MAGISTRATURĂ s. f. 1. Funcție sau demnitate publică la romani, la greci etc.; timpul cît exercita cineva o astfel de funcție. Ieșind din magistratură, Cezar dobîndea Galia Țizalpină, țară supusă romanilor. VÎRNAV, F. 138^v/21. 2. Totalitatea organelor administrative și judiciare care conduceau odinioară un oraș; funcția, activitatea acestor organe; municipalitate, (învechit) magistrat (1). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Orașele... se ocîrmuiau de o magistratură aleasă pe fiecare an și compusă de un județ și de doisprezece pîrgari. BĂLCESCU, M. V. 10.Corpul magistraților; funcția, profesiunea de magistrat. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., VALIAN,V., NEGULICI, ARISTIA, PLUT., STAMATI, D., PONTBRIANT, D. Istorisea anecdotele baroului și magistraturii ieșene. TEODOREANU, M. II, 129. Jude de ședință adus în Capitală la ultima mișcare în magistratură. C. PETRESCU, C. V. 182. Cunoștea magistratura și cunoștea magistrații. STANCU, R. A. IV, 245. 4. P. gener. (Învechit, rar) Funcție, sarcină, misiune. Învățătorii... sînt niște foncționeri ce eserciteazâ cea mai însăm(ă)nătoare magistratură. CALENDAR (1854), 32/24. – Pl.: (rar) magistraturi. – Din germ. Magistratur, fr. magistrature.