înfrunzésc v. intr. (d. frunză, ca lat. frondéscere, d. frons, frondis; it. frondire). Scot frunze: bradu, codru a înfrunzit.

CETINĂ (pl. -ini) sf. 🌿 1 Creangă de brad: vînătorul le destină cîte-o ~ frumoasă de brad verde (ODOB.) ¶ 2 Frunza bradului: brazi lungi doborîți de bătrînețe zac pe pat de ~, acoperiți de mușchiu (VLAH.) ¶ 3 = IENUPĂR ¶ 4 ~-DE-NEGI, arbust totdeauna verde din fam. coniferelor, cu tulpina foarte ramificată, cu crengile întinse sau tîrîtoare, cu flori mici, dispuse în amente la vîrful ramurilor scurte; e originar din regiunea mediteraneană și se cultivă adesea prin parcuri; numit și „sabin” (Juniperus sabina) (🖼 1085) [sl.].

BRAD ~zi m. 1) Arbore conifer înalt, cu tulpina dreaptă, cu frunze persistente aciculare, cu semințe în formă de con și cu lemn moale, elastic, folosit în scopuri ornamentale și industriale. * ~-argintiu varietate de brad cu frunze moi, de culoare verde-albicioasă. ~-roșu (sau ~-negru) varietate de brad cu frunzele în patru muchii; molid. 2) Lemnul acestui arbore. 3) Nume dat oricărui arbore cu frunze aciculare persistente și cu fruct în formă de con. 4) Arbore de acest fel, de obicei mic, tăiat și împodobit cu prilejul Crăciunului sau al Anului Nou. /Cuv. autoht.

BRĂDULEȚ, brăduleți, s. m. 1. Brăduț. 2. Nume dat unui motiv de broderie care imită frunzele de brad. – Din brad + suf. -ul-eț.

cétină f., pl. ĭ și e (sîrb. četina, frunze de brad; bg. četina, păr de porc, rus. ščetina, păr de porc [col.], d. šcetĭ, fir de păr de porc. Ung. csetina vine d. rom.). Carp. Frunzișu braduluĭ (V. foĭos). Verdeață în general: pe cîmpia verde’ntinsă și de cetine cuprinsă (Teod. P. P. 581). Ĭenupăr. – Și cétin, m., ĭenupăr.

cetină f. 1. ramură de brad cu frunze cu tot: luceferii ce tremur’așa reci prin negre cetini EM.; 2. varietate de brad. [Serb. ČETINA, cracă de brad].

BRĂDULEȚ, brăduleți, s. m. 1. Brăduț. Sus, în vîrf de brăduleț, S-a oprit un șoimuleț. ALECSANDRI, P. P. 31. 2. Nume dat unui motiv de broderie care reproduce imaginea frunzelor de brad.

NISIP, nisipuri, s. n. 1. Sediment provenit din sfărîmarea blocurilor de granit, gresie, gnais și care se prezintă sub forma unei acumulări de granule mici, depuse mai ales în straturi, dune, pe terasele apelor, în grinduri etc. Apuci întăi pe un drum de nisip, urmînd litoralul. SADOVEANU, O. L. 12. Un cuptor e roșiul soare, Și cărbune sub picioare E nisipul. COȘBUC, P. I 222. Luna răsărise dintre munți și se oglindea într-un lac mare și limpede ca seninul ceriului. În fundul lui, se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur. EMINESCU, N. 6. Valuri albe [de zăpadă] trec în zare, se așază-n lung troian Ca nisipurile dese din pustiul african. ALECSANDRI, P. III 13. ◊ Expr. Ca nisipul (mării) = în număr foarte mare. Mulți ca frunzele de brad, Ca nisipul de pe vad. ALECSANDRI, P. P. 214. (În forma năsip) Oamenii cresc în îndestulare și se înmulțesc ca năsipul mării. RUSSO, O. 25. A clădi pe nisip = a întreprinde o acțiune fără a avea o bază care să o susțină, fără sorți de izbîndă. ♦ Material mineral, natural sau artificial alcătuit din granule de dimensiuni mici, folosit la prepararea mortarului și a betonului, ca materie primă la fabricarea sticlei, a obiectelor de ceramică etc. 2. (Uneori determinat prin «la rinichi») Depunere de granule fine compuse din oxalați, urați etc., care se formează într-un rinichi bolnav. V. litiază. – Variantă: (regional) năsip (SADOVEANU, Z. C. 128, CREANGĂ, O. A. 65, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107) s. n.

PERSISTENT, -Ă, persistenți, -te, adj. Stăruitor, durabil, trainic. [Poema are] aceeași energie în zugrăvirea unui simțimînt puternic, persistent. GHEREA, ST. CR. III 386. ◊ Frunze persistente = frunze care nu cad în timpul iernii. Bradul are frunze persistente.

brad s.m. 1 (bot.) Arbore din familia pinaceelor, înalt pînă la 50 m, cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de ace, de culoare verde-închis, persistente, cu fructele în formă de conuri, care crește în zona muntoasă (Abies alba). Vîntul sună în brazi (IBR.). ◊ Apă de brad = amestec de ulei extras din frunze de pin și apă, care este folosit pentru odorizarea încăperilor sau a apei de baie; b) băutură alcoolică aromatizată cu esență din semințe de ienupăr. ♦ Gener. Nume generic dat arborilor din familia coniferelor: molid (Picea excelsa), tisă (Taxus baccata), pin (Pinus silvestris) etc. ◊ Compuse: brad-negru (sau -roșu) = molid (Picea excelsa); bradul-ciumei = varietate de ienupăr cu fructele mici (Juniperus intermedia). ♦ Lemnul obținut în urma tăierii coniferelor. Laviță de brad (AGÂR.). ♦ Fig. Om arătos, înalt și voinic. Căci era un brad de românaș (ISP.). 2 Arbore conifer tăiat și împodobit cu globuri, jucării, bomboane etc. cu prilejul Crăciunului sau al Anului Nou; pom de Crădun. ◊ Brad de Crăciun v. crăciun. ♦ (pop.) Vîrf sau crengi de brad cu care se împodobesc carul și porțile mirilor la nuntă. ♦ (reg.) Vîrf sau crengi de brad care se poartă înaintea celor decedați care nu au fost căsătoriți. ♦ (muz.) Cîntec funebru din Transilvania. 3 (art.) Numele unei hore care se execută, în ajunul nunții, la casa miresei. ♦ Melodie după care se execută această horă. 4 (țesăt.) Motiv de broderie care imită frunzele de brad, cusut pe mînecile iei. • pl. brazi. /<cuv. autoh.; cf. alb. *breth , bredh.

brăduleț s.m. 1 Brăduț. Sus în vîrf de brăduleț (ALECS.). 2 (țesăt.) Motiv de broderie care imită frunzele de brad, cusut pe mînecile iei. • pl. -i. /brad + -uleț.

AC (pl. ace) sn. 1 Unealtă de cusut: ~ de cusut (🖼 10 A); a împunge cu acul; a înțepa cu acul; urechea sau urechile ~ului (Mold. borta ~ului), găuricea prin care se trece ața; prov.: a căuta ~ul în carul cu fîn, a stărui să găsească un lucru greu de aflat, a-și pierde vremea căutînd un lucru cu neputință de găsit; prov.: ca prin urechile ~ului, cu mare greutate, ca prin minune: a scăpat ca prin urechile ~ului; prov.: parcă stă pe ~e, e foarte nerăbdător, nu se simte la locul lui; prov.: a călca pe ~ e, a merge cu pași mărunți, parcă tresărind mereu; prov.: a avea (sau a găsi) ~ de cojocul cuiva, a avea mijloacele de a înfrîna, de a pedepsi pe cineva, de a se răzbuna; prov.: a băga ~ în miere, a vîrî zizanie între oameni; prov.: a ascunde ~ în miere, despre cei fățarnici cari au vorba blîndă și gînduri rele ¶ 2 Unealtă ascuțită la unul din capete sau la amîndouă vîrfurile cu care se prinde ceva, cu care se împunge undeva: ~ cu gămălie (🖼 10 B); ~de cap sau de păr ( 🖼 10 D); ~ de împletit, undrea; ~ de siguranță (🖼 10 C); ~ de cravată (🖼 10 E) ¶ 3 🐙 Boldul insectelor (albinei, viespii, țînțarului) cu care împung ¶ 4 📻 ~ magnetic, magnetul busolei ascuțit la ambele capete și care arată nordul (🖼 11) ¶ 5 🚝 Macaz ¶ 6 🌿 Frunza ascuțită a bradului, pinului, etc.: zeci de brazi cu ~ele întunecate înconjură locuința (IRG.) ¶ 7 🌿 ACUL-DOAMNEI, plantă din familia umbeliferelor ale cărei fructe se termină prin cîte un ac lung care-i dau o înfățișare cu totul caracteristică (Scandix pecten Veneris) (🖼 12) ¶ 8 🌿 ACUL-PĂMÎNTULUI = STRAȘNIC ¶ 9 🐟AC-DE-MARE, un pește de forma unui ac lung (30-90 cm.) și subțire (Syngnathus acus) [lat. acus].

VÎSC s. n. Plantă parazită de pe ramurile unor specii de arbori (mai ales brad, plop, salcie) cu frunzele totdeauna verzi, cu tulpina foarte ramificată, formînd o tufă, cu fructul în forma unei bobițe albe (din care se extrage un clei de prins păsărele) (Viscum album). De ce atîtea crengi uscate-n vîrf, Atîta vîsc și-atîtea frunze veștede? BENIUC, V. 29. De vezi în vîrful vrunui stejar verdele vîsc, cu ce drag il privești! SEVASTOS, N. 87. ◊ Compus: vîsc-de-stejar = mărgăritar (3).

brad, brazi, s.m. – (bot.) Arbore conifer, rășinos (Abies alba). Frecvent în zona montană din Maramureș. ♦ (med. pop.) Se utilizează frunzele și mugurii de brad, în afecțiunile aparatului respirator. Scoarța se folosește la tăbăcitul pieilor. „E considerat copac-totem al protoromânilor” (Evseev, 2001: 23). Românii au dezvoltat un adevărat cult al bradului, fiind folosit în toate momentele importante ale vieții (nașterea, nunta, moartea). Exista credința că „în vârful bradului e scrisă soarta copilului”. ♦ (top.) Bradul, afluent al pârâului Suciu, ce se varsă în râul Lăpuș; Pârâul Brazilor, afluent de obârșie al râului Mara; Bradul, vârf (1.091 m) situat în Munții Ignișului, între pasul Huta și Săpânța; Poiana Brazilor, mlaștină situată pe Platoul Vulcanic Maramureșean, la SV de vf. Brazilor, la confluența a două pâraie ce formează Valea Brazilor. Zonă ocrotită. Este considerată unică în țară prin existența jnepenilor (Pinus mugo), care vegetează la cea mai joasă altitudine din Carpații României (Ardelean, Bereș, 2000: 34; Monumente, 1976: 59); Brodava, deal, vale și cătun în Bârsana, pe valea Izei („alipirea suf. -ava, specific slav, la o temă românească, reprezintă un fenomen care poate ține de bilingvism”, Vișovan, 2008). ♦ (onom.) Brad, Bradea, Bradean, Brădean, Brădeanu, Bradia, Bradin, Bradu, Brăduț, nume de familie (139 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Cuvânt autohton (Hasdeu, Philippide, Pascu, Russu, Brâncuș, Rosetti, Vraciu, Miklosich, Cihac), derivat, la fel ca în albaneză (breth, art. bredhi „brad”), dintr-un rad. i.-e. *bhre-dh „vârf, ghimpe, colț” > *brado- > rom. brad (v. Russu, 1970); din alb. breth (Cihac, DA, DEX, Șăineanu, MDA); sg. refăcut din *braz, considerat formă de pl. (Frățilă, 2012).

vâsc, (văsc), s.m. – (bot.) Plantă parazită ce crește pe ramurile unor copaci (brad, stejar, plop etc), cu frunze totdeauna verzi și cu fructul în formă de bobițe albe (Viscum album L.): „Da’ eu încă i-am tremăs / Pă o crenguță de vâsc / Că nemnic nu-mi bănuiesc” (Țiplea 1906: 425). Utilizată în medicina populară (i se atribuie însușiri homeopatice). Însușiri magice: remediu de rupere a vrăjilor; ajută la descoperirea comorilor, deschide toate lacătele, iar băutura preparată din vâsc îl poate face pe om invizibil (v. studiul Creanga de aur, de James Frazer). – Lat. viscum.

vojăi, vb. intranz. – (pop.) A vâjâi, a produce un șuierat: „S-aud brazii vojăind / Pe mândra-n frunză zâcând” (Calendar 1980: 105). – Din vâjâi (< vâj, onomatopee).

ÎNSUFLEȚI, însuflețesc, vb. IV. Tranz. 1. A stimula, a da avînt, a imprima un elan vital, o putere vie, un îndemn; a îmboldi, a provoca la acțiune. Întreaga mișcare comunistă și muncitorească revoluționară internațională este însuflețită de mărețele idei leniniste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ (Poetic) Codrul prinse a vui, Brazii a-și însufleți. ALECSANDRI, P. A. 133. ♦ Refl. A prinde viață. Terasa de granit înaltă părea-n lumină că plutește Și pe un cîntec de teorbă că urcă și se-nsuflețește. MACEDONSKI, O. I 229. ♦ Refl. A se înviora, a se anima. Convorbirea se însuflețea cînd treceau cu toții într-o sufragerie scînteietoare, cu mese pline de gustări alese și de vinuri. SADOVEANU, E. 102. 2. Fig. A preface ceva inert sau mohorît în ceva viu, strălucitor, dinamic. Soarele însuflețea cu lumina de aur idealizat a razelor sale picăturile mari și grele de rouă curată, care atîrnau pe vîrful negru-verde al fiecărei frunze mici și ascuțite de brad. HOGAȘ, M. N. 179.

SUBIECT s. n. (cf. lat. subjectum): 1. parte principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. Răspunde la întrebările cine? sau ce? și poate fi exprimat prin substantiv, prin pronume, prin numeral, prin verb la modurile infinitiv, supin și gerunziu sau prin interjecție: „Copiii plângeau pe vatră” (Folclor); „Dar Manole sta / Nici că mai lucra” (Folclor); „Luca Moșneagu, însă, mâna cum știa el” (Ion Creangă); „În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi” (V. Alecsandri); „Se auzea fâșâitul unui câine” (I. Al. Brătescu-Voinești); „El pin tei va viscoli” (M. Eminescu); „Mă rog, ce doriți dumneavoastră?” (M. Sadoveanu); „Bine, bine, firește, șopti dânsul cu o voce ca un suspin prelungit” (L. Rebreanu); „Ale noastre sunt flori la ureche...” (Ion Creangă); „Acela avea două părți din oi” (M. Sadoveanu); „Soarele însuflețea picăturile de rouă care atârnau pe vârful frunzelor mici și ascuțite de brad” (C. Hogaș); „Dar aste decorații cum, cine ți le-a dat?” (V. Alecsandri); „N-apucă să isprăvească vorba și se auzi ceva” (Folclor); „Totuși nici unul nu m-a mișcat așa de mult, frate dragă...” (M. Sadoveanu); „Unde-s doi, puterea crește” (V. Alecsandri); „Al doilea n-a mai avut răbdare”; „Sosind la locul unde trebuia a priimi moartea, gâdea cu satârul în mână se apropie de osândit” (N. Bălcescu); „Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit” (G. Topârceanu); „S-a auzit strigând;” „S-a auzit buf!” etc. ◊ ~ simplu: s. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire; printr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu „Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari” (M. Eminescu); „Și au dzis Purice aprodul...” (I. Neculce). ◊ ~ complex: s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de exclusivitate, ca în exemplele „Chiar eu l-am văzut”; „Tot lemnul este mai bun”; „Numai Ștefan îl poate convinge”. ◊ ~ multiplu: s. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire; prin două sau mai multe unități de expresie, aflate într-un raport de coordonare, ca în exemplele „...încet-încet, pocnetele și strigătele s-au pierdut, s-au stins” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Jder și Nicoară au prins a bate și a mâna înapoi coada” (M. Sadoveanu). ◊ ~ dezvoltat: s. alcătuit dintr-o construcție infinitivală relativă subiectivă, dintr-o construcție de supin nominală, dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate între ele prin cratimă și formând o unitate, sau dintr-un numeral cardinal, cu care, de asemenea, formează o unitate, ca de exemplu în „Nu-i cine povesti;” „E greu de ajuns cosmonaut;” „Soru-sa a plecat acolo”; „Până aici sunt zece metri.” ◊ ~ exprimat: s. concretizat în context sub forma unei părți de vorbire. El poate fi la rândul lui, determinat (când se referă exclusiv la persoana reprezentată de partea de vorbire prin care este exprimat) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana pe care o reprezintă partea de vorbire prin care este exprimat, ci la toate persoanele), ca în exemplele „Da’ tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul” (I. L. Caragiale); „Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate” (M. Eminescu). ◊ ~ neexprimat: s. neconcretizat în context sub forma unei părți de vorbire. El poate fi, la rândul său, inclus în forma verbală (dedus din desinențele persoanelor I și a II-a ale acesteia) sau subînțeles din context (dedus din propozițiile anterioare în care a fost exprimat, ca reprezentant al persoanei a III-a): „Dacă văzui și văzui, / Șoim de codru mă făcui” (Folclor) – eu; „Ce să stai așa? Îmbătrânești” (I. Agârbiceanu) – tu; „N-avem nevoie de nici o hârtie” (M. Sadoveanu) – noi; „Zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă” (M. Eminescu) – voi; „Se apropie încet de el și începe să-i care la pumni în cap” (I. L. Caragiale) – el, arendașul despre care s-a vorbit mai înainte, în alte propoziții. S. inclus, corespunzător persoanei a II-a singular, poate fi și el determinat (când se referă exclusiv la persoana a II-a, exprimabilă printr-un pronume personal) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana a II-a, exprimabilă printr-un pronume personal, ci la toate persoanele), ca în exemplele „Degeaba te mai sclifosești, Ioane” (Ion Creangă) – tu; „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu” (N. Bălcescu) – tu (= eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele). ◊ ~ anticipat: s. care anticipează, care anunță structura de bază cu această funcție. El este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal, așezate înaintea părților de vorbire care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale): „Vine el tata și-ai să vezi tu!”; „Vorbește ea Maria așa, dar tot îi pare rău”. ◊ ~ reluat: s. care reia, care subliniază structura de bază cu această funcție. El este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal așezate după cuvintele care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale): „Virtutea pentru dânșii ea nu există” (M. Eminescu); „Interesul pentru efort el nu se prea vede”. În limba română nu există o corespondență perfectă între s. gramatical (definit mai sus) și s. logic (autorul real al acțiunii exprimate de un verb), în sensul că termenul corespunzător s. logic în cazul folosirii diatezei pasive, a reflexivului pasiv, a participiului pasiv, a unui anumit verb unipersonal sau impersonal și a unui anumit tip de expresie verbală reprezintă în planul gramatical fie complementul de agent, fie complementul indirect: „Elevii sunt ajutați de profesor”, „Blocurile se construiesc (= sunt construite) de către muncitori”, „Desenul făcut de tine este reușit”; „îmi plac florile”, „Îmi vine amețeală”, „Nu-i trebuie nimic”, „Mi-e teamă de apă”, „Ți-e foame mereu” etc. ◊ ~ gramatical: partea principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. El este punctul de plecare în comunicare și intră în relație gramaticală, prin acord, cu predicatul propoziției: „Elevul citește” (acord în persoană și număr: a III-a singular). ◊ ~ logic: s. al judecății, primul ei membru, obiectul gândirii noastre, despre care spunem ceva cu ajutorul predicatului logic. El este punctul de plecare al judecății. Nu întotdeauna există o identitate între s. gramatical și s. logic, fiindcă nici planul logic nu corespunde întotdeauna planului gramatical. Astfel: în exemplul „Elevul citește”, există o identitate între s. gramatical și cel logic, pe când în „Elevul este ascultat de profesor.” nu există această identitate (elevul este s. gramatical, iar profesor s. logic). ◊ propoziție fără ~: v. propoziție. Pentru clasificarea s. v. criteriu. 2. persoană anchetată de către un anchetator (v.), pe baza chestionarului lingvistic, în vederea alcătuirii unei lucrări de dialectologie sau a unui atlas lingvistic; informator folosit de către anchetator în geografia lingvistică, în cercetarea dialectelor (v. informator).

vojăi, vb. intranz. – (pop.) A vâjâi, a produce un șuierat: „S-aud brazii vojăind / Pe mândra-n frunză zâcând” (Calendar, 1980: 105). – Din vâjâi (< vâj, onomatopee) (MDA).

vâsc, (văsc), s.m. – (bot.) Plantă parazită ce crește pe ramurile unor copaci (brad, stejar, plop, etc.), cu frunze totdeauna verzi și cu fructul în formă de bobițe albe (Viscum album L.): „Da’ eu încă i-am tremăs / Pă o crenguță de vâsc / Că nemnic nu-mi bănuiesc” (Țiplea, 1906: 425). ♦ (med. pop.) Efecte homeopatice. ♦ (mag.) Remediu de rupere a vrăjilor; ajută la descoperirea comorilor, deschide toate lacătele, iar băutura preparată din vâsc îl poate face pe om invizibil (v. studiul Creanga de aur, de James Frazer). ♦ (onom.) Vasc, Vascu, Vascul, Văsc, Vîsc, nume de familie (174 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. viscum „vâsc” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

vojăí, v.i. (pop.) A vâjâi, a produce un șuierat: „S-aud brazii vojăind / Pe mândra-n frunză zâcând” (Calendar, 1980: 105). – Din vâjâi (MDA).

zeádă f., pl. zede (lat. taeda, pop. daeda, copac rășinos, fachie; it. teda, pv. teo, cat. teya, sp. pg. tea. Cp. cu zăgîrnă, d. zaberna-taberna). Un fel de brad maĭ mic și stufos cu frunze lungĭ (larix): arde ca zeada. Fachie. – În Olt. Mold. zadă, pl. tot zede (larix). La Panțu și zad, m. În Pt. zădar, m. În Bc. zadră, pl. zedre, ramură de pin uscată și întrebuințată ca fachie. V. conifer.

FRUNZĂ (pl. -ze) sf. 🌿 1 Foaie de arbore: mila de la bărbat ca frunza de plop uscat ZNN.; ~ de brad; ~ verde, începutul caracteristic al celor mai multe cîntece populare; a cînta, a zice din ~, a cînta ținînd o frunză între buze: venea cîntînd din ~ ISP.; în ~-l învăță a zice moș Gligor RET.; a umbla (de) frunza frăsinelului 👉 FRĂSINEL; a tăia cîinilor ~ CÎINE 1; a trăi ca frunza pe apă 👉 APĂ 19; cîtă ~ și iarbă sau ca frunza și ca iarba, nenumărat de mulți, în cantitate enormă ¶ 2 FRUNZĂ-DE-BUBĂ-REA = BUBERIC; ~-DE-POTCĂ, plantă, numită și „iarba-drumurilor”, cu frunzele de un frumos verde lucitor (Chenopodium murale) (🖼 2221); FRUNZA-TĂIETURII = VINDECEA; FRUNZA-VOINICULUI¹, plantă, numită și „brîncuță”, cu flori mici galbene, poporul o socotea odinioară ca bună pentru a vindeca tusea și stingerea glasului (Sisymbrium officinale) (🖼 2222); – FRUNZA-VOINICULUI² = USTUROIȚĂ [lat. *frondea].

cep sn [At: PAMFILE, I. C. 447 / Pl: ~uri / E: ml cippus] 1 Ramură de brad sau de molid. 2 Ramură ciuntită, fără frunze Si: ciot. 3 Nod din tulpina unui brad sau molid din care crește ramura. 4 (La plivitul viei) Viță lăsată pe rod, ciuntită mai sus de ochiul al doilea sau al treilea de jos în sus. 5 Două sau trei vițe lăsate mai lungi decât celelalte, la tăiatul viței. 6 Lăstari de un an lăsați cu trei muguri, spre a produce capete. 7 (Pex) Cap de viță tăiat împreună cu strugurele și pus la păstrare. 8 (Pan) Fir de rădăcină de porumb, care dă chiar deasupra mușuroiului de pământ, se întinde în jos și intră în pământ. 9 Porțiune din tulpina unui portaltoi care se lasă deasupra altoiului până la dezvoltarea lui, pentru a-l proteja. 10 Dop de lemn care astupă gaura de jos, pe unde curge lichidul, a unui butoi. 11 (Spc; îoc cu vraniul) Dop de deasupra al buții. 12 (Pex) Canea Si: pipă. 13 (Îe) A da (sau a pune) ~ unei buți A începe o bute plină. 14 (Îs) Linge~ Bețiv. 15 (Pex) Gaură a butoiului în care se pun cepul sau canaua. 16 Gaură dată pentru înlesnirea pitrocitului, cu spițelnicul, la fundul butei. 17 (Dlg) Cui de lemn cu care se împreună două lemne, mai ales două obezi Cf pâj. 18 Cățel (26). 19 (Mor) Fier ce se pune, uneori, la capul grindeiului. 20 Capăt al fusului arborelui de lemn al unei mori de apă, ascuțit la vârf. 21 Capăt filetat în exterior al unei țevi, care servește la îmbinare prin înșurubare. 22 (Țes) Piesă de la războiul de țesut mecanic.

BRĂDIȘOR ~i m. (diminutiv de la brad) Plantă erbacee perenă, cu tulpina culcată și ramificată, cu frunze mici aciculate, răspândită în pădurile montane; pedicuță. /brad + suf. ~ișor

BRĂDIȘOR, brăzișori, s. m. 1. Brăduț. 2. Mică plantă erbacee cu frunze subțiri și ascuțite, asemănătoare cu cetina de brad (Lycopodium elago). [Pl. și: brădișori] – Din brad + suf. -ișor.

BRAD, brazi, s. m. 1. Arbore din familia pinaceelor care crește în zona muntoasă, înalt până la 50 m, cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de ace de culoare verde-închis, persistente, cu florile și semințele în conuri (Abies alba); p. gener. nume dat coniferelor. ◊ Compuse: bradul-ciumei = varietate de ienupăr cu fructe mici (Juniperus intermedia); brad-negru sau brad-roșu = molid. ◊ (În sintagma) Apă de brad = a) amestec de apă și ulei extras din frunze de pin, folosit pentru parfumarea încăperilor sau a apei de baie; b) băutură alcoolică aromată cu esență din semințe de ienupăr. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. ♦ Brad (1) tăiat și împodobit cu globuri, jucării, bomboane etc. cu prilejul Crăciunului sau al Anului Nou; pom de Crăciun. ♦ Vârf sau crengi de brad (1) cu care se împodobesc carul și porțile mirilor la nunți. 2. (Art.) Numele unei hore care se joacă, în ajunul nunții, la casa miresei; melodie după care se execută această horă. – Cf. alb. *bradh, bredh.

RĂȘINOASĂ ~e f. 1) la pl. Grup de plante lemnoase (arbori și arbuști) cu frunze aciculare și inflorescențe conice, care produc rășină (reprezentanți: bradul, zada, pinul etc.). 2) Plantă din acest grup. /răsină + suf. ~oasă

BRAD, brazi, s. m. 1. Arbore din familia coniferelor, care crește în zona muntoasă, înalt, cu frunze în formă de ace de culoare verde închis, persistente (Abies alba și pectinata); p. ext. nume generic dat coniferelor. ◊ Apă de brad = a) amestec de apă și ulei extras din frunze de pin, folosit pentru primenirea aerului în camere sau săli; b) băutură alcoolică aromată cu esență din semințe de jneapăn. ◊ Compuse: bradul-ciumei = varietate de jneapăn cu fructe mici (Juniperus intermedia); brad-negru sau brad-roșu = molid. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. ♦ Brad (1) tăiat și împodobit cu globuri, jucării etc. cu prilejul crăciunului sau al anului nou. ♦ Vîrf sau crengi de brad (1) cu care se împodobesc carul și porțile mirilor în timpul nunții. 2. (Art.) Numele unei hore care se joacă, în ajunul nunții, la casa miresei. – Comp. alb. breth.

BRAD, brazi, s. m. 1. Arbore din familia pinaceelor care crește în zona muntoasă, înalt până la 50 m, cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de ace de culoare verde-închis, persistente, cu florile și semințele în conuri (Abies alba); p. gener. nume dat coniferelor. ◊ Apă de brad = a) amestec de apă și ulei extras din frunze de pin, folosit pentru parfumarea încăperilor sau a apei de baie; b) băutură alcoolică aromată cu esență din semințe de ienupăr. ◊ Compuse: bradul-ciumei = varietate de ienupăr cu fructe mici (Juniperus intermedia); brad-negru sau brad-roșu = molid. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. ♦ Brad (1) tăiat și împodobit cu globuri, jucării, bomboane etc. cu prilejul Crăciunului sau al Anului Nou; pom de Crăciun. ♦ Vârf sau crengi de brad (1) cu care se împodobesc carul și porțile mirilor la nuntă. 2. (Art.) Numele unei hore care se joacă, în ajunul nunții, la casa miresei; melodie după care se execută această horă. – Cf. alb. *bradh, bredh.

BRAD, brazi, s. m. 1. Arbore din familia coniferelor, înalt, cu frunze de culoare verde-închisă, persistente, în formă de ace și avînd pe partea inferioară două dungi alburii; crește în zona muntoasă (Abies alba sau Abies pectinata); p. ext. nume generic dat arborilor din familia coniferelor. V. pin, molid, ienupăr. Mari bogătani, Fiare flămînde-nsetate De aur, de arginți, de bucate, De păduri de brad. BENIUC, V. 153. La noi sînt codri verzi de brad Și cîmpuri de mătasă. GOGA, P. 12. Din vîrful Carpaților, Din desimea brazilor, Răpezit-am ochii mei. ALECSANDRI, P. II 9. ◊ (Metaforic) Ea încă avea la ce se uita la el; căci era un brad de romînaș. ISPIRESCU, L. 125. ◊ Apă de brad = amestec lichid de apă și ulei extras din frunze de pin, folosit pentru primenirea aerului în camere, săli de spectacole etc. ◊ Compuse: bradul-ciumei = un fel de jneapăn cu fructe mici; brad-negru sau brad-roșu = molid. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad. EMINESCU, O. I 105. 2. Vîrf sau crengi de brad cu care se împodobește carul sau porțile mirilor în timpul nunții. 3. (Articulat; în forma hora bradului) Numele unei hore care se joacă în ajunul cununiei la casa miresei.

CONIFER, (1) coniferi, s. m., (2) conifere, s. n. 1. Arbore (ca bradul, molidul, pinul etc.) sau arbust (ca ienupărul) cu frunzele persistente, în formă de ace și cu fructele lemnoase conice. Coniferii rămîn întotdeauna verzi. ◊ (Adjectival) Arbore conifer. 2. (Numai la pl.) Familie din care fac parte acești arbori. Pădure de conifere.

ȘUȘUI, șușui, vb. IV. Intranz. 1. (Despre vînt, frunze, copaci) A foșni. După cum șușuia vîntul în brazi și se alina, se cunoștea că înserarea va veni cu liniște. SADOVEANU, F. J. 537. Pădurea de brad începu să șușuie. id. V. F. 141. 2. A vorbi în șoaptă; a șopti. – Variantă: (2) soșoi vb. IV.

MOLÍD s. m. 1. Arbore din familia pinaceelor, înalt pînă la 50 de metri, cu coroana piramidală, tulpina dreaptă, frunzele în formă de ace, de un verde strălucitor; brad, brad-roșu, brad-negru, (regional) molidar (1), molete² (II 1 e)(Picea excelsa). Molidvu (a. 1600-1630). CUV. BĂTR. I, 293. Molifții, brazi ce port răcoarea. ALEXANDRESCU, M. 64. Lîngă biserică sînt doi molizi mari. I. IONESCU, P. 372. Printre brazi, printre molifzi, printre afini și ienuperi. ODOBESCU, S. M, 179. Molidul bătrîn și puternic. COȘBUC, AE. 44. Sub moliftul din dreapta tîrlei ne aștepta masa întinsă. SĂM. III, 122. Porniră împreună într-o pădure deasă de molifți. REBREANU, I. 419. Arare trece o veveriță de pe o cracă de molid pe alta. SADOVEANU, O. X, 465. În curînd au să bată din aripi, asupra molizilor bătrîni, cucoșii sălbatici, id. ib. 572. Nu erau verzi decît cei doi molifți din dreptul ferestrelor. sahia, n. 55, cf. ARGHEZI, V. 17. Printre brazii și molifții înalți și drepți, de un verde-închis, aproape negru, se îndeseau umbrele. V. ROM. IULIE 1954, 36. Să-l încalic să mă duc Cătră sînul munților, La umbra molizilor. POP., ap. GCR II, 306. Cîntă puiul cucului Pe crucea molidvului. ALECSANDRI, P. P. 299. Brazi nalți, molifți uscați. TEODORESCU, P. P. 61. Aduce-și brazi încetinați, Cu molifți alăturați. MÎNDRESCU, L. P. 212. Du-te dor de la izvor Și-mi despică molidu, Nu-mi despica sufletu. DOINE, 101, cf. 98. Cîntă cucul din molizi. RETEGANUL, CH. 32. Sus în vîrful muntelui, în poalele moliftului, E un rîu repede. PĂSCULESCU, L. P. 52, cf. 57. Foaie verde lemn molid Cît e lumea și pămîntu Nu te ie cine ți-e gîndu. ȘEZ. III, 20, cf. IV, 135. 2. (Ban. și sudul Transilv.) Numele mai multor specii de conifere: a) pin (Pinus). ALR I 1949; b) (și în sintagma molid mic, BARCIANU) jep (Pinus pumilio). ALR I 1 947/77, cf. ALR SN III h 626/64; c) tisă ( Taxus baccata). Cf. ALR I 1 923/65, 69, 90, 283. – Pl.: molizi. – Și: molídv, molídf (BARCIANU), molift (pl. molifți și molifzi), (regional) molít (ALR SN III h 623/130), molítv (ib. h 623/105), moliv (ALR I 1 923/283, ALR SN III h 623/310), molím (VÎRCOL, V. .96), molín (H XVIII 40, ALR SN III h 623) s. m. – Cf. alb. m o l i k ë.

FURNICĂ (pl. -ci) sf. 🐙 1 Familie de insecte din ordinul himenopterelor, cu un număr foarte mare de spețe (peste 1200), remarcabile prin instinctul lor desvoltat; trăesc în societăți numeroase și sînt foarte harnice, lucrînd neîncetat pentru strîngerea proviziunilor de iarnă (Formica) (🖼 2249); din numeroasele specii de furnici, poporul distinge mai ales următoarele: FURNICA-NEAGRĂ (sau ~-MICĂ, ~-DE-CASĂ, ~-DE-CÎMP, ~-DE-FÎNAȚ) (Formica nigra); FURNICA-GALBENĂ, a cărei mușcătură e foarte dureroasă (Formica flava); FURNICA-ROȘIE (sau ~-DE-GRĂDINĂ), de mărimea celei negre, care trăește mai ales pe lîngă locurile băltoase, dar și prin fînațe sau grădini; mușcătura ei a extrem de dureroasă (Formica laevinodis, F. rubida); FURNICA-DE-COPACI (sau FURNICAR-ROȘU), furnică mare, de coloare roșie ca sîngele, ce trăește prin păduri (Formica sanguinea); FURNICA-MARE (sau ~-DE-PĂDURE, ~-SĂLBATICĂ, FURNICAR), cu mult mai mare decît furnicile de rînd, trăește prin pădurile de brazi unde-și face mușuroaie din cetină, bucățele de frunză, paie, bețișoare și chiar pietricele (Formica rufa) (🖼 2250); harnic ca o ~; a tăbărî ca furnicile (la stejar), a se îngrămădi la un lucru, a da năvală; a-i umbla cuiva furnici prin mîini, prin picioare, a nu avea nici un astîmpăr; ouă de furnici, larvele mici albe care ies din ouăle furnicilor ¶ 2 ~-ROȘIE, speță de furnică de coloare roșcată, care trăește prin pădurile de brazi (Formica rufa) ¶ 3 FURNICĂ-LEU, gen de insecte nevroptere din țările calde (🖼 2251) [lat. formīca].

MESTEACĂN, mesteceni, s. m. Arbore cu coajă albă, cu frunze de un verde-cenușiu, cu rămurele flexibile plecate în jos; crește în regiunile de deal și de munte (Betula verrucosa). O pădure tînără de mesteceni, în care deodată parcă se făcea lumină. SADOVEANU, O. VII 57. Mesteacănul de la poartă își răsucea frunzele argintii la răsufletul vîntului. C. PETRESCU, S. 227. Pădurile de brad și de mesteacăn ale Rusiei. ODOBESCU, S. III 33. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. Pe o vatră veche de foc ardeau bucăți mari de mesteacăn. SADOVEANU, O. VIII 171. M-am oprit să mă gîndesc pe o bancă de mesteacăn, CAMIL PETRESCU, U. N. 241.

ȘUIET, șuiete, s. n. 1. Vîjîit al vîntului, vuiet al furtunii. Vijelia șerpuia cu șuiete prelungi. SADOVEANU, O. L. 100. Prin vîrful bradului trecu un șuiet domol. id. O. VII 372. 2. Foșnet al frunzelor, freamăt. Vîntul din Fundoaia tăcuse, se stinsese șuietul pomilor. CAMILAR, N. II 112. În poiană era pace; deasupra sunau șuiete. SADOVEANU, F. J. 364. 3. Susur, murmur, șopot al apelor, al ploii. Șuietele izvoarelor se aud bolborosind, ca niște glasuri pe sub pămînt. VLAHUȚĂ, O. A. H 156.

molid sm [At: CUV. D. BĂTR. I, 293 / V: ~lidf, ~ift (Pl: ~ifți, ~ifzi), ~iv, (reg) molim, molin, molit, ~litv, moliv / Pl: ~izi / E: cf alb molikë] 1 Arbore din familia pinaceelor, înalt până la 50 de metri, cu coroana piramidală, tulpina dreaptă, frunzele în formă de ace, de un verde strălucitor Si: brad, brad-roșu, brad-negru, (reg) molidar (1), molete² (6) (Picea excelsa). 2 (Rot; Ban, Trs) Pin (Pinus). 3 (Bot; Ban; Trs; șîc ~ mic) Jep (Pinus pumilio). 4 (Bot; Ban, Trs) Tisă (Taxus baccata).

JNEAPĂN, JNEAPĂR, JIREAPĂN, JNEP sm. 🌿 Arbust totdeauna verde, din fam. coniferelor, cu frunze ascuțite și cu vîrful țepos, ce seamănă cu un brad pitic; fructele lui, numite „ienupere” se întrebuințează în medicină, la fabricarea unei esențe volatile și la prepararea unei băuturi alcoolice (Juniperus communis) (🖼 2736): din jnepenii culcați de vînturi se înalță de pretutindeni stînci uriașe (vlah.); un vînt rece...culcă pe jnepi palele albe de nori (vlah.); acățîndu-se de jnepi și de rămurelele hucilor (grig.) [lat. junĭpĕrus].

CONIFER ~e n. 1) la pl. Ordin de plante lemnoase, cu frunze persistente, în formă de ace sau solzi, cu fructe conice (reprezentanți: bradul, pinul etc.). 2) Plantă din acest ordin. /<fr. coniferes, lat. conifer

BRĂDIȘOR, brăzișori, s. m. 1. Brăduț. 2. Mică plantă erbacee, cu frunze mici, subțiri și ascuțite, care-i dau înfățișarea unei cetine de brad (Lycopodium selago).

ȘOPTITOR, -OARE, șoptitori, -oare, adj. (Despre persoane) Care vorbește în șoaptă, care șoptește; (cLespre glasul, vorba cuiva) încet, șoptit. Ascultă la graiul lor înțelept și șoptitor. EMINESCU, N. 47. ◊ Fig. Vino-ncet pe-aici, iubită!... Soarele-ți răsare-n față, Haid’ acum fugind la vale Printre șoptitorii brazi. COȘBUC, P. I 165. Era pe-atunci cînd somnul suspinele alină, Iar frunza șoptitoare în vînturi tremura. BOLINTINEANU, O. 6.

NODUROS, -OASĂ adj. 1. (Despre ațe, sfori, funii, țesături etc.) Care are (multe) noduri (I 1), cu noduri. Două funii se rupea, Numai una rămînea, Una lungă nodoroasă, Cît un braț voinic de groasă! alecsandri, p. p. 145. ◊ Fig. Neamurile barbare... găsind pînza limbei urzită..., aruncau cîte un fir de bătătură de a lor, groasă și nodoroasă. negruzzi, s. i, 267. 2. (Despre arbori, lemne, diverse plante) Cu noduri (II1), plin de noduri; cioturos, (învechit și regional) nodos. Peștii... pluteau alături cu buștenii noduroși de stejar. odobescu, s. iii, 16. Toroipanul... și-l cioplise el dintr-un lemn nodoros de măslin sălbatec și și-l ferecase cu fier. ispirescu, u. 33. Un stejar lăsa brațe noduroase și bătrîne peste un norod de dediției. galaction, o. 46. Zaharia Duhu arătă cu bastonul noduros, spre ghivecile cu flori suspendate pe suporturi de lemn văpsit verde. c. petrescu, a. 306, cf. id. s. 12. Făceau puțină umbră doi zarzări bătrîni, cu trunchiurile noduroase. sadoveanu, o. vii, 322, cf. iv, 185. Printre ele, cresc rari măslini slabi, noduroși, abia ducîndu-și zilele în pămîntul lor pietros. Bart, s. m. 54. Un om umbla să bage-n casă O scîndură de brad, cam noduroasă. arghezi, s. p. 31, cf. id. c. o. 217. Vîntul suna frunzele sărace ale arborilor, legăna crengile noduroase. stancu, u.r.s.s. 197. Erau și alții, cu bastoane grele, noduroase. pas, z. i, 212. Bătrîni sprijinindu-se pe bîte noduroase. v. rom. iunie 1954, 127. Arborele crește drept, strîmb, buburos. nodoros. h iv 52. Tu ești, brade, clenguros Și la trup ești nodoros. jarnIk-bîrseanu, d. 508. Și sucită, Și-nvîrtită, Și țăpoasă, noduroasă (Mătura), pamfile, c. 26. ◊ Fig. Nu simțea nici o plăcere de a lua pe cerbicea sa un jug atît de noduros. barițiu, p. a. ii, 634. ♦ (Substantivat, f.) Încîlcitură de plante. cf. brandza, FL. 496, GRECESCU, FL. 624, PANȚU, PL. 3. (Despre ființe sau despre părți ale corpului lor) Cu articulații proeminente sau cu proeminențe. cf. nod (II 2). Șeful de masă luă pachetul de cărți c-o mină uscată și nodoroasă. delavrancea, s. 133. Își simțea oasele trupului grele, noduroase și ascuțite. vlahuȚă, o. a. 122. Mîinile... noduroase de muncitor strîngeau voinicește coarnele plugului. sandu-aldea, u. p. 7. Erau niște voinici noduroși care se plimbau prin munți ca pe moșia lor. agîrbiceanu, s. p. 16. Nu rămînea din gîtul de pui decît o lungă, nodoroasă și încovoiată „mîța popii”. hogaș, m. n. 37. Un cîine veni lîngă dînsul, îi linse mîinile noduroase, își culcă pe genunchii lui capul. rebreanu, i. 80. Picioarele lui noduroase și gîtuite par smulse din butuce. arghezi, p. t. 10. Mîinile nodoroase... drămăluiau... cele două talismane ale neamului Vardarilor. c. petrescu, a. r. 196. Și-și frîngea mîinile uscate și noduroase. beniuc, m. c. i, 366. Oase noduroase, Din oase mărunte De ciute cărunte. teodorescu, p. p. 60. 4. (Despre obiecte) Care are părți proeminente, îngroșate, cocoloașe, asperități. v. colțuros. În vîrf nodoros de munte Să roagă cu lacrămi crunte (a. 1802). gcr ii, 192/1. Înghit din oală Prea nodoroase Găluști vîrtoase. i. văcărescul, p. 342/12. Hîrîită, nodoroasă stă în colb rîșnița veche. eminescu, o. i, 84. Își aprinse țigara, o țigară grosolană și noduroasă de tutun ieftin. barbu, ș. n. 122. ♦ (Substantivat, n.; argotic) Țigară. cf. călinescu, e. o. i, 27. 5. Fig. Grosolan, necioplit (1). Cine nu știe măsura n-a știut în veci a scri: ...Un vers nu avea putere și ajunge nodoros; Eu mă tem d-a zice multe și mă fac întunecos. heliade, o. i, 120. Vreo cîteva vorbe trînti... D-ale nodoroase, ca niște ciomege. pann, p. v. ii, 100/16. 6. Fig. (Regional) Prefăcut, fățarnic (Boișoara-Călimănești). alr i 1 558/795. E nodoros, cine-i știe gîndurile lui? ib. – pl.: noduroși, -oase. – Și: nodoros, -oasă adj. – Nod + suf. -uros.

IENUPĂR, ienuperi, s. m. Arbust rășinos, cu frunzele totdeauna verzi, care crește în regiunea muntoasă și deluroasă (Juniperus communis). Printre brazi, printre molifzi, printre afini și ienuperi, sui mlaca Cernatului pînă în vîrful muntelui. ODOBESCU, S. III 179.

PINACEE ~ f. 1) la pl. Familie de arbori rășinoși, cu frunze persistente aciculare la majoritatea speciilor și cu flori unisexuale, reunite în conuri (reprezentanți: bradul, molidul, pinul etc.). 2) Arbore din această familie. /<fr. pinacées

târș² [At: LB / V: (reg) tarș, tărș, ~rj, ~rs, terci, terș, truș, turj, turș smn, ~ă sf / Pl: ~i sm, ~uri sn / E: ns cf slv тръсъ, sv trš] 1 sm (Pop) Copac pipernicit Si: (reg) târșoi. 2 sm (Pop) Tufă (crescută între rădăcini și cioturi) Si: (reg) târșar (1). 3 sm (Pop; pex) Pădure tânără Si: (reg) huceag, huci, păhui¹. 4 sm (Buc; Ban; fig) Ființă care nu s-a dezvoltat fizic. 5 sm (Reg; pex; dep) Om scund și îndesat. 6 sm (Reg; pex; dep) Persoană cu înfățișare neplăcută. 7 sm (Reg) Specie de brad pitic. 8 sm (Bot; reg) Molid (Picea abies). 9 sm (Reg) Brad împodobit la anumite ocazii. 10 sm (Reg) Prăjină împodobită la vârf cu flori sau cu frunze, folosită de călușari. 11 sm (Pop) Mărăcine care se întrebuințează în îngrădituri primitive, ca arac etc. 12 sm (Reg; îe) A umbla cu ~ul după el A fi urmat pas cu pas de cineva. 13 sm (Reg; îe) A se ține ~ (sau cu ~ul) după cineva A se ține scai de cineva. 14 sm (Reg; îe) A-i pune (cuiva) ~ul de coadă A alunga pe cineva. 15 sm (Reg) Creangă rămuroasă pe care se scoate fânul din locurile neaccesibile pentrucar sau cămță. 16 sm (Reg) Obiect folosit la stână pentrua amesteca în lapte la fiert, pentrua strânge urda din zer. 17 sn (Reg; șîs mătură de -) Mătură mare de nuiele sau de mărăcini, folosită la măturatul curților sau al străzilor Si: (pop) târn¹ (3), (reg) târșar (3). 18 sn (Reg) Grapă de mărăcini. 19 sn (Îrg; mpl) Creangă uscată Si: vreasc. 20 sn (Reg; îf truș, turș) Bucată de lemn tăiată dintr-un trunchi² de copac. 21 sn (Reg; îaf) Trunchi² de copac tăiat. 22 sn (Reg; îaf) Lemn gros cu diametrul de aproximativ 12 cm. 23 sn (Reg; îe) A tăia (un copac) trușuri A tăia în bucăți (un copac). 24 sn (Reg) Morman. 25 sn (Reg; îf târj) Unealtă asemănătoare cu cociorva, cu care se împinge gunoiul oilor.

DIAFAN, -Ă, diafani, -e, adj. 1. (Despre lucruri) Care lasă să străbată lumina fără să permită distingerea clară a formelor și a contururilor; p. ext. foarte subțire, foarte fin. Coboară-ți, Iarnă albă, vălul magic... Tu dai naturii palide decoruri Și pui la geamuri diafane storuri. CAZIMIR, L. U. 38. Vîntul suna în brazi ca o bură de ploaie. Iluzia era dezmințită de petele de lumină care, ca niște frunze diafane de aur, jucau pe bănci, pe masă. IBRĂILEANU, A. 155. Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui și sub această smălțuire diafană mobilele și covoarele străluceau somnoros și mat. EMINESCU, N. 81. Aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui de vară, oglindește ierburile și bălăriile din depărtare. ODOBESCU, S. A. 313. 2. (Despre oameni, mai ales despre fața sau despre mîinile lor) Foarte palid, alb, străveziu; fin. Puse iute despre soare cu palma-i diafană o mică perdea trandafirie privirii. HOGAȘ, M. N. 15. Drag îmi e visul cînd, dimineață, O mîndră zînă pășind abia Vine ca floarea și cu dulceață, C-o diafană și blîndă față, Își pleacă fruntea asupra mea. NEGRUZZI, S. II 55. – Pronunțat: di-a-

BRĂDIȘ, brădișuri, s. n. 1. Brădet. 2. Numele unor plante erbacee acvatice cu tulpina lungă, subțire și foarte ramificată și cu frunzele în formă de ace (Ceratophyllum și Myriophyllum). ♦ Porțiune dintr-o apă plină cu această plantă. – Din brad + suf. -iș.

AC, ace, s. n. 1. Mic instrument de oțel, subțire și lustruit, ascuțit la un capăt și prevăzut la celălalt cu o gaură (numită «ureche») prin care se trece ața; servește la cusut. Colo, lîngă lampă, într-un mic ietac, Vezi o fată care pune ață-n ac. EMINESCU, O. IV 364. Eu te-oi blăstema: Cîndu-i trage cu acul, Să se rumpă bumbacul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. ◊ Expr. A coase în urma acului (sau peste ac) = a coase înfigînd acul de fiecare dată cu puțin în urma împunsăturii precedente, pentru a obține o cusătură trainică. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrîna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a umbla încet și cu mare grijă, șovăind. Stă ca pe ace sau parcă stă pe ace = e foarte nerăbdător; nu se simte la locul lui. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cît un vîrf de ac = foarte puțin. A căuta acul în carul cu fîn = a căuta ceva imposibil de găsit/ a se apuca de o muncă zadarnică. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care cad uneori iarna, amestecate cu ploaie sau cu ninsoare. Ploua într-una, ploaie măruntă de toamnă, și bătea un vînt iute și rece care aducea cîteodată nouri albi, din care săgetau ace de gheață. SADOVEANU, O. VI 73. ◊ Compus: ac-de-mare = pește marin cu formă alungită ca aceea a unui ac, comun în Marea Neagră. 2. (Nume dat unor obiecte asemănătoare cu acul, avînd diferite întrebuințări practice; în expr.) Ac cu gămălie = ac terminat la un capăt cu o mică măciulie, întrebuințat spre a fixa una de alta două bucăți de stofă, de pînză etc. sau spre a prinde, a agăța ceva; bold. Ac de siguranță = ac îndoit, avînd la unul din capete un dispozitiv în care se fixează celălalt capăt, ca să prindă mai bine obiectele pe care le împreună. Ac de pălărie = ac lung, întrebuințat de femei pentru a fixa pălăria de păr. Ac de cravată = ac cu o măciulie de obicei colorată, servind ca să țină nodul cravatei. Ace de împletit = ace lungi și groase, cu ajutorul cărora se împletește; andrele. Ac de păr (sau de cap) = obiect de sîrmă, îndoit la mijloc, cu capetele apropiate și rotunjite (ca să nu înțepe), întrebuințat de femei pentru fixarea părului; spelcă. Ac de patefon (sau de gramofon) = mică piesă în formă de ac, care se fixează la diafragma patefonului (sau a gramofonului) spre a-i transmite vibrațiile produse prin alunecarea lui în șănțulețele plăcii. 3. Indicator la unele aparate de precizie. Acul busolei. Acul barometrului. Acele ceasornicului. 4. Piesă metalică de forma unei limbi, mobilă în jurul unui capăt al ei, care servește la dirijarea roților unui tren sau ale unui tramvai de pe o linie pe alta, prin alipirea vîrfului ei la contrașina respectivă. V. macaz. 5. Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vîrf ascuțit. Acul albinei. Acul scorpionului. ♦ (Mai ales la pl.) Produse ale pieii, în formă de ghimpi, caracteristice unor animale (ca ariciul, porcul ghimpos etc.). 6. (Mai ales la pl.) Frunzele coniferelor, de formă cilindrică, rigidă, ascuțită. Mi-amintesc, parc-ar fi azi. Ochii lui-ace de brazi. CASSIAN, H. 26.

MÎNDRUȚĂ, mîndruțe, s. f. (Popular) Diminutiv al lui mîndră; iubită. Amintirea mîndruțelor cărora vînătorul le destină cîte o «cetină frumoasă de brad verde, neuscat». ODOBESCU, S. III 90. Unde mergi bade-n cocie? – La cosit, soro Mărie, Să cosesc frunza căpșunii, Să iubesc mîndruța lumii. HODOȘ, P. P. 47. Nu mi-i foame, nu mi-i sete, Nici mi-i dor de codrul verde, Dar mi-i dor de satul meu, Că am trei mîndruțe-n el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122.

lână sf [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 364 / Pl: (pop) ~ni, ~ne, (7-8) ~nuri / E: ml lana] 1 Păr lung și moale care acoperă corpul unor animale, mai ales al oilor, și care se prelucrează pentru obținere de fibre Si: (reg) lâneață (1). 2 (Reg) Lațe ale unei blăni prelucrate. 3 (Nob) Păr care acoperă capul omului. 4 (Pex) Barbă. 5 Cantitate de lână (1) scoasă după tunsoare de pe o oaie. 6 (Pex) Fibră naturală de origine animală, cu proprietăți textile, folosită la fabricarea și confecționarea țesăturilor, a tricotajelor și a pâslelor. 7 (Lpl) Varietăți de lână (6). 8 (Pex; lpl) Obiecte vestimentare de lână (6). 9 (Pop; îe) A cere ~ de la broască A pretinde lucruri imposibile. 10 (Lsg) Fir de lână (6). 11 (Îs) ~ artificială Fibră textilă obținută din cazeină, având aspectul și unele proprietăți asemănătoare cu lâna (6). 12 (Pop; d. țesături; îla) ~ în ~ Care are urzeala și bătătura în lână (6). 13 (Fig; îal) De calitate superioară Si: autentic, veritabil. 14 (Îs) ~ regenerată Fibră provenită din rebuturi și deșeuri de fabricație, din a căror destrămare și cardare, în amestec cu lâna obișnuită, se obțin țesături și pâsle. 15 (Tăb; îs) ~ tăbăcărească Fibră textilă obținută ca produs secundar din depilarea pieilor oilor sacrificate, care se folosește mai ales la fabricarea pâslelor. 16 (Îs) ~ de lemn (sau de zgură) sau ~ minerală Produs constituit din fâșii subțiri de lemn uscat, tăiat în mașini speciale, folosit la fabricarea plăcilor ușoare de construcție, ca material izolant, în tapițerie, pentru ambalaje etc. 17-19 (Bot; îc) ~na-broaștei (sau reg, broaștelor) sau ~-broștească, (reg) ~-de-broască (sau de broaște), (reg) ~-verde Mătasea-broaștei (Conferva, Spirogyra și Tribenema bombycina). 20 (Bot; reg; îc) ~-de-baltă Iarba-câmpului (Agrostis stolonifera). 21 (Îc) ~na-caprelor Plantă târâtoare cu frunze rotunjite și flori mari, albe, care crește în zona alpină (Cerastium lanatum). 22 (Bot; reg; îc) ~-de-brad Mătreața-bradului (Usnea barbata). 23 (Bot; reg; îc) ~na-oii Plantă nedefinită mai îndeaproape. 24 (Liv; înv; îs) ~ de aur Cea mai înaltă decorație din Austria și Spania, instituită de Filip cel Bun în 1429.

BRAD sm. 1 🌿 Copac rășinos, totdeauna verde, care crește în pădurile de la munte: e numele generic al tuturor copacilor din familia coniferelor, cum sînt pinul, moliftul, jneapănul, etc.; speța cea mai răspîndită la noi numită ~ sau ~-ALB (Abies pectinala sau Abies alba) are coaja netedă, albă-argintie și o înălțime mijlocie de 15-25 de metri, ajungînd uneori pînă la 35-40 de metri; crengile lui, numite „cetină”, se desprind din trunchiu ca spițele unei roți și sînt acoperite cu niște frunze subțiri, turtite, numite „ace” sau „țepușe”, așezate ca dinții unui pieptene; fructul lui numit „cucuruz (de brad)” e de formă cilindrică și e acoperit cu niște solzi care se desfac și cad jos la maturitate: lemnul lui e des întrebuințat în tîmplărie sau dulgherie, sub formă de scînduri, grinzi, etc. (🖼 572) ¶ 2 Lemnul acestui copac: dulap de ~ ¶ 3 Fig. Un ~ de flăcău, un ~ de Român, despre un om chipeș, înalt și voinic ¶ 4 🌿 ~-ROȘU – MOLIFT ¶ 5 🌿 BRADUL-CIUMEI, varietate de jneapăn de mărime mijlocie (Junipeus intermedia) ¶ 6 Ramură mare de brad, mai adesea împodobită, care se pune la carul sau la poarta caselor miresei în ajunul nunții, sau care se poartă înaintea mirilor, cînd se duc la biserică să se cunune; alte-ori se înfige dinaintea casei unde e un mort, sau e purtată cînd duc mortul la groapă ¶ 7 Un fel de horă ce se joacă la casa miresei, înainte de cununie: joacă flăcăii și fetele ~ul la mireasă (GR.-N.) [comp. alb. bred].

BRĂDIȘOR sm. 🌿 1 dim. BRAD ¶ 2 Ramură de brad sau șomoiag de paie ce se pune pe învălitoarea unei case cînd se clădește ¶ 3 Trans. = JNEAPĂN ¶ 4 = COADA-CALULUI³ ¶ 5 = CORNIȘOR2 ¶ 6 = PEDICUȚĂ ¶ 7 Plantă ierboasă cu ramuri numeroase și de aceeași înălțime formînd mici tufișuri țepene de 10-20 cm. înălțime; frunzele mici, subțiri și ascuțite, foarte dese și aspre la pipăit, dau plantei înfățișarea unei cetini de brad; crește prin crăpăturile stîncilor și prin pădurile umede din munți (Lycopodium selago) (🖼 573).

LEPĂDA, lepăd, vb. I. I. 1. Tranz. A lăsa ceva din mînă; a arunca, a azvîrli. Lepădă ziarele pe masă și lăsă cafeaua neterminată. C. PETRESCU, A. 468. Ai putea să lepezi cîrma și lopețile să lepezi, După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. Toate hîrtiile și cărțile mele le aflai aruncate pe masă, astfel cum le lepădasem eu. BOLINTINEANU, O. 371. ◊ Expr. A nu fi de lepădat = a fi vrednic de luat în seamă, a nu fi de aruncat sau de lăsat. Ea îl privi drept în ochi, căci nici el nu era om de lepădat. STĂNOIU, C. I. 170. Ipate vede că [fata] nu-i de lepădat. CREANGĂ, P. 165. ♦ Refl. pas. A da la o parte, a renunța la... Nu e păcat Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat? EMINESCU, O. IV 379. ♦ A da ceva, a dărui. Nimeni nu mă știe, nimeni nu mă vede, nimeni nu-mi leapădă un braț de lemne ori un pumn de făină. Numai cînd au o scîrbă, ori o boală, atunci își aduc aminte. SADOVEANU, B. 48. ♦ Fig. A scoate. Clarinetul leapădă sunete pițigăiate. STANCU, D. 76. ◊ Expr. (Învechit) A lepăda (un) cuvînt (cuiva) = a da de veste, a anunța (pe cineva). Lepădați grabnic cuvînt la oameni că avem o primejdie asupra noastră și să-și gătească armele. SADOVEANU, F. J. 159. ♦ A-și dezbrăca un veșmînt, a-și scoate haina, încălțămintea etc. Se apropie... un moșneag care nu-și lepădase căciula de iarnă. C. PETRESCU, Î. II 139. Pesemne Baba Dochia nu-și lepădase toate cojoacele. CREANGĂ, A. 30. El își lepăda rasa și-și punea mantie de cavaleri, în care veghea sub sticlitoarele-i ferestre. EMINESCU, N. 59. ◊ Expr. A(-și) lepăda masca = a înceta de a se preface, a se arăta în adevărata lui lumină, a-și da arama pe față. Atunci Iancul lepădă masca, își dezveli urîtul caracter. NEGRUZZI, S. I 25. (Învechit) A(-și) lepăda potcoavele = a muri. Văd eu că mi se apropie și mie să-mi lepăd potcoavele. ISPIRESCU, U. 2. ♦ (Despre șerpi și șopîrle, despre animale cu blană sau despre păsări) A năpîrli; (despre cerbi) a-și pierde coarnele vechi pentru a căpăta altele noi. ♦ Fig. A scutura. Brazii își legănau ramurile și la fiecare legănare își lepădau povara de ninsoare. DUMITRIU, N. 212. Arborii își leapădă frunzele galbene. STANCU, D. 287. 2.. Intranz. (Popular, despre femei și despre femelele animalelor) A naște înainte de termen un făt mort; a avorta. M-a izbit în pîntec cu genunchiul, că doar oi lepăda. CAMILAR, N. II 155. Cum îți vine să dai cu piciorul în pîntecele femeii? Dacă leapădă? VLAHUȚĂ, CL. 83. Multe iepe... au lepădat. I. IONESCU, D. 534. ◊ Tranz. În noaptea aceea, cu mare suferință, Uliana lepădă mort copilul pe care-l avea în pîntece. DUMITRIU, P. F. 62. (Expr., despre pești) A lepăda icrele = a depune icrele. (În forma lăpăda) Aci intră la cloceală, aci își lăpădă icrele. STĂNOIU, C. I. 82. II. Fig. 1. Tranz. (Arhaizant, cu privire la oameni, urmat de determinări locale) A îndepărta, a alunga. N-ar fi rău să-i lepede pe asemenea locuitori vremelnici într-o latură, ca să nu ia dreptul băștinașilor la împărțirea loturilor. SADOVEANU, P. M. 10. Taci, Florico, nu mai plînge, că nu te-oi lepăda eu pe drumuri. ALECSANDRI, T. 914. ♦ A lăsa undeva. Se tocmesc cu vrun căpitan grec de corabie, ca să-i primească și să-i ducă să-i lepede undeva, într-un ostrov. SADOVEANU, Z. C. 307. 2. Tranz. A părăsi ceva (pentru totdeauna și de bunăvoie), a lăsa (o îndeletnicire, o acțiune, un obicei etc.), a renunța la... Blanca, știi că din iubire Făr’ de lege te-ai născut... Lepădînd viața lumii, Vei spăși greșeala mumii, Și de-o crimă tu mă mîntui. EMINESCU, O. I 102. Am lepădat toate romanțele și m-am apucat de cetit pre Tucidid. NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «de» sau, mai rar, «din», indicînd obiectul îndepărtat) De mi s-ar da domnia – dac-aceasta s-ar putea! – Eu m-aș lepăda de dînsa ca să fiu cu Anca mea. DAVILA, V. V. 25. Iată, pentru dragostea ta, mă lepăd de puterea mea cea măiastră; numai și tu să mă iubești, precum te iubesc eu. ISPIRESCU, L. 188. M-am lepădat din slujba oștinească, mi-am jărtfit mica carieră. KOGĂLNICEANU, S. 190. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «de») A rupe orice legături cu cineva, a se feri, a se păzi de cineva sau de ceva. V. renega. Dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat de spîn, ca de ucigă-l crucea. CREANGĂ, P. 210. Stăpînul... se lepăda din ce în ce mai mult de ispitele satanei. ODOBESCU, S. III 47. ♦ A nu-și mai păstra atitudinea dinainte; a nu recunoaște ceva, a tăgădui. Băiatul începu a se dezvinui în tot chipul și a se lepăda că lui nici nu i-au plesnit prin cap una ca aceasta. SBIERA, P. 74. 4. Tranz. (Învechit) A refuza, a respinge, a nu accepta ceva. Mă rog, băbacă, ascultă rugămintea me și nu o lepăda. KOGĂLNICEANU, S. 101. Nu leapădă o convorbire față cu marturi. BĂLCESCU, O. II 196. – Prez. ind. și: leapăd (DELAVRANCEA, O. II 102). – Variantă: (regional) lăpăda vb. I.

vâsc [At: CANTEMIR, I. I. II, 13 / V: (reg) ovăsc sm, vască, ~ă (Pl: vâști) sf, ~lu, vâcs sm / Pl: (rar) ~sci, vâști sm, (înv) ~uri, (îvr) ~ sn / E: ml viscum] 1 sm (Șîc ~-alb, ~-de păr, ~-de brad, ~-al-bradului) Plantă semiparazită care crește pe ramurile unor copaci, cu tulpina foarte ramificată, având aspect de tufă, cu frunzele pieloase, totdeauna verzi și cu fructul în forma unor bobițe albe sau gălbui, în interiorul cărora se formează câte o singură sămânță, înconjurată de o substanță cleioasă, folosită ca plantă medicinală (Viscum album). 2 sm (Șîc ~-de-stejar(i), ~ul-stejarului, ~-galben) Plantă semiparazită care crește pe ramurile stejarilor, cu tulpina foarte ramificată, cu frunzele verzi, caduce și cu fructul în formă de bobițe galbene Si: mărgărit, mărgăritar (Loranthus europaeus). 3-4 sm (Îc) ~-de-apă (sau, reg, ~-de-baltă) Numele a două specii de plante erbacee acvatice, cu florile alburii, dispuse în verticile cu spice, care cresc în ape (adânci) stătătoare sau lin curgătoare Si: peniță, (reg) mălura-bălții (Myriophyllum spicatum și Myriophyllum verticillatum). 5 sm (Bot; Mar; îc) ~-de-munte Smirdar (Rhododendron kotschyi). 6 sn (Înv) Clei (de prins păsări) preparat din fructul de vâsc (1).

zvon¹ s.n. 1 Știre, veste (care circulă de la om la om). Începuseră să umble zvonuri de război (REBR.). ♦ Ext. Informație neîntemeiată, care nu a fost verificată (și uneori tendențioasă). Se silea să nu dea crezare zvonurilor necontrolate (COCEA). ◊ Expr. (pop.) A da zvon = a înștiința. 2 Gălăgie, rumoare produsă de glasuri, de activitatea sau de mișcarea unei mulțimi etc. Auzi zvon de glasuri multe la poartă (STĂN.). 3 Zgomot confuz, ușor, nedefinit din natură (produs de ape, frunze, vînt, păsări etc.); foșnet, murmur. Se stinge zvonul din dumbravă (GOGA). ◊ Fig. Zvon legendar se ridica din brazi (BLA.). 4 Sunet (depărtat) produs de clopote sau de instrumente muzicale. În cer e zvon de clopot și glas de ciocîrlie (IOSIF). • pl. -uri. și (înv., reg.) zvoană s.f. /<sl. veche звонъ.

ferestrău n. 1. unealtă cu o lamă dințată de oțel spre a tăia și prepara lemne; 2. pl. uzină pe marginea apelor la munte, unde ferestraie taie lemnele de brad ca bușteni; 3. pește având botul prelungit ca o sabie cu o mulțime de dinți (Pristis antiquorum); 4. plantă cu frunze ovale însoțite de stipuli lanceolați (Helianthemum). [Ung. FÜRÉSZTÖ].

FREAMĂT, freamăte, s. n. 1. Zgomot surd produs de frunzele mișcate de vînt, de valurile mării etc. Vîntul sufla mai cu putere, aducînd în odaie suspine și freamătul copacilor. DUNĂREANU, CH. 10. Mi-e dor de freamăt lin de brazi, De murmur tainic de izvor. IOSIF, P. 64. O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi, Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. EMINESCU, O. I 129. Freamătul frunzelor avea un sunet misterios care da fiori. ALECSANDRI, C. 41. ♦ Murmur de voci înăbușite sau nedeslușite. Erau mulți acuma și plutea deasupra lor un freamăt de glasuri. DUMITRIU, N. 253. În noapte, sub poale de codru-nverzit, E freamăt de glasuri, un tainic șoptit; Ard galbene flacări și-n zare de foc Vezi chipuri sinistre grămadă-ntr-un loc. COȘBUC, P. I 142. ♦ Zgomot, larmă. E freamăt în zare: e tunul, Ori cîntec de clopot din sat? COȘBUC, P. II 46. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium. EMINESCU, O. I 147. Scot paloșele-n soare cu-n freamăt de oțel. ALECSANDRI, P. A. 146. 2. Fig. Fior, înfiorare. În rîndurile mulțimii începu să crească un freamăt de bucurie. SAHIA, N. 107. Aceste cuvinte, așa dulce șoptite, deșteptară în inima voinicului un freamăt necunoscut. ODOBESCU, S. III 199. Deodat-un freamăt zboară De-a lungul prin oștime și-n gloată se străcoară. ALECSANDRI, P. III 337. – Variantă: hreamăt (LESNEA, I. 8, TOPÎRCEANU, S. A. 106) s. n.

Abies pinsapo Boiss., « Brad de Spania ». Arbore înalt pînă la 25 m, cu coroana lat-piramidală, ramurile dispuse verticilat, mugurii acoperiți cu rășină. Frunze lipsite de flexibilitate, cu 4 muchii, lungi pînă la 1,5 cm, verzi-închis cu dungi albe. Conuri lungi pînă la 15 cm, erecte, cu diametrul pînă la 5 cm, maro-închis, păroase.

TIRS ~uri n. 1) mit. Toiag simbolic ornat cu frunze de viță de vie, cu care este înfățișat, de obicei, zeul Bachus. 2) bot. Inflorescență în formă de con de brad. /<ngr. thirsos, lat. thyrsus, fr. thyrse

DESPUIA, despoi, vb. I. Tranz. (Și în forma despoia, adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») 1. (Uneori determinat prin «la piele» sau «pînă la piele») A dezbrăca, a lăsa în pielea goală. Gaițele, scai pe soră-mea, o despoaie la piele, o gîdilă, o ciup, o înveșmîntează cu cămașa scoasă din lacră. STANCU, D. 179. ◊ Refl. Ca și cum ar fi fost să se îmbăieze, se despoia de tot puținul ce avea pe dinsa. M. I. CARAGIALE, C. 138. ♦ Fig. (Cu privire la arbori sau la locuri cu vegetație) A desfrunzi; a lăsa fără verdeață. Suflă, doamne – un vînt, Suflă-l pe pămînt, Brazii să-i despoaie, Paltini să îndoaie. ALECSANDRI, P. P. 189. ◊ Refl. De verziș se despoiau, Cu nori negri se-nvăleau, Frunzele-și îngălbineau. ALECSANDRI, P. I 107. 2. A-i lua cuiva tot ce are, a lăsa pe cineva fără nimic; a prăda, a jefui. Iau din gura omului cea din urmă bucățică de pîne, îl despoaie de cea de pe urmă haină. GHEREA, ST. CR. II 114. El schimbase patru femei, care toate l-au despuiat și jăfuit. SLAVICI, O. II 384. Și pîndește la strîmtori, De despoaie negustori Și tot prinde la boieri, De-i curăță de averi. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ Refl. Trebuie să fii mai năuc decît toți năucii de pe lumea asta, dacă gîndești că s-o despoia boierimea, ca să te răsplătească pentru niscai trebi gata-mplinite. GALAN, Z. R. 39. ◊ (Cu privire la obiectul jefuit) Ia – că-mi sari cu vorba că eu fur din gard! Vreai să-ți fac eu poate gardul nou? Ba bine; Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine? Ea-ți despoaie gardul. COȘBUC, P. I 252. Împăratul Constantin... se deprinsese strașnic a despuia fără rușine capetele de operă ale lumii, ca să-și împodobească cu ele Constantinopolea sa. ODOBESCU, S. III 72. 3. (Cu privire la ființe sau la părți ale corpului; uneori determinat prin «de piele») A jupui. Optzeci de oi despoaie Și prin frigări le pun; De surle, de cimpoaie Pădurile răsun. NEGRUZZI, S. II 24. Alelei! pui de ciocoi! De te-aș prinde la zăvoi, Să-ți dau măciuci să te moi, De piele să te despoi! ALECSANDRI, P. P. 250. ♦ (Rar, determinat prin «de coajă») A curăța de coajă; a coji. (Atestat în forma despoia) Părinte Vavila, întrebă Grigoriță... despoind foarte metodic de coajă un măr domnesc, aveți capre multe în mînăstire? HOGAȘ, DR. 268. 4. A scoate dintr-o scriere, dintr-un registru, dintr-un dosar etc. tot ce prezintă interes pentru lămurirea unei chestiuni. (Refl. pas.) Pentru această ediție critică s-au despuiat toate manuscrisele. ◊ A despuia scrutinul = a scoate din urnă și a număra voturile obținute într-o alegere. – Variantă: despoia vb. I.

PĂLTINAȘ, păltinași, s. m. (Mai ales în poezia populară) Diminutiv al lui paltin. Păltinaș cu frunza lată Și cu umbrița rotată, Lasă-mă la umbra ta. HODOȘ, P. P. 132. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. Brazi și păltinași I-am avut nuntași. ALECSANDRI, P. P. 2. Am doi pui de greieraș, Joacă sub un păltinaș (Ochii).

CIRITEL, ciritei, s. m. (Mai ales la pl.) 1. Tufiș de copăcei. Ne încurcăm printre ciritei de brad. CREANGĂ, A. 30. Mă lăsai pe plai de-o parte... Sub frunziș de ciritei, Unde trec turme de miei. ALECSANDRI, P. P. 257. Frunză verde stejărel, Ici în vale-n ciritel S-a ivit un voinicel. ȘEZ. I 10. 2. Arbust mic din familia rozaceelor (Spiraea ulmifolia); cununiță. Și mi se juca Sub un ciritel Un mic iepurel. MARIAN, S. 235. – Variantă: ciretel (SBIERA, P. 10) s. m.

brad sm [At: NEGRUZZI, S. I. 308 / V: bread / Pl: ~azi / E: alb bradh, bredh] 1 Denumire generică pentru arborii din familia coniferelor, caracterizați prin forma ascuțită și subțire a frunzelor care nu se veștejesc și prin fructele sub formă de conuri, întâlniți, mai ales, în zonele montane (Hipuris vulgaris) Cf jnepen, molid, pin, silbă, smirdar, tisă. 2 Lemn obținut prin tăierea coniferelor. 3 Exemplar din familia coniferelor tăiat și împodobit pentru sărbătorile de iarnă Si: pom de Crăciun. 4 (Pop; îs) Casă de ~ Sicriu. 5 (Îs) ~ alb Conifere cu coaja alburie, cu frunze mari, late, de culoare verde-închis, lucioase pe fața anterioară și cu două dungi alb-albăstrui pe fața posterioară Si: (Trs) brad-nemeș, silhă (Abies alba, Abies pectinata). 6 (Îc) ~ roșu sau ~ negru Molid. 7 (Reg; îc) ~ul-ciumei Jnepen cu fructe mici (Juniperus communis) Cf smirdar. 8 Vârf sau crengi de conifere (sau de alți copaci) cu care se împodobește carul sau poarta casei miresei, în ajunul cununiei. 9 (Pex) Ajun al nunții și petrecere ce se face cu această ocazie la mireasă acasă. 10 (Îs) Turtă ~ Turtă de pâine pe care o aduce fiecare fată în ziua de brad, la mireasă acasă. 11 (Art; șîs hora ~ului) Horă care se joacă acasă la mireasă în ajunul cununiei. 12 (las) Melodie după care se execută hora bradului (11). 13 Vârf sau crengi de brad (sau de alt copac) care se poartă înaintea mirilor când se duc la biserică să se cunune. 14 Vârf sau crengi de brad (sau de alt copac) care se poară înaintea decedaților necăsătoriți (sau se așază înaintea casei mortului). 15 (Bot; pan; reg) Coada-calului (Equisetum arvense). 16 Cusătură în formă de brazi. 17 Tip de țesătură. 18 Arbore din familia pinaceelor care crește în zona muntoasă, înalt de până la 50 m, cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de ace de culoare verde- închis, persistente, cu florile și semințele în conuri (Abies alba). 19 (Pgn) Conifer. 20 (Îs) Apă de ~ Amestec de apă și ulei extras din frunze de pin, folosit pentru parfumarea încăperilor sau a apei de baie. 21 (Îas) Băutură alcoolică aromată cu esență din semințe de ienupăr.

MIERCURI s. f., adv. I. S. f. Ziua a treia a săptămînii, care urmează după marți. Urii din iudei. . . se giurară. . . nece se mărînce, nece ce se bea pănră cându sfîrșilulu mierrcurii. COD. VOR. 50/16, cf. 110/6. Iară celoralalți preuți tuturora depreună le poruncim, lîngă duminecă, miercuri și vineri . . . să facă slujbă în toate zilele (a. 1 675). GCR I, 220/1. Și era într-o miercuri în post. NECULCE, L. 232, cf. MAN. GÖTT. Toma Gulai va avea cinste în miercurea viitoare la 21 martie a da o mare reprezentație. CR (1833), 8²/39. Muzeul național. . . va coprinde articole literale și industriale și va ieși o dată pe săptămână, în toate miercurile. ib. (1836), 1¹/20. Ieri am împlinit treizăci și cinci de ani. . . – Treizăci și cinci fără miercuri, fără vineri și fără sîmbete. ALECSANDRI, T. I, 191, cf. PAMFILE, CER. 14. Era, în miercurea aceea de cireșar, o căldură mângîioasă de soare. SADOVEANU, O. I, 51. Era într-o miercuri, în opt zile ale lunii lui martie. id. ib. X, 282. Damian își juca și el zmeul lui. . . nu duminica, ci într-o miercure dimineață. CAMIL PETRESCU, O. II, 667. Frunză verde barlaboi, Azi e miercuri și mîine e joi. MAT. FOLK. 806. Marți vom mîneca, Marți pe la amiazi, în păduri cu brazi, Miercurea să vie Tot cu veselie. ib. 1079. ◊ (Popular) Miercurea strîmbă (sau frumoasă) = prima miercuri din postul mare. Cf. CANDREA, F. 214, MUSCEL, 30, ALR Il/l MN 113, 2850/791, 876. II. Adv. 1. În miercurea (I) imediat precedentă sau următoare. 2. (Și în forma miercurea) într-o zi de miercuri (I), în timpul zilei de miercuri. Carii nu vor să-și îngroape morții lune sau miercure, la aceia popii să nu meargă (a. 1 675). GCR I, 218/29. Miercuri de să va întâmpla naștere lui H[risto]s, iarna va fi mare și bună (cca 1750). id. ib. II, 59/16. Astăzi miercuri te înștiințez că în patru zile, adecă duminică, mă pornesc negreșit din Paris. KOGĂLNiCEANU, S. 230. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nichifor deciocălase căruța și-o ungea. CREANGĂ, P. 112. Mă dusei miercurea-n tîrg Să văz boii cum se vînd. JARNOK-BÎRSEANU, D. 97. M-a văst miercuri seara Prin grădină cu mîndra. id. ib. 398. Miercuri m-am dus la tîrg. ȘEZ. III, 201. Sărac bade de departe, Trimite-mi un rînd de carte. Și mi-o scrie miercurea, Tocmai cum ți-i inima. mat. folk. 751. Harnică-i mândruța mea. . . Lunea caieru-și făcea, Marțea-n furcă ni-l punea, Miercuri fusul ni-l prindea. ib. 896, cf. 1413,1521. (În superstiții) Cine m-au făcut luni, îm disfac marți; cine m-au făcut miercuri, îm desfac gioi (a. 1 784). GVR II, 137/7. Orice lucru să-l începi lunea, miercurea, joia și vinerea. ȘEZ. I, 126, cf. 154, MAT. FOLK. 643, PAMFILE, B. 44. 3. (Numai în forma miercurea) în fiecare miercuri (I). Cela ce priimeaște gîndurile omenești . . . datoriu iaste a posti miercurea și vinerea (a. 1640). GCR I, 88/24. Divanul g[os]p[o]d să se facă de trei ori pe s&pt&mînă, adecă lunea, miercurea și sîmbăta (a. 1 780). id. ib. II, 125/7. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat; Miercurea e sărbătoare, Că scapă de multe boale. JARNIK-BÎRSEANU, D. 426, cf. ȘEZ. III, 201. Că eu lunea nu lucrez; Marția țiu de sărbătoare, Miercurea de fată mare. MAT. FOLK. 484. La vatra cu trei tăciuni, Fac fetele rugăciuni Vinerea și miercurea, Că doară s-or mărita. ib. 1412. Parcă mănîncă numai miercurea și vinerea, se spune despre un om foarte slab. Cf. ZANNE, P. III, 634, MAT. FOLK. 1179. – Pl.: (I) miercuri. – Și: (I) miércure s. f. – Lat. mercuris [dies].

TIRS s.n. 1. Toiag lung cu care era înfățișat zeul Bachus, împodobit cu frunze de iederă și de viță de vie și în vîrf cu un con de pin. 2. (Bot.) Inflorescență în formă de con de brad. [Pl. -suri. / < fr. thyrse, lat. thyrsus, gr. thyrsos].

MOLID, molizi, s. m. Arbore rășinos de munte din familia coniferelor, cu frunzele în patru muchii, ascuțite și de un verde strălucitor, întrebuințat ca material de construcție, la fabricarea mobilelor, a hîrtiei etc. (Picea excelsa); brad-negru, brad-roșu. În curînd au să bată din aripi asupra molizilor bătrîni cucoșii sălbatici. SADOVEANU, B. 120. Lîngă biserică sînt doi molizi. I. IONESCU, P. 372. – Variante: molift, molifți (SAHIA, N. 55, ALEXANDRESCU, M. 64), (învechit și popular) molidv (ALECSANDRI, P. P. 299) s. m.

BURETE sm. 1 🐙 Animal zoofit alcătuit dintr’un fel de sac lipit la bază de stîncile din mare; acest sac are o deschizătură la partea superioară și un mare număr de găuri pe toată întinderea pereților lui; corpul lui e format dintr’un schelet compus din țesătura mai multor firicele elastice; trăește în colonii și se pescuește cu deosebire în marea Mediterană, pe țărmurile Greciei, Siriei și Tunisiei (🖼 655) ¶ 2 Scheletul elastic al acestui animal (sau mai bine al unei colonii din aceste animale), curățat de materiile organice și lăsat cîtva timp într’o soluțiune de acid sulfuric amestecat cu multă apă, e întrebuințat pentru spălat corpul, pentru șters tabla, etc.; Fig. a stoarce ca pe-un ~; bea sau suge ca un ~, e un mare bețiv ¶ 3 pr. ext. Burete artificial, de cauciuc, întrebuințat la toaletă ¶ 4 🌿 Nume generic dat unor plante dintr’o clasă specială de criptogame care trăesc în locurile gunoioase, grase și umede, sau ca paraziți, pe arbori sau pe alte plante; unele din ele sînt bune de mîncare (ciuperca, mănătarca, etc,), iar altele sînt foarte otrăvitoare: muierea ... fripse niște bureți ce aflase prin pădure (RET.); proverb: doar n’am mîncat bureți! (ZNN.), n’am înnebunit; a tăia dracului bureți (ZNN.), a sta fără nici o treabă, a sta cu gura căscată. – Dintre speciile cunoscute la noi în țară, cităm următoarele; ~ -ACRU (sau ~-ALB, ~ -GALBEN, ~ -IUTE, ~ -LĂPTOS, ~ -PIPERAT, ~ -USTUROS) = IUȚARI; -~ BĂLOS¹, ciupercă comestibilă albă, cu miros și gust plăcut; crește pe pămînt în pădurile de fag și de brad (Hygrophorus eburneus) (🖼 656); – ~ BĂLOS² – BĂLOȘEL; – BUREȚI-CĂLUGĂREȘTI, ciuperci foarte mari, comestibile, cu pălăria brună-cenușie, cu carnea albă; cresc toamna pe rădăcinile și trunchiul stejarilor bătrîni; o singură ciupercă cîntărește uneori pînă la 15 kgr. (Polyporus frondosus) (🖼 657); – BURETELE-CALULUI, ciupercă cu pălăria cenușie, verzuie sau roșiatică, cu miros plăcut; crește pe pămînt gras și pe bălegar (Coprinus fimetarius); (🖼 658); – BURETELE-CERBILOR, ciupercă veninoasă, de formă sferică, de coloare galbenă ca lămîia sau galben-brună; carnea e albă la început, apoi devine albăstrie, marmorată și în urmă brună, cu un miros tare și neplăcut; crește prin păduri, vara și toamna; numită în Mold. și „bășina-porcului” (Scleroderma vulgare) (🖼 659); – ~ -CRĂIESC = BURETE-DOMNESC; – ~ -CREȚ¹, ciupercă comestibilă, cu gust plăcut, foarte ramificată, la început albă, apoi gălbuie, crește toamna pe trunchiul copacilor bătrîni din păduri; numită și „burete-de conopidă” (Hydnum coralloides); – ~ -CREȚ² RĂMURELE; – ~ -CREȚ³ – BUREȚI-DE-CONOPIDE²; – ~ -CREȚ⁴ = TOGMĂGEL 1; – Olten. ~ DE-BUBĂ- ~-PUCIOS; – ~-DE-CASĂ CIUPERCĂ; – ~ -DE-CONOPIDĂ¹= ~ -CREȚ¹; – BURETE-DE-CONOPIDĂ² , ciupercă comestibilă, de coloare albă, cu tulpina groasă, din care pornesc rămurele dese și ascuțite, goale înăuntru și fragile; crește prin pădurile umbroase și umede, mai cu seamă în păduri de brad; numită și „barba-caprei”, „burete-creț”, „crețișoară”, „curălice”, „laba-mîței”, „meloșel”, „opintici” sau „togmăgel” (Clavaria coralloides) (🖼 660); – ~-DE-IARBĂ (PĂC.) VINEȚICĂ-CU-LAPTE; – ~-DE-MESTEACĂN, ciupercă comestibilă, cu miros aromatic, cu pălăria cărnoasă de coloarea scorțișoarei, cu piciorul, gol înăuntru, de coloare gălbuie; crește pe pămînt, în păduri, în grămezi mai mari; numită și „pîinișoare” (Cortinarius cinnamomeus); – ~-DE-NUC, ciupercă, cu carnea albă, cu miros pătrunzător și cu gust plăcut; pălăria, galbenă-roșiatică, și prevăzută cu solzi bruni, are forma unui evantaliu; crește pe trunchiul nucilor, fagilor și ulmilor din păduri; numit și „(burete-) păstrăv” sau „păstrăv-de nuc” (Polyporus squamosus); (🖼 661); – ~-DE-PRUND, ciupercă comestibilă, cu gust amar, cu miros foarte aromatic, cu pălăria galbenă-cafenie; crește în grupuri prin păduri, de la primăvară pînă la toamnă; numită (în Bucov.) și „burete-de rouă” (Collybia esculenta); – ~-DE-ROUĂ¹, ciupercă cu pălăria aproape membranoasă, de coloare roșie-cafenie; crește pe bălegar și pe lemn putred (Coprinus micaceus); (🖼 662); – ~-DE-ROUĂ², = BURETE-DE-PRUND; – ~-DE-SOC, ciupercă moale, gelatinoasă, concavă, în formă de scoică, de coloare brună-roșiatică; crește pe trunchiurile bătrîne de soc (Hirneola auricula Judae) (🖼 663); – ~-DE-SPIN¹, ciupercă comestibilă, dulce la gust și fără nici un miros, cu pălăria cenușie, purpurie pe margini și verzuie sau gălbuie la centru; crește pe pămînt, prin păduri (Russula grisea); – ~-DE-SPIN², NICORETE; – ~-DE-STEJAR¹, ciupercă cu pălăria bombată, de coloare purpurie, puțin catifelată; crește prin păduri (Boletus purpureus); – ~-DE-STEJAR², ciupercă roșie ca sîngele ce crește pe trunchiul copacilor, mai ales pe stejar; din ea se extrage așa numitul „cleiu de stejar” (Fistulina hepatica) (🖼 664); – ~-DE-VEVERIȚĂ = RĂMURELE; – ~-DOMNESC, ciupercă cu pălăria aproape membranoasă, de coloare galbenă; crește pe drumurile de la cîmp; numită (în Trans.) și „burete-crăiesc” (Bolbitius fragilis); – ~-DULCE¹ = VINEȚICĂ-CU-LAPTE; – ~-DULCE² = RÎȘCOV; – ~- FLOCOS, ciupercă cu pălăria gălbuie-roșiatică, a cărei carne conține un suc lăptos alb și foarte acru; crește pe pămînt, mai ales prin pădurile de mesteacăn; numită (în Mold.) și „flocoșel” (Lactarius torminosus) (🖼 665); – ~-GALBEN¹, una din cele mai bune ciuperci comestibile cu carnea albă, spre periferie gălbuie, cu miros plăcut și gust puțin piperat; crește în grupuri mici prin pădurile umbroase de fag, de brad și de mesteacăn; numită și „gălbinele”, „gălbiori”, „unghia-caprei” sau „urechiușă” (Cantharellus cibarius) (🖼 666); – ~-GALBEN² = IUȚARI; – ~-GĂLBIȘOR, ciupercă a cărei carne conține un suc lăptos care devine mai tîrziu acru; crește toamna prin pădurile umbroase (Lactarius aurantiacus); – ~-NEGRU = PĂSTRĂV 2; – BURETELE-OILOR, ciupercă comestibilă cu carnea albicioasă, puțin amară și cu miros plăcut; e compusă din mai multe pălării neregulate și legate între ele, de coloare brună gălbuie; crește pe sub brazi și pini, prin mușchi, în grupuri mari, mai ales toamna (Polyporus confluens) (🖼 667); – ~-PESTRIȚ, ~-ȘERPESC, BURETELE-ȘARPELUI, BURETE-DOMNESC-NEBUN (PĂC.), ciupercă foarte veninoasă, cu pălăria de o coloare roșie, frumoasă, acoperită mai adesea de pete albe; crește pe pămînt, în păduri; numită (în Mold.) și „pălăria-șarpelui” (Amanita muscaria) (🖼 668); – ~-PUCIOS, ~-PUTUROS, ciupercă de o formă ciudată, cu piciorul lung de 12-14 cm., de coloare alburie, în vîrful căruia e așezată pălăria conică, foarte scurtă; mirosul puternic, foarte urît, al acestei ciuperci face ca să fie descoperită de la distanță, atrăgînd în același timp muștele și alte insecte, cari mănîncă pulpa conținută în alveole; numită și „burete-de-bubă”, „boțiți” sau „bozuz” (Phallus impudicus) (🖼 669); – ~-ROȘU¹, ciupercă roșie, cu pălăria cărnoasă și piciorul vîrtos; crește prin foile căzute din pădurile de fag și pe cucuruzii de pin (Mycena strobilina); (🖼 670) – ~-ROȘU² = VINEȚICĂ-CU-LAPTE; – ~ȘERPESC¹, ciupercă comestibilă, cu carnea albă și moale, cu gust și miros plăcut; numită și „pălăria-șarpelui” (Agaricus procerus, Lepiota procera) (🖼 671); – ~-ȘERPESC² = BURETE-PESTRIȚ; – ~ȚEPOS – FLOCOȘEL 1; – BURETELE-VACII, ciupercă comestibilă, cu pălăria cărnoasă, de coloare galbenă-roșiatică; crește pe pămînt, în pădurile de brad și de fag (Lactarius subdulcis); – ~-VÎNĂT, ciupercă comestibilă, de coloare violetă-închisă, cu carnea moale, fără nici un miros; crește izolat printre frunzele uscate din pădure (Cortinarius violaceus) ¶ 5 🔧 Capetele umflate ale butucului de la roțile carului în care sînt vîrîte capetele spițelor (👉 ROATĂ) [lat. vulg. *boletis = clas. boletus].

TIRS s. n. 1. toiag împodobit cu frunze de viță, de iederă și în vârf cu un con de pin, purtat de zeul Dionysos; ferulă (1). 2. inflorescență în formă de con de brad. (< fr. thyrse, lat. thyrsus, gr. thyrsos)

zadă sf [At: ANON. CAR. / V: (îvp) zad sm, ~die², ~dră, (reg) zădar² sm, zeadă / E: mlp daeda (=taeda)] 1 Arbore rășinos, cu tulpina dreaptă, cu frunze lungi în formă de ace (care cad toamna), cu lemn tare, durabil și foarte prețios, care crește în regiunea alpină inferioară Si: (reg) brad-de-vară, brad-roșu, cadrin, cătrin, crin, crin-de-munte, dăcrin, larice, lariș, lariță, rariț, viadă, zăduț (Larix decidua). 2 (Bot; înv) Pin² (Pinus silvestris). 3 Așchie (1) subțire de zadă (1), de brad sau de alt conifer întrebuințată pentru luminat sau pentru aprins focul. 4 (Pop; d. tulpini de plante, diverse obiecte etc.; îe) A fi (uscat) ~ A fi foarte uscat. 5 (Reg) Grămadă de crengi, coji, ogrinji etc. zdrobite, sfărâmate, tocate etc.

captalan [At: DAMÉ, T. 75 / V: ~aci, ~tăi~, căftăl~, căpcăl~, căptălaci, căptăl~ / Pl: ~e sn, ~i sm / E: mg káptalan] 1 sn (Apc; Mol; Buc) Acoperământ de scoarță jupuită de pe brazi la știubeie: Si: captar (1), foltău. 2 sn Capătul (2) urzitoarei. 3 Scaunul urzitoarei. 4 sm (Bot) Planta Cirsium rivulare. 5 sm (Bot; reg) Brustur (Petasites hybridu). 6 sm (Prc) Frunzele captalanului (4), întrebuințate ca acoperiș la stupii primitivi de albine. 7 sm (Bot; reg) Brustur (Arctium lappa). 8 sm (Bot; reg; îc) ~-negru Lumânărica peștilor (Verbascum nigrum). 9 sm (Bot; reg; îc) ~-de-cel-galben Coada-vacii (Verbascum phlomoides). 10 sm (Bot; reg; șîc) ~-de-cel-mare Cucuruz (Petasites albuș). 11 sm (Fig) Om cu capul mare. 12 (Fig) Capsoman (1).

CODRU, codri, s. m. 1. Pădure mare, deasă și bătrînă. În codrul acesta vrăjit Stejarii-s de două milenii. BENIUC, V. 85. Frați buni ai frunzelor din codru, Copii ai mîndrei bolți albastre, Sfințiți cu lacrimi și sudoare Țărîna plaiurilor noastre. GOGA, P. 10. Jalnic vîjîie prin noapte glasul codrilor de brad. COȘBUC, P. I 119. Iaca și codrul Grumăzeștilor, grija negustorilor și spaima ciocoilor. CREANGĂ, P. 119. La mijloc de codru des Toate păsările ies, Din huceag de aluniș, La voiosul luminiș. EMINESCU, O. I 215. ◊ Voinic de codru = haiduc. Codrul Vlăsiei = numele unei păduri vestite odinioară ca adăpost al hoților; fig. țară, oraș, administrație în care nu există control, în care se fură banul public. ◊ Expr. Hoț de codru = hoț care se ascundea odinioară în păduri și ataca pe călători; (astăzi) cel care fură cu îndrăzneală din avutul (public) pe care îl mînuiește. (În poezia populară de haiducie) A se duce (sau a se băga, a trage etc.) în (sau la) codru = a se apuca de haiducie. Rămîi, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Și mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. Fură ca în codru, se zice despre cel care fură fără rușine din bunurile care i s-au încredințat spre mînuire. 2. (De obicei determinat prin «de pîine», «de mămăligă» etc.) Bucată mare de pîine, de mămăligă etc. Să-ți fac un puișor de mămăligă, să mănînci cu vrun codru dă dovleac. STĂNOIU, C. I. 30. Înfulicasem cînd unul, cînd altul, din codrul de pîine. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 257. Cînta, jucîndu-și ursul, pe codri [de pîine] și pe bani, Bătrîn dănțuitorul, bătrîn și cîntărețul. DEMETRESCU, O. 66. Cel mai mic nu se amăgi de frumosul miros al bucatelor, ci scoase din sîn codrul de mămăligă și-l mîncă pînă la cea din urmă îmbucătură. POPESCU, B. II 55.

ienupăr sm [At: PANȚU, PL. / V: anaperi, inipăr, iniper, iuniper / Pl: ~i / E: ml juniperus] (Bot) Arbust din familia pinaceelor, peren, ramificat și drept, cu frunzele ascuțite, grupate câte trei, cu florile fără înveliș, cu fructele globuloase și negicioase, care crește în regiunile muntoase Si: (reg) archiș, archit, boabe de brad, bradul ciumei, brazi pitici, brădișor, bultimoacă, cetină, finior, ghipăi, globurău, holomoacă, ialovăț, inibahar, jip-mic, jneapăn, moleta, șolovăț, turtel (Juniperus communis). 2 (Pop) Ienibahar (1). 3 (Bot; reg; îc) ~-pitic Ghipăr (Juniperus sibirica). 4 (Bot; șîc ~-mare) Jep¹ (1) (Pinus mugo).

coadă sf [At: PRAV. 49 / Pl: ~de, cozi (înv) / E: ml coda] 1 Apendice terminal al coloanei vertebrale a corpului vertebratelor. 2-3 Smoc de păr (sau de pene) care acoperă coada (1). 4-5 Păr (sau penaj) crescut în prelungirea cozii (1). 6 (Pop; pex; îs) ~ de vită Vită (slabă). 7 (Îla) Cu ~ Codat. 8-9 (D. competitori; îlav) La (sau în) ~ Pe cel din urmă loc sau printre ultimii. 10 (Îlav) De la ~ De la sfârșit spre început. 11 (Reg; îs) ~ de câine^[1] Om de nimic. 12 (Rar; d. păr sau mustăți; îla) ~ rățoiului Cârlionțat. 13 (Pfm; îla) (Get-beget) (de) ~da vacii Neaoș. 14 (Pfm; d. câini sau alte animale; îe) A da din ~ A se gudura. 15 (Pfm; d. oameni; îae) A linguși pe cineva. 16 (Îvp; îe) A fâțâi ~da (ca vulpea) A se comporta într-un mod care denotă viclenie. 17 (Pfm; îe) A-și vârî (sau a-și băga) ~da ori a da cu ~da A se amesteca în chestiuni care nu-l privesc (provocând complicații). 18 (Pfm; îe) A-și vârî (sau a-și băga) dracul ~da A se ivi neînțelegeri sau complicații într-o situație sau stare de lucruri. 19 (Pfm; îae) A (se) urzi o intrigă. 20 (Pop; îe) A se apuca de ~ sau a încăleca pe (la) ~da calului A începe ceva într-un mod greșit. 21 (Pfm; îe) A călca (pop, șarpele sau pe cineva) pe ~ A supăra. 22-23 (Îvp; îe) Din opincă Exprimă zădărnicia sau netemeinicia unei lucrări. 24 (Pfm; îe) A(-i) lega (cuiva) o tinichea (sau tinicheaua, reg, bășica ori tigva) de ~ A(-i) atribui cuiva (pe nedrept) fapte, lucruri reprobabile spre a-l compromite. 25 (Pfm; înv; îae) A concedia (nejustificat). 26 (Pfm; îe) A pune ~da pe (sau la) spinare A o rupe la fugă. 27 (Pfm; îe) A-și face ~da colac A se sustrage de la o răspundere. 28 (Pfm; îlav) Cu ~da între picioare (sau, reg, între vine) Rușinat. 29 (Pfm; îe) A scurta (sau a tăia) cuiva din ~ A tempera pornirile cuiva. 30 (Pfm; îe) A scăpa scurt din ~ A scăpa dintr-o mare primejdie dificil și cu pagube. 31 (Pfm; îe) A ține (sau a ridica) ~da sus ori a ședea cu ~ îmbârligată A se mândri (nejustificat). 32 (Pfm; îe) A nu avea nici cap, nici ~ sau a fi fără cap și ~ A nu avea nici o logică. 33 (Pfm; îae) A fi alcătuit fără ordine. 34 (Pfm; îe) A trage mâța (sau dracul) de ~ A o duce greu material. 35 (Pfm; irn; îe) A umbla câinii cu covrigii (sau colacii) în ~ A te bucura de bunăstare fără nici un efort. 36 (Reg; îe) ~da-i grasă! Exprimă credința că cel mai important e finalul. 37 (Pfm; îe) A prinde prepelița (sau purceaua) de ~ A se îmbăta. 38 (Pfm; îe) A (o) lua (ceva) de ~ A se pune pe treabă. 39 (Pfm; d. femei; îe) A-și vedea de ~da măturii (sau tigăii) A se ocupa (numai) de treburile gospodărești. 40 (Pfm; îe) A fi (sau a rămâne) scurt în ~ A o păți. 41 (Pfm; îe) A-i atârna (cuiva) de ~ A atribui cuiva o vină. 42 (Pfm; îae) A porecli. 43 (Pfm; îe) A strânge mâța de ~ A constrânge^[2]. 44 (Pfm; îe) A înnoda ~da la câini (sau câinii în ~) A fi viclean. 45 (Pfm; îae) A vagabonda. 46 (Pfm; îae) A sta degeaba. 47 (Pfm; îe) A trage la (sau sub) ~ A avea relații sexuale. 48 (îrg; d. vaci, îe) A sta în ~ A fi foarte slabă. 49 (Pfm; îe) A o da de ~-n vale A eșua într-o acțiune. 50 (Pfm; îae) A sărăci. 51 Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc. 52 Loc pe unde se scurge apa dintr-un râu într-un iaz. 53 Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul pentru a obține ceva. 54 (D. oameni, îe) A face ~ A se așeza la rând, așteptând să obțină ceva. 55 Parte dinapoi, mai îngustă, a corpului unor animale. 56 Partea dinapoi (prelungită) a obiectelor de vestimentație (mai ales feminine) Si: trenă. 57 (Pfm; îe) A se ține de ~da cuiva sau, rar, a se ține (sau a umbla) ~ după cineva A căuta cu insistență compania cuiva. 58 Părul (femeilor) crescut și împletit Si: (pop) cosiță. 59 Prelugire luminoasă a cometelor. 60 Fâșie îngustă din cârpă sau hârtie pusă la zmeu pentru a-l echilibra în aer. 61 (Rar) Mână. 62 (Fam; îe) ~ de topor Persoană folosită de dușman împotriva grupului din care ea face parte. 63 Parte terminală a unui obiect, fenomen etc. 64 (Pfm; îe) A-i ieși (cuiva) (sau a avea) venin la ~ A-și arăta (în final) răutatea. 65 (Ast; pop; îc) ~da-câinelui^[3] sau ~da-căruței Stea din Constelația Taurului. 66 (Pop; îc) ~da-guzganului Boală pe care o fac la coadă caii. 67 (Pfm; îe) A împleti ~ (sau cosiță) albă A rămâne sau a îmbătrâni nemăritată. 68-69 (Pfm; îe) A avea ~ lungă, minte scurtă A nu fi (prea) inteligent. 70 (Pfm; îe) A rămâne la ~da sapei A scăpăta. 71 (Pfm; d. copii sau tineri; îae) A nu continua studiile. 72 (Îe) A trage cu ~da ochiului A privi pe furiș. 73 (Îe) A face cu ~da ochiului A face (cuiva) un semn discret din ochi. 74 (Fig) Persoană de rang inferior. 75 (Pfm; îe) A pune (sau a scoate) ~ (sau cozi) cuiva A bârfi pe cineva. 76 (Pfm; îae) A batjocori pe cineva. 77 (Pop; îs) ~da carului sau ~da trăsurii Partea dinapoi a trăsurii, ca o treaptă, pe care se stă Si: (pop) codirlă, șireglă. 78 (Înv; îs) ~da oștii (sau, înv, ~da obuzului ori taberii) Ariergardă. 79 (Îs) ~da-ochiului Unghiul extern al ochiului. 80 (Îs) ~da mesei Loc unde stau cei ce nu se bucură de onoruri. 81 (Înv; îs) ~ de mare Golf. 82 (Înv; pex; îas) Ocean (1). 83 (Îvr; șîe) ~ la gură Zăbală. 84 (Înv; îe) ~ de mătase Panglică pentru prins părul în coadă (56). 85 (Fig; îe) Minciună cu ~ Minciună sfruntată. 86 (Îlav) La ~ Pe ultimul loc. 87 (Îoc de frunte; îla) De ~ Nu prea bun. 88 (Spc; șip) Pleavă (resturi). 89 Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină ori de creangă Vz peduncul. 90 (Bot; reg) Pipirig (Equisetum hiemale). 91 (Bot; reg; îc) ~da-alor-de-vânt Brădișor (Lycopodium clavatum). 92 (Bot; reg; îc) ~da-boului Comaci. 93 (Bot; reg; îae) Coada-vacii. 94 (Bot; reg; îc) ~da-buhaiului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 95 (Reg; îc) ~da-calului (sau ~-goală, ~da-iepei, ~da-mânzului, ~da-șopârlei) Plantă erbacee din familia equisetaceelor, care crește prin fânețe și câmpuri umede, cu două feluri de tulpini, una fertilă, gălbuie, terminată într-un spic, și o alta sterilă, verde, ramificată Si: (reg) barba-sasului, barba-ursului, bota-calului, bota-cucului, brădac, brădișor, brăduleț, brăduștean, codăie, codăie, iarbă-de-cositor, mânzoaică, nodățică, opintici, părul-porcului, peria-ursului, perie-ursească, șirușliță (Equisetum arvense). 96 (Bot; reg; îae; șîc ~da-iepei, ~da-mânzului) Barba-ursului (Equisetum silvaticum). 97 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia equisetacee, care crește prin locuri umede sau mlăștinoase, cu tulpini fertile alb-roșietice și tulpini sterile albe sau verzui Si: (reg) barba-sasului, barba-ursului, brad, brădac, brădișor, codâie-de-a-mare, părul-porcului (Equisetum telmateja). 98 (Reg; îae; șîc ~da-mânzului) Plantă acvatică din familia hippuridacee, cu tulpina dreaptă și cu frunze lineare, dispuse în verticile, cu flori hermafrodite mici și verzui Si: (reg) brăduț-de-apă, iarba- sasului,porob, silhă (Hippuris vulgaris). 99 (Bot; reg; îae) Briofita (Mnium affine). 100 (Bot; reg; îc) ~da calului-de-râturi Luioane (Equisetum pratense). 101 (Bot; reg; îc) ~-de-căprioară Cupe (Gentiana acaulis). 102 (Reg; îc) ~da-câinelui Planta Linaria intermedia. 103 (Reg; îc) ~da-cocoșului Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunze scurt pețiolate, ovale, acoperite cu peri moi, cu stamine glabre și flori, care crește în păduri umbroase și este întrebuințată în medicina populară Si: (reg) cerceluși, clopoțele, cocoși, creasta-cocoșului, iarbă-de-dureri, pecetea-lui-Solomon (Polygonatum latifolium). 104 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunze amplexicaule, cu stamine păroase și 3-5 flori, care crește în păduri umbroase Si: (reg) cerceluși, clopoțele, iarbă-de-dureri, pecetea-lui-Solomon (Polygonatum multiflorum). 105 (Reg; îae; șîc ~da-racului) Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunze alterne ovale, cu flori albe verzui dispuse câte trei și fructe boabe albastru-închis, care crește în păduri umbroase Si: (reg) cerceluși, clopoțele, cocoș, creasta-cocoșului, iarbă-de-dureri, pecetea-lui-Solomon (Polygonatum odoratum). 106 (Reg; îae) Plantă erbacee glabră din familia liliaceelor, cu flori mici, alb verzui, cu periant alb roz și fructele boabe roșii, care crește în păduri umbroase Si: (reg) cerceluși, clopoțel (Polygonatum verticillatum). 107 (Bot; Buc; îc) ~da-cucului Mușchi ce crește în locuri umede în tufe verzi cu rețele de fire ruginii (Mnium affine). 108 (Bot; reg; îc) ~-de-stea Iarbă neagră (Calluna vulgaris). 109 (Bot; reg; îc) ~da-găinii Iarbă-moale. 110 (Bot; reg; îc) ~-de-găină Rocoină. 111 (Reg; îc) ~-grasă Soi de strugure nedefinit mai îndeaproape. 112 (Bot; reg; îc) ~da hălor din vânt Struțișori (Selaginella helvetica). 113 (Bot; reg; îc; șîc ~da-lupului, ~da-vacii) ~da hulpii Bătrâniș (Erigeron canadensis). 114 (Reg; îc) ~da-ielelor Sâlnic (Glechoma hirsuta). 115 (Reg; îc) ~da-iepurelui Plantă erbacee păroasă din familia gramineelor, care crește în zone alpine și subalpine, cu foi rigide în partea superioară și verzi în cea inferioară, cu un spic verde (Sesleria heuffleriana). 116 (Reg; îc) ~da-leului Plantă erbacee din familia labiatelor, care crește în locuri necultivate, cu tulpina ramificată, cu frunzele inferioare în cinci lobi iar cele superioare trilobate, cu flori mici roz în corolă Si: talpa-gâștei (Leonurus cardiaca). 117 (Reg; îc) ~da-lupului Plantă erbacee din familia labiatelor, care crește în tufișuri și pe marginea drumurilor, cu tulpina ramificată, frunzele triangular-ordiforme și flori mici albăstrui-violacee dispuse în verticile multiflore Si: urechea-porcului (Salvia austriaca). 118 (Bot; reg; îae; șîc ~da-vacii) Lumânărică (Gentiana asclepicidaea). 119 (Bot; reg; îc) ~da-mâței (~-de-baltă). Specie de mușchi din familia sphagnaceelor, care crește prin locuri mlăștinoase și prin turbării, alb-gălbui, cu frunzele mici, dese, fără nervură Si: (reg) bungeac, penița-bungeacului (Sphagnum acutifolium). 120 (Bot; reg; îae) Briofita (Sphagnum palustre). (Bot; reg; îae; șîc ~da mâței-de-baltă) Briofita Sphagnum cuspidatum. 121 (Bot; reg; îae; șîc ~da-veveriței) Bumbăcariță (Euriophorum vaginatum). 122 (Bot; reg; îae) Iarbă-albă (Phalaris arundinacea). 123 (Bot; reg; îae; șîc ~da-veveriței) Papanași (Trifolium arvense). 124 (Bot; reg; îc) ~da mâței-de-baltă Briofita Sphagnum cymbifolium. 125 (Bot; reg; îae) Briofita Sphagnum fimbriatum. 126 (Reg; îc) ~da-lupului- vânătă, ~da-mielului Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor, care crește pe coline aride și câmpii nisipoase, cu frunze gălbui crenate, cu flori mari galbene dispuse într-un spic lung și des Si: lumânărică, lumânare (Verbascum phoeniceum). 127 (Reg; îae; șîc ~da-mâței) Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor, care crește prin fânețe nisipoase și pășuni uscate, cu tulpini sterile pe pământ și florifere ascendente, cu frunzele pețiolate, cu flori albastru-deschis, dispuse în raceme axilare și fructul capsulă obovală Si: (reg) bobolnic, bobornic, coada-mâței, șopârliță, ventricea, ventrilică (Veronica prostata). 128 (Bot; reg) Plantă nedefinită mai îndeaproape. 129 (Bot; reg; îc) ~da-oii Hreniță (Lepidium campestre). 130 (Reg; îae) Soi de strugure nedefinit mai îndeaproape. 131 (Reg; îc) ~da-păunului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 132 (Bot; reg; îc) ~da-pisicii Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris). 133 (Bot; reg; îc) ~da-popii Spânz (Helleborus purpurascens). 134 (Bot; reg; îc) ~da-priculicilor Barba-popii (Aruncus vulgaris). 135 (Reg; îc) ~da-dracului, ~da-racului Plantă erbacee din familia rozaceelor, care crește prin locuri umede, cu frunze întrerupt-penatifide, foliole lunguiețe dințate, verde-argintii și flori solitare mari, galbene Si: argentină, argindeană, argințică, argințel, buboasă, buruiană, forostoi, iarba-gâștii, iarba-sclintiturii, iolut, sclintită, prititoare, scrintea, scrintee, scrintitoare-de-baltă, scrânteală, scrintitoare, scrintitură, troscot, vintricea, zolotnic (Potentilla anserina). 136 (Bot; reg; îae) Turiță mare (Agrimonia eupatoria). 137 (Bot; reg; îae) Ochiul boului (Chrysanthemum leucantheum). 138 (Bot; reg; îae) Drețe (Lysimachia nummularia). 139 (Bot; reg; îc) ~da-raiului Peliniță (Artemisia annua). 140 (Reg; îc) ~da-rândunicii Plantă erbacee din familia marcantiaceelor, care crește prin locuri umede, pe ziduri și prin pietriș, cu talul cărnos, verde, poros, pe a cărui suprafață se văd organele de reproducție asexuată formate în lame verzi și organele de reproducție sexuată, reprezentate de pedunculele laterale Si: (reg) călbează, fierea pământului, mușchi de baltă, mușchi de fântână, mușchi de mlaștină (Marchantia polymorpha). 141 (Bot; reg; îae) Nemțișori (Consolida regalis). 142 (Pop; îae) Fluture mare, frumos colorat, cu o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și Papilio podalirius). 143 (Bot; reg; îc) ~da-schimbării Umbra iepurelui (Asparagus tenuifolius). 144 (Reg; îc) ~-solzoasă Planta Aegilops incurvata. 145 (Bot; reg; îc) ~da-șopârlei Barba ursului de bahne (Equisetumpalustre). 146 (Bot; reg; îae) Șopârliță (Veronica orchidaea). 147 (Reg; îc) ~da-șoricelului Plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina păroasă, frunzele penate și păroase, cu flori albe sau roz-trandafirii în corimb Si: (reg) sorocină, șereșină, tormac-alb (Achillea collinci). 148 (Bot; reg; îae; șîc ~da-șoarecelui, ~da hârcelui, ~da hârțului, Ban, ~da-sorocinii) Brădățel (Achillea millefolium). 149 (Reg; îae) Planta din familia compozitelor Achillea neilreichii. 150 (Bot; reg; îae) Pâinea-lui-Dumnezeu (Achillea pannonica). 151 (Bot; reg; îae) Sorocină (Achillea setacea). 152 (Bot; reg; îae) Rotoțele-albe (Achillea ptarmica). 153 (Bot; reg; îae) Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata). 154 (Reg; îc) ~da-șoricelului-de-munte Plantă erbacee din familia compozitelor, care crește prin pășunile pietroase din zonele subalpine, cu tulpina păroasă, frunze auriculare și florile albe (Achillea distans). 155 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia compozitelor, care crește în regiunile montane, cu tulpina păroasă, frunze sesile, auriculate și florile roșietice, mai rar albe, în capitule (Achillea tanacetifolia). 156 (Reg; îc) ~da-vacii Plantă erbacee țepos-păroasă din familia boraginaceelor, care crește prin pășuni, câmpuri și fânețe uscate, cu tulpina ramificată erectă, frunze lanceolate, cu flori albe în spice geminate, cu staminele mai lungi decât corola și cu fructele nucule Si: capul-șarpelui, ursoaică (Echium altissimum). 157 (Reg; îae; șîc ~da-boului, ~da-lupului, ~da-mielului) Plantă erbacee din familia scrofuliaceelor care crește pe coline aride sau câmpii nisipoase, cu frunze crenate, flori mari galbene și cu două stamine glabre păroase Si: captalan-de-cel-galben, corobatică, corovatic, corovatică, cucuruz-galben, cucuruzoi, lipan, lipean, lumănarea-Domnului, luminea, lumânare, lumânărică, lumânărică-Domnului, pur, rănzișoară (Verbascum phlomoides). 158 (Reg; îae; șîc ~da-boului, ~da-lupului) Plantă erbacee din familia scrofuliaceelor, care crește prin locuri uscate, la marginea pădurilor, cu frunze mari și flori galbene, fără miros, dispuse într-un racem terminal simplu Si: lipan, pur (Verbascum thapsiforme). 159 (Reg; îae; șîc ~da-lupului) Plantă erbacee din familia scrofuliaceelor, care crește prin locuri umede din zonele montane, cu tulpină înaltă, frunze bogate, cu flori mari, albastre sau alb-gălbui, solitare Si: ciucurică, corobatică, corovatic, lemnul-Domnului, lipan, luminare, luminea, lumănarea-Domnului, lumânărica-Domnului, pur (Verbascum thapsus). 160 (Reg; îae) Planta Verbascum chaixii. 161 (Bot; reg; îae) Praz (Allium porum). 162 (Bot; reg; îae) Pur (Allium rotundum). 163 (Bot; reg; îae) Jale-de-câmp (Salvia nemorosa). 164 (Bot; reg; îae) Jale² (Salvia pratensis). 165 (Bot; reg; îae) Lumânărica-peștilor (Verbascum nigrum). 166 (Bot; reg; îc) ~da-vânătorului Saschiu (Vinca minor). 167 (Reg; șîc) ~da-șoarecelui, ~da-vulpii Plantă erbacee din familia graminaceelor, care crește prin livezi și fânețuri, cu rizom târâtor, tulpina erectă, frunzele superioare alungite și florile verzi dispuse în spicule uniflore ovale (Alopecurus geniculatus). 168 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia graminaceelor (Alopercus lagurifomis). 169 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia graminaceelor (Alopecurus pratensis). 170 (Bot; reg; îae) Știr (Phleum paniculatum). 171 (Bot; reg; îae) Știr roșu (Amaranthuspaniculatus). 172 (Reg; îc) ~da-zmeului Mică plantă erbacee veninoasă din familia araceelor care crește prin mlaștini, cu rizom gros, târâtor, cu frunze glabre, lucitoare, cordiforme și fructe bace roșii Si: (reg) iarba-șarpelui, scălcele, scălciuțe, tămâiță (Calla palustris). 173 (Bot; reg; îc) Cinci-coade Căldărușă (Aqulegia vulgaris). 174 (Orn; pop; îs) ~-făloasă Codobatură. 175 (Orn; pop; îc) ~-roșie (sau roșă) Codroș. 176 (Ic) ~ de rândunică Cep la capătul^[4] unei bârne sau al unei scânduri, tăiat în forma cozii de rândunică. 177 (Îae) Formă de încheiere a lemnelor de construcție. 178 (Îc) ~-de-șoarece Ferăstrău ascuțit pentru făcut găuri și tăiat cercuri. 179 (Îc) ~-de-vulpe Ferăstrău care taie părțile lemnului ce nu pot fi tăiate cu ferăstrăul încordat. 180 (Reg) Chișiță. 181 (Îrg) Teren din apropierea unui izvor. 182 (Îrg) Terenul de unde începe o vale, o râpă etc. 183 (Îrg) Teren ce se întinde între un izvor și un deal. 184 (Îvp; îc) ~da veacului Sfârșitul lumii. 185-186 (Fig) Partea (sau persoana) cea mai puțin importantă. 187 (Pfm; la oameni și cai) Penis. 188 (Îvp; îlav) De când nemții cu ~ De demult. 189 (Îvp; îe) A se ține de ~da albiei A se chinui să fie în rândul lumii. 190 (Îvp; îe) A pune (sau a scoate) ~ (ori cozi) A batjocori. corectat(ă)

ureche sf [At: PSALT. HUR., 36^v/18 / V: (îrg) or~, urichi sfp, (reg) arechi sfp, ~chie (P: ~chi-e / Pl: ~chii) / Pl: ~echi / E: ml oricla (= auricula)] 1 Organ al auzului și al echilibrului la om și la unele animale, alcătuit dintr-o parte externă și una internă, așezat simetric de o parte și de alta a capului. 2 (Îe) A fl mai credincioși ochii decât ~chile A acorda mai multă crezare celor văzute decât celor auzite. 3 (Îe) A fi numai ~chi (sau o ~) A asculta foarte atent. 4 (Îe) A se face (numai sau tot) ~chi sau a asculta cu toate ~chile A asculta cu multă atenție. 5 (Înv; îe) A avea ~chi deschise despre... A fi foarte atent la ce face cineva. 6 (Îe) A asculta numai c-o ~ A asculta distrat. 7 (Îe) A nu avea ~chi pentru ceva A nu voi să asculte ce i se spune. 8 (Îae) A nu da importanță celor relatate. 9 (D. veste, zvonuri, știri etc.; îe) A ajunge la (sau până la) ~chile (sau ~a) (cuiva) sau (îvp) a(-i) veni (cuiva) la (sau în) ~chi sau a(-i) intra în ~a (sau ~chile) (cuiva) sau (rar) a suna la ~chile (cuiva), a se sui întru ~chile (cuiva) A se afla (5). 10 (Îe) A prinde (ceva) cu ~a A afla (1). 11 (Reg; îe) A face (sau a prinde) ~chi A pricepe. 12 (Îe) A fi (cu) ochii și ~chile (sau ~a) cuiva A fi informatorul cuiva. 13 (Îae) A fi omul de încredere al cuiva. 14 (Îe) A-i trece (sau a-i zbârnâi) (ceva) pe la ~ A auzi ceva în treacăt. 15 (Îe) (A fi) ~a târgului (sau a satului, a pământului) (A fi) atotștiutor. 16 (Îe) A(-și) ține (sau a(-și) apleca, a pune) ~a (la ...) A asculta cu atenție. 17 (Reg; îe) A(-și) băga (bine) (ceva) pe (sau la) ~ (sau ~chi) A asculta cu atenție. 18 (Reg; îae) A înțelege. 19 (Reg; îae) A-și închipui. 20 (Mun; îe) A băga (pe cineva) în ~chile (cuiva) A pârî pe cineva. 21 (Îe) A-i șopti (sau a-i spune, a-i zice, a-i vorbi etc.) (cuiva) la (sau în) ~ A-i vorbi cuiva cu glas scăzut (pentru a nu fi auzit sau a da impresia de mister). 22 (Îe) A bate toaca la ~chile (sau ~a) surdului A vorbi cuiva degeaba. 23 (Îe) A fi tare (sau fudul, greu) de ~chi A nu auzi bine. 24 (Îe) A avea ~chi de cârpă (sau de saftian) A nu auzi bine. 25 (Îe) A sufla vântul în ~chile cuiva A nu auzi. 26 (Îe) A avea apă în ~ A nu auzi bine. 27 (Îae) A fi prostănac. 28 (Îe) A se face într-o ~ A se preface că nu aude ce i se spune. 29 (Îae) A se preface că nu înțelege ce i se spune. 30 (Îe) A fi (cam) într-o (reg, pe-o) ~ A fi (cam) nebun. 31 (Îe) A-i intra cuiva (ceva) pe o ~ și a-i ieși pe alta (sau pe cealaltă) A nu reține ceea ce i se spune. 32 (Îae) A nu asculta sau a rămâne nepăsător la sfaturi. 33 (D. glas, zgomot etc.; îe) A-i trece cuiva (ceva) prin ~chi A-i răsuna în urechi (1) din cauza intensității sunetului. 34 (Îe) A-i ieși (cuiva) sufletul pe ~chi A-i fi foarte frică. 35 (Înv; îe) A-i băga (cuiva) bumbacul în ~chi A bate pe cineva ca să nu mai spună ce trebuia tăinuit. 36 (Înv; îe) Să-și bage bumbac în ~chi Avertisment dat unei persoane ce a comis o faptă rea. 37 (Îe) A-i desfunda (cuiva) ~chile A-i trage (cuiva) o palmă. 38 (Trs; îe) A-și plăti ~a A se achita superficial de o obligație. 39 (Mol; d. îndeplinirea unei obligații; îe) A fi făcut pentru a mântui ~a A fi făcut de formă Si: de mântuială. 40 (Îe) A avea ~a târgului (sau a cuiva) A fi ascultat cu plăcere și încredere (de cei din jur). 41 (Îe) A da (cuiva) ~a A asculta cu atenție și plăcere pe cineva. 42 (Îe) A avea ~chi de lup A auzi foarte bine. 43 (Îae) A fi deștept. 44 (Îe) A fî -a lui Dumnezeu A fi un om bun. 45 (îe) A fî -a dracului A fi om rău. 46 (Fam) Epitet pentru o persoană care nu aude bine. 47 (Fam; dep) Epitet pentru o persoană care se preface că nu aude. 48 Partea externă, cartilaginoasă, vizibilă a urechii (1) Si: auriculă², pavilion. 49 (Pop; d. tineri; îe) A nu se duce de după ~ A fi foarte încrezut. 50 (Îlav) Până peste (sau în, între) ~chi Foarte mult. 51 (Îe) A se culca pe o ~ (sau pe ~a aia, pe cea ~) A rămâne nepăsător Si: a nu se sinchisi. 52 (Îae) A aștepta în zadar să se îndeplinească ceva. 53 (Îe) A se lăsa pe o ~ A neglija o treabă începută (văzând că nu iese cum ar fi dorit). 54 (Îe) A râde cu gura până la ~chi sau până i se duce gura la ~ (ori la ~chi) A râde cu mare poftă. 55 (Îe) A sta (sau a ședea, a cădea) pe ~chile cuiva A sta pe lângă cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). 56 (Îe) A-și ascuți (sau a-și ciuli, a-și aținti) ~chile (sau ~a) A asculta cu atenție sporită. 57 (Reg; îe) A se face ~ șută A se preface că nu aude ceva. 58 (Îae) A se preface că nu știe ceva. 59 (Îe) A-i da (cuiva) peste ~chi A mustra pe cineva. 60 (Îae) A pedepsi pe cineva. 61 (Îe) A(-i) roade (sau a(-i) mânca) (cuiva) (și) ~chile A mânca foarte mult de la cineva (păgubindu-l). 62 (Îe) A(-i) fi (cuiva) ~chile roase de... A fi plictisit de... 63 (Îae) A cunoaște ceva prea bine. 64 (Îe) A pune (pe cineva) la ~ A menaja pe cineva. 65 (Îe) A umbla cu flori (sau cu floare) la ~chi (sau la ~) A nu avea nici o grijă. 66 (Îe) A pune (cuiva) flori (sau ghiocei) după (sau la) ~chi (sau ~) A-și bate joc de cineva. 67 (Îae) A înșela pe cineva. 68 (Îe) A pune (ceva) cercel la ~ A trata ceva cu indiferență. 69 (Îe) A purta căciula pe-o ~ sau a umbla cu cușma pe-o ~ A nu-i păsa de nimeni și nimic. 70 (Îae) A-și bate joc de orice. 71 (Îe) A îndesa (sau a tufli) căciula pe ~chi A se preface că nu știe. 72 (Îae) A nu-i păsa de nimic. 73 (Reg; îe) A se pune (sau a se porni) pe-o ~ A face ceva cu îndârjire. 74 (Reg; îae) A nu se lăsa până nu realizează ce și-a propus. 75 (Îe) A avea ~chi lungi (cât de măgar) A fi neinstruit. 76 (Îae) A fi prost. 77 (Îe) A-i crește (cuiva) ~chile A se zăpăci. 78 (Îae) A se prosti. 79 (Îe) A pune mult pe-o ~ A se îmbăta strașnic. 80 (Îe) A nu (o) duce la ~ A bea foarte mult. 81 (Îe) A cerca vinu pe-o ~ A face pe prostul. 82 (Îae) A fi prost. 83 (Mun; euf; îc) ~echi-de-țol Urs (1). 84 Facultatea de a auzi. 85 Auz (1). 86 (Îe) (A avea) ~ muzicală (A avea) facultatea de a percepe just (și de a reproduce în mod exact) sunetele muzicale. 87 (Îe) (A cânta) după ~ (A reproduce o melodie) după auz, fară partitură. 88 (Îe) A avea ~a bună A avea auzul fin. 89 (Bot; îc) ~a-babei Ciupercă comestibilă, cărnoasă, cu pălăria ca o cupă neregulată, răsucită ca o ureche (1), galbenă sau trandafirie pe exterior și roșie-portocalie pe interior, care crește toamna în locurile umede din păduri Si: (reg) baba-ureche, iarbă-de-urechi (Peziza aurantia). 90 (Bot; îae) Ciupercă comestibilă, cu pălăria semisferică, albă sau trandafirie pe exterior și roșie-aprinsă pe interior, care crește primăvara pe ramurile căzute și putrezite din pădurile umede Si: (reg) urechea-Judei, urecher (1), urechiușa-babei, urechiuși (3) (Peziza coccinea). 91 (Bot; reg; îae) Ciupercă comestibilă, cu piciorul foarte scurt și gros, cu pălăria ca un castron, galbenă-brună pe exterior și alburie pe interior, care crește, în grupuri mari, pe trunchiuri putrede de brad Si: ceșcuța-babei, (reg) lămâiță, pitacu-dracului (Peziza venosa). 92 (Bot; îae) Gheață (Sedum spectabile). 93 (Îc) ~a-iepurelui Plantă cu tulpina glabră, ramificată spre vârf, cu frunze ovale, cu flori galbene în corimb și fructe achenă Si: (reg) dosnică-bărbătească, lăutoare, ureche-tătărească, urechelniță (8), urechiușă (9) (Bupleurum rotundifolium). 94 (Îae) Plantă cu tulpină erectă, ramificată spre vârf, cu frunze ușor rigide, adesea încovoiate ca niște secere, cu flori galbene în corimb și cu fructe netede, brune-roșii, care crește prin locuri aride și pietroase Si: (reg) ureche-tătărească, urechelniță (9) (Bupleurum falcatum). 95 (Îae) Plantă cu frunzele (lanceolate) cu flori galbene în corimb și cu fructe acoperite cu perișori scurți și aspri, care crește prin pășunile stâncoase din regiunea alpină și subalpină Si: anasonul-cailor (Bupleurum diversifolium). 96 (Îae) Plantă cu frunze ascuțite, lângă rădăcină, și ovale, cele superioare, și cu flori galbene în corimb, care crește prin locuri stâncoase (Bupleurum aureum). 97 (Bot; reg; îae) Urechelniță (6) (Sempervivum tectorum). 98 (Bot; reg; îae) Curcubeu (3) (Lychnis coronaria). 99 (Îae) Planta Stachys lanata. 100 (îae) Plantă nedefinită mai îndeaproape. 101 (Îc) ~a-porcului Plantă cu tulpina erectă, ușor păroasă și ramificată la partea superioară, cu frunze ovale, crestate, neregulate pe margini, cu flori mici albăstrai-violacee, ce crește prin tufișuri la marginea drumului Si: (reg) buruiană-de-bubă, buruiană-lată, coada-mielului, cocean-căpresc, iarba-somnului, jaleș, jaleș-de-câmp, jaleș-sălbatic, năduf, talpa-cucoanei (Salvia verticillata). 102 (Bot; îae) Coada-lupului (Salvia austriaca). 103 (Bot; îae) Cinsteț² (Salvia glutinosa). 104 (Bot; îae) Jale (Salvia pratensis). 105 (Bot; îae) Cătușă (9) (Ballota nigra). 106 (Bot; îae) Urzicuță (6) (Coleus blumei). 107 (Bot; îae) Crucea-pământului (Heracleum sphondylium). 108 (îc) ~a-ursului Mică plantă erbacee din familia primulacee, cu frunze cărnoase, ovale, glabre și ușor crestate pe margini, cu flori galbene în buchet în vârful tulpinii, ce crește pe stânci calcaroase în regiunile montane, cultivându-se și ca plantă decorativă Si: (reg) ciuboțica-cucului, ciuboțica-ursului, nu-mă-uita, urechea-șoarecelui, urechița-ursului, urechiușă (Primula auricula). 109 (Bot; îae) Ciuboțica-ursului (Cortusa matthioli). 110 (Bot; îae) Roiniță² (Melissa officinalis). 111 (Reg; îc) ~a-boului Plantă erbacee ornamentală din familia compozee, cu tulpina hispidă, cu frunze ovale, adânc crestate pe margini, cu flori divers colorate, în capitule în vârful ramurilor Si: ochiul-boului (Callistephus chinensis). 112 (Bot; reg; îae) Degetar (3) (Digitalis graudiflora, digitalis ambigua). 113 (Bot; reg; îc) ~a-ciutei Urechelniță (6) (Sempervivum tectorum). 114 (Bot; reg; îc) ~a-Judei Urechea-babei (Peziza coccinea). 115 (Bot; reg; îc) ~a-mâței Urechelniță (6) (Sempervivum tectorum). 116 (Bot; reg; îc) ~a-oii Pătlagină (Plantago major). 117 (Bot; reg; îc) ~a-omului Popilnic (Asarum europaeum). 118 (Bot; reg; îc) ~a-șoarecelui (șîf ~a-șoarecului) Vulturică (Hieracium pilosella). 119 (Bot; reg; îae) Rușuliță (Hieracium aurantiacum). 120 (Bot; reg; îae) Nu-mă-uita Si: (reg) urechea-șoricelului (Myosotis palustris, Myosotis silvatica). 121 (Bot; reg; îae; șîf ~a-șoarecului) Încheietoare (Sideritis montana). 122 (Bot; reg; îae) Urechea-ursului (Primula auricula). 123 (Bot; reg; îc) ~a-șoricelului Nu-mă-uita Si: (reg) urechea-șoarecelui (Myosotis palustris, Myosotis silvatica). 124 (Bot; reg; îae) Ochiul-șarpelui (Myosotis arvensis). 125 (Bot; reg; îc) ~a-hârțului Popilnic (Asarum europaeum). 126 (Bot; reg; îc) ~-tătărească (sau ~a-tătărească) Urechea-iepurelui (Bupleurum falcatum, Bupleurum rotundifolium). 127 (Reg; îc) ~a-lupului Numele unei plante erbacee nedefinite mai îndeaproape. 128 (Reg; îc) ~a-caprei Numele unei plante erbacee nedefinite mai îndeaproape. 129 (Pop) Opercul. 130 (Pop) Deschiderea branhială acoperită de opercul la pești. 131 (Atm; Înv; șîs ~a-inimii) Auricul. 132 (Pan) Nume dat unor părți de unelte, construcții etc. asemănătoare cu o ureche (1) sau cu părți ale ei. 133 Partea acului de cusut prin care se trece ața. 134 (Îe) A scăpa ca prin ~chile acului A scăpa cu mare greutate (sau în ultimul moment) dintr-o situație dificilă. 135 Parte a unor unelte prin care se introduce și se fixează capătul mânerului sau al cozii. 136 Fiecare din cele două părți laterale mai ridicate de la buza găleții, de care se prinde toarta. 137 (La car) Fiecare dintre cele două găuri de la capetele răscolului¹, în care intră carâmbii de sus ai loitrelor. 138 Partea cu orificiu în care se introduce sfredelul pentru a se fixa de manivela lui. 139 Fiecare dintre cele două inele cu care se termină brațele cleștilor pentru cărbuni. 140 Orificiu la capătul undrelei prin care se introduce o sfoară sau o curelușă legată de năvod. 141 Cheotoare de piele sau pânză cusută la marginea de sus a ghetelor sau cizmelor, cu care se trage încălțămintea în picior. 142 Fiecare dintre cheotorile de piele cusute pe marginea de sus a opincii și prin care se petrece nojița. 143 (Pop) Laț. 144 (Pop; spc) Orcicar. 145 (Reg) Oglavă. 146 Toartă. 147 Tortiță. 148 (Șîs ~ de ghidare) Piesă de lemn sau metal fixată pe punte sau pe copastie, pentru ghidarea parâmelor. 149 (Mpl) Fiecare din porțiunile unei zidării ieșite în afară, pentru a ușura fixarea unui toc, a susține un ornament etc. 150 (Min) Dinte (16). 151 Fiecare dintre scobiturile de la capetele cobiliței, de care se atârnă găleți, coșuri etc. 152 Ciocul de la vârful cârligului de undiță Si: limbă, (reg) zimboc. 153 (Șîs ~a cormanei) Prelungire a cormanei plugului în partea de sus, în spate Si: cormana mică. 154 (Mar) Fierul plugului care taie brazda pe dedesubt. 155 (Îs) ~chile proțapului Fiecare din părțile de la capătul bifurcat lateral al proțapului între care se fixează piscul² carului. 156 (Mun) Fiecare din cele două părți laterale ale unor fântâni cu roată, ca niște crăcane, care susțin fusul roții. 157 (Reg; îs) ~a-coasei Partea metalică a coasei fixată de toporiște Si: măsea. 158 (Reg) Mâner la sabie. 159 (Reg; la leuca de la car) Măsea. 160 (Reg; la piuă) Măsea. 161 (Reg) Un fel de oreic de fier. 162 (Îs) Scoc (reg, plancă) într-o ~ Jilip cu o singură margine, cealaltă fiind întocmită de înclinația pantei. 163 (Îs) ~a plutei (Mol, a bocului) Fiecare dintre cele două colțuri ale unei tahle de plută¹. 164 (Reg) Aripă (la leasa de pescuit). 165 (Reg) Capăt de pod¹. 166 (Reg) Parte a morii de apă, nedefinită mai îndeaproape. 167 Fiecare din cele două clape ale unei șepci sau căciuli, care acoperă urechile (48). 168 Fiecare dintre cele două colțuri ale unui batic sau șervet înnodat. 169 (Lpl; îs) ~chi de măgar Colțuri îndoite din neglijență la filele unei cărți, unui caiet etc. 170 (Reg; lpl; la harnașament) Ochelari. 171 (Olt) Fiecare din cele două părți ale desagelor. 172 (Olt; pex) Desagă (1). 173 (Reg) Fiecare din cele două despărțituri ale hambarului de cereale. 174 (Înv; îe) A trage clopotele într-o ~ A trage clopotul într-o dungă. 175 (Îe) A fi într-o ~ A nu fi în deplinătatea facultăților mintale. 176 (Îlav) După ~ Fără partitură muzicală (sau fără să cunoască note muzicale). 177 (Îal) În mod improvizat.

OPINTIC ~ci m. 1) Plantă erbacee cu tulpina scundă, păroasă, cu frunze verzi-brumate, lucioase și cu flori galbene, grupate în vârful tulpinii. 2) la pl. reg. Ciuperci comestibile, care cresc în grupuri prin pădurile de fag și de brad; ghebe. /Orig. nec.

CHIPAROS, chiparoși, s. m. Arbore rășinos din familia coniferelor, cu frunzele de un verde-închis, care nu cad iarna; lemnul, rezistent și parfumat, se întrebuințează în industrie (Cupressus sempervirens). Străji cernite, chiparoșii Dorm în cerc. TOMA, C. V. 142. Brazii și chiparoșii nu se veștejesc niciodată. ANGHEL, PR. 39. Cu trandafiri, cu aur și crăngi de chiparos Aș vrea această carte s-o-mpodobesc frumos. IOSIF, T. 105. Nu ești curată ca izvorul? mlădioasă ca chiparosul? EMINESCU, N. 122. Jelț de chiparos, Cu miros Frumos. TEODORESCU, P. P. 24. – Variante: (învechit) chiparis (ALECSANDRI, T. 103, ALEXANDRESCU, M. 198), (învechit și, rar, popular) ciparos (GHICA, S. 534, TEODORESCU, P. P. 93) s. m.

PÁLTIN (lat. platanus) s. m. Numele mai multor arbori din genul Acer. ◊ P. de câmp (arțar) = arbore din familia aceraceelor, înalt până la 25 m, cu frunze subțiri, palmat-lobate, și fructe disamare cu aripile în unghi obtuz; are lemnul alb, elastic și rezistent (Acer platanoides). Crește în pădurile de foioase de la câmpie și deal. Este cultivat în plantații forestiere, parcuri și pe marginea străzilor. ◊ P. de munte = arbore înalt până la 40 m, cu frunze groase, palmat-lobate și fructe disamare cu aripile în unghi obtuz; lemnul, de calitate superioară, foarte rezistent, elstic și fin, de culoare albă, este folosit în industria mobilei și a instrumentelor muzicale (Acer pseudoplatanus). Crește diseminat în păduri de fag sau de amestec de fag cu brad și molid, adesea la baza versanților stâncoși. ◊ P. argintiu = arbore exotic din America de Nord, rezistent la ger, înalt până la 25 m, cu lujeri roșcați, muguri roșii și frunze palmat-lobate verzi pe fața superioară și argintii pe cea inferioară (Acer saccharinum). Cultivat ca arbore decorativ pentru forma și culoarea frunzelor. Lemnul este folosit pentru parchete și mobilă.

struț, -uri, s.n. – Buchet de flori (la pălărie) (Papahagi 1925): „Frunză verde, măr, măruț / Toți feciorii poartă struț” (Calendar 1980: 94); „Nu se putea pomeni la intrarea în ceata de colindători fără struț, la căciulă. În componența lui intrau flori de iarnă: brad, busuioc, sarasău. În ultima vreme, datorită degradării obiceiului, locul struțului vegetal a fost luat de struțul de hârtie” (Bilțiu 1996). – Din germ. Strauβ „buchet”.

struț, struțuri, s.n. – (reg.) Buchet de flori (la pălărie) (Papahagi, 1925): „Frunză verde, măr, măruț / Toți feciorii poartă struț” (Calendar, 1980: 94); „Nu se putea pomeni la intrarea în ceata de colindători fără struț la căciulă. În componența lui intrau flori de iarnă: brad, busuioc, sarasău. În ultima vreme, din cauza degradării obiceiului, locul struțului vegetal a fost luat de struțul de hârtie” (Bilțiu, 1996). ♦ (onom.) Struț, Struțen, Struți, nume de familie (47 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din germ. Strauβ „buchet de flori” (Șăineanu, Scriban; Candrea, cf. DER; DEX, MDA).

struț, struțuri, s.n. (reg.) 1. Buchet de flori (la pălărie): „Frunză verde, măr, măruț / Toți feciorii poartă struț” (Calendar, 1980: 94). ■ „Nu se putea pomeni la intrarea în ceata de colindători fără struț la căciulă. În componența lui intrau flori de iarnă: brad, busuioc, sarasău. În ultima vreme, din cauza degradării obiceiului, locul struțului vegetal a fost luat de struțul de hârtie” (Bilțiu, 1996). 2. Broșă; bumbușcă. ■ (onom.) Struț(i), nume de familie în jud. Maram. – Din germ. Strauβ „buchet de flori” (Candrea, după DER; MDA).

CETINĂ, cetini, s. f. 1. Ramură, creangă de brad; p. ext. brad. ♦ Nume dat speciilor de arbori și de tufe din clasa coniferelor. 2. Compus: cetină-de-negi = mic arbust rășinos ornamental din familia pinaceelor, totdeauna verde, cu tulpini culcate, foarte ramificate, cu frunze solzoase și cu flori dioice sau monoice (Juniperus sabina). [Pl. și: cetine] – Din bg., scr. četina.

CETINĂ, cetini, s. f. 1. Ramură, creangă de brad; p. ext. brad. ♦ Nume dat speciilor de arbori și de tufe din clasa coniferelor. 2. Compus: cetină-de-negi = mic arbust rășinos ornamental din familia pinaceelor, totdeauna verde, cu tulpini culcate, foarte ramificate, cu frunze solzoase și cu flori dioice sau monoice (Juniperus sabina). [Pl. și: cetine] – Din bg., sb. četina.

pin² sm [At: VARLAAM, C. 439 / V: (reg) chin, spcin / Pl: ~i / E: ml pinus] 1 (Șîc ~-de-munte, ~-roșu, ~-silvestru) Arbore înalt, cu coroană mare, cu ramurile întinse orizontal, cu scoarța roșie-cărămizie, cu frunzele persistente, sub formă de ace lungi de 4-7 cm, de culoare verde-albăstruie sau cenușie, dispuse câte două, și cu inflorescența sub formă de conuri de culoare brună-cenușie Si: (reg) brad, brad-de-munte, cățuni, cetină, chifăr, jolcă, luciu, mălin, molete², molid, schin, silhă, sosenca, zadă, (Pinus silvestris). 2 (Bot; reg; șîc ~-mic, ~u-ăl-mic, ~-pitic, ~-de-piatră, ~-strâmb, ~-târâtor) Jneapăn (Pinus mugo). 3 (Bot; reg; șîc ~-de-munte) Zâmbru (Pinus cembra). 4 (Șîc ~-de-Banat, ~-negru-de-Banat) Arbore înalt, cu coroana largă, neregulată și tabulară, cu ramurile orizontale, cu frunzele persistente, în formă de ace rigide, cu inflorescență sub formă de conuri de culoare galbenă-verzuie (Pinus pallasiana banatica). 5 (Îc) ~-strob (sau ~-moale, ~-american, ~-mirositor) Arbore înalt, cu coroană regulată, piramidală, cu scoarța de culoare verzuie-cenușie, cu frunzele persistente, sub formă de ace lungi, de culoare verzuie-albăstruie dispuse câte cinci, cu inflorescența în formă de conuri lungi și ușor încovoiate (Pinus strobus). 6 (Îc) ~-negru (sau ~-austriac, ~-negru-austriac) Arbore înalt, cu coroana largă, cu trunchiul drept și adânc brăzdat, cu frunzele persistente, sub formă de ace lungi, rigide și de culoare verde întunecată, dispuse câte cinci, cu inflorescența sub formă de conuri lungi de culoare brună-cenușie Si: (reg) brăduiță (Pinus nigra). 7 (Îc) ~-maritim Pin (1) cu lemnul poros și bogat în rășină, plantat pentru fixarea dunelor mișcătoare (Pinus maritima). 8 (Bot; reg; șîc chin-înalt, ~-roșu) Molid (Picea excelsa). 9 (Bot; înv; șîc ~-alb) Brad (Abies alba). 10 Lemn de pin² (1-9), folosit în industrie, construcții sau drept combustibil.

runc, runcuri, s.n. 1. Loc despădurit, folosit ca pășune sau cultură agricolă: „M-am dus la Runc într-o duminică, să-i năpustesc pe feciori să zie în sat” (Calendar, 1980: 105; Desești). 2. Loc de buturugi, unde pădurea a fost tăiată (runcuită). 3. (în expr.) Poame de runc = zmeură. ■ (med. pop.) Frunzele și fructele de zmeură se folosesc în scopuri medicinale: ceai contra tusei, răcelii, a durerilor de cap, de stomac și de inimă. ■ (top.) Runcu, pârâu (11 km) ce izvorește din Poiana Brazilor, la vest de Creasta Pietrei și se varsă în râul Săpânța; Izvorul Runcului, cascadă (5-6 m) situată pe Valea Runcului (afluent al Săpânței); Poiana Runcului, mlaștină situat pe Platoul Vulcanic Maramureșean (Munții Igniș); Bucium-Runc, cătun contopit cu satul Buciumi, (a.d. 1954); Runc, cătun contopit cu Borșa. (Sec. XV). – Lat. runcus (DER, DEX, MDA).

runc, runcuri, s.n. – 1. Loc despădurit, folosit ca pășune sau cultură agricolă. Loc de buturugi, unde pădurea a fost tăiată (runcuită). 2. (bot.) Poame de runc = zmeură. Arbust fructifer (Rubus idaeus). ♦ (med. pop.) Frunzele și fructele se folosesc în scopuri medicinale: astringent, dezinfectant, ceai contra tusei, răcelii, a durerilor de cap, de stomac și de inimă. ♦ (top.) Runcu, pârâu ce își culege izvoarele din Poiana Brazilor, la vest de Creasta Pietrei și se varsă în râul Săpânța. Are o lungime de 11 km (Ujvari, 1972; 232); Runcu, top. în Maramureș: „M-am dus la Runc într-o duminică, să-i năpustesc pe feciori să zie în sat” (Calendar, 1980: 105; Desești); Izvorul Runcului, cascadă situată pe Valea Runcului (afluent al Săpânței) la o distanță de circa 4 km de Cascada Covătari. Are o înălțime de 5-6 m (Timur, 2007: 13); Poiana Runcului, mlaștină situat pe Platoul Vulcanic Maramureșean (Munții Igniș), la o altitudine de 850-1.050 m, la izvoarele Văii Runcului (Timur, 2007: 18). ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Lat. runcus (Scriban, DER, DEX, MDA).

GRAV, -Ă, gravi, -e, adj. 1. Care are sau poate avea urmări grele; p. ext. Însemnat, important. Trebuie să-ți spun ceva... – Grav?... – Foarte grav. SEBASTIAN, T. 97. Afară de copii, subiect prin natura lui gingaș, d. Sadoveanu își ia, din contra, subiectele din întîmplările tragice, în orice caz grave ale vieții. IBRĂILEANU, S. 20. ♦ (Despre boli, răni) Primejdios, serios. ◊ (Adverbial) În sfîrșit, enervat de propria mea timiditate, îl întreb... dacă e grav rănit. CAMIL PETRESCU, U. N. 405. 2. (Despre oameni sau despre înfățișarea și manifestările lor) Foarte serios, sever, solemn, rigid. Fetițele, mărunte cît păpușile, stăteau tăcute, privind lumea cu niște ochi gravi. CAMILAR, TEM. 317. Doctorul portului intră grav pe bord. BART, E. 80. ◊ Fig. Dosare grave stau grămădite pe masă și excelența-sa mototolește nervos o voaletă imprudent uitată lîngă călimări. ARGHEZI, P. T. 57. ◊ (Adverbial) La fereastra ca un ochi bolnav, De pe-o crenguță mică de copac, Cea de pe urmă frunză-ascultă grav Cum toate lucrurile-n casă tac. D. BOTEZ, P. O. 128. Intră în compartimentul generalului, suspinînd grav. REBREANU, P. S. 123. 3. Care face parte din registrul de jos al scării muzicale; adînc, de bas. Brazi groși și bătrîni sau subțiri și tineri sosesc în apele Oltului și sînt așezați asemeni unor clape, fiecare la locul lui, cei care dau notele grave și profunde și cei care dau notele subțiri și înalte. BOGZA, C. O. 373. Ursuz platanul, mîncat și găurit de ploi, Prin scorburile lui respiră cu note grave de oboi. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 37. 4. (În expr.) Accent grav = semn grafic care în unele limbi se pune deasupra unei vocale pentru a arăta că aceasta se pronunță deschis.

brădiș s.n. 1 Brădet. La poalele brădișului din care iese gol masivul Bucegiului (VLAH.). 2 (bot; reg.) Numele a două plante erbacee acvatice, cu tulpina lungă, subțire, ramificată și cu frunzele subțiri și ascuțite, în formă de ace: a) cosor (Ceratophyllum demersum); b) peniță (Myriophyllum spicatum și verticillatum). ♦ Ext. Porțiune dintr-o apă acoperită cu aceste plante. • pl. -uri, -e, m. -i. și brădiniș s.n. /brad + -iș.

LIN³, -Ă, lini, -e, adj. 1. (În opoziție cu repede, impetuos, vijelios) Care se mișcă sau se desfășoară în mod egal, fără salturi și treceri bruște; domol, liniștit, potolit. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi Și veselie. COȘBUC, P. I 91. [Cocostîrcul] vine, se înalță, în cercuri line zboară Și răpide ca gîndul la cuibu-i se coboară. ALECSANDRI, O. 173. ◊ (Adverbial) Atunci calul zboară lin ca vîntul. CREANGĂ, P. 197. Iară tei cu umbra lată și cu flori pînă-n pămînt Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vînt. EMINESCU, O. I 154. ♦ (Despre ape) Fără valuri mari, liniștit. Dunărea mi-aduce apă vecinic lină. IOSIF, P. 60. [Rîul] îngheață-n suprafață, dar nu și-n fundu-i lin! MACEDONSKI, O. I 256. Nu curge lină Apa la pîrău? ALECSANDRI, P. I 196. ♦ (Despre pante, drumuri etc.) Cu înclinație mică, ușor de urcat sau de străbătut. Lorena e numai cîmpii dulce-ondulale și dealuri line. SADOVEANU, O. A. II 186. Mergi pe cărare lină. PANN, P. V. I 114. Să venim pe drumuri line. TEODORESCU, P. P. 171. 2. (Despre sunete, în opoziție cu puternic, strident, violent) Lipsit de asprime, blînd, potolit. A vorbit mai departe cu vocea ei lină. GALAN, Z. R. 380. Odaia cea albă, ticnită, Se umple de-o lină cîntare. TOMA, C. V. 118. Mi-e dor de freamăt lin de brazi, De murmur tainic de izvor. IOSIF, P. 64. ◊ (Adverbial) Numai vioarele mai suspinară lin, lin. C. PETRESCU, Î. I 16. Au început șapte tarafuri să cînte lin și dulce. CARAGIALE, O. III 81. Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rînduri, rînduri trece-un framăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ♦ (Poetic, despre lumină sau surse de lumină) Cu strălucire domoală, blîndă, odihnitoare. Soarele nu ardea, avea o lumină lină de aur, și vîntul abia-abia adia. SADOVEANU, O. V 3. Mă închin la tine, o, dragă, lină stea. ALECSANDRI, P. I 121. 3. (În opoziție cu agitat, tulburat) Calm, liniștit, molcom. În noaptea lină de vară, un susur slab trece prin codrul adormit. SADOVEANU, O. I 284. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape. EMINESCU, O. I 216. Singurul nor care înnegură astă viață lină fu peste doi ani... moartea bunicăi. NEGRUZZI, S. I 110. Viața se trecea lină ca un vis. RUSSO, O. 24. ◊ (Adverbial) Ierburile împrospătate, mirosul... florilor... o făceau să doarmă mult și lin. EMINESCU, N. 11. 4. (Rar; despre suprafețe, în opoziție cu aspru) Neted. Tulpini line de trandafiri sălbateci. CAMILAR, T. 198.

brădișor s.m. 1 Brăduț. 2 (bot.; reg.) Nume dat mai multor specii de plante erbacee perene, cu tulpina culcată, acoperită cu frunze mici, subțiri și ascuțite, în formă de ace, la subsuoara cărora se găsesc sporangi cu spori, care sînt răspîndite în pădurile montane și se utilizează în farmaceutică; plantă care aparține fiecăreia dintre aceste specii. • pl. -i. /brad + -ișor.

MUC s. m., s. n. I. S. m. 1. (Mai ales la pl.) Secreție (vîscoasă și lipicioasă) produsă de glandele mucoasei nazale și eliminată prin nări. Cf. ANON. CAR. Se deosebesc puroile ceale din gîlci, de muci. CALENDARIU (1814), 165/20, cf. VASICI, M. I, 182. Nu s-a speriat și nu a plîns cu mucii. . . pînă la bărbie, cum fac copiii proști. I. BOTEZ, B. I, 137. Minte n-ai mai multă. ca un copil cu muci. BENIUC, V. CUC. 22, cf. CAMILAR, N. I, 237, II, 309. Calul a sforăit deodată și, tușind scurt, a împrăștiat un smoc de muci în toate părțile. PREDA, Î. 131. Copiii Pe gunoi, Cu mucii Țuroi. TEODORESCU, P. P. 179. O băsmăluță de in . . . Să-mi șterg nasul de muci. MARIAN, NU. 396. Copilul. . . are nasul uscat, fără muci. ȘEZ. IV, 27, cf. II, 187. Mucii-i curge, Luleau-i strînge. VASILIU, C. 186, cf. ALRM II/I h 20. Cînd mucii ți-i sufli, nu trîmbița din nări, că pe toți îi sperii. ZANNE, P. VIII, 378. Sub cel deal îngropilat, fierbe-o oală cu păsat (Mucii în nas). SBIERA, P. 323. Lui Stan lungul li pică mucul (Fintîna). GOROVEI, C. 143. ◊ E x p r. (Regional) A-și lăsa lucrul și a-și lua (sau a-i lua cuiva) mucul = a-și lăsa treburile importante pentru a se ocupa de lucruri lipsite de însemnătate (ale sale sau ale altuia). Cf. PANN, P. V. I, 151/27. ZANNE, P. II, 632. (Regional) Frumos de muc = foarte frumos. Cf. POLIZU, BARONZI, L. 126, ZANNE, P. II, 567. (Regional; ironic) Îi curg mucii de gras (ce e), se zice despre cineva foarte slab. PAMFILE, J. II, 155. (Familiar) A-i pica (sau a-i cădea) mucul (sau mucii) undeva sau la cineva, se zice despre cei care se duc într-un loc mai des decît s-ar cuveni sau care zăbovesc prea mult undeva ori la cineva. Una, două, la Mărică, Mucii tot la ea îți pică. PANN, P. V. II, 107/4. Acasă vine numai cînd îi e foame, încolo-i cade mucu tot pe uliță. CONV. LIT. XXVII, 725. Toată ziua îi pica mucul în casa plutonierului. STANCU, R. A. II, 168, cf. CIAUȘANU, GL. (Familiar) A-i pica (cuiva) mucul (sau mucii) după cineva = a-i plăcea (cuiva) mult cineva, a fi îndrăgostit de cineva. (Familiar) A fi (încă) cu mucii la nas = a fi tînăr, lipsit de experiență, naiv. Cf. ZANNE, P. II, 634. (Regional) A prăji cu muci = a fi foarte sărac. id. ib. IV, 97. (Familiar) Să nu dai (nici) mucii pe el, se zice despre cineva lipsit de valoare. Com. din PIATRA NEAMȚ. ♦ (Învechit, rar; la sg.) Mucus; mucozitate. Glistirul. . . pentru spălarea și curățirea mucului, a balelor și a copturii. PISCUPESCU, O. 222/2. [La vărsat] să câptușaște limba. . . cu un muc galben sau negru care cu cît va fi mai svîntat, cu atît este primejdiia mai mare. id. ib. 249/2. 2. (Regional; la pl.) Răpciugă. [Răpciugă] să mai numește și: rapin, muci, troahna cailor și a măgarilor. BIANU, D. S. 622, cf. H XVIII, 161. 3. (Prin nordul Transilv. și Maram.) Seva copacului; (popular) mîzgă (1). Cf. ALR I 957/348, 360. ♦ (Regional) Miezul mucilaginos al nucii necoapte (ȚEPU-Tecuci). Cf. GOROVEI, CR. 238. Nucile nu vor lega și vor rămînea tot cu muci. id. ib. II. S. n. (Adesea cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) 1. Vîrf (înnegrit prin ardere) al unui fitil de luminare, de candelă, de lampă etc.; p. g e n e r. fitilul întreg. V. f e ș t i l ă. Mucure de lumînare. ST. LEX. 169^v1/3, cf. LB, VALIAN, V., POLIZU. O țigancă . . . lua din cînd în cînd mucul lumînărilor ca să dea mai multă lumină. FILIMON, ap. TDRG. Bolta-n fundul domei stă întunecoasă, mare, Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite. EMINESCU, O. I, 50, cf. 84. Mucul căzut al lumînărei. id. N. 55, cf. id. G. P. 58. Său amestecat cu muc de lumînare și alună arsă. CREANGĂ, A. 86. Lumînarea se trecuse toată, mucul sfîrîi în sfeșnic și se stinse. VLAHUȚĂ, D. 188. Închise cartea ș-o lăsă încet pe mucul lumînării, ca să rămînâ cu sineși în tihna întunericului. id. O. A. 140. Sâ-l mînjești nițel cu muc de lumînare. ISPIRESCU, L. 376. Cum ard lumînile cu mucul în jos, măi, Ioane ? SP. POPESCU, M. G. 87. Un muc de opaiț ardea. COȘBUC, P. I, 235, cf. PĂCALĂ, M. R. 182. Opaița arde roșie, sus, pe colțul hornului, și mucul sfîrîie în seu. SADOVEANU, O. I, 242, cf. X, 329, id. M. C. 71. Voind să aprindă o lumînare, stinse vreo trei-patru chibrituri în drumul de la cutie pînă la muc. GANE, N. II, 159. În fundul casei, zăcea un mort cu o singură lumînârică la cap și cu un muc ars, foarte lung. SBIERA, P. 313, cf. CHEST. II 363/3, 11, 184, ALRM II/I h 379. Iei mucii dă la lumînare cu mucările. ALR II/I MN 141, 3 909/182, cf. ib. MN 141, 3 908/47, 3 909/172, 219, 235, A II 6,12. ◊ E x p r. A lua mucul lumînării = a se alege numai cu ceva lipsit de valoare, a rămíne păcălit (pentru că n-a știut să profite de împrejurări). Cf. ZANNE, P. III, 215. A-i ajunge (sau a-i veni) cuiva mucul la deget = a se afla într-o situație dificilă, a fi în primejdie; a ajunge la capătul răbdării. Cf. ZANNE, P. III, 251. Și-apoi românul, mai ales cînd îi vine mucul la deget, nu se lasă cu una cu două. MARIAN, T. 122. Se luptară voinicește, adică cum știau ei să se lupte, cînd îi ajungea mucul la deget. id. ib. 303. (Rar) A scrie pe mucul lumînării = a uita repede o binefacere, a se arăta nerecunoscător. Cf. ZANNE, P. III, 213. (Rar) A mînca mucul lumînării = a-și pierde omenia; a nu mai avea trecere (la cineva). Cf. ZANNE, P. III, 215. 2. Bucățică rămasă dintr-o lumînare aproape consumată; capăt de luminare; (rar) mucarnită. Să nu se-ndure s-aprinză un muc de lumînare-n casă. CARAGIALE, O. II, 226. Să ai la îndemînă nițel muc de lumînare. ISPIRESCU, L. 376. Mucurile. . . le lasă acolo să ardă mai departe pînă ce se sting singure. MARIAN, NA. 305. Intră și găsește un soldat tînăr, scriind, la un muc de lumînare, pe tobă drept masă. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 30. În toata casa nu era nici un muc de lumînare. STĂNOIU, C. I. 66, cf. CHEST. II, 356/1, ALR II/I MN 141, 3 908/172, 260, 353, 362, GLOSAR REG. ◊ F i g. (Sugerînd ideea duratei limitate) Vai, ce mai e și viața noastră ! Ia un biet muc de lumînare ! ANGHEL-IOSIF, M. I, 195. ♦ Capăt nefumat rămas dintr-o țigară (aproape) consumată; (familiar) chiștoc. Cu șapca pe ochi și cu mucul țigării lipit de buza de jos. C. PETRESCU, C. V. 39. Tovarășul lui Radu Comșa turtește țigarea de perete și aruncă jos mucul. id. Î. II, 56. Mucurile de țigări aurite. I. BOTEZ, B. I, 211. Sticle cu trompă metalică alături de „sferturi” și mucuri de țigări. TEODOREANU, M. II, 100, cf. 346. Țigarea o fuma pe drum, iar mucul acasă. P. CONSTANT, R. 74. Turti cu necaz mucul unei țigări. . . de buza ceștii. BART, S. M. 85. Tata trage dintr-un muc de țigară. PAS, Z. I, 133. Se deslușeau buze aspre, prin peri lungi de mustăți îndoindu-se în jos, s-apuce parcă mucurile supte cu deznădejde. CAMILAR, N. I, 11, cf. 363. Fumase toate țigările pe care le avusese la el. De cîteva minute începuse să fumeze mucurile lor, pe care le alegea înfrigurat din scrumieră. V. ROM. august 1954, 102. ◊ E x p r. (Familiar) A ajunge la mucuri de țigări = a sărăci cu totul. Cf. ZANNE, P. III, 398. ♦ P. a n a l. Ceea ce rămîne din unele obiecte (după ce au ars). Cu părul cănit, ondulat cu drotul, cu sprîncenele încondeiate cu muc de alună arsă. BRĂESCU, V. 20. ♦ (Regional; la pl.) Resturi de spice rezultate de la treieratul cerealelor. V. p l e a v ă, g o z, z o a n ă. (Feneș-Alba Iulia). Cf. ALR II 5 308/102. 3. (Regional) Extremitate, capăt (bulbucat, îngroșat, rotunjit sau alungit) al unor obiecte, plante etc.: a) parte a tulpinii porumbului de la știulete în sus, care se taie, uneori, pentru a grăbi maturizarea plantei; capătul subțire (fără grăunțe sau cu grăunțe rare) al știuletelui de porumb. Mucul, moțul alb de la capul rodului. CR. IV, 220, cf. V, 280. Capul ciocanului. . . care este alb și n-are grăunțe se numește prin Oltenia muc. PAMFILE, A, R. 90, cf. ALR II 5 147/172. Tăiem la mucuri, ib. 5147/872; b) inflorescență a unor plante (cînepă, papură etc.), aflată în vîrful tulpinii; p. e x t. partea de sus a unor plante. La un fir de cînepă deosebim. . . floarea cu frunzele care se numește sglăvoc sau muc. PAMFILE, A. R. 169. Mucuri de papură. ALR I 1 907/530, cf. 1 907/516, 518. Mucu cînipei. A V 34, cf. 28, GLOSAR REG ; c) mugur al unei plante. Cf. LB, ALR i 369/315, A II 12; d) con de brad (Lipovăt-Vaslui). Cf. ALR I 974/510; e) moțul, creasta curcanului. Cu muc de curcan pe nas. ALECSANDRI, ap. TDRG, cf. SĂGHINESCU, V. 96. ◊ C o m p u s: (Bot.) mucul-curcanului = barba-ursului (Equisetum arvense). Cf. SĂGHINESCU, V. 61, H III 139, 325, VI 25, XIV 436, ALR I 1 952/684; f) sfîrcul sînului. Cf. BARCIANU. Moașele. . . au mașină de fac muc la țîță. CONV. LIT. XXXVI, 550, cf. CV 1951, nr. 9-10, 43, ALR II/I MN 37, 2 207/141, 172, 182, 192, 235, 762, 784; g) vîrful cozii de cal. Cf. DR. V, 307; h) șfichiul biciului (Biia-Blaj). Cf. ALR I 1 094/140; i) prîsnel (la fus) (Broșteni-Tîrgu Neamț). ALR I 1 270/554; j) vîrful sfredelului. Cît un muc de sfredel. SĂGHINESCU, V. 96, cf. ALRM I SN h 375. 4. (Regional) Fir de metal care se desface de pe tăișul cuțitului, al coasei, al secerii etc., prin continua ascuțire (Crișcior-Brad). Com.PAȘCA. 5. (Regional). Scobitură făcută cu dalta într-un lemn, pentru a se introduce capătul altui lemn (ȘEZ. VII, 182); crestătură făcută în piciorul de sus al prispei (CHEST. II 272/334); loc de îmbinare a căpriorilor (ib. II 227/271). – pl.: (I, regional și II 1) muci, (II) mucuri. – Și: (II 1, învechit) múcure s. n. – Lat. mucci (pl. lui muccus) > muci > muc. – Mucure: sg. refăcut după pl. mucuri.

ESENȚĂ, esențe, s. f. 1. (Fil.) Ceea ce exprimă principalul din obiecte și din fenomene, latura lor interioară cea mai importantă, procesele care se desfășoară în adîncul lor; ea poate fi cunoscută numai trecînd de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzînd în adîncul lor cu ajutorul gîndirii. A-ți însuși teoria marxist-leninistă înseamnă a-ți însuși esența acestei teorii și a învăța să o aplici creator la condițiile istorice concrete. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2605. ◊ Loc. adv. În esență = în ceea ce are esențial, fundamental, în ultimă analiză. 2. (Chim.) Lichid volatil, cu miros aromatic puternic, extras din plante sau preparat sintetic și întrebuințat în farmacie și în parfumerie sau pentru uzul casnic. Esență de fructe. ▭ Servitorii începeau să măture, să deschidă ferestrele, să pulverizeze esența de brad. C. PETRESCU, C. V. 179. ♦ Substanță concentrată care, diluată de obicei în apă, dă un produs alimentar. Esență de ceai. 3. (Silv.) Soi, specie de arbori care intră în componența arboretului principal dintr-o pădure. Aceste specii [de insecte] colonizează frunzele esențelor lemnoase foioase. FAUNA R.P.R. VIII_I 31. Esențele forestiere din aceste păduri sînt fagul și stejarul. I. IONESCU, D. 267. ♦ Varietate de lemn. Esență tare.

muscar¹ [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: (1-11) ~i, (12-13) ~e / E: muscă + -ar] 1 sm (Șîc ~-negru) Pasăre cu aripile negre și cu pieptul alb (Muscicapa hypoleuca). 2 sm (Șîc ~-gulerat) Pasăre cu pene albe în jurul gâtului (Muscicapa albicollis). 3 sm (Om; șîc ~-cenușiu, ~-sur) Gelat (Muscicapa striata). 4 sm (Îc) ~-mic (sau ~-roșu, ~-roșietic) Pasăre cu penele brane-cenușii și cu barba, gușa și partea superioară a pieptului de culoare portocalie Si: gelat-roșiatic (Muscicapa parva). 5 sm Insectă lunguiață, de culoare roșie, cu o pată neagră pe partea ventrală, cu aripile negre, acoperite cu peri și care se hrănește cu musculițe sau cu păduchi de frunze Si: (reg) ciubotăraș, doftor, doftoroaie, gândac-de-salcă (Cantharis fusca). 6 sm (Ent; reg) Viermănar (Sarcophaga carnaris). 7 sm (Reg) Musculiță care servește ca momeală. 8 sm (Rar) Pescar cu undița care folosește ca momeală muște (1). 9 sm (Reg) Apicultor. 10 sm (Reg) Brad atacat de insecte. 11 sm (Bot; Trs) Burete-pestriț (Acuanita muscaria). 12 sn (îvr) Apărătoare de muște (1). 13 sn (Înv) Polog pentru țânțari.

MURĂ¹ s. f. I. (Bot.) 1. (Învechit și regional) Dudă. Și au arătat sînge de struguri și de mure (d u d e B 1938), ca să-i tocmească pre ei la râzboiu. BIBLIA (1688), 702¹/43. Mure de dud. ALR I 866/922, cf. ALRM SN I h 150. 2. Numele a două fructe comestibile de pădure: a) (și în sintagmele mure negrii, PANȚU, PL., mură neagră, mură de pădure, mură de rug, mure ursești, ALR I 866/900, mure rumânești, ib.) fructul murului² (2); b) fructul rugului. Cf. ANON. CAR., COTEANU, PL. 23, ALEXANDRESCU, O. I, 228. Ea culege fragi și mure, De sub brazi, de prin tufari. ALECSANDRI, POEZII, 257, cf. COȘBUC, P. I, 262. Pe sub poale de pădure Merg copilele la mure. ALECSANDRI, P. P. 365, cf. 53. Dragă mi-i crîșma-n pădure, Că beau vin și mînc la mure. JARNIK-BÎRSEANU, D. 389. Frunză verde, mură neagră. DOINE, 10, cf. 41. Mure coapte-n postu mare, Gheață rece-n miez de vară Și caș dulce-n miez de iarnă. ȘEZ. I, 13. Frumos e badea la gură, Ca și roua de pe murî. HODOȘ, P. P. 62, cf. PĂSCULESCU, L. P. 197, 205, 206, GR. S. VII, 165. Rugul care face mure. GREGORIAN, CL. 60. Muri di păduri. ALR I 866/536. Mure negre. ib. 866/131. Mură de rug. ib. 866/18. [Rachiu] din mure. ALR II 6 347/848. Mura, de sine, în gura omului nu se bagă (= omul trebuie să muncească). ZANNE, P. IX, 493, cf. I, 223, IV, 2. Pe-o potecă șovăită Merge mierla-nsovonită. Suflet n-are, sînge are (Mura). GOROVEI, C. 235. Lung e, funie nu e. Gheare are, pisică nu e. Mărgele are, salbă nu Ce e ? (Rugul cu mure). ȘEZ. XVI, 147. ◊ (Ca termen de comparație, pentru culoarea neagră, în special pentru culoarea ochilor) [Sprîncenele] încoronau ochii ei negri ca mura. NEGRUZZI, S. I, 44. Are ochii mari și negri ca murele. FILIMON, O. I, 117. Ochi ca două mure. ALECSANDRI, P. I, 16. Ochii mari, negri ca murele. CREANGĂ, A. 85, cf. ISPIRESCU, L. 78. Negru ca murea sau mura . . . sau albastru întunecat ca murea. MARIAN, CH. 51, cf. id. O. I, 300. Ochii ca de mură. MACEDONSKI, O. I, 213. Parcă era mai albă în îmbrăcămintea-i de catifea ca mura. SADOVEANU, O. V, 553. Ochii lor mă privesc ca murile coapte din tufiș. BENIUC, V. 22. Cu ochi negri ca mura. POP., ap. GCR II, 295. Ochișorii lui, Mura cîmpului. ALECSANDRI, P. P. 3, cf. TEODORESCU, P. P. 309. Pentru ochi ca murele, Ocolesc pădurile. JARNIK-BÎRSEANU, D. 18. Ochii i-s ca două mure, Care-s mai coapte-n pădure. BÎRLEA, C. P. 26. Negru ca mura. ALR II 3 399/95. Are ochi de mură, Cari inima-ți fură. ZANNE, P. II, 361. ◊ E x p r. Mură în gură = lucru de-a gata, (obținut) fără osteneală. A aștepta să-i pice mură în gură. BARONZI, L. 47. Nu mai atîrnați să vă dea toate mură-n gură stăpînirea și dregătorii ei. JIPESCU, O. 83. Ar fi poftit dumnealui ca tot Ercule să meargă să i le dea în mînă, cum am zice mură în gură. ISPIRESCU, U. 70. Vrea mură-n gură (de-a gata). PAMFILE, J. II, 155. Stâpînul. . . era un perghe-vară, care aștepta sâ-i dăie șineva mură în gură. POP., ap. GCR II, 262, cf. ALR I 866/540. (Regional) A lua cuiva mura din gură = a-i lua cuiva un lucru de a cărui stăpînire se credea sigur. Cf. ZANNE, P. I, 223. ♦ (Adjectival; regional) De culoare neagră (ca mura¹ I 2). Ah, ochilor muri, Vii și plini de nuri La căutături. CONACHI, P. 74, cf. 82. Cucuie cu pană mură, Ce-am grăit gură la gură Să nu cînți pe tișitură. ȘEZ. XXI, 51. La puicuța-n bătătură, Să crească o floare mură. PAMFILE, C. Ț. 167. Bubî cafinii, Bubî murî. GR. S. VI, 252. Hultur mur, Hultur sur. ib. 279. 3. (Prin Transilv.) Afină, LB, cf. BARCIANU. 4. (Regional; la pl.; în sintagma) Mure roșii (sau de casă) = zmeură (cultivată). Cf. ALR I 867/339, ALR II 6 257/36. II. (Prin Transilv.; la pl.) Frecăței. Cf. CHEST. VIII 32/22, com. din URCA-CÎMPIA TURZII. – Pl.: mure. – Și: (regional) mure (pl. și muri) s. f. – Lat. morum sau mur² + suf. -ă.

CONIFÉR (< fr., lat. conifer, din conus „con” + fero „a purta”) s. n. (La pl.) Ordin de plante lemnoase cu canale secretoare de rășină, frunze aciculare sau solzoase, în general persistente, flori unisexuate dispuse în conuri și semințe aripate; constituie etajul superior al pădurilor din munții României, avînd importanță în industria lemnului, în construcții etc.; (și la sg.) arbore sau arbust din acest ordin (ex. bradul). Sin. rășinos.

GOL³, GOALĂ, goi, goale. adj. I. 1. (În opoziție cu îmbrăcat) Fără îmbrăcăminte; dezbrăcat, despuiat, nud. Bătrînul își înfășură din nou gulerul hainei învechite pe gîtul gol. C. PETRESCU, A. 333. Niște hamali, pe jumătate goi... se înghesuiau și ei să intre pe ponton. BART, E. 75. ◊ Cu (sau în) pielea goală = fără haine, dezbrăcat complet. Ședeam afară la soare cu pielea goală. CREANGĂ, A. 28. Cu (sau în) capul gol = cu capul descoperit. În goana roibului un sol, Cu frîu-n dinți și-n capul gol, Răsare, crește-n zări venind. COȘBUC, P. I 145. Au căzut la pămînt cu capetele goale, ca niște vinovați de moarte ce ar fi așteptat scăparea de la mine. GOLESCU, Î. 146. Cu (sau în) picioarele goale = desculț. Doamna Vorvoreanu se dădu jos, în picioarele goale. DUMITRIU, N. 134. Începu a merge cu picioarele goale. ISPIRESCU, L. 58. ◊ Expr. Gol nap (sau ca napul) sau gol pușcă, gol ca degetul = gol de tot; fig. lipsit, sărac, fără nimic. Apele mari se azvîrle și mușcă: Înfulecă holda Și focu din vatră Și lasă rumînu, săracu, gol pușcă. DEȘLIU, G. 25. Și, zău, Antohi, ești gol ca degitul? – Gol, gol... chiar casa asta în care șed... e a ta, nu-i a mea. ALECSANDRI, T. 1644. (Substantivat) Turcii, toți gîndeau: Poftim! Să dezbraci p-un gol ca napul- Cu ce-și bate pașa capul! COȘBUC, P. II 49. Cu coatele goale = rupt în coate; fig. zdrențăros, sărac lipit pămîntului. Adevărul gol (goluț) = adevărul spus verde în față, fără menajamente, fără ascunzișuri, fără cruțare; adevărul crud, adevărul adevărat. Minciună goală = minciună curată, nimic decît minciună. ♦ Fig. Care posedă puține haine; p. ext. sărac, lipsit. Mult mă mustră măicuța Să părăsesc ulița, Că mi-i goală drăguța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 59. ◊ Expr. A lăsa gol = a jefui pe cineva de tot ce are. ♦ (Despre păsări) Fără pene. (Atestat în forma de pl. goli) Abia ieșiți din ouă, goli, cruzi, fără putere; De-a foamei grea durere, Ei casc din pliscușoare, cer milă pliscuind. DONICI, F. 92. ♦ (Despre copaci) Fără frunze. (Despre pereți) Fără tablouri sau alte podoabe. 2. (Despre locuri, dealuri, stînci, munți etc.; în opoziție cu acoperit) Fără vegetație, mai ales fără copaci. Dincolo ochii vedeau o stîncă de piatră goală, al cărei sîn se deschidea și da naștere unui brad rătăcit de soții săi. BOLINTINEANU, O. 329. Pustietatea goală sub arșița de soare în patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare. ALECSANDRI, P. III 89. Stîncoasele ei coaste sure și goale. NEGRUZZI, S. I 160. Pe dealurile cele goale, cînd este soare și să strîng sumă de dobitoace sălbatice, nu e mai frumos lucru decît a le vedea cineva și cum stau pîlcuri, pîlcuri. GOLESCU, Î. 81. ♦ (Despre o suprafață) Neacoperit. Am pus tacîmurile pe masa goală. ◊ Expr. Sub cerul gol = fără adăpost. Pe pămîntul gol sau pe scîndura goală = fără așternut. Fecioru, care-i fecior, Doarme pe pămîntu gol. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 460. ♦ Descoperit. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului, și atunci rămînea oiștea goală pe de-o parte. CREANGĂ, P. 106. ♦ (Despre săbii, paloșe etc.) Scos din teacă. Jder și monahul Nicodim au venit cu săbiile goale asupra boierilor pribegi. SADOVEANU, F. J. 706. O mulțime de panduri bănești... se răpeziră cu săbiile goale. ODOBESCU, S. I 157. Nu-i la vie, și-i în casă, Cu paloșul gol pe masă. ALECSANDRI, P. P. 124. 3. (Despre alimente) Fără alte bucate de care este însoțit de obicei. Udătură ceva avut-ați vreunul? – Nimic, domnule judecător; numai pîne goală și apă rece. CREANGĂ, A. 147. II. (În opoziție cu plin) 1. (Urmat uneori de determinări introduse prin prep. «de», indicînd ceea ce lipsește) Care nu are, nu conține, nu cuprinde nimic înăuntru; deșert. Minerul I reintră în cîrciumă cu paharul gol. DAVIDOGLU, M. 22. Dintr-o păreche de boi... am rămas c-o pungă goală. CREANGĂ, P. 44. ◊ Fig. Vedeam uimit și cu sufletul gol, unde ajunsesem. CAMIL PETRESCU, U. N. 132. Mi-e capul gol și sufletul greu. IBRĂILEANU, A. 165. ◊ Loc. adv. A gol = (pe lîngă verbul «a suna»; despre vase) ca un lucru gol. Focul puștii de vînătoare e o pocnitură găunoasă, sună a gol. DUMITRIU, N. 150. ◊ Expr. Cu mîna goală (sau cu mîinile goale) = a) fără nimic, fără nici un dar. N-ai să ieși cu mînele goale de la casa mea. CREANGĂ, P. 288; b) fără nici o armă. Fără pistoale, Numai cu mînele goale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. Pe inima goală sau pe stomacul gol = pe nemîncate. ♦ În care nu se află nimic; pustiu; (despre camere) nemobilat. Într-o clipă peronul rămase gol. DUMITRIU, N. 77. Casa era goală, ca un mormînt gol. CAMIL PETRESCU, U. N. 153. El întră într-o cameră naltă, spațioasă și goală. EMINESCU, N. 38. Pe cîmpul gol el vede un copil umblînd desculț Și cercînd ca să adune într-un cîrd bobocii mulți. id. O. I 83. ♦ Fig. Lipsit de... Ochii pașei mari s-aprind... Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. Dintr-alte țări, de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. Veniți cu bine! De frunze și de cîntec goi, Plîng codrii cei lipsiți de voi. id. ib. 90. ♦ (Despre corpuri) Care are o cavitate în interior. 2. Fig. Care nu reprezintă nimic în realitate, fără temei. Să se mai hrănească și boierii cu vorbe goale, că noi ne-am săturat. REBREANU, R. I 320. Vorba ceea: fală goală, traistă ușoară. CREANGĂ, P. 320. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune, Înșirînd cuvinte goale Ce din coadă au să sune. EMINESCU, O. I 226. ♦ (Despre formă) Fără fond, fără conținut. A vorbit în general, împotriva formelor goale, a formei fără fond. IBRĂILEANU, SP. CR. 99. – Pl. și: (învechit) goli.

FOȘNET, foșnete, s. n. Sunet ușor, produs de mișcarea sau de frecarea frunzelor, mătăsii, hîrtiei etc. V. fîșîit, freamăt. Păsările tăcură, foșnetele pomilor se molcomiră, întreaga fire tăcea. CAMILAR, TEM. 202. [Zaharia Duhu] s-a răsucit ascultînd suspinul din văzduhurile înalte, amestecat cu foșnetul mătăsos al frunzelor din fereastră. C. PETRESCU, R. DR. 47. Perdeaua începu a se destrăma cu un foșnet ascuțit și pătrunzător. SLAVICI, N. II 187. ♦ Susur. Foșnetul apelor urcă, se retrage și urcă din nou, aducînd în auz... toate legendele acestui ținut. BOGZA, C. O. 286. Printre brazi coboară vîntul ca un foșnet lung de apă. TOPÎRCEANU, S. A. 19.

unt² sn [At: PSALT. HUR. 3714 / Pl: (rar) ~uri / E: ml unctum] 1 Grăsime animală de consistență păstoasă, comestibilă, obținută din smântână sau din lapte. 2 (Îla) De ~ Moale¹ (1). 3 (Îal) Fin¹ (2). 4 (Îlav) Ca ~ul Fără efort Si: ușor (47). 5 (Pop; îe) A scoate ~ul (din cineva) A stoarce pe cineva de puteri Si: a vlăgui. 6 (Pop; îe) A bate (pe cineva) de-i iese (sau să-i iasă ~ul ori până se alege ~ul (din el) A bate pe cineva foarte tare. 7 (Reg; îe) A-i ieși cuiva ~ul din piele A ajunge într-o situație grea, dificilă. 8 (Pop; îe) A bate apa (în piuă) să se aleagă (sau să se facă) ~ A munci (din greu) fără nici un spor, fără rost. 9 (Pop; îe) Parcă-i uns cu ~ Se spune despre cineva care este frumos, gras, dolofan. 10 (Reg; îcs) De-a ~ul Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 11 (Iuz; îs) ~ artificial (sau, reg, de post) Margarină. 12 (Reg; îe) A-și mânca ~ul de pe pieptene A fi foarte zgârcit. 13 (Înv; astăzi numai îs ~ vegetal, sau urmat de determinări care specifică proveniența) Grăsime solidă sau păstoasă, obținută din semințe, boabe, miez de fructe (tropicale). 14 (Îrg; îas) Ulei² extras din vegetale. 15 (Reg; îs) ~ de naft Păcură (1). 16 (Reg; îas) Petrol. 17 (Reg; îas) Petrol lampant. 18 (Reg; îs) ~ de brad Rășină de brad. 19 (Înv; îs) ~ de Hale Un fel de vopsea. 20 (Îrg) Ulei² întrebuințat la săvârșirea unor ritualuri religioase Si: mir¹. 21 (Tăb) Reziduu provenit din grăsimile saponificate și din proteinele descompuse. 22 (Îc) ~ul-vacii Plantă erbacee din familia orhidaceelor, cu tulpina simplă, cu doi tuberculi, cu frunze lanceolate și cu flori liliachii, purpurii, roz sau, mai rar, albe, dispuse în ciorchine în vârful tulpinii Si: (reg) boașele-popii, bojor, boșie, bujorel, bujoreni, bujori, buruiene-de-copii, gemănariță, gonitoare, poroinic, salep, sculătoare, unt-și-brânză, untișor (6) (Orchis neorio). 23 (Bot; reg; îae) Poroinic (Orchis mascula, Orchis militaris, Orchis purpurea). 24 (Bot; reg; îc) ~ul-vacilor Untișor (4) (Ranunculus ficaria). 25 (Bot; reg; îc) ~-și-brânză Unt (22). 26 (Bot; reg; îc) ~ul-vacii-mirositor Stupiniță (Platantherea bifolia). 27 (Bot; reg; îc) ~-ul-babei Cornicei (Ranunculus arvensis). 28 (Bot; reg; îc) ~ul-pământului Fluierătoare (5) (Tamus communis).

SCUTURA, scutur, vb. I. I. 1. Tranz. A clătina, a agita sau (mai rar) a bate un obiect, pentru a face să cadă ceva din sau de pe el. Azi dimineață scutura niște cuverturi. IBRĂILEANU, A. 78. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare... spune, că n-am cînd zăbovi, adăogă tînărul, scuturînd ciubucul. NEGRUZZI, S. I 18. L-al nostru măr mă voi duce, Și încet l-oi scutura, Mere din el vor cădea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82. ◊ Expr. A scutura buzunarele (sau punga) cuiva sau a scutura (pe cineva) de bani = a lua cuiva toți banii, a stoarce pe cineva de bani. ♦ A îndepărta, a înlătura, a face să cadă. Fug pe dealuri, scuturînd Roua din cosițe. COȘBUC, P. I 262. Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rînduri, rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. În zădar copacii crengile-și plecau Și zăpada-n cale-mi pe rînd scuturau. ALECSANDRI, P. I 221. ◊ (Metaforic) Gore clipise repede, să scuture din gene toată lumina rămasă din soarele orbitor de afară. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 180. ♦ Intranz. A face curățenie, a șterge praful de pe obiectele din casă; a deretica. Trecu în camera ei să măture, să scuture și să schimbe apa. C. PETRESCU, C. V. 211. Biata fata unchiașului torcea... mătura și scutura, fără să zică nici pis. ISPIRESCU, L. 347. Iar trecui pe la fereastră Și tu scuturai prin casă. ȘEZ. I 139. 2. Tranz. A arunca, a lepăda ceva de la sine. Fac tot ce pot ca să scutur de pe mine principiile pe care mi le-a lăsat educația. DEMETRIUS, C. 9. Nu va putea scutura greutatea acestui amor. EMINESCU, N. 71. Cînd Petru Rareș se pregătea a scutura jugul otoman, grecii îi serveau în toate modurile cu cel mai curagios devotament. HASDEU, I. V. 127. ♦ Refl. A scăpa, a se debarasa de ceva. Într-un tîrziu femeia se scutură de omăt pe prispă și intră cu ulciorașul. SADOVEANU, O. VIII 193. Dacă vrei să te speli și să te scuturi oleacă de colb. C. PETRESCU, Î. II 202. Mă cheamă între brazi, Și-mi mai spune și cu haz Să mă scutur de năcaz. BELDICEANU, P. 96. Ah! ce plăcere de-a giuca Și de grijia se scutura. ALECSANDRI, T. I 226. ◊ Fig. Își deschise ochii. El se scutură oarecum din somn. EMINESCU, N. 70. 3. Refl. (Despre plante) A se despuia de frunze, de petale, de rod; (despre rodul plantelor) a cădea (necules), a se împrăștia. Copacii se scutură de floare. VLAHUȚĂ, O. A. 343. Tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăzul cela pe jos. CREANGĂ, A. 62. Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt. EMINESCU, O. I 129. Ce-a fost verde s-a uscat, Ce-a-nflorit s-a scuturat. ALECSANDRI, P. P. 346. ◊ Tranz. Flori peste flori au scuturat zarzării, vișinii și piersicii. ANGHEL, PR. 24. Spre codru mi se întorc ochii și zăresc umbra codrului copilăriei mele, care își întinde ramurile ca niște brațe și își scutură florile pe inima mea ca o ploiță răcoroasă. RUSSO, O. 119. ♦ (Subiectul e partea plantei care cade) A se desprinde și a cădea. Se scuturau frunzele în vîntul toamnei. SADOVEANU, O. VII 103. Sub flori de măr Ce mi se scutură în păr Se umple sufletul de soare. MACEDONSKI, O. I 78. Pomul înmugurește, înflorește, se scutură florile și roadele se arată. ISPIRESCU, L. 72. ◊ (Metaforic) În toate livezile anilor mei, fructele coapte se scutură. TULBURE, V. R. 45. ◊ Fig. Că nourii îi sparge-o armonioasă lună, Că stelele din ceruri se scutură și ning. EMINESCU, O. IV 83. II. Tranz. 1. A mișca (cu putere) într-o parte și în alta; a zgîlțîi. Peste cîtăva vreme îmi venea să-mi scutur prietenul, să-l trezesc și să-i strig. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 12. Un vînt rece venea dinspre iaz, scutura sălciile cu putere, apele se zbăteau și se grămădeau la stăvilare. ANGHEL-IOSIF, C. L. 29. C-o mînă El scutură din visu-i moșneagu-ncremenit. EMINESCU, O. I 93. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, O. 169. ◊ (Metaforic) Vînturile nopții scutură afară Arborii tăcerii. ISAC, O. 64. ◊ Expr. A scutura mîna cuiva = a da mîna călduros cu cineva, a strînge mîna cuiva. Scutură călduros mîna mosafirului. REBREANU, R. I 163. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «de» și indicînd obiectul în discuție) Cînd oi scutura... de lanț, să știți că-s viu. SBIERA, P. 91. Cucoșul... scutură puternic din aripi. CREANGĂ, P. 68. ♦ A zdruncina. Zice că-i e teamă să nu-l scuture trăsura. VORNIC, P. 225. ♦ Refl. A se cutremura din tot corpul. Copilul gemea, se scutura, tremurînd. DUMITRIU, N. 156. Și cum plîngea se scutura parcă de frică. AGÎRBICEANU, S. P. 25. Calul se și scutură de trei ori și îndată rămîne cu părul lins-prelins și tînăr ca un tretin. CREANGĂ, O. A. 225. ◊ Expr. A i se scutura cuiva carnea (sau oasele, inima) = a se înfiora, a se cutremura, a se zgudui (de frică, de scîrbă etc.). Se făcu un noroi cleios și puturos de ți se scutura carnea de pe tine. ISPIRESCU, L. 129. ◊ (Tranz., în expr.) A-l scutura pe cineva frigurile = a avea un acces de friguri, a tremura din tot corpul. 2. (Familiar) A critica aspru. Se pune pe el însuși mai presus de interesul obștesc, și la mîndrie și la cruțare. Toate-i vin din prea multă dragoste ce are pentru el. Trebuie scuturat, dar nu lepădat. TEATRU, II 135.