ler, (lar, lăr, leroi, lerui, lenui), interj. Sens incert al unui termen identificat în legende, basme și refrenele colindelor: „Lerui și-a mărului”; „Hai lin, hai lar și flori de măr”; „Oi, leroi, leroi”; „Hai, leru-i, Doamne”. – Din numele împăratului Aurelian; din sg. lat. al numelui divinității domestice Lar, venerați ca divinități protectoare ale Romei (I. G. Sbiera); probabil din lat. (Ha)llelu(iah, Domine) (DLRM, DEX, MDA). ■ „Ler este un evident mitologem (= formă mitică elementară și pură, considerată cea mai mică unitate, indivizibilă, din structura unui mit, a unei narațiuni mitologice, care nu mai are nevoie de interpretări și explicații, întrucât se exprimă singură), iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un mit arhaic, preroman” (Kernbach,1989: 297).