MIȚUÍT s. n. Mițuire. Cf. DDRF. Să-l cînd o putea. . . -N vremea mițuitului. TEODORESCU, P. I. 592. Nici Ispasul n-a venit, mițuit a ieșit, PAMFILE, C. Ț. 53. Foarfeci în mînă lua, După mițuit pleca. GEORGESCU-TISTU, B. 55. - Și: (regional) mițăit s. n. PAMFILE. V. mițui..