FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare. ◊ Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemone nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.^[1]

FLOARE flori f. 1) Organ de reproducere al plantelor superioare având o corolă frumoasă și viu colorată. ~ de tei. ◊ În ~ a) care se află în perioada înfloririi; b) frumos și puternic. A da în ~ a începe să înflorească. În ~ea vârstei tânăr. ~ la ureche se spune despre un lucru ușor de îndeplinit. De florile mărului (sau de flori de cuc) fără nici un folos; degeaba. 2) Plantă erbacee cu organul reproducerii frumos colorat și plăcut mirositor. ~ de câmp. ◊ Copil din flori copil născut în afara căsătoriei; bastard. ~ea-soarelui plantă erbacee agricolă cu flori mari galbene, cultivată pentru semințele ei, din care se extrage ulei comestibil. ~ea brumei brândușă. ~ea-grâului albăstriță. ~ -domnească garofiță de munte. 3) Orice plantă cultivată în scopuri ornamentale. Flori de cameră. 4) Imagine în forma organului de reproducere al plantelor (desenată, pictată etc.). Rochie cu flori. 5) Strat de mucegai care acoperă unele lichide (vin, moare, dulceață etc.). 6) Partea superioară mai lată a unui obiect alungit (cui, caracter tipografic etc.). 7) fig. Partea cea mai de frunte; elită. ~ea tineretului. 8) pop. Roșeața obrazului. 9) înv. Culoare frumoasă. [G.-D. florii] /<lat. flos, ~oris

floare f. 1. totalitatea organelor ce servă la reproducerea grăuntelui; 2. plantă de ornament; 3. podoabe de stil: flori de retorică; floare la ureche, bagatelă: necazurile noastre sunt flori la ureche pe lângă cele ce se spun în cărți CR.; de florile mărului (de flori de cuc), în zadar, fără folos; 4. ce-i pe d’asupra: floarea laptelui; floarea cheii, dinții cheii ce intră în broască; 5. ceeace-i mai frumos, mai bun: toată floarea cea vestită a întregului Apus EM.; 6. fig. se zice de lucruri cari sunt în toată puterea, frumusețea, strălucirea lor: floarea tinerețelor; 7. mucezeala pe pâine, caș, vin; 8. nume de plante; floare broștească, floare ce crește prin locuri umede (Ranunculus acris); floare de perină, întrebuințată de popor spre a colora în galben (Anthemis tinctoria); floarea călugărului, plantă verde albăstrie cu flori roșiatice (Vaccaria); floare frumoasă, bănuței; floarea grâului, albăstriță; floarea reginei, edelweis; floarea soarelui, sora-soarelui; floarea vântului, mică plantă ce crește prin păduri și tufișuri umbroase (Anemone nemorosa). [Lat. FLOREM].

frăsinel m. plantă cu flori mari albe, exală un miros balzamic puternic (Dictamus albus); frunza frăsinelului, de florile mărului; să umblați numai așa frunza frăsinelului CR.

măr m. (pl. meri), pom ale cărui roade sunt bune de mâncate (Pirus malus); de florile mărului, în zadar, fără folos. ║ n. (pl. mere), poamă rotundă și plină, de sâmburi a mărului: merele crețești și domnești sunt foarte gustoase; mărul lupului, aconit. [Lat. vulg. MELUM = clasic malum]. ║ adv. ca un măr: a fost bătut măr.

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare. ◊ Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemone nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei, care cuprinde organele de reproducere sexuată, și care are de obicei o corolă frumos și variat colorată. Cîțiva flăcăi, pe din afara gardului, ocheau fetele și glumeau, lovindu-le cu cîte o floare. BUJOR, S. 95. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare Și-n mînă flori, și flori la piept Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. Flori albastre tremur-ude în văzduhul tămîiet. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Adesea la sg., cu înțeles colectiv) Salcîmii plini de floare Se uită lung spre sat. TOPÎRCEANU, S. A. 45. Mă sui încetișor în teiul care te adormea de mirosul floarei. CREANGĂ, A. 53. Cîmpul floare nu avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 491. ◊ Fig. Veșnic floarea fericirii pe pămînt va fi în floare, Cînd în lumea cugetării, cugetarea va fi soare. BELDICEANU, P. 126. ◊ Loc. adj. În floare = a) înflorit, în perioada înfloririi. Un miros de salcîmi în floare venea dinspre grădină. SANDU-ALDEA, U. P. 31. Văzu struguri, unii copți... alții aguridă și alții tocmai în floare. ISPIRESCU, L. 146; b) (fig.) în plină strălucire, frumos, zdravăn, puternic. Mureau pe rînd, Cînd oameni în floare și cînd Micuții din fașe. TOMA, C. V. 327. Ci tu rămîi în floare, ca luna lui april. EMINESCU, O. I 128. Un voinicel în floare pe-un alb fugar călare. ALECSANDRI, O. 211. În floarea vîrstei = tînăr. Bătrîni sînt prea puțini, mai toți oamenii în floarea vîrstei. BART, S. M. 34. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină însemnătate, care nu produce îngrijorare. Ale noastre sînt flori la ureche pe lîngă cele ce spune în cărți. CREANGĂ, A. 22. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, fără nici un folos. Nu-i trebui lui Mercur să alerge mult, căci nu doară de florile mărului era el zeu alergător. ISPIRESCU, U. 7. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. N-am crescut-o eu, n-am descîntat-o eu... de flori de cuc?... Adeluța-i a mea. ALECSANDRI, T. I 355. ◊ (Adverbial; în expr.) A strînge degetele floare = a strînge degetele cap la cap. Făceai mîna puică, strîngînd degetele floare. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori colorate. Să-și caute mireasă, Subțire ca o floare. GOGA, P. 97. Floarea cu coroana aurie se clătină ușor spre copilă, la adierea vîntului. IBRĂILEANU, S. 11. Jelui-m-aș florilor De dorul surorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. ◊ (Poetic) Nastasia s-a întors la moară plină de încredere, ca și cum ar fi crescut în ea o floare. SADOVEANU, M. C. 154. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina înaltă pînă la 2 metri, cu floarea galbenă îndreptată spre soare; e cultivată pentru semințele ei oleaginoase (Helianthus annuus); sora-soarelui, răsărită. Orașul vechi, cu izul amărui, Azi, își întoarce fața spre uzină Ca, după soare, floarea-soarelui. CASSIAN, H. 50. Bolta și-a cernit năframa Ca o mamă întristată, Floarea-soarelui pe cîmpuri Pleacă fruntea-ngîndurată. GOGA, P. 64. Floarea-soarelui, bătrînă, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în țărînă Dinții, de mizerie. TOPÎRCEANU, S. A. 65; (Mold.) floarea-brumei = brîndușă. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brîndușă, care la noi se cheamă «floarea-brumei». SADOVEANU, N. F. 35. În jurul lor răsăreau ici-colo din țărîna săracă brîndușe, florile-brumei. id. F. J. 364; (Transilv.) floare-domnească = garoafă, garofiță-de-munte. La ferești Cu flori-domnești, Dar în casă? Floare-aleasă. HODOȘ, P. P. 61; floare-de-colț sau (învechit) floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunzele albe, catifelate, ascuțite și dispuse în jurul inflorescenței; crește în regiunea alpină (Gnaphalium leontopodium); albumeală. Adela va rămînea pentru tine mereu stînca pe care crește floarea-reginei. IBRĂILEANU, A. 186; floarea-paștilor = breabăn. II. 1. Desen, pictură, broderie, ornament etc., în formă de floare (I). Vestmînt avea țesut în floare Și-un brîu purta pe-ncingătoare. COȘBUC, P. I 122. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. CREANGĂ, A. 92. ◊ Fig. Lumina zilei, florile de umbră și de lumină din poieni... toate cereau ceva sufletului ei. SADOVEANU, O. IV 484. Gerul... depune flori de iarnă pe cristalul înghețat. ALECSANDRI, P. A. 113. 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, borșului, laptelui acru etc. Iar de vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii: la arminden beți pelin! BELDICEANU, P. 54. 3. (Chim., în expr.) Floare de pucioasă = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Capul sau fața caracterelor tipografice (spre deosebire de suportul pe care sînt aplicate). ♦ Extremitatea lățită a cuiului unde se bate cu ciocanul. Floarea pironului. ◊ (În expr.) Floarea cheii = parte a cheii care intră în broască sau în lacăt. III Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită. Sînt douăzeci și șapte de ani încheiați, de cînd pieri floarea Moldovei la Războieni. DELAVRANCEA, A. 9. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus. EMINESCU, O. I 146. În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună. ALECSANDRI, O. 184. ◊ (Cu sens de superlativ prin repetarea cuvîntului ca atribut) Pîn' vineai, bade, la noi, Eram floarea florilor, Drăguța feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. IV. (Învechit și arhaizant) Culoare. Vîntul îi sălta-n cosiță Și-i făcea floare-n obraz. COȘBUC, P. I 49. Și-apoi ce vin! De era roș, bătea-n floarea rubinului. CONTEMPORANUL, VI 385. Sînt acum trii polcuri de dragoni... îmbrăcați în roșu, afară de frac, care îi ca a ulanilor rusăști, iar floarea postavului ca a oștenilor moldovinești. KOGĂLNICEANU, S. 44. V. (În expr.) Copil din flori = copil nelegitim.

CÎNTEC, cîntece, s. n. 1. Șir armonios de sunete emise din gură sau dintr-un instrument muzical; cîntare, cînt. V. arie, melodie. Și cîte cîntece și lacrimi Nu duce valul călătorind! GOGA, P. 16. Eu mi-am făcut un cîntec Stînd singură-n iatac – Eu mi-am făcut un cîntec Și n-aș fi vrut să-l fac. COȘBUC, P. I 59. Ivan... o ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. Doină, Doină, cîntic dulce! Cînd te-aud, nu m-aș mai duce. ALECSANDRI, P. P. 224. ◊ Fig. Dornic buzele-i cerșesc – Și sfielnice se-mbină Într-un cîntec de lumină Tot mai plin, mai pămîntesc. TOMA, C. V. 143. ♦ Ciripitul păsărilor; zumzetul insectelor. De frunze și de cîntec goi, Plîng codrii cei lipsiți de voi. COȘBUC, P. I 90. În veșmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec. Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87. Miros, lumină și un cîntec nesfîrșit, încet, dulce, ieșind din roirea fluturilor și a albinelor, îmbătau grădina și casa. EMINESCU, N. 8. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume. ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Cîntecul lebedei = ultima operă sau manifestare de valoare a unui artist, muzician, scriitor etc. (aluzie la credința anticilor. că lebăda, înainte de moarte, cîntă foarte frumos). ◊ Expr. De cîntecul cucului = degeaba, zadarnic, de pomană; de florile mărului. 2. Compoziție literară în versuri, însoțită (sau nu) de melodie. «Cîntec de vitejie» de George Coșbuc. ◊ Cîntec bătrînesc = baladă populară. Cîntec de dor = poezie elegiacă populară. Cîntec de masă = cîntec care exprimă năzuințele clasei muncitoare. Cîntec de lume = poezie de dragoste, însoțită de melodie. Îl plimba cu dînsul noaptea în butcă... de-i cinta cîntece de lume. GHICA, S. 56. ◊ Expr. Povestea (sau vorba) cîntecului = cum e vorba, cum se zice; vorba aceea. Maica... a ieșit afară să-și vadă harabagiul. Și-apoi povestea, cîntecului: las’că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbojorată Maica... că se despărțește de socri. CREANGĂ, P. 114. Așa merge cîntecul = așa merge vorba, așa se spune. Așa-i cîntecul = asta e situația, asta este. A fi cu cîntec sau a-și avea cîntecul său = a avea istoria, tîlcul său. Chestia asta își are cîntecul ei. SADOVEANU, P. M. 17. – Variantă: (regional) cîntic (RUSSO, O. 68) s. n.

EXPRESIE s. f. (< fr. expression, lat. expressio): 1. totalitatea elementelor de ordin fonetic care țin de forma cuvântului; înfățișare a unui cuvânt, formă a acestuia (v. și formă). E. reprezintă semnificantul unui cuvânt. Între e. și conținutul unui cuvânt (v.) există un raport de interdependență. 2. îmbinare fixă de cuvinte, care exprimă figurat o idee și formează în mod obișnuit o unitate lexicală (uneori și gramaticală, apropiindu-se foarte mult sau chiar identificându-se cu o locuțiune): negru pe alb, de bine de rău, apă de ploaie, cal de bătaie, de joi până mai apoi, de amorul artei, după chip și asemănare, cu atât mai bine, atâta și nimic mai mult, nu de alta etc. ◊ ~ idiomatică (frazeologică): e. cu structură complexă, specifică unui anumit idiom (limbă, dialect sau grai), care amintește prin întindere, de cele mai multe ori, de aspectul unei propoziții sau al unei fraze foarte sudate și care, datorită înțelesului figurat al întregii structuri, nu poate fi tradusă cuvânt cu cuvânt în alte limbi decât prin perifraze aproximative. I se mai spune și idiotism (v.). De exemplu: lat. tenere lupus de auribus („a ține lupul de urechi” = „a ieși din încurcătură”); rom. e cu ochi și cu sprâncene, nu-i sunt boii acasă, nu e nici o afacere, i-a ajuns cuțitul la os, nu-i ajungi cu prăjina la nas, s-a ales praful și pulberea, e la mare ananghie, scoate apă și din piatră seacă, nu e în apele lui, a feștelit iacaua, a pus-o de mămăligă, s-a dus pe apa Sâmbetei, i-a venit apa la moară, e la mintea cocoșului, e c-un picior în groapă și cu unul afară; a ales pân-a cules, s-amestecă unde nu-i fierbe oala, bate șaua să priceapă iapa, bate apa să s-aleagă untul, n-are nici după ce bea apă etc. V. Alecsandri a ridiculizat încercările unora de a dezmembra asemenea expresii și a le reda „ad litteram” într-o limbă străină, ca de exemplu fr. comme l’eau (care ar corespunde rom. „ca pe apă”) și tambour de livre (care ar corespunde rom. „tobă de carte”). ◊ ~ verbală: e. în structura căreia intră obligatoriu un verb (de obicei a fi) și care reprezintă fie numai o unitate lexicală (ca în cazul celor de mai jos), fie o unitate lexicală și gramaticală (ca în cazul expresiilor verbale impersonale – v. mai departe): mi-e foame, mi-e sete, mi-e dor, mi-e milă, mi-e frig, mi-e cald, mi-e necaz, mi-e teamă; e nevoie; e timpul, e cazul, e ceasul, e clipa, e momentul, e vremea etc. ◊ ~ verbală impersonală: e. verbală cu sens impersonal alcătuită din verbul copulativ a fi și un adverb, o locuțiune adverbială (de mod), un alt verb la supin sau chiar un substantiv. În cadrul propoziției reprezintă un predicat nominal, iar în cadrul frazei o propoziție regentă insuficientă, după care poate urma o subordonată subiectivă (cele două ipostaze sunt date de modul personal la care se află verbul a fi din structură, deoarece altfel întreaga structură reprezintă o parte de propoziție în cadrul unei propoziții regente): e adevărat, e bine, e rău, e faimos, e urât, e imposibil, e posibil, e sigur, e greu, e ușor, e important, e convenabil, e interesant etc. (că, să etc.); e fără importanță, e de mirare, e cu putință, e peste putință, e tot aceea etc. (că, să, dacă etc.); e de dorit, e de neconceput, e de neînțeles, e de neimaginat, e de preferat etc. (să, cum, cine etc.); e un făcut, e o întâmplare, e o ciudățenie, nu-i chip etc. (că, să etc.). ◊ ~ arhaică: e. învechită, specifică unei perioade vechi din dezvoltarea limbii, ca a (-i) fi aminte, op este („e necesar”) etc. ◊ ~ dialectală: e. care aparține unui dialect, ca dr. de comun acord, arom. pi ună parte („de aceeași părere”), tu turnată („la întoarcere”); megl. pită di ghieps („cuib de viespi”), istr. ca și uzanța nostra („după obiceiul nostru”) etc. ◊ ~ artistică: e. care presupune măiestrie, care corespunde gustului estetic și exigențelor artei (adeseori ea poate fi echivalată cu anumite figuri de stil folosite de scriitori). Astfel: lanțuri de aramă, floarea Apusului, regina nopții, vis de lumină etc. (M. Eminescu). ◊ ~ curentă: e. care circulă în mod obișnuit, uzuală, ca de florile mărului, din adâncul inimii, ca la ușa cortului, din lac în puț etc. ◊ ~ echivocă: e. neclară, confuză, ambiguă, dacă este scoasă din context, ca i-a ajuns cuțitul la os („nu mai poate răbda” sau „s-a tăiat atât de rău”?), apă de ploaie („fără importanță” sau este vorba de „apă strânsă din căderea ploilor”?) etc. ◊ ~ eliptică: e. la baza căreia stă o elipsă, ca de exemplu de când cu lupii albi („erau”, „s-a-ntâmplat”), de când lumea („există”) etc. ◊ ~ demnă: e. cu un conținut cuviincios, ales, fin, admis de simțul cultivat al limbii; expresie care nu jignește sensibilitatea interlocutorului, a cititorului sau a auditorilor, ca de exemplu face un act de dreptate, a ajuns la liman, nu știe în ce ape se scaldă etc. ◊ ~ vulgară: e. cu un conținut necuviincios, neadmis de simțul cultivat al limbii; expresie jignitoare, grosolană, ordinară, josnică, degradantă pentru cel care o folosește.

MĂR¹, meri, s. m. Pom din familia rozaceelor, cu frunze ovale, păroase și cu flori albe-trandafirii, care se cultivă pentru fructele sale comestibile; crește și în stare sălbatică prin păduri (Pirus malus). Mărul m-a primit întinzîndu-mi spre îmbrățișare crengi fără frunziș. C. PETRESCU, S. 14. Se pierde în grădină printre merii înfloriți. BASSARABESCU, V. 26. Frunză verde-a mărului, Nu crede feciorului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. ◊ Loc. adv. De florile mărului = degeaba, fără rost, fără scop. Nu se poate să mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare. ISPIRESCU, L. 59.

NĂZDRĂVAN, -Ă, năzdrăvani, -e, adj. 1. (În basme) Înzestrat cu puteri supranaturale, capabil să ghicească gîndurile, să prevadă viitorul și să săvîrșească isprăvi miraculoase. Calul știa de toate astea, căci nu era el năzdrăvan de florile-mărului. ISPIRESCU, L. 29. Gerilă atunci, năzdrăvan cum era el, chemă tovarășii săi deoparte. CREANGĂ, P. 249. Genarul, om nalt și puternic, avea un cal năzdrăvan cu două inimi. EMINESCU, N. 14. ◊ (Substantivat) Voinea, ca un năzdrăvan ce era, ghici de la început tot ce zăcea în inimile fraților și cumnatelor. POPESCU, B. III 9. Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. 2. Care iese din comun, extraordinar, minunat. Tat-tău... nu va da peste noi pînă nu va săvîrși o faptă năzdrăvană. ISPIRESCU, L. 216. El s-au dus ca să găsească... Două oi țigăi, bîrsane Și copile năzdrăvane. ALECSANDRI, P. P. 302. 3. Care se ține de năzbîtii; care provoacă hazul, poznaș, glumeț. Om chipeș, hazliu, năzdrăvan, de te ții cu mîna de inimă. DELAVRANCEA, S. 12. ◊ Fig. Norocul e cam năzdrăvan, Face multe pozne într-un an. TEODORESCU, P. P. 184. – Variante: năzdravan, -ă (ALECSANDRI, P. P. 2), năzdravăn, -ă (RETEGANUL, P. I 25), nezdravăn, -ă (COȘBUC, P. II 138) adj.

BAN, nume frecvent în onomastica romînă și a țărilor vecine, după titlul dregătoriei din Ungaria, extinsă ca marchizat de graniță (banat) și asupra țărilor de la sud, organizate succesiv din sec. al XII-lea: banatul de Maciva, de Severin, al Bosniei, al Bulgariei de Vidin etc. Cel de Severin, alipit Țării Romînești la 1330, devine prototip al celui de Craiova (Oltenia); de atunci apar și „bănișorii de județ”. „Toponimele moldovene formate din acest cuvînt sînt destul de numeroase” observă Iorgu Iordan „deși bănia e foarte recentă în Moldova” (Loc. p. 170 n. 4). Originea lor este de căutat în onomastica maramureșenilor descălecători aici. Miklosich nu aduce niciun radical slav pentru toponimele formate din această temă, iar Weigand derivă blg. Банйo, Банкo, Банчo, din dregătoria „ban” de origine avară la Unguri, < tc. -avar baian, „bogat, nobil”, termen primit de turanici de la perși (după Hasdeu); de această origine și în onomastica romînă, nu este exclus ca uneori numele să fie o scurtare din frecventul Șerban, precum ar dovedi femininul Bana < Șerbana, altfel inexplicabil. I. 1. Ban, frecv. în Ardeal și Maramureș;b., 1205 (Drăg); 1301 (14 C I 16), de unde numele se va extinde peste Carpați: – (Moț; Ard II 148; 16 B I 84, III 232); – sec. XIII (Vlah PB); post. (16 B VI 12); moșn. zis și Banea (ib. 185); Ban, V. (Sur V). 2. Bana b. (16 B VI 139; Sd V 173);- Stan (17 B II 78); Bana f. (16 B III 367) t. (Moreni); Bană b. (Mîneciu). 3. Banu frecv. (Ard II 38).4. Banul, apare în Moldova ca nume din sec. al XV-lea înainte de introducerea instituției: – (Ștef; 17 A IV 117, V 329; Isp II¹, V¹; G Roș 69);Ion (16 A I 258), frecv.; Bănuleț, Ion (Sd XIX 25). 5. Bănul/escu; -ești s., 1649 nume schimbat în Bălunești la 1780, iar azi Bălănești (Has). 6. Banae b. (17 B III 299) cf. și subst. bănae, pasăre (Păs). 7. Băna f., țig. (17 A 111 152); Bănoae marital. 8. Banace (Tec. I; Olt; 17 BI 32); Bănăcești neam brașovean din sec. al XVIIl-lea (BCI XII 88). 9. + -ar: Banar, N, 1711: -ul, I. (R Gr); -iu, Gh. (Sur XIV); Bănaru (Sd XVI); V. (Isp IV¹); Bănărescu (L Pl 337; Nif). 10.+ -at: Banat, N. (Ul 37); Bănat t. (în s. Buzduc, olt); Bănățoiu, M., 1730 (IO 136). 11. + -ău: Bănău (Has), ca Dănău < Dan; R., munt. 1598 (RI VIII 151). 12. Banea frecv. (Moț; 16 B II 304, III 161, 367, V 208; 17 B III 213; Sur II; IS 270) etc.; la genitiv Banii (17 B II 247); Băn/escu frecv., -ești, -easa, -esele ss., Baneș act. (Jiul ard). 13. Bănică, fam.; Banica f. (AO XX 126); 14. + -igă: Bănigă, călăraș, 1655 (Sd IV 42). 15. + -ilă: Bănil (AO X 130); -ă (Ștef; 16 B I 2, IV 487); -a s. (Băl III); Bănitul (Cat mold II). 16. Bănișor, N. act. 17. + -iță: Baniță (Ștef); – Udobă (16 B I 20); Băniț, Dan (Șchei I); Bănița popa (Sd V 21); Bănițan, Ion act. < s. Banița sau Băniță; pentru top. ard. s-ar admite ipoteza < bae cu n palatal (etim. Al. Cristureanu); Banițul, Ion (Șchei 1.). 18. Baniu s., olt.; -l t.; Bănie b. (13-15B 174). 19. Cu suf. slave -ov,-ici: Banov, Drăgoi (Div 66), în doc. slav, traduce pe Drăgoi al Banului; Bănici, M. (17 A II11); Bănici, Duma (Sur V); Baniciu (Vr); Bănicioia act. 20. *Bănuc, -i (17 B III 20); Bănuț, munt. (17 BII 81; Sur I); – fiul lui Vlăduț 1604 munt. (Sur I); -i, act.; -ul, Ion, munt. (Sd V 122); -ă, I. (An Pit 82); -ă pren. (P² f° 16). 21. Banuș, M., act. 22. Bănățescu, C. (Î Div). II. Cu suf. -ca, -co, -cu, -cea: 1. Banc (M mar); – Floare (Met 224); -a s.; pîrîu (Bîr IV); Bănea b. (17 B I 353). 2. Banko, comite de Bihor, 1209 (11-13 CI 148); Banco (Mar 166; Dm; Sur II; P Gov f° 10 vo) Banco zis și Banul (16 B IV 388); Bancu, Micu (Cat); -l (Ț-Rom 197; 16 B III 5). 3. Bance (16 B I 12, 85; II 10; Ard; 17 B I 177); – Gh. (Buc); Banc/ea pren. ard.(Paș); fam. (17 BII 237; Isp III¹); -olt. (Sur VI); -escu, buc. (M Put 131); Bănciĭa (17 B I 214). 4. Bănc/escul, M. (Isp II¹); -easca t., -eni, -ești ss. 5. Băncil/ă pren. (P³ f° 17); frecv., fam. (Has; Ard I; Puc); -escu (Puc). 6. Bancina b. (16 A 1 428). 7. Banciu (Dm; Ștef; Has); – ard. 1722 (Paș); frecv., act.; -l și -lea (Ard); -lescu act. 8. Prob. + suf. -otă: Bîncotă munt. (17 B I 489) și Bancolescu act.

INUTILITATE. Subst. Inutilitate, futilitate (livr.), neutilitate, superfluitate (rar); nefolosință; nonvaloare; zădărnicie, deșertăciune, zadar (rar); surplus, prisos, plus, excedent, prisosință, prisoseală (pop.), prisosire (rar); redundanță; neeficiență, ineficacitate, sterilitate (fig.). Adj. Inutil, futil (livr.), superfluu, nefolositor, oțios (livr.), inutilizabil, neutilizabil, impracticabil, de neîntrebuințat, fără importanță, neimportant, neînsemnat, neglijabil, fără (nici un) rost; de prisos, în plus, prisositor (înv.), excedentar; redundant; ineficace, neeficient, neproductiv, infructuos, fără efect, steril (fig.), zadarnic, van (livr.), deșert (fig.); inoperant (rar). Lipsit de sens, absurd, fără finalitate. Stricat, uzat, perimat, părăginit, demodat, învechit, reformat, scos la reformă, scos din uz, bun de aruncat, rebutat; a cincea roată la căruță, bun de lapte ca iepurele, cruce lîngă biserică. Vb. A fi inutil, a fi nefolositor, a nu fi de (nici un) folos, a nu se utiliza, a nu servi la nimic, a fi inutilizabil, a nu sluji (la nimic), a nu ajuta (la nimic), a nu avea nici un rost, a fi fără folos, a fi fără sens, a fi fără noimă, a fi în plus, a exceda (livr.), a avea nevoie ca de a cincea roată la căruță; a nu produce, a nu aduce foloase, a nu rodi, a fi neproductiv; a nu se potrivi, a nu se nimeri, a fi inoportun; a fi bun de aruncat. A se învechi, a se perima, a se demoda, a ieși din modă, a deveni inutil, a cădea în desuetudine, a se părăgini. A face un lucru inutil, a căra apă la puț (la fîntînă), a căra apă cu ciurul, a căra apă în Dunăre, a căra lemne la pădure; a se bate cu morile de vînt, a căuta după ziua de ieri, a căura iepuri în biserică, a umbla după borta vîntului, a bate cu burete piron în perete, a aduce pămînt din vale în deal. Adv. (În mod) inutil (nefolositor); zadarnic, fără rost, fără folos, fără sens, fără noimă, în zadar, degeaba, în van, în deșert, în pustiu, de cîntecul cucului, de florile mărului. V. exagerare, lipsă de importanță, saturație.

Amorpha fruticosa L. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori maro-violete, melifere, așezate în raceme lungi pînă la 20 cm, spiciforme, terminale. Fructul, păstaie curbată. Frunze lungi pînă la 32 cm, imparipenat-compuse, cu pînă la 25 foliole eliptice, lungi pînă la 4 cm. Arbust (3-6 m înălțime) erect, glabru sau puțin păros.

APOROCACTUS Lem., APOROCACTUS, fam, Cactaceae. Gen originar din Mexic, cca 6 specii epifite, bogat ramificate, tîrîtoare și pendente, cu 8-10 coaste cu protuberante mici, cu spini fini, galbeni, maro. Flori (cu tuburi lungi) diurne, roșii sau violete.

Asimina triloba (L.) Dun. Specie care înflorește primăvara. Flori maro-închis. în patrie, arbore înalt de cca 9-10 m, în Europa arbust. Frunze oblonge, invers-ovate, scurt-pețiolate. Fruct sîmburos, comestibil, mai întîi galben apoi maro, se maturizează toamna.

BORZICACTUS Riccob., BORZICACTUS, fam. Cactaceae. Gen originar din Ecuador pînă în Peru, cca 4 specii, de forma unor coloane, verzi, 1-2 m înălțime, cu numeroase (cca 15) coaste și spini erecți, cei centrali maro. Flori în nuanțe de roșu.

DOSSINIA Morr., DOSINIA, fam. Orchidaceae. Gen cu o singură specie originară din Borneo: Dossinia marmorate Morr. (syn. Anoectochilus lovii Blume: Macodes marmorata Blume). Plantă înaltă de 20-40 cm, la bază cu o rozetă din 3-5 frunze catifelate, verzi-închis cu luciu auriu și nervuri aurii. înflorește în iul.-oct. Flori maro-deschis cu vîrfuri albe, dispuse într-o inflorescență rară.

COPIAPOA Br. et. R., COPIAPOA fam. Cactaceae. Gen originar din- Chile, cca 40 specii, plante în tinerețe sferice, mai tîrziu se ramifică și formează coloane groase verzi, albe sau maronii, cu foarte multe coaste drepte, în spirală sau rotunde, bombate, alungite sau conice, areole pîsloase (galbene, albe, maro), în vîrf cu un smoc de păr (alb, galben, maro) sau țepi numeroși, negri, cenușii, maro. Flori galbene, infundibuliforme, la unele specii parfumate, glabre, cca 5 cm diametru și 4 cm lungime.

CORYNOCARPUS Forst., CORINOCARPUS, fam. Corynocarpaceae. Gen originar din Noua Zeelandă, cca 5 specii, arbori (cca 30 m înălțime în patrie), ramuri rotunde, scoarță gri-maro. Flori mici, în paniculă ramificată. Fruct lunguieț sau rotund. Frunze alterne, lunguiețe sau obovate, nedentate, scurt-pețiolate.

Menziesia ferruginea Smith. Specie care înflorește vara. Flori maro-verzui. Arbust de cca 1,80 m înălțime. Frunze invers-ovate, lungi pînă la 5 cm, cu peri ruginii pe partea superioară.

Scirpus holoschoenus L. Specie care înflorește vara. Flori maro-închis. Plantă erbacee, pînă Ia 1 m înălțime, verde-albăstruie, tulpini cilindrice, frunze radicale solitare sau în perechi, semicilindrice. Rezistă iarna.

Scirpus lacustris L. Specie care înflorește vara. Flori maro-închis-roșietice. Plantă ierboasă, perenă, pînă la 3 m înălțime, tulpină cilindrică, verde. Frunze cu limb scurt, caniculat și vagină deseori lungă, afară de cea superioară care este lipsită de limb. Fructe plate, slab-triunghiulare. Rezistă iarna.

Selenicereus grandiflorus (L.) Britt. et Rose. Specie cu flori maro-portocalii în exterior, albe în interior, cu parfum de vanilie, pînă la 30 cm lungime. Tulpini cilindrice, 2 cm grosime, verzi, vîrfuri maro, lînoase, pînă la 8 coaste, areole maronii cu peri ondulați, 7-11 spini subțiri, 1 cm lungime.

cordâi sfp [At: ȘEZ. XXXI 61 / E: nct] (Bot; Mar) Flori albastre de munte nedefinite mai îndeaproape.

MĂR¹ s. m. (Bot.) 1. Pom din familia rozaceelor, cu frunze ovale, păroase, cu flori albe-trandafirii, cultivat pentru fructele lui comestibile (Pirus málus). Lemn de măr. ST. LEX. 175^r/4. Am vîndut o vie. . . cu meri și cu nuci și cu cireși (a. 1 686). URICARIUL, XXV, 278, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 226. Lemnul mărului (a. 1 705). GCR I, 356/31, cf. MAN GÖTT. Unde mă duceți acum?. . . – În grădină supt măr! DRĂGHICI, R. 83/9. Lumina se-mprăștie în pînză luminoasă Pe merii plini cu floare-n grădinile adînci. EMINESCU, O. IV, 83. Se jupoaie cu cuțitul coaja de pe ramurile mai groase ale merilor mai tineri, pînă cînd se dă de albușul mărului. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 30. În umbra celor trei meri bătrîni din grădiniță. REBREANU, I. 41. Mărul m-a primit întinzîndu-mi spre îmbrățișare crengi fără frunziș. C. PETRESCU, S. 14. Se pierde în grădină printre merii înfloriți. BASSARABESCU, V. 26. Se cernea o liniște dulce din cer, printre frunzișurile merilor. SADOVEANU, O. V, 618. Merii și perii grădinilor sînt plini de cîntecul păsărilor. V. ROM. februarie 1 954, 301. Frunză Verde-a mărului, Nu crede feciorului. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276, cf. 406. Florile dalbe, Ler, de măr. TEODORESCU, P. P. 54. Ș-apoi frunză, mărule, Ie-mă-n brațe, dorule. ȘEZ. I, 165, cf. 166, III, 63, PAMFILE, CR. 78, 86, 87, 90. ◊ (Cu determinări care indică specia) Măr alb, măr călugăresc, măr cărigățel, măr cireș, măr creț, măr crețesc, măr domnesc, măr mistreț, măr mustos, măr muscățel, măr oarzăn, măr parmen, măr pătat, măr pătul, măr pătulat, măr pitic, măr răpănos, măr roșior, măr rotungior, măr sălciu, măr sunător, măr tămîios, măr tigvos, măr tomnatec, măr țigănesc, măr vărgat etc. ◊ Măr pădureț v. p ă d u r e ț. Măr dulce v. d u l c e. ◊ E x p r. De florile mărului = fără rost, degeaba ; fără un scop anumit. Nu se poate să mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare. ISPIRESCU, L. 59, cf. id. U. 7, ZANNE, P. I, 170. Vorbește de florile mărului. PAMFILE, j. I, 127. (Rar) A trăi ca în flori de măr = a duce o viață fericită, lipsită de griji. Cf. ZANNE, P. II, 781. ◊ (Popular) Mărul mirelui sau mărul de la nuntă = creangă de măr împodobită cu turte, mere etc. sau, p. e x t., colac mare împodobit cu mere, care se face la tară, la nuntă, și se aduce în biserică pentru a fi sfințit de preot. Cf. ALRM II/I h 210, ALR II 2 692/130, 141. Mărul de cununie = creangă de măr împodobită cu daruri, pentru sărbătorirea, la țară, a unui an de la cununie. Cf. MARIAN, NU. 745, DR. RV, 827. 2. Compuse: (regional) măr-auriu = bulbuci (Trollius europaeus). Cf. PANȚU, PL. ; mărul-cucului = iarbă-de-lungoare (Lysimachia punctata). Cf. TDRG, PANȚU, PL. ; măr-gutui = gutui (Cydonia vulgaris). Face-mi-l-aș măr-gutui. JARNIK-BÎRSEANU, D. 53. Cîntă cucu-n măr-gutîi. RETEGANUL, CH. 33 ; mărul-porcului = ciumăfaie (Datura stramonium). Cf. BIANU, D. S., PANȚU, PL. ; mărul-strigoiului = știrigoaie (Veratrum album). Cf. TDRG ; mărul-lupului = a) (Transilv.) plantă cu flori galbene dispuse în fascicule la subsuoara frunzelor, cu fructul o capsulă în formă de pară; (regional) remf (Aristolochia clematitis). Cf. COTEANU, PL. 30, N. LEON, MED. 36, PANȚU, PL., H X 353, 420, XII 5, 20 ; b) omag (Aconitum napellus). Cf. BIANU, D. S., PANȚU, PL. ; c) dalac (Paris quadrifolia). Cf. PANȚU, PL., CADE. ; d) iarba-fiarelor (Vincetoxicum officinale). Cf. BUJOREAN, B. L. 384. Prin poienile pline de iarbă. . . , sus, pe unde-s numai mușuroaie și mărul-lupului. AGÎRBiCEANU, S. P. 26. Omagul. . . , mărul-lupului. . . (Aconitum napellus), crește la munte. ȘEZ. XV, 97. - Pl.: meri. – Lat. melus.

FLOARE sf. 1 🌿 Partea plantei, alcătuită din foi sau petale, albe sau colorate, adesea mirositoare, care se desvoltă, la o anumită epocă a anului, pe ramurile ei și în care se găsesc organele de reproducere (🖼 2129): zilele omului sînt ca ~a cîmpului ZNN.; proverb: cu o ~ nu se face (primă) vară, dintr’un singur exemplu nu se poate trage nici o concluzie; ~ la ureche, lucru ușor, de puțină însemnătate: lucrurile cele mai grele ... la el erau ~ la ureche ISP.; de florile mărului, Mold. Trans. de flori de cuc, în zadar, de geaba, fără nici un folos, numai cu numele: căci nu doară de florile mărului se îndoapă cu învățătura cîte 20 și 30 de ani ISP.; nu sînt eu numai de florile mărului prințipul Zamfir I. -GH.; nu ți-i greu să-ți pierzi vremea de flori de cuc? ALECS.; nu de flori de cuc i-au pus oamenii numele Procletul RET.; a pune flori după ureche, a înșela, a încornora, a pune coarne: vrei să-mi pui flori după urechi cu sfrijitu cel de Gălușcă? ALECS.; copil din flori, copil nelegitim, bastard ¶ 2 Ori-ce plantă de ornament: un ghiveciu de flori ¶ 3 🌿 Se întrebuințează cu un epitet sau un determinativ spre a denumi o mulțime de plante: FLOARE-BROȘTEASCĂ, plantă cu flori galbene, numită și „piciorul-cocoșului” sau „rărunchiu” (🖼 2130) (Ranunculus acris); FLOAREA-CĂLUGĂRULUI 👉 CĂLUGĂR 2; FLOAREA-CIUMEI = CIUCURAȘI; FLOAREA-CIUTEI = GĂINUȘI; FLOAREA-CRUCII = PRISTOLNIC; FLOAREA-CUCULUI 👉 CUC; FLOAREA-CUNUNII CURCUBEU 2; FLOAREA DOAMNEI, plantă ce crește în vîrful munților și pe pășunile stîncoase cu frumoase flori albe flocoase; numită și „floarea-reginei” „floarea-domniței”, „albumeală”, „flocoșele” (Gnaphalium leontopodium) (🖼 2131); FLOAREA-FÎNULUI FIRUȚĂ¹; FLOAREA-FLORILOR DIOC; FLOARE-DE-FRIGURI = FIEREA-PĂMÎNTULUI 👉 FIERE; FLOARE-FRUMOASĂ BĂNUȚI; FLOAREA-GRÎULUI ALBĂSTRIȚĂ; FLOARE-DE-LEAC¹, plantă, cu flori galbene-aurii, ce crește prin tufișuri umede; se cultivă adesea ca plantă decorativă; numită și „gălbenele”, „bujorel”, „piciorul-cocoșului” (Ranunculus repens); FLOARE-DE-LEAC² GĂLBENELE (🖼 2132); FLOARE-DE-LINGOARE IARBĂ-DE-LINGOARE; FLOAREA-NOPȚII MIRODENIE 2; FLOARE-DE-OCHI SILUR; FLOAREA-PAIULUI ALBĂSTRIȚĂ; FLOAREA-PĂSĂRILOR, FLOAREA-PAȘTILOR, FLOAREA-PAȘTELUI, mică plantă ierboasă a cărei tulpină face o singură floare albă sau roză care se deschide în Martie-Aprilie (epoca Paștilor); numită și „oiță”, „păștiță”, „găinușă”, etc. (Anemone nemorosa) (🖼 2133): pe covorul galben de frunze moarte dedesubt se arăta albă ... floarea-paștelui SAD.; FLOARE-DE-PERINĂ, plantă cu flori galbene-aurii dispuse în capitule mărișoare frumoase; numită și „iarbă-de-perină” întrebuințată de popor spre a colora în galben (Anthemis tinctoria) (🖼2134); FLOAREA-REGINEI 👉 FLOAREA-DOAMNEI; FLOAREA-ȘARPELUI = MAMA-PĂDURII¹; FLOAREA-SOARELUI, plantă originară din America, cu tulpina dreaptă și înaltă uneori de 2 metri, cu flori frumoase și mari, galbene; cultivată mai adesea pentru semințele ei oleaginoase; numită și „sora-soarelui” (Helianthus annuus) (🖼 2135); FLOARE-DE-STEA ARȘENIC; FLOAREA-STUPILOR – ROINIȚĂ; FLOAREA-UNTULUI VERIGEL; FLOAREA-VÎNTULUI FLOAREA-PĂSĂRILOR; FLOAREA-ZMEULUI – BARBA-POPII; – FLORI-DE-PAIE, plantă originară din Australia, cu tulpina țeapănă, cu flori frumoase de diferite colori, cari par uscate ca paiele (Helichrysum bracteatum) (🖼 2136); FLORI-DOMNEȘTI – SURGUCI; FLORI-MĂRUNȚELE – TOPORAȘI (Viola adorata) ¶ 4 Desen, înfățișînd o floare cusută, brodată sau tipărită pe o țesătură: ie albă ca laptele împănată cu flori galbene RET. ¶ 5 Strat de mucegaiu ce se formează la suprafața vinului, oțetului, etc. ¶ 6 🔧 Vîrful ascuțit al sfredelului, care pătrunde în lemn ¶ 7 Bărbia cheii (🖼 2137) ¶ 8 📰 Partea caracterului de tipografie care reprezintă litera sau semnul, spre deosebire de restul suportului de plumb (👉 🖼 893) ¶ 9 ~ de făină, făina cea mai fină ¶ 10 🔬 ~de pucioasă, pulbere de pucioasă obținută prin volatizare sau sublimare ¶ 11 Fig. Tot ce poate fi mai bun, mai fin, mai de seamă, elită: întîmpinat de 340 de tineri Greci ... ~a tinerimii I. -GH.; vecinul meu Bogonos e ~a vecinilor NEGR. ¶ 12 Tot ce poate fi comparat cu frumusețea sau frăgezimea unei flori: cu frumoasă și mîndră ~ a înzestrat literatura română I. -GH. ¶ 13 📖 Ornament al stilului: flori de retorică ¶ 14 Momentul cînd un lucru sau o persoană se află în desvoltarea deplină, în toată frumusețea, în toată strălucirea, în toată puterea: în ~a vîrstei; în ~a tinereții ¶ 15 Aromă, parfum (despre băuturi) ¶ 16 † Coloare, față [lat. florem].

❍ȚIPĂTURĂ² (pl. -turi) sf. Trans. Maram. Ⓟ = ARUNCĂTURĂ6: ~ e aruncarea în cărare a obiectului părăsit, peste care s’a făcut ceva fermecătură; cine va trece peste el sau l-a lua de jos, se va lega de dînsul ceva răutate (BRL.); Rîuleț, Sprinten, creț, Să ne scapi de țipături În anul următoriu, Să fim ca niște flori (MAR.) [țipa²].

NĂZDRĂVAN, -Ă adj. 1. (Popular; adesea substantivat) (Persoană) fără minte; (om) nepriceput (3), incapabil; (om) aiurit, zăpăcit, țicnit, zănatic. Minte n-ai nici de un ban,... O să ieși un nezdrăvan. pann, h. 66/4, cf. 3/7, POLIZU, TDRG, TUDORAN, P. 98, SCL 1963, 19, arh. folk. iii, 152, alr ii 3 696/791, 836, 872, 899, 928, alr sn v h 1 240/872. Ciobanul nezdravăn oile sale risipește. zanne, p. v, 173. 2. (Regional) Supărăcios, arțăgos, urîcios; rău la inimă. cf. alr ii 3 696/157, alr sn v h 1 247/876. 3. Care se ține de pozne, de năzdrăvănii (2), care provoacă haz prin ceea ce spune sau face; glumeț, poznaș, ghiduș. cf. pontbriant, d. E cam năzdrăvan, Face multe pozne într-un an. hasdeu, r. v. 160. Cînd Ioniță Rotarul – altfel om chipeș, hazliu, năzdrăvan de te ții cu mîna de inimă – s-a încercat s-o sărute, a sărit parc-ar fi călcat pe coadă de șarpe. delavrancea, s. 12. Și eu îl văd pe acest bătrîn cu minte și năzdrăvan la vorbă. vlahuță, ap. cade, cf. ddrf. Prea eram năzdrăvan, trebuia să fiu ținut din scurt. brăescu, a. 103, cf. teodorescu, p. p. 184, alr ii 3 696/182, 250. ♦ (Despre întîmplări, fapte etc.) Comic, vesel. Întîmplarea li se păru oamenilor atît de năzdrăvană, că începură să rîdă acum cînd aflară despre ce e vorba. camil petrescu, o. i, 31. Și bucuros de jocul vieții năzdrăvan, Le voi zîmbi la toate în chipul unei flori. beniuc, v. 60. 4. (În mitologia populară) Înzestrat cu însușiri supranaturale, care are darul de a ști și a prevesti ce se va întîmpla; (neobișnuit) năzdrăvănit. Să fie încălecat pe calul cel năzdrăvan din ceriu cuborît. cantemir, hr. 142, cf. lb. Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume. alecsandri, poezii, 20, cf. 81, 310. Românii, la sat, pe cel dintre dînșii... carele aude, mite, și iarba crescînd, îl numesc năzdrăvan. odobescu, s. i, 397. Genarul, om nalt și puternic, avea un cal năzdrăvan cu două inimi. eminescu, n. 14, cf. 5, id. o. i, 79, gane, n. iii, 15. Gerilă, Flămînzilă și Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă și năzdrăvanul Ochilă se opresc cu toți în cale. creangă, p. 275. Calul știa de toate astea, căci nu era el năzdrăvan de florile mărului. ispirescu, l. 29, cf. 5, 16, 216, marian, o. ii, 243. El plîngînd încălecase pe Cal galben de sub soare, Căci e nezdravăn din fire acest cal, știe să zboare. coșbuc, p. ii, 138. O, dați-mi mîndrul buzdugan Și-aduceți calul năzdrăvan Ce-adulmecă jăratic. iosif, patr. 59. Patrocle înțelege vorbele ca un cîne năzdrăvan (ca dobitoacele din povești). ibrăileanu, s. 9, cf. 8, id. s. l. 9. Prin el am făcut cunoștință cu caii năzdrăvani ce vorbeau ca omul. brăescu, a. 52, cf. beniuc, v. 49, deșliu, g. 13. Oiță bîrsană, De ești năzdrăvană... Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape. alecsandri, p. p. 2. Troian iute s-a întors Și din grajd pe loc a scos Un alt cal, mai năzdrăvan. teodorescu, p. p. 146. Mai încolo sta taică-său, cu o falcă-n cer și cu una-n pămînt, și tot flacără-i ieșea din gură, căci taică-său era năzdravăn. reteganul, p. iii, 14, cf. 21. Puiul de găină de cîntă în găoace e nazdravan. șez. i, 19, cf. 4. Feciorul cel mic era năzdrăvan, adică om care ghicea gîndurile altuia, fie bune, fie rele. popescu, b. ii, 50, cf. 11, i, 5, bota, p. 108, alr I 1404/798, alr ii 3 696/172, 192, 219, 235, 414, 514, zanne, p. iv, 565. Pe un munte de os Paște un cal nazdrăvan (Briciul). păsculescu, l. p. 74. ◊ (Substantivat) S-a -ntîlnit... cu năzdrăvanul. gr. s. vi, 144. 5. Extrem de priceput, de iscusit, de dibaci, de deștept; admirabil, nemaipomenit, extraordinar, grozav (de frumos, de interesant, de potrivit etc.); măreț (2). Mai temeinică și mai cunoscută întîmplare iaste aceasta decît să sufere niște jucării din nezdravănă măiestrie scornite. bărac, ap. gcr ii, 236/34. Bătrînele-astea au mirosuri bune, Cu nasu tot în cărți de rugăciune, Deosibesc, Cu simțul năzdrăvan, Ce este sfînt, de tot ce e profan. gorun, f. 124. Toate stelele s-asculte Glasul strunei năzdrăvane. goga, p. 73, cf. hogaș, dr. i, 136, dr. v, 214. Le povestește pățănii năzdrăvane, de pe vremea cînd slujea pe împăratul. rebreanu, nuv. 197. Mult iscusita minții limbă Nu-mi spune clipa năzdrăvană Ce mi te-a scos de mult în cale. topîrceanu, p. o. 73. Năzdrăvan, cum altul nu-i, Un băiat al nimănui Născoci, atunci, un cui. arghezi, s. p. 18, cf. blaga, l. u. 51, beniuc, c. p. 10. Cristea Busuioc însă era un român năzdrăvan. tudoran, p. 95, cf. deșliu, g. 26, alecsandri, p, p. 302. Împărătesei îi păru bine că feciorul i-a adus o fată atît de harnică, o torcătoare atît de năzdrăvană. reteganul, p. i, 52, cf. alr i 1 400/269, alr ii 3696/105, 228, 362, 365, 531, 551,682,762. ♦ (Regional; adesea substantivat) (Om sau animal) mare și puternic, sănătos, voinic. cf. ARH. FOLK, v, 173, BUL. FIL. VII-VIII, 369, alr ii/i h 78, alr ii/i mn 49, 2 266/36, alr ii 3 696/27, 36, 53, 76, 272, 310, 386. – pl.: năzdrăvani, -e. – Și: (învechit și regional) nezdravan, -ă, nezdravăn, -ă, nezdrăvan, -ă, (regional) năzdravan, -ă, năzdravăn, -ă, năzdraven, -ă (alr ii 3 696/833), năzdrav, -ă (ib. 3 696/279), nazdrăvan, -ă, nazdraven, -ă (arh. folk. v, 173, alrt ii 326, alr ii 3 696/95) adj. – pref. ne- + zdravăn sau din bg. НЕЗДРаВ, scr. nezdravan.

ANTONOMAJ n. Operație de stârpire a gărgărițelor care trăiesc în florile de măr. /<fr. anthonomage

ANTONOMAJ s.n. Operație de distrugere a gărgărițelor florilor de măr. [< fr. anthonomage].

ANTONOMAJ s. n. distrugere a gărgărițelor florilor de măr. (< fr. anthonomage)

de florile cucului / mărului expr. 1. de plăcere. 2. fără motiv.

ANTONOMAJ s. n. Operația de strîngere și distrugere a gărgărițelor florilor de măr. – Fr. anthonomage.

ler, (lar, lăr, leroi, lerui, lenui), interj. – Termen identificat în legende, basme și refrenele colindelor: „Lerui și-a mărului”; „Hai lin, hai lar și flori de măr”; „Oi, leroi, leroi”; „Hai, leru-i, Doamne”. – După V. Kernbach (1989), ler este un mitologem – element mitologic prim, forma mitică elementară și pură, considerată cea mai mică unitate, indivizibilă, din structura unui mit, a unei narațiuni mitologice, care nu mai are nevoie de interpretări și explicații, întrucât se exprimă singură (356). „Ler este de fapt un evident mitologem, iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un mit arhaic, preroman” (297). D. Cantemir derivă termenul din numele împăratului Aurelianus: „Un voinic… din țara Munteniască… ne spunea, precum (că) în Țara Românească, aproape de Dunăre, pe malul Oltului, să să fi văzând niște temelii ca de cetate, cărora țăranii de pe acolo lăcuitori, din batrânii lor apucând și din colindele anului, și astăzi au luat de pomenesc: Ler Aler Domnul…” (D. Cantemir Hronicul: 1717). Rosetti (1920), reluând teza lui Dimitrie Dan, derivă sintagma „Hailerui Doamne” din halleluiah (Domine). După V. Kernbach (1989) etimologia este imposibilă, deoarece „colindele românești, în structura lor de bază, preced cu mult (fapt demonstrat de cercetători) răspândirea creștinismului în Dacia romană, iar intruziunile creștine în colinde sunt târzii (de origine ecleziastic-cărturărească, din etapa slavonă) și nu au suferit modificări fonetice.” Cu toate acestea, DEX reține doar această ipoteză: „Ler, cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic; probabil din lat. (Ha)llelu(iah, Domine).” I. G. Sbiera îl derivă din sg. lat. al numelui divinității domestice Lar (cf. Kernbach). Lari (Lares) – sg. Lar; lat. arhaic Lares; etrusc. lar, lars – căpetenie militară, doi zei din mitologia romană, preluați din mitologia etruscă; fiii nimfei Lara și ai zeului Mercurius. Venerați ca divinități protectoare ale Romei. În fiecare casă romană, un altar special din atrium, numit laralia, era împodobit cu imaginea Larilor casnici, cărora li se puneau ghirlande de flori la sărbătorile familiale, ca unor apărători ai vetrei. I. Popescu – Sireteanu (1983): „Unii văd în Ler numele unui zeu tracic”; „Ler, după opinia unui cercetător (A. Balota) este probabil un zeu autohton.” A. Fochi (1976): „În anii ’90 ai veacului XIX, pentru patru informatori Ler Domnul era omologat cu Dumnezeu («Mântuitorul»), de un alt informator însă Leroi este stimat și respectat, pentru că el a făcut toate cântecele și colindele referitoare la nașterea lui Cristos.”

KREISLER [kráislər], Fritz (1875-1962), violonist și compozitor austriac. Stabilit în S.U.A. (1943). Repertoriu din muzica vieneză și compozitorii preclasici. Compoziții în stilul sec. 18 („Tamburina chinezească”, „Capricii vieneze”, „Frumosul trandafir”). Operete („Flori de măr”).

ÎNFLORI, înfloresc, vb. IV. I. Intranz. (Despre flori, la pers. 3) A ajunge la maturitate, a se deschide, a-și desface bobocii; (despre plante, p. ext. despre locul unde se află ele) a căpăta flori, a se acoperi de flori. Au înflorit cireșii din grădină. D. BOTEZ, P. O. 21. Înfloresc grădinile, Ceru-i ca oglinda; Prin livezi albinele Și-au pornit colinda. IOSIF, P. 61. Văzu că pomul înmugurește, înflorește. ISPIRESCU, L. 72. E ca floarea din crenguță; Cînd gîndești că înflorește, Ea atunci se vestejește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 238. ♦ A căpăta aspectul unei flori, a se dezvolta în chip de floare. Pe geamurile Hagiului înflorise gheața cu frunze mari și groase. DELAVRANCEA, H. T. 34. II. Fig. 1. Intranz. A-și face apariția (ca o floare), a se arăta, a se ivi. Tot mai larg peste țară înfloresc bucuriile. DEȘLIU, G. 45. Văd cum pe obraz îi înflorește bucuria. STANCU, D. 293. Încrederea-nflorește în inimile mari! ALECSANDRI, O. 208. ♦ A se dezvolta frumos (ca o floare), a se afla într-o situație favorabilă, a crește (în putere, în stimă), a prospera. Viața începe să înflorească în Valea Jiului ca și în celelalte regiuni producătoare de cărbuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 300, 3/5. Amețind totul, această bucurie înflorea fără seamăn. CAMIL PETRESCU, U. N. 23. Împărat slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale, Toate înflorind din mila Codrului, măriei-sale. EMINESCU, O. I 100. ◊ Tranz. fact. Odihna-l înflorește, căci grija nu-l apasă. MACEDONSKI, O. I 116. Eu am crescut-o... eu am înflorit-o ca pe o garofiță. ALECSANDRI, T. 949. ♦ A deveni roșu (ca o floare). Grijeau de foc și tot turnau la lemne, de înflorise grătarul ca brîndușa de toamnă. GALACTION, O. I 249. ♦ A se înviora, a se lumina, a se îmbujora, a se rumeni. Ea-și potrivește floarea-n păr Și-i înfloresc zîmbind obrajii Cei albi, ca florile de măr. COȘBUC, P. I 182. 2. Tranz. A înfrumuseța ceva (prin culori variate sau prin desene, cusături, ornamente cu flori); a împodobi. Femeile de toate națiile înfloreau, cu hainele și cu fețele, învălmășeala. SADOVEANU, O. V 53. Și fete vin să le-nflorești altița, La pragul tău e plină ulicioara. GOGA, P. 30. O batistă de borangic, subțire... își revărsa un colț înflorit și el cu aur. ANGHEL, PR. 26. ◊ Refl. (Cu pron. în dativ) (Fig.). A fost un om cu multe necazuri, dar a știut să-și înflorească viața cu cîteva ceasuri bune. SADOVEANU, E. 106. ♦ Fig. A exagera. Gazetele... înfloreau informațiile. PAS, Z. IV 132. 3. Tranz. (Cu privire la pînzeturi sau la obiecte confecționate din pînză) A face să devină alb-strălucitor (prin spălare și uscare la soare). Fete mari pînze Nălbeau Și pe pietre Le-nfloreau. TEODORESCU, P. P. 558. ◊ Refl. pas. Pînzele să se-nflorească Și frumos să se nălbească, Știi, ca coala de hîrtie. TEODORESCU, P. P. 558. – Prez. ind. pers. 3 și: (regional) înfloare (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113).

PAL, -Ă, pali, -e, adj. (Despre oameni și despre fața lor) Palid. Se uită lung la bani, și pal Se clatină, ca dus de-un val. COȘBUC, P. I 110. Am văzut fața ta pală. EMINESCU, O. I 29. ♦ Fig. Fără strălucire, șters; (despre lumină) lipsit de intensitate. Mă scol... Pe cer o semilună pală Și în ogradă numai fesuri roșii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 15. Luna aruncă o pală lumină Prin merii-n floare. EMINESCU, O. IV 18.

RUMEN², -Ă, rumeni, -e, adj. 1. (Despre obraji sau buze) De o culoare care bate în roșu. Iată ochii negri și obrajii rumeni ca o floare de măr. SADOVEANU, O. I 230. Brațul stîng nălțîndu-l, ea-și aduse mîna Pînă peste-obrajii rumeni și învolți. COȘBUC, P. I 250. Copiii lor... cu obrajii rumeni, aprinși și cu ochii scînteietori. VLAHUȚĂ, O. A. 244. Spune-mi, dalbă copiliță, Cu rumena ta guriță. ALECSANDRI, P. P. 33. ♦ (Despre persoane) Cu fața îmbujorată (din cauza unui aflux de sînge). M-am abătut și eu cîteodată, cu vorbe și șăgi, la fetele rumene. SADOVEANU, E. 120. Rumen de timiditate, El se uită-n jos posac. TOPÎRCEANU, P. 242. Rumenă de bucurie se repede înaintea flăcăului. VLAHUȚĂ, O. A. 351. ◊ Fig. Iată vin pe rînd, păreche și pătrund cole-n poiană Bujorelul falnic, rumen, cu năltuța odoleană. ALECSANDRI, P. III 55. ♦ (Despre fructe și despre unele alimente) Care a căpătat o culoare roșiatică (sub acțiunea soarelui sau a focului); copt bine; rumenit. Un băiat cu șorț alb aleargă cu două franzele rumene și calde. C. PETRESCU, C. V. 119. Apoi colaci învîrtea... Și-n cuptor îi arunca... Rumeni îi scotea și gata. ALECSANDRI, P. P. 390. 2. (În contexte figurate) De un roșu-aprins; trandafiriu. În apus, se vedeau bucăți rumene de cer, ori nouri vineți în care soarele înflăcărat se cufunda. SADOVEANU, O. III 568. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. EMINESCU, O. I 171. Și-așa-mi vine, uneori, Să zic rumenelor zori Să mai steie ele-n loc. BELDICEANU, P. 108.

RUMENI, rumenesc, vb. IV. Refl. 1. A deveni rumen, a se colora în roșu. Fata închise ochii și obrajii iar i se rumeniră. SADOVEANU, O. VII 35. Cînd soarele-o răsări, Flori de măr s-or vesteji, Fețele ne-or rumeni, Ca doi-trei trandafirei. TEODORESCU, P. P. 77. ◊ Intranz. (Rar) Ce nume s-a rostit De buzele acele ce-n somn au rumenit? MACEDONSKI, O. I 246. ◊ Tranz. fact. La răsărit, zorii rumeneau zarea. SADOVEANU, O. I 153. Avîntul jocului o rumenea, făcînd-o și mai atrăgătoare. BART, E. 113. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri și castelul singuratic. EMINESCU, O. I 76. 2. (Popular) A se farda, a se vopsi; a se sulemeni. Vai, mîndră, frumoasă ești, Vara, cînd te rumenești, Dar cînd ești nerumenită, Ești ca via neplivită. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 439. 3. (Despre fructe și despre unele alimente) A căpăta o culoare rumenă (sub acțiunea soarelui sau a focului). Cădea în cuptor, unde se rumenea frumos. ȘEZ. II 26. ◊ (Prin metonimie) O frigare lungă și plină de pui... se rumenea sfîrîind. HOGAȘ, DR. II 103. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Să-i puie-n frigare... să mi-i ruminească frumos. ALECSANDRI, T. 989.

SCUTURA, scutur, vb. I. I. 1. Tranz. A clătina, a agita sau (mai rar) a bate un obiect, pentru a face să cadă ceva din sau de pe el. Azi dimineață scutura niște cuverturi. IBRĂILEANU, A. 78. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare... spune, că n-am cînd zăbovi, adăogă tînărul, scuturînd ciubucul. NEGRUZZI, S. I 18. L-al nostru măr mă voi duce, Și încet l-oi scutura, Mere din el vor cădea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82. ◊ Expr. A scutura buzunarele (sau punga) cuiva sau a scutura (pe cineva) de bani = a lua cuiva toți banii, a stoarce pe cineva de bani. ♦ A îndepărta, a înlătura, a face să cadă. Fug pe dealuri, scuturînd Roua din cosițe. COȘBUC, P. I 262. Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rînduri, rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. În zădar copacii crengile-și plecau Și zăpada-n cale-mi pe rînd scuturau. ALECSANDRI, P. I 221. ◊ (Metaforic) Gore clipise repede, să scuture din gene toată lumina rămasă din soarele orbitor de afară. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 180. ♦ Intranz. A face curățenie, a șterge praful de pe obiectele din casă; a deretica. Trecu în camera ei să măture, să scuture și să schimbe apa. C. PETRESCU, C. V. 211. Biata fata unchiașului torcea... mătura și scutura, fără să zică nici pis. ISPIRESCU, L. 347. Iar trecui pe la fereastră Și tu scuturai prin casă. ȘEZ. I 139. 2. Tranz. A arunca, a lepăda ceva de la sine. Fac tot ce pot ca să scutur de pe mine principiile pe care mi le-a lăsat educația. DEMETRIUS, C. 9. Nu va putea scutura greutatea acestui amor. EMINESCU, N. 71. Cînd Petru Rareș se pregătea a scutura jugul otoman, grecii îi serveau în toate modurile cu cel mai curagios devotament. HASDEU, I. V. 127. ♦ Refl. A scăpa, a se debarasa de ceva. Într-un tîrziu femeia se scutură de omăt pe prispă și intră cu ulciorașul. SADOVEANU, O. VIII 193. Dacă vrei să te speli și să te scuturi oleacă de colb. C. PETRESCU, Î. II 202. Mă cheamă între brazi, Și-mi mai spune și cu haz Să mă scutur de năcaz. BELDICEANU, P. 96. Ah! ce plăcere de-a giuca Și de grijia se scutura. ALECSANDRI, T. I 226. ◊ Fig. Își deschise ochii. El se scutură oarecum din somn. EMINESCU, N. 70. 3. Refl. (Despre plante) A se despuia de frunze, de petale, de rod; (despre rodul plantelor) a cădea (necules), a se împrăștia. Copacii se scutură de floare. VLAHUȚĂ, O. A. 343. Tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăzul cela pe jos. CREANGĂ, A. 62. Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt. EMINESCU, O. I 129. Ce-a fost verde s-a uscat, Ce-a-nflorit s-a scuturat. ALECSANDRI, P. P. 346. ◊ Tranz. Flori peste flori au scuturat zarzării, vișinii și piersicii. ANGHEL, PR. 24. Spre codru mi se întorc ochii și zăresc umbra codrului copilăriei mele, care își întinde ramurile ca niște brațe și își scutură florile pe inima mea ca o ploiță răcoroasă. RUSSO, O. 119. ♦ (Subiectul e partea plantei care cade) A se desprinde și a cădea. Se scuturau frunzele în vîntul toamnei. SADOVEANU, O. VII 103. Sub flori de măr Ce mi se scutură în păr Se umple sufletul de soare. MACEDONSKI, O. I 78. Pomul înmugurește, înflorește, se scutură florile și roadele se arată. ISPIRESCU, L. 72. ◊ (Metaforic) În toate livezile anilor mei, fructele coapte se scutură. TULBURE, V. R. 45. ◊ Fig. Că nourii îi sparge-o armonioasă lună, Că stelele din ceruri se scutură și ning. EMINESCU, O. IV 83. II. Tranz. 1. A mișca (cu putere) într-o parte și în alta; a zgîlțîi. Peste cîtăva vreme îmi venea să-mi scutur prietenul, să-l trezesc și să-i strig. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 12. Un vînt rece venea dinspre iaz, scutura sălciile cu putere, apele se zbăteau și se grămădeau la stăvilare. ANGHEL-IOSIF, C. L. 29. C-o mînă El scutură din visu-i moșneagu-ncremenit. EMINESCU, O. I 93. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, O. 169. ◊ (Metaforic) Vînturile nopții scutură afară Arborii tăcerii. ISAC, O. 64. ◊ Expr. A scutura mîna cuiva = a da mîna călduros cu cineva, a strînge mîna cuiva. Scutură călduros mîna mosafirului. REBREANU, R. I 163. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «de» și indicînd obiectul în discuție) Cînd oi scutura... de lanț, să știți că-s viu. SBIERA, P. 91. Cucoșul... scutură puternic din aripi. CREANGĂ, P. 68. ♦ A zdruncina. Zice că-i e teamă să nu-l scuture trăsura. VORNIC, P. 225. ♦ Refl. A se cutremura din tot corpul. Copilul gemea, se scutura, tremurînd. DUMITRIU, N. 156. Și cum plîngea se scutura parcă de frică. AGÎRBICEANU, S. P. 25. Calul se și scutură de trei ori și îndată rămîne cu părul lins-prelins și tînăr ca un tretin. CREANGĂ, O. A. 225. ◊ Expr. A i se scutura cuiva carnea (sau oasele, inima) = a se înfiora, a se cutremura, a se zgudui (de frică, de scîrbă etc.). Se făcu un noroi cleios și puturos de ți se scutura carnea de pe tine. ISPIRESCU, L. 129. ◊ (Tranz., în expr.) A-l scutura pe cineva frigurile = a avea un acces de friguri, a tremura din tot corpul. 2. (Familiar) A critica aspru. Se pune pe el însuși mai presus de interesul obștesc, și la mîndrie și la cruțare. Toate-i vin din prea multă dragoste ce are pentru el. Trebuie scuturat, dar nu lepădat. TEATRU, II 135.

VISA, visez, vb. I. 1. Tranz. A avea un vis în timpul somnului, a vedea (pe cineva sau ceva) în vis. Am visat astă-noapte că am împușcat o duzină de rațe. SADOVEANU, O. VII 337. Într-una te-am visat, Oană. DELAVRANCEA, O. II 35. Copiii dorm, visîndu-și jocul. COȘBUC, P. II 51. ◊ Fig. Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile-nșiră nori. EMINESCU, O. I 44. ◊ (Cu complement intern) Visase un vis frumos și se deșteptase. ISPIRESCU, L. 230. Ce vis am visat! CARAGIALE, O. III 98. Priviți-i cum visează Visul codrului de fagi. EMINESCU, O. I 101. ◊ Expr. A visa cai (verzi) pe pereți v. cal (1). A visa deștept = a avea halucinații. Am ajuns ca un năuc, visez deștept, nu mai știu ce fac. ISPIRESCU, L. 29. Vrabia mălai visează v. mălai (4). ◊ Intranz. Atunci, după cum văd eu, e rost să visăm urît la noapte. C. PETRESCU, Î. II 6. Mai întîi află că eu nu dorm niciodată, fiindcă visez totdeauna. HOGAȘ, M. N. 21. (Neobișnuit, urmat de o determinare introdusă prin prep. «de» și arătînd obiectul visului) Erhardt adormi și visă de lacul cel mare. GANE, N. II 138. (Fig.) În trupul livezii macii visează. BENIUC, V. 55. Departe, codrii, pe munți, stau încă visînd în ceața lor albastră. SADOVEANU, O. VII 200. ♦ Refl. A se vedea pe sine în vis. Ea zîmbi cînd se visă atît de frumoasă. EMINESCU, N. 29. (Expr.) Unde te visezi? = unde crezi că te afli? unde te trezești? Unde te visezi de umbli cu porcii după tine? CREANGĂ, P. 83. 2. Intranz. Fig. A se lăsa în voia gîndurilor, a imaginației; a sta în reverie. Ochii ei albaștri-spălăciți stau neclintiți, visînd. SADOVEANU, O. I 335. Dar și mai bine-i, cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foc, de somn să picuri. EMINESCU, O. I 119. ◊ (Urmat de determinări care accentuează ideea) Cine n-a simțit oare, la vîrsta lui Radu nespusa fericire de a visa deștept ceasuri întregi. VLAHUȚĂ, O. AL. 117. Cînd luna aruncă o pală lumină Prin merii în floare-nșirați în grădină, La trunchiul unuia pe tine te-aștept, Visînd de deștept. EMINESCU, O. IV 18. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «despre» și arătînd obiectul reveriei) Visez la fericire, răspunse Elena. BOLINTINEANU, O. 463. 3. Tranz. Fig. A dori cu ardoare ceva; a rîvni la ceva. Ea visa pentru Nică al ei un trai ușor, la tîrg. SADOVEANU, E. 94. De mult visez o școală, un ideal de școală, unde băiatul să vie cu plăcere, să-i fie drag să-nvețe. VLAHUȚĂ, O. AL. II 31. Își iubea mult patria și multă vreme a visat libertatea ei. BĂLCESCU, O. I 93. 4. Tranz. Fig. (Mai ales în propoziții negative) A-i trece cuiva ceva prin gînd; a-și închipui, a bănui, a nădăjdui. Niciodată nu visase asemenea apartament. C. PETRESCU, C. V. 237. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! EMINESCU, O. I 146. ◊ Intranz. Dar norocul îi fusese mai prietin decît ar fi îndrăznii ca să viseze. GALACTION, O. I 51. Nici nu visa despre ce avea de gînd procletul de zmeu. ISPIRESCU, L. 128. (Expr.) Cînd nici nu visezi sau cînd cu gîndul nu visezi = pe neașteptate. E un suflet acru, în stare să se răzbune cînd nici nu visezi. REBREANU, I. 73. Cînd nici nu visa... numai iată că se trezește cu dînsa. CREANGĂ, P. 323. Cînd cu gîndul nu visează, El în cursă o să cază. PANN, P. V. II 32.

farbă, farbe, fărburi, s.f. – (reg.) Culoare, vopsea. Termen specific subdialectului bănățean (Tratat, 1984). ♦ În societatea tradițională maramureșeană, femeile vopseau cergile (și, în general, țesăturile) cu pigmenți / coloranți obținuți din plante. Abia în secolul XX au apărut coloranții sintetici. Culoarea galbenă se obține din coajă de alun, coajă de nuc, păducel, salcie, frunză de urzică, frunze de măr sălbatic, flori de sânzâiene, flori de soc, flori de sunătoare etc. Culoarea neagră se obține din scoarță de nuc, arin roșu, păducel, stejar. Verdele se obține din brândușă, sunătoare, țâța-caprei. Culoarea maro se obține din frunze maronii de ceapă, fructe de trandafir sălbatic. Vișiniu / roșu se obține din fructe de afin, fructe de soc. Se fixează cu oțet de mere sau pere pădurețe sau zer de lapte. Aceeași plantă dă mai multe culori în funcție de tehnica folosită la vopsire sau perioada recoltării (Memoria, 2001: 53-54). – Din germ. Farbe „culoare, vopsea” (Trans., sec. XVII) (Scriban, DER, DLRM, DEX, MDA).

ler, (lar, lăr, leroi, lerui, lenui), interj. – Termen identificat în legende, basme și refrenele colindelor: „Lerui și-a mărului”; „Hai lin, hai lar și flori de măr”; „Oi, leroi, leroi”; „Hai, leru-i, Doamne”. – „Ler este un evident mitologem (= formă mitică elementară și pură, considerată cea mai mică unitate, indivizibilă, din structura unui mit, a unei narațiuni mitologice, care nu mai are nevoie de interpretări și explicații, întrucât se exprimă singură), iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un mit arhaic, preroman” (Kernbach,1989: 297). Din numele împăratului Aurelian: „Un voinic… din țara Munteniască… ne spunea, precum (că) în Țara Românească, aproape de Dunăre, pe malul Oltului, să să fi văzând niște temelii ca de cetate, cărora țăranii de pe acolo lăcuitori, din batrânii lor apucând și din colindele anului, și astăzi au luat de pomenesc: Ler Aler Domnul…” (D. Cantemir, Hronicul, 1717). Din sg. lat. al numelui divinității domestice Lar, venerați ca divinități protectoare ale Romei (I. G. Sbiera). „Unii văd în Ler numele unui zeu tracic” (I. Popescu – Sireteanu,1983). „În anii ’90 ai veacului XIX, pentru patru informatori, Ler Domnul era omologat cu Dumnezeu («Mântuitorul»), de un alt informator însă Leroi este stimat și respectat, pentru că el a făcut toate cântecele și colindele referitoare la nașterea lui Cristos” (A. Fochi, 1976). Probabil din lat. (Ha)llelu(iah, Domine) (DLRM, DEX, MDA).

colindă, colinde, (corindă), s.f. – 1. Cântec tradițional interpretat de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de iarnă: „Corinduța nu-i mai multă, / Să trăiască cine-ascultă” (Calendar, 1980). 2. Manifestări și cântece rituale perpetuate din epoca imperială romană până în zilele noastre și răspândite la mai multe popoare din Europa. 3. Dar care se dă colindătorilor. ♦ Varianta corindă se utilizează doar în Apuseni și Maramureș: „Termenul transilvănean dominant – care s-a adoptat și de către folcloristică – este cel de colindă; partea de nord-vest a Transilvaniei utilizează termenul corindă, care se mai întâlnește încorporat doar refrenului și în Zarand, Munții Apuseni, ba chiar și în jud. Sibiu. (…) Termenul colind cunoaște o mare răspândire în Muntenia și Dobrogea. Țara Loviștei folosește pe alocuri termenul colindec” (M. Brătulescu, 1981). – Termenul (mai vechi) corindă < lat. calendae „prima zi a lunii la romani” < rom. *cărinde, cărindar, contaminat cu colindă (< sl. kolenda) (DER). Calendae Ianuarii, care marca și începutul noului an administrativ, se sărbătorea de către romani cu un fast deosebit. Manifestarea avea un puternic caracter augural: se practicau urări de sănătate și belșug, se scruta viitorul prin divinații, se schimbau daruri (Brătulescu, 1981). „Și azi, după atâtea valuri de secule, imnurile și cânturile saturnale se mai aud în Dacia, în noaptea Crăciunului, sub numele de colinde, în care ideea de opulență, de viață patriarhală și religioasă apare amestecată cu ideile de felicitare, predominante în imnurile ce se cântau de junii romani la Calendele lui Ianuarie” (G. Dem. Teodorescu, 1874). Aceiași etimologie e susținută și de P. Caraman (1931), cu precizarea că anterior saturnaliilor, care cădeau iarna, într-o epocă timpurie Anul Nou era serbat primăvara, în cinstea zeului Mars, pe atunci ocrotitor al agriculturii. Așa se explică incantațiile refrenelor de tipul „Florile dalbe, flori de măr”, care „trimit direct la calendarul roman dinaintea reformei, când anul nou se serba primăvara” (Kernbach, 1989). ♦ Var. colindă < sl. kolenda „prima zi a anului”, der. tot din lat. calendae: „Slavul colenda, derivat și el din calende și a pătruns la noi prin adoptarea ierarhiei bisericești slavo-bizantine, a influențat forma moștenită de români direct din latină. Termenul astfel obținut, «colinda», a restrâns aria de circulație a formei mai arhaice, căreia în bună parte i s-a substituit” (Brătulescu, 1981: 15; la fel Miklosich, Cihac, DA, cf. DER; DEX, MDA).

SUFERITOR, -OARE, suferitori, -oare, adj. (Astăzi rar) Care suferă, îndură, suportă (o durere, o lipsă, un neajuns); care exprimă suferință; suferind. Pe orice frunți suferitoare Oh! ningeți, albe flori de măr. MACEDONSKI, O. I 78. Îmi apăru tot trecutul în minte și figura blîndă și suferitoare a bietului meu tată. VLAHUȚĂ, O. A. 149. ◊ (Adverbial) Și în acea față... surîdea, suferitor oarecum, gura de purpură. EMINESCU, N. 120. ◊ (Substantivat) Cît nu poți a distinge din toți suferitorii Nici care sînt învinșii, Nici care-nvingătorii. ALECSANDRI, P. III 475.

Anemone albana Stev. (syn. Pulsatilla albana Bereht. et Presl.). Specie care înflorește la mijlocul primăverii. Flori roșii-maro-închis, alburii, galbene sau albastre-deschise. Frunze duble, tripenate. Plantă înaltă pînă la 15 cm.

Bellium minutum L; Specie cu flori (7-8 sepale maro) radiale, albe. Înflorește vara. Frunze ovate, la baza tulpinii.

Desmodium gyrans (L.) DC. Specie care nu rezistă iarna afară. Înflorește vara-toamna. Flori galbene-maro, mici, în paniculă. Fruct, păstaie. Frunze pețiolate cu cîte 3 frunzulițe eliptic-lunguiețe, cea din vîrf mare, îndoită, cele 2 laterale mult mai mici, lunguiețe, scurt-pețiolate, la bază înguste, pețiolii cu peri. Plantă bienală, glabră, gri-verde, ramificată la vîrf, înaltă de 0,30-1 m.

Fritillaria pyrenaica L. Specie care înflorește primăvara. Flori campanulate, maro-purpurii, uneori negre, dar în interior galben. Peduncul roșu, cca 45 cm înălțime.

MALACOCARPUS Salm-Dyck, MALACOCARPUS, fam. Cactaceae. Gen originar din sud-estul Americii, 8 specii, cactuși rotunzi cu coaste și numeroși spini. Flori (stigmat maro-roșcat, în exterior cu solzi pîsloși și peri asprii) scurte, galbene, în creștetul pîslos.

Myosotis azorica H. C. Wats, specie ce înflorește în mar.-noiemb. Flori cu diametru pînă la 1 cm (caliciul pubescent, cu 5 crestături), albastre, în interior, la bază, galbene, dispuse în corimb. Frunze radicale, îndepărtate, pubescente, oblong-lanceolate. Tulpini (cca 30-45 cm înălțime) pubescente, ramificate.

Oncidium divaricatum Lindl. Specie care înflorește toamna. Flori, (petale maro-castanii eu vîrf galben-auriu, label cu lobii laterali mari, galben i cu pete maro, lobii din față mai mici, galbeni), pînă la 30, dispuse distanțat, pe un peduncul înalt pînă la 1,25 m. Pseudobulb zrotund cu 1 frunză liniar-lanceolată, pieloasă, lungă de cca 28 cm.

Osmanthus serrulatus Rehd. Specie ce înflorește în mar.-mai. Flori albe, foarte parfumate, pînă la 9 în verticil. Frunze (pînă la 10 cm lungime) dentate sau nedentate, ovat-lanceolate, pe partea inferioară punctate, pe cea superioară verzi-lucioase. Arbust, cca 2,80 m înălțime, cu lujeri tineri, fin-pubescenți.

Ostrya carpinifolia Scop. Arbore cu coroană rotundă. Ramurile, la început, pubescente, apoi glabre, maro-oliv. Flori, cele mascule în mîțișori, se dezvoltă toamna, cele femele cîte 2 la subsuoara bracteelor, imbricate și reunite în spice ovoide. Frunze (pînă la 10 cm lungime) ovat-oblonge cu vîrf ascuțit, dublu-dentate, pe partea superioară slab-pubescente, pe cea inferioară numai nervurile pubescente.

Pachistima canbyi A. Gray. Specie care înflorește primăvara. Flori mici, maro-roșietice, cîte 1-3, la subsuoara frunzei. Fruct albicios. Frunze oblonge, fin-dentate, verzi-deschis, cu marginea rulată. Plantă înaltă de cca 23 cm, cu lujeri pe sol care dezvoltă rădăcini.

Paphiopedilum philippinense Pfitz. (syn. Cypripedium laevigatum Batem.). Specie care înflorește primăvara-vara (petala exterioară, stindardul, lată, gălbuie, cu dungi maro-purpur, cele interioare răsucite, pendente, lungi de 12-14 cm, la bază gălbui și cu negi, pubescente pe margine, spre vîrf maro-violete, label galben cu dungi maro-verzi), 5 flori, pe un peduncul de 0,55 m înălțime. Frunze verzi, pieloase, lucioase.

PICEA A. Dietr., MOLID, fam. Pinaceae. Gen originar din regiunile reci și temperate ale emisferei nordice, peste 50 specii, arbori cu coroană piramidală, drepți, cu ramuri dispuse în verticil. Scoarță mai întîi netedă, apoi se crapă mărunt formînd solzi de diferite forme și mărimi. Frunze persistente, în formă de ace în 4 muchii sau plane la unele specii, alterne, sesile, dispuse pe lujeri în spirală, pe niște ridicături maro-închis. Flori monoice: cele femele au formă de con sau elipsoid și sînt constituite dintr-un număr mare de cârpele solzoase cu 2 ovule (apoi semințe) la bază, iar cele mascule, amentiforme, cu un număr mare de stamine, cu cîte 2 saci polinici. Conurile pendente sau reflexe au solzi subțiri, pieloși și bractee neevidente.

RAMONDA L. C. Rich., RAMONDA, fam. Gesneriaceae. Gen originar din Munții Pirinei și Munții Balcani, 3 specii, erbacee, perene, în formă de rozetă. Frunze moi, zbîrcite, dispuse în rozetă, pe partea inferioară maro, lînoase. Flori violete-purpur-mat sau albe (sepale libere, 4-5, rar 6, ovate sau alungit-lunguiețe, corolă întinsă, lat-campanulată, cu tub foarte scurt și cca petale, cca 6 stamine, stil filamentos cu stigmat mic) solitare sau cîteva, dispuse pe un peduncul neînfrunzit. Semințe aspre.

Stachys alpina L. Specie care înflorește vara-toamna. Flori violete-maro, așezate în glomerule, într-un spic alungit-eliptic, terminal pe tulpină; caliciul, cu 5 dinți de aceeași mărime, pubescent, are jumătate din lungimea tubului floral; corola bilabiată, labiul superior alungit-eliptic-ovat, este mare, cel inferior mic, cu lobi rotunjiți. Plantă erbacee, rizom puțin tîrîtor, pînă la 0,30 m înălțime, pubescentă, 4-unghiulară. Frunze lipsite de stipele, ovat-lunguiețe, crenate său serate, pe partea superioară verzi-închis, pe cea inferioară verzi-deschis, pubescente, pețiolate.

VERBASCUM L., LUMÎNĂRICĂ, fam. Scrophulariaceae. Gen originar din America de N, Asia și Europa, cca 225 specii, în majoritatea cazurilor bianuale, rar vivace, erbacee, uneori semilemnoase, lînoase sau pîsloase, catifelate sau slab-pubescente. Frunze caulinare, alterne, întregi, crenate, dentate sau crestat-penate. Flori galbene, maro, purpur, roșii, rar albe (corolă rotundă, rar lat-campanulată, cu 5 lacinii, 5 stamine fertile intercalate la baza corolei, stil nedivizat, ovar cu 2 loji), dispuse în panicule sau spice terminale, de obicei lungi, simple sau ramificate. Fruct, capsulă, număr mare de semințe. Tulpini erecte.

antonomaj sn [At: DEX² / Pl: ~e / E: fr anthonomage] 1-2 Operație de strângere (și de distrugere) a gărgărițelor care trăiesc în florile de măr.

COLIND (< v. sl. kolenda ; cf. lat. kalendae, ziua întîi a anului la romani) Specie a genului epic popular, ale cărei versuri sînt rostite de grupuri de copii sau tineri pe la casele oamenilor, în sărbătorile de iarnă, de primăvară (ex. colindele pascale) și în alte împrejurări. Religioase sau laice, ele sînt subdivizate de cercetători în colinde cosmogonice, vînătorești, agrare, păstorești, pescărești, de bâtrîni, de flăcăi, de mireasă, de însurăței etc. Folcloriștii mai deosebesc colindele în colinde de copii, simple urări terminate cu cerere de daruri pentru urători sau de versuri satirice la adresa gazdelor neprimitoare și colindele flăcăilor, colinde cu conținut eroic, vînătoresc. În literatura populară română, M. Gaster atribuie multor colinde o origine literară în ceea ce privește conținutul, iar pe de altă parte, o origine populară a formei; adică diecii și dascălii, în trecut, luau un subiect și-l versificau într-un fel analog cu așa-numitele colinde lumești. Cuvinte ca Florile dalbe, flori de măr revin adesea ca un refren de-a lungul colindului. Ex. Colind de mireasă (fiecare vers se cîntă de două ori). Prin cel-cel, Prin cel-cel, Prin cel verde vișinel Se găsește-un legănel. Dar în leagăn cine-mi șade? Stă Chivuța, fată mare, Ea șade și-nchiondoșește De-un guler și de-o batistă: Guleruli-al frate-său, Batista lui Voinea-său. Ea mai trage-un firicel, Ea mai cîntă-un cîntecel. Nu e cîntec muzicesc, Ci-i cîntec împărătesc; Împăratul nu-i acasă, Ci e dus după vînat, Să vîneze un iepuraș, Iepuraș, mărăcinaș, Ieși, Chivuță, și te uită Și te uită pe cea vale, Pe cea cale, Căruțele dau de vale, Ele nu vin, ca să stea, Ci vin ca să te ia. Să te ia din așternut, Să te ducă în altă parte, În alte curți, La alți părinți, La alți părinți necunoscuți. Nu te ia roabă să fii, Ci te ia doamnă să fii, Chelărița banilor Stâpîna argaților. Busuioc verde pe masă, Rămîi gazdă sănătoasă, Busuioc verde pe geam, Rămîi gazdă la mulți ani.

șișcă² sf [At: ALR SN III h 636/64 / V: (reg) șaș~, șeșc sn / Pl: ? / E: mg siska] (Bot) 1 (Reg) Trestie (Phragmites communis). 2 (Reg) Trestie-de-câmp (Calamagrostis epigeios). 3 (Trs; Mol) Papură¹ (Typha angustifolia). 4 (Reg; prc) Floarea șișcăi (3). 5 (Mar) Plantă nedefinită mai îndeaproape, asemănătoare cu iarba-rea.

umplere sf [At: PSALT. 40 / V: (înv) im~ (A și: împlere), împlire / Pl: ~ri / E: umple] 1 (D. vase, recipiente, cavități, spații, încăperi etc.) Băgare înăuntru (până sus) Si: umplut¹ (1). 2 (Reg; îs) ~a blidelor Obicei din Duminica Mare, când se dă de pomană numai mâncare Si: umplut¹ (5). 3 (Îs) ~a florilor Punere la macerat, în apă caldă, a fmnzelor și a florilor (de măr sau de alte plante) uscate și sfărâmate, pentru a prepara vopsele. 4 (Îvr) Încrustare. 5 (Îvr) Conținut¹ (1). 6 (Îvr) Împlinire a unei vârste. 7 (Îvr) Îndeplinire. 8 Satisfacere a unei dorințe. 9 (Îvr; îf împlire) Achitare a unei datorii bănești. 10 (Îs) ~a borșului Punere la fermentat a tărâțelor amestecate cu apă și cu maia, pentru a obține borșul. 11 (Îvr) Plenitudine.

MIROSÍ vb. IV. 1. I n t r a n z. A percepe cu simțul mirosului, a simți un miros. Nari au și nu mirosesc. PSALT. (1651), ap. CCR 110/18, cf. LEX. MARS. 231. De i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las' ! CREANGĂ, P. 28. (Cu complement intern) Iară altu nemină den flori nu priimescu. . . și miroseală de-ntrînsele mirosescu. CORESI, EV. 309. Și fără veste ne veni glas de cîntători a gloate multe și miros de tămîi nepovestite și mirosim miros de mir scumpu. DOSOFTEI, V. S. octombrie 80^r/31. Mirosi. . . mirosire bine mirositoare. BIBLIA 1688 6¹/47. ◊ T r a n z. Cum dădu însă de cum mirosi mîncarea, uită pe Ion. REBREANU, I, 111. Omul la nevoie miroase și ce nu e voie. ROMÂNUL GLUMEȚ, 9. ♦ T r a n z. A apropia nasul de ceva, inspirînd adînc, a trage aer în pe nări pentru a simți un miros; (despre animale) a adulmeca. Zimbrul. . . rabdă sete multă, stînd lîngă apă și tot mirosește pămîntul. GCR II, 110/4. (a. 1777). O îmbia și pe dînsa să le miroasă. ISPIRESCU, L. 20. Cățelul se apropie să mă miroasă. CARAGIALE, O. II, 98. Cu botul întins, miroase aerul. SADOVEANU, O. III, 66. [El] tot n-ar fi mirosit aceste flori. C. PETRESCU, C. V. 297. Caii, după ce mirosiseră apa tulbure și învălurată opriră în loc. CAMIL PETRESCU, O. II, 547. Dulăul se apropie de noi, ne miroase hainele, încălțămintea, își clatină coada stufoasă U.R.S.S. 39. Au mirosit numai fînul de ocoalele celor cuminți. SBIERA, P. 1, cf. 314. El îmi ceru o floare din cosița mea s-o miroase, FUNDESCU L, P. I, 25. Cinele șade pe fîn: Nici mănîncă, nici va să lase Calul măcar să-l miroase, se spune despre oamenii zglrciți și despre cei care, neputîndu-se sluji de un lucru, împiedică pe alții să-l întrebuințeze. Cf. ZANNE, P. I, 370. Cățeaua pînă nu ridică coada, cînii n-o miroase. id. ib. 401. Și nasul miroase florile cele mai frumoase și din el iese zeama cea mai urîtă. id. ib. II, 305. ◊ (Cu complementuL „urme”) Cel patru cîni domnești se opriră sus, amirosind urmele. SADOVEANU, F. J. 201. Privea numai zările, cu capul ridicat, ca și cum ar fi căutat să miroase urmele vrășmașilor. id. O. I. 17. Dolca vesel se scula Cîmpul de-alung apuca, Botul prin iarbă vîrînd, Urmele tot mirosind. ALECSANDRI, p. p. 55. ◊ (În contexte figurate) Această minunată și dumnezeiască floare. . . pre carea mirosind, adecă citind-o cu înțelegem, ne umplem de prea scumpul ei miros GCR II, 30/17. Numai din cînd în cînd voi mirosi floarea veștejită a trecutului. I. NEGRUZZI, S. VI, 87. ◊ F i g. Cineva, carile macar cât de puțin citiala sfintelor și a profanelor. . . scrisori, va fi amirosit. . . tăgăduitoriu a să afla nu poate. CANTEMIR, HR. 169. 2. T r a n z. F i g. A-și da seama de o situație (conducîndu-se după anumite indicii); a se orienta într-o anumită problemă; a simți (din vreme, de departe), a presimți, bănui. Vădzind Catargiul lucrurile întralt chip și amirosind că . . . va să-l oprească și să-l trimită la împărăție, au dat Catargiul știre la boieri. M. COSTIN, O. 115. UIn gelos amiroasă ca un copoi amorezații de-o poșta de departe. DACIA LIT. 282. Îl și miros pă român ce-i poate osu, fără nici să socotească în cît l-am cumpărat. JIPESCU, O. 128. Simțeam că mitocanul de cumnatu-teu mă mirosise, știa că mă țiu după voi. CARAGIALE, T. II, 47. După ce alergă. . . și nu găsi pe Țugulea, mirosi ea că trebuie să fie la împăratul. ISPIRESCU, L. 319. Știu eu. Am mirosit punerea la cale ce ați avut. I. NEGRUZZI, S. IV, 56. Eu, cît i-am văzut, am mirosit ceva și m-am aținut în urma lor. AGÎRBICEANU, L. T. 224. Copoii vamali miroseau afacerile puse la cale în taverna cunoscută. BART, E. 342. Eu fac prinsoare cu dumneata că moș Costache a îngropat undeva banii. . . N-ai mirosit nimic, nu bănuiești nimic? CĂLINESCU, E. O. II, 30. Făcuseră amîndoi drumuri multe și miroseau numaidecît pe călătorul îndoielnic. CAMIL PETRESCU, O. II, 146. Guvernul, care mirosise ceva în legătură cu manevrele generalului. . , vru să forțeze mîna acestuia. PAS, Z. IV, 189, cf. id. L. I, 249. Ce-ai mai mirosit prin oraș? ȘCL 1950, 257. ◊ I n t r a n z. Cu mare bucurie vă așteptăm, cu atît mai mare cu cît, pe cît miros eu, aduceți cu dv. și pe Gherești. CARAGIALE, O. VIII, 189, cf. 449. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. A. III, 71. După cîte am mirosit eu, toată lumea este agitată de chestiunea asta. T. POPOVICI, S. 234. 3. I n t r a n z. A avea (și a răspîndi) un miros (2). Iar mirosăște frumos țara aceia. HERODOT (1645), 190, cf. 156, LEX. MARS. 208. Oh, cîți trandafiri miroasă. BĂRAC, A. 45. Floare ca argintul Mirosind în tot pămîntul. id. ap. GCR II, 174/2. În loc să mirosească, putori din el izvoresc. PANN, E. I, 8/5. Cununi de flori uscate fîșîiesc amirosind. EMINESCU, O. I, 50. Jimbla și salamul miroseau. DELAVRANCEA, H. T. 117. Pute în loc să miroasă. VISSARION, FL. 137. Biata fată dă să mintă că mîncările miroasă. RETEGANUL, P. V, 25. Multe flori sînt pe lume, dar puține miroase. ZANNE, P. II, 610. Nici nu pute, nici nu miroase, se zice despre un lucru fără nici o însemnătate sau despre oamenii care ne sînt indiferenți. Cf. id. ib. 683, 684, I, 101. ◊ (Cu determinări modale sau urmat de o comparație) Bine mirosești. MINEIUL (1776), 105^v2/10. Și era pă acel cîmp flori foarte frumoase și mirosea ca tămîia și ca zmirna și ca libanul. ALEXANDRIA (1799), ap. GCR II, 167/10. Miroși grozav de urît. STANCU, R. A. IV, 300, cf. id. D. 75. Cine trăiește la un loc cu porcii, miroase rău la toți cînii. ZANNE, P. I, 607. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. „a” sau, învechit, „de” și arătînd obiectul sau substanța în discuție) Mînule . . . mirosîia de mirosuri scumpe. DOSOFTEI, V. S. decembrie 196^v/19. Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea. ALECSANDRI, POEZII, 328, cf. id. T. 905. Miroși a rom. . . – Ei, bravos! Vrei să miros a gaz? CARAGIALE, O. VI,124. Aerul mirosea a pămînt ud, a iarbă proaspătă ș-a flori de liliac, VLAHUȚĂ, O. A. 371. Dragu mi-i badiu din joc, Că miroasă-a busuioc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 34, cf. 36. Că patu-i făcut de fîn Și-amiroas-a om bătrîn. MARIAN, SA. 90. Dragu mi-i cu cine săr, Că miroasă-a calapăr. DOINE, 71. Gura ta mńinoas-a pești. ARH. FOLK. I, 173. Tot vasul miroase a ce cuprinde. ZANNE, P. IV, 173, cf. BARONZI, L. 49. Am o ciotuță de tei, Și-amiroasă a bumburei (Strugurele). GOROVEI, C. 359. ◊ ( I m p e r s.) Miroase-a igrasie. . . Din tavan, Bucăți de tencuială-ncep să cadă. MINULESCU, V. 129. Miroase-a mucigai. C. PETRESCU, II, 203. Mirosea, în amurg, a fum și-a flori de măr. SADOVEANU, O. VII, 315, cf. I, 137. ◊ F i g. Tu miroși a omor! Eu nu te-mbrățișez. I. NEGEUZZI, S. VI, 406. Gospodăria noastră mirosea a hărnicie și curățenie. VLASIU, A. P. 47. Toate miroseau parcă a singurătate și a pustiu. SADOVEANU, O. I, 97. (I m p e r s,) De la gară trec prin niște uliți triste: miroase a scăpătare și părăginire. CARAGIALE, O. I, 74. ◊ E x p r. A mirosi a pămînt (sau a groapă, a colivă) = a fi pe moarte. Cf. ZANNE, P. I, 240, III, 176, VI, 524. A mirosi a butoi = a fi beat. Com. ȚEPEȘ-VODĂ-CERNAVODĂ. A-i mirosi (cuiva) rău sau a nu(-i) mirosi (a) bine = a) a presimți consecințele nefaste ale unui fapt; b) a i se părea că nu este lucru curat, cinstit, la mijloc. Cf. ZANNE, P. II, 640. (Rar) Nu miroase a nas de om = nu este cinstit, onorabil, demn. Să umblați numai așa frunza frăsinelului. . . și să vă lăudați că sînteți feciori de crai, asta nu miroase a nas de om. CREANGĂ, P. 188. A-i mirosi (cuiva) a catrință, se zice despre cel care umblă după femei. Cînd s-a face mai mărișor, are să înceapă a-i mirosi a catrință și cu astă rînduială n-am să am folos de el niciodată. CREANGĂ, A. 14. Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase = se face că nu știe nimic despre ceva la care a participat; nu se rușinează de o faptă rea a sa. (Cu parafrazarea expresiei) Veniră acasă și dormiră ca și cînd usturoi nu mîncase și gurile nu le miroseau. ISPIRESCU, L. 372. ♦ F i g. A anunța, a prevesti. Toată forfota asta mirosea a inspecție. CAMILAR, N. I, 383. (I m p e r s.) Nori negri alergau prin văzduh, dar nu prea mirosea a ploaie. SANDU-ALDEA, U. P. 136. M-am gîndit la socotelile astea, îndată ce mi-am dat seama că mirosea a praf de pușcă. VORNIC, P. 144. ♦ F i g. A se auzi, a se vorbi. Iară limba romană la ei tot mirosește și nici cum de tot nu o părăsesc (a. 1652). ap. MURNU, GR. 38. 4. T r a n z. (Rar) A umple de miros. Mîndro, de dragostea noastră Răsărit-a pom în coastă Cu frunzele de argint Lumea-ntreagă mirosind. JARNIK-BÎRSEANU, D. 70. ◊ R e f l. (Învechit) Carele va face într-acesta și chip ca să să mirosască, întru dînsul va pieri sufletul aceluia. biblia (1688), 62¹/14. – Prez. ind.: miros (accentuat și, regional, miros) și (învechit) mirosesc, pers. 6 miroase și mirós; prez. conj. pers. 3 și 6: să miroasă; imper.: miroase. – Și: (învechit și regional) amirosí vb. IV, (regional) mirosá (ALR I/I h 77) vb. I, mirusí (ALR II 3165/2,414), minosí vb. IV, minosá (ALR I/I h 77) vb. I, miorosî (ALR I 1215/704), amirusí (ALR II 3 165/551) vb. IV, amirosá (ALR I/I h77), amirusá (ib.) vb .I, aminosí (ALR II/I MN 7, 6 847/260, ALR II 3165/95, 310, 316, 605) vb. IV, aminusá (ALR I/I h 77) vb. I, amninusí (ALR II 3 165/365, 386), amnerosí (ib. 3165/64), immirosí (COSTINESCU) vb. IV.- Din slavonul миросати.

ler, (lar, lăr, leroi, lerui, lenui), interj. Sens incert al unui termen identificat în legende, basme și refrenele colindelor: „Lerui și-a mărului”; „Hai lin, hai lar și flori de măr”; „Oi, leroi, leroi”; „Hai, leru-i, Doamne”. – Din numele împăratului Aurelian; din sg. lat. al numelui divinității domestice Lar, venerați ca divinități protectoare ale Romei (I. G. Sbiera); probabil din lat. (Ha)llelu(iah, Domine) (DLRM, DEX, MDA). ■ „Ler este un evident mitologem (= formă mitică elementară și pură, considerată cea mai mică unitate, indivizibilă, din structura unui mit, a unei narațiuni mitologice, care nu mai are nevoie de interpretări și explicații, întrucât se exprimă singură), iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un mit arhaic, preroman” (Kernbach,1989: 297).

NUCET s. n. Pădure sau livadă de nuci (1); (regional) nucăt, nucime, nuciște, nucariște, nucărie¹. Cf. lb, polizu, pontbriant, d., lm. Privea... prin desișul unui nucet sălbatic. DELAVRANCEA, S. 14, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., TDRG, CADE, TEODORESCU, P. P. 82. Prin cel cel, Prin cel nocet, Prin cel verde vișinel. Mat. folk. 526. Prin grădină, prin nucet, Unde-mi cură apa-ncet. muscel, 11. Prin nucet, Prin vișinet, Mărul cu florile dalbe. pamfile, cr. 90. Prin nucet... Este-un leagăn de mătase. i. cr. vi, 260, cf. alr sn i h 212. – Pl.: nuceturi și (învechit) nucete (pontbriant, d., lm, alexi, w.). – Și: (regional) nocet s. n. – Lat. nucetum.

IARBĂ s. (BOT.) iarba-broaștei (Hydrocharis morsus-ranae) = (reg.) limba-broaștei, mușcatul-broaștelor; iarba-cănărașului (Phalaris canariensis) = (reg.) mei-lung, meiul-canarilor; iarba-ciutei (Doronicum austriacum) = (reg.) iarba-căprioarei, iarba-lupului; iarba-câinelui (Cynodon dactylon) = pir-de-țelină, pir-gros, (reg.) costrei, curcubeu, pirău, iarba-vântului, iarbă-câinească; iarba-câmpului (Agrostis alba sau stolonifera) = (reg.) păiuș, iarba-vântului; iarba-fiarelor (Cynanchum vincetoxicum) = (reg.) brilioancă, rânduniță; iarba-găii (Picris hieracioides) = (reg.) amăruță; iarba-osului (Helianthemum chemaecistus, vulgare etc.) = (reg.) ferăstrău, mălăoi, rujă; iarba-sfântului-Ioan (Salvia sclarea) = (reg.) șerlai; iarba-șarpelui = a) (Veronica latifolia) (reg.) șopârliță, ventrilică; b) (Echium vulgare) (rar) viperină, (reg.) ochiul-mâței; iarbă-albă (Phalaris arundinacea) = (reg.) ierbăluță, panglici (pl.), panglicuță, iarba-boierului, iarbă-creață; iarbă-de-lingoare (Lysimachia punctata) = (reg.) gălbenele (pl.), floare-de-lingoare, mărul-cucului, rădăcină-de-lingoare; iarbă-de-mare = zegras; iarbă-de-ureche (Sedum maximum) = (reg.) oloisă, verzișoară, iarbă-grasă; iarbă-dulce (Polypodium vulgare) = (reg.) spasul-dracului; iarbă-grasă (Portulaca oleracea) = (reg.) grașiță, porcină, iarbă-de-grădină; iarbă-mare = a) (Inula helenium) (reg.) oman, toaie; b) (Stellaria holostea) (reg.) coadă-de-găină; iarbă-puturoasă (Bifora radians) = puciognă, (reg.) scărișor, buruiană-pucioasă, buruiană-puturoasă; iarbă-roșie = a) (Polygonum persicaria) (reg.) iarba-puricelui; b) (Bidens cenuus) (reg.) cârligioară; iarbă-usturoasă (Teucrium scordium) = (reg.) dumbeț, ustoroi-de-lac.

ler (< alleluia*, aler-l.) 1. Cuvânt de compunere a refrenului* întâlnit în colinde, mai rar în cântece de nuntă (ex. lerunda, ler fetița), ca atare sau în cuvinte derivate, în forme simple sau compuse: l., doamne; lerului; hai l.; leroi; aleroi; lerolui; lerui l.; l. floare dalbă de măr; hai lerul daler, doamne leroi lerumi, doamne; hai lerundai leroi, doamne; hai leruida, lerumi, doamne; ieroi și reliu (Densușianu); leruia lerui; oleroi, doamne; voleronda lerului, doamne; oileronda lerolui, doamne (Pamfile); leroileo; lină milină (melină), leroi milină. 2. Melodia colindului (ex. „leru colindei” sau „o colindă poate avea mai multe leruri” – Densușianu). ♦ Cuv. derivat aleruit desemnează: a) un cântec ceremonial funebru, practicat în trecut într-o zonă limitată din Transilvania; b) un cântec ceremonial de nuntă din Bihor; c) acțiunea colindatului (ex. „se leruie” – Reteganul).

JUDECĂTOR, judecători, s. m. 1. Funcționar al statului care are ca sarcină principală soluționarea pe calea justiției a proceselor prin pronunțarea unei hotărîri. V. magistrat. Judecătorul m-a luat în primire, m-a îndreptat într-un iatac cu miros de mere, șerbet și flori uscate. C. PETRESCU, S. 184. Judecător la Slatina, iubit de slătineni, Cănuță a ieșit băiat bun. BASSARABESCU, S. N. 14. Se înfățoșează înaintea judecătorului și încep a spune împrejurarea din capăt. CREANGĂ, A. 146. 2. Persoană care își dă părerea (adesea la rugămintea părților) într-o chestiune; arbitru. Să le fie judecător înfumuratul de Midas. ISPIRESCU, U. 109. ♦ (Sport; învechit) Persoană care supraveghează respectarea regulilor jocului; arbitru. Iată domnul P., unul din judecătorii cîmpului. Domnul P. ne spuse că se va da semnalul alergării îndată ce se vor cîntări concurenții. NEGRUZZI, S. I 40.

NĂPĂDI, năpădesc, vb. IV. 1. Tranz. A cuprinde din toate părțile, a acoperi (peste tot); a împresura, a umple. A aruncat o privire spre conacul dărăpănat în care acum nu locuiește nimeni și e năpădit de bozii și de tufișuri. CAMIL PETRESCU, O. I 322. Și-i năpădit de bălării Pustiul din pridvor. IOSIF, PATR. 8. M-am pus Cu fața-n sus, Supt un măr mare-nflorit. Florile m-au năpădit. BIBICESCU, P. P. 8. ♦ Fig. A copleși, a doborî, a birui. V. apăsa. În nepăsarea ce îl năpădise acum, îi era totuna dacă l-or mai prinde ori ba. POPA, V. 81. Nevoile îl năpădea din toate părțile. ISPIRESCU, L. 207. Iarna grea ne năpădește. ALECSANDRI, P. P. 316. ♦ (Despre plîns, lacrimi) A podidi. Își înclină capul, își strînse buzele clipind des ca să-și învingă plînsul care o năpădea. BART, E. 318. 2. Intranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «asupra», «în», «peste») A se năpusti, a năvăli (de obicei în număr mare). V. invada, tăbărî. La urma urmelor năpădiră asupra lui și-i mai trîntiră în cap cu bolovani. CREANGĂ, P. 33. Îndată ce o corabie apuca pe Strîmtoare... năpădeau asupra-i două bărci. GHICA, la TDRG. Armata întîmpină un vrăjmaș înverșunat în grecii ce năpădiră în țară îndată după moartea lui Mihai-vodă. BĂLCESCU, O. I 19. 3. Intranz. (Despre lichide) A țîșni brusc și în cantitate mare, a izbucni, a năvăli (4). V. revărsa. Cald sînge năpădește în șipote pe gură. COȘBUC, P. II 201. De-o muche de cuțit mai trebuia ros lemnul și apa ar fi năpădit în corabie. ȘEZ. II 4. ◊ Fig. Mulțumirea îi năpădește în ochii săi aprinși. DELAVRANCEA, S. 144.

AKEBIA Eecne., ACHEBIA, fam. Lardizabalaceae. Gen originar din Japonia și R. P. Chineză, 2 specii, arbuști cățărători care, în regiunile cu ierni mai aspre, trebuie protejați. înfloresc primăvara. Flori unisexuate, monoice, maro-violete, în facem scurt. Fructe, bace.

Akebia quinata (Houtt.) Decne. Specie care înflorește primăvara. Flori monoice, parfumate, maro-violete, în panicule mici. Arbust volubil, pînă la 12 m înălțime, cu creștere rapidă. Ramuri violete-purpur, foarte subțiri. Frunze cu 5 foliole, lung-pețiolate, delicate, persistente (Pl. 4, fig. 21).

ECHIDNOPSIS Hook. f., ECHIDNOPSIS, fam. Asclepiadaceae. Gen originar din Africa de S, 12-14. specii. Flori mici, galbene-maro sau roșii, neparfumate, cîteva în buchete, în vîrful tulpinii. Tulpini groase, cilindrice, erecte, ramificate, cu cca 10 muchii compuse din excrescențe colțuroase cu negi gri-verzi și frunze mici.

HELIOCEREUS Britt. et Rose, HELIOCEREUS, fam. Cactaceae. Gen originar din Mexic și Guatemala, cca 6 specii cu tulpini subțiri, verzi sau roșietice, ramificate în triunghi, ramuri erecte sau ușor pendente (cu protuberanțe mici), spinoase; spini galbeni, maro, albi, cca 8. Flori mari, infundibuliforme, cu spini sau peri asprii, plăcut parfumate. înflorește ziua.

Calycanthus floridus L. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori solitare, odorante, maro-închis, cu petale liniar-lanceolate. Frunze eliptice sau lanceolate, pe partea inferioară pîsloase. Tufă (cca 2,5 m înălțime) cu ramuri divergente, cele tinere pîsloase, mai tîrziu maro-oliv, cele lemnificate, prin frecare, degajă o aromă plăcută (Pl. 15, fig. 88).

CEROCHLAMYS N. E. Br. CEROCLAMIS, fam. Mesembryanthemaceae. Gen originar din America de N, America de S și din Africa, plantă fără tulpină, pitică. Frunze maro, cerate, triunghiulare. Flori roz, lung-pedunculate. Fructul, capsulă cu 5 loji, acoperite.

COLUTEA L., COLUTEA, BEȘICOAȘĂ, fam. Leguminosae. Gen originar din Europa de S pînă în Himalaia, 10-12 specii cu flori galbene sau maro, în raceme axilare, cu peduncul lung, Fruct, păstaie pețiolată, pieloasă, uneori cu vîrf bifurcat. Frunze imparipenate, foliole eliptice, nepenate, în număr de 7-13, frunze auxiliare mici. Arbuști cu scoarță filamentoasă sau în fîșii, cca 4 m înălțime.

Oncidium crispum Lodd. Specie care înflorește de la începutul toamnei la începutul iernii. Flori (petale ondulate, maro-castaniu cu pete galbene în mijloc, cele interioare mai late, label scurt, unguiculat, cu formă reniformă, maro, în mijloc neted, galben-auriu) late de 6,5 cm, dispuse în număr mare, distanțate, pe un peduncul înalt de cca 35 cm. Pseudobulb ovat cu 2-3 frunze.

IARBĂ s.(BOT.) iarba-broaștei (Hydrocharis morsus-ranae) = (reg.) limba-broaștei, mușcatul-broaștelor; iarba-cănărașului (Phalaris canariensis) = (reg.) mei-lung, meiul-canarilor; iarba-ciutei (Doronicum austriacum) = (reg.) iarba-căprioarei, iarba-lupului; iarba-cîinelui (Cynodon dactylon) = pir-de-țelină, pir-gros, (reg.) costrei, curcubeu, pirău, iarba-vîntului, iarbă-cîinească; iarba-cimpului (Agros-tis alba sau stolonifera) = (reg.) păiuș, iarba-vîntului; iarba-fiarelor (Cynanchum vincetoxicum) = (reg.) brilioancă, rînduniță; iarba-găii (Picris hieracioides) = (reg.) amăruță; iarba-osului (Helianthemum chamaecistus, vulgare etc.) = (reg.) ferăstrău, mălăoi, rujă; iarba-sfîntului-Ioan (Salvia sclarea) = (reg.) șerlai; iarba-șarpelui = a) (Veronica latifolia) (reg.) șopîrliță, ventrilică; b) (Echium vulgare) (rar) viperină, (reg.) ochiul-mîței; iarbă-albă (Phalaris arundinacea) = (reg.) ierbăluță, panglici (pl.), panglicuță, iarba-boierului, iarbă-creață; iarbă-de-lingoare (Lysimachia punctata) = (reg.) gălbenele (pl.), floare-de-lingoare, mărul-cucului, rădăcină-de-lingoare; iarbă-de-mare = zegras; iarbă-de-ureche (Sedum maximum) = (reg.) oloisă, verzișoară, iarbă-grasă; iarbă-dulce (Polypodium vulgare) = (reg.) spasul-dracului; iarbă-grasă (Portulaca oleracea) = (reg.) grașiță, porcină, iarbă-de-grădină; iarbă-mare = a) (Inula helenium) (reg.) oman, toaie; b) (Stellaria holostea) (reg.) coadă-de-găină; iarbă-puturoasă (Bifora radians) = puciognă, (reg.) scărișor, buruiană-pucioasă, buruiană-puturoasă; iarbă-roșie = a) (Polygonum persicaria) (reg.) iarba-puricelui; b) (Bidens cernuus) (reg.) cîrligioară; iarbă-usturoasă (Teucrium scordium) = (reg.) dumbeț, usturoi-de-lac.

Salvia glutinosa L. Specie care înflorește vara. Flori mari, sulfurii, maro-închis, punctate, 6-8 în buchet, formînd o paniculă ramificată, labiul inferior are un desen roșiatic, caliciul tubulos-campanulat, labiul inferior cu 2 crestături. Frunze mari, ovate, cu vîrf ascuțit, dentate, lung-pețiolate, verde-viu, slab-pubescente. Plantă erbacee, perenă, cu tulpina în treimea superioară glandulos-pubescentă, lipicioasă, pînă la 0,80 m înălțime.

Tagetes patula L. Specie originară din Mexic. Înflorește vara-toamna. Flori aurii cu maro- roșcat sau maro-catifelat, cu margini galbene, dispuse în capitule solitare, cca 5 cm diametru, lung-pedunculate, foliolele involucrului concrescute și ascuțite. Florile radiale femele, ligulate (peste 10), cele centrale hermafrodite, tubuloase. Frunze glabre sau opuse, penat-sectate, cu laciniile liniar-lanceolate, serate. Plantă erbacee, anuală, formează tufe compacte pînă la 0,60 m înălțime, erecte, ramificate de jos, aromate. Ramuri patente, deseori cu reflexe violete sau roșii maronii.

cătărănat am [At: ȚIPLEA, P. P. 69 / V: ~nit / Pl: ~ați / E: nct] (Mar; îvp; d. flori) Cu sens neprecizat.

înstruțare sf [At: DA ms / Pl: ~țări / E: înstruța] (Trs; Mar) Împodobire cu flori sau cu altă podoabă.

înstruțat, ~ă a [At: T. PAPAHAGI, M. 7 / Pl: ~ați, ~e / E: înstruța] (Trs; Mar) Împodobit cu flori sau cu altă podoabă.

MĂRGĂRÍT s. n. I. (Învechit și popular) Perlă (folosită ca podoabă). Venitu-ț-au. . . corabiia cu pietrile și m&rgărinturile ceale luminate? DOSOFTEI, V. S. decembrie 247^v/ll. Piatra, mărgăritul lucesc cu credință. id. PS. 150/2. ◊ (Cu sens colectiv) Și alții, Doamne, Drag alint De trupuri prinse-n mărgărint. COȘBUC, P. I, 55. * (Popular, în basme, în formula înșir(ă)-te, mărgărite) Înșiră-te, mărgărite, Pe lungi fire aurite. ALECSANDRI, P. II, 180. Înșir-te mărgărite! [titlu]. EFTIMIU, Î., cf. ZANNE, P. II, 840. ◊ Loc. adj. De mărgărit = bătut, încrustat cu perle. Și jupînul gazdă a încălecat pe un cal graur, Cu șaua de aur, Și cu frâul de mărgărint. POP., ap. GCR II, 333. ♦ Fig. Lucru de mare valoare, prețios. Evanghelie rumânească cu învățătură, ce se cheamă mărgăriți a. 1641). BV I, 115. II. (Bot.) 1. (Popular) Lăcrimioare (Convallaria majalis) Cîmpul lung și lat albește Ca un strat de mărgărint. ALECSANDRI, POEZII, 356. Rîd în grămadă: flori de nalbă și albe flori de mărgărint. ANGHEL, Î. G. 9, cf. 10. Și dintre foi tivite cu argint Vor crește ciucuri albi de mărgărint. TOPÎRCEANU, P. 269. Ca un vlăstar de mărgărit. ARGHEZI, VERS. 113. Mărgărit dă toți iubit, Cu floare albă, flocoasă, Ca o tînâră frumoasă. ȘEZ. VII, 22. ◊ (În formule stereotipe, în poezia populară) Foaie verde mărgărit, Frunza-n codru mi-a-nverzit. TEODORESCU, P. P. 352, cf. 293. Frunzuleană mărgărint, De-amărît și necăjit Nu văd iarba pe pămînt. SEVASTOS, C. 81, cf. 198. Foaie verde mărgărint, bată-te crucea urît, La grea vreme m-ai pălit. ȘEZ. I, 211, cf. 103, III, 19, IV, 141, 218. Frunzuliță mărgărit, Eu pe cîte le-am făcut Pe toate le-am potrivit. MAT. FOLK. 112. Frunzuliță mărgălit, Mărgălit, mîndro-nflorit. I. CR. II, 215. ◊ F i g. Prăbușite lîngă gard, în stradă, Mamele strîngeau năfrămi de mărgărint. VINTILĂ, O. 13. Ce-ai în gură, Mărioară? – Mărgărit și scorțișoară, Ce miros de te omoară. TEODORESCU, P. P. 324. ♦ (Adjectival, popular, despre copaci) Împodobit cu flori ca de mărgăritar (II 1). Văzui vișin înflorit, mărgărit; sub vișin înflorit, mărgărit, sînt trei surori. ȘEZ. II, 95. Trag caii sî meargî La măr mărgărint, Meri di argint. MAT. FOLK. 1 472. Un măr mărgărint Cu flori d-argint. VICIU, COL. 93, cf. 91. 2. (Regional) Vîsc-de-stejar (Loranthus europaeus). PANȚU, PL. II. (Entom. ; prin Munt.) Buburuză (Coccinella septempunctata). ALR I 1889/700. Mărgărit, mărgărit, spune-ncotro mă mărit. ib. 1 889/805. – Pl.: mărgărite și mărgărituri. – Și: (popular) mărgărint, (regional) mărgălit s. n. – Din gr. μαργαρίτης. Cf. lat. m a r g a r i t u m.

ALBINĂRIE¹ sf. 1 🐙 col. ALBINĂ ¶ 2 Loc unde se cresc albine: mii și milioane de albine ieșind de prin albinării sboară de la o floare la alta (MAR.).

LER interj. Grup de sunete care, repetat, servește ca refren în poeziile noastre populare, mai ales în colinde. Astă-seară-i seara mare, Florile dalbe, Ler, de măr. TEODORESCU, P. P. 17.

SCUTURĂTURĂ, scuturături, s. f. 1. Mișcare bruscă și repetată; clătinare, zgîlțîire. Cu o scuturătură zvîrli din spate cojocul pe o laiță. SADOVEANU, P. S. 39. Mătușa Ruxandra s-a mișcat din cotlonul ei... slobozindu-și cobăile care-au umplut îndată ograda cu piuit, cotcodăcit... scuturături de aripi. C. PETRESCU, R. DR. 49. ♦ Zdruncinare. Din scuturătura galopului, soldații simțeau cum le joacă în pîntece apa călduță, cu gust sălciu, băută din fugă. CAMILAR, N. I 231. 2. Scuturatul pomilor de fructe, flori, frunze. Toamna culegea mere rămase din scuturătură. CĂLINESCU, E. 76. ♦ Fig. Ploaie ușoară și scurtă de vară. Dacă se-ntorc nourii de ploaie din răsărit, apoi n-aduc numai o scuturătură de șagă... ca aceea care a trecut, ci ploaia se pune cu temei pînă mîni pe la amiază. SADOVEANU, O. A. II 235.

ANA ebr. Hannah „îndurare” sau „buna” (Cand). I. A. Ana; Anești s. în folclor zîna Ana și sărbătoarea pop. Ana-foca (Has). B. Derivate: 1. Anica, frecv.; cu afer.: Nica f. (Paș); Nicuța (ib; RI XI 206). 2. Anișca și Nișca, ard. (Paș); Anișor, mar. (Sd XVII); Anișoara. act, 3. Anița, soția lui C. Cantemir Vvd, pe cînd era serdar; – 1681 f. mold. (Sd VI35); frecv. buc. (LM); Aniței, V., act.; Anițan, T. (CL); Anițescu; Anițoiu (Drj 52) cu afer.: Nița a Nițului (Aș Br 186); Nița (A O XI 83) dar și din Anisia. 4. Anuca, olt. (Cand 98). 5. Anușa (Sur XI); cu afer.: Nașa (16 B II 32). 6. Formă ucr.: Anușca (Dm; Ștef; 16 A II 103; Sd XI272); cf. și magh. Annuska. 7. Anuța, Bibeasca (Sd VI 490); cu afer.: Nuța și Uța; Anuț f (Cand 98). C. Nume de fam.:Anuței, G., act. 2. Anuțoiu, I. (Puc 297). Anoca, D., pr. (Mar). I. 4. *Anoiu: Anoaica, Floarea, act. și cu afer.: Noica, D. (act.) sau < Noe, cf. blg. Nojka < Noe (Weig) și srb. Anojka (Rad 82 p. 122, fără etim.) 5. Aneasa, olt. (Cand 98). II. -ca: 1. Anca, frecv. în doc. și actual. 2. Diminutive: Ancușei, Florea (Șchei I); Ancuța (Pom); – fiica lui Radu Șerban și a lui Ct. Brîncoveanu Vvd (AO XI 312); – olt. (Sd VI 491); cu afer.: Cuța > Cuțescu; și Uța, etc. 3. Contaminări: + Efimia: Anafimie; + Sofia: Anafia f. (Olt); – dobr. (RI XI 208). III. Aghiana < gr. ἀγία *Áννα, cu sens ca în t. Sîntana. 1. – (RI XI 94 – 5) în pomelnicul lui Andrei Buzianu; prenumele apare la familii de origine balcanică: (p¹³ fila 18; PBorll); Aghiana fam. (Tel 58). 2. Mai frecv. în forma de hiperurbanism Aoiana: – (P¹³ fila 11; PBor 11; Cotr 77; UI 63 și RI XI 94); Aviĭana preoteasa (Aș Br 111); Aveana, f. (Hur). 3. Aviona f. (AO XIV 287) în pomelnicul lui „Arnăutu”. 4. Ighiĭana (PBor 57).

Eriophorum angustifolium Honek. (syn. E. polystachion. L.). Specie care înflorește în apr.-aug. Flori hermafrodite, în spiculețe maro-roșcate, așezate terminal pe tulpină, în grupe pînă la cca 7, spiculețe pendente pe un peduncul neted, glabru. Perii lînoși ai perigonului ating 3,5-4,5 cm lungime în perioada de fructificare. Plantă erbacee, perenă, cu tulpină cilindrică. Frunze (cca 4 mm lățime) liniar-canaliculate, la vîrf cu trei unghiuri.

ERIOPSIS Lindl., ERIOPSIS, fam. Orchidaceae. Gen originar din America de S – regiuni temperate, cca 6 specii, epifite, cu pseudobulbi ovali sau cilindrici, în vîrf cu 4 frunze lanceolate. Pedunculul pornește de la baza pseudobulbilor, în vîrf purtînd un ciorchine de flori galbene sau galbene-maro. Buza în formă de vioară cu cîteva lamele la bază, antere cu 2 loji, coloană nearipată, petalele exterioare și interioare asemănătoare, depărtate.

Eucomis punctata L’Herit. (syn. E. comosa hort.). Specie cu flori verzi cu ovar maro, cu pedunculi cărnoși, lungi, care poartă inflorescențe (în al căror vîrf cresc smocuri dense de frunze, neondulate). Înălțimea pedunculului, cca 28 cm; are pete purpurii. Bulbi-rotunzi de cca 8 cm diametru. Frunze (cca 55 cm lungime, 7 cm lățime) erect-îndepărtate, ondulate, pe partea inferioară pătate cu maro, așezate în rozetă.

Grammatophyllum speciosum Blume. Specie care înflorește toamna. Flori galbene cu pete maro, cele de la bază deseori sterile sau nedezvoltate (petalele interioare și exterioare întinse, ondulate, label scurt cu lobul central pubescent), dispuse în ciorchine dens (1,5-2 m înălțime), susținut de un peduncul erect, glabru. Frunze liniar-lanceolate, cca 0,45 m lungime, în număr mare. Pseudobulbi în formă de suveică. Număr mare de rădăcini adventive care cad spre sfîrșitul perioadei de dezvoltare. Se cultivă numai în sere calde, înalte.

Humea elegans Smith. Specie care înflorește vara-toamna. Flori dispuse în capitule maro-roșietice, roz sau albicioase (înconjurate de foliole mătăsoase, lucioase, roșii), în număr mare în paniculă terminală, ramificată, pendentă. Frunze parfumate; cele de la bază ovat-lanceolate, cu vîrf ascuțit, cca 22 cm lungime, pubescente, încrețite, verzi pe ambele părți; cele spre vîrf mici. Plantă bienală, cca 1,80 m înălțime, tulpină dreaptă, robustă, glandulos-pubescentă sau aproape glabră.

HYLOCEREUS (Berger). Britt. et. Rose, HILOCEREUS, fam. Cactaceae. Gen originar din America de S, circa 22 specii, grase, fără frunze, cu tulpini înalte sau scurte, prevăzute de-a lungul cu coaste spinoase, bogat ramificate, lăstari triunghiulari, rădăcini adventive, spini maro, gălbui sau închiși. Flori laterale compuse dintr-un tub prelungit, cca 28 cm lungime, ce se deschid noaptea, infundibuliforme. Petale numeroase, mai lungi decît diviziunile caliciului, spre bază iau înfățișarea de solzi lați. Stamine, de asemenea, numeroase, grupate în două sau mai multe serii. Pistil filiform terminat printr-un stigmat divizat în peste 5 părți. Fructe mari, roșii, comestibile.

Ixia maculata L. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori galbene, la bază maro- roșietice (petale ovat-lunguiețe cu vîrf bont, stigmate zdrențuite), lung-pedunculate, în capitule așezate în spice. Frunze groase, liniar-enziforme, cu vîrf ascuțit.

Copiapoa calderana Ritt. Specie cu floare parfumată, spin central maro-închis, cca 30 mm lungime, cei marginali (cca 7) maro, 15 mm lungime, areole în tinerețe cenușii, apoi negre. Corp cu cca. 17 coaste, verde-cenușiu, alungit.

Lathyrus niger (L.) Bernh., (syn. Orobus niger L.). Specie care înflorește primăvara-vara. Flori purpurii pînă la maro-închis, dispuse în raceme, 3-10 flori. Frunze cu 4-5 perechi de foliole eliptice, lungi de 2--4 cm, verzi- închis, pe partea, inferioară verzi-albăstrui, margini glabre. Tulpină muchiată, ramificată, nearipată.

Ligularia clivorum Maxim. (syn. Senecio clivorum Maxim.). Specie care înflorește vara-toamna. Flori (cele ale discului maro-închis; cele radiale portocalii) oranj, în capitule (cu foliolele involucrului lanceolate și vîrf maro) mari, formînd o umbelă ramificată. Frunze reniforme, foarte mari, la bază adînc-crestate, dentate, lung-pețiolate, cele spre vîrful tulpinii mai mici. Tulpină viguroasă, ramificată, pubescentă, mai tîrziu glabră, cca 1,20 m înălțime.

Sisyrinchium californicum Dry. Specie care înflorește vara. Flori galbene cu dungi maro. Frunze mai scurte decît pedunculii. Plantă pînă la 35 cm înălțime, nu rezistă afară în iernile geroase.

TRICHOCEREUS (Berger) Riccob., TRICOCEREUS, fam. Cactaceae. Gen originar din America de S, cca 32 specii de cactuși verzi, columnari, fără frunze, cu, tulpini înalte sau scunde, uneori formează grupuri pitice, corpuri erecte sau repente, ramificate liber de la bază, cu mai multe coaste spinoase de-a lungul tulpinilor sau întrerupte. Areole cu peri albi, gălbui sau maronii, spini galbeni, maro, gri sau negri. Flori albe, mari, parfumate, nocturne, compuse dintr-un tub prelungit, ce se deschide infundibuliform, cu peri ondulați în axa solzilor, petale numeroase, mai lungi decît diviziunile caliciului, care iau înfățișare de solzi spre bază, stamine foarte numeroase și grupate în două sau mai multe serii, pistil filiform, terminat printr-uri stigmat divizat în 5 sau mai multe părți.

Aërangis biloba Schltr. Specie care înflorește toamna-iarna. Flori (sepale alungit- eliptice, pinten maro-deschis) albe, pînă la 12 în ciorchine.

Albuca nelsonii N.E. Br. Specie care înflorește în iun.-aug. Flori albe cu o dungă maro pe partea inferioară a foliolei (au miros de migdală), în buchete, pe un ciorchine rar. Frunze ascuțite la vîrf, lungi de cca 95 cm și 5 cm lățime.

GNAPHALIUM L., GNAFALIUM, SIMINOC, fam. Compositae. Gen originar din sudul Europei, cca 148 specii, vivace. Frunze albe-argintii, păroase. Plantă înaltă de 40-50 cm. Flori sesile pe un receptacul comun, convex, adunate în calatidii, înconjurate de un involucru cu foliole externe lanate și cele interne glabre, albe, maro-închis, roz, galbene-deschis. Florile radiale dispuse în mai multe serii.

Copiapoa bridgesii Bckbg. Specie cu floare galbenă. Spin central, erect, maro-închis, cei marginali (cca 7) maro-închis, erecți, areole ovate, 10 coaste lățite, pe o plantă sferică în tinerețe, apoi alungită, verde-maro.

Lithops pseudotruncatella (Berger) N. E. Br. Specie care înflorește vara. Flori galbene. Corpuri gri-deschis, maro, cu linii roșietice și puncte gri-verzi sau roz-deschis.

Nelumbo lutea (Willd.) Pers. [syn. Nelumbium luteum Willd.; Nelumbo pentapetala (Walt.) Fern.]. Specie care înflorește vara. Flori galbene-verzui, dungate cu maro, stamine galbene-închis, parfumate. Crește pînă la cca 1,60 m înălțime. Frunze pînă la 45 cm diametru, verzi-închis.

Odontoglossum rossi Lindl. Specie care înflorește iarna-primăvara. Flori (petalele exterioare pătate cu maro, cele interioare numai la bază, toate lanceolate, ascuțite, label fără pete, scurt-unguiculat, cordiform-rotund, margine ondulată) cu diametrul de cca 7,5 cm, divers. colorațe, deseori albe sau roz-purpur, 5 pe peduncul. Frunză lanceolată, ascuțită, cca 11 cm lungime. Pseudobulb ovat.

Tavaresia grandiflora (K. Sch.) Berger (syn. Decabelone grandiflora K. Sch.). Specie care înflorește în iun.-aug. Flori galbene-deschis cu pete maro-roșietice, corolă campanulat-infundibuliformă, cca 12 cm lungime, diametru cca 4 cm, divizată de la vîrf în 5 lobi lați, triunghiulari, îndepărtați, cu vîrf ascuțit, în exterior glabrii sau papiloși, în interior cu multe papile. Număr mare de corpuri verzi-închis, cca 18 cm înălțime, cilindrice, cu cca 12 muchii. Are numeroase protuberante si fiecare este prevăzută cu 3 peri aspru. albi.

MÎNUȘÍȚÁ s. f. Mînuță (1). Tindzindu-ș mînușița cătră dînsul ii deade un toiag. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 129^r/17. Să-ți sărut mînușița. PANN, E. III, 53/23. Mînușițe, ce făcurăți De atîtea sâptămîni? EMINESCU, O. IV, 370. Mînușița aia micuța și piciorușul ca de zînă . . . nu putea să fie decît de fată. ISPIRESCU, L. 20, cf. 350. Te zărea că-i ieși înainte, cu mînușițile pline de noroi. DELAVRANCEA, S. 18. Rîzînd, de toate cele plină Pe mînușiți și pe obraz, Tu umpli casa de lumină, De fericire și de haz. VLAHUȚĂ, P. 115. Își furișă pe sub brațul lui stîng și aproape de subțioară, mînușița dumisale. HOGAȘ, DR. II, 135, cf. id. M. N. 39. Se vor gîndi cu obidă la. . . copilul acela cu mînușițe albe. VLASIU, A. P. 36. Uite, odaia dumitale ! Miroase a mere, a gutui, uite și flori pe masă, puse de nevastă-mea cu mînușița ei. CONTEMP. 1953, nr. 374, 4/3. Ce mai scule are cutare fată, halal de mînușițele ei. H. II 31. După mă-sa trimetea Și frumos o aducea; Mînușița-i săruta. TEODORESCU, P. P. 573, cf. ȘEZ. II, 220. Ține, mîndro, vin de bea De la mînușița mea. MAT. FOLK. 170, cf. PĂSCULESCU, L. P. 300. ◊ E x p r. Sărut mînușițele (sau mînușița) v. săruta. - Pl.: mînușițe și (rar) mînușiți. – Mînă¹ + suf. -uș- + -iță.

struț, struțuri, s.n. (reg.) 1. Buchet de flori (la pălărie): „Frunză verde, măr, măruț / Toți feciorii poartă struț” (Calendar, 1980: 94). ■ „Nu se putea pomeni la intrarea în ceata de colindători fără struț la căciulă. În componența lui intrau flori de iarnă: brad, busuioc, sarasău. În ultima vreme, din cauza degradării obiceiului, locul struțului vegetal a fost luat de struțul de hârtie” (Bilțiu, 1996). 2. Broșă; bumbușcă. ■ (onom.) Struț(i), nume de familie în jud. Maram. – Din germ. Strauβ „buchet de flori” (Candrea, după DER; MDA).

struț, -uri, s.n. – Buchet de flori (la pălărie) (Papahagi 1925): „Frunză verde, măr, măruț / Toți feciorii poartă struț” (Calendar 1980: 94); „Nu se putea pomeni la intrarea în ceata de colindători fără struț, la căciulă. În componența lui intrau flori de iarnă: brad, busuioc, sarasău. În ultima vreme, datorită degradării obiceiului, locul struțului vegetal a fost luat de struțul de hârtie” (Bilțiu 1996). – Din germ. Strauβ „buchet”.

MĂRGĂRIT², -Ă, mărgăriți, -te, adj. (Popular, despre pomi) împodobit cu flori; înflorit. Născut-au, crescut-au, Doi meri împletiți, De vară-nfloriți Cu flori mărgăriți, Cu flori de arginți. TEODORESCU, P. P. 80.

RODIU², rodii, s. m. Arbore mediteranean cu flori roșii, cu fructe comestibile de forma și mărimea unui măr (Punica granatum). Buzele îi sînt floare de rodiu. MACEDONSKI, O. IV 111.

struț, struțuri, s.n. – (reg.) Buchet de flori (la pălărie) (Papahagi, 1925): „Frunză verde, măr, măruț / Toți feciorii poartă struț” (Calendar, 1980: 94); „Nu se putea pomeni la intrarea în ceata de colindători fără struț la căciulă. În componența lui intrau flori de iarnă: brad, busuioc, sarasău. În ultima vreme, din cauza degradării obiceiului, locul struțului vegetal a fost luat de struțul de hârtie” (Bilțiu, 1996). ♦ (onom.) Struț, Struțen, Struți, nume de familie (47 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din germ. Strauβ „buchet de flori” (Șăineanu, Scriban; Candrea, cf. DER; DEX, MDA).

SPUZIT, -Ă, spuziți, -te, adj. Plin de..., acoperit de... Cerul era spuzit de stele și calea alburie de ele era luminată. SADOVEANU, O. VII 27. April prefăcuse teii parcului și pe toți ceilalți copaci și copăcei în meri și în cireși spuziți de floare albă. GALACTION, O. I 405. Nopțile senine, cu crai-nou, cerul spuzit de stele, o fermecau. GÎRLEANU, L. 41. Lîngă sobă, un băiețel ca de vro șase ani se zvîrcolea spuzit de pojar. VLAHUȚĂ, la TDRG.

Allium neapolitanum Cyr. Specie care înflorește îm mart.-mai. Flori cu pedunculi, albe; cu staminele maro-închis, grupate pînă la 30 în umbelă, dispusă terminal, pe o tulpină înaltă pînă la 32 cm, triunghiulară. Frunze lat-liniare, gri (Pl. 5, fig. 25).

Arthrocereus microsphaericus (K. Sehum.) Berger (syn. Cereus damazioi K. Schum.) Specie cu flori mari, albe, cu mireasmă de măr. Plantă pitică, compusă din mai multe segmente cilindrice sau sferice, cu 8-11 coaste mici, acoperite cu numeroși spini scurți.

Didymosperma porphyrocarpum Wendl. et Drude (syn. Wallichia prophyrocarpa Mart.). Specie cu flori parfumate. Pețiol rotund, în tinerețe maro cu puncte albe. Foliolele frunzelor alburii, dentate la vîrf, partea inferioară albă, cea superioară verde-închis, 40-45 cm lungime, 3-4 cm lățime, terminale. Trunchi cca 1,8 m înălțime, fistulos.

EUCOMIS L’Herit., EUCOMIS, fam. Liliaceae. Gen originar din Africa de S, cca 10 specii, bulboase, cu bulbi mari. Frunze, 5-9 în rozetă la baza tulpinii, verzi, mari, lanceolate, cu marginile ondulate. Tulpină, cca 80 cm înălțime, cărnoasă, cilindrică. Flori stelate, de obicei verzi, purpur, maro sau albe, frumos parfumate (6 petale persistente, asemănătoare, îndepărtate, legate între ele la bază, 6 stamine intercalate la baza petalelor și puțin mai scurte, ovar cu baza lată, cu 3 muchii și numeroase semințe, stil în formă de coloană, simplu sau cu 3 diviziuni), în spice dense sau prelungite, în vîrf cu un smoc de frunze ca bracteele, pergamentoase.

Houlletia odoratissima Lindl. Specie care înflorește, în aug.-sept. Flori parfumate, cu diametrul de 6-7 cm, maro-deschis cu cîteva pete albe pe label, cca 10, pe un peduncul înalt de 35-45 mm.

HYSSOPUS L., ISOP, fam. Labiatae. Gen cu o singură specie: Hyssopus officinalis L., originară din Europa, arbust mic, odorant, melifer, cu frunze opuse, sesile, îngust-lanceolate, întregi, cu glande uleioase puternic aromate, tulpină lemnoasă, 0,30-1,50 m înălțime, ramificată, scoarță maro, care se desprinde în fîșii. Flori albastre-închis, mai rar albe sau roșii (corolă cu labiul superior bilabiat, caliciul cu 15 nervuri, staminele în partea de jos arcuat distante, iar în partea de sus, paralele), în verticile, indesuite, terminale, care formează raceme, unilaterale. înflorește vara.

Canarina canariensis (L.). Mansf. (syn. Campanula canariensis L.; Canarina campanulata L.; C. campanula Lam.). Specie care înflorește spre sfîrșitul iernii. Flori singulare, terminale, galbene, aurii sau maro-galbene, cu nervuri maro-purpurii sau roși.

CYLINDROPUNTIA (Engelm.) Knuth. CILINDROPUNȚIA, fam. Cactaceae. Gen originar din America de N și de S, cca 60 specii, arbuști cu nenumărate corpuri cilindrice, netede sau cu areole, cu pîslă arămie, galbenă sau albă, fără muchii, deseori cu frunze mici, cilindrice, cu vîrf ascuțit, care cad devreme. Unele specii poartă spini (maro, roșcați sau albi), altele nu. Flori (cca 4 cm diametru) albe, galbene sau roșii. Fruct sferic sau ovoid, galben, verde, roșu, rar cu țepi, cu semințe mari și coajă tare (Pl. 27, fig. 156).

PTEROSTYLIS R. Br., PTEROSTILIS, fam. Orchidaceae. Gen originar din Australia, Noua Zeelandă și Noua Guinee, cca 48 specii terestre cu bulbișori pe rădăcini. Frunze obișnuit în rozetă. Flori verzui cu dungi roșii sau maro (petala exterioară, impară, formează cu cele interioare, pare, un coif; cele exterioare, pare, mai mult sai mai puțin concrescute între ele și cu coloana, deseori purtînd apendice; labei mobil cu un apendix variabil; coloana ascunsă în coif, zveltă, curbată cu aripi în vîrf; stigmate cam la mijlocul coloanei) dispuse în ciorchine.

Scopolia carniolica Jacq. (syn. Hyoscyamus scopolia L.). Specie care înflorește primăvara. Flori (corolă tubulos-campanulată, în exterior maro, în interior verde-oliv, caliciul campanulat cu 5 sepale triunghiulare, cu vîrf bont) solitare, în axa frunzei, pendente, pe un peduncul subțire. Plantă pînă la 45 cm înălțime, erectă, tulpină viguroasă, cărnoasă, glabră, ramificată spre vîrf. Cîteva frunze radicale în formă de solzi, cele caulinare nedentate, verzi, mari, ovate, cu vîrf ascuțit, îngustate într-un pețiol scurt.

Theobroma cacao L. Flori mici, numeroase, gălbui, cu desen maro, în raceme sau fascicule, apar direct pe ramuri. Frunze, alterne, ovate, subțiri, lucioase, întregi, lungi pînă la cca 32 cm, scurt-pețiolate, cu vîrf ascuțit, glabre. Mic arbore cu tulpină pînă la 10 m înălțime, cu ramuri numeroase. Fructe ovat- lunguiețe, pînă la 22 cm lungime, galbene-roșietice, cu semințe foarte multe.

Trichopilia coccinea Lindl. (syn. T. crispa Lindl.). Specie originară din Costa Rica, Guatemala. înflorește primăvara și toamna. Flori (petale liniare cu vîrf ascuțit, maro-verzi, spre margine mai deschise, label în exterior alb, la bază mai închis, margine ondulată) 1-2, într-o inflorescență pendentă, de cca 12,5 cm diametru. Pseudobulbi oblongi, pînă la 7 cm înălțime. Frunză eliptică cu vîrf ascuțit, pînă la 22 cm lungime.

nap sm [At: LEX. MARS. 240 / V: (reg) năpci ssp / Pl: ~i / E: ml napus] (Mpl) 1 (Șîs ~i curecești) Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina înaltă și frunze dispuse în formă de rozetă, a cărei rădăcină cărnoasă, de formă sferică, este comestibilă Si: gulie, (reg) broajbă (Brassica napus esculenta). 2 (Îlav) (Gol) ca un ~ (sau ca ~ul, gol ~) Complet dezbrăcat. 3 (Pex; îal) Sărac. 4 (Reg; îlav) Prost ca ~ul Foarte prost Si: imbecil, tembel. 5 (Reg) Cotor de varză. 6 (Șîs ~i porcești, -i turcești) Plantă erbacee din familia compozitelor, având rădăcina cu tuberculi, tulpina foarte aspră și dreaptă, frunze ovale și flori galbene Si: (reg) brojbe, gulie, măr-de-pământ, morcov-porcesc, pere-iernatice, picioarcă (Helianthus tuberosus). 7 (Bot; reg) Rapiță-sălbatică (Brassica rapa). 8 (Bot; reg; șîs ~ de pământ) Cartof (Solanum tuberosum). 9 (Bot; reg) Sfeclă (Beta vulgaris). 10 (Bot; reg; îc) ~i-porcești-de-pădure sau ~ii-porcului-de-pădure Fluierătoare (Tamus communis).

MĂRGĂRI vb. IV. Intranz. (Popular, despre copaci, de obicei în colinde) A se împodobi cu flori ca de mărgăritar (II 1). Doi meri împletiți, De varâ-nfloriți. . . Cu flori mărgăriți, Cu flori de arginți. TEODORESCU,. P. P. 80. ◊ F i g. Să înflorești, să mărgărești!. . . Ca un măr, ca un păr! DELAVRANCEA, S. 187, cf. TEOSDORESCU, P. P. 159. Să-nfloriți, Să mărgăriți, Peste vară, Primăvară. ap. ODOBESCU, S. III, 232, cf. PĂSCULESCU, L. P. 34, 40. Eu de mulțumită lor, înfloream Și mărgăream, Sus în slavă mâ-nălțam. PAMFILE, CR. 105, cf. 106. - Prez. ind.: mărgăresc. – Derivat regresiv de la mărgărit.

MĂR¹ meri m. Pom fructifer din familia rozaceelor, cu flori albe-trandafirii și fructe comestibile. * ~ pădureț măr sălbatic cu fructe mici și foarte acre. De florile ~ului fără nici un rost; în zadar. A trăi ca în flori de ~ a fi fericit. /<lat. melus

1) măr m., pl. merĭ (lat. pop. melus, cl. mâlus; it. melo). Pomu care produce mere (pirus malus saŭ malus communis). De florile măruluĭ saŭ cuculuĭ, în zadar, fără folos: a munci de florile măruluĭ.

Aster yunnanensis Franch. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori (radiale, al- bastre-închis, cele centrale, maro-închis) dispuse în calatidii solitare, foarte mari, înconjurate de foliole lat-lanceolate, pubescente. Frunze lat-lanceolate pînă la oblong-spatulate, verzi-închis. Plantă înaltă pînă la 30 cm.

Bryophyllum crenatum Bak. (syn. Kalanchoe laxiflora Bak.; K. crenata R. Hamet.). Specie care înflorește iarna. Flori numeroase în umbelă paniculată, caliciul umflat, maro-roșiatic, cilindrul corolei galben-maro, cu lacinii roșii, îndepărtate, rotunjite. Corpuri (10-15 cm înălțime) erecte. Frunze opuse, pețiolate, gri-verzi, cu margini roșietice, crestat-dentate, ovate, cu vîrf rotunjit, bază cordiformă.

Eulophia maculatum Pfitz. (syn. Eulophia maculata Rchb.). Specie care înflorește toamna. Flori cu petale interioare albicioase, cele exterioare maro-deschis, pinten drept. Frunze ascuțite.

Ferraria undulata Thunb. Specie originară din Africa de S. înflorește în. apr.-mai. Flori cu diametrul de 3 cm, violete-purpur-maro; cu: pete galbene, terminale. Tulpină erectă, viguroasă, înaltă de 30-35 cm. Frunze enziforme, la bază.

Goodyera colorata Blume. Specie cu flori verzi-oliv, parfumate. Frunze catifelate, verzi-maro cu nervuri roșii-maro. Plantă de cca 20 cm înălțime.

Helenium bolanderi Gray. Specie care înflorește vara. Flori (radiale galben-intens cu excepția bazei maro-închis,; puțin ondulate, vîrf cu cîteva crestături; cele ale discului tubuloase, negre): dispuse în capitule terminale. Peduncul fistulos, gros. Plantă de cca 55 cm înălțime, pubescentă, cu tulpină viguroasă, puțin ramificată. Frunze ovate sau lanceolate, invers-ovate la baza tulpinii, nedentate, pubescente, alterne, întregi, în parte amplexicaule. modificată

Cephalaria leucantha (L.) Schrad. (syn. Scabiosa leucantha L.). Specie care înflorește vara. Flori albe-gălbui, sepale albicioase cu marginea maro, ovale, cu vîrf bont, pubescente, inflorescența aproape sferică, 2-3 cm lățime. Frunze neregulat-penate, foliolele liniare, puțin pieloase, dentate sau nedentate. Tulpina (cca 30-80 cm înălțime), la bază lemnificată, ramificată, glabră.

Lamium maculatum L. Specie care înflorește, primăvara-vara. Flori roșii-carmin (antere roșii la negru-maro, păroase) dispuse pe un peduncul. Frunze cordiforme cu dungi, argintii. Plantă perenă.

Oncidium altissimum Sw. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori (petale ondulate, galbene-deschis cu pete maro-castanii-deschis, labei de forma unei viori, galben cu mijloc maro) cu diametru pînă la 5 cm, dispuse mai multe, distanțat, pe un peduncul ramificat. Pseudobulbi ovați cu 1-2 frunze lungi pînă la 35, cm.

Oncidium splendidum A. Rich. Specie care înflorește toamna – iarna. Flori (petale oblonge, verzi-gălbui pătate cu maro-închis, cu vîrfurile reflexe, label cu baza scurt-unguiculată, cu suprafața întinsă, aproape pătrată, pe față galben-auriu cu 2 pete maro la bază) de 6,5 cm diametru, parfumate, dispuse, pînă la 20, distanțat, pe un peduncul erect. Are o frunză.

Pterocarya fraxinifolia (Lam.) Spach (syn. P. caucasica C. A. Mey.). Specie cu flori dispuse în ciorchini lungi, pendenți. Muguri maro-închis, nuzi și pedicelați, așezați supra- puși cîte 2-3. Frunze glabre, alterne, imparipenate, pînă la 21 foliole alungit-eliptice, ascuțit-serate, cu peri stelați pe partea inferioară. Arbore, pînă la 30 m înălțime, ramificat de la bază. Lujeri puternici, oliv. Fruct cu 2 aripi.

Solandra grandiflora Sw. Specie originară din Japonia, Mexic. Înflorește în iun.-aug. Flori albe-verzi, la început, apoi galbene-maro cu 5-7 linii roșietice, solitare, scurt-pedunculate, terminale, noaptea foarte parfumate. Frunze eliptice, oblonge, pînă la 10 cm lungime, pe lujeri lungi, verzi, strălucitori. Arbust urcător, cca 7 m lungime.

Zaluzianskya maritima Walp. Specie cu flori (corolă în interior albicioasă, în exterior maro- purpur, de 5 ori crestată pe margini) parfumate, în spice lungi, dense. Frunze (pînă la 8 cm lungime) îngust-eliptic-lanceolate, cele radicale scurt-pețiolate, cele caulinare sesile.

MIERÍU¹, -ÍE adj. (Regional) De culoare albastră, care variază între albastru-deschis și albastru-închis pînă la violet; (regional) mierui², mieru. Ochii mierîi în giur împregiur ca cum ar fi cu siurmea văpsiți. CANTEMIR, IST. 369, cf. ANON. CAR., BUDAI-DELEANU, LEX., LB, BARCIANU, V., CIHAC, II, 595, CONV. LIT. XX, 1013. Îl tivesc cu primă (petea, panllică) mierie. MARIAN, NU. 251, cf. ALEXI, W., TDRG, PASCU, S. 224. După culoare, ochii pot fi negri, căprii sau căprui, albaștri, mierii (sau merii), verzi. CANDREA, F. 42. Și uneori, cînd e apa merie, mai ales acuma primăvara, se dă bine și prinz. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. Fața cerului sau mierie (vînăt), fața nucului (brun) . . . se produc prin amestecarea altor culori vegetale. PĂCALĂ, M. R. 512. Și de-i deochiat de ochi căprii, și de-i deochiat de ochi negri, și de-i deochiat de ochi mierii – descîntecul din gura mea, leacul de la Dumnezeu ! REBREANU, I. 403, cf. DR. V, 406, PRIBEAGUL, P. R. 57. Nori galbeni în turmă răzleață Pe mieria pustă colindă. BENIUC, C. P. 31. Păseruică cam mnierie, Spune-i la badea să vie. MARIAN, O. II, 20. Mîndrulițo, ochi nerii, Albă ești și nu-mi trebui. MAT. FOLK. 1033. Mîndruluț, cu ochi mnerii, Aș hi vrut să nu te ști. ȚIPLEA, P. P. 71. De-o h'i deot'iat ot' oacheș, De-o h'i deot'iat of mnerîi,. . . Io nu le-am descîntat. CANDREA, Ț. O. 51. Cucuie, peanâ mierîie, Spune mîndrului să vie. BÎRLEA, C. P. 28. Socule. . . mai mult floare albă nu-i face, nici boabe merii nu-i coace. ȘEZ. XX, 83, cf. PODARIU, FL. 91. De ti-o diot'at boreasă cu ochi mnerîi. . . Nimnică să nu-s hiie. ALRT II 154, cf. ALR i 32, 1 233, 1483, 1 484, ALR II/I h 245, ALR II, 3 402, 3 403, 4 394, A I 36. ◊ Bubă mierie = un fel de furuncul care apare mai ales la încheieturile degetelor de la picioare și în podul palmei; (regional) bubă-albastră, bubă-vînătă. Bubă mierie, Bubă de 99 feluri, Bubă cu 9 guri, Nu te înălța. MARIAN, D. 307. ♦ Verde. Cf. DDRF, ALR I 29/280, 298, 348. - Accentuat și: miériu. - Pl.: mierii. - Și: mierîu, -îie (CANTEMIR, IST. 369, LB, CONV. LIT. XX, 1013, CANDREA, Ț. O. 51, ALR I 29, 31, 32, 1233, 1484), mieráu (LET. i 26/20, REV. CRIT. IV, 338, ALR I 29/305, 32/302, 305, 1233/227, 243), mierîi, -îie (ALR I 32/98, 129, 269, 285, 1 233/227, 243), miríu, -ie (TDRG, GOROVEI, C. 65), mirîu, -íie (TDRG, ALR I 32/354), mereu, -éie (COȘBUC, B. 130) adj. – Mier + suf. -iu.

RÓDIU² (< rodie) s. m. Arbust ornamental, cu frunze invers alungit-lanceolate, pieloase, cu flori roșii și cu fructe mari (ca un măr), cu multe semințe acoperite de un înveliș cărnos, comestibil, suculent și roșiatic (Punica granatum). Răspândit în zona mediteraneană.

VERZIȘOR², -OARĂ, verzișori, -oare, adj. Diminutiv al lui verde. Papuci verzișori, Pe la toc cu flori. TEODORESCU, P. P. 79. Să sădim un mîndru măr, Năltișor și verzișor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82.

ARROJADOA Britt. et Rose, AROJADOA, fam. Cactaceae. Gen originar din Brazilia, 2 specii, plante cilindrice, subțiri, înalte peste 2 m, cu 10-12 coaste, spini pînă la 20, maro, scurți. Creștetul plantei este pîslos, cu țepi. Flori dispuse terminal.

BESCHORNERIA Kunth, BESCORNERIA, fam. Amaryllidaceae. Originar din Mexic, cca 8 specii, decorative, mari, suculente, formează la maturitate covoare. Frunze în rozetă (50 cm lungime, 3 cm lățime), liniare sau lanceolate, cărnoase, pieloase, laxe, cu margini fin-dentate și nervura centrală cărnoasă, cu dungi gri. Peduncul floral drept sau oblic, roșu-maro, cu cîteva bractee mari de aceeași culoare. Flori pendente cu reflexe verzi și roșii, aproape cilindrice (tub scurt, foliole liniar-lanceolate, apropiate, stamine puțin îngroșate de aceeași lungime, antere liniar-lun-guiețe, stil filamentos, îngroșat la bază, stigmat rotund), în panicul sau ciorchine mare. înflorește primăvara. Fruct, capsulă rotundă, cu loji, semințe negre, plate.

Beschorneria tubiflora Kunth. Specie cu inflorescență verde-maro, cca 0,90 m înălțime, cu bractee roșii-violete. Flori verzi-roșietice. Frunze (0,35 m lungime, 2-3 cm lățime) pe ambele părți aspre.

Galeottia fimbriata Lindl. Specie care înflorește primăvara. Flori (petale lanceolate, îndepărtate, galbene-verzui cu dungi maro, label alb cu dungi violete, coloană albă, la bază galbenă), cca 5, într-o inflorescență pendentă. 2 frunze (cca 28 cm lungime, 6 cm lățime) pornite din pseudobulbi.

Chrysanthemum indicum L. (sjm. C. japonicum Thunb.). Specie cu flori albe, roz, roșii, tonuri Ide galben, violet, maro dispuse in capitule de cca 25 cm, formate din flori ligulate la exterior și care au numai organul femei de reproducere (înguste sau late, încrețite, drepte sau curbate cu vîrf tubular, obtuz, ascuțit sau divizat) și tubulare la centru (conțin atît flori femeiești cît și pe cele bărbătești). La crizantemele cu floare simplă, numai la marginea capitulului se găsesc flori bine dezvoltate, restul fiind nude. Cea mai mare parte a capitulului are flori de ambele sexe (hermafrodite), însă ele nu pot fecunda decît prin polenizare artificială, deoarece maturizarea polenului și a organului femei nu se face în același timp. Frunze alterne pețiolate, ovate, incize pînă la penatifide, la partea superioară întregi, alburii, pîslos-păroase. Plantă (cca 1,00 m înălțime) anuală sau vivace, erbacee, aproape lemnoasă la bază, erectă, ramificată (Pl. 23, fig. 1,19-123).

CORTADERIA Stapf, CORTADERIA, IARBA DE PAMPAS, fam. Gramineae. Gen originar din America de S și Noua Zeelandă, cca 5 specii, ierburi perene, pînă la 3 m înălțime. Frunze foarte lungi, înguste, dense, așezate la baza plantei. Paniculul floral, care apare spre toamnă, este foarte mare, dens, erect sau, mai tîrziu, rar și pendent, argintiu sau maro-roșiatic. Spiculețe cu două sau mai multe flori, cele 2 glume externe pergamentoase, înguste, uneori cît spiculețul, cu vîrf ascuțit. Palee cu vîrf ascuțit.

Lycaste gigantea Lindl. (syn. Maxillaria aromatica Hook.). Specie care înflorește vara. Flori (cu petale exterioare și interioare lanceolate). buză maro-roșiatică, maro-oliv. Pseudobulbi ovați, 2-3 frunze. modificată

Michelia figo (Lour.) Spreng. (syn. M. fuscata Blume). Specie care înflorește primăvara. Flori parfumate, galbene-maronii cu desen roșu sau maro. Frunze eliptice, lat-ovate sau oblong-ovate, pe partea superioară lucioase. Arbust dens, bogat-ramificat.

Mimulus cupreus D’Ombrain. Specie care înflorește vara-toamna. Flori (caliciul campanulat, roșu-verzui, maculat cu roșu, maro-închis, labiul inferior al corolei este ieșit în afară) portocalii-arămii, pînă la 6, pedunculate, în axa frunzei. Frunze ovate sau oblonge, dentate. Plantă perenă cu tulpină pînă la 30 cm înălțime, glabră, ramificată de la bază.

Odontoglossum harryanum Rchb. f. Specie care înflorește vară. Flori (petalele exterioare și interioare oblonge, obtuze, ondulate, maro-castanii cu desen galben-auriu, cele exterioare, la bază, albastre-violete, label scurt-unguiculat, ovat, ondulat, parte albastru-violet cu lamele galbene-aurii, parte alb) cu diametrul cca 9 cm,. 4-12, pe un peduncul înalt de cca 90 cm.: Frunze pieloase, lungi de cca 25 cm, 2 pe un pseudobulb ovat.

Oncidium excavatum Lindl. (syn. O. aurosum Rchb. f.). Specie care înflorește toamna. Flori (petale ondulata, galbene, la bază pătate cu maro, label galben-auriu, pe partea inferioară se află o adîncitură aproape de bază) late de cca 3,5 cm, dispuse în număr mare, distanțate, pe un peduncul înalt de cca 90 cm. Pseudobulbi ovați cu 1-2 frunze liniare, ascuțite, pînă la 0,50 m lungime. modificată

Parodia microsperma (Web.) Spegazz. Specie cu flori portocalii, spinii mărginași incolori, spin central roșu-maro, unul dintre ei în formă de cîrlig.

Primula elatior (L.) Hill. Specie care înflorește primăvara. Flori odorante, galbene sau, la subspecii, liliachii, bleu, maro, roșii, stacoji, purpur, cărămizii cu mijlocul limbului cu o maculă galbenă, pedunculate (caliciul cilindric sau în formă de clopot cu 5 dinți, corolă cilindrică cu 5 lobi, cu margini fin-dințate, tubul corolei egal în lungime cu caliciul), cîte 8-10, în umbelă la capătul unui peduncul pubescent. Frunze ondulate, pubescente, ovate, pe margini fin-dințate, îngustîndu-se treptat într-un pețiol aripat, dispuse bazai în rozetă.

Rodgersia aesculifolia Batol. Specie originară din China. Înflorește vara. Flori albe (sepale rotunjite) dispuse în inflorescență de 0,55-0,65 m lungime, compusă din corimbi. Pedunculii florilor, pețiolii frunzelor, tulpina și nervurile poartă peri maro. Tulpină, cm înălțime. Frunze mari, obișnuit compuse din 7 foliole, la bază îngustate, dentate.

ROMULEA Maratti, ROMULEA, fam. Iridaceae. Gen originar din regiunile mediteraneene, Africa tropicală și Africa de S, cca 68 specii asemănătoare cu crocușii, au tuberobulbi, bulbi cu tunici subțiri, maro, rizom pe sol. Frunze liniare sau cilindrice. Floare lila, roz, galbenă sau albă (tub scurt, stamine libere), scurt-pedunculată, dispusă terminal, pe tulpină.

Silphium perfoliatum L. Specie care înflorește vara. Flori dispuse în capitule numeroase, reunite într-o inflorescență lung-pedunculată (flori radiale, galbene, cele ale discului galbene, rar maro, foliolele involucrului lat-ovate, glabre, verzi, cu vîrful curbat în exterior). Frunze mari, ascuțit-ovate, cu marginile dentate, aspre, opuse, concrescute la bază, nervuri proeminente. Plantă pînă la 200 cm înălțime, tulpină glabră, fistuloasă, ramificată la vîrf.

sclonți vt [At: LEXIC REG. II, 108 / Pzi: ~țesc / E: ns cf clonț] (Mar; c. i. semințe de dovleac sau de floarea-soarelui) A sparge în dinți, pentru a mânca miezul.

MERIȘOR¹, merișori, s. m. 1. Diminutiv al lui măr¹. 2. Numele a doi arbori din familia rozaceelor, cu flori melifere: a) arbore originar din Siberia, cu frunze aproape rotunde, cu flori albe sau roz, cultivat pentru fructele sale din care se prepară dulceață (Pirus baccata); b) (reg.) scoruș. 3. Mic arbust de munte cu frunze în permanență verzi, cu flori melifere de culoare albă sau roșiatică și cu fructe comestibile; smirdar (Vaccinium vitis idaea). 4. Cimișir. – Măr¹ + suf. -ișor.

ISRAEL 1. Stat sclavagist antic, constituit în N Palestinei (c. 926 î. Hr.) în urma dezmembrării statului iudeo-israelian. A dăinuit până în 722 î. Hr., când a fost cucerit de asirieni. V. Palestina. 2. Statul ~ (Medinat Yisrael), stat în Asia de Sud-Vest, în Orientul Apropiat, cu ieșire la M. Mediterană (188 km) și Marea Roșie (G. ’Aqaba/Elat, 10,5 km); 20,8 mii km²; 5,5 mil. loc. (1994). Limbi oficiale: ivrit (neo-ebraică) și arabă. Religia: mozaică 82%, islamică 4%, creștină. Cap.: Ierusalim (Yerushalayim /Al-Quds). Orașe pr.: Tel Aviv-Yafo, Haifa, Holon, Petah Tikva, Bat Yam, Rishon Lezion, Netanya, Beersheba (Be’er Sheva) ș.a. Este împărțit în 6 districte. Relief variat, care cuprinde o câmpie litorală îngustă, în V, M-ții Galileii (alt. max.: 1.208 m, vf. Meron), în N, ce domină spre E Valea Iordanului (265 km) și lacul Tiberiada (Yam Kinneret), și deșertul Negev (50% din terit.) în S. În centrul țării se află piemontul Shefala, traversat de râuri temporare. Climă mediteraneană, cu ierni blânde, ploioase, și veri uscate, toride (în Negev precipitațiile scad sub 100 mm/an). Vegetație de arbuști, specifici zonei mediteraneene (maquis, garriga) și de tufișuri xerofite (Negev). Parcuri naționale și rezervații naturale. Economie dezvoltată, bazată pe o ind. modernă, diversificată, pe o agricultură de mare randament și pe turism. Expl. de săruri de potasiu (2,1 mil. t, 1993), fosfați naturali (2,7 mil. t), petrol, gaze naturale, sare, min. de fier, cupru, magneziu, brom. Ind. (în care lucrează 25% din populația activă a țării și realizează 35% din venitul național) și produce energie electrică (26 miliarde kWh, 1993), oțel, diamante șlefuite (c. 30% din export), utilaje ind. diverse, motoare electrice, montaj de autovehicule, avioane, produse electronice (aparate radio), derivate petroliere, acid sulfuric și azotic, îngrășăminte chimice, anvelope, mase plastice și rășini sintetice, ciment, hârtie, țesături de lână și bumbac, articole de marochinărie, ceramică, vinuri (12,7 mil. hl, 1993), bere, conserve și sucuri de fructe, carne, produse lactate, ulei de măsline, țigarete (5,5 mii t, 1993). Agricultură (6,2% din populația activă și 5% din venitul național) se practică pe 15,6% din terit. țării (supr. arabilă) cu întinse zone irigate (42%) și este specializată în cultura citricelor (portocale 475 mii t, 1994, grepfruturi 370 mii t, 1994, locul 5 pe glob, lămâi, mandarine), a cerealelor (grâu, porumb, sorg, orz, ovăz, ce acoperă 50% din consumul intern de grâu) și a legumelor. Se mai cultivă bumbac, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, tutun, arahide, fructe (mere, piersici, caise etc.). Plantații de măslini, de Persea americana (fructul avocado), curmali, bananieri și viță de vie. Se cresc bovine, ovine, caprine, porcine și păsări de curte. C. f. (1994): 596 km. Căi rutiere: 14,2 mii km. Flotă comercială: 1,5 mil. t. r. b. (1994). Moneda: 1 shekel = 100 agorot. Turism dezvoltat: c. 1,7 mil. turiști străini (1993). Principalele obiective: Ierusalim, cu obiective de mare interes pentru credincioșii creștini (Biserica Sf. Mormânt, Biserica Ghetsimani etc.), pentru evrei (Zidul de Vest sau Zidul plângerii, mormintele lui David, Absalom, Rachela, Zaharia) și musulmani (Moscheea Al Aksa), Tel Aviv și împrejurimile, stațiunile balneare Netanya, Herzliya, apoi Ramla, cu un minaret din 1268 și moschee – fostă catedrală a cruciaților, NV țării (Haifa, Akko – cu vestigii romane, cruciate și turce), zona Mării Moarte (peșterile Qumrān, stânca Masada, stațiunea balneară ’En Gedi etc.). Export: diamante prelucrate, echipament electric, citrice, utilaje ind. și mijloace de transport, oțel și fontă, cupru, produse chimice (îngrășăminte, mase plastice), textile, legume, confecții, produse alim., băuturi și tutun etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse chimice, diamante brute, combustibili, ciment, cherestea, bunuri de larg consum etc. – Istoric. Locuit încă din timpuri preistorice, terit. actual al I. (numit Palestina), reprezenta o cale de trecere privilegiată între Asia și Africa de Est. Civilizația canaaneană, care s-a dezvoltat aici, din milen. 3 î. Hr. a fost influențată, rând pe rând, de mesopotamieni (veniți din Caldeea, sec. 18 î. Hr.), de egipteni (sec. 16-13 î. Hr.) și ocupată de filisteni (sec. 12 î. Hr.) și de evreii veniți din Egipt sun conducerea lui Moise și apoi a lui Iosua (sec. 12 î. Hr.), care, în vremea lui Saul (1029-1004 î. Hr.), au întemeiat regatul Israel, care va ajunge la apogeul expansiunii sale sub David și Solomon. „Biblia” reprezintă principalul izvor de informație privind perioada de instalare și organizare teologico-politică a evreilor în Canaan și a luptelor cu principalii dușmani: filistenii, arameii, amoniții, edomiții, moabiții etc. La moartea lui Salomon regatul a fost divizat în Iudeea (la S) și regatul Israel (la N), cucerit de Alexandru cel Mare (333 î. Hr.), de lagizi (325 î. Hr.), Seleucizi (197 î. Hr.), împotriva cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora a apărut creștinismul. Evreii s-au răsculat împotriva romanilor (66-70), revoltă reprimată de împăratul Titus și în 132-135, sub conducerea lui Bar-Kochba, înfrântă și ea. În urma acestor mișcări, evreii au început să părăsească Palestina, răspândindu-se în Imp. Roman. După ce creștinismul a devenit religie de stat în Imp. Roman, persecuțiile repetate împotriva evreilor au accelerat emigrația lor din Palestina. Inclusă în Imp. Bizantin (395), Palestina a fost ocupată de perși (614), de arabi (din 634; a făcut parte din statele conduse de califii Omeiazi, Abbasizi și Fatimizi), de cruciați (sec. 11 – Regatul latin de Ierusalim). În Evul Mediu, Palestina devine „Țara Sfântă”, iar Ierusalimul oraș sfânt, atât pentru evrei și creștini (ținta cruciaților), cât și pentru musulmani. Recucerit de Saladin (1187), a trecut sub tutela mamelucilor, (1250), apoi a fost inclus în Imp. Otoman (1517). În urma congresului sionist de la Basel (1897), care prevedea crearea unui stat al evreilor din Palestina, începe o imigrare sistematică. În 1917 Palestina a fost ocupată de Marea Britanie. Acțiunile organizațiilor teroriste evreiești (Haganah, Irgun, Stern) au constrâns Marea Britanie să renunțe la mandatul asupra Palestinei, care a fost divizată de O.N.U. în două zone, destinate a deveni una stat al evreilor și alta stat al arabilor palestinieni. Refuzul statelor arabe de a recunoaște noul stat Israel, proclamat la 14 mai 1948, a dus la patru războaie israelo-arabe (1948-1949, 1956, 1967, 1973), încheiate cu victoria I. Cu concursul S.U.A., în 1977, s-au semnat la Camp David (S.U.A.) două acorduri israelo-egiptene (Egiptul a fost prima țară arabă care a recunoscut I.). În iun. 1982, I. a invadat Libanul pentru a pune capăt prezenței combatanților Organizației pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care atacau I. la frontiera cu Libanul, I. a instituit o zonă de siguranță (10-20 km), ocupată de „Armata Libanului de Sud”, formațiune militară arabă controlată de I. În urma Conferinței de la Madrid (aug. 1991), I. a recunoscut entitatea palestiniană și reprezentativitatea O.E.P. Negocierile israelo-palestiniene au fost perturbate de ciocnirile în teritoriile ocupate (Infatida), problema așezărilor evreiești din Cisiordania și, în cele din urmă, de asasinarea primului-ministru al I., Yitzhak Rabin (4 nov. 1995). Guvernul lui Benyamin Netanyahu, câștigătorul alegerilor din 1996, a adoptat o poziție dură în negocierile cu palestinienii. Republică parlamentară, I. nu are o constituție propriu-zisă, ci o culegere de legi. Activitatea legislativă este exercitată de Knesseth, iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

MERIȘOR¹, merișori, s. m. 1. Diminutiv al lui măr¹. 2. Numele a doi arbori din familia rozaceelor, cu flori melifere: a) arbore originar din Siberia, cu frunze aproape rotunde, cu flori albe sau roz, cultivat pentru fructele sale din care se prepară dulceață (Pirus baccata); b) (reg.) scoruș. 3. Mic arbust de munte din familia ericacee, cu frunze în permanență verzi, cu flori melifere de culoare albă sau roșiatică și cu fructe comestibile; smirdar (Vaccinium vitis idaea). 4. Cimișir. – Măr¹ + suf. -ișor.

VÎRFUȘOR, vîrfușoare, s. n. Vîrfuleț. Într-un vîrfușor de pai Joacă oastea unui crai (Maiul). GOROVEI, C. 217. (În forma vîrfșor) Brad încetinat, De unde-ai tunat Din vîrfșor de munte, De la flori mai multe. MARIAN, Î. 101. La vîrfșor de nouă meri, Ardu-mi nouă lumînări. TEODORESCU, P. P. 30. – Variantă: vîrfșor s. n.

COȘ subst. 1. Coș, Ioan (Sur IV). 2. Coșa b (16 B II 385); Coșea, Giurgiu (16 A III; Coș/escul (17 A 111 169); -ești s. (Dm); -ovici (ib.) s.; Coșăscul, Postol, mold. (BCI IV 188). 3. Coșoe (17 B I 346). 4. Coșeț (Mar). 5. + -otă: Coșotă, Oprea (Puc); Coșotoiu (Sd X); Coșotoaia, Floarea (Puc); Coșotanul (Băl IV). 6. Cf. Coșuilă, St. (Dm; C Ștef; SurV); Coșită, rectificat de N. Iorga în Coșulă b. (BCI X 91), ca eponim al m-rei Coșula din Botoșani. Coșilești s. 1432 (Sucev 121).

Eulophidium ledienii Schlechter (syn. Eulophia ledienii Stein). Specie care înflorește vara. Flori late de 2-3 cm, petale interioare albicioase, cele exterioare maro, în formă de limbă, cu vîrf ascuțit, alb-gălbui cu desen roșu, pinten îndoit, 5-7 mm lungime, vîrf îngroșat, flori, cca 22, dispuse pe un peduncul înalt de 35-45 cm, ce pornește din pseudobulbi, de formă ovată, înalți de 4 cm. Plantă cu o singură frunză liniar-lanceolată, cu vîrf bont, verde-închis marmorată cu alb, de 18-22 cm lungime.

Gaillardia lanceolata Michx. (syn. G. bicolor Pursh). Specie care înflorește vara. Flori sesile pe receptacul comun, reunite în calatidii de cca 5,5 cm diametru, al căror involucru comun, ce le înconjoară, are foliolele păroase la exterior; florile radiale (ligulele) galbene, obovate, pătate la bază cu maro, iar cele ale discului tubuloase, galbene-roșii-închis. Plantă tufoasă (cca 60 cm înălțime), hispid-păroasă. Frunze fără stipele, lanceolat-liniare, întregi sau penat-sectate, alterne.

GODETIA Spach., GODEȚIA, AZALEE DE GRADINĂ, fam. Onagraceae. Gen originar din America, cca 18 specii, erbacee sau frutescente, anuale, obișnuit erecte. Frunze alterne, lanceolat-ascuțite, ovat-acuminate, liniare. înflorire bogată. Flori (petale întregi, la bază deseori cu o pată maro-închis, tubul receptaculului infundibuliform, 8 stamine, ovar cu 4 loji) zigomorfe, de culori, forme și mărimi diferite, dispuse în ciorchini spiciformi erecți, înfrunziți. Fruct, o capsulă cu multe semințe.

Huernia aspera N. E. Br. Specie cu cca 2-3 flori la un loc, a căror corolă, în exterior maro-roșiatică, are lacinii triunghiulare, la vîrf ascuțite; în interior maro-purpur, pe ambele părți cu puncte albe. Trunchi gros de 1 cm și lung, de cca 15 cm, ramificat. Ramuri îndepărtate și erecte, verzi-deschis, puțin roșietice, cu dinți scurți, maronii.

Clethra arborea Ait. Specie care se cultivă în seră rece. înflorește vara-toamna. Flori în paniculă pendentă, cca 13 cm lungime, cu peri maro, Frunze ovat-alungite, cca 11 cm lungime, dentate, pe partea inferioară cu peri ruginii, pe cea superioară glabre. Arbust peren, avînd pe ramurile tinere peri ruginii.

Lophocereus mieckleyanus Weingt. (syn. Cereus schottii var. monstruosus hort.). Specie cu flori roz, în areole glabre. Are formă cilindrică, corpuri maro-gri, cu numeroase coaste aproape fără spini.

Neolloydia gielsdorfiana (Werderm.) Knuth. Specie cu flori ivoire. Corpuri cilindrice, scurte, albastre-mat, cu spini maro-negricioși. Creștet alb-lînos. Protuberanțe cu 6-7 spini maronii, apoi albi. modificată

Nymphaea amazonum Mart. et Zucc. Specie cu flori (cca 11 cm diametru) albe, foarte parfumate. Tijă florală maro-roșcat. Frunze pieloase, aproape rotunde, verzi-închis. Nu rezistă iarna.

Odontoglossum cirrhosum Lindl. (syn. Oncidium cirrhosum Beer.). Specie care înflorește primăvara tîrziu. Flori (petale lanceolate, acuminate, alb-lăptoase cu pete roșii-maro. Labiul scurt-unguiculat, lat-lanceolat-acuminat, cu pete roșii-maro distanțate, la bază cu 2 lamele albe) dispuse în ciorchine lung de cca 55 cm, terminal, pe un peduncul îndoit. Frunze liniare, ascuțite, cca 25 cm lungime, 2 pe un pseudobulb ovat.

Paphinia cristata Lindl. Specie care înflorește vara-toamna. Flori cu diametrul de 9 cm (petale galbene cu liniuțe maro, spre vîrf maro și pot avea liniuțe longitudinale galbene, label scurt, maro cu lamele albe și apendice, coloană sveltă, albă, la bază cu pete maronii), 1-3, dispuse într-o inflorescență lungă de 14-15 cm.

Phrynium confertum (Benth.) K. Schum. Specie cu flori în capitule cu peduncul scurt. Fruct, capsulă galbenă-maro cu 2 semințe. Frunze verzi-închis, 30-10 cm lungime, 12-18 cm lățime, lung-pețiolate. Plantă, 0,80-1 m înălțime, simplă, mai tîrziu ramificată.

Pilosocereus sartorianus (Rose), Byl. et Rowl. [syn. Cephalocereus sartorianus Rose; Pilocereus sartorianus (Rose) Berger; P. houlletianus hort.]. Specie cu flori roșii. Tulpină columnară, verde, coaste cca 9 cu spini maro-galbeni, areole cu smocuri de peri albi, de asemenea vîrful și locurile din jurul florilor.

Salpiglossis sinuata Ruiz et Pav. (syn. S. variabilis hort.). Specie care înflorește vara. Flori solitare (roșii, galbene, aurii, mov, violete, albe, roz, maro, purpur sau negre; au dungi albăstrui, galbene, maronii sau roșietice, dispuse reticulat), infundibuliforme, 5 lobi situați la vîrf, cel superior fiind cel mai mare. Plantă, cca 70 cm înălțime, erectă, lipicios-pubescentă, mai mult sau mai puțin ramificată, cu frunze eliptice, cele superioare sesile, în general întregi, restul alterne, penat-fidate sau sinuat-dentate.

TAGETES L., CRĂIȚE, OCHIȘELE, VÎZDOAGE, fam. Compositae. Gen originar din ținuturile calde ale Americii, cca 32 specii, erbacee, anuale, ramificate, cu miros destul de puternic, tulpină erectă, robustă. Frunze opuse sau alterne, penate, foarte rar întregi, fără stipele. Flori galbene, portocalii, brune- închis sau cu pete roșii-maro, dispuse în capitule mari, solitare și lung-pedunculate, reunite în corimbe, foliolele involucrului așezate pe un rînd, concrescute între ele pînă spre vîrf, florile marginale ligulate, femele, fertile, cele centrale tubuloase, hermafrodite. Papul format din scvame scurte.

Thelesperma trifidum (Poir.) Britt. Specie care înflorește primăm ara-vara. Florile radiale late, aurii, cele ale discului purpurii sau maro. Frunze dublu-penate, segmente filamentoase, cele caulinate de 3-5 ori crestate. Plante anuale sau bienale, pînă la 85 cm înălțime, slab-ramificate.

Townsendia exscapa (Richards.) Porter (syn. T. sericea Hook.; T. wileoxiana Wood.). Specie care înflorește primăvara. Flori (cele radiale albe sau roz, cele ale discului maro) dispuse în capitule singulare, cu foliolele involucrului îngust-lanceolate, vîrf ascuțit, la bază nedentate. Frunze liniare pînă la spatulate, pubescente, așezate în rozetă. Plantă pînă la 8 cm înălțime. modificată

tărtăcuță sf [At: POLIZU / V: (reg) ~tăgu~, tăt~, tătărc~, tertec~ sf, ~cuț s / Pl: ~țe / E: tătarcă + -uță] 1 Plantă erbacee agățătoare, din familia cucurbitaceelor, cu flori albe și cu fructul roșu, de mărimea unui măr domnesc Si: (reg) curcubetă, curcubețea, tărtănică, tătarcă (5) (Coccinia indica). 2 (Bot; reg; șîc ~țe-rotunde) Dovleac (3) (Cucurbita pepo). 3 (Bot; reg; lpl) Dovleac-turcesc (Cucurbita melopepo). 4-6 (Prc) Fructul tărtăcuței (1-3). 7 (Pop; rar; îcs) De-a ~ța De-a rostogolul. 8 (Mun) Vas făcut din fructul uscat al tărtăcuței (2). 9 (Pop; fig; gmț) Ființă mică, bondoacă. 10 (Pfm; fig; gmț) Cap¹ (1). 11 (Înv; pex) Turban (1). 12 (Bot; reg) Hrișcă-tătărească (Fagopyrum tataricum). 13 (Reg) Ciupercă mică, nedefinită mai îndeaproape.

MÉRGE vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca deplasîndu-se dintr-un loc în altul; a umbla, a se deplasa. Mărrgîndu și apropiindu-me cătră Damascu. COD. VOR. 38/25, cf. 26/9. Să le arate taina, ca să vază toți cîți mergea pre cale. CORESI, EV. 89. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc. PRAV. 5. De-l va petreace ca un priatel și mărgînd să va prileji într-acea greșală, nu să va certa. ib. 310, cf. 39, 168, 285. Și veți învăța pre iale pre feciorii voștri, să le grăiască șăzînd în casă și mergînd în cale și culcîndu-să și sculîndu-sâ. BIBLIA (1 688), 134²/15. Mărgînd doi oameni pre cale (sec. XVII). CAT. MAN. I, 383. Și așa vitejaște au mers pînă lîngă curtea împăratului. ANON. BRÎNCOV., CM II, 322. Să meargă pe drumul cel mare, de la Ocna pînă la Sculeni (a.823). URICARIUL, XIV, 289. Nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. După ce merse cale lungă depărtată, ajunse la niște munți mari și înalți. ISPIRESCU, L. 19, cf. 34, 43. Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat – Mergea de-un gînd nebun purtat. COȘBUC, P. I, 233, cf. 317. Că-i iarba mare, d'e nu pot horind a mere. ap. VAIDA. Pe de-o lăture de sat Mere-un păun retezat, Dar nu-i păun retezat, Ci-i bădița fermecat. JARNIK-B]RSEANU, D. 11. Prin pădurea cu nuiele Merg răgute tinerele. id. ib. 309, cf. 17, 81, 253, 313, 497. Merge badea meu cu plugul Tot alăturea cu drumul. HODOȘ, P. P. 45. Alele ! mergînd pe drum Bătrînețele m-ajung. DOINE, 90, cf. 8, 15. Mergînd amândoi pe drum, iată că întîlnesc un grec. ȘEZ. IV, 6. Pe drumul care merg eu Nu e iarbă, nici dudău. ib. 218. Merse fără preget pe pustiul de zăduf. POPESCU, B. III, 111. Îmi place cum miege cálu ăsta. ALR II 969/172. Meream înăpoia cociei. ib. 3 212/53, cf. 3 212/64, 95, 157, 219, 228, 250, 272, 279, 284, 310, 316. O mărs o buca di drum. ib. 4 395/551. Pornește-a merje. A III 5. Mergăi printr-o pădurice, Găsii nouă ouă de vovice; Luai nouă, Lăsai două, Ca vovicea să mai ouă (Cartofii). GOROVEI, C. 20, cf. PASCU, C. 243. ◊ (Întărit prin repetare, arată durata prelungită a acțiunii) Și merge și merge, pînă ce înnoptează bine. CREANGĂ, P. 187. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă. id. ib. 199, cf. 207, 301. Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, L. 5. Merseră, merseră, cale lungă depărtată. id. ib. 22, cf. 26. De urît aș mere, mere, Calea mi se face stele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 211. Mai merge ce mai merge. ȘEZ. I, 5. ◊ (Cu determinări care indică modul de deplasare) a) (Determinarea indică dacă deplasarea se face pe jos sau cu un mijloc de locomoție) De acolo vrumu se luomu Pavelu. . . și vrea însuș pedestru se mearrgă. COD. VOR. 18/8. Un om s-au rugat să-i dau un cal, să margă călare dzeace mile de pămînt. PRAV. 41. Au mărs pre picioare. . . 2 mile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^r/9. Ea mergea bine pe cal. BOLINTINEANU, O. 428. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, CÍ. ȘEZ. I, 153. Mere călărește. ALR I 1 120/333. Mere cu bițicli [= bicicleta]. ALR II 2 575/260. b) (Determinarea indică sau sugerează ritmul de deplasare) Și, mergând tare, sosi în țara tătărască, și agiunsă la amândouă oștile tătărăști. HERODOT (1 645), 247. Gloata silită de foame Va căuta să meargă bărbătește. BUDAI-DELEANU, Ț. 106. Ei mergind ca vîntul se ceartă și se-ntreabă. EMINESCU, O. I, 447. Cătră sară pornește și el mergînd în pasul calului. CREANGĂ, P. 198. Și cînd venea ea, nene, dobora copacii: așa de iute mergea. ISPIRESCU, L. 5. Cîrdul mergea acum încet. PREDA, Î. 145, cf. V. ROM. septembrie 1 954. Și te uită după el Cum mere de cătinel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. Așa zice popa nost Cînd moare cel fără rost: Mergeți tare, Că bani n-are. id. ib. 468. Merseră ca gîndul, de întreceau vîntul. RETEGANUL, P. III, 14. c) (Determinarea indică poziția corpului în timpul deplasării) Cf. ZANNE, P. II, 101. Merge în patru picioare. ALRM I/II h 328. Merge în brînci. ib. Merge de-a bușilea. ib. Merge capră. ib. Merge de-a oaia. ib. Merge în patru mîini. ib., cf. A III 16. d) (Despre cai; determinarea indică poziția picioarelor în timpul deplasării, adesea și ritmul de deplasare) Calu a fos mergînd îm buiestru. GRAIUL, I, 34. Meri în trap. A I 23. Meri în galop. ib. Me-n paș. ib. 31. Merje calu de-a-nsăltatilea. ib. III 17. e) (Cu alte determinări modale) Gheorghiță, să mergi binișor mîne dimineață. TEODOREANU, M. II, 194, cf. ALR II 3 723/102, ZANNE, P. IV, 255. ◊ Expr. A merge pe două (sau trei, patru, șapte, nouă) cărări v. c ă r a r e. A merge în bobote v. b o b o t. A merge în dorul lelii v. d o r. (Regional) A merge de-a roata (sau de-a zbîrdigoala) = a se da peste cap, a se da tumba. Cf. ALR I 367/80, 218. F i g. Auzită fă mie demăreața meserearea ta, că în tire upăvăiiu; spune-mi, Doamne, calea într-însă se mergu. PSALT. 296, cf. 55. Înțelegu-te și deregu-te în calea ceasta ce mergi. CORESI, ap. GCR I, 13/23. Mă va păzi pre mine, în calea care mărg acum (a. 1 683). GCR I, 273/36. (T r a n z., învechit, rar) Au mers căi strîmbe. BIBLIA (1 688), 176²/20. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) De inima căruței atârnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, cînd mergea căruța. CREANGĂ, P. 106, cf. 40. Trenul mergea tot mai departe, se apropia tot mai mult de țelul călătoriei. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit. CAMIL PETRESCU, U. N. 219. Pe drumul Orăzii Merg carăle Gheorghiții. POMPILIU, B. 27. Merg carele după vin. JARNIK-BÎRSEANU, D. 53. ◊ (Despre aștri) Nu văz stele strălucind Nici luna pe ceri mergînd. ȘEZ. II, 9, cf. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ◊ F i g. Îi mergeau și gîndurile prin cap. GANE, N. II, 100. ♦ (Cu determinări locale; împreună cu aceste determinări, verbul capătă diverse accepții) a) (Cu determinarea „înainte”) A preceda (în spațiu). Înrainte mearge-veri amu înraintea feațeei Domnului a găta calea lui. PSALT. 335. (Despre abstracte) Dereptatea. . . înainte mearge și pure în cale urmele sale. ib. 176. Va mearge dereptatea ta înaintea ta și slava lu Dumnezeu acoperi-te-va. CORESI, EV. 52; b) (cu determinări ca „sus”, „în sus”, „la deal” etc.) a urca, a sui. Mere la deal cu greu. ALR II 3 113/228. Ion mere cîtinel la deal. ib. 3 113/235, cf. 3 113/141. Din treapta cea mai de jos, cînd vei aluneca în jos, lesne te mai scoli de jos, iar din cea mai de sus anevoie mergi în sus. ZANNE, P. III, 412; c) (cu determinări ca „jos”, „în jos”, „la vale” etc.) a coborî. Gios mergea în mare în corabie. PSALT. 230. Nu zice că „pogorî^”, ce „mergea în jos”. CORESI, EV. 391, cf. GCR II, 359, ALR I 1 221/159; d) (maghiarism regional; cu determinarea „din drum”) a-și schimba direcția de mers, a se abate din drum. Cf. ALR II 3 421/64, 105, 250, 310, 325, 334. ♦ T r a n z. (Învechit și regional) A străbate, a parcurge. Atîta mergeam de reapede acesta drum, cît îm părea că zburăm. DOSOFTEI, V. S. septembrie 11^v/33. Și-a mers el multă lume și țară și nu și-a căpătat stăpîn. RETEGANUL, P. III, 27. ♦ A colinda din loc în loc, a trece dintr-un loc în altul. Și de-aciia ieșind și mergea pren Galileiu; și nu vrea de să-l știe cineva. CORESI, EV. 77, cf. 256. Mergînd prin țară, domnul întîlni o seamă de turci. BĂLCESCU, M. V. 242. Îi deteră voie să meargă prin toate locurile de prin prejur, pe unde va voi. ISPIRESCU, L. 8. Tot într-un pas mergeau de la o casă la alta. ȘEZ. III, 184, cf. ZANNE, P. III, 246, IV, 162, V, 106. ♦ (Cu determinări ca „la dreapta”, „la stînga”, „hăis”, „cea”) A (o) coti (spre. . .). Mărg la direapta sau la stînga. ALR II 5 637/316. Merem hois sau cea. ib. 5 637/334, cf. 5 637/349, 353, 531, 791. ♦ (Despre obiecte sau, p. e x t., despre ființe) A se deplasa prin aer; a zbura, a pluti. Și așa mearge pe deasupra pământului ca de doi coți. N. COSTIN, ap. GCR I, 201/26. ♦ (Despre nave ori despre alte obiecte plutitoare sau, p. ext., despre ființe) A se deplasa plutind pe apă; a pluti. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. VLAHUȚĂ, R. P. 5. Faci valuri pîn apă ca să morgă [barca]. ALR II 2 522/386. Curcubeta încă merge cît merge deasupra apei. . ., dar odată se cufundă. ZANNE, P. III, 537. ♦ (Familiar, despre mîncări sau băuturi; de obicei determinat prin „pe gît”) A putea fi înghițit ușor (și repede); a aluneca pe gît. Mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Lupul nostru începe a mânca hîlpov; și gogîlț, gogîlț, gogîlț, îi mergeau sarmalele întregi. id. ib. 32. ◊ (Glumeț, printr-o lărgire a sensului) Să-mi pun pelea la pază din partea lui Chitiuță, și apoi oi vedea eu cum i-o merge îmbucătura. ȘEZ. IX, 67. 2. (Deplasarea este văzută în stadiul inițial; de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre....). Deaci ieși, se mearrgă întru Machiedonia. COD. VOR. 14/17. Gotoviți doao sute de voinici, se mearrgă pănră la Chiesariia. ib. 54/11, cf. 8/7, 38/25, 52/18, 68/19. Îngerii oameniloru, a bărbaților și a muierilor, mergu la Dumnezeu să se închine (cca 1 550). GCR I, 1/9. Voinicul, cînd mearge la războiu, elu se teame și e întru grije multă. CORESI, EV. 78. Lazar, soțul nostru, au adurmit. Ce merg, să deștept el. id. ib. 95, cf. 170, 314. Eu iarăși merș la Ier[u]s[a]lim cu Varnavași luai Tit cu mine (cca 1 569-1 575). GCR I,* 15/28. Eu merși la iad, vrăjmașul cîlcaiu. COD. TOD. 208. Merș și vădzuiu acolo sadurile raiului. ib. 210, cf. 220. Te scoală de mergi întru tîmpinarea lui și-i spune lui de toate (cca 1 600-1 625). GCR I, 67/2, cf. 74/14. Iară den cîte avem aicea, toate vom să le lăsăm; și numai goli vom să meargem ca și cum ne-am născut (a. 1 642). id. ib. 97/2, cf. 115/31. Să cunoști asupra cărora oameni mergi tu cu oaste. HERODOT (1 645), 363. De va veni neștine la un priiatin, să poftească un cal, sau un bou, să margă pănă la cutare loc. PRAV. 41. Au trimis de l-au chemat, să margă să o găsească. ib. 189, cf. 309, 321. Iară cum auzi Is[us] că iaste Ioan prins, mearse în Galilea. N. TEST. (1 648), 6^r/3, cf. m o l i t v e n i c (sec. XVII), 311. Noi după cuvîntul dumitale am mers la numitul sat Trudeștii (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 66. Lăsă Chesariia și iarăși mearsă în pustie. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/29. Meargeți în satul carele e în preajma voastra, și îndată. . . veți găsi un mînzu legat (a. 1 693). GCR I, 310/27. Vrînd să margă la biserică întru o duminică dimineața . . . au audzit un glas mare de om strigînd. NECULCE, L. 11, cf. 261. Ne-au părut râu și am mărsu de am supărat pe dumnealui giupănul Iordachi Rusăt (a. 1 710). BUL. COM. IST. IV, 194. Mergînd eu la curte marți seara și vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie de voia mea. ANTIM, P. XXIII . Obiceaiu au împărații cînd vor să meargă la un loc unde vor vrea, întîi să trimiță slugile (a. 1 747). GCR II, 39/3, cf. 64/10. Va merge starostele la casa vreunui ciubotar (a. 1 776). URICARIUL, XIV, 11. Preste puțin iară mearsem la locul acela. MINEIUL (1 776), 29^V2 /11. Fac curături pentru aratu . . . de strică pădurele numai pentru că nu vor să margă la cîmp pentru depărtarea locului (a. 1 792). URICARIUL, L, 348. Să mergem la bărbierie, Să ne rază pe datorie (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 105/13, cf. 115/6. Să margă la starea locului. . . să le împartă și pădurea cu bună dreptate (a. 1803). URICARIUL, XXV, 91. Să meargă la sat la Bărgăoani și să strîngă oameni bătrîni și să le împarță moșia (a. 1 806). ib. 133. Ermina de-aci mersă nevăzută, Lăsînd pe voinic în uimire adîncă. BUDAI-DELEANU, Ț. 140. Mutîndu-și apoi lăcașul său, mearsă Din Stambul. id. T. V. 109, cf. MARCOVICI, D. 15/14. Au năimit pe un om cu îndatorire, ca. . . să meargă să vestească tatălui său. DRĂGHICI, R. 6/17, cf. 18/22. Aflînd de la vezir că îl poftește frate-său să meargă la India, îi păru cu totul bine. GORJAN, H. I, 2/29, cf. 4/16. Un loc pustiu și tainic, de curînd aflat la lume, Unde spre tămăduire pătimașii merg anume. CONACHI, P. 85. Să meargă la tabăra de la Sas-Sebeș. BĂLCESCU, M. V. 392. Merse în mijlocul bisericii și . . . se înturnă spre nord. NEGRUZZI, S. I, 149. Să mergem împreună acilea la un loc, Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc. ALEXANDRESCU, O. I, 343. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I, 183, cf. 63, 281. Eu mă duc și te las pe tine aicea. . . , dar înainte de-a merge, voi să-ți arăt în ce consistă nebunia vieții mele. EMINESCU, G. P. 91, cf. id. N. 3. I-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargă unde știe. CREANGĂ, P. 98. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. id. ib. 162. D-le Nae . . . Nu mai mergem pe la o țuică? CARAGIALE, O. VI, 163. Se înduplecă de rugăciunele neguțătorului și pofti să meargă să-i vază marfa. ISPIRESCU, L. 24. Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat. id. ib. 33, cf. id. U. 42. Văd în zori, cum merg s-adune Mură fetele: doinesc, Rîd pe drum și hohotesc. COȘBUC, P. I, 262. E, ai să mergi la război. DELAVRANCEA, O. II, 200. E timpul spre palat să mergem. DENSUSIANU, L. A. 130. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei. GÎRLEANU, L. 114. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. Ne urcăm mai bine în mașină și mergem la redacție. C. PETRESCU, C. V. 158, cf. id. R. DR. 16, SAHIA, N. 42, CĂLINESCU, E. 96. E neapărat nevoie să meargă o delegație la Constantinopol. CAMIL PETRESCU, O. III, 97. Mă pregătesc de plecare. . . - Ce tot băsădești? Unde vrei să meri? T. POPOVICI, S. 266, cf. id. SE. 66. Du-mă bade și pe mine Unde mergi, în țâri străine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 63. Cîndu-i mere a peți Și la mine nu-i veni, Căluți se poticnească. id. ib. 266. La moară nu te-oi mîna, De nu-i mere, nu-i mînca. id. ib. 392. Numai pe acel timp merge paserea după hrană și nu-i la cuib. SBIERA, P. 25. Să-și aleagă un cal mîndru, sireap, și apoi să meargă undeva în pețite. id. ib. 50, cf. 262, HODOȘ, P. P. 44, 47. Eu merg la lucru, unde voi căpăta ceva, tu stai în piață. RETEGANUL, P. II, 19, cf. I, 2. Merg țiganii-a colinda. DOINE, 79, cf. 82, 219, 253, 298. Eu ziceam că merg la fragi. ȘEZ. III, 156, cf. IV, 172, MAT. FOLK. 1 468. Să meargă unde îi vor duce ochii. BOTA, P. 5. Să margă s-adepe caii. ALR I 298/61, Merem cu oile să le împriorâm. ib. 619/218. Am mers la drum de cu noapte. ALR II 2 391/334. Tu nu vez că-ș ia pălăria și merge. ib. 3 037/192. Cînd ai mărs la tîrg, am zis să nu te uiț de leacuri. ib. 3 115/325. Hai să merem cală casă, că- i noapte. ib. 3 207/250. Merem la săniet. ib. 4 369/219. Mem la sapă la cucuruz cu plugul. ib. 5 132/64. Me cu boii la munți, A I 23. La culesul viei nu merge cu struguri în traistă. ZANNE, P. III, 407. La vînat cu pușca sacă să nu mergi. id. ib. IV, 680, cf. 527. Am o păserea Intr-un vîrf de nuia, Tot se caină ca vai de ea, Că nu mere nime să o ia (Aluna). GOROVEI, C. 11. ◊ (În corelație cu a s e î n t o a r c e, a v e n i) Grăiesc unuia să meargă, și mearge, și altuia să vie, și vine. CORESI, EV. 223. Din cvartirul seraschierului vin și merg curierii fără de răstimp. GT (1 839), 57²/41. Badea mere și se-ntoarce, Sînul meu durerea-l stoarce ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 127. Oi veni Pe la Suceavă, Că dor-oi veni mai degrabă. Pîn-a mere și-a veni, Cărările s-ar stecli. MARIAN, NU. 500. Dacă mei . . ., vin-di grabă. ALR I 340/65, cf. 340/90, 98, 308, 345. ◊ (La imperativ, ca termen – sau în formule – de urare ori de îndemn) Mergi – și fii încredințată -, nimic nu m-a turburat. HELIADE, o. i, 431, cf. 457. Mergi, dar, fără mâhnire, te du și fii voioasă. ALECSANDRI, P. I, 138. Te du cu bine în cale depărtată Și mergi drept la Moldova în mari viteji bogată. id. T. II, 92, cf. 133. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Mergi cu bine, fătul mieu. id. ib. 185. Mergeți în pace, dragii miei. id. ib. 199, cf. 275. Nu stați, dragii mei, că nu-i de-a sta; mergeți în plata lui D-zeu sfîntul. RETEGANUL, P. V, 42, cf. ALR I 1 498/217. ◊ Expr. A merge înaintea cuiva sau a-i merge (cuiva) înainte = a se duce în întîmpinarea cuiva; a íntímpina (pe cineva). Nu se așteaptă feciorul să vie pînă la el, ce-i mearse înainte, de apucă pre el și-l sărută. CORESI, EV. 29, cf. 86. (Popular) A merge de la... = a pleca despărțindu-se de cineva. Mergînd, mîndră, de la voi, Plîngu-mi ochii amândoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 113, cf. 108. (Popular) A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori sa etc.) = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale. Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. CARAGIALE, O. II, 66. Zicînd acestea, s-au despărțit unul de altul, și fiecarele au mers în treaba sa. SBIERA, P. 200. (Regional) Mergi-ncolo! = a) pleacă de aici! lasă-mă în pace! Cf. ALR II 3108/228; b) nu mai spune! extraordinar: de necrezut! Com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. (Regional) Mergi în treabă-ți = pleacă de aici! lasă-mă în pace! Sîntem osteniți de drum și flămânzi, am intrat la d-ta, să cerem ceva de mâncare... – Mergeți în treabă-vă ! RETEGANUL, P. I, 56. (Regional) A merge în porneală v. p o r n e a l ă. A merge ață (sau întins, țintă, regional, oblu) v. a ț ă, î n t i n s, ț i n t ă, o b l u. A merge glonț v. g l o n ț. A(-i) merge (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult, á(-i) da satisfacție, a(-i) produce mulțumire. Cînd doinea în zori de ziuă . . . știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I, 139. Văzu pe masa lui mîncări de-acele ce merg la inimă. id. ib. III, 26. Cuvinte pline de foc, cari să meargă drept la inimă. GHEREA, ST. CR. II, 99. Cu mândra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam; Da cu mândra din- tr-ăst an Mînc un măr și două pere. La inimă tot nu mere. JARNIK-BÎRSEANU, D. 155. O puică ș-un cocoș. . . Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare; Și le pică cu slănină, Ca să-mi meargă la inimă. id. ib. 456. Fie pita cît de bună, Dacă-s în țară străină, Nu mai mere la inimă. MÎNDRESCU, L. P, 22. Mîncă ce mîncă, dar părea că aruncă la spate, căci nu-i mergea la inimă nici o îmbucătură. FUNDESCU, L. P. 97. ◊ (Cu determinări locale de felul „înainte”, „mai înainte”, „mai departe”, care arată continuarea deplasării, de obicei a deplasării întrerupte) De ocolea de la acel conac rădicîndu-sâ mers-au și mai nainte la satul Cărstiianul (a. 1 700). GCR I, 333/29. Cine va veni pănă aice, mai înainte să nu margă. ALEXANDRIA (1 784), ap. GCR II, 133/37. După ce ranele-ș legă doftorește, Mearsă înainte pe cale apucată. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Părăsit dar cu totul de puteri a merge mai înainte. . . au fost silit. . . să rămîie acolo. DRĂGHICI, R. 160/31. Nemaiputînd struni calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat. CREANGĂ, P. 185, cf. ISPIRESCU, L. 18. ◊ F i g. (În limbajul bisericesc) Părintele nostru Martin, răbdînd multe nevoi în Hărson răpăosâ și mearsă către Dumnăzâu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/34. Dar de vași muri cineva. . . merge cătră prea bunul Dumnezău. DRĂGHICI, R. 72/19. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. ◊ (Despre aștri) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea. BOLINTINEANU, O, 35. ◊ A se duce în vizită, a vizita; a frecventa. Nu. . . să meargem la crăcime și să ne îmbătăm. CORESI, ap. GCR I, 24/20. Sv[î]nt[u]l părintele nostru Ioan. . . mearse pre la sv[î]nt[e]le locurile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/9. În fiecare seară merg la cinematograf. CAMIL PETRESCU, P. 296. Dintre două mândre-a mele Nu știu la care-oi mai mere. MARIAN, O. II, 357, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 33. Mersui la voi, Mi-l țipă mâ-ta dinapoi (Scaunul). GOROVEI, C. 330, cf. PASCU, C. 243. ♦ (De obicei cu determinări de felul „la școală”, „la universitate”) A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățămînt. De cuconi mearseră la școală. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/5. Dorul tău mă bagă-n boală, De nu poci merge la școală. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. ALR II 2 987/29, 899. Care prunci mărg la școală? ib. 2 991/279, cf. 2 991/260, 310, 325, 334, 551, 762, A I 21. ♦ (Învechit și regional; despre ființe sau obiecte; cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra, a pătrunde. Pavelu luo bărrbații a doao dzi demăreața și se curâți. . . și mearrse în băsearecă. COD VOR. 32/17, cf. 70/24, 76/21. În vreamea aceaia mearse Isus în Capernaum. CORESI, EV. 54. Nu sînt destoinic, ca supt coperimîntul mieu să mergi. id. ib. 223, cf. 384. Din pămînt ești și iară în pământ veri mearge (cca 1 600-1 625). GCR I, 65/6. Dacă mearsă în besearică cu alți arhierei, îi deade patriarhul ev[an]g[he]liia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 52^v/11. Și derease ei în cale dereaptâ, se între (întru să meargă D) în cetate. PSALT. 228. Se pleacă crengile frăgariului, se sucesc, ca să creape, cît merg în pămînt, apoi se îngroapă. ECONOMIA, 210/23. Degeaba așa nu mersesiți înlăuntru. KOTZEBUE, U. 6^v/27. Că doresc a o vede Cum doresc în rai a me. POMPILIU, B. 52. Măi bădiță Neculai, Nu gîndi că mergi la rai. ȘEZ. I, 172, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. În pămîntul uscat pociumpul merge greu. Com. PAȘCA. Am mărs cu tății dodată-n casă. ALR II 3 164/279, cf. 3 164/310. În cruce vine o scoabă de fier, prin scoabă mere ruda. ib. 5 647/260. Țevea care mere-n apă rece. ib. 6 356/250. I mai copt, nu me unghia în el. A I 23. ♦ (Învecbit; deplasarea este văzută în stadiul final) A ajunge, a sosi. Aceștia ainte mearrseră (s o s i r ă N. TEST. 1 648) și aștepta noi întru Troada. COD. VOR. 16/4. Răspunse lui bolnavul: Doamne, om n-am, cum, cîndu se turbură apa, să mă bage în lac; e cînd merg eu, altul mainte de mine au deștins. CORESI, EV. 143. ◊ F i g. (Sens curent; cu determinări introduse prin prep. „pînă”) Spiritul de superstiție și de misticism. . . merse pînă a crede că și schimbarea portului. . . fusese un semn rău. BĂLCESCU, M. V. 392, cf. HASDEU, I. V. 206. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II, 135. Turcii . . . merseră pînă a ridica de pe malul românesc șlepuri cu grîne. D. ZAMFIRESCU, R. 54. ◊ E x p r. A merge prea departe = a trece peste limitele îngăduite. Cf. COSTINESCU. ♦ (Popular, cu determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A se angaja, a intra (într-o slujbă). O învăță tot ce trebuia să știe un viteaz care merge la așa slujbă înaltă. ISPIRESCU, L. 13. Să merg în cănțelărie, Să mă-nvâț și eu a scrie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 26. Fata babei însă au fost șăzut pînă acuma tot pe-acasă. . .; nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă. SBIERA, P. 208. ♦ (Cu determinări de felul „la armată”, „în armată”, „la oaste”) A se înrola. De va lua calul să margă la oaste, atunce nu iaste cu cale aceasta vină. PRAV. 53. Numaidecît să poruncească să meargă la oaste. IST. Ț. R. 54. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la”) A cere sfatul, a consulta; a cere sprijinul, a apela. Stăpînul. . . să margă la giudeț și să-i facă leage, să-i dea boul. PRAV. 19, cf. 237. Pentru vrăji și pentru ceia ce mărg la vrăjitori. EUSTRATIE, ap. GCR I, 116/2. Bărbatu și nevasta „mergea pă la popi”, de cerea să-i despărțească. PITIȘ, ȘCH. 153. Numa ce s-o julit la un ghejet și gata, mere la domn părinte să-i cetească. STĂNOIU, C. I. 52. 3. (Cu determinări nume de ființă, sau cu echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania. Ceia ce merrgea cu meînre, toți cădzură spre pămîntu. COD. VOR. 76/28. Și mergea cu nusa iudeii plîngea-se. CORESI, EV. 96. Lot încă rnearse cu el. PALIA (1 581), 48/7. Să meargă toți cu dînsul, să-l petreacă pînă la groapă (cca 1 600-1 650). GCR I, 139/37. Și luă cu el și pre ceaialanți fraț și marsăm cu dînsa (a. 1692). id. ib. 307/1. L-au și întrebat de primește să meargă cu dînsul. DRĂGHICI, R. 6/2, cf. 26/9. Oriunde vei merge cu mine, nu cumva să bleștești din gură. CREANGĂ, P. 207. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb, și pace bună. id. ib. 274. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască. . .!? SP. POPESCU, M. G. 57. Rîd suratele gătite Mînă-n mînă cu flăcăii; Și mi-e drag să merg cu dînșii, Să-i privesc și să-i ascult. IOSIF, PATR. 38. Mergi apoi cu mine, și cu restul îți aleg o cravată pă cinste. C. PETRESCU, C. V. 55, cf. 323. Nici unu dintre voi să nu margă cu mine. ALR II 3 098/551. Aș vrea să meargă cu mine. A III 3. Spune-mi cu cine mergi și-ți voi spune ce plătești. ZANNE, P. IV, 220. (În context figurat) Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară . . . Dar în zădar! că durerea merge. . . Cu mine. CONACHI, C. 103. ◊ (Cu determinarea subînțeleasă) Eu știu un vin bun, într-un loc unde sînt servit bine . . . Mergi? C. PETRESCU, C. V. 305. ◊ E x p r. A merge mînă în mînă (cu . . .) = (despre întîmplări, fenomene etc.) a se afla în strînsă legătură, a fi strîns legate între ele. Rasismul și anticomunismul merg mînă-n mînă, aspecte ale aceleiași plăgi a capitalismului. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 392. ♦ (În expr.) A merge după (cineva) = a) (Învechit) a urma (pe cineva). Cine va sluji mie, după mine să meargă ! CORESI, EV. 68. Păsați după mine și face-voiu pre voi vînâtori de oameni. Ei amu lăsară mreaja, după el mearseră. id. ib. 208. Nu iaste datoare muiaria să margă după bărbat, cînd va vrea. . . bărbatul să lăcuiască într-alt sat. PRAV. 168, cf. ANTIM, P. 3, ZANNE, P. II, 122, 608; b) (Învechit și popular, despre femei) a urma (pe cineva) în căsătorie; a se căsători (cu cineva). Femeile vaviloncițe ce-au mărs după evrei și carii n-or vrea să se desparță, să nu-i treci cu tine Iordanul. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 107^r/21. Nu poci suferi a mearge după căsătoriu mai prost decît mine. id. ib. noiembrie 161^v/24. Să nu mergi tu după tineri, macar sărac, macar avut. BIBLIA (1 688), 193²/12. A u amăgit-o un grec, de s-au măritat după dînsul. . . Și după ce-au mărsu dup-acel grec, au amăgit-o. NECULCE, L. 82. Mi te cere-un diecel: Mere-i, mîndră, după el? – După diac nu m-oi duce. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75, cf. 181, 452. Of! draga mea! da cum de-ai putut tu merge după un măre hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. Vin la maica de mă cere, Că io după tine-oi mere. MÎNDRESCU, L. P. 53, cf. HODOȘ, P. P. 187. Merge-aș, bade, după tine, Dar pămîntu nu mă ține, Că ți-i casa jelitoare. MARIAN, SA. 9. Tată, te-ai dus la fata împăratului, să vezi, merge după mine? ȘEZ. II 109; c) a accepta, a urma sfaturile, învățăturile cuiva. Se schimbă și în dereapta și în stîngă. . . sau i se și pare că mearge după Hristos. CORESI, EV. 71, cf. 438. Ș-au închis și pe Iordachi vornicul . . . ș-au pus câmaican în locul lui pe Ion Buhuș. . . , ca să poprească țara să nu margă după dînsu să-l pîrască. NECULCE, L. 166; d) (rar) a urmări. Iar deca merge omul după dînsul [după șarpe], și-l ajunge . . ., el își acopere capul cu tot trupul (a. 1 654). GCR I 166/39. A merge pe urma (sau urmele) cuiva v. u r m ă. (Învechit) A merge pe legea cuiva = a accepta sau a respecta o credință. Să ispitescu pre ei, de vor mearge pre leagea mea au ba. BIBLIA (1 688), 50²/34. (Regional) A merge în urma cuiva = a urmări. I-am văzut, chiar pe drumul acesta trecură. . . – Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor ! RETEGANUL, P. I, 37. (Învechit) A merge în (sau la) sfatul cuiva = a accepta, a urma sfaturile cuiva. Ferice bărbat ce nu mearge la sfatul necuraților și pre calea păcătoșilor nu stă. PSALT. 1. Ferice de omul ce n-a miarge în sfatul celor fără de liage Și cu răii nu va sta-n cărare. DOSOFTEI, PS. 11/8. (Învechit) A merge spre nuntă sau (regional) în cununie (cu...) =a se căsători, a se cununa. El era născut den fată, nu den muiare ce mersease spre nuntă. CORESI, EV. 527. Cînd o mers în cununie, icoanile-o prins a plînge. MÎNDRESCU, L. P. 182. Ce iubesc mamii nu-i place; De-ar plăcea mamii ca mie, Mîne-aș mere-n cununie. MARIAN, NU. 82. ♦ (La unele jocuri, mai ales la jocul de cărți) A se angaja, a participa (la joc). Pune miza, zise căpitanul de intendență. – Am pu-u-u-s doi franci. . . – Dumneata mergi, domnule maior? – Da. D. ZAMFIRESCU, R. 203, cf. BUL. FIL. V, 261. II. 1. (Despre ape curgătoare) A curge. Un părâu . . . mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/ll. Iată că merg patru rîuri din raiu, unul Tigru, altul Efrat, altul Fison, altul Gheon. ALEXANDRIA, 106/16. Ș-așa cîntă de cu jele, De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură, De stă Oltul și nu cură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 106, cf. DOINE, 97. Peste noi a trece vînt, Și picăm fără de rînd. P'îngă noi, d-a mere apă, Și picăm fără de seamă. BÎRLEA, B. 10. Me apa la Criș. ALR I 422/80. Ampoiu meie lin. ALR II 2 505/102, cf. 2 505/157, 3 498/386. 2. (Popular, despre lichide sau despre secreții organice) A curge, a se scurge. Bătaia, cînd să face cu toiagul, și mai vîrtos cîndu să va svărîma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sînge . . . , atunce de pururia să va certa bărbatul. PRAV. 159. Am descoperit smochinele, și. . . le mergea laptele. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 106^v/1. Să apropie de Alexandru și-și plecă capul la domnul său și-i mergea lacrămile din ochii lui izvor. ALEXANDRIA, 168/16. Bădiță . . . Tare râu sîngele părău. RETEGANUL, TR. 134. Merg balele. ALRM II/I h 55, cf. ALR II 4 211/362, 4 212/95, 362. Mier lăcrămile pe obraz. ALR II/I MN 4, 6 829/836 Întotdeauna îi merge lacrimi din ochi. ib. h 17. 3. (Popular, despre praf, fum, aburi etc.) j ieși (din. . .); a se desprinde din. . . (deplasîndu-se în spațiu). Atunci e mai bun semănați orzului, cînd după grapă mearge pulbere. ECONOMIA, 39/4. Ian caută la obiele, Cum merg fumul din ele. DOINE, 136, cf. ALRM II/I h 310. 388. Le-am frecat hanele să margă zgura din ele. ALR I 643/295. Merze aburi din gunoi. ALR II/I MN 129, 3 864/27, cf. ib. 3 864/29, 36, 76. ◊ E x p r. (În legătură cu diverse verbe, mai ales cu „a bate” sau cu echivalente ale acestuia pe lîngă care expresia capătă valoare adverbială) De-i merge (sau să-i meargă) colbul (sau fulgii, peticii, peticile, untul, rar, scînteile) = zdravăn, tare, violent. Și înherbîntă o tigaie de o înfocă de-i mergea scînteaiele. DOSOFTEI, V. S septembrie 7^v/4, cf. BARONZI, L. 48. Scoteau mîțele de prin ocnițe și cotruțe, și le flocăiam și le șmotream. . . de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă, și vă croiesc de vă merg petecile. id. ib. 38, cf. id. P. 24, 148 O lovi o dată cu mîțele de-i merse fulgii. ISPIRESCU ap. CADE. Bărbatul său însă. . . mi-o bătu ș de astă dată de-i merse colbul. MARIAN, O. I 347. N-am eu vreme de pierdut și mi-i capu la altele, altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Te muștruluiește de-ți merge untul. BRĂESCU, V. A 132. Cam cu chef cum era, au început deodată să joace, și unde nu juca, și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. S-au dat la jucat, și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. De feli nu-i cruțau, ci-i măcilăreau de le mergeai peticele. MARIAN, T. 228. Le-a tras o bătaie de le-a mers colbul și i-a alungat departe. id. ib 267, cf. ȘEZ. III, 143. L-a bătut de i-au mers fulgii. ZANNE, P. IV, 274, cf. 162, III, 294. Te pălesc de-ți merg fulgii. ALR I 1 435/887. ♦ (Prin Transilv., despre pete, murdărie etc.) A dispărea, a se șterge (prin frecare, curățire etc.). Com. din ALBA IULIA. III. (De obicei cu determinări locale) 1. (Despre drumuri) A duce (la. . .), a o lua (spre . . .) Amîndouă drumurile acestea merg tot la Țuțora. (a. 1803). URICARIUL, XXV, 258. Drumul care mergea la capiște era presărat cu flori. BELDIMAN N. P. I, 61/13. Arată-mi drumu cum mere cătă casă. ALR II 3 459/102. Să mă-ndrepți că-ncătrău mere drumu ăsta. ib. 3 459/235, cf. 2 938/235, 250. ♦ (Despre întinderi de pămînt, drumuri linii de hotar etc.) A se întinde, a ține (pînă la. . . sau de la . . . , de la pînă la . . .), a ajunge (pînă la. . . sau de la pînă la . . .). Această moșie țearca căriea îi merge hotarul de la un loc pe valea Sulinarului. . . până în via Mecolei (a. 1 776). URICARIUL, VII, 20. Acele pămînturi din Maxinești merg pînă la hotarul Honcului și lovesc în capul iazului Bălăneștilor (a. 1 797), ib. XXV, 242. Mergea atunci podul. . . de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului. . . pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, M. V. 164. Atîta rămăsese din livada. . . ce mersese pînă-n ulița din dos. REBREANU, I. 47. %Cărărușa merge-n rît, Dragi am fost și ne-am urît; Cârărușa merge-n vii, Dragi am fost de mici copii. JARNIK-BÎRSEANU, 162. 2. A se extinde, a se propaga, a se generaliza. Focu într-însu înrainte mearge și arde împregiuru dracii lui. PSALT. 201. Apoi au început a slobodzi drăgănimea flintele . . . din om în om împregiur. Ca. . . fulgerul, așe merge focul împregiur. NECULCE, L. 232. Mere pîrjol pîn tătă pădurea. ALR 1 692/270. Marsă sun [= ecou] pîm pădure. ib. 1367/80. Mere răsunu. ib. 1367/295, cf. 1367/93. Căscătura așa merge din omu-n om, ca pasărea-n zbor. ALR II/I MN 10, 6 869/705, cf. ib. 6 869/886. 3. (Despre vești, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspîndi (la toți). Aceastași poroncă și domnului muntenesc lui Gligorie vodă i-au mărsu. N. COSTIN, LET. II, 3/21. N-au așteptat pănă le va merge răspunsul, ce îndată au trimis ordinanțu la toți oștenii. AXINTE URICARIUL, ib. 147/28. Mersăse cuvîntul din om în om. . . pănă . . . la urechile celor mari (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 235/32. Cărțile de poronci, ce le vor fi mers, cît au fost în treabă ispravnicii (a. 1820). URICARIUL, I, 254. Un aspru împărat, La care cum au mers asemine știință Au și găsit de cuviință. Pe om se-l de subt judecată. DONICI, F. I, 29/6. Zgomotul serenadelor și serbătorilor deșteptă atențiunea vecinilor și vestea merse pînă la postelnicul. FILIMON, O. I, 119. ◊ E x p r. Merge vorba sau vorba merge = se spune, se vorbește (peste tot). Pe timpii de atunci, mergea vorba că îndeobște călugării de la Sîntele-Locuri erau. . . învățați. ODOBESCU, S. II, 36. Vorba mergea că ar fi dat trupul la dobitoace, și că de aceea nu s-au găsit decît mantaua și iarmurca. CONTEMPORANUL, II, 221. El, după cum îl știm, nu era de cei ce poartă frică de o furnică, cum merge vorba. MARIAN, T. 323. Mai mergea vorba că e și tare învățat. CIAUȘANU, R. SCUT. 16. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el că. . . , i s-a dus vestea (că. . .); este denumit, i se spune. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burdujani pănă la Galați. NEGRUZZI, S. III, 75. Și de-atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omu lui vodă. CREANGĂ, A. 20. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10, cf. COȘBUC, P. I, 238. De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe. AGÎRBICEANU, A. 74. Îi mersese vestea că face din cînepă cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220, cf. ZANNE, P. V, 510. (Cu schimbarea topicii și a accentului stilistic, peiorativ) E un tîrîie-brîu, căruia numai vorba-i merge că-i la Iași, la învățătură. MIRONESCU, S. A. 137. Meargă-i numele! = (în imprecații) să nu se mai audă despre el sau ea (decît numele)! să se facă de rîsul lumii ! Îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandei noră ! O, meargă-i numele! COȘBUC, B. 123. IV. 1. (Despre acțiuni, fenomene, evenimente etc.; de obicei cu determinări modale) A se desfășura, a evolua, a decurge. Va vedea cum merg vremile. AXINTE URICARIUL, LET. II, 171/8. Vâdzîndu pe Antohie Vodă că-i mărgu lucrurili cu-ntemeiere bună, începu în sfaturi cu boieri pribegi. NECULCE, L. 135. Mulți sînt care pot zice că încă lucrurile nu merg bine. HELIADE, O. II, 415. Sabia această pînă Nu mi să va da în mînă, Toate merg într-un zădar. PANN, E. II, 52/12. Să închizi ochii și să-ți cauți de treabă. . . iară trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130, cf. BOLINTINEANU, O. 141. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! CREANGĂ, A. 34, cf. 4. Harap-Alb vede el bine unde merge treaba. id. P. 219, cf. 248. Terzetul final din actul întîi a mers admirabil. CARAGIALE, O. I, 3. Pînă acum m-ai ascultat la orice ți-am zis, și toate ți-au mers bine. ISPIRESCU, L. 21. Toate merg bine. ODOBESCU, S. III, 66. Îi mergeau prost afacerile, era încurcat și pe la bănci, AGÎRBICEANU,123, cf. id. P. M. 137. Era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I, 231. Tare-i plăcea cum mere treaba la rumâni la botez. PRIBEAGUL, P. R. 105. Mergea treaba de-a mai mare dragul, fără sîcîieli, fără bateri pe loc. V. ROM. noiembrie 1953, 161. Să meargă treaba-n plin. teodorescu, P. P. 151, cf. RETEGANUL, P. II, 3, ZANNE, P. III, 154, 187, IV, 636. ( E x p r.) A(-i) merge strună (sau găitan, ca din apă) v. s t r u n ă, g ă i t a n, a p ă. ◊ I m p e r s. Dar cu limba merge altfel: ea nu are vreme hotărîtă că în atîtea luni sau în atîția ani. . . să se formeze. HELIADE, O. II, 129. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă) A se desfășura (destul de) bine, normal; a da rezultate (destul de) mulțumitoare. Apoi de mărs o mărs [executarea cîntecului], frate Dincă, da nu-ș cum. . . , voi oltenii o luați mereu prea iute. CAMIL PETRESCU, B. 177. Fac cereale, domnule colonel. . . – Și merge? – Merge . . . Dar, pe lîngă cereale, m-am gîndit să fac și puțin astrahan. . . Și merge. CAMILAR, N. II, 98. ♦ (Despre aparate, mecanisme, sisteme tehnice) A fi în funcțiune sau a putea fi pus în funcțiune; a funcționa. Cf. LM. Ceasornicul nu merge. DDRF. Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați. BOGZA, V. J. 82. Plugu gazdii mere tăt ca ș-a meu. ALR I 242/257, cf. ALR II 6 714/172, 6 715/172. ◊ E x p r. A-i merge (cuiva) gura v. g u r ă. 2. I m p e r s. (Despre ființe, cu complementul în dativ; de obicei cu determinări modale ca „bine”, „rău” etc.) A o duce, a-i fi (într-un anumit fel). Și deodată mergea cu năroc lui Ștefan Vodă. URECHE, LET. I, 101/17. Să-ți margă tot bine și cu năroc. VARLAAM, C. 261. Petru Vodă... socotind că nu-i merge pe treaba lui. . . s-au dus în țara leșască. N. COSTIN, LET. II, 37/25. Să fii mai îngăduit, măria ta, păn' li s-ar fi vădzut. . . cum le merge. NECULCE, L. 219. Cătră seară le merse brașovenilor mai bine, căci luară de la români un tun. BĂLCESCU, M. V. 519. Las' pe mine, că te-oi iuți eu, bade Stane. . . nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611, cf. 970. Mă! că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46, cf. 144, id. A. 52. Hotărîră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească . . . Așa făcură, și le mergea bine. ISPIRESCU, L. 49. Și-a fost Cuminte om; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I, 229, cf. 260. Nici mie n-o să-mi meargă râu. Avendrea e priceput la toate. STANCU, D. 252. Nu l-am mai întrebat cum îi merge. V. ROM. mai 1955, 42. Nu-i mergea bine în nici o treabă, măcar de ar fi muncit el orișicît. SBIERA, P. 187, cf. 195. Cu popă și cu iepure cine să întîlnește la drum, bine nu-i merge. ȘEZ. I, 18, cf. 51, GOROVEI, CR. 43. La pruncii aiștea le me bine. ALR I 259/80, cf. 259/61, 63, 103, 170, 231, 308, 343, 839, ALR II 3 175/102. ◊ (În formule de urare) Să-ți meargă tot cu bine. HODOȘ, P. P. 214. ◊ (Prin extensiune, despre plante) Cu cît se seamănă mai afund și mai rar cucuruzul, cu atîta îi mearge mai bine. ECONOMIA, 41/27. Prin aceasta multe buruiene se vor stîrpi, și cartofelor le va merge atîta de bine, ca și cînd ar fi fost prășite. IONESCU, C. 81/11, cf. 182/4. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă; adesea în construcții negative) A o duce bine, a-i fi bine, a avea succes; a-i prii. Văzînd și domnul că nu-i merge în pămîntul Moldovei, fiind învățat în Țara Românească cu venituri mai mari, au scris la Țarigrad (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 200/15. ♦ (Adesea în construcții negative) A reuși, a izbuti. Începu să povestească amănunțit cum „a pus mîna” el cîndva pe cămara lui Răghină. . . , cum „i-a mers”. V. ROM. mai 1954, 72. ♦ Cu mine nu i-a mers. 3. (De obicei cu determinări modale de felul lui „înainte”, „bine”, „încet”, „greu”) A înainta, a progresa; a se dezvolta. Carile dintr-un loc mai înainte nu mearge nici mai adaoge, acela prea pe lesne îndărăpt să dă și scade. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/7. În acest chip lucrul merge înainte. I. IONESCU, C. 58/14. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, M, V. 3. Fără să perdem un minut, am cercat să facem ceva; știți însă că la noi lucrurile merg încet. ap. SBIERA, F. S. 240. Umblam la școală, unde mergeam bine. ap. TDRG. Nu-mi merge lucrul din mână. Com. din BRAȘOV, cf. DEȘLIU, G. 15, TULBURE, V. R. 43. ◊ I m p e r s. Eu scriu mereu și merge greu. CARAGIALE, O. VII, 62. ♦ (Despre oameni; cú determinări de felul „(tot) înainte”, „mai departe”) A persevera, a continua. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. 4. (În e x p r.) A merge pe . . . = (despre oameni sau în construcții impersonale; urmat de o determinare numerică) a se apropia de sau a se îndrepta spre data la care împlinește un an în plus. Asta nu se poate spune. Eu, babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa --. . . și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Iaca eu sînt om de merg pe șaptezeci și patru de ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. (Cu o construcție învechită) De vreame ce cel. . . ce face greșalâ, va fi de optspredzeace ai mărgînd, atunce să-l bage în hiară. PRAV. 261. A merge spre. . . (sau către. . .) = a se apropia de un anumit stadiu de evoluție, de o anumită fază, de perioada de timp imediat următoare. [Holda] merge spre copt. ALR SN I h 43. (I m p e r s.) Mergea spre toamnă. ap. CADE. (I m p e r s.) De ce (sau, rar, pe cît) merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. Holera, de ce merge, crește în Paris. CR (1832), 87²/11, cf. DRĂGHICI, R. 9/10. De ce merge, se întinde gustul cititului. GT (1839), 27²/44. Siguritatea se întemeiază pe an ce merge. ib. 173²/16. Tîrgul-Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I, 192. Oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I, 160. Pe zi ce merge, perfectul compus, datorită tocmai expresivității lui, tinde să ia pretutindeni locul celui simplu. IORDAN, STIL. 151. 5. (Despre ființe) A trece (dintr-o situație în alta), a ajunge (într-o anumită situație). Mearge-voru din virtute în silă. PSALT. 173. A trupului hrană sfîrșaște-se și întru putredire mearge. CORESI, EV. 233. Cu lacrămile în ochi îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la peirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Scoală, Adame, hai cu mine, Să miei de la rău la bine. BÎRLEA, B. 91. ♦ (Regional; despre obiecte) A se face, a deveni (Voivozi-Șimleul Silvaniei). ALR II 3 952/325. Tăt o mărs țîră [= s-a făcut cioburi], ib. V. 1. (Despre materiale, în special despre alimente) A fi necesar (în cantități determinate) la realizarea unui produs; a se consuma, a se întrebuința, a se cheltui. Fac nouă turtițe, le ung cu miere și le dau la cuptor; mulți însă, ca să nu meargă miere multă. . ., le ung pe deasupra. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta (dacă s-a cheltuit atît de mult, se mai poate cheltui încă puțin; p. e x t. fie, treacă de la mine!). Cf. ZANNE, P. V. 424. ♦ (Rar; cu determinări nume de alimente introduse prin prep. „pe”) A se hrăni, a se alimenta. Din toate drumurile, acest de iarnă este acel mai greu, fiindcă vitele merg numai pe fîn și cheltuiala se rădică. I. IONESCU, C. 221/17. 2. (Învechit și popular) A se calcula, a se socoti; a se adăuga (la socoteală). Căci [peste] acele multe și mari supărări ce se făcea peste locuitori, le mai merge săracilor încă al doilea văcărit (a. 1 757). URICARIUL, IV, 9/1. Și dobînda de 50 la sută merge la. . . – La capelele întregi! DELAVRANCEA, O. II, 366. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. Patru-n opt merge de două ori. ALR II 2 353/36, cf. 2 353/47, 76, 105. Doi mere de două ori în patru. ib. 2 353/250, cf. 2 353/260, 279. VI. 1. (De obicei impers.; adesea în construcții negative) A fi posibil, acceptabil, permis sau valabil; a se putea, a se accepta, a se admite. Înțeleg să aveți respect de opinia publică;. . . dar, de respectul opiniei publice, să nesocotiți pe un confrate bătrîn – iar nu merge. CARAGIALE, O. VII, 425. Opt versuri, le-am făcut! așa cu gluma. . . O, de-aș găsi acum o rimă-n „uma”; Dar, haid! și fără rimă văd c-a mers. COȘBUC, P. II, 267. Toate merg pînă la un timp. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. Ți-o spun hotărît, nu mai merge, trebuie să facem economie. BRĂTESCU, V. 5. Te înșeli amar!. . . Cu mine nu merge așa! . . . Nu scapi cu una, cu două! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ E x p r. (Mai ales în construcții negative) A-i merge la socoteală = a-i conveni. Cf. CADE. Treacă-meargă v. t r e c e. ♦ A se potrivi; a se armoniza, a se asorta. Albastrul merge bine cu albul. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare; a curge. Prescripțiunea începe să meargă numai din momentul punerii în întîrziere. COD. PEN. R.P.R. 599. 3. (Prin nordul Transilv.; despre vorbe, expresii etc.) A se (putea) folosi, a se (putea) întrebuința; a se spune, a se zice. Cf. ALR II/I MN 68, 2 630/284, alr i 383/278. 4. (Rar) A avea valoarea de . . .; a fi socotit, considerat ca avînd valoarea de . . .; a valora, a face. Pui patru cărți jos, dai cîte patru fiecărui, iei carte cu carte, sau cu șapte iei trei și patru de jos. . . la urmă, cărțile „merg două” (dacă ai cel puțin 37), spatiile 1. PAMFILE, J. I, 15. 5. (Despre bani, p. ext. despre documente care conferă anumite drepturi) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. Banii vechi nu mai merg. SCRIBAN, D. 6. (Despre salarii, venituri etc.) A reveni (cuiva) în continuare. Leafa îi merge pe vacanță. SCRIBAN, D. 7. (Învechit, despre bunuri materiale) A-i reveni cuiva de drept, a fi atribuit cuiva. De s-ari pedepsi cineva cu moarte, averea lui, după obiceiul țărăi aceiia, să margă la rude și la urmașii lui. N. COSTIN, L. 578. 7.(Învechit, rar, despre legi) A prevedea, a specifica, a stipula. Un plugar oarecarele de să va prileji să aibă a să pîrî cu cineva pentru vreun pămînt sâmănat și nu-ș va întreba întÎi la giudeț, să vadzâ cumu-i va miarge leagia . . . PRAV. 3. VII. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a se îmbrăca (într-un anumit fel); a purta. Își legase multă vreme capul cu o basma, apoi începu a merge vara cu capul gol. CĂLINESCU, S. 142. - Prez. ind.: merg și (prin Transilv.) meg (ALR II 4 797/130), pers. 2 (prin Transilv.) și megi (ib. 4 797/130, 172), pers. 3 (prin Transilv.) și mege, pers. 4 (popular) accentuat și mergém (BUL. FIL. II, 105, IORDAN, L. R. A. 128), (prin Transilv.) și megem (ALR II 4 797/172), pers. 6 (prin Olt.) și merge (ib. 4 797/886); perf. s.: pers. 1 mersei și (regional) mergei (ARH. FOLK. I, 168), mergâi, mersui, (învechit) merși, merșu, pers. 3 (regional) și mersu (D. POP, M. 154), pers. 4 (învechit) și mersem m. m. perf. pers. 5 (învechit, rar) și mersesiți. – Și: (regional, mai ales Transilv.) mére (prez. ind. pers. 2 meri, 3 mere, 4 merem, 5 mereți, 6 mer ZANNE, P. VI, 46, ALR SN I h 124/812) vb. III ; (regional, mai ales Maram. și nordul Transilv.) me (prez. ind. pers. 2 mei, 3 me și meie, 4 mem și meiem ALR II 4 797/102, pers. 5 meți și meiți ib. 4 797/104, 106) vb. III. – Lat. mergere „a se cufunda”.