FORFECUȚĂ, forfecuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui foarfece; foarfece mic (pentru tăiat unghiile). 2. Pasăre mică, cu penele cărămizii, cu ciocul puternic având vârfurile încrucișate ca niște foarfece (Loxia curvirostra). – Foarfece + suf. -uță.

FOARFECE, foarfece, s. n. 1. Unealtă sau mașină unealtă pentru tăiat, acționată manual sau mecanic, compusă din două lame tăioase suprapuse, având fiecare câte un mâner inelar și fiind unite între ele la mijloc cu un șurub. ♦ (În forma foarfecă) Săritură care se execută ridicând picioarele unul după altul, ca mișcarea lamelor unui foarfece, practicată în unele sporturi. 2. (Ec.; în sintagma) Foarfeca sau foarfecele prețurilor = decalaj între diferite prețuri. 3. Nod marinăresc format din două sau din trei bucle, folosit la legarea unei parâme. 4. (Bot.; în compusul) Foarfeca-bălții = plantă acvatică (submersă), cu frunze rigide dințate, cu flori albe, deschise la suprafața apei (Stratiotes aloides). [Var.: foarfecă, foarfeci, s. f., foarfec s. m.] – Lat. forfex, -icis.

FORFECA, foarfec, vb. I. 1. Tranz. A tăia în bucăți cu foarfecele sau alt obiect tăios. 2. Tranz. Fig. A cerceta o operă literară sau științifică cu o minuțiozitate exagerată, cu scopul de a o critica și de a o pune într-o lumină defavorabilă. ♦ A critica aspru, a mustra cu severitate. ♦ (Rar) A bate. 3. Intranz. Fig. A vorbi mereu, fără încetare (bârfind, clevetind); a bodogăni – Din lat. forficare.

FORFECAR, forfecari, s. m. Gândac negru, lipsit de aripi posterioare, dăunător pentru vița-de-vie (Lethrus cephalotes) – Foarfece + suf. -ar.

PAPȘER, papșere, s. n. Foarfece pentru carton și mucava. – Din germ. Pappschere.

SCORPION, scorpioni, s. m. 1. Nume dat mai multor specii de arahnide având la extremitatea posterioară glande veninoase, care se deschid în vârful unui ac; scorpie (1). ◊ Scorpionul de cărți =scorpion minuscul, fără coadă și fără glande veninoase, având patru perechi de picioare și o pereche de foarfece lungi, care trăiește printre filele cărților (Chelifer cancroides). 2. (Art.) Numele unei constelații zodiacale din emisfera sudică; numele unuia dintre cele 12 semne ale zodiacului; Scorpie (2). [Pr.: -pi-on] – Din fr. scorpion, lat. scorpio, -onis.

OVER subst. Stil de înot rapid pe o parte, cu picioarele în formă de foarfece, cu brațul adus din spate în față pe deasupra apei. [Pr.: ovăr] – Cuv. engl.

NESESER, neseseruri, s. n. Mică trusă de călătorie care cuprinde cele necesare pentru îngrijirea corpului (săpun, perii, foarfece etc.). – Din fr. nécessaire.

SECATOR, secatori, s. m. Foarfece de mână cu cuțite scurte și brațe lungi, acționat cu ambele mâini, folosit în lucrări de grădinărie. – Din fr. sécateur, rus. sekator.

CRAUL s. n. Stil de înot în care înotătorul stă cu fața în jos, în poziție orizontală, mișcând alternativ brațele, concomitent cu o forfecare în plan vertical a picioarelor, iar capul iese din apă în mod ritmic, pentru respirație, la dreapta sau la stânga. – Din engl., fr. crawl.

CRĂNȚĂNI, crănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. A face zgomot, rozând cu dinții ceva uscat sau tare; a ronțăi. 2. (Despre foarfece) A produce un zgomot caracteristic atunci când cele două lame se izbesc între ele. – Cranț + suf. -ăni.

CLEȘTE s. 1. v. forceps. 2. (TEHN.) (reg.) crivală, crivea, șurub, teasc. (~le este o unealtă de lemn a tâmplarului.) 3. (TEHN.) capră, locaș, matcă, plăsele (pl.). (~ al dulgherului.) 4. v. cleștar. 5. (TEHN.) (reg.) argea, chingi (pl.), mâni (pl.). (~ la teasc.) 6. (ANAT.) foarfece. (~ la rac, crab.)

FOARFECE s. v. clește.

FORFECARE s. forfecătură.

FORFECĂTURĂ s. v. forfecare.

foarfece s. n., pl. foarfece; art. sg. și pl. foarfecele

forfeca vb., ind. prez. 3 sg. și pl. foarfecă, 1 pl. forfecăm; conj. prez. 3 sg. și pl. foarfece

forfecare s. f., g.-d. art. forfecării; pl. forfecări

CLANȚ² interj. (se folosește pentru a reda zgomotul produs de lovirea dinților de sus de cei de jos, de foarfece la închidere sau la deschidere etc.). /Onomat.

CLEȘTE ~i m. 1) Unealtă alcătuită din două piese încrucișate și articulate între ele, folosită la apucarea, transportarea etc. unor obiecte. ~ pentru cărbuni. ◊ A-i scoate cuiva vorba (din gură) cu ~ele a depune eforturi pentru a face pe cineva să vorbească. 2) Fiecare din picioarele anterioare la unele crustacee; foarfece. ~ de rac. [Pl. și clește] /<sl. klešta

FOARFECE¹ ~ n. 1) Unealtă de tăiat, formată din două lame ascuțite, unite cruciș cu un șurub și prevăzute fiecare cu câte un mâner inelar. 2) Exercițiu care redă mișcarea lamelor unei asemenea unelte, constând în ridicarea pe rând a picioarelor. [Sil. foar-fe-] /<lat. forfex, ~icis

FOARFECE² n. mai ales art. 1) Dans popular executat de bărbați în semicerc într-un tempo rapid. 2) Melodie după care se execută acest dans. [Sil. foar-fe-] /<lat. forfex, ~icis

A FORFECA foarfec 1. tranz. 1) A tăia cu foarfecele (sau cu un alt instrument ascuțit). ~ hârtia. 2) fig. (opere, persoane etc.) A supune unei critici acerbe. ~ un articol. 2. intranz. A vorbi mult (îndrugând minciuni, clevetind pe cineva). /<lat. forficare

A SE FORFECA mă foarfec intranz. A face (concomitent) schimb de critici aspre (cu cineva). /<lat. forficare

FORFECAR ~i m. Insectă neagră cu corpul scurt și gros, lipsită de aripi posterioare, dăunătoare viței de vie. /foarfecă + suf. ~ar

FORFECUȚĂ ~e f. (diminutiv de la foarfece) Pasăre de talie mică, cu penaj brun, cu cioc scurt, încovoiat, având vârfurile cozii dispuse ca lamelele unui foarfece; papagal de brazi. /foarfece + suf. ~uță

MAȘINĂ ~i f. 1) Sistem tehnic constând din piese ce funcționează coordonat, transformând o formă de energie în alta sau efectuând un lucru mecanic util. * ~-agricolă mașină folosită în agricultură. ~-unealtă mașină echipată cu scule pentru așchiere, forfecare, tăiere sau pentru deformare plastică. ~ electrică mașină care transformă energia electrică în energie mecanică și invers. ~ de calcul (sau de calculat) mijloc tehnic de mecanizare sau de automatizare a operațiilor de calcul și de prelucrare a informației, care poate fi acționat manual, electric sau electronic. 2) Orice mecanism (cu motor) sau dispozitiv, instrument (mecanic) ce efectuează un lucru util. ~ de spălat. ~ de cusut. ~ de scris. ~ de gătit. 3) Autovehicul pentru transportul de persoane și materiale; automobil. 4) Vehicul de cale ferată pentru remorcarea vagoanelor; locomotivă. 5) fig. Ansamblu complex de mijloace folosite într-un anumit scop (reprobabil). ~ de stat. [G.-D. mașinii] /<fr. machine, germ. Maschine

PAPAGAL ~i m. 1) Pasăre exotică de talie medie sau mică, cu cioc încovoiat, cu penaj divers și viu colorat, care, fiind dresată, poate reproduce fragmente din graiul omenesc. ◊ ~-țigănesc stancă mică; stăncuță. ~-de-brazi pasăre de talie mică, cu cioc scurt, încovoiat, cu penaj brun, având vârfurile cozii dispuse ca lamele unor foarfece; forfecuță. A avea ~ a fi bun de gură. 2) fig. Persoană care repetă întocmai spusele cuiva, fără să le pătrundă. 3) fam. Organ al vorbirii; gură. 4) Clește dințat folosit la montarea sau repararea țevilor. /<ngr. papaghálos, it. pappagallo

PAPȘER ~e n. Foarfece pentru carton și mucavă. /<germ. Pappschere

PERECHE ~i f. 1) Grup de două obiecte de același fel întrebuințate împreună. O ~ de ciorapi. 2) Grup de două persoane de sex opus aflate într-o anumită legătură; cuplu. O ~ de dansatori. O ~ aleasă. 3) Grup de două animale de aceeași specie. O ~ de găini. O ~ de boi. 4) Fiecare dintre elementele care alcătuiesc asemenea grupuri. Aceasta ți-i ~ea. 5) Obiect compus din două părți simetrice, unite între ele și formând un întreg. O ~ de foarfece. ◊ O ~ de cărți un pachet de cărți de joc. 6) la pl. Câte doi. A merge ~. 7) Persoană care se potrivește după anumite calități altei persoane. ◊ Fără ~ fără seamăn; unic în felul său. A-i fi cuiva ~ a se potrivi cu cineva. [G.-D. perechii] /<lat. paric[u]la

SECATOR ~oare n. Foarfece mare cu cuțite scurte și brațe lungi, folosit la grădinărit. /< fr. sécateur

TRUDGEN s.n. (Sport) Stil de înot, caracterizat printr-o mișcare de tracțiune alternativă a brațelor și prin lovirea în foarfecă a picioarelor, corpul alunecînd pe aceeași parte. [Pron. tradgen. / < fr., engl. trudgen, cf. John Trudgen – căpitan englez care a făcut popular acest stil de înot].

antreșa (-auri), s. n. – La dans, săritură, foarfecă. Fr. entrechat. Termen de balet; în trecut (de ex. la Negruzzi) folosit ca f.

paloși, paloșesc, vb. IV (reg.) a vorbi într-una; a forfeca, a melița.

prăjite s.f. pl. (reg.) foarfece de tuns oile.

NESESER s.n. (Franțuzism) Trusă de călătorie care cuprinde cele necesare pentru îngrijirea corpului (săpun, perii, foarfece etc.). [< fr. nécessaire].

SECATOR s.n. Foarfece de grădinar. [< fr. sécateur, rus. sekator].

cioi (-iuri), s. n. – 1. Nod, umflătură, bătătură. – 2. Strachină, blid. Origine necunoscută. După Bogrea, Dacor., II, 655, ar fi var. de la acioaie; însă această der. pare puțin probabilă. Ar putea fi un der. de la acest cuvînt, cioinac (var. cioinag), s. n. (foarfecă; varietate de struguri), pe care Șeineanu, I, 138 și DAR îl derivă de ciuin.

clanț interj. – Imită zgomotul produs de o încuietoare sau un zăvor, o foarfecă, izbirea dinților etc. Formație expresivă, identică următoarei. – Der. clanț, s. n. (gură, cioc); clanță, s. f. (clampă, ivăr, zăvor; gură-spartă, moară-stricată, om certăreț; mască folosită în jocurile populare de Crăciun); clănțos, adj. (vorbăreț; certăreț); clănțănog, adj. (certăreț, gîlcevitor); clănțău, s. m. (gură-spartă, om care vorbește mult; avocat); clănță(n)i (var. clențăni), vb. (a tremura, a-și izbi dinții; a face zgomot cu clanța, a încerca la ușă; a bărfi, a umbla cu vorbe; a căuta ceartă, a face scandal; a face zgomot obiectele de metal cînd se mișcă); clănțăneală (var. clănțănit, clănțănitură), s. f. (faptul de a clănțăni; trăncăneală); clănțănitor, adj. (care tremură). Întîlnirea cu germ. Klincke, fr. clenche, mag. k(e)lincs pare întîmplătoare. Din rom. provine bg. kljanca (Capidan, Raporturile, 222). – Cf. cloț.

ȘTANȚA vb. I. tr. 1. A tăia simultan întregul contur al unei piese prin forfecare cu ajutorul unei ștanțe. 2. A imprima o marcă sau o cifră pe suprafața unei piese. ♦ (Cinem.) A imprima mecanic subtitlurile pe filme. [Var. stanța vb. I. / < germ. stanzen].

GHILOTINĂ s. f. 1. instrument de decapitare dintr-un cuțit care alunecă pe două ghidaje peste gâtul celui condamnat. 2. (poligr.) mașină de tăiat hârtia. ◊ foarfece pentru tăiat foi de tablă. (< fr. guillotine)

NESESER s. n. trusă mică de voiaj care cuprinde cele necesare pentru îngrijirea corpului (săpun, perii, foarfece). (< fr. nécessaire)

SECATOR s. n. foarfece de grădinar. (< fr. sécateur, rus. sekator)

TRUDGEN TRADGEN/ s. n. stil de înot printr-o mișcare de tracțiune alternativă a brațelor și prin lovirea în foarfecă a picioarelor, corpul alunecând pe aceeași parte. (< fr., engl. trudgen)

foarfecă (foarfeci), s. f. – Unealtă pentru tăiat. – Mr. foarfică, megl. foarfiți. Lat. fŏrfĭcem (Pușcariu 633; Candrea-Dens., 624; REW 3435; DAR), cf. it. forbici (calabr. fórfica, puórfice, sard. forfige). La origine trebuie să fi fost un pluralia tantum, de la forficos; foarfecă este un sing. analogic modern. Der. forfeca, vb. (a tăia; a zdrobi; a mesteca), ar putea reprezenta direct. lat. fŏrficāre (Pușcariu 632; Candrea-Dens., 625; DAR), cf. astur. aforfegar (J. Malkiel, Rom. Phil., IX, 65); forfecar, s. m. (rădașcă); forfecare, s. f. (rezistență tangențială); forfecări, s. f. pl. (varietate de campanule); forfecel, s. m. (insectă, Rhynchites cupreus); forfecuță, s. f. (dim. al lui foarfecă; pasăre mică, Loxia curvirostra).

macaz (macazuri), s. n. – Ace, schimbător de cale. – Megl. măcaz „căprior”. Tc. makas „foarfecă” (Miklosich, Türk. Elem., II, 122; Meyer 255; Șeineanu, II, 240; Berneker, II, 9), cf. ngr. μαϰάσι „traversă”, sb. makaze „tăietor”. – Der. macagiu, s. m. (acar), din tc. makasci.

postrig (-guri), s. n. – 1. Ceremonia călugăririi. – 2. Mănăstire. – 3. Rang. Sl. postrigŭ „foarfecă” (Tiktin). – Der. postrigaș, s. m. (călăgăr). Cuvinte înv.

foarfecă, foarfece s. f. (în fotbal) lovire a mingii printr-o mișcare de forfecare a picioarelor.

a încresta răbojul expr. (friz.) a tăia un client cu foarfeca la ureche.

foarfecă s. f., g.-d. art. foarfecii; pl. foarfeci

Bagnold, efect ~ (sedim.), efectul de dilatație dinamică sau creștere a volumului inițial al unei mase de sedimente care este antrenată în special datorită gravitației (respectiv, a unghiului de pantă). E.B. apare ca o funcție a intensității stresului de forfecare care apare prin interacțiunea granulelor în mișcare și declanșează lichefierea și curgerea pe pantă a sedimentelor.

litosferă, (engl.= față de conceptul clasic, în care l. cuprindea → crusta, în accepțiunea modernă, l. reprezintă geosfera de la periferia Terrei sau „coaja solidă” a Pământului, în care se diferențiază două pături separate prin discontinuitatea Moho: l. sup. sau crusta și l. inf. care include part. sup. (solidă) a mantalei sup. (→ str. B). Baza l. are o supr. foarte neregulată situându-se la adâncimea de 70 – 120 km, adică la supr. astenosferei. Constituția solidă a l. îi permite să reziste la stressurile de forfecare; l. suportă numai deformări elastice de anvergură, cu timp de relaxare foarte îndelungat, iar la stress reacționează casant. De aici concluzia că numai în l. pot avea loc cutremure de pământ. V. și Pământ.

țăcăneală, țăcăneli s. f. 1. manie, nebunie. 2. (la tenis) joc de uzură, cu mingi lungi, trimise pe fundul terenului. 3. (friz.) foarfecă.

mucar², mucări subst. 1. S. n. pl. Unealtă în formă de foarfece cu care se taie capătul ars al mucului lumânării sau al fitilului candelei pentru a înviora flacăra; mucarniță, mucariță. 2. S. n. (Reg.) Sfeșnic sau mic dispozitiv adaptat la un sfeșnic, care susține lumânarea astfel încât aceasta să poată arde până la capăt. 2. S. n. pl. (Reg.) Mucuri de lumânări. 3. S. f. (Reg.; în forma mucare) Feștila lumânării; fitilul opaițului, al candelei etc. [Var.: mucare s. f.] – Din muc + suf. -ar.

buricár n., pl. e (d. buric, fiindcă moașele taĭe buricu c’un foarfece tocit). Nord. Bulicher.

cuțitár m. (d. cuțit). Fabricant saŭ vînzător de cuțite, de foarfece ș. a. Asasin cu cuțitu (ca lat. sicarius, d. sica, cuțit).

foále n., pl. tot foale [ca foarfece], și vechĭ m., pl. foĭ (lat. fŏllis, it. pg. folle, pv. vfr. fol, sp. fuelle, toate m. Din pl. foĭ vine mold. foĭ, pl. foĭurĭ). Vest. Burduf de suflat (ca cel de la cimpoĭ, de la armonică, de la orgă și maĭ ales cel cu care suflă ferariĭ în foc ca să-l aprindă orĭ tipografiĭ în lăzile cu litere ca să înlăture colbu). Fig. Iron. Burtă, bărdăhan: umple-țĭ foalele, măĭ!^[1]

foárfec, a -á v. tr. (lat. fórfico, -áre. – Foarfec, foarfecĭ, foarfecă, forfecăm, forfecațĭ; forfecam; să foarfec). Taĭ cu foarfecele. Fig. Critic aspru.

foárfecă, V. foarfece.

foárfece (oa dift.) n., pl. tot așa, ca nume, foale, clește (lat. fŏrfex, fórficis a.î, d. fŏrceps, fórcipis, clește, din *formiceps [fŏrmus, ferbinte, și capere, a apuca]; it. fórbici, fr. forces. V. forceps, principe, încap, încep). Un instrument compus din doŭă cuțite unite pintr’un cuĭ și care se strîng ca niște fălcĭ cînd tăĭem cu ele pînză, hîrtie, ĭarbă, ș. a. – Se zice ob. foarfecele mele (pl.), care a fost considerat ca un f. pl. Apoĭ, nearticulat, s’a zis foarfecĭ, și de aci un noŭ f. foarfecă, pl. ĭ (saŭ direct după lat. forfex [f.], ca salcă, nucă).

*fórceps n., pl. e (lat. forceps. V. foarfece). Clește de chirurgie.

forfecáș m. Soldat purtător de foarfece de tăĭat sîrma ghimpată.

forfecát n., pl. urĭ. Acțiunea de a forfeca. Fig. A lua pe cineva la forfecat, a începe să-l analizezĭ, să-l criticĭ.

FORFECÁR (< foarfece) s. m. Gândac lung de c. 2 cm, negru, lipsit de aripi posterioare, cu picioarele adaptate pentru scormonit (Lethrus cephalotes). Este dăunător deoarece taie lăstarii viței de vie ca un foarfece.

drot n., pl. urĭ (ung. drót, pol. drót, d. germ. draht, sîrmă). Nord. Spirală de sîrmă groasă întrebuĭnțată ca resort la scaune și canapelele ca să le ție unflate. Est. Instrument (ca un foarfece) de încrețit păru. – V. tel.

GHILOTÍNĂ (< fr.) s. f. 1. Instrument de execuție a condamnaților la moarte prin decapitare, cunoscut în Evul Mediu și introdus în Franța (25 apr. 1792) la propunerea dr. J.I. Guillotin. Folosirea ei a fost abolită la 9 oct. 1981. 2. Foarfece-ghilotină.

macáz n., pl. urĭ (turc. ar. makas, foarfece, macaz; ngr. makási, traversă; bg. makaz, macaz). Partea unde un drum de fer se desparte în doŭă. V. macagiŭ.

mucărĭ f. pl. (d. muc). Foarfece de tăĭat mucu lumînărilor arse pe cînd eraŭ lumînărĭ de seŭ.

órie și hórie f. (cp. cu lat. horia, luntre de pescar, și turc. oria, pătrat [la cărțile de joc], cum cam e și forma oriiĭ). Munt. Mold. Plasă maĭ mare (lungă de vre-o 6 metri și lată de 5) pe care o poartă doĭ oamenĭ din doŭă luntri. (Poate fi întinsă și pe doŭă prăjinĭ care se deschid ca un foarfece și se poartă pe fundu apeĭ de un singur om dintr’o luntre). V. năvod.

oțél n., pl. urĭ ca marfă (vsl. ocelŭ și ocelĭ, oțel; sîrb. ocilo, cute, arcer, și ocilj, oțel; ceh. ocel; ung. acél, d. ven. azzale. V. acioaĭe). Fer combinat cu puțin cărbune și care devine foarte dur pin călire. El e maĭ ușor, maĭ maleabil și maĭ dur de cît feru și sfărămicĭos. Frîntura luĭ prezentă niște grăunțe maĭ micĭ. Din el se fac cuțite, brice, foarfece, capace de ceasornice, tunurĭ, puștĭ, săbiĭ, penițe ș. a. Fig. Braț de oțel, braț foarte robust. Pl. Oțele, mecanizmu unde ĭa foc cartușu’n pușcă. A pune mîna pe oțele, a pune mîna pe arme. V. criță.

păréche (est) și peréche (vest, Mold. sud) f. (lat. părcŭlus, -la, -lum adj., pop. pareclus, d. par, paris, păreche, egal, asemenea; it. parecchio, pv. pareih, fr. pareil, sp. parejo, bg. parelho. V. paritate). Doŭă ființe saŭ lucrurĭ considerate la un loc: o păreche de boĭ, de găinĭ, de ghete, de mănușĭ. Reuniune de doŭă persoane unite pin ceva, ca doĭ soțĭ, doĭ amicĭ orĭ un dansator cu o dansatoare: o păreche potrivită. O păreche de case (Pop.), o casă, un rînd de case. O păreche de foarfecĭ, un foarfece. O păreche de pantalonĭ, de izmene, un rînd de pantalonĭ, de izmene. Fără pereche, fără seamăn, fără asemănare: un bețiv fără pereche. V. terchea-berchea.

postríg n., pl. urĭ (vsl. postrigŭ, foarfece, pin aluz. la tunderea călugărilor la intrarea lor în tagmă. Azĭ li se taĭe numaĭ puțin păr). Vechĭ. Sacrarea unuĭ călugăr. Fig. Starea socială de la începutu cariereĭ: a rămas cum ĭ-a fost postrigu.

rac m. (vsl. rakŭ, rus. sîrb. bg. ceh. pol. rus. ung. rak. V. răcar). Un crustaceŭ (ástacus fluviátilis) care trăĭește în rîurĭ și lacurĭ și care se mănîncă. (Racu are zece picĭoare, dintre care cele doŭă din ainte se deschid ca niște foarfece și poate strînge cu ele foarte tare. Are și doŭă antene lungĭ numite pop. mustățĭ, ĭar coadeĭ poporu-ĭ zice gît. În realitate, capu raculuĭ e tocmaĭ în partea opusă. Dar poporu, pintr’o falsă observațiune, crede că racu, dacă-șĭ tîrîĭe coada, îșĭ tîrîĭe gîtu și capu, și de aceĭa zice că merge înapoĭ. De aicĭ și expresiunea a da înapoĭ, ca racu, a regresa. Racu fert devine stacoșiŭ. De aicĭ și expresiunea roș ca racu). Al șaselea semn al zodiaculuĭ (Iuniŭ): zodia raculuĭ. Astr. Geogr. Tropicu raculuĭ (saŭ canceruluĭ), tropicu de nord. S. n., pl. urĭ. Destupător, sfredel special făcut de scos dopurile de plută din buteliĭ (fr. tire-bouchon) saŭ, pus în vîrfu verigiĭ, de scos furtuĭala din puștile care se încărcaŭ pe la gură și de prins peticile cu care se curăță țeava pin ăuntru. Furcă cu care se oprește căruța cînd se oprește pe un suiș (sîrb. raklje). Ancoră (Vechĭ). O boală teribilă (numită și cancer și schiros) care consistă într’o unflătură internă care degenerează în ulcer și care mănîncă organu unde s’a produs (stomah, ficat, țîță ș. a.). V. crab, stacoj.

núme n., pl. tot nume ca clește, foale, foarfece, vintre (vechĭ númene și númere, lat. nômen, pl. nomina, rudă cu nóscere, a cunoaște; scr. nâman, vgr. ónoma, germ. name; it. pg. nome, sard. lumene [vechĭ numen], fr. cat. nom, sp. nombre). Cuvînt care înseamnă un lucru saŭ o persoană: „gheață” e numele apeĭ solidificate, Traĭan e numele unuĭ împărat al Romanilor. Cuvînt, titlu, calificațiune: numele de „patrie” a maĭ scump de cît cel de „familie”. Fig. Renume, reputațiune: domnu Moldoveĭ Ștefan șĭ-a cîștigat numele de „cel Mare”. Nume apelativ saŭ comun, cuvînt care arată orĭ-ce ființă saŭ lucru din aceĭașĭ specie, ca: om, mașină. Nume propriŭ, nume care dezignă numaĭ a anumită ființă saŭ lucru: Pe vecinu nostru îl cheamă „Ștefan”. Numele unuĭ celebru cal din mitologie era „Pegas”. Spadeĭ luĭ Roland îĭ zicea „Durandal”. Nume colectiv, care arată un lucru compus din maĭ multe, altele, ca: pădure. Nume material, aceĭa care arată materia indiferent de cantitate, ca: fer. Nume de botez, cel purat de fiecare membru al uneĭ familiĭ în parte și care se dă la botez. Nume de familie, cel purtat în comun de toțĭ membriĭ familiiĭ și pe care-l perde femeĭa care se mărită (că ĭa numele bărbatuluĭ). Nume de războĭ, poreclă, pseŭdonim al soldaților, al artiștilor. Nume mare, nobil, ilustru. Nume bun saŭ răŭ, renume bun saŭ răŭ. A pune nume cuĭva, a-ĭ da nume. A-ĭ da nume răŭ, a-ĭ face reputațiune urîtă. A lua ceva în nume de răŭ, a te supăra de ceva, a considera răŭ. Cu numele, nominal, pe hîrtie, dar nu și în realitate: el e stăpîn numaĭ cu numele. După nume, din nume, din auzite: îl cunosc din nume. În numele cuĭva, din partea luĭ, autorizat de el: în numele tatăluĭ, al legiĭ; în considerațiunea uneĭ persoane saŭ unuĭ lucru: în numele a tot ce aĭ maĭ scump. A lovĭ în numele tatăluĭ (Fam. Iron.), a lovi în frunte, la mir, acolo unde ducĭ mîna cînd facĭ cruce și zicĭ „în numele tatăluĭ”.

urechélniță și -érniță f., pl. e (d. ureche, fiind-că poporu crede că intră pin urechĭ). Un insect lung de vre-o doĭ centimetri și cu doŭă antene (ca un foarfece) la coadă (forficula auriculária). O plantă umbeliferă numită și urechea ĭepureluĭ (bupleurum rotundifolium). O plantă care crește pe stîncile văroase și acoperișurĭ (sempervívum tectórum), cu care poporu tratează boalele de urechĭ.

forfeca (a ~) vb., ind. prez. 3 foarfecă, 1 pl. forfecăm; conj. prez. 3 să foarfece

forfecare s. f., g.-d. art. forfecării; pl. forfecări

foarfeci f. pl. unealtă compusă din două limbi tăioase, împreunate cu un șurup sau cuiu. [Lat. FORFICEM].

cuțitar m. cel ce face sau vinde cuțite, bricege, foarfeci.

tocilă f. piatră în formă de roată pentru ascuțit unelte tăioase (cuțite, brice, foarfeci): a da la tocilă. [Bulg. TOČILO].

SCORPION, scorpioni, s. m. 1. Nume dat mai multor specii de arahnide având la extremitatea posterioară glande veninoase, care se deschid în vârful unui ac; scorpie (1). ◊ Scorpionul-de-cărți = scorpion minuscul, fără coadă și fără glande veninoase, având patru perechi de picioare și o pereche de foarfeci lungi, care trăiește printre filele cărților (Chelifer cancroides). 2. N. pr. art. Numele unei constelații zodiacale din emisfera sudică. ♦ Numele unuia dintre cele 12 semne ale zodiacului; Scorpie (2). [Pr.: -pi-on] – Din fr. scorpion, lat. scorpio, -onis.

SECATOR, secatoare, s. n. Foarfecă de mână cu cuțite scurte și brațe lungi, acționată cu ambele mâini, folosită în lucrări de grădinărie. [Pl. și: (m.) secatori] – Din fr. sécateur, rus. sekator.

CRAUL s. n. Stil de înot în care înotătorul stă cu fața în jos, în poziție orizontală, mișcând alternativ brațele, concomitent cu o forfecare în plan vertical a picioarelor, iar capul iese din apă în mod ritmic, la dreapta sau la stânga, atât cât să poată respira. – Din engl., fr. crawl.

CRĂNȚĂNI, crănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. A face zgomot, rozând cu dinții ceva uscat sau tare; a ronțăi. 2. (Despre foarfece) A produce un zgomot caracteristic atunci când cele două lame se izbesc între ele. [Prez. ind. și: crănțăn] – Cranț + suf. -ăni.

PAPȘER, papșere, s. n. Foarfecă pentru carton și mucava. – Din germ. Pappschere.

FOARFEC s. m. v. foarfecă.

FOARFECĂ, foarfeci, s. f. 1. Unealtă sau mașină-unealtă pentru tăiat, acționată manual sau mecanic, compusă din două lame tăioase suprapuse, având fiecare câte un mâner inelar și fiind unite între ele la mijloc cu un șurub. ♦ Săritură care se execută ridicând picioarele unul după altul, ca mișcarea lamelor unei foarfeci, practicată în unele sporturi. 2. (Ec.; în sintagma) Foarfeca sau foarfecele prețurilor = decalaj între diferite prețuri. 3. Nod marinăresc format din două sau din trei bucle, folosit la legarea unei parâme. 4. (Bot.; în compusul) Foarfeca-bălții = plantă acvatică (submersă), cu frunze rigide dințate, cu flori albe, deschise la suprafața apei (Stratiotes aloides). – [Var.: foarfece (pl. foarfece), s. n., foarfec s. m.] – Lat. forfex, -icis.

FOARFECE s. n. v. foarfecă.

FORFECA, foarfec, vb. I. 1. Tranz. A tăia în bucăți cu foarfeca sau cu alt obiect tăios. 2. Tranz. Fig. A cerceta o operă literară sau științifică cu o minuțiozitate exagerată, cu scopul de a o critica și de a o pune într-o lumină defavorabilă. ♦ A critica aspru, a mustra cu severitate. ♦ (Rar) A bate. 3. Intranz. Fig. A vorbi mereu, fără încetare (bârfind, clevetind); a bodogăni. – Lat. forficare.

FORFECAR, forfecări, s. m. Gândac negru, lipsit de aripi posterioare, dăunător pentru vița-de-vie (Lethrus cephalotes). – Foarfecă + suf. -ar.

FORFECUȚĂ, forfecuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui foarfecă; foarfecă (1) mică (pentru tăiat unghiile). 2. Pasăre mică, cu penele cărămizii, cu ciocul puternic având vârfurile încrucișate ca niște foarfeci (Loxia curvirostra). – Foarfecă + suf. -uță.

NESESER, neseseruri, s. n. Mică trusă de călătorie care cuprinde cele necesare pentru îngrijirea corpului (săpun, perii, foarfecă etc.). – Din fr. nécessaire.

OVER s. n. Stil de înot rapid pe o parte, cu picioarele în formă de foarfece, cu brațul adus din spate în față pe deasupra apei. [Pr.: ovăr] – Cuv. engl.

DANTELA, dantelez, vb. I. Tranz. (Întrebuințat mai ales la participiu și la formele compuse cu participiul) A tăia, a cresta (marginea unui lucru) în formă de colți, a face ca o dantelă. (Fig.) Mantale vitreg de ușoare Pe care focul... Cu fantezia lui grotească Le-a forfecat pe nesimțite, Le-a dantelat cu comice chenare negre, Ca niște fracturi jerpelite. CAMIL PETRESCU, V. 100.

BĂRBĂRIE s. f. Barbă mare, stufoasă. Foarfece-n mînă lua Și pe Radu-l speria Să-i taie bărbăria. TEODORESCU, P. P. 599. ♦ Fig. Om bărbos. Ce-ți spuse bărbăria de popă? CARAGIALE, S. 16.

BEZMETIC, -Ă, bezmetici, -e, adj. (Mai ales în construcție cu verbe de mișcare) Fără rost, fără căpătîi, zăpăcit. Gheorghe Botezaiu e slujitor cu credință. El n-a umblat bezmetic, căutîndu-și cîștigul cu săbia ori aici, ori dincolo, după cum îi dă simbrie unul ori altul. SADOVEANU, F. J. 570. Găsi pe maica Evlampia îndeletnicindu-s c-un stup bezmetic. SADOVEANU, P. M. 282. Un roi de albine se învîrtea în zbor deasupra capului său și umblau bezmetice de colo pînă colo, neavînd loc unde să se așeze. CREANGĂ, P. 238. ◊ Fig. Iar vîntul cu foarfeca-i galbenă tunde Copacii bezmetici sub zările scunde. LESNEA, I. 125. – Variantă: bezmetec, -ă (CREANGĂ, P. 145) adj.

FĂRÎMELE s. f. pl. (Rar, în expr.) A tăia fărîmele = a tăia în bucăți mici. Am cerut o cățuie și foarfeci; am tăiat fărîmele scrisoarea și răvășelele viclenei și le-am pus pe jăratecul din cățuie. NEGRUZZI, S. I 66.

FERFENIȚĂ s. f. (De obicei în expr.) A face (sau a rupe) ferfeniță = a rupe tare, a distruge, a face praf. Ferfeniță ai făcut toate înfloriturile și mărgeluțele. REBREANU, I. 45. Ba și el, uneori, sărindu-și din minți, își rupea ciubotele ferfeniță, jucînd împreună cu noi. CREANGĂ, A. 82. ♦ (Adjectival) Rupt, zdrențuit. Și urechile, ferfeniță pe margini, parcă i le crestase cineva cu foarfeca. STANCU, D. 7. Am o găină pestriță Și la coadă ferfeniță (Mătura). GOROVEI, C. 222. – Variante: ferfeliță (GALACTION, O. I 310), ferferiță (RETEGANUL, P. III 41) s. f.

FOARFECE, foarfece, s. n. (Și în forma foarfecă s. f.) Unealtă sau mașină-unealtă pentru tăiat, compusă din două lame tăioase încrucișate, avînd fiecare cîte un mîner inelar și fiind unite între ele la mijloc printr-un șurub. Cuconu Grigore era gătit... cu barba îndreptată din țăcăneala foarfecelui lui Lupu-bărbierul. SADOVEANU, O. IV 89. Treci foarfecile tale prin barba lui de țap. MACEDONSKI, O. I 169. Am cerut o cățuie și foarfeci; am tăiat fărîmele scrisoarea. NEGRUZZI, S. I 66. – Variante: foarfecă, foarfeci (SAHIA, U.R.S.S. 180, HOGAȘ, DR. II 172), s. f., foarfec, foarfeci (MARIAN, S. 61), s. m.

FORFECA, foarfec, vb. I. 1. Tranz. A tăia în bucăți cu foarfecele, p. ext. cu alt obiect tăios. Femeiușca acestui insect foarfecă... cozile frunzelor de vie. MARIAN, INS. 87. Voinicul începu a forfeca scorpia cu paloșul. SEVASTOS, la TDRG. ◊ Fig. Luna de argint Pe-un cer de sticlă albăstrie Forfeca cu grație contururi Pentru fiecare ram și floare. CAMIL PETRESCU, V. 25. 2. Tranz. Fig. A cerceta cu minuțiozitate exagerată, cu intenții ostile, cu scopul de a distruge. Îl vezi rățoindu-se pe trei coloane și forfecînd în dreapta și în stînga nopțile de osteneală ale vreunui nenorocit de scriitor. VLAHUȚĂ, O. A. 211. A critica aspru, a mustra cu severitate. ♦ (Rar) A bate. I-au scărmănat cum se cade și i-au forfecat de le-au mers peticele. MARIAN, O. I 125. 3. Intranz. Fig. A vorbi mereu, fără încetare (bîrfind, clevetind); a bodogăni. Baba se strecură pînă la mătușa Anghelina. Acolo, se așeză pe un scăunel și începu să foarfece din gură. SADOVEANU, O. II 100.

FORFECUȚĂ, forfecuțe, s. f. Diminutiv al lui foarfece.

CĂPĂTÎI, căpătîie, s. n. 1. Partea patului sau a oricărui culcuș, pe care se pune capul. Dacă ea [luna] privea prin geamuri dintre pulberea de stele, Nu venea cu-n zîmbet rece lîngă caldul căpătîi. MACEDONSKI, O. I 125. ◊ Expr. A sta la căpătîiul cuiva = a veghea lîngă o persoană bolnavă. Moș Ion stă neclintit la căpătîiul Floricăi, cu mîna pe fruntea ei. BUJOR, S. 49. Cînd venea acasă, trebuia să facă și de-ale mîncării, pe urmă sta la căpătîiul bolnavei, o întorcea, îi dădea toate de-a gata. DUNĂREANU, CH. 9. În noaptea de pe urmă am stat pînă tîrziu la căpătîiul tatii. PĂUN-PINCIO, P. 107. 2. Pernă sau alt obiect pe care pune capul cel care se culcă. Și-a pus traista căpătîi. CARAGIALE, O. III 52. S-a tologit așa îmbrăcat, cum era, pe un divan moale ca bumbacul, punîndu-și turbinca cu cele două carboave sub căpătîi și așternîndu-se pe somn. CREANGĂ, P. 302. Un sultan... dormea, ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. Scoală, scoală, măi bărbate, Nu mai tot zace pe spate, Că mi-am urii zilele Mutînd căpătîiele Cînd la cap, cînd la picioare, Cînd la umbră, cînd la soare. ALECSANDRI, P. P. 53. Pînă cînd nu te știam, Unde mă culcam, dormeam, Dar acum de cînd te știu Pun capul pe căpătîi Și gîndesc la tine-ntîi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătîi = fără ocupație (bine definită), fără rost, neașezat. N-ai fost cu băgare de seamă și... ai rămas fără căpătîi, după ce ai pierdut aproape un an de zile. PAS, Z. I 277. Unde-l trimit, unde-l mîi. Umblă fără căpătîi. PANN, P. V. I 100. ◊ Expr. A nu avea căpătîi = a nu avea nici un rost în viață. Geaba mă mai duc acasă, Că-s flăcău și n-am nevastă, Nici nevastă, nici copii, Nici un fel de căpătîi. TEODORESCU, P. P. 277. (Rar) A nu ști de căpătîiul cuiva = a nu cunoaște rostul, situația, soarta cuiva. Își aduse aminte de tatăl său și de mumă-sa și se întristă că nu știa nimic de căpătîiul lor. ISPIRESCU, L. 103. A face (cuiva) de căpătîi = a crea (cuiva) o situație, a căpătui, a căsători (pe cineva). Am trei feciori... ș-au crescut flăcăi mari. – Apoi să le facem de căpătîi, să-i însurăm. ODOBESCU, S. I 75. Carte de căpătîi = carte fundamentală a unei ideologii sau a unei literaturi; carte preferată, de care nu te poți despărți. 3. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic care servesc drept suport la ceva (piesă pe care se sprijină capătul grindeiului roții de moară, bîrna pe care se așază unele construcții, bucată de lemn care ține departe de umezeala pămîntului o ladă, un butoi etc.). Tocitorile sînt așezate frumos pe căpătîie. ODOBESCU, S. I 84. (în forma căpătîi) Ia mai mișcă din călcîie, Ca moara din căpătîie. ȘEZ. I 210. 4. Capăt. Către căpătîiul dintîi al vremilor, pînă unde praștia minții nu azvîrle... se povestește... că omul era croit din alte foarfeci și cioplit din altă bardă. DELAVRANCEA, S. 79. Puse iarăși căpătîi la căpătîi celelalte oscioare. ISPIRESCU, L. 59. S-apuc dar lucrurile ce mă privesc pe mine de la căpătîiul lor. RUSSO, O. 137. ◊ Expr. A scoate ceva la căpătîi = a termina ceva cu succes, a scoate la capăt. Cîte slujbe, le fac toate Și le scot la căpătîi. VĂCĂRESCU, P. 210.A o scoate la căpătîi (cu ceva) = a ieși cu bine dintr-o situație, a o scoate la capăt. Vei scoate-o la căpătîi bun și slujba cu care te-a împovărat împăratul. ISPIRESCU, L. 27. Cu pizma nu o scoate nimenea la căpătîi. PANN, P. V. III 21. A da de căpătîi = a descurca, a da de capăt. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo, de să nu-i mai dea nimeni de căpătîi, cît hău! ISPIRESCU, L. 13. – Variantă: (Mold.) căpătăi (CREANGĂ, P. 147, ALECSANDRI, T. 919) s. n.

CĂTRE prep. (Atestat și în forma învechită și regională cătră) 1. Cu sens local; după verbe de mișcare, arătînd direcția în care, sau ținta spre care se face mișcarea) Spre, înspre, la. Către vîrf, peste pripor, Lazăr suie binișor. DEȘLIU, în POEZ. N. 151. Tot da către fîntînă zor. Sub tei, la margine de drum, S-oprise pe răzor, Aici la loc răcoritor. COȘBUC, P. I 227. Ale turnurilor umbre. Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ (Ținta este un abstract) Cu gîndul zboară, poate, către alte doruri. ODOBESCU, S. III 17. De atunci omenirea a intrat în calea care o duce gradat către perfecția sa. BĂLCESCU, O. II 9. ◊ (În legătură cu o mișcare a ochilor, a capului, a corpului etc.) Pustnicul... cătă către fata de împărat cum zbura cu Galben-de-Soare. ISPIRESCU, L. 30. ◊ (După verbele «a zice», «a spune», «a scrie» etc., arătînd destinația unei comunicări, adeseori înlocuită astăzi printr-o construcție cu dativul) Scriam versuri dulci, de pilită Cătră vreo trandafirie și sălbatecă Clotildă. EMINESCU, O. I 140. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Zis-a mîndra cătră mine: Mă mărit, te las pe tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 231. De către = dinspre, de la. Cobora ceața de către munți. 2. (Popular, cu sens local aproximativ) Aproape de..., pe la..., înspre, pe lîngă... Făcu zece pași și zări către un desiș un fel de casă. ISPIRESCU, L. 59. Mai către mijlocul grădinii se făcea că era o fîntînă de marmură albă. ISPIRESCU, L. 244. 3. (Cu sens temporal, arătînd o aproximație) Spre, pe la... aproape de..., cam la... Am ajuns către amiazi De am pus piciorul Tocma-n mina unde azi Ducem compresorul. DEȘLIU, M. 60. Către căpătul dintîi al vremurilor... se povestește că omul era croit din alte foarfeci. DELAVRANCEA, S. 79. Chiar în acea zi, către sară, baba începu să puie la cale viața nurori-sa. CREANGĂ, P. 5. Cînd îi colea cătră sară Badea murgul și-l înșală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. 4. (Numele precedat de către arată ființa sau lucrul față de care se ia o atitudine sau se îndeplinește o acțiune) Față de... Și-a achitat impozitul către stat ▭ [Don Juan al lui Lenau] e consumat de o patimă eterică, ideală, de iubirea către Anna IONESCU-RION, C. 83. Văd și eu că am greșit de am ponegrit-o așa de tare cătră d-ta. CREANGĂ, P. 134. De la venirea mea cu a doua domnie... am arătat asprime către mulți. NEGRUZZI, S. I 149. ♦ (Învechit, uneori precedat de prep. «de») împotriva, în contra. Subt o purpură sfîntă e un piept... răzvrătit către cer. BĂLCESCU, O. II 243. Alexandru cel Mare... apără vitejește independența țării sale de către poloni. BĂLCESCU, O. II 13. 5. (Preced de prep. «de»; construcția prepozițională introduce numele autorului unei acțiuni la pasiv) De. Poporul nostru muncitor întîmpină sărbătoarea sa națională, ziua de 23 August, ziua eliberării patriei noastre de către glorioasa Armată Sovietică, într-o atmosferă de mare avînt politic și de muncă. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2434. 6. (Cu sens final; învechit) Cu scopul..., pentru, spre. Să rînduiască tunuri și să le trimeată să le așeze către împușcare. ARHIVA R. II 110. – Variantă: (Mold., Transilv.) cătră (SADOVEANU, O. III 61 3, ALECSANDRI, P. I 136) prep.

CIUMPĂVI, ciumpăvesc, vb. IV. (Regional) 1. Intranz. (Despre animale) A se îmbolnăvi de picioare, a nu mai putea umbla. Caii și boii ciumpăvesc de drum. ȘEZ. II 187. 2. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului) A tăia (de la vîrf), a amputa, a ciunti. Călușeii le prindea, Coame, Coade Le tăia, Gurile Le proțăpea, Urechile Ciumpăvea. TEODORESCU, P. P. 656. ◊ Fig. A grăit și popa Mitiță Luncescu, mîngîinda-și barba ciumpăvită cu foarfeca. STANCU, D. 162. ◊ (Cu privire la plante) A rupe, a smulge, a frînge. Mărgărit verde-nflorit, Cine mi ie-a ciumpăvit? ȘEZ. VII 22.

CLEȘTE, clești, s. m., clește, s. n. 1. (Adesea la pl. cu valoare de sg., precedat de «o pereche de») Unealtă de fier sau de alt metal alcătuită din două brațe articulate între ele și încovoiate la un capăt spre interior; servește la apucatul și transportul pieselor și materialelor, la întoarcerea pieselor în timpul prelucrării, la separarea lor, la smulgerea unui obiect împlîntat undeva etc. Clește de cuie. ▭ Și-a pregătit... degetele în formă de clește s-o prind [jucăria]. SAHIA, N. 106. Iaca intră și Chirică pe ușă, cu un ciocan, c-o daltă și c-o păreche de clești în mînă. CREANGĂ, P. 177. Fig. A scos... dintr-o putină o scrumbie bună, ținînd-o atîrnată de coadă cu cleștele delicat al degetelor. SADOVEANU, B. 177. Ea a plecat singură, întunecată, cu inima strînsă de teamă în cleștele unei suferinți mute. BART, E. 182. Izbutea Lambrior să te înșface de mijloc în cleștele neînvins al mîinilor lui ciotoroase. HOGAȘ, H. 75. ◊ Expr. Aprinde (sau a apuca, a strînge) pe cineva ca în (sau într-un) clește = a prinde pe cineva la strîmtoare, a-l aduce în imposibilitate de a scăpa; a- încolți, a-l forța. Fiul craiului, văzîndu-se prins în clește... jură credință și supunere. CREANGĂ, P. 207. Deodată se auzi... clamp! Capcana se închise și prinse laba lupului ca într-un clește. ȘEZ. III 113. Ai scoate cuiva vorba (din gură) cu cleștele= a decide cu greu pe cineva să vorbească. Și ce mi-a spus, cu cleștele i-am scos! VLAHUȚĂ, la TDRG. 2. Unealtă de fier cu care se ațîță focul și se scot tăciunii aprinși. De ce mi-am făcut cleștele? Ca să nu mă ard, zicea ea. CREANGĂ, P. 5. Cînd țiuia tăciunele... mama îl mustra acolo, în vatra focului, și-l buchisa cu cleștele. CREANGĂ, A. 35. 3. Nume dat picioarelor de dinainte ale racului, cu care animalul apucă și strînge; foarfeci.

CRĂNȚĂNI, crănțănesc, vb. IV. Intranz. A face zgomot cu dinții rozînd ceva uscat sau tare; a ronțăi. ◊ (Despre foarfece) Au crănțănit foarfecele. C. PETRESCU, Î. II 76. – Variantă: crînțăni (C. PETRESCU, C. V. 14) vb. IV.

CROITOR, croitori, s. m. 1. Meseriaș sau muncitor care croiește și coase haine. Găsi o asemenea mătăsărie și o și dase la croitor. ISPIRESCU, L. 399. Vestmînt lung Pînă-n pămînt, Croitor croitu-l-a, Zugrav zugrăvitu-l-a. TEODORESCU, P. P. 52. 2. Gîndac mare, cu coarne lungi în forma unor foarfece, care trăiește mai ales pe stejari (Cerambyx heros). 3. Mușchi fixat între osul iliac și fața internă a tibiei (prin a cărui contracție se produce încrucișarea picioarelor). – Pronunțat: cro-i-.

CUȚITĂRIE, cuțitării, s. f. 1. Atelier sau prăvălie unde se ascut sau se vînd cuțite, bricege, foarfece etc. 2. (Cu sens colectivi Tot felul de cuțite; modele variate de cuțite. Au a figura în această expozițiune... sticlăriile, Olăriile... cuțităria, argintăria. ODOBESCU, S. II 94.

MAȘINĂ, mașini, s. f. 1. Sistem tehnic alcătuit din piese cu mișcări determinate care transformă o formă de energie în energie mecanică a unor solide mobile sau invers. Scot fum negru mașinile cu coș înalt. STANCU, D. 215. ◊ Mașină de forță = mașină care cedează energie utilizabilă în tehnică numai după ce a mai fost supusă unei transformări. Mașină de lucru = mașină care transformă energie cedînd lucru mecanic folosit direct la prelucrarea sau la deplasarea unor obiecte. Mașină-unealtă = mașină de lucru care prelucrează materiale prin operații mecanice de așchiere, tăiere, forfecare etc. Îmbunătățirea calității mașinilor-unelte este strîns legată de o serie de măsuri tehnico-organizatorice. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2677. ◊ (Urmat de determinări arătînd forma de energie folosită) Mașină electrică. ◊ (Urmat de determinări arătînd operația la care e folosită) Nevasta lui Mogrea duruie la mașina de cusut. C. PETRESCU, Î.II 128. Mașină de gătit = instalație specială în bucătărie, pe care se gătește; plită. ◊ (Determinarea este subînțeleasă) Dosarul... s-a trecut la dactilografiat. Cu cine ai bătut la mașină, Marine? BARANGA, I. 205. Trecură în fugă peste rîndurile scrise de mașină. MIHALE, O. 478. Un manuscris transcris curat la mașină, ca un raport administrativ. C. PETRESCU, C. V. 23. ◊ (Urmat de determinări calitative) Lucrează tăcut și automat, ca o mașină de precizie. CAMIL PETRESCU, U. N. 399. Mașină infernală v. infernal. ◊ (Urmat de determinări arătînd domeniul în care este folosit sistemul) Mașini agricole. Fig. [Oamenii sovietici] au sfărîmat fioroasa mașină de război nazistă, au cîștigat cea mai mare victorie din toate timpurile. STANCU, U.R.S.S. 190. 2. Nume dat în mod curent cîtorva sisteme tehnice acționate prin motoare de diferite tipuri: a) locomotivă. Mașina fluieră, trenul urni din loc. C. PETRESCU, S. 41. Sosește trenul de la Tecuci și se oprește mașina chiar în dreptul ferestrei lui moș Gheorghe. SP. POPESCU, M. G. 34. Ne-am suit în vagon și: mînă, băiete! Mînă, băiete, adecă șuieră mașină! NEGRUZZI, S. I 324. b) batoză. Domnul Ivancea vrea să vii cu snopii de la cîmp drept la mașină. DUMITRIU, B. F. 24. Și am început să arunc la snopi în mașină. PREDA, Î. 22. c) automobil. Mă așteaptă la colț mașina lui văru-meu. C. PETRESCU, C. V. 73. M-am urcat într-o mașină de curse. SAHIA, U.R.S.S. 92. 3. (Popular) Mașinărie. (Fig.) S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece; Noi sînteni iarăși trecutul, fără inimi, trist și rece. EMINESCU, O. I 35. – Variantă: mahină (KOGĂLNICEANU, S. 83) s. f.

MUCĂRI¹ s. f. pl. (Învechit) Un fel de foarfece cu care se tăia capătul ars al mucului, pentru a înviora flacăra lumînării sau a candelei. Sfeșnice de aramă cu mucările lor. ODOBESCU, S. I 422. O pereche de mucări de alamă cu care o țigancă frumușică lua din cînd în cînd mucul lumînărilor, ca să dea mai multă lumină. FILIMON, C. 151. Șase sfeșnice cu tăblițe și mucări. I. IONESCU, D. 111.

PARIZIAN¹, -Ă, parizieni, -e, adj. Din Paris, propriu Parisului sau locuitorilor lui. Joacă... piese din repertoriul parizian. SADOVEANU, E. 65. [Favorite] chinuite de foarfeca glumeață a vreunui bărbier parizian. HOGAȘ, M. N. 32. Își vor aduce aminte de acea drăgălașă copilă atît dt pariziană în spiritul său, atît de romînă în inima sa! ALECSANDRI, O. P. 128. – Pronunțat: -zi-an.

PENSĂ, pense, s. f. 1. Mică unealtă de metal, compusă din două brațe îmbinate la un capăt sau încheiate în formă de foarfeci, întrebuințată în medicină și în tehnică pentru a prinde sau a fixa obiecte mici sau substanțe care nu pot fi prinse cu mîna. 2. (În croitorie) Cută scurtă interioară, ascuțită la unul sau la ambele capete, care reduce o porțiune din lărgimea stofei, dînd hainei forma dorită.

PERIE, perii, s. f. 1. Obiect format dintr-o placă de lemn, de os, de metal etc., în care sînt fixați peri de animale, fire textile, de sîrmă etc. și care servește la frecat și curățat diverse obiecte. Era bărbierit proaspăt, cu mustața tunsă și țepoasă ca o perie de dinți, cu părul pentru moment domesticit de foarfece și pomadă. C. PETRESCU, Î. II 70. Ea scoase din fundul unei lăzi hîrbuite și vechi o cute, o perie și o năframă. EMINESCU, N. 21. ◊ (În metafore și comparații) De o parte și de alta a drumului se ridicau pădurici dese, perii scheletice, vinete. DUMITRIU, N. 31. În mai dedeau micsandrele și în iunie se îndesau ca peria la un loc cu rozetele și verbinele. BASSARABESCU, V. 221. Arendașul era vesel; meiul lui era încheiat perie și făgăduia mult. SANDU-ALDEA, D. N. 73. 2. Unealtă sau organ de mașină, formată dintr-un suport pe care sînt fixate fire metalice, fire textile, fire de peri animali etc., folosită la netezirea și curățirea suprafeței unui corp sau la înăsprirea suprafeței lui. 2. Unealtă asemănătoare cu o perie (1), cu care se bate hîrtia așezată pe un șpalt, cu scopul de a imprima pe ea textul; p. ext. hîrtia pe care s-a imprimat textul. ♦ Piesă conductoare care asigură legătura dintre două organe de mașină, de aparat sau de instrument electric, care se pot deplasa unul față de altul.

PLURALE TANTUM: locuțiune latină care se referă la un nume ce are „numai formă de plural”. Denumirea s-a extins asupra tuturor substantivelor care au numai formă de plural, adică asupra acelor substantive ce denumesc obiecte existente ca o multiplicitate de exemplare din aceeași categorie, ajungând astfel să simbolizeze o întreagă categorie (grupă): Ploiești, Topoloveni, Câmpurile, Ulmi, Florii, Rusalii; bretele, foarfeci, ochelari, pantaloni; câlți, icre, ițe, jumări, măruntaie, moaște, zori etc.

URECHELNIȚĂ, urechelnițe, s. f. I. (Zool.) 1. Insectă cu corpul de formă alungită, de culoare castanie, cu elitrele scurte, avînd la capătul abdomenului două prelungiri în formă de foarfece (Forficula auricularia). Urechelnița însă are obicei de a se băga și a se ascunde... prin oalele și ulcelele cu care se duce mîncare lucrătorilor în cîmp. MARIAN, INS. 486. 2. Miriapod cu capul mare, cu antenele lungi și cu ultima pereche de picioare mai lungi și îndreptate îndărăt (Lithobius forficatus ). 3. Cîrcăiac. II. (Bot.) Plantă erbacee cu frunze grase ovale terminate printr-un vîrf ascuțit și cu flori roșii sau roze așezate în partea superioară a tulpinii; crește pe stînci sau, uneori, cultivată (Sempervivum tectorum). Ce mare și stufoasă a crescut urechelnița. CARAGIALE, M. 101. ♦ Urechea-iepurelui. III. Linguriță lunguiață cu care se curăță cleiul din urechi. IV. (Rar) Bubă specifică care apare uneori la urechi. Romînii din Țara-Romînească însă, cînd are cineva urechelniță, adecă un fel de bube la urechi sau în dosul acestora, au datină... de a unge cu amestecătura aceasta urechelnița sau bubele de la urechi. MARIAN, INS. 486.

VEDERE, vederi, s. f. I. 1. Faptul de a vedea; percepere cu simțul văzului. Acesta era lucrul pe care-l simțea: o liniște, o încredere, la vederea făpturii vînjoase cu umerii pătrați, cu fața negricioasă, matură. DUMITRIU, N. 149. La vederea acestei minunății, toți au rămas încremeniți. CREANGĂ, P. 229. Văzînd negura de gelozie ce se răspîndise pe fața mea întru vederea unui ofițer de lănceri. NEGRUZZI, S. I 39. ◊ Loc. adv. La vedere = în văzul tuturor, în public. Tomșa apăru la vedere, cu penele de cocor la gugiuman. SADOVEANU, O. VII 132. Dacă ești aicea, ce nu te-arăți mai la vedere? CARAGIALE, O. III 28. (Expr.) A scoate la vedere = a expune (pentru a atrage cumpărători). O bătu pe șold... ca pe o juncană, scoasă la vedere în tîrgul de vite. C. PETRESCU, Î. II 173. Din vedere = (numai) privind. Meșteșugul vreme cere, nu se-nvață din vedere. PANN, P. V. II 14. (Expr.) A cunoaște (sau a ști) pe cineva din vedere = a cunoaște pe cineva după înfățișare, fără a-i ști numele. O cunosc din vedere. ◊ Loc. prep. În vederea... = în scopul...; pentru... Principalul este să pregătiți poporul în vederea zilei cînd va fi chemat să facă dovada patriotismului său. VORNIC, P. 136. ◊ Expr. A avea (pe cineva) în vedere = a se interesa de aproape (de cineva), a avea grijă (de cineva); a ține în evidență. Ne-am înțeles... Mă ai în vedere. C. PETRESCU, Î. II 125. La doi miniștri a intrat cu diplomele desfăcute și amîndoi i-au făgăduit că... îl vor avea în vedere. VLAHUȚĂ, O. A. 219. A avea ceva în vedere = a avea o intenție, a-și face un plan. A pune cuiva în vedere = a comunica cuiva o hotărîre (în special a-l avertiza). A scăpa din vedere v. scăpa. A trece cu vederea = a nu ține seama, a nu lua în seamă. Asemine întîmplări vă supără de a le asculta. Dar iată că voi trece cu vederea. DRĂGHICI, R. 26. (Cu pronunțare regională) Să trecem cu viderea... schimbarea iute a literilor. RUSSO, S. 58. A pierde (pe cineva sau ceva) din vedere v. pierde (8). A fi scump la vedere v. scump (4). La bună vedere! formulă de salut la plecare. Poate să-i salute el atuncea elegant: La bună vedere, domnilor! SADOVEANU, P. M. 158. ♦ Întîlnire (pusă la cale de părinți sau de pețitori) între doi tineri pentru mijlocirea unei căsătorii. Nici n-apucă Mănăilă și gospodina lui s-aducă la vedere pe feciorul lor. SADOVEANU, N. F. 91. Mă mir că nu te umilește gîndul că sora ta e dusă așa, în complicitatea tuturor, la vedere. C. PETRESCU, C. V. 173. Într-o zi, o pețitoare l-a adus la vedere. BASSARABESCU, V. 5. ♦ (Învechit, în expr.) Dintr-o vedere = dintr-o privire. Prieteșug! dar din ceriuri... ce te naști dintr-o vedere. CONACHI, P. 81. 2. (Concretizat) Simțul văzului; (uneori la pl.) ochi, privire. Avea vederea slăbită de tot, nu putea citi. C. PETRESCU, Î. II 95. Am pierdut vedere, Lacrămele-mi tac. HELIADE, O. I 72. A venit poruncă-n țară Să meargă feciorii iară... Și rămîn măicuțele... Stingîndu-și vederile, Vărsînd lăcrimuțele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 323. ◊ Expr. Scurt de vedere = miop. Învățatul d-tale, uitîndu-se prea de-aproape la un rac. Știi că e scurt de vedere, – racul l-a apucat cu foarfeca piciorului. HOGAȘ, M. N. 24. A lua (sau a fura cuiva) vederile (sau ochii, văzul) v. lua (II 3), fura (3). înfățișare, chip, aspect. În strai de domn moldovean, cu contăș scump și gugiuman de sobol, era frumos la vedere. SADOVEANU, O. VII 155. 3. Priveliște, peisaj. De-aici în colo... alt tablou, altă vedere ți se deschide. VLAHUȚĂ, O. AL. II 32. Pe-albastrul orizont Apare-un nor de vase plutind spre Helespont, Vedere minunată ce nici un muritor N-a cunoscut în viață. BOLINTINEANU, O. 234. Această vedere de vii, case, grădini și peste toată balta mulțime de luntri cu pînză este o frumusețe deosebită. GOLESCU, Î. 161. ♦ (Familiar) Fotografie înfățișînd un peisaj; carte poștală ilustrată. II. Părere, idee, concepție; convingere. I-ar trebui o mai largă vedere și o mai justă înțelegere a detaliilor caracteristice. CAMIL PETRESCU, U. N. 409. Va să zică sfaturile și vederile lor erau bune; știu ei ce fac, îi vor binele. BASSARABESCU, S. N. 158. Forma polemicii e una din cele mai nemerite forme literare și științifice pentru limpezirea unor principii, unor vederi. GHEREA, ST. CR. II 8. ◊ Expr. Punct de vedere v. punct (II 2). Lărgime de vederi v. lărgime.

SCORPION, scorpioni, s. m. 1. Animal din clasa arahnidelor, care trăiește în țările calde și a cărui înțepătură este foarte veninoasă (Buthus); specie mai mică, neveninoasă, a acestui animal, care trăiește în țara noastră (Euscorpius carpathicus). [Soția lui Nicola] a murit mușcată de un scorpion. BART, E. 281. ◊ Compuse: scorpionul-de-cărți = scorpion minuscul, fără coadă și fără otravă, cu patru perechi de picioare și o pereche de foarfeci lungi, care trăiește printre filele cărților vechi (Chelifer cancroides); scorpion-de-baltă = insectă acvatică din neamul ploșniței, cu prima pereche de picioare conformată pentru apucat (Nepa cinerea). 2. Numele unei constelații din emisfera sudică.

SCURT², -Ă, scurți, -te, adj. 1. (Despre obiecte, în opoziție cu lung) De lungime mică. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt pînă la genunchi. SADOVEANU, B. 143. Colonelul... îmi dărui o pușcă... scurtă și ușoară. ODOBESCU, S. III 22. ◊ Undă scurtă v. undă. ♦ (Despre drumuri, distanțe) Care se parcurge în puțin timp. Ei mergeau, fără a simți că merg, părîndu-li-se calea scurtă și vremea și mai scurtă. CREANGĂ, P. 276. Mergînd seara la mîndra, Scurtă mi-a părut calea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 224. Calea bătută este cea mai scurtă (= drumul cunoscut, te duce mai repede la țintă). ◊ Expr. A lua (pe cineva) de (sau din) scurt v. lua (V). A ține (pe cineva) de (sau din) scurt = a controla de aproape sau cu severitate purtarea (cuiva), a supune pe cineva unei discipline severe. A fost numai un călugăr cu ei și n-a putut să-i ție din scurt. STĂNOIU, C. I. 85. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. ◊ (Substantivat, f., în expr.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecințe neplăcute. ♦ (Despre opere literare și științifice) De proporții reduse. ♦ (Despre vorbire) Fără multe cuvinte, concis. ◊ Loc. adv. În (sau pe) scurt = fără multe cuvinte, în puține vorbe; concis. Spui. Dar pe scurt acum, că uite, se face ziuă. CAMIL PETRESCU, U. N. 85. Atunci el povesti în scurt toată istoria cu merele. ISPIRESCU, L. 85. În scurt, ce să-ți mai prelungesc? Tu ești uitat, uitat... cum n-ai mai fi fost. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Scurt și cuprinzător v. cuprinzător. ♦ Fig. Puțin, mărginit. Unde este vorbă multă, acolo e treabă scurtă. PANN, P. V. I 15. ◊ Expr. (Glumeț) Poale lungi și minte scurtă v. poală (I 1). (Cu altă construcție) O vorbă romînească: coadă lungă, minte scurtă! zicătoare... a poporului. ODOBESCU, S. III 44. 2. (Despre părți ale corpului, în opoziție cu lung) De lungime mică; (mai rar despre oameni, în opoziție cu înalt) mic de statură; de talie mică; scund. Cînele mișcă iute din coada scurtă. SADOVEANU, O. VII 362. Era un om scurt, roșcovan, cu musteața roșie zbîrlită. MIRONESCU, S. A. 88. Gazda mea era un moșneag ca la 65 ani, scurt și gros. NEGRUZZI, S. I 58. Pune șaua să mă duc, Să mă duc la Cîmpulung, Să-mi aleg un cal porumb, Scurt în gît și lung în trup. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. Iapă scurtă și vînoasă Cu dungi negre pe spinare Și scîntei de foc în nare. ALECSANDRI, P. P. 129. (Substantivat) Scurto, groaso, Und’ te duci? TEODORESCU, P. P. 218. ◊ Expr. A avea mînă scurtă = a fi zgîrcit. A face (pe cineva) mai scurt de o palmă (sau cu un cap) = a omorî (prin tăierea capului). Unii din boieri... umblară să turbure poporul: iară Mihai, aflînd... îi făcu mai scurți de cîte o palmă. ISPIRESCU, M. V. 33. Nu-i numai un cîine scurt de coadă v. cîine. Scurt de vedere = miop. Învățatul d-tale, uitîndu-se prea de-aproape la un rac mare și viu – știi că e scurt de vedere – racul l-a apucat cu foarfeca piciorului. HOGAȘ, M. N. 24. Era și cam scurt de vedere, așa că trebuia să se uite lung pînă să-i cunoască. CONTEMPORANUL, VI_II 202. (A fi) scurt la vorbă (sau la cuvînt, la grai) = (a fi) puțin comunicativ. Tată-meu... era de felul lui scurt la vorbă. GANE, N. II 188. De ce așa de scurți și repezi la cuvînt? DELAVRANCEA, O. II 220. Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros și lat... E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos. ALECSANDRI, P. A. 164. Vedere scurtă = miopie. ◊ De mică înălțime, jos, scund. Apa se încreți în vălurele scurte. SADOVEANU, Î. A. 93. 3. (Despre vreme sau noțiuni temporale) Care durează puțin, care trece sau se termină repede. Ca să-i fie scurtă vremea, pînă pleacă, El se uită pe cîmpie, Fluieră și nu mai știe Ce să facă. COȘBUC, P. I 223. Trec anii cu grăbire pe calea scurtei vieți. ALECSANDRI, P. A. 80. Ea se afla într-unul din acele momente rari în cursul scurtei noastre vieți. NEGRUZZI, S. I 78. ◊ Expr. În scurtă vreme (sau în scurt timp) sau în scurt, peste scurt = în curînd, fără a trece multă vreme la mijloc. Se lungi și pieri în scurt spre miazăzi. SADOVEANU, M. C. 94. De altfel, în scurtă vreme, a trebuit să ne mutăm împreună. CAMIL PETRESCU, U. N. 24. În scurt timp se făcu sănătos. ISPIRESCU, L. 188. În scurtă vreme robul s-a întors. CARAGIALE, O. III 75. ◊ (Despre unele acțiuni sau fenomene) Dormi puțin, un somn scurt și chinuit. DUMITRIU, N. 71. Două fulgere scurte... sparg noaptea. STANCU, D. 256. ◊ Silabă sau vocală scurtă = silabă sau vocală care are o durată mai mică decît durata medie. Infinitiv scurt = forma de infinitiv a verbelor, în limba romînă, care poartă caracteristica conjugării (și care are în terminație o silabă mai puțin decît abstractul verbal corespunzător).

VIG, viguri, s. n. (Popular) Val, sul de pînză, de postav sau de altă țesătură. Rafturile gem de viguri neîncepute. STANCU, D. 378. Te-oi ascunde Tot în viguri de giolgiuri Și-n valuri de postavuri. BIBICESCU, P. P. 271. Tu Mariță nu mai sta, Ia foarfeca Și vigu cu abaoa Și croiește-o ipingea. ȘEZ. XII 78.

SOȚIE, soții, s. f. 1. Femeia considerată în raport cu soțul ei; nevastă, soață. Venea... soția învățătorului cu domnișoara Laura. REBREANU, I. 22. După ce află inelul, să reîntoarse la soție și la copii. RETEGANUL, P. II 18. Mai lungește-mi viața, Pînă-mi vine soția, Că soția-i tinerea Ș-am trăit bine cu ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 499. ♦ (Învechit și popular) Soț, bărbaț. Da de ce să nu vie să mă vadă?... Da nu-i el soția mea? SADOVEANU, O. V 256. Vecinică surioară, bărbatul meu e la moară; Nu știu, oare o să vie, ori să-mi iau altă soție? PANN, P. V. II 134. ♦ Perechea unui animal. Sărmănica Turturea, Dacă-și pierde soția, Ea pe alta nu-și mai vrea. SEVASTOS, C. 43. Turturea fără soție Și tot cred c-o să mai vie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 129. 2. (Învechit și popular) Tovarăș, însoțitor. Împreună cu soțiile sale intră în gospodăria șătrarului într-o larmă întărîtată de cîni. SADOVEANU, Z. C. 42. Tăiară capul turcului și pe celelalte soții ale lui. BĂLCESCU, O. II 202. ♦ Aliat, părtaș; prieten. 3. (Învechit și popular) Fiecare dintre cele două obiecte care alcătuiesc o pereche. Bărbatul fără muiere, ca foarfeca fără soție, ce nu taie, ci numai zgîrie. POP.

STACOJ, stacoji, s. m. (Rar) 1. Crustaceu decapod, asemănător cu racul de rîu, dar cu mult mai mare decît acesta; trăiește numai în mare (Homarus vulgaris); homar. Junona... trimise în ajutorul Idrei, adică a balaurului, un stacoj (rac-de-mare) năprasnic, cît o dihanie spurcată. ISPIRESCU, U. 35. [La Triest] feliurimea și mulțimea peștelui este nesocotită, din care: sardele... stacoji. GOLESCU, Î. 110. 2. (Rar) Rac. Trebuie să rabzi crestături de foarfece... după ce zvîrli stacojul în traistă. SADOVEANU, Î. A. 81. – Variantă: (Mold.) stacoș (ALECSANDRI, T. I 171) s. m.

INSTRUMENTE DE TĂIAT. Subst. Tăiș, ascuțiș, lamă, limbă, custură (pop.), tinghilă (reg.), leafă (reg.). Cuțit, cuțitaș (dim.), cuțitoi (augm.); briceag, cuțitaș (pop.), brișcă (reg.), brișculiță (dim., reg.), brișcuță, briptă (reg.); cosor, ghin; dichici (reg.); satîr; tocător; stricnea (reg.); cuțitoaie, sinălău (reg.); navaja (rar); cioarsă, bulicher (reg.). Brici. Bisturiu; lanțetă; scalpel. Pumnal, stilet, șiș, hanger, dagă (franțuzism înv.), cachetero, jungher (înv.), junghi (înv.). Sabie, săbiuță (dim.), săbioară, săbioi (augm.), spadă, șpangă (înv.), spată (înv.), paloș, pală (înv.); tesac; iatagan. Coasă; sabiță, rizacă (reg.); tîrpan; seceră, secerea (dim.). Foarfece, forfecuță (dim.). Ferăstrău, firiz (reg.), ghimirlie; beșchie, joagăr; gater; bomfaier; traforaj. Topor, toporaș (dim.), toporel (rar), toporișcă, baltag, băltăgel (dim.), secure, securice (dim.); bardă, bărdiță (dim.), grifă, satîr (înv.), halebardă; tomahawk. Ghilotină. V. armă, ciopîrțire, separare, tăiere.

PLANTE ACVATICE. Subst. Plantă acvatică, plantă de apă, plantă de baltă. Algă, algă-marină, algă-roșie-marină; broscariță; limba-apei, notătoare; broscăriță, iarba-șerpilor; cosor, brădiș; cornaci, castane-de-baltă; crinul-de-baltă; cucuta-de-apă; drețe, floare-de-tău; foarfeca-bălții; hreniță; iarbă-de-mare; iarba-broaștei; inariță; limbariță; lintiță; mărăraș; mătreața-verde, mătreață-de-apă, mătreața-broaștei, lîna-broaștei, mătasea-broaștei; nufăr, nufăr-alb; nufăr-galben; obligeană, trestia mirositoare; papură; șovar; pipirig; pipiriguț; plutică; roua-cerului; săgeata-apelor; sîrmuliță; orzoiacă-de-baltă; stuf, trestie, trestioară (dim.); stînjeni-galbeni; șovar, capul-ariciului, buzdugan. V. plante medicinale.

TĂIERE. Subst. Tăiere, tăietură. Retezare, retezat, retezătură. Despicare, despicătură; spintecare, spintecăturâ. Ferestruire; forfecare, forfecătură; decupare. Ciopîrțire, ciopîrțeală, îmbucătățire, măcelărire, măcelărit (rar); sacrificare. Crestare, crestat, zimțuire, zimțare; scrijelire, scrijelare, scrijeleală, brăzduire (rar), moletare. Operație, intervenție chirurgicală; trepanare, trepanație, excizie (med.), rezecție (med.); incizie (med.); disecare, disecție; vivisecție, vivisecționare; autopsie. Amputare, amputație, ciuntire, ciuntitură; scalpare; castrare; castrație; decapitare, decapitație, ghilotinare. Înjunghiere, junghiere (pop.). Tundere, tuns, tunsoare, tunsură (rar); radere, ras, bărbierit, bărbiereală. Tăiș, ascuțiș. Cuțit, cuțitaș (dim.), briceag, brici; lamă. Bisturiu. Topor, toporaș (dim.), bardă, bărdiță (dim.), secure. Foarfecă. Tăietor. Adj. Tăios, tăietor (înv. și pop.), spintecător, ascuțit. Retezat. Despicat, spintecat. Ciopîrțit, măcelărit, sfîrtecat, crîmpeiat (neobișnuit). Crestat, zimțat, scrijelit, striat, brăzdat. Operat; vivisecționat. Amputat, ciuntit, ciung; decapitat. Înjunghiat. Tuns; ciunt (rar); ras, bărbierit. Vb. A tăia, a face o tăietură. A reteza, a scurta. A despica, a crăpa, a spinteca. A ferestrui; a forfeca; a săbia (înv.). A ciopîrți, a crîmpoți (reg.), ciocîrti (reg.), a îmbucătăți, îmbucăți (rar), a dumica (pop.), a crîmpeia (neobișnuit), a sfîrteca, a măcelări (înv. și reg.); a sacrifica. A cresta, a zimțui, a zimța; a scrijeli, a brăzda, a brăzdui (rar), a stria, a moleta, a randalina. A opera, a face o operație, a inciza; a trepana; a diseca, a secționa; a vivisecționa. A amputa, a ciunti, a ciungi; a scalpa; a castra; a decapita, a tăia capul, a ghilotina. A înjunghia, a junghia (pop.). A se tăia, a se cresta. A (se) tunde; a (se) rade, a (se) bărbieri. V. armă, bucată, ciopîrțire, instrumente de tăiat, omor.

CLEȘTE s. 1. (MED.) forceps. (~ este folosit în cazul nașterilor dificile.) 2. (TEHN.) (reg.) crivală, crivea, șurub, teasc. (~ este o unealtă de lemn a tîmplarului.) 3. (TEHN.) capră, locaș, matcă, plăsele (pl.). (~ al dulgherului.) 4. (TEHN.) cleștar. (Cu ~ dogarul trage cercurile la butoaie.) 5. (TEHN.) (reg.) argea, chingi (pl.), mîni (pl.). (~ la teasc.) 6. (ANAT.) foarfece. (~ la rac, crab.)

FOARFECE s. (ANAT.) clește. (~ la rac, crab.)

FORFECARE s. forfecătură.

FORFECĂTURĂ s. forfecare.

CHELO-₂ „clește, gheară”. ◊ gr. khele „foarfecă de rac, gheară” > fr. chélo-, engl. id. > rom. chelo-. □ ~for (v. -for), adj., care este înzestrat cu clești sau cu gheare.

STRATIOTES L., STRATIOTES, FOARFECA BĂLȚII, fam. Hydrocharitaceae. Gen care are o singură specie: Stratiotes aloides L. Originară din Europa, Caucaz, Siberia de V, plantă erbacee, perenă, acvatică, pînă la 0,50 m înălțime. Frunze erecte, rigide, liniar-lanceolate, cu 3 muchii, dințat-spinoase pe margine, așezate în rozete bazilare, vîrfurile ies din apă. Înflorește vara. Flori dioice, albe, se deschid la suprafața apei. Plantele mascule au 2 sau mai multe flori pe un peduncul prelungit, 3 sepale lunguiețe, 3 petale mai mari, rotund-invers-ovate, 12 stamine înconjurate de cca 30 filamente galbene. Plantele femele au flori solitare, uneori cîte 2 scurt-stile crestate, înconjurate de cca 30 filamente, pedunculate, ovar lunguieț aproape sesil, 6 stile crestate, înconjurate de cca 30 filamente. Fruct, capsulă zemoasă, ovată, cu 4 muchii.

SOLINGEN [zó:liŋən], oraș în partea de V a Germaniei (Renania de Nord-Westfalia), situat pe râul Wupper, la 23 km ESE de Düsseldorf și 32 km NE de Köln; 165,6 mii loc. (2002). Renumit din Ev. med. pentru oțelul de calitate superioară din care se produc obiecte de tăiat (cuțite, foarfece, bricege, brice, bisturie, mașini-unelte ș.a.). Constr. de motoare; produse chimice, textile și alim. (dulciuri). Ind. pielăriei și hârtiei. Producție de instrumente muzicale. Muzeul obiectelor de tăiat. Menționat documentar în 965 cu denumirea Solagen. A primit statutul de oraș în 1374.

calcovăț sm [At: BORZA, D. 165 / Pl: ~i / E: nct] (Bot; reg) Foarfeca bălții (Stratiotes aloides).

dracilă sf [At: CUV. D. BĂTR. I, 1276 / V: ~acenă, ~aghină, ~ină, ~agilă, ~agină, ~agine, drăcenă, drăcilă, drăgină sf dracil sn / Pl: ~le / E: vsl *драчиѥ] 1 Mic arbust spinos, din familia berberidacee, cu numeroase tulpini subțiri care pornesc de la suprafața pământului și se arcuiesc de la mijloc spre sol, cu frunze ovale, galben-verzui și gust plăcut, acrișor (folosite în medicina populară), cu flori galbene și cu fructe în formă de boabe roșii, cu lemnul tare și galben, cultivat adesea ca gard viu Si: (reg) agriș (roșu), cătină-de-râuri, cloceni, corlăși, glojdan, holeră, lemn-galben (Berberis vulgaris). 2 (Bot; reg) Holeră (Xanthium spinosum). 3 (Bot; reg) Cătină-de-garduri (Lycium hamifolium). 4 (Reg) Numele unei plante erbacee necultivate nedefinite mai îndeaproape. 5 (Reg) Numele unui arbore sălbatic nedefinit mai îndeaproape. 6 (Reg; îf dragilă) Numele unui pom roditor nedefinit mai îndeaproape. 7 Fruct negru, colțurat. 8 (Reg; lpl) Foarfece de tăiat sârmă. corectat(ă)

dreavă¹ sf [At: DAMÉ, T. 141 / V: ~abă / Pl: ~ve / E: vsl дрѣво] 1 Fiecare dintre vergelele care trec prin mosoarele alergătoarei pentru urzeală. 2 Șină de lemn pe care alunecă carul joagărului. 3 Chingă de șipci dispuse transversal, care întărește aripa unei mori de vânt. 4 Butucul care formează partea de sus a jugului. 5 (Reg) Poliță a unui dulap. 6 Plăsea la cuțit. 7 Carâmbul de la loitra carului. 8 Instrument în formă de arc cu care plăpumarul bate lâna. 9 (Reg; lpl) Darac. 10 (Îvp) Arătătorul ceasului. 11 (Îvp) Resort elastic Si: arc. 12 (Reg; lpl) Foarfece de tuns oile. 13 (Atm; reg) Venă ieșită în relief de pe burta unui cal. 14 (Reg) Piele îngroșată de la genunchiul unui cal. 15 (Reg) Articulația de sus a piciorului unui cal. 16 (Atm; reg) Claviculă (la cal sau la om). 17 (Atm; reg) Omoplat (la om).

cosor¹ sn [At: DOSOFTEI, V. S. 62 / V: ~sir, ~sur / Pl: ~oare / E: vsl косоръ, srb kosor, mg koszor] 1 Cuțit scurt, cu vârful încovoiat. 2 (Îe) A se ține ~ A se ține neabătut de o treabă. 3 (Îae) A fi viril, în ciuda vârstei înaintate. 4 (Îe) L-a ras cu ~ul I-a facut-o. 5 (Spc) Un fel de coasă cu coada de 1 m, pentru tăiat stuful Si: târpan. 6 Planta erbacee acvatică Ceratophyllum demersum, cu tulpină lungă și subțire, cu flori unisexuate, solitare, cu fructe ovale, prevăzute cu spini de forma unui cosor (1) Si: (reg) brădiș, frunza-cerei. 7 (Bot; reg) Foarfeca-bălții (Straticites aloides). 8 (Pfm) Penis. 9 (Spc) Penis de cal. 10 Cal bătrân.

craul sn [At: DN³ / Pl: ~e / E: eg crawl] Stil de înot cu fața în jos, cu mișcări alternative ale brațelor, forfecare a picioarelor în plan orizontal și scoatere a capului din apă pentru respirație în mod ritmic, cu fața în partea opusă brațului ridicat.

crănțăni vi [At: BARCIANU / Pzi: ~nesc / E: cranț + -ăni] 1 A face zgomot, rozând cu dinții ceva uscat sau tare Si: a ronțăi. 2 (D. foarfece) A produce un zgomot caracteristic atunci când cele două lame se izbesc între ele.

croitor, ~oare [At: MARDARIE, L. 227 / V: (Trs) cruitor(iu), curui~ / Pl: ~i / E: croi + -(i)tor] 1 sm Meseriaș care croiește (și coase) haine. 2 sm Tăietor. 3 sm (Ent) Insectă mare, neagră, cu antene lungi și mandibule ca o foarfecă, ce trăiește mai ales pe stejari (Cerambyx cerdo) Si: (reg) gornic. 4 sm (Atm) Mușchi al coapsei aflat între osul iliac și fața internă a tibiei, prin a cărui contracție se produce încrucișarea picioarelor. 5 sf Cuțit de cizmărie, cu vârful îndoit, pentru croit piele.

farfecă sf vz foarfece

farfică sf vz foarfece

foarfec sm vz foarfece

foarfecă sf vz foarfece

foarfece sn [At: (a. 1779) IORGA, S. D. VIII, 81 / V: foarfec sm, ~ecă, farfecă, farfică sf / Pl: ~ / E: ml forfex, -icis] 1 Unealtă sau mașină-unealtă pentru tăiat, acționată manual sau mecanic, compusă din două lame tăioase suprapuse, având fiecare câte un mâner inelar și fiind unite între ele la mijloc cu un șurub. 2 (Pex) Clește. 3 (Reg; spc) Clește de foc. 4 (Pan) Picioarele de dinainte ale racului. 5 (Îf foarfecă) Săritură care se execută ridicând picioarele unul după altul, ca mișcarea lamelor unui foarfece, practicată în unele sporturi. 6 (Ecn; îs) ~eca sau ~le prețurilor Decalaj între diferite prețuri. 7 Nod marinăresc format din două sau din trei bucle, folosit la legarea unei parâme. 8 (Îc) ~eca-bălții Plantă erbacee acvatică (submersă), cu frunze rigide dințate, cu flori albe, deschise la suprafața apei (Stratiotes aloides).

forfăca v vz forfeca

forfeca [At: CREANGĂ, P. 261 / V: (Mol) ~făca, ~foca / Pzi: foarfec / E: ml forficare] 1 vt A tăia în bucăți cu foarfecele sau cu un alt obiect tăios. 2 vt (Fig; fam) A cerceta o operă literară sau științifică cu o minuțiozitate exagerată, cu scopul de a o critica și de a o pune într-o lumină nefavorabilă. 3 vt (Fig) A critica aspru. 4 vt (Fig) A mustra cu severitate. 5 vt (Rar) A bate. 6 vi A vorbi fără încetare (bârfind, clevetind) Si: a bodogăni.

forfecar sm [At: MARIAN, INS. 10 / V: ~foc~ / Pl: ~i / E: foarfece + -ar] Gândac negru, lipsit de aripi posterioare, dăunător pentru vița de vie Si: caraban (Lethrus cephalotes).

forfecare sf [At: DA ms / Pl: ~cări / E: forfeca] 1 Tăiere în bucăți cu foarfecele sau cu un alt obiect tăios Si: forfecătură (1). 2 (Fig) Cercetare a unei opere literare sau științifice cu o minuțiozitate exagerată, cu scopul de a o critica și de a o pune într-o lumină defavorabilă. 3 (Fig) Critică aspră. 4 (Fig) Mustrare severă. 5 Bătaie. 6 Bodogănire.

forfecat¹ sns [At: DA ms / E: forfeca] 1-6 Forfecare (1-6).

forfecat², ~ă a [At: SĂM. V, 356 / Pl: ~ați, ~e / E: forfeca] 1 Tăiat în bucăți cu foarfecele sau cu un alt instrument. 2 (Fig; d. o operă literară sau științifică) Cercetat cu o minuțiozitate exagerată. 3 (Fig) Criticat aspru. 4 (Fig) Mustrat cu severitate. 5 (Rar) Bătut².

forfecătură sf [At: MARIAN, D. 9 / Pl: ~ri / E: forfeca + -ătură] (Reg) 1 Forfecare (1). 2 (Fig) Muștruluială. 3 (Fig) Bătaie. 4 (Îe) A(-i) trage (cuiva) o ~ A certa (pe cineva). 5 (Îae) A bate (pe cineva).

forfecel sm [At: MARIAN. INS. 87 / V: ~cea sf / Pl: ~ei / E: foarfece + -el] 1 (Ent; Mol) Prunar (Rhynchitas cupreus). 2 (Orn; reg) Forfecuță (4) (Loxia curvirostra).

forfecuță sf [At: MARIAN, O. I, 423 / Pl: ~țe / E: foarfece + -uță] 1-2 (Șhp) Foarfece (1) (de dimensiuni mici). 3 Foarfece (1) mic pentru tăiat unghiile. 4 (Șîc ~gălbuie) Pasăre mică, cu penele cărămizii, cu ciocul puternic având vârfurile încrucișate ca niște foarfece Si: forfecăraș, forfecărel, forfecel (2), pasărea-lui-Cristos, pasăre-cu-cioc-crucișat (Loxia curvirostra). 5 (Orn; îc) ~-roșie (sau ~-mare, ~-cu-cioc-gros) Specie de forfecuță (4) de talie mai mare, care trăiește în țările nordice (Loxia pytyopsittacus). 6 (Orn; îc) ~-bandată (sau ~-cu-bandă-albă, ~-alb-bandată, ~-bifasciată, ~-surie) Specie de forfecuță (4) care trăiește în țările nordice și care are pe aripă o bandă albă transversală (Loxia leucoptera bifasciată).

forfoca v vz forfeca

foarfece, pl. foarfece

mucar [At: BIBLIA (1688), 91¹/30 / V: (reg) ~e sf / Pl: (1-2, 4-5) ~cări, (3) ~i / E: muc + -ar] 1 snp Unealtă în formă de foarfece cu care se taie capătul ars al mucului lumânării sau al candelei pentru a înviora flacăra Si: mucarniță (1), (reg) mucariță¹. 2 sn (Mol) Sfeșnic sau mic dispozitiv adaptat la un sfeșnic, care susține lumânarea în așa fel încât aceasta să poată arde până la capăt. 3 sm (Reg) Persoană în serviciul bisericii, care are datoria să taie mucurile lumânărilor. 4 snp (Reg) Mucuri de lumânări. 5 sf (Reg; îf mucare) Feștilă a candelei, a lumânării, a opaițului etc.

foarfec, forfecăm 1 pl.

foarfeci pl. f. (două foarfeci).

paloși vi [At: MAT. FOLK. 674 / Pzi: ~șesc / E: ns cf paloș] (Reg) A vorbi într-una Si: a forfeca, a melița¹.

papșer sn [At: DEX² / Pl: ~e / E: ger Pappschere] Foarfece pentru carton și mucava.

rizacă¹ sf [At: ANTIPA, P. 547 / V: răzeac, rizac sm / Pl: ~ace / E: ucr ризак, rs резак] (Reg) 1 Unealtă asemănătoare cu o coasă, cu coadă lungă, folosită la tăiatul stufului Si: cosor (5), (reg) sobiță (3), târpan. 2 Instrument cu care pescarii taie frânghiile carmacelor care nu pot fi scoase altfel la suprafață. 3 (Bot) Foarfeca-bălții (Stratiotes aloides). 4-6 (Bot; îf rizac) Trei specii de aloe {Aloe ferox, succotrina și vera).

pensă sf [At: NICA, L. VAM. 189 / Pl: ~se / E: fr pince] 1 Mic instrument de metal alcătuit din două brațe îmbinate la un capăt sau încheiate în formă de foarfece, folosit în medicină, în tehnică etc. pentru a prinde, a fixa sau a scoate, a smulge obiecte mici sau substanțe care nu pot fi luate cu mâna Vz pensetă. 2 Cută scurtă interioară la obiectele de îmbrăcăminte.

prăjite^[1] ssp [At: FD II, 163 / A: nct / E: nct] (Reg) Foarfece de tuns oile. corectat(ă)

trudgen sni [At: DN³ / P: trad~ / E: fr, eg trudgen] (Spt) Stil de înot, caracterizat printr-o mișcare de tracțiune alternativă a brațelor și prin lovirea în foarfecă a picioarelor, corpul alunecând pe aceeași parte.

secator sn [At: ALAS 27 V, 1934, 1/4 / Pl: ~oare / E: fr sécateur] Foarfecă mare de mână, cu cuțite scurte și brațe lungi, acționate cu ambele mâini, folosit în grădinărit.

foarfecă s. f., g.-d. art. foarfecii; pl. foarfeci

forfeca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. foarfec, 2 sg. foarfeci, 3 foarfecă; conj. prez. 1 sg. să foarfec, 3 să foarfece

forfecare s. f., g.-d. art. forfecării; pl. forfecări

MIȚUÍT s. n. Mițuire. Cf. DDRF. Să-l cînd o putea. . . -N vremea mițuitului. TEODORESCU, P. I. 592. Nici Ispasul n-a venit, mițuit a ieșit, PAMFILE, C. Ț. 53. Foarfeci în mînă lua, După mițuit pleca. GEORGESCU-TISTU, B. 55. - Și: (regional) mițăit s. n. PAMFILE. V. mițui..

Párcele – Vechii greci au imaginat că viața omului e în mîna a trei zeități: Parcele, dintre care una, Clotho, ține fusul vieții, alta, Lakhesis, îl deapănă (de aici expresia: firul vieții) și a treia, Atropos, cu fatalul ei foarfece, îl taie. În poezie sau în graiul acelora care vor să evite cuvintul „soartă”, Parcele servesc spre a exprima ideea de ursită. Într-unul din cele cinci Sonete de mart, Anghel și Iosif ironizează pe criticii care așteaptă ca poeții să moară pentru a li se recunoaște meritele: „Ce oameni cumsecade sînt poeții! Cei morți bine-nțeles… Cei ce trăiesc I-aștept să moară toți ca să-i iubesc… O, Parcelor, lungiți-mi firul vieții! În literatură, Parcele mai sînt cunoscute prin perifraza: ”fiicele Nopții„, sau ”fiicele Destinului„ , sau ”fiicele lui Acheron„ (adică ale Infernului). La Fontaine le-a denumit ”les soeurs filandières„ (Surorile torcătoare). Coșbuc pomenește de ele în poemul Atque nos!: ”Soarta noastră-i profețită prin eterne ursitoare,/ N-au murit Lachesis, Clotos. Atropos n-a murit, oare?…" MIT.

MLADĂ s. f. 1. Mlădiță (1). Telinca e un fel de fluier fără borte, din coaja mlăzilor de răchită. ȘEZ. II, 95. Purcede-un cînt din creangă-n creangă ș-un susur blînd din mladă-n mladă. ANGHEL, L. G. 23. Împletitura se face pe țeruși. . . printre cari se împletesc. . . nuieluțele, nuielușele, mladele, mlădițele sau răchițica. PAMFILE, C. 136. Din ochiul sau mugurul prins s-a ivit cîte o singură mladă (odraslă), pe care o am forfecat toamna, cam pe jumătate. COMȘA, N. Z. 49. Cercetezi mugurii merilor și perilor, începi a curăți uscăturile și a tăia mlăzile nefolositoare. SADOVEANU, O. VI, 231, cf. id. A. l. 194. ◊ (În context figurat) Regăsesc copilăria înverzind din mladă-n mladă. LESNEA, A. 141. ◊ Fig. Erau amîndouă, ea și sorioara ei, două mlăzi de salcie care veneau să se încredințeze pămîntului de la Păuna Mică. SADOVEANU, P. M. 237 ♦ (Transilv., Mold.) Ramură de plantă lemnoasă, care servește ca butaș sau ca altoi; p. e x t. ochi (la altoit). Cf. ȘĂINEANU, D. U., ALR SN I h 219. ◊ F i g. În folclor grăiește înțelepciunea poporului strînsă de-a rîndul veacurilor și fără preget înviorată de mladele vieții noi altoite pe trunchiurile străbune și nepieritoare. BENIUC, P. 5. ♦ (Cu sens colectiv) Mlajă (3). Cu mladă moale legi vița încărcată. I. NEGRUZZI, S. II, 104. Legarea cocenilor în snopi se face cu mohor, mladă. ION BOTEZ, STR. 41. 2. (Cu sens colectiv) Vegetație arborescentă; lăstăriș, desiș ; pădure tînără și deasă ; s p e c. mlajă (2). În locul celor mai multe păduri. . . n-a mai rămas decît tîrși; rar, rar . . . ți se bucură inima de vederea mlăzii. SEVASTOS, N. 332. Lîngă o mladă de răsură, am găsit coșulețul lui cu scule. CAZiMiR, GR. 220. Goruni mari își întindeau aici brațe de uriași, ca după un somn de un veac și, la umbra lor, se împletea mlada tînără. SADOVEANU, O. I, 227. Dincolo de mladă, între stejari tineri, unde abia acum răzbătea lumina zorilor, zaporojenii descălecară. id. ib. 528. Între pădure și fluviu se întindea, acoperită cu bălării înalte, cu arini ciuntiți și cu mladă – pămîntul nimănui. CAMILAR, N. I, 241, cf. id. C. 32. ◊ (Ca termen de comparație pentru tinerețe, suplețe, vigoare) Cu doi, trei ani în urmă Să fi venit la mine, atuncea mă găseați Vînjos ca pe o mladă. CONV. LIT. II, 207. Și-ai fost tînăr ca mlada Și-ai gîndit că nu te-ai da. MARIAN, Î. 579. M-am dus tînăr ca mlada Ș-am venit bătrîn ca tata. ȘEZ. XIX, 119. ◊ F i g. În izvoadele minciunii Mai sting babele tăciunii Și-ar vrea dușmanul să vadă Nimicită noua mladă. CONTEMP. 1949, nr. 161, 5/6. ◊ Compus: (regional) mladă-de-vie (sau -de-struguri) = viță de vie. Cf. ALR I 1710/354, 522. – Pl.: mlăzi și mlade. – Și: (regional) mnádă s. f. ALR I 971/223. – Din v. sl. младъ „tînăr”, bg. млада.

lătra vb. I. intr. 1 (despre câini) a bate, a hămăi, <pop.> a blehăi, a clănțăni, <înv. și reg.> a căzăi, a cehăi, a cehni, <reg.> a clefăi, a puidăi, a tuna, a țăhăi, a zăpăi. La vederea străinului, câinii încep să latre. 2 fig. (pop. și fam.; deprec.; despre oameni) v. Bârfi. Clămpăni. Clănțăni. Flecări. Forfeca. Îndruga. Măcina. Melița. Pălăvrăgi. Râșni. Sporovăi. Toca. Trăncăni. 3 tr. (arg.; compl. indică oameni, stări de fapte etc.) v. Denunța. Pârî. Raporta. Reclama. Spune.

FOARFECĂ 👉 FOARFECI.

FOARFECI sf. pl. de unde s-a refăcut și un sg. f. FOARFECĂ 1 Unealtă de tăiat pînza, hîrtia, plăci de metal, etc., alcătuită din două cuțite sau limbi de oțel încrucișate și prinse cu o țintă sau cu un șurub (🖼 2167): a tăia cu ~le; o pereche de ~ ¶ 2 Unealtă de tăiat iarba din grădină, lîna de pe oi, etc. cu două cuțite sau limbi alcătuite dintr’o singură bucată de oțel îndoită (🖼 2167) ¶ 3 pr. anal. Picioarele dinainte ale racului cu care strînge tot ce apucă ca în niște clești ¶ 4 🌿 FOARFECA-BĂLȚII, plantă ierboasă de baltă, cu flori albe care se deschid la suprafața apei (Stratiotes aloides) (🖼 2168) [lat. forfĭces].

FORFECA (foarfec), ❍FORFĂCA (foarfăc) vb. tr. 1 A tăia în bucățele cu foarfecile sau cu alt instrument ¶ 2 A sfărîma bucatele în gură cu dinții: înfulicat și le-a forfăcat, de parcă n’au mai fost CRG. ¶ 3 Fig. A bate sdravăn; a lua la trei parale ¶ 4 familiar A toca cu gura, a nu-i mai tăcea gura: se așeză pe un scăunel și începu să foarfece din gură SAD. [lat. forfĭcare].

FORFECEL sm. 1 dim. FOARFECE ¶ 2 🐙 = PRUNAR 2 ¶ 3 – FORFECUȚĂ 1.

FORFECUȚĂ (pl. -țe), FORFECEA sf. 1 🐦 Păsărică de coloare cărămizie, caracteristică prin forma ciocului ale cărui vîrfuri se încrucișază ca niște foarfeci (Loxia curvirostra) (🖼 2182) ¶ 2 FORFECUȚE pl. (‼ sg. FORFECUȚĂ). Foarfeci mici.

MUCÁR subst. 1. S. n. pl. Unealtă în formă de foarfece cu care se taie capătul ars al mucului luminării sau candelei pentru a înviora flacăra; mucarniță (1), (regional) mucariță¹. Vor acoperi sfeașnicul ce luminează și lumînările lui și lingurile lui și mucârile lui. BIBLIA (1688), 96¹/30. Pentru doao făclii mari de ciară albă, cu zugrăvit și cu fufeazele lor deasupra și cu zugrăvitura sfeșnicilor celor de lemn și mucârile (a. 1765). IORGA, S. D. XIII, 256, cf. XII, 227. Una pereche sfeșnice alamă cu mucârile lor (a. 1813). URICARIUL, XIV, 235, cf. XVI, 276. O păreche de mucâri de alamă, cu care o țigancă frumușică lua din cînd în cînd mucul lumînărilor. FILIMON, O. I, 178. 6 sfeșnice cu tăblițe și mucări. I. IONESCU, D. 111. Pentru a face neuitat în istorie acest pas însemnat pe calea progresului – suprimarea mucărilor . . . -, vodă dăduse la palat o serată. CARAGIALE, O. III, 123. În antracte, intrau slujitori cu mucări lungi, ca să taie feștilele. SADOVEANU, E. 65. 2. S. n. (Prin Mold.) Sfeșnic sau mic dispozitiv adaptat la un sfeșnic, care susține lumînarea în așa fel încit aceasta să poată arde pînă la capăt. Cf. DDRF. 3. S. m. (Regional; Persoană în serviciul bisericii, care are datoria să taie mucurile lumînărilor (Drăgușeni-Tîrgu Neamț). GLOSAR REG. 4. S. n. pl. (Regional; la pl.) Mucuri (de lumînări). V. m u c (II 2). Au rămas numai mucările. L. COSTIN, GR. BĂN.141. Babele. . . recomandă să se dea copilului muc de lumînare de seu din mucări. N. LEON, MED. 147. 5. S. f. (Regional; în forma mucare) Feștila lumînării, a opaițului, a candelei etc. (Baia- Lipova). CHEST. II 363/403. – Pl.: (1, 2, 4, 5) mucâri și (3) mucari. – Și: (regional) mucáre s. f. LM. – Muc + suf. -ar.

†ZĂMORÎ (-orăsc), ZĂMORI (-oresc) I. vb. tr. ‡A slei de puteri; a lăsa să flămînzească: tată-său l-au băgat în temniță și l-au zămorît cu foamea (DOS.). II. vb. refl. Mold. Băn. A-și potoli puțin foamea, a-și stîmpăra puțin setea; a mînca, a bea numai cît să-și ție zilele: Moartea... începe cînd a roade la copaci tineri, cînd a forfeca smicele și nuiele; ...se zămorea și ea, sărmana, cum putea (CRG.) [vsl. zamoriti „a omorî”, rut. zamoryty „a lăsa să flămînzească”, zamoryty sja „a muri de foame, a leșina”].