeni de argou (în special cea din regiunea Parisului). Cele mai importante dialecte ale limbii f. sunt: francien (în Ile de France), normand (în Normandia), picard (în Picardia), valon (în Valonia), franco-provensal (de trecere spre provensală, considerat de unii lingviști a unsprezecea limbă romanică), cel din Champagne, cel din Lorena etc. Alături de provensală, f. a avut cea mai mare influență asupra limbii italiene. Existența unui număr mare de elemente lexicale franceze în limba română i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență franceză asupra limbii române (v. influență). Influența franceză s-a exercitat mai ales în secolul al XIX-lea, când termenii de origine franceză iau locul celor de origine turco-otomană și greacă, prin multitudinea și diversitatea traducerilor care s-au făcut, prin intermediul trupelor de teatru franceze care-și desfășurau activitatea în Principatele Române etc. Astăzi, România face parte din grupul țărilor francofone, ca o recunoaștere internațională a folosirii largi a f. în viața științifică, culturală și artistică a țării noastre, inclusiv în diplomația românească. F. americană, vorbită în Antile, în Canada (mai ales în Québec și Montréal) și în SUA pierde tot mai mult teren în fața limbii engleze, vorbită de majoritari. Spre deosebire de f. europeană, ea a păstrat unele elemente arhaice și dialectale, specifice regiunilor de emigrare (Normandie și Poitiers), a amplificat unele aspecte gramaticale și a împrumutat multe cuvinte din engleza americană.

GALICĂ s. f. (< lat. Gallicus): cea mai veche limbă celtică și singura de pe continent la venirea romanilor, vorbită de vechii locuitori ai Galiei și menționată încă din primele secole î.e.n. Ea a fost părăsită treptat în timpul ocupației Galiei de către romani și înlocuită complet cu latina prin secolul al IV-lea e. n. A lăsat urme vagi în limba franceză, mai ales în toponimie: Amiens, Bordeaux, Lyon, Paris, Toulouse etc.

VENETĂ s. f. (< adj. venet, -ă, cf. fr. vénète): limbă indo-europeană din grupul italic (alături de etruscă, faliscă, latină, oscă și umbriană), vorbită de veneți – populație așezată în antichitate în nord-estul Italiei, în zona Veneției, apoi în unele ținuturi din vechea Galie Transalpină (în actualul departament Morbihan, prefectura Vannes, în Bretania meridională). Peste ea s-a suprapus latina, odată cu expansiunea romană.

TRANSALPIN, -Ă, transalpini, -e, adj. Care este situat dincolo de munții Alpi. Galia transalpină.

SEBASTIAN, SFÂNTUL ~ (?-c. 288), martir creștin ucis în vremea persecuțiilor din timpul domniei împăratului roman Dioclețian. Originar din Galia, a venit la Roma pentru a servi în armata romană. Condamnat la moarte pentru că a ajutat pe creștini și i-a reproșat împăratului că îi persecută pe aceștia. Patron al arcașilor. Frecvent în arta plastică. Prăznuit în Biserica Răsăriteană la 18 dec., iar în cea Apuseană la 20 ian.

AGATHA gr. *Aγάθη (<ἀγαθός „bun”) I. 1. Agatha; cu afer.: Gatha (17 A II 89). 2. Agafta (Mar); cu afer.: Gafta (ib; 16 A III 19; Sd XVII, ard); Gaflea (Paș); Gaftița (Isp III¹). 3. *Agafa, cu afer.: Gafa (Dm; 16 A I 463; 16 A III 26); matronim Agafei, Ion (17 A V 26). 4. *Agaha, cu afer.: Gaha (Sur III). 5. Agata cu afer.: Gata (16 A III 214); cu suf. slav -in, ca în Mușatin: Gătin, Lazăr mold, cca 1620 (TC II 82). II. + -ia, (sau + Agapia) ce apare chiar în sinaxar: 1. Agathiea (Syn); Agatiia (Sur V); cu afer. Galia (16 A I 130) 2. Cu fonetism slav. th > ft > f. Agaftia (Sd XVI); -Balș 1817 (Sd XIX 71); cu afer. Gaftia, mold. 1628 (BCI VII 19). 3. Agafia (C. Șef; RI II 204 și VI 251); Agafia (Tec); cu fon. sl. a > o: Ogafia (P¹¹); Agafița (Băl IV), cu afer. Gafza, Gafie (Sd. XXII); Gafița (P⁵); Gafiuța (Mar). 4. Agahia (16 A III 62; Sd XI 273); Ahahiĭa (Sd. VI 57); cu afer; Gahie (Ard I 245); Gahia (Sur III); Gahifa (Sd XXI). 5. în Maramureș: Gafie, Gahie, Gasie și, sub infl. ucraineană, Hafie, Hahie, Hahica (Mar); cu afer.: Afia dobr. (RI XI 209). III. 1. + -ina: 1. Agafina, Vlasa (R. Lib. 14 apr. 1953); cu afer.: Gafina (Mar; Băl III). 2. *Agaftina; cu afer.: Gaftina (Sd XVI; Paș) 3. ◊ Agafincu, cu afer.: Gafincu (Sd XXI); Gafencu, Miron 1711 (Gane); Gafenco (Băl V). 4. Gătin, Lazor (Sur III).

Galaciu v. Galie I 1.

Galan v. Galie I 3.

Gale, -a, -i v. Galie I 1, II 3.

Galeș v. Galie I 5.

GALIE lat. Gallus + suf. calend. -ie; cf. lat.-magh. Gál < Gallus, pentru Ardeal (DR, V). I. Din forma catolică 1. Gal (Dm; Cat; Ard); -u și -ul ss.; -e b., (16 B II 179); -ea (Moț,; Ard; 17 AI 90 etc,); -ei, Lupul (AO IV 182); Găiești (C Bog); Gălescu (Dm; Ștef; Arh; Puc); Mic-(C Ștef). 2. Galaciu t, (Vr C 118); Gălăcescu fam. (Î Div) și Găliceasca t. (ib). 3. Galan, F., act. 4. *Galaș: Gălășleni s,; -escu (Petr 15); -ești s. (Dm). 5. Galeș (Dm; Ștef; Cat; Giur 46; Isp I¹; Tis; Hur; 16 A II 74; Met 15); -escu (R Gr; Sd X); -ești (Ștef); cf, și adj. galeș, mold, galiș; Găleșești s. (Dm)^ Găleșoaia s, (Sd XXII). 6. Galiș (Dm); Gălișești s, (C Ștef); Gălișiști s, (16 B I 164). 7. Galin b, (Ștef; Arh;. Sd XXI Puc); – mon, (Sur V); cf. calend. Galina, și blg. Γалин. 8. Galiț ard. sec, 18; -a fam. act. 9. Halița fam. și s. Cf. sl. Γалити = exsilire și subst, gáliță. Pentru formele cu h = g vezi E. Petrovici, Romanoslavica IV 45: *Halu > Haleasa; adaug t. Haleș. 10. Galșa s. II. Cu ă și î 1. Gălu, olt. (Sd VI 484); Găle, popa (16 B III 322); Gălea (17 A III 182); Gălan (An C II); Găliești neam (Isp V²). 2. Gîle fam. (Isp² V); -a (16 B II 16). Cf. Galea n. iranic la moți (O Dens T).

Galin v. Galie I 7.

Galiș, -ești v. Galie I 6.

Galiț, -a v. Galie I 8.

Galșa v. Galie I 10.

Galu, -l v. Galie I 1.

Găl/an, -e, -ca v. Galie II 1.

Găl/ășeni, -escu, -ești v. Galie I 2.

Gălilea v. Galie II 2.

Gîle, -a v. Galie II 2.

Hal/easa, -eș, v. Galie 9.

Halița v. Galie I 8.

CUCERI vb. 1. a lua, a ocupa, (înv.) a cuprinde, a dobîndi, a prinde, a stăpîni. (După lupte crîncene au ~ cetatea.) 2. a ocupa, a subjuga, a supune, (pop.) a pleca, (înv.) a pobedi, a prididi, a reduce. (A ~ multe țări; a ~ întreaga Galie.) 3. a cîștiga, a dobîndi, a obține, a realiza, a repurta, (Transilv.) a mirui, (înv.) a purta. (A ~ o strălucită biruință.) 4. a cîștiga, a dobîndi. (A ~ titlul de campion.) 5. a cîștiga. (A ~ simpatia tuturor.) 6. a atrage, a captiva, a delecta, a desfăta, a fascina, a fermeca, a încînta, a răpi, a seduce, a subjuga, a vrăji, (fig.) a hipnotiza, a magnetiza. (Spectacolul l-a ~.)

CUCERIRE s. 1. luare, ocupare, ocupație, (franțuzism înv.) conchetă. (~ Griviței.) 2. ocupare, subjugare, supunere. (~ Galiei.) 3. cîștigare, dobîndire, obținere, realizare, repurtare. (~ unei victorii strălucite.) 4. cîștigare, dobîndire. (~ titlului de campion.) 5. captivare, delectare, desfătare, fascinare, fascinație, fermecare, încîntare, răpire, seducere, seducție, subjugare, vrăjire. (~ spectatorilor.)

CUPRINDE vb. 1. a (se) îmbrățișa, a (se) înlănțui, a (se) prinde. (Se ~ de mijloc.) 2. a apuca. (L-a ~ în brațe.) 3. a conține, a include, a îngloba, a număra. (~ într-însa mai multe elemente.) 4. a include, a îngloba. (Vechea Galie ~ și Belgia de astăzi.) 5. a avea, a conține. (Cartea ~ ilustrații.) 6. a conține, a scrie, a spune, a zice. (Ce ~ aceste documente?) 7. (MAT.) a intra, a merge. (4 în 8 se ~ de două ori.) 8. (pop.) a lua. (Vasul ~ 4 litri.) 9. a încăpea. (Haina nu-l mai ~.) 10. a prinde, a vedea, (fig.) a îmbrățișa. (Cît ~ cu ochii, cu privirea.) 11. a(-l) copleși, a(-l) covîrși, a(-l) împovăra, a(-l) năpădi, a(-l) răzbi, (pop.) a(-l) prididi, (înv.) a(-l) supune, (fig.) a(-l) apăsa, a(-l) doborî, a(-l) răpune. (L-au ~ grijile, necazurile.) 12. a(-l) ajunge, a(-l) birui, a(-l) copleși, a(-l) covîrși, a(-l) înfrînge, a(-l) învinge, a(-l) podidi, (a-l) prinde, a(-l) răzbi, a(-l) toropi, (înv.) a(-l) preacovîrși, a(-l) doborî, a(-l) lovi. (L-a ~ oboseala, somnul.) 13. a(-l) copleși, a(-l) răzbi, (înv.) a(-l) răzbate. (L-a ~ setea.) 14. a-l apuca, a-i veni. (L-a ~ amețeala.) 15. a-l năpădi, a-l trece. (Îl ~ nădușelile, fiorii.)

INCLUDE vb. 1. a conține, a cuprinde, a îngloba, a număra. (~ într-însa mai multe elemente.) 2. a cuprinde, a îngloba. (Vechea Galie ~ și Belgia de astăzi.) 3. a integra, a introduce, a încorpora, a îngloba. (A ~ ceva în masa unei substanțe.)

ÎNGLOBA vb. 1. a conține, a cuprinde, a include, a număra. (~ într-însa mai multe elemente.) 2. a cuprinde, a include. (Vechea Galie ~ și Belgia de astăzi.) 3. a include, a integra, a introduce, a încorpora. (A ~ ceva în masa altei substanțe.)

alobrogi smp [At: DEX² / E: fr Allobroges] Populație celtică din SE Franței de azi, supusă de Cezar în timpul campaniei din Galia.

OCUPA vb. 1. a cuceri, a lua, (înv.) a cuprinde, a dobîndi, a prinde, a stăpîni. (După lupte crîncene au ~ cetatea.) 2. a cuceri, a subjuga, a supune, (pop.) a pleca, (înv.) a pobedi, a prididi, a reduce. (Au ~ multe țări; au ~ întreaga Galie.) 3. (pop.) a prinde. (Patul ~ o jumătate din cameră.) 4. a avea, a deține. (~ funcția de...) 5. a se îndeletnici, (înv. și reg.) a se cuprinde, (înv.) a băilui, a se zăbovi. (Cu ce se ~ ?) 6. a se interesa, a se îngriji, a se preocupa, a vedea. (~-te tu de asta.) 7. a căuta, a se interesa, a se preocupa. (Te rog să te ~ de treaba ta și să mă lași în pace!)

OCUPARE s. 1. cucerire, luare, ocupație, (franțuzism înv.) conchetă. (~ Griviței.) 2. cucerire, subjugare, supunere. (~ Galiei.)

OCUPAȚIE s. I. 1. cucerire, luare, ocupare, (franțuzism înv.) conchetă. (~ Griviței.) 2. stăpînire. (Galia sub ~ romană.) II. 1. îndeletnicire, meserie, profesiune, (înv. și reg.) meșterie, (Mold.) breaslă, (Transilv.) lefterie, (înv.) cin, marafet. (Ce ~ are în prezent?) 2. activitate, îndeletnicire, lucru, muncă, preocupare, treabă, (livr.) travaliu, (înv.) ocupare, preocupație. (Își vede de ~ lui.)

SUBJUGA vb. 1. a aservi, a înrobi, a robi, a supune, (fig.) a înfeuda, a îngenunchea. (~ un popor străin.) 2. a cuceri, a ocupa, a supune, (pop.) a pleca, (înv.) a pobedi, a prididi, a reduce. (A ~ multe țări; a ~ întreaga Galie.) 3. a domina, a stăpîni, (fig.) a robi. (Pasiunea îl ~.) 4. a atrage, a captiva, a cuceri, a delecta, a desfăta, a fascina, a fermeca, a încînta, a răpi, a seduce, a vrăji, (fig.) a hipnotiza, a magnetiza. (Ce mult l-a ~ spectacolul!)

SUBJUGARE s. 1. aservire, înrobire, robie, robire, supunere, (fig.) înfeudare, îngenunchere. (~ unui popor străin.) 2. înrobire, (livr.) servitute. (Stare de ~ a unui popor.) 3. cucerire, ocupare, supunere. (~ Galiei de către romani.) 4. captivare, cucerire, delectare, desfătare, fascinare, fascinație, fermecare, încîntare, răpire, seducere, seducție, vrăjire. (~ spectatorilor.)

SUPUNE vb. 1. a cuceri, a ocupa, a subjuga, (pop.) a pleca, (înv.) a pobedi, a prididi, a reduce. (A ~ întreaga Galie.) 2. a aservi, a înrobi, a robi, a subjuga, (fig.) a înfeuda, a îngenunchea. (A ~ un popor străin.) 3. a ceda, a se pleca. (Să nu se ~ în fața dușmanului.) 4. a se închina, a se pleca, a se preda, (înv.) a se cuceri, a se paradosi, a se supleca. (Cetatea nu s-a ~ inamicului.) 5. a constrînge, a forța, a obliga, a sili. (A fost ~ ani întregi la un regim sever.) 6. a asculta, a se conforma, a urma. (Se ~ ordinelor primite.) 7. a (se) subordona. (Se ~ superiorilor.) 8. a se pleca, a se smeri, a se umili. (Se ~ în fața divinității.) 9. a destina, a hărăzi, a meni. (Pădurea aceasta este ~ tăierii.) 10. a expune. (L-a ~ unor primejdii inutile.)

SUPUNERE s. 1. cucerire, ocupare, subjugare. (~ Galiei.) 2. aservire, înrobire, robie, robire, subjugare, (fig.) înfeudare, îngenunchere. (~ unui popor străin.) 3. aservire, atîrnare, dependență, subordonare, (livr.) servitute. (Stare de ~.) 4. ascultare, cumințenie, docilitate, (livr.) obediență, (rar) cuminție, sumisiune, supușenie, (înv.) ascultămînt, plecăciune, subordinație. (A dovedit multă ~.) 5. plecare, smerenie, umilință, (înv.) plecat, umiliațiune, umilitate. (~ în fața divinității.)

celt, ~ă smf [At: DA / Pl: ~iți, ~e / E: fr Celtes] 1 Persoană care făcea parte dintr-o veche populație europeană care locuia în Galia (de unde s-a extins și în alte regiuni) Si: gal¹. 2-3 a Celtic (1-2).

cenomani smp [At: DN³ / E: fr cénomanes] Popor celtic din vechea Galie transalpină.

druid sm [At: I. GOLESCU, C. / P: dru-id / Pl: ~izi / E: fr druide, lat druidae] Preot al vechilor celți din Galia și insulele britanice.

gal¹ sm [At: DA / Pl: ~i / E: lat Gallus] Locuitor al vechii Galii (Franța de azi).

galic¹, ~ă [At: ANGHEL-IOSIF, C. L. 96 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr gallique] 1-2 a Care aparține galilor¹ sau Galiei. 3-4 a Specific galilor¹ sau Galiei. 5-6 a Privitor la gali¹ sau Galia. 7 a Care provine de la gali¹. 8 a (Îs) Cocoșul ~ Emblemă reprezentând un cocoș, care simbolizează Franța. 9 sf (Șîs limba ~ă) Limba celtă vorbită de gali¹.

galie sf [At: DOSOFTEI, V. S. 134 / Pl: ~ii / E: pn gala] (Înv) 1 Glob. 2 Ghiulea Cf gălușcă.

galoroman, ~ă [At: DEX / Pl: ~i, ~e / E: fr gallo-romain, cf ger galloromanisch] 1 smf Persoană care făcea parte din populația rezultată din amestecul galilor¹ cu romanii, după cucerirea Galiei de către romani. 2 a Care aparținea galoromanilor (1). 3 a Specific galoromanilor (1). 4 Care provine de la galoromani (1). 5 Referitor la galoromani (1). corectat(ă)

franc⁴, ~ă [At: DEX / Pl: ~nci / E: fr franc] 1 smp Uniune de triburi din grupul germanilor apuseni, care trăiau în sec, III pe cursul inferior și mijlociu al Rinului și care, în sec. V, au cucerit aproape toată Galia și au creat statul franc. 2 a Care aparține francilor⁴. 3 a Privitor la franci⁴. 4 a Specific francilor⁴.

lege¹ sf [At: COD. VOR. 60/14 / V: (Trs) lejă / Pl: legi / E: ml lex, legis] 1 (Bis) Precept divin. 2 (Bis) Normă religioasă. 3 (Bis) Ansamblu de norme religioase consemnate în scris, considerate ca emanând de la divinitate. 4 (Îs) ~a veche, ~a lui Moise Vechiul Testament. 5 (Îas) Religie mozaică. 6 (Îs) ~a nouă, ~a vieții Noul Testament. 7 (Îas) Religie creștină. 8 (Îs) ~a lui Mahomed Religie mahomedană. 9 (Îs) Tablele (sau, rar, tabla) legii Fiecare dintre cele două lespezi de piatră pe care era săpat decalogul care, potrivit Vechiului Testament, i-a fost dat de către Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. 10-11 (Pop; îljv) Fără de ~ (Într-un mod) care contravine normelor religioase, etice, juridice. 12 (D. oameni; îla) Fără de ~ Păcătos. 13 (D. oameni; îal) Mișel. 14 (Înv; îla) Pre (sau cu, după) ~ Care corespunde normelor religioase, etice, juridice Si: just. 15 (Înv; îlav) Cu (sau spre) ~ (dreaptă), cu ~ așezată În conformitate cu normele religioase, etice, juridice. 16 (Înv; d. divinitate sau d. persoane considerate ca purtătoare ale grației divine; îe) A pune ~, a da ~ A fixa normele de conduită, în conformitate cu preceptele religioase. 17 Doctrină religioasă. 18 Confesiune religioasă. 19 (Îe) Pe (îvr, pre) ~a mea, (înv) pre (a) me(a) ~ Se spune, adesea în exclamații, pentru a întări o afirmație sau un jurământ. 20 (Înv) Datină. 21 Practică religioasă. 22 Uzanță. 23 Normă de conduită. 24 (Îs) ~a pământului, (rar) ~a țării, ~ nescrisă Totalitate a normelor de viață necodificate, stabilite în decursul timpului între membrii unei colectivități și transmise prin tradiție, din generație în generație. 25 (Pex; îas) Obicei specific unei țări, unei regiuni etc. păstrat din vechime. 26 (Îvr; îlav) De ~ Care este conform uzanței. 27 (Îlav) După ~ În conformitate cu datinile religioase. 28 (Înv; îe) A avea ~ A avea obicei. 29-30 (Îljv) În (toată) ~a De-a binelea. 31-32 (Îal) Cu totul. 33-34 (Îal) (Care este) în adevăratul înțeles. 35 (Trs; îe) Cum e ~a Cum se cuvine. 36 (Îs) ~a junglei Luptă acerbă, fără scrupule pentru existență, determinată de anumite conjuncturi sociale. 37 Normă cu caracter obligatoriu stabilită și apărată de puterea de stat. 38 Totalitate a normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 39 (Îs) ~ fundamentală, (sau, îvr, ~ constituțională) Constituție. 40 (Îs) ~ marțială Lege (35) care autorizează în unele state folosirea forței armate pentru represiune internă. 41 (Îs) ~ salică Culegere fundamentală de norme de drept bazate pe obiceiul pământului, aparținând francilor de pe teritoriul Galiei. 42 (Îs) ~a talionului Lege (35) penală la unele popoare din vechime, prin care se aplica vinovatului o pedeapsă identică cu fapta de care se făcea culpabil. 43 (Îs) Om de ~ Jurist. 44 (Îas; reg, șîs doctor de ~) Avocat. 45 (Îs) Omul legii, (sau, rar, legilor), om al legii (sau, îvr, de ~) Reprezentant al autorității de stat. 46 (Îas) Persoană care respectă cu strictețe normele cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 47 (Îlav) După (sau, îvr, cu, pe) ~ În conformitate cu prevederile normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 48 (Îe) Vorba (sau cuvântul cuiva) e ~ Vorba cuiva se respectă cu strictețe. 49 (Înv; d. soți; îla) Cu ~, după ~ Legitim (7). 50 (Înv; îe) A pune (sau a da, a face, a tocmi) ~a, a da (sau a dicta, a face) legi A statua. (Înv; îae) A statornici. 51 (Înv; îae) A hotărî. 52 (Înv; îae) A porunci. 53 (D. oameni; îe) A pune (sau a scoate) în afara ~gii A decreta că o persoană încetează de a mai fi sub ocrotirea normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat, devenind pasibilă de execuție fără judecată. 54 (Îae) A declara ceva ca fiind incompatibil cu normele de drept. 55 (Îe) În numele legii Formulă care se utilizează atunci când se invocă autoritatea legală și cu care încep anumite acte sau hotărâri judecătorești. 56 (Îlav) În baza ~gii Potrivit prevederilor normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 57 (Îal) În conformitate cu normele cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 58 (Rar; îe) A fi în ~ A avea împuternicire legală. 59-60 (Îe) (Nu) e ~ (Nu) este neapărat așa. 61 (Lpl) Știință a dreptului. 62 (Îvr) Dreptate. 63 (Îvr) Justificare. 64 (Îs) ~a celui mai tare, ~a pumnului Se spune în cazul în care cineva, în baza forței, își realizează interesele după bunul său plac, în dauna altcuiva. 65 (Înv) Hotărâre judecătorească dată în favoarea sau în defavoarea cuiva. 66 (Îrg; îe) A face ~, a da ~, a rupe ~ A soluționa în favoarea sau în defavoarea cuiva o cauză juridică sau un litigiu. 67 (Îrg; îae) A decide în urma unei dezbateri judiciare. 68 (Pop; îe) A citi ~a A pronunța o sentință. 69 Pedeapsă. 70 (Îe) A pune ~a A pedepsi. 71 (Îrg) Judecată. 72 (Îrg) Proces. 73 (Înv; îe) A face (sau, îvr, a ține) ~a A cerceta dovezile aflate într-un proces în calitate de judecător. 74 (Trs; îe) A duce (sau a băga, îvr, a chema, a scotoci) la ~ A da în judecată. 75 (Trs; îe) A fi sub ~ A fi inculpat. 76 (Înv; îe) A rămâne de ~ A pierde un proces. 77 (Înv) Litigiu. 78 (Trs; îe) A-și face de ~, a-și face (sau a sta de) ~gi A chibzui. 79 (Trs; îs) În (sau după) ~a cuiva După părerea cuiva. 80 (Îal) În felul cuiva. 81 (Îrg; îs) Scaun de ~ Judecătorie. 82 (Îrg; îas) Tribunal. 83 (Îs) ~ naturală, (înv) ~a firii În concepția unor reprezentanți ai optimismului filosofic, tendință naturală a omului de a discerne binele de rău, de a manifesta în relațiile interumane bunăvoință și solicititudine, constituite în norme de conduită. 84 (Lpl) Ansamblu de reguli, principii, criterii, condiții etc. impuse de rațiune sau de intuiție manifestărilor dintr-un anumit domeniu de activitate spirituală. 85 Raport esențial, necesar, general, relativ stabil și repetabil, între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 86 Enunț sau formulă prin care se exprimă un raport esențial, necesar, general, relativ stabil și repetabil, între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 87 Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, proces etc., exprimând esența lui. 88 Categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile și repetabile în și între obiectele și fenomenele realității sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 89 Însușire inerentă și determinantă. 90 Factor director. 91 Fel de a fi, de a se manifesta, de a-și duce viața, considerat ca inerent cuiva. 92 Ceea ce constituie menirea cuiva. corectat(ă)

Galia.

Brigita Prenume feminin, recent introdus în română pe cale cultă, Brigita este un vechi nume de origine celtică (triburi din grupul popoarelor de limbă indo-europeană, celții sau galii, formau în mileniul 1 î.e.n. majoritatea populației de pe teritoriile actuale ale Franței, Belgiei, Elveției, nordul Italiei și al Spaniei, Britania și Irlanda). Atestat în irlandeza medie sub forma Brighid (dintr-un mai vechi Brigit) numele a fost pus în legătură cu zeița Brigantia (forma atestată a numelui este latinizată), un fel de Minervă a celților. Pe baza comparațiilor cu medio-irlandezul bri (acuzativ brig) „colină, trecătoare” și galicul -briga (cunoscut ca element de compunere a multor nume de locuri), numele zeiței celte pare să fi avut înțelesul de „înaltă, măreață”. Cultul uneia dintre cele mai cunoscute sfinte Brigite (cea de origine scoțiană, moartă în 523) este foarte popular la irlandezi care denumesc luna februarie mi na féile Brighde „luna sărbătorii Brigitei”. Forma adoptată în română, Brigit sau Brigita, pare a proveni din franceză. ☐ Fr. Brigitte, it. Brigida, germ. Brigitte, sued. Birgita (mai vechi Brigitta), magh. Brigitta, bg. Brighita etc.

Dionis Foarte frecvent în vechea Grecie, Dionýsios face parte dintr-o familie de antroponime derivate sau compuse (Dionysianos, Dionysiarchos, Dionysigenes, Dionysidoros, Dionysikles etc.) în care se recunoaște cu ușurință numele unuia dintre cei mai cunoscuți zei ai antichității, Diónysos. Fiu al marelui Zeus (în coapsa căruia este purtat spre a se putea naște la timp) și al Semelei, crescut de nimfele transformate apoi în stele (Hyadele, din constelația Orionului), Diónysos, identificat la romani cu Bacchus sau cu o mai veche divinitate italică Liber Pater, era zeul vinului; însoțit de alaiul menadelor și al satirilor, purtînd pe cap o cunună din viță de vie și în mînă un tirs împodobit cu iederă, el străbătea lumea, îi învăța pe oameni să cultive vița de vie și să stoarcă vinul, răspîndea veselia și bucuria. Deși considerat de greci ca un zeu străin, Dionysos era sărbătorit cu un fast deosebit din timpuri foarte vechi (pus la loc de frunte de către Alexandru Macedon, cultul acestei divinități a vegetației a fost introdus mai tîrziu și la Roma, împreună cu cultul Demetrei), în manifestările prilejuite de celebrarea zeului găsindu-se chiar originea tragediei și comediei. (În timpul „marilor Dionisii” de la Atena, cîntăreții îmbrăcați în piei de capră intonau, dialogînd cu solistul, tragoidia „cîntec al țapului”, țapul – tragos – recunoscut dușman al viței de vie, era animalul sacrificat zeului; la Dionisiile sătești, adevărate petreceri populare, se intonau cîntece vesele, revelatoare asupra originii comediei fiind chiar semnificația etimonului kommos „petrecere, chef, orgie”). Dacă sărbătorile închinate acestui iubit zeu al vinului și al veseliei sînt în general bine cunoscute astăzi (este interesant de amintit că, degenerînd adesea, Bacanalele au fost interzise chiar de către senatul roman în 186 î.e.n.), originea și semnificația inițială a numelui Diónysos rămîn încă nesigure. Dintre ipotezele propuse (cea mai veche, se pare că aparține lui Platon, care interpreta: didous tou oînon „cel care dă vinul”), interesante și de largă circulație sînt doar două. Prima vede în Diónysos un compus a cărui semnificație ar fi „fluxul luminii, curgerea luminii” (Diós, formă de genitiv pentru Zeus, este considerat drept nume al cerului sau al luminii – lat. dius însemna „ceresc, luminos”, iar -nys- ar aparține radicalului indo-european *sneudh „a curge, a trece”), mult mai simplă și conformă cu originea tracică a zeului, a doua ipoteză propune semnificația „fiu al lui Zeus” (Dio- de la Zeus și un cuvînt tracic cu sensul „fiu”). Cu toate că Dionysios (la origine o formă adjectivală care însemna „referitor la Dionysos”) avea o clară semnificație păgînă, numele a fost purtat și de către creștinii din primele secole ale erei noastre, printre care și cîțiva martiri sanctificați de biserică. De un cult deosebit s-a bucurat, mai ales în Franța, un apostol al Galiei și prim episcop al Parisului din sec. 3, Dionysius (aceasta este forma latină a numelui grecesc), lucru care explică popularitatea și frecvența fr. Denis. Preluat din greacă de către slavi (în v.sl. Dionisii, Dionisŭ; Dionisia, în pomelnicul de la Horodiște, 1484), numele ajunge și la români, care au folosit, alături de forma cultă Dionisie, fem. Dionisia și pe Dieniș, Dienis, Dionis (atestate în documentele moldovenești chiar de la începutul sec. 15), Dioniș, Dionisie, Donisă, Deiniș, Diiniș etc. Astăzi Dionis este un prenume cu o frecvență foarte redusă; pentru feminin apare sporadic un împrumut din franceză, Denisa (forma normală Dionisa pare ieșită din uz). ☐ Fr. Denis, Denise, germ. Dionysius, it. Dionisio, Dionisia, sp. Dionis(i)o, magh. Denes, Dionizia, bg. Dionisii, Dioniș, Deniș, rus. Denis, Denisa etc. ☐ Dionysios Thrax, cunoscut gramatic din antichitate, trac de origine, istoricul Dionysios din Halicarnas, toponimul Dionysopolis, numele unei foste colonii grecești, astăzi Balcic, în R.P. Bulgaria, mitropolitul revoluționar de la 1821, Dionisie Lupu, cronicarul Dionisie Eclesiarhul; Denis Diderot, filozof iluminist, scriitor și fondator al Enciclopediei etc. ☐ Dionysos – Bachus a inspirat numeroși artiști celebri: scriitorii Eschil, Euripide, Aristofan, sculptorul Praxiteles, pictorii Michelangelo, Leonardo da Vinci, Tizian, Velásquez, compozitorii R. Strauss (opera Ariadna la Nexos) și A. Roussel (baletul Bachus și Ariadna) etc.; din literatura română numele este cunoscut datorită creației eminesciene Cugetările sărmanului Dionis.

Elefterie Mult mai puțin folosit astăzi decît în sec. 18 și 19, cînd este mai puternică influența onomasticii neogrecești, Eleftérie reproduce un vechi nume propriu grecesc Eleuthérios, obișnuit supranume al lui Zeus, atestat încă din Imnurile lui Pindar (c. 521 – c. 441 sau 438 î.e.n.) și frecvent nume personal, dar mult mai tîrziu, în epoca creștină. Cu semnificație clară pentru greci (eleútheros „liber”), vechiul epitet al lui Zeus pătrunde în onomasticonul creștin și se răspîndește în Europa datorită cultului unor persoane sanctificate de biserică (un martir din Galia, în sec. 3, un episcop din Belgia, în sec. 6 etc.). Păstrat și în apusul Europei (astăzi este însă o raritate) prin intermediul formei lat. Eleuthérius (un grec din Epir devine papă în sec. 2), numele este mai frecvent în răsărit (în pomelnicul de la Horodiște, din 1484, apare forma Ielefteria). Pătruns la noi din limbile slave dar și direct din neogreacă, Elefterie era folosit frecvent în forma Lefter (ieșită astăzi din uz probabil și datorită apropierii de lefter „fără bani” – cuvînt care are același etimon inițial), de unde și fem. Lefterina. ☐ Germ. Eleutherius, it., sp. Eleuterio, bg. Elevterii, Elevteria, Lefter, rus. Eleferii etc.

Francisc Prenume modern, împrumutat din apus pe cale cultă, Fráncisc, fem. Francísca păstrează amintirea francilor, populație din familia germanilor apuseni, care în sec. 5 – 6 au cucerit aproape toată Galia formînd statul franc, ajuns în timpul Carolingienilor mare imperiu. În latina tîrzie era folosit adj. franciscus cu sensul „franc”. În sec. 7, în Spania se folosea adj. franciscae pentru a desemna toporiștele de război folosite de franci (în românește o astfel de secure e numită franciscă). În vechea franceză, adj. devine franceis și este folosit pentru a-i desemna pe franci (în cunoscuta epopee Chanson de Roland). În Infernul, Dante folosește franceschi (pluralul lui francesco) pentru a-i desemna pe francezi. În franceză sau italiană, adj. începe să fie folosit în sec. 10 – 11 și ca nume personal, la început cu valoarea de supranume (așa cum la noi sînt astăzi nume de familie Bulgaru, Rusu, Sîrbu etc.). Faima lui Francesco d’Assisi (1182 – 1226), sanctificat de biserica apuseană, precum și dezvoltarea mișcării franciscanilor (ordin religios fondat de acesta în 1204) au contribuit la rapida popularizare a numelui Franciscus, devenit frecvent în apus încă din sec. 14. Cît privește semnificația originară a subst. franc, el este curent interpretat ca „liber, îndrăzneț, impetuos, prompt etc.” (adj. rom. franc „cinstit, loial, neascuns” corespunde fr. franc, it. franco, germ. frank). Vechiul adj. franceis, devenit apoi françois, era folosit în Franța și ca nume etnic și ca nume personal, separarea celor două valori s-a făcut destul de tîrziu, cînd François rămîne numai personal, numele etnic fiind scris français; diferențierea se produce și în italiană între Francesco și etnicul francese. Deși Francisc și Francisca sînt la noi împrumuturi culte recente, onomastica românească cunoaște o formă mult mai veche, Frîncu (fost supranume devenit nume de familie), care are aceeași origine și semnificație ca și Francisc. Acest Frîncu, atestat încă din sec. 15 (cu o bogată serie de derivate și variante: Francea, Frînce, Frînciuc, Frîncoaie, Frînculea, Frangu, Frangulea, Freng, Frîngotă, Frînghiul, Frînghiș etc.) are la bază cuvîntul frînc, denumire generică pentru populațiile romanice din Occident (francezi, italieni; Gaspar-Vodă, italian de origine, era supranumit „frînc”). Cuvîntul românesc reproduce, printr-un intermediar slav, gr. frangos, atestat în Bizanț încă din sec. 6, cînd frangoi desemna, în mod vag, un popor din Italia, din apropierea Alpilor, deabia în sec. 10 fiind atestată semnificația „francez”. Sensul evoluează și se extinde mai ales după Cruciade și după formarea, în Bizanț, în 1204, a unui Imperiu latin, în care majoritatea demnitarilor erau francezi și italieni. Germ. Franz sau magh. Ferenc au influențat și ele onomastica noastră care înregistrează formele Franț, Frențe, Fercu, Rențea, Freanță, Ferenț etc. ☐ Engl. Francis, Franny, Frank, Franklin, Fanny, fr. François, fem. Françoise, Franc, Francis, germ. Frank, Franka, Franz [franț], Franziskus, Franziska (pron. franțisca, cu hipoc. Franzi, Fanny, Zissi etc.), it., sp. Francesco, Francesca, bg. Frango, Franko, Franțiska, pol. Franciszek, magh. Franciska, Fanny, Ferenc [ferenț] etc.; în toponimie France (Franța), Frankfort (oraș în S.U.A.), Frankfurt pe Main (oraș în R.F.G.), Frankfurt pe Oder (oraș în R.D.G.) etc. ☐ Dintre foarte mulți purtători celebri ai numelor în discuție îi amintim pe Francisc I, rege al Franței, Franz Joseph I, împărat al Austriei și rege al Ungariei din dinastia Habsburgilor, Francesco d’Assisi, teolog și poet italian, poetul renascentist portughez Francisco Sá de Miranda, filozoful englez Francis Bacon etc. ☐ Din literatură este binecunoscută tragedia lui Gabriele d’Annunzio, Francesca da Rimini.

Laura Prenume feminin modern, răspîndit, apreciat și destul de frecvent în onomastica noastră actuală, Láura (pron. La-u-ra) are o istorie interesantă și elocventă în ceea ce privește capacitatea literaturii de a impune și susține vreme îndelungată un nume personal. În epoca imperială romanii foloseau cognomenul masc. Laúrus, considerat de marea majoritate a specialiștilor drept o formație pe baza subst. laurus „laur” (pentru Laurus, frecvent în Galia, a fost propusă și o etimologie celtică), lucru perfect explicabil dacă luăm în considerație valoarea laurului în antichitate. Consacrat lui Apolo și renumit prin forța sa purificatoare, laurul încununa frunțile învingătorilor în lupte sau în jocuri ale poeților, împăraților (de aici cuv. laureat). Corespondentul fem. Laúrea, probabil o traducere a gr. Dáphne (→ Dafina), devenit mai tîrziu Laúra (pron. Lau-ra), a avut șansa de a deveni celebru, încă din sec. 14, datorită nemuritoarelor poezii de dragoste ale lui Petrarca. Cunoscut astăzi în toată lumea ca nume al iubitei marelui poet italian, cîntată în cele 366 de compoziții ale culegerii numite Canzoniere sau Rime, Láura se bucură de o favoare deosebită în lumea modernă, foarte receptivă în ceea ce privește onomastica literară. Cu totul alta a fost situația cognomenului masculin; devenit nume independent și preluat de creștini, Laurus ajunge în greacă (Lauros), de aici la popoarele slave vecine și, în sfîrșit, la noi. Cu rare atestări începînd din sec. 16, Lavrie, Lavru, Lavric se întîlnesc cu formele Laur (atestat în 1443), Laor, Lăurel, mai ales transilvănene și de proveniență latino-catolică. După cum se vede, numele nu a fost popular la noi nici în secolele trecute; astăzi, un prenume Laur ar fi o excepție. ☐ Laura aceeași formă în toate limbile popoarelor care îl folosesc; pentru masc. fr. Laur(e), it. Lauro, bg. Lavur, rus., ucr. Lavr etc.

Ludovic Răspîndit în Occident și foarte frecvent mai ales în Franța, Germania și Italia, Lúdovic este un vechi nume de origine germanică. Compus din hlod - „glorie, glorios” și wig- „bătălie, luptă”, elemente frecvente în onomastica germanică (→ Clotilda; Robert; Rudolf etc.), Hlowig sau Hlodowig este cunoscut la franci încă din sec. 5 (sub forma latinizată Clodoveus, Clodovicus, de aici Clovis, numele a fost purtat de întemeietorul și primul conducător, între 481 – 511, al regatului francilor din Galia, cel care îi creștinează pe franci și își stabilește reședința la Paris). Devenit nume tradițional al regilor și împăraților franci din dinastiile merovingiană (întemeiată de un legendar Meroveu) și carolingiană (întemeiată de Pepin cel Scurt în 751 și trăgîndu-și numele de la → Carol cel Mare, această dinastie rămîne la putere pînă în 987), purtat apoi și de 18 regi ai Franței, Ludovic are o impresionantă continuitate pe parcursul a nu mai puțin de 14 secole (sec. 5 – 19). Cum se explică evoluția de la Hlod(o)wig la formele actuale? Încă din sec. 8-9, în Franța, sunetul -h- a dispărut atunci cînd se găsea înaintea lui l, n, r, w; din această perioadă sînt atestate formele Lhodowicus, Lodovicus, Ludovicus (în texte latine), Lodewig, Lud(e)wig (în germană) sau Lodhuvicus (în Jurămintele de la Strasbourg, primul text de limbă franceză, de la jumătatea sec. 9). Intrat în onomastica populară, vechiul nume germanic ajunge în Franța la forma Louis, care, împrumutată de italieni, devine Luigi (ca și alte cuvinte în -is, devenit -igi: Paris – Parigi), iar în maghiară Lajos. Dacă Lúdovic și Ludovíca sînt mai rare la noi (în Transilvania, numele, întrucît este calendaristic, poate fi explicat prin influența latino-catolică), mult mai frecvent este astăzi fem. Luíza, formă de proveniență apuseană (fr. Louise) sau maghiară (în anumite cazuri). ☐ Fr. Louis, Louise, germ. Ludwig (hipoc. Ludi, Lutz, Wickl, Wiggi etc.), Ludowika, Luise, it. Lodovico, Lodovica, Luigi (frecvent), Luisa, sp. Luis, magh. Lajos, Ludovika, Lujza, bg., rus. Luiza etc. ☐ Dintre cei 18 regi ai Franței, purtători ai acestui nume, îi amintim pe Ludovic al XlV-lea (1643 – 1715), supranumit „regele soare”, Ludovic al XVI-lea (1774 – 1792), detronat de Revoluția burgheză și ghilotinat în 1793, Ludovic al XVIII-lea (1814-1824). ☐ O serie de stiluri din artele decorative păstrează numele unor regi, în timpul cărora s-au dezvoltat: Ludovic XII, XIII, XIV, XV, XVI. Ca nume de regi și împărați, Ludovic este cunoscut și în istoria Ungariei (Ludovic de Anjou, învins de domnii români Bogdan I și Vladislav I), Bavariei și Germaniei. Din istoria culturii europene, compozitorul Ludwig van Beethoven, biologul Louis Pasteur, scriitorul Luigi Pirandello.

Marin Frecvente, vechi și populare în onomastica noastră, Marín și Marína corespund numelor pers. lat. Marínus, Marína, inițial supranume curente la romani, explicate de cei mai mulți specialiști prin adj. marinus „marin, de mare” (o ipoteză mai veche consideră numele discutate derivate de la gentilicul Maria corespondentul feminin al lui → Marius). Deosebit de frecvente mai ales în epoca imperială și apoi printre primii creștini, Marínus și Marína au și o largă arie de răspîndire, întinsă din Galia pînă în Siria și incluzînd chiar vechea Dacie (numele fem. apare într-o inscripție creștină de la Napoca, c. 235). Devenite independente și redate în greacă prin Marínos, Marína, fostele cognomene romane pătrund în onomasticonul religios și încep să se răspîndească din nou în Europa, de astă dată prin intermediul cultului martirilor creștini. La noi, după cum am amintit, numele sînt vechi în documentele Țării Românești, un Marin făcea parte din sfatul domnesc la 1400, mai bine atestată fiind forma fem. Marina, în același sec. 15, atît în Țara Românească cît și în Moldova. Cum se explică prezența numelor în discuție la români? În răsăritul Europei, biserica de rit grecesc venerează mai ales o martiră din Alexandria, cultul acesteia fiind cunoscut atît la slavi, cît și la români; deci rom. Marina, nume calendaristic, reproduce, prin intermediar slav, gr. Marina. Marin (cultul unor martiri și sfinți cu acest nume este răspîndit în apusul Europei, o dovadă fiind și existența unor toponime de tipul San Marino) apare în documentele vechi încă din anul 1431, sub forma Sumarin (probabil din sanctus Marinus, care ne indică existența unui vechi cult, ulterior dispărut, al sfîntului Marin și în regiunea Balcanică). În virtutea acestui fapt, Marin ar putea fi considerat drept nume calendaristic, care, în lipsa cultului patronului, a fost păstrat prin tradiție și susținut de corespondentul feminin. (Nu trebuie uitat faptul că Marin poate fi ușor refăcut și din Marina). În explicarea frecvenței numelor în discuție mai poate fi folosit încă un argument, și anume punerea lor în legătură cu → Maria (în multe părți, nu numai la noi, Marin este simțit drept masculinul corespunzător pentru Maria). Derivatele Marinică, Marincel, Marinaș, Marinel, Marinicu sînt și astăzi în uz (fie ca hipocoristice, fie ca prenume independente), iar Marinciu, Marincu, Marinoiu etc. sînt actuale nume de familie. Pentru feminin, alături de Marina apare astăzi Marinela, recent împrumut din Occident. ☐ Fr. Marin, Marinette, germ. Marinus, it. Marino, Marinella, Marinetta, magh. Marina, Marinella, Marinetta, bg., rus. Marin, Marina etc.

Marius Răspîndit aproape în toată Europa și cu deosebire frecvent în Italia, Franța, Spania, Portugalia, Marius reproduce un vechi și cunoscut nume gentilic roman Márius, devenit celebru în epoca republicană datorită lui Caius Marius, vestit om de stat și comandant militar. Marius și fem. Maria, numele ginții, sînt prelatine (însuși C. Marius era de origine volscă) și aparțin unui fond onomastic italic care a influențat profund întregul sistem de denominație personală al romanilor. Încercînd să lămurească originea și semnificația lui Marius, specialiștii propun o probabilă apropiere de cuvîntul etrusc maru, numele unei funcții, dar care inițial ar fi însemnat „om” (se poate merge chiar mai departe – bineînțeles, cu obișnuitul indice de probabilitate implicat în orice etimologie la acest nivel – pînă la radicalul indo-european *mer mor- (mar-) „bărbat tînăr sau femeie tînără”, întîlnit și în lat. maritus „căsătorit, soț”, maritare „a se căsători” – de aici fr. mari și marier, rom. a se mărita etc.). Cînd, mai tîrziu, din Orient a venit biblicul → Maria, cele două nume care nu au nici o legătură unul cu altul au putut fi ușor confundate, situație existentă și astăzi în Italia, unde Mario este în mod curent considerat corespondentul lui → Maria. Deși numele a fost purtat și de către primii creștini, favoarea de care se bucură Marius astăzi nu poate fi explicată prin influența bisericii. Marius a fost reluat direct din istoria romană în epoca Renașterii, odată cu alte nume clasice ilustre și a devenit deosebit de frecvent în perioada revoluțiilor democratice burgheze (în Franța de ex., Marius este considerat ca nume tipic pentru provensali, care îl folosesc în amintirea cuceritorului sudului Galiei). Ceva mai vechi decît acesta, dar nu mai frecvent este Marián, continuatorul cognomenului Mariánus, fem. Mariána, derivat din Marius. Devenit independent și popularizat de biserică prin cultul unor sfinți, Marian apare la noi în sec. 17 și este mai frecvent în Transilvania, probabil sub influența latino-catolică. În epoca noastră, Marian este considerat corespondentul fem. Mariana, cu care în realitate nu are nici o legătură (la noi Mariana nu corespunde cognomenului amintit mai sus ci face parte din familia lui → Maria, dacă nu cumva la origine este vorba chiar de unul și același nume); nici ipoteza care îl consideră pe Marian un derivat de la Maria, iar Mariana, un compus din → Maria și → Ana nu este corectă. Dar cum toate numele intrate în sfera de influență a biblicului Maria au sfîrșit prin a fi populare și frecvente, Marin, Marina, Marius și Marian nu au avut decît de cîștigat. ☐ Fr. Marius, Marien, germ. Marius, Marian, it., sp. Mario, Mariano, magh. Mariusz, Marian, bg., rus. Marian etc. ☐ Caius Marius, c. 156-87, partizan al popularilor și adversar al lui Sylla, autorul unei reforme militare de mare importanță pentru republică, rămîne în istorie și ca învingător al lui Iugurtha, al cimbrilor și teutonilor și cuceritor al sudului Galiei.

Martin Martín, mai puțin folosit astăzi la noi, este considerat de foarte multă lume ca un derivat de la numele lunii martie (la fel sînt „interpretate” și → Iunian; Iulia și Iulian; Augustin, atribuite de obicei copiilor născuți în luna respectivă). Dar, dacă între cele două cuvinte nu există, în realitate, un raport direct de dependență, ele sînt totuși strîns înrudite: și numele personal și numele celei de a treia luni a anului sînt derivate din tema Mart-, de la Mars, Martis. Cunoscut ca zeu al războiului, Marte era la origine o divinitate, probabil a sabinilor, protectoare a agriculturii și a animalelor. Atribuțiile sale războinice care îl fac omologul lui Ares al grecilor, sînt deci mai tîrzii și aparțin epocii clasice. Legătura mai veche a lui Marte cu primăvara și fecunditatea este păstrată pînă astăzi. Luna în care este sărbătorit fiul Iunonei la romani (după vechiul calendar, prima din an, iar după modificările aduse de Cezar, a treia), a primit numele zeului, martius (mensis) „(luna) lui Marte”, această veche formă adjectivală fiind păstrată pînă astăzi în limbile moderne (fr. mars, it. marzo, port. marco, sp. marzo, gr. martios, martis – de aici rom. martie, bg., rus. mart – germ. März, engl. march etc.). Înainte de a ne ocupa de Martin, va trebui să-l amintim și pe rom. marți, care are aproximativ aceeași origine: în sistemul planetar această zi a săptămînii era pusă sub semnul planetei Marte (lat. Mars, Martis era numele zeului, al planetei, iar mai tîrziu, în alchimie, însemna „fier”) și era denumită dies Martis „ziua (planetei) Marte” (fr. mardi, it. martedi, sp. martes etc.). Cu mult înaintea creștinismului, romanii foloseau frecvent și antroponime derivate de la numele zeului: Marcius sau Martius (cunoscută familie romană care pretindea că se trage din cel de al patrulea rege al Romei), Marcus și Marcianus (→ Marcu), Martiális și în sfîrșit supranumele Martínus, Martína, frecvente mai ales în Galia. Purtat în epoca creștină de un episcop al galilor (mort în anul 397), numele devine foarte frecvent în evul mediu, datorită cultului acestuia (Sfîntul Martin din Tours), considerat sfînt național al francilor în perioada merovingiană. Popularitatea de care s-a bucurat Saint Martin de Tours explică nu numai frecvența deosebit de mare a numelui de botez în Occident (în Franța se pare că este și cel mai răspîndit nume de familie), dar și unele nume locale ale lunii noiembrie (în unele regiuni din Franța și Italia mes de San Martin și sanmartin sau samartin, în Letonia Martinu menesis, în Estonia mardikuu etc.). Cultul lui Martin a fost cunoscut și de către români, o dovadă în acest sens fiind cunoscuta sărbătoare populară Mărtinii din februarie (data și numeroasele rituri și obiceiuri magice practicate la noi își găsesc interesante corespondențe în Lupercaliile romane, sărbătorite de păstori pentru a feri turmele de lupi) și chiar cuv. martin sau moș martin folosit adesea pentru a desemna ursul (ziua ursului sau stretenia apare în calendarul popular la aceeași dată cu mărtinii). Ca nume personal, atestat în documentele Țării Românești din anul 1415 (din același secol și în Moldova) Martin continuă același cognomen roman, dar prin intermediar grecesc (Martinos, Martina) și apoi slav (la popoarele slave sudice și răsăritene, Martin este forma populară obișnuită pentru două nume calendaristice: Martin și Martinian). Alături de forma atestată în sec. 15, mai apar la noi Mărtin, Mărtinel, Mărtiniță, Mărtinaș, Sămărtin (de la numele sărbătorii), fem. Martina, ca și Marțian, formă cultă recentă corespunzătoare lat. Martianus. ☐ Fr. Martin, fem. Martine (de aici și numele poetului Lamartine, cu la- articol hotărît feminin), it. Martino, Martina, sp. Martin, Martínez, magh. Marton, Martos, fem. Martina, bg., rus. Martin, Martina etc. ☐ Martin Luther, reformator religios și întemeietor al protestantismului german (luteranismului), scriitorii Martin Andersen Nexö, Roger Martin du Gard, filozoful Martin Heidegger etc. ☐ Martin Chuzzlewit, roman de Ch. Dickens, Martin Eden de J. London etc. Martin Fierro, poem celebru al lui J. Hernández.

Vincențiu Strîns înrudit din punct de vedere etimologic cu → Victor, dar mult mai puțin frecvent decît acesta, Vincențiu, fem. Vincénția, continuă numele pers. lat. Vincéntius. Întîlnit cu funcție de supranume sau nume independent la primii creștini, Vincentius avea inițial valoare augurală și simbolică, semnificația lui fiind clară: vincens, vincentis „care învinge, învingător” este participiul vb. vinco, vincere „a învinge” (din aceeași familie fac parte, alături de formația mai veche a învinge, neologismele invincibil, victorie, victorios). Frecvent atestat în inscripțiile creștine latinești, rar în documentele evului mediu, Vincentius s-a răspîndit în Europa prin cultul numeroșilor martiri cu acest nume, celebrați mai ales în Occident (în Spania era sărbătorit un martir din Valencia, ucis în anul 304, în Franța și Italia, un monah din Galia, sec. 5 etc.). Prin intermediar grecesc numele ajunge însă și la slavi, astfel explicîndu-se forma Vichentie, arareori atestată în documentele noastre. Numele a fost, în trecut, ceva mai frecvent în Transilvania, sub influența latino-catolică, manifestată prin intermediar maghiar sau german. Purtători ai unor nume ca Vințe (de aici toponimele Vințu, Vințești), Fisente, Visențea sau Bincea, Bințu (de aici toponimul Binținți – numele satului unde s-a născut Aurel Vlaicu) au putut ajunge și în Țara Românească sau Moldova, așa că apariția unor astfel de forme în documentele acestor provincii nu este surprinzătoare. Sub influența onomasticii apusene, au apărut în ultima vreme și formele culte Vincénțiu, Vincénția, arareori folosite. ☐ Fr. Vincent, germ. Vinzenz sau Vincenz (hipoc. Viz, Zenz), it. Vincenzo, Vincenza, Vincenzina, sp. port. Vicente, magh. Vince (hipoc. Venci, Vinci, Vinco, Vincsi), Bence (hipoc. Benci, Bencsi), Vincencia, bg. Vikenti, rus. Vikentii, Vikentia. ☐ Vincent de Beauvais, sec. 12 – 13, autor al unei Enciclopedii în 80 de cărți, pictorul olandez Vincent Van Gogh.

Viviana Prenume feminin modern împrumutat din Occident, Viviána este considerat în cele mai multe lucrări de specialitate o creație a onomasticii creștine, din primele secole ale erei noastre, pe baza lat. vivere „a trăi”. Analiza formelor sub care apare numele în perioada mai veche îi face pe unii specialiști să considere, pe bună dreptate, că apropierea de vivere nu este decît o etimologie populară. Izvoarele atestă, în apus, forma Bibiána, provenită în mod normal din Vibiána, corespondentul masc. Vibiánus, întîlnit și în inscripțiile din perioada imperială; acesta din urmă este la origine un derivat adjectival de la vechiul nume gentilic Víbius, adaptare latinească a etruscului Vipi. Bibiana și Bibianus (sau Vibianus, Vivianus), pătrunse în onomasticonul creștin și sprijinite de apropierea de vivere (pentru conceptul mistic al „vieții de apoi” → Vitalie), se răspîndesc prin cultul unor martiri celebrați numai în Occident (o martiră din anul 863, în timpul împăratului Iulian Apostatul; un martir de la Roma, un episcop din Galia, mort în anul 470 etc.); popularitatea de care se bucură numele mai ales în Franța, începînd cu evul mediu, se datorește prezenței lor în cunoscutele Chansons de Geste, deci onomasticii literare. În epoca noastră, probabil din franceză, mai ales forma feminină se răspîndește pe cale cultă la toate popoarele europene; hipocoristic curent și de aceeași proveniență, Vivi. ☐ Engl. Vivien, fr. Vivienne, it. Bibiana, Viviana, magh., bg., rus. etc. Viviana. ☐ Viviana, personaj din Romans de la Table Ronde; Vivien apare în cîntecele de vitejie din Ciclul lui Guillaume d’Orange.

vandal, ~ă [At: CANTEMIR, HR. 133 / Pl: ~i, ~e / E: lat Vandalus, fr vandale] 1 smp Populație germanică care a emigrat în sec. V de pe țărmul Mării Baltice în Silezia, Moravia, Câmpia Tisei, Galia, Spania, nordul Africii, producând mari distrugeri. 2 sm Persoană care aparținea populației formate din vandali (1). 3 a Care aparținea vandalilor (1). 4 a Privitor la vandali (1). 5 sf Limba vorbită de vandali (1). 6 smf Persoană care are o comportare necivilizată, distrugând valori culturale, artistice etc. (ale unui popor).

sagum sn [At: DN² / Pl: ~uri / E: lat sagum, fr sagum] Manta scurtă, prinsă pe umăr, pe care o purtau romanii și galii.

selași smp [At: XENOPOL, I. R. I, 148 / E: lat Salassi, -orum, fr Salasses] Populație celto-ligurică din Galia cisalpină.

MAGISTRATURĂ s. f. 1. Funcție sau demnitate publică la romani, la greci etc.; timpul cît exercita cineva o astfel de funcție. Ieșind din magistratură, Cezar dobîndea Galia Țizalpină, țară supusă romanilor. VÎRNAV, F. 138^v/21. 2. Totalitatea organelor administrative și judiciare care conduceau odinioară un oraș; funcția, activitatea acestor organe; municipalitate, (învechit) magistrat (1). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Orașele... se ocîrmuiau de o magistratură aleasă pe fiecare an și compusă de un județ și de doisprezece pîrgari. BĂLCESCU, M. V. 10.Corpul magistraților; funcția, profesiunea de magistrat. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., VALIAN,V., NEGULICI, ARISTIA, PLUT., STAMATI, D., PONTBRIANT, D. Istorisea anecdotele baroului și magistraturii ieșene. TEODOREANU, M. II, 129. Jude de ședință adus în Capitală la ultima mișcare în magistratură. C. PETRESCU, C. V. 182. Cunoștea magistratura și cunoștea magistrații. STANCU, R. A. IV, 245. 4. P. gener. (Învechit, rar) Funcție, sarcină, misiune. Învățătorii... sînt niște foncționeri ce eserciteazâ cea mai însăm(ă)nătoare magistratură. CALENDAR (1854), 32/24. – Pl.: (rar) magistraturi. – Din germ. Magistratur, fr. magistrature.

Alea iacta est (lat. „Zarurile au fost aruncate”) – Aceste cuvinte au fost rostite – după cum spune istoricul latin Suetoniu în „Viețile celor 12 împărați”, cap. 32 – de către Cezar (anul 49 î.e.n.) în momentul în care a traversat Rubiconul, după o lungă ezitare. Astfel Cezar și-a riscat viața, căci o lege specială a senatului roman interzicea trecerea cu trupe â Rubiconului (rîul de hotar dintre Italia și Galia cisalpină), spre a se evita astfel incursiunile armate împotriva Italiei pregătite de comandanți ambițioși la granița de nord a țării. Cuvintele „Alea iacta est”, ca și expresia „A trece Rubiconul” au deci înțelesul: „Soarta va decide !” și sînt folosite cînd, după ce ai șovăit mult, iei o hotărire importantă. Dar există, uneori, tendința de a întrebuința aceste cuvinte și cu o nuanță comică, în situații care n-au nimic grav. În poezia Pumnalul, Pușkin evocă momentul care a dat naștere celebrelor vorbe: „Vuiește Rubiconul și Cezar zvîrle sorții”… O poezie a lui Ion Minulescu, în care autorul spune că a plecat în necunoscut „în explorarea unor semne de-ntrebare”, poartă titlul simbolic Alea iacta est (Versuri, EPLA, 1964, pag. 104). IST.

Gîștele Capitoliului. – Nici leul lui Androcle și nici elefanții lui Cezar (vezi loc. citate) n-au întrecut celebritatea acestor gîște care, salvînd Capitoliul, au cucerit pentru neamul zoologic „medalia de aur” în Olimpiada expresiilor istorice. Capitoliul e una din cele șapte coline ale Romei, situată chiar în centrul ei. Pe creasta acestei coline se aflau în vechime templul închinat lui Iupiter și cetatea unde se retrăsese aristocrația Romei, cînd galii deveniseră stăpîni acolo. Într-o noapte din anul 390 (î.e.n.), după un lung asediu, galii au căutat să profite de beznă și de faptul că asediații dormeau, pentru a escalada fortăreața. Erau aproape de metereze, gata-gata să treacă zidurile, cînd niște giște aflate acolo, speriate, începură să gîgîie. Cu strigătele lor treziră pe Manlius și pe vitejii dinăuntrul cetății, făcînd astfel să eșueze asaltul galilor și salvînd totodată Capitoliul. De atunci, în nenumărate ocazii, se fac aluzii la aceste gîște providențiale, și la gîgîitul lor. De pildă, combătînd fracțiunea adepților otzovismului, Lenin folosește expresia de mai sus: „Acum Maksimov semnează « fost redactor » al ziarului popular « Vpereod », vrînd să aducă aminte cititorului că « gîștele au salvat Roma »” (Opere, vol. 16, pag. 44). Fabulistul rus Krîlov, referindu-se la acei care, nemerituoși, își fac o fală din faptele strămoșilor, îi ironizează într-o fabulă intitulată Gîștele, din care extragem, în traducerea lui Tudor Arghezi: „- Nu știi, lăsînd de o parte mîndria și orgoliul, Că am scăpat o dată, la Roma, Capitoliul. - Strămoașele! Se știe, dar vorba e de voi Nu-mi spuneți ce foloase aduceți astăzi noi. Ce-ați mai făcut? Ce faceți? Ce dați? Voiesc să zic. - Am dobîndit tot dreptul să nu mai dăm nimic. - Atunci lăsați strămoșii să-și doarmă somnul lor. Voi sînteți bune numai la tavă și cuptor.” La noi Anghel și Iosif, într-o spirituală poezie Indignare reciprocă, persiflează pe un poet care cere unei gîște să-l salveze și să-i dea o pană (tradiționala pană de gîscă a poeților), pentru a scrie încă un sonet: „- Măcar o pană dă-mi, te rog, confrate! Salvează-mă! Acesta-ți este rolul! - Las' c-am salvat o dată Capitolul Noi gîștele, – și tot am fost mîncate!…” IST.

Hannibal ad portas (lat. „Hannibal e la porți”) – Este strigătul pe care l-au scos romanii după bătălia de la Cannae, una dintre cele mai vestite din istorie. Oștile cartagineze (Cartagina se afla unde e azi Tunisul), conduse de generalul Hannibal (care, pentru a ajunge în Italia, a traversat Spania, Pirineii, Galia și Alpii) au înfrînt în această bătălie (în anul 216 î.e.n.) „invincibila” armată romană. Cannae se găsea la o sută de leghe de Roma. De bună seamă, romanii au fost cuprinși de spaimă și au lansat strigătul: „Hannibal e la porțile noastre!” (Relatează Tit Liviu în Istoria romană și Cicero în De finibus bonorum et malorum). Expresia a ajuns proverbială și se întrebuințează atunci cînd e vorba de o primejdie gravă și iminentă. O folosește Lenin în articolul Pe terenul practic, publicat în „Pravda” din 1 martie 1918, în legătură cu măsurile necesare pentru războiul impus de imperialiștii germani: „în situația noastră actuală orice întîrziere este într-adevăr « echivalentă cu moartea ». Hannibal e la porțile noastre, – lucrul acesta nu trebuie să-l uităm nici o clipă” (Opere, vol. 27, pag. 59). În „Contemporanul” (nr. 957), Demostene Botez, într-un articol intitulat Hannibal ad portas, se referă la un critic de arte plastice: „D-sa dă strigătul de alarmă al romanilor după bătălia de la Cannae – « Hannibal ad portas », atunci cînd spune că trebuie să veghem”. IST.

Libenter homines id, quod volunt, credunt (lat. „Oamenii cred bucuros ceea ce doresc”) – De la luliu Cezar au rămas mai multe vorbe vestite, dar aproape toate orale. Dicționarul nostru consemnează: Alea iacta est, Tu quoque, fili mi Brutus?… și altele. Dintre puținele maxime scrise ale lui Cezar (vezi: Veni, vidi, vici) face parte și cea de față, care se găsește în lucrarea sa De bello Gallico (cartea III, cap. 18): Războiul galic. Galii – arată Cezar în acest capitol – sperau să-i învingă pe romani, fiindcă generalul acestora, Sabinus, șovăia să intervină, fiindcă erau lipsiți de alimente, fiindcă urmau să fie atacați și de veneți și fiindcă, de obicei..., oamenii cred bucuros ceea ce rîvnesc. Fraza lui Cezar e citată în sensul că sîntem adesea dispuși să luăm dorințele noastre drept realități. IST.

MOȘ s. m. I. 1. (Învechit și regional; și în sintagmele tata moșu, moș-tătuca) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. Intra-va la sămînța moșiloru săi, pînră în veacu nu va vedea luminra. PSALT. HUR. 41^v/26. Moșii noștri în Eghiptu nu înțeleasără dudele tale. ib. 90^r/21. Stricară turma lu Amulie ce le era moș, tată mîni-sa. MOXA, ap. GCR I, 59/20. Am aflat cap și începătură moșilor de unde au izvorît în țară. URECHE, LET. I, 95/8. Cuconii ucigatoriului nu-ș vor piiarde ocinele ce li să vin de la moșu-său. PRAV. 93. Cela ce-ș va ucide . . . pre moșu-său sau pre moașe-sa. ib. 95. După fealurile moșilor voștri veți moșteni. BIBLIA (1688), 122²/5. Pămîntul acesta este frămîntat cu sîngele moșilor și a strămoșilor noștri. NECULCE, L. 77. Toate cîte era într-însa mai altmintrelea de cum fusese, subt Costantie moșul său. . . le-au întocmit. ȘINCAI, HR. I, 52/3, cf. 126/6. Să se pună în scaunul moșilor săi. id. ib. II, 188/17. Însă moșul lui ajunsese în spiță De nemeș prin o hîrtie domnească. BUDAI-DELEANU, T. V. 30. Se jucară amîndoi jocul moșului Adam și al moașei Eva. GORJAN, H. II, 120/32. Eu primii viața în Galia mănoasă, Colo unde odată ai mei moși locuia. NEGRUZZI, S. II, Este frumos și demn a păstra datinile moșilor noștri. F (1875), 409. Moșul tatălui meu Ioanicâ Bașotă a excelat la combaterea Hotinului. ib. (1881), 251. Un moș al meu s-a însurat cu o văduvă. CARAGIALE, O. VI, 397. Moș-tătuca rîde din toată inima. SLAVICI, N. I, 30. Actul autentic despre consimțămîntul tatălui, mumei, moșului (bunului) și moașei (bunei) . . . va cuprinde prenumele, numele, profesiunile și domiciliul fiitorilor soți. HAMANGIU, C. C. 29. El e olandez curat din părinți, moși și strămoși. SADOVEANU, O. IX, 263. Și de-mi ajungea, Unde se ducea ? Tot la moș Adam. TEODORESCU, P. P. 411. Pi vremea cîn nenii moși (părinții și bunicii) noștri era tineri ca noi. ȘEZ. II, 209. De cînd a fost moșul crai (= de demult, foarte vechi). Cu-o cojiță de mălai, De Cînd a fost moșul crai, Pe poliță aruncată, De cînd a fost buna fată ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. ◊ E x p r. Din (sau de la) moși (de la) strămoși = păstrat din generație în generație, moștenit de la înaintași; p. e x t. din vremuri străvechi. Din moși strămoși la noi se spune C-a fost a raiului minune Pe timpii nașterii lumești. ALECSANDRI, POEZII 547. Un inel ce zicea că îl are de la moși, de la strămoși. ISPIRESCU, L. 104. Să dăruiesc țăranilor pămîntul pe care-l muncesc împreună cu dînșii din moși strămoși. REBREANU, R. I, 35. Din moși strămoși aveam palatul meu împărătesc așezat în scorbura acestui copac. POPESCU, B. I, 10. Aflară arme fel de fel rămase de la moși strămoși. RETEGANUL, P. II, 4. Curge un rîu care din moși strămoși s-a numit Vale. MARIAN, T. 168. De cînd cu moș Adam sau (regional) de la (sau din) moși putrezi = de foarte multă vreme, de pe vremea celor care au murit de mult. Cf. CIAUȘANU, GL. ♦ (Regional) Unchi. Într-o dimineață, iubitul meu moș intră în apartamentul meu. ALECSANDRI, O. P. 304. Îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa și le zice: iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. CREANGĂ, P. 184, cf. 187, 229. S-au dus și n-au mai cutezat; mai ales că moșu-tău Haralambie ieșise din sat. SADOVEANU, N. F. 24. La început s-a spus moș numai unchiului mai bătrîn, care din punct de vedere al vîrstei se apropia de bunicul copilului. SCL 1955, 142, cf. ALRM I/II h 233, A IX 2, 3, 4, 6. ♦ (Regional) Naș² (I 1) (Năsăud). ALRM I/II h 299/268. 2. Bărbat (mai) în vîrstă, bătrîn, moșneag (I 1), u n c h i a ș, (regional) g h i u j, v î j; p. r e s t r. apelativ pentru un bărbat (mai) în vîrstă. Și moșului îi plac toate, dar să le roază nu poate. PANN, P. V. III, 72/4. De mult ești însurat, moșule ?. . . De patruzeci de ani. NEGRUZZI, ap. TDRG. Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva ? id. S. I, 245. L-a bătut vodă cu mîna pe umăr, zicîndu-i: Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. Un străjeriu cum vede pe moșneag că stă pe-acolo îl întreabă; – Dar ce vrei, moșule ? id. P. 80. Văz înaintea mea un moș, fleoș de bătrîn. ISPIRESCU, L. 96. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși: îngîrbóvit Un moș cu umblet lin Și-o copiliță. COȘBUC, P. I, 228. Tot una e dac-ai murit Flăcău ori moș îngîrbovit; Dar nu-i tot una leu să mori Ori-cîne-nlănțuit. id. ib. 257, cf. 200. Moșule ! strigă brutarul. . . . Astîmpără-te ! ARGHEZI, P. T. 118. Cîtu-i moșu de bătrîn Tot ar mînca măr din sîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 467, cf. 413. Bună ziua, moșule ! – Mulțumesc voinicule. MAT. FOLK. 95. Știe moșul ce are în traistă. ZANNE, P. III, 406. Pe dealu rotat Șade moșu bosumflat [Dovleacul]. GOROVEI, C. 26. ◊ (Înaintea unui nume propriu sau a unui apelativ, indică vîrsta înaintată a persoanei cu care sau despre care se vorbește) Cu cît mai exact este moșul Erodot. HASDEU, I. C. I, 184. Moș Vlad. . . cu ochi de vulpe, zărea creștetul delicat al dropiei. ODOBESCU, S. III, 14. Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii. CREANGĂ, P. 105. Vorbi și cu moș popa. ISPIRESCU, L. 98. Da'ntreabă pe moș popa că-l știe de-altădată. MACEDONSKI, O. II, 53. Ce i-ar fi să spună într-o zi: „Măi Toadere . . . ori moșu Toadere . . . , ce-a fost, a fost”. CAMILAR, N. I, 228. Nu, moș Dumitre. DAVIDOGLU, O. 40. ◊ Moș ajun = ziua din ajunul Crăciunului; colind care se spune în seara acestei zile. Bună dimineața la Moș ajun. ODOBESCU, S. I, 234. Se desfășurau prin mintea lor . . . cetele de băieți cu semănatul ori cu „Moș ajun”. CONTEMPORANUL, VI₂, 288, cf. PAMFILE, CR. 2. N-a putut să meargă nici cu Moș ajunul și nici cu sorcova. PAS, Z. I, 77. Bună dimineața la Moș ajun. TEODORESCU, P. P. 120. Moș Crăciun, Moș Gerilă = personaje legendare despre care se spune că aduc daruri la copii de Crăciun, respectiv de Anul Nou. E ziua lui Crăciun, Lui Moș Crăciun cel bătrîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 513. Moș Martin sau moș Ursilă = nume glumeț dat ursului. Atîta i-a trebuit lui moș Ursilă, și-apoi las' pe dînsul. CREANGĂ, P. 53, cf. XANDREA, F. 265. Joacă bine, Moș Martine. TEODORESCU, P. P. 191. Și pun toți cîinișorii spinarea-n lespede, dar mai cu foc moș Martin. RĂDULESCU-CODIN, Î. 233. Moș Apeș = satir care personifica în mitologia populară un bătrîn afemeiat. Cf. HEM 1 299, DR. IV, 869. Moșul codrului = personaj din mitologia populară închipuit de obicei cu însușirile mamei-pădurii (PAMFILE, DUȘM. 234); spirit rău (MARIAN, NA. 89). ◊ E x p r. A-i veni (cuiva) moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. Com. din PIATRA NEAMȚ. Moși pe groși sau moși păroși = (în legătură cu verbe de declarație sau cu echivalente ale acestora) vorbe fără temei; minciuni. Tot înșiră la gogoși Spunînd despre moși păroși. PANN, P. V. i, 9/16. Mulți, în neștiința lor. . . au înșirat moși pe groși. I. IONESCU, P. 6. A promite moși pe groși. BARONZI, L. 46. Încălecai pe un cocoș, Să vă spui la moși pe groși. ISPIRESCU, L. 332. Ori gîndești că-ți spun moși pe groși ca să glumesc cu d-ta ? CARAGIALE, O. II, 277. Eu nu vă spun moși pe groși, ci numai lucruri pe care le-am auzit de la oameni ce trebuiesc crezuți. MACEDONSKI, O. III, 122. Bați cîmpii. . . , spui moși pe groși. I. BOTEZ, ȘC. 103. Înșiră moș pe groș. H II 32, cf. I. CR. III, 119. La moșii ăi verzi = niciodată, la paștile cailor. Vei mai căpăta și tu cap la moșii ăi verzi ori la poștele cailor. ISPIRESCU, L. 261. Adicătelea cum s-ar zice la moșii ăi verzi. CONV. LIT. XLIV₂, 74. De cînd cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. Cf. BARONZI, L. 48, ZANNE, P. II, 276. ◊ Compus: (regional) moșu-pămîntului = arici (Erinaceus europaeus). ALR I 1 186/790. ♦ (Popular, la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie, care urmează după zilele babelor. Moșii – zice poporul – bat cu bolile pămîntul să intre frigul și să iasă căldura. HEM 2 279. Acești moși urmează la nouă zile după Baba Dochie. MARIAN, Î. 381. ♦ (Begional) Sfînt, mucenic. Sfinții sau mucenicii. . . se mai numesc altmintrelea și moși, în antiteză de la babe. MARIAN, S. R. II, 156, cf. 157. 3. (Regional) Bărbat care moșește (I). Cf. PONTBRIANT, D., H IX 82. 4. (Regional) Personaj (mascat) reprezentînd un bărbat bătrîn, în anumite creații dramatice populare. V. m o ș n e a g. Cf. PAMFILE, CR. 158, 178. ♦ Sperietoare de păsări. În grădini boti de lut (moș de peapeni) în chipul omului fac, pentru ca pasire să sparie. CANTEMIR, IST.142. 5. (În vechile tradiții populare; la pl.) Rudele decedate ale unei persoane sau ale unei familii; (și în sintagmele ziua moșilor, sîmbăta moșilor, regional, moșii de cîrnelegi, moșii de iarnă, moșii de toamnă, moșii de hranghel, moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii etc.; adesea urmat de determinări) nume dat diferitelor zile din an, considerate sărbători, în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. Sîmbăta moșilor geameni. DOSOFTEI, V. S. septembrie 3^r/20. Să se facă . . . două pomeniri, una la ziua hramului și alta la ziua moșilor (a. 1805). URICARIUL, XI, 325. Într-o zi, prin luna lui mai, aproape de moși. CREANGĂ, A. 5. Această pomenire și jertfă. . . se numea pretutindeni, în toate țările locuite de români, moși. MARIAN, î. 380. Moșii de iarnă, numiți altmintrelea și moșii de cîrnelegi, cad în unele părți sîmbătă înainte de săptămîna albă. id. S. R. I, 260, cf. 261, II, 162, 166, 255, id. NA. 80. Sîmbăta de dinaintea hranghelului. . . pe alocuri se mai numește și moșii de hranghel sau moșii de toamnă. PAMFILE, S. T. 74, cf. 62, 124. Sîmbăta duminicii mari, în ajunul duminicii mari, numită și moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii. id. S. V. 7, cf. ȘEZ. XXII, 60, ARH. FOLK. III, 151, ALR II/I h 216/2. Moșî ăi dă toamnă dzîŝim moșî dă brîndză. ALR II/I h 216/29. ♦ Obiecte sau alimente date de pomană în ziua moșilor (I 5). În multe comune. . . nu se trimit în aceste două zile numai plăcinte, ca moși, ci și alte obiecte. MARIAN, S. R. II, 255. Toate aceste lucruri cari se duc spre a fi împărțite se numesc moși. PAMFILE, S. V. 8, cf. 9. ♦ Bîlci tradițional de mari proporții, organizat anual în București, în sîmbăta dinaintea rusaliilor ; p. e x t. tîrg, loc unde sînt organizate distracții publice. Și se pare că auzi la moși strigătul precupeților. ALECSANDRI, T. 1201. Nopțile le petreceam la „Vendig in Vien”, un cîmp de moși cu atracții felurite. BRĂESCU, A. 242. Să ne vedem sănătoși în tîrg la moși. MAT. FOLK. 1 173. ◊ E x p r. S-a strîns lumea ca la moși, se spune cînd se adună multă lume pentru a vedea un lucru curios. Cf. DL, DM. 6. (Învechit) Primul deținător, cu titlu de moștenitor, al unui pămînt; (învechit) bătrîn, stîlp, tei. Am văzut 20 de moșneni cu sînurile pline de hrisoave. . . și am fost silit să caut pe cel dintîi moș. GOLESCU, Î. 63. Pămîntenii era mai noi moși, veniți și așăzați de mai din urmă. PISCUPESCU, O. 26/4. Răzășiile provenite din daniile domnești sau în genere de la un autor unic, se împărțeau pe bătrîni, în Muntenia pe moși. I. BRĂESCU, M. 21. II. 1. (Regional) Numele mai multor pești: a) (Și în sintagma moș de Dunăre, BĂCESCU, P. 108, moș de baltă, id. ib.) Ghiborț (Acerina cernua). Cf. ANTIPA, P. 439, id. F. I. 31, ATILA, P. 504, BĂCESCU, P. 107, 108, H I 137. b) (Și în sintagmele moș de baltă. BĂCESCU, P. 108, moș Antoci, id. ib. 38) Pălămidă de baltă (Pungitius platygaster). Cf. ANTIPA, F. I. 52, BĂCESCU, P. 38. ◊ C o m p u s: moș-cu-trei-ghimpi = varietate de pălămidă de baltă (Gasterosteus aculeatus ponticus). Cf. ANTIPA, F. I. 59. 2. (Regional) Știulete de porumb de pe care se desprinde greu mătasea; (regional) moșneag (II 1) (Pîraie-Fălticeni). A VI 8. 3. (Regional, la pl.) Cireșe sau vișine uscate, smochinite. Com. din PEȘTIȘANI-TÎRGU JIU. 4. (Prin Munt.) Cocoloș rămas după stoarcerea nucilor. RĂDULESCU-CODIN, 51. 5. (Prin Munt.) Caltaboș sau cîrnat pregătit din intestinul gros al porcului. Cf. ALR I 747/768, L. ROM. 1959, nr. 2, 53. 6. (În opoziție cu babă) Partea cu cîrlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Pl.: moși. - Și: (regional, I 3) muș s. m. H IX 82. – Derivat regresiv de la moașă.

*FRANC³ I. sm. 🏛 Popor de rasă germanică care năvăli în Galia cu începere din veacul al III-lea și se stabili acolo, contopindu-se cu timpul cu populațiunea de baștină (🖼 2197). II. adj. 1 Privitor la Franci ¶ 2 Limba ~ă, jargon amestecat (din limbile franceză, italiană, spaniolă și arabă) vorbit de pescarii din porturile Mediteranei [fr.].

* GAL sm. 🌍 🔎 Locuitor din vechia Galie (Franța de azi) (🖼 2272) [lat.].