troienì v. 1. a (se) acoperi cu zăpadă: s’a troienit drumul de fier AL. troienind cărările EM.; 2. fig. a albi: necazurile ce troienesc și îmbătrânesc fără de vreme; 3. a acoperi în genere: troieni’va teiul floarea-i peste noi EM.

PESTE prep. I. Introduce complemente circumstanțiale de loc. 1. În legătură cu verbe de mișcare, arată că un obiect se așază sau cade deasupra altuia, lipit de acesta. Adă mîna, să nu cazi Peste pietrele din cale! COȘBUC, P. I 165. Bocănește el cît bocănește, cînd pîrrr! cade copacul peste car de-l sfarmă. CREANGĂ, P. 46. Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi. EMINESCU, O. I 101. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur’ frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? id. ib. 235. ◊ (În legătură cu verbe ca: «a da», «a lovi», «a izbi» etc.) Ba mai bine îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. Și ea-l lovește-ncetișor Zîmbind, cu palma peste gură. COȘBUC, P. I 183. Atunci odată încep ele a se boci înădușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. ◊ Loc. adv. Picior peste picior v. picior. ◊ (Mișcarea are direcție orizontală) Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie. EMINESCU, O. I 79. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. id. ib. 85. 2. (Urmat de substantive care arată suprafața, întinderea) De-a lungul... Apucă peste cîmpi de-a dreptul, spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Și azi el se avîntă pe calul său arab Și drumul, ca săgeții, îi dă peste pustie, Care sub luna plină lucește argintie. EMINESCU, O. I 97. ♦ Pe tot cuprinsul. Mitrea nu răspunse nimic, dar în urmă trecu roșeața peste obrajii lui. SLAVICI, N. I 70. Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. Și-i întunerec peste tot. IOSIF, P. 32. Marea se vărsa peste tot locul. DRĂGHICI, R. 112. ♦ De jur împrejur. Brațul drept dacă-l întinde Roată peste brîu te prinde Și te-n- treabă: «Dragă, strîngu-l?». COȘBUC, P. I 104. Hiltruna vine drept Spre el și îl cuprinde puternic peste piept Cu brațele-amîndouă. id. ib. 162. Atunci ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. 3. (În legătură cu verbe ca: «a se apleca», «a se înclina» etc.) Deasupra... M-aplec înfrigurat peste țarină Și caut rădăcinile ascunse. BENIUC, V. 84. Te pleacă iar zîmbind peste-a mea față. EMINESCU, O. I 120. Dintre flori copila rîde și se-nclină peste gratii, Ca un chip ușor de înger e-arătarea adoratei, id. ib. 154. 4. Pe deasupra. De unde sînteți, moșule? întrebă el cătînd cu blîndețe peste ochelari. MIRONESCU, S. A. 32. Stelele clipesc peste bălțile de sînge. VLAHUȚĂ, R. P. 25. Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apropie... și inima i se umple de îndărătnicie. SLAVICI, N. I 139. (Poetic) Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?... Ca și vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc. EMINESCU, O. I 133. ◊ (În prepoziții compuse) Se uită în jurul lui, se opri o clipă. apoi dădu drumul căpăstrului și trase de peste cingătoare o frînghie pe care o petrecu pe gîtul calului. PREDA, Î. 138. 5. (În legătură cu verbe care arată trecerea, plecarea etc.) Dincolo de... Cînd astupi gardul, dai că sare peste gard și îți face mai multă pagubă, stricînd și streșina gardului. SLAVICI, N. I 13. Fata babei sărea iute peste pîrlaz. CREANGĂ, P. 284. Și aceiași pomi în floare Crengi întind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie azi. EMINESCU, O. I 112. Peste deal, peste colină, Este-o creangă de măslină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 252. ◊ (În prepoziții compuse) Din munți și văi, de peste mări. Din larg cuprins de multe zări, Nuntași din nouăzeci de țări S-au răscolit. COȘBUC, P. I 55. Era bîlciul de toamnă de la Sărata. la care oamenii se adună pînă de peste nouă țări și nouă mări. SLAVICI, N. I 134. II. Introduce complemente circumstanțiale de timp. 1. (Urmat de substantive care de obicei sînt însoțite de numerale, adverbe sau pronume și adjective nehotărîte) După... Peste un ceas începem să urcăm dealul. VLAHUȚĂ, R. P. 51. Nu se mai îndoia că Marta peste cîtva timp se va alina și va pierde gîndul de dragoste pentru păstor. SLAVICI, N. I 120. Peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. 2. În timpul, în cursul. Încă duminecă se vorbea că peste săptămînă Toderică va peți pe Marta. SLAVICI, N. I 98. Te urmăresc luminători Ca soarele și luna Și peste zi de-atitea ori Și noaptea totdeauna. EMINESCU, O. I 190. Peste noapte am visat că aveam un nas cît a lui de mare. NEGRUZZI, S. I 7. III. în construcții modale. 1. Fiind așezat între două părți de vorbire identice, exprimă ideea de superlativ. În sufletul meu fierbeau întrebări peste întrebări. SADOVEANU, O. I 420. Și ce să vezi?... Biserici peste biserici, cruci peste cruci, pustnici peste pustnici. DELAVRANCEA, O. II 317. Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. adv. Peste puterea sau puterile (cuiva) = mai presus de puterea sau puterile cuiva, depășind puterile cuiva. Peste măsură v. măsură. 2. (În legătură cu numerale, arată depășirea unei cantități) Mai mult decît... Peste o mie de bolnavi zăceați în camere. MIRONESCU, S. A. 122. ♦ (Rar) împotriva, contrar... Se întoarce numaidecît, peste așteptarea tutulor. ISPIRESCU, L. 367. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra... Mi-ai luat apoi copilul, să-l ucizi! Și-am zis: E bine! Tu-i ești tată și ai dreptul peste fiul meu ca mine. COȘBUC, P. I 120. Marta se făcuse stăpînă peste toți stăpînii din casă. SLAVICI, N. I 80.

TROIENI, troienesc, vb. IV. (Mai ales la pers. 3) 1. Tranz. A acoperi cu troiene de zăpadă; a înzăpezi. [Viscolul] astupa drumurile, troienea porțile, ne izbea în piepturi și ne ținea în loc. SADOVEANU, O. VIII 172. Afară era un viscol care troienise străzile. CAMIL PETRESCU, U. N. 40. Afară, viscolul troienea ușa și ferestrele casei. BUJOR, S. 33. Iarna viscolu-l ascult... Troienind cărările. EMINESCU, O. I 123. 2. Refl. A rămîne imobilizat în mijlocul zăpezii; a se înzăpezi. Ne-am troienit?... Iaca! na, și alta acum... ALECSANDRI, T. I 112. 3. Tranz. A acoperi un obiect, îngrămădind ceva peste el. Andrei privește din umbră cum bieții oameni așază racla, cum o troienesc cu flori, îi aprind făclii. GALACTION, O. I 258. ◊ Fig. Soarele spre asfințit Si-a urmat cărarea. Zi cu zi l-au troienit Vremea și uitarea. TOPÎRCEANU, P. 121. Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte. EMINESCU, O. I 216. ♦ A îngrămădi, a aduna la un loc. Troieni-va Teiul floarea-i peste noi. EMINESCU, O. I 101. ◊ Fig. Aleargă-n vînt și-n noapte năuc și sugrumat De gînduri troienite. COȘBUC, P. I 134.

VREA, vreau, vb. II. Tranz. I. (Folosit și absolut; în concurență cu voi, la unele persoane și timpuri înlocuit de acesta; urmat de o completivă dreaptă cu verbul la conjunctiv sau, mai rar, de un infinitiv) A fi hotărît, a fi decis să...; a avea de gînd să..., a intenționa; a voi. Însă dacă vrei și vrei numaidecît să te duci, eu nu te opresc. CREANGĂ, P. 193. Floricică dintr-o mie, Pusu-și-o mîndra mînie, De dor nu vrea să mai știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 164. Stăi, mîndruța mea, Nu te spăria, Că vrem să glumim Și să te zidim. ALECSANDRI, P. P. 190. Vodă vrea și Hîncu ba, se spune cînd două persoane care au interese comune sînt în dezacord în ce privește calea de urmat pentru îndeplinirea unei acțiuni. ◊ Expr. Vrea (sau va) să zică = a) înseamnă, are semnificația de... Eu știu ce vra să zică durerea de inimă. CREANGĂ, P. 172. Avea ochi albaștri, ceea ce vra să zică mult. EMINESCU, N. 86. Refluxul vra să zică cînd să umflă apa. DRĂGHICI, R. 43; b) (cu valoare de conjuncție) așadar, deci. Va să zică nu poți! Ce vrea (sau va) să zică asta (sau, mai rar, aceea)? = ce înseamnă, ce rost are? Ce va să zică aceea să plătesc? ISPIRESCU, L. 138. (Impersonal, rar) Cum (sau ce) va vrea = orice. Întîmplă-se ce va vrea, Eu de badea voi tăcea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. ♦ Intranz. A avea voință neclintită, a stărui într-o acțiune. Eu știu să vreau. 2. A pretinde, a cere; a aștepta (de la cineva ceva). Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic, pe Arald. EMINESCU, O. I 91. ◊ (La pers. 2 sg., precedat de pron. interog. «ce» alcătuiește o formulă expletivă) Sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei, dar ce vrei? suferințele ce am tras... mi-au stricat inima. NEGRUZZI, S. I 47. ◊ (În tranzacții comerciale, subînțelegîndu-se complementul «bani») Cît vrei pe hainele astea? 3. (Folosit și absolut) A dori, a pofti; a-i plăcea ceva sau cineva. Vreau o stofă bună. ◊ (Complementul indică o persoană, subînțelegîndu-se calitatea ei de soț sau de soție) Să-mi spui o dată, Să mă-ntrebi: Mă vrei tu, fată? Și plîngeam de supărată. COȘBUC, P. I 51. Cu toate la picioare-ți eu le puneam în vază, Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică. EMINESCU, O. I 92. ◊ (În proverbe) Îi sătul de dulce, vrea și amar cîteodată, se spune despre cel ce s-a săturat de bine. Vrea să fie și grîul scump și făina ieftină, se spune despre cel care cere lucruri peste putință. Vrea să fie și cu varza unsă și cu slănina în pod, se spune despre cel care urmărește profituri cît mai multe. ◊ Expr. Cît vrei = peste măsură. De-mbunătățiri rele cît vrei sîntem sătui. ALEXANDRESCU, P. 79. Vrei, nu vrei = de voie, de nevoie; fie că dorești, fie că nu dorești. Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazmă, se spune despre cel care trebuie să îndeplinească ceva împotriva dorinței sale. Vrînd-nevrînd = mai mult de silă decît de bunăvoie; de voie, de nevoie; datorită împrejurărilor. Cu multe sănii De pe coastă vin țipînd Și se-mping și sar rîzînd: Prin zăpadă fac mătănii Vrînd-nevrînd. COȘBUC, P. I 224. Dorea ca vrînd-nevrînd să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Acum, vrînd-nevrînd, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie. CREANGĂ, P. 212. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva = a avea mare influență asupra cuiva. ♦ Refl. A dori să devină sau să fie (ceva ori cineva). E un băiat ciudat vînzătorul de cutii și tăblițe, de bureți și creioane, care s-ar vrea și vînzător de cărți într-un tîrg. STANCU, D. 381. În nesațiul cosmic al adolescenței, fiecare s-a vrut mai bun. C. PETRESCU, C. V. 251. 4. A consimți, a primi, a se învoi, a fi de acord. Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc eu, dacă vrei. CREANGĂ, P. 187. Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire! EMINESCU, O. I 134. Asta mie mi-o plăcut, Numai maică-sa n-o vrut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 366. 5. (În personificări; despre, obiecte, mai ales în forma negativă) A (nu) putea, a (nu) fi în stare. Focul nu vrea să ardă. ▭ Stăi puțin cu carul... – Eu aș sta, dar nu prea vrea el să steie. CREANGĂ, P. 40. 6. (Învechit și popular) A fi pe cale să... (ori de a...) Cînd vru să moară își chemă feciorii. POP. II. (Ca verb auxiliar; formele de prez. ind. servesc la formarea viitorului) Cel din urmă voi veni la masă Chiar de n-ar mai fi pe ea pahare. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 525, 1/6. Pînă a doua zi... simțeam că voi înnebuni. CAMIL PETRESCU, U. N. 154. De-a pururea aproape vei fi de sinul meu... Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ◊ (Arhaizant și poetic, formele auxiliarului urmează după infinitiv) Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi, Și prin somn auzi-vom bucium De la stînele de oi. EMINESCU, O. I 101. ◊ (Arhaizant și popular, forma de pers.3 sg. se substituie tuturor persoanelor sg. și pl. pentru formarea viitorului cu conj. prez. al verbelor de conjugat) Cuvine-se hirotonirea Cu harul ceriurilor, ție, Drept vestitorule apostol Al unei vremi ce va să vie. GOGA, P. 25. ◊ Expr. Va să fiu (să fii etc.) = trebuie să fiu (să fii etc.). Ca să fii avocat iscusit și căutat, va să fii șiret, pișicher, chițibușar. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 43. – Forme gramaticale: perf. s. vrui, part. vrut. - Prez. ind. (I) și: (regional) vrau, vreu, pers. 3 sg. (în expr.) și: va, (II) voi (popular oi), vei (popular, ăi, ei, îi, i, oi), va (popular o, a), vom (popular om), veți (popular ăți, eți, oți), vor (popular or). – Variantă: (nerecomandabil) vroi (ALECSANDRI, T. II 95) vb. IV.

SPARMANNIA L. f., SPARMANIA, TEIUL DE CAMERĂ, fam. Tiliaceae. Gen originar din Africa tropicală și de S și din Madagascar, 7 specii. Frunze simple, pufoase, mari, serate pe margini, verzi-deschis-luminos, mult asemănătoare cu cele de tei. Florile au caliciul și corola cu 4 lacinii, stamine fertile și sterile. Fruct, capsulă globuloasă, spinoasă.

vârstă¹ sf [At: CORESI, EV. 35 / V: (pop) vrâs~, (reg) ~te, vâstră, vrâste, vrâstră / Pl: ~te / E: vsl връста] 1 Timpul scurs de la nașterea unei ființe până la un moment din viața ei Si: etate (1), (îrg) timp, (înv) crescut¹ (41), vreme (50). 2 Numărul de ani (luni, zile) prin care se exprimă vârsta (1) Si: etate (2), (îrg) timp, (înv) crescut¹. 3 (Îs) Președinte de ~ Președinte al unei adunări ales în persoana celui mai în etate dintre membri. 4 (Îs) Decan de ~ Titlu dat persoanei care a împlinit numărul cel mai mare de ani sau care are vechimea cea mai mare în funcție în anumite corpuri constituite (asociații, colegii, instituții parlamentare etc.). 5 (Pgn; îas) Persoană care a împlinit numărul cel mai mare de ani într-o anumită comunitate. 6 (Îla) De aceeași ~ (cu ...) sau de-o ~ (cu ...), de ~ta (cuiva), (înv) într-o ~, (reg) o vrâstă Care are același număr de ani (sau de luni, de zile) (cu ...). 7 (Îla) Fără ~ Care are un număr de ani greu de determinat. 8 (Fig; îas) Nemuritor. 9 (Pan) Vechime (3). 10 (Spc) Număr de ani împliniți în funcție de care o persoană poate fi considerată aptă pentru ceva, în funcție de care se acordă anumite drepturi (civile, politice etc.). 11 (Înv; d. oameni; îla) Fără (sau nu) de ~ Minor. 12 (Îrg; d. oameni; îla) De (sau în ~ ) Care prin numărul anilor împliniți poate fi considerat apt pentru ceva. 13 (Spc; d. oameni; îal) Major. 14 (D. oameni; îla) În (sau, îrg, de) ~ sau (înv) în toată ~ Matur¹. 15 (Spc; d. oameni; îal) Bătrân (8). 16 (D. oameni; îla) Mai în (sau, înv, de) ~ Care a împlinit un număr mai mare de ani (decât altcineva). 17 (D. oameni; îal) Care aparține unei generații trecute de anii tinereții. 18 (Înv; îe) A veni la măsura ~tei sau a sosi (ori a aduce) la măsură de ~, a fi de măsura ~tei A depăși (sau a face să depășească) perioada adolescenței, devenind matur¹. 19 (Înv; îe) A avea ~ A fi matur¹. 20 Spor de ani trăiți (considerat ca factor al evoluției biologice). 21 (Îlav) (O dată) cu ~ta Pe măsura cumulării anilor trăiți. 22 Etapă din viața unei ființe caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare. 23 (Îs) ~ta critică Fiecare dintre perioadele de tranziție ale vieții omenești, corespunzătoare mai ales apariției sau încetării funcțiilor sexuale, caracterizate prin procese fiziologice și psihice complexe. 24 (Îs) ~ta a treia Perioadă a vieții omenești, care corespunde bătrâneții și care începe după pensionare. 25 (D. oameni; îla) Între două ~te Care nu este nici prea bătrân, nici prea tânăr. 26 (Înv; fig; îs) Floarea ~tei Tinerețe. 27-28 (Îljv) În floarea (sau, înv, în primăvara) ~tei (Care se află) în plină tinerețe. 29-30 (Îljv) În (toată) puterea ~tei sau (înv) în ~ta puterii, (reg) în ~ta vieții (Care se află) la etatea deplinelor capacități fizice (și intelectuale). 31-32 (Pex; îal) (Care este) în plină vigoare (1). 33 (Îvr) Statură. 34 Perioadă de timp în care societatea omenească are anumite trăsături caracteristice Si: epocă (1). 35 (Înv; îs) ~ta de mijloc Evul Mediu. 36 (Îs) ~ta de aur Perioadă (mitică) de înflorire și strălucire a vieții materiale și spirituale. 37 (Fig; îas) Perioada cea mai fericită, cea mai prosperă din viața cuiva. 38 (Îvr; îs) ~ de vreme Perioadă de timp. 39 (Șîs ~ geologică) Cea mai mică subdiviziune a timpului geologic în decursul căreia s-a format un complex de straturi grupate într-un etaj geologic. 40 (Ast; îs) ~ta lunii Numărul de zile trecute de la faza de lună nouă.

MĂTĂCINĂ s. f. 1. Nume dat la două plante din familia labiatelor: a) (și în sintagmele mătâciune moldovenească. LB, LM, BARCIANU, mătăciune turcească, LB, BARCIANU) plantă erbacee meliferă, originară din Siberia orientală, cu flori albastre sau albe care formează spic și cu frunzele aromate, întrebuințate la prepararea apei de melisă ; (rar) melisă, (regional) roiniță, bosioc-de-munte, busuiocu-stupului (Dracocephalum Moldavica) ; b) roiniță (Melissa officinalis). Cf. COTEANU, PL. 25. Romaniță, nalbă, mătăcină. BUDAI-DELEANU, Ț. 196, cf. LB. [Pentru scăldătoare] să se ia. . ., frunză de mătăcină sau lămîiță. PISCUPESCU, O. 295/9. Floarea asta albă, atît de odorantă, noi o numim mătăcină iar învățații Dracocephalum Moldavium, adecă cap de balaur moldovenesc. NEGRUZZI, S. I, 101. Pregătirea uleului se face spălîndu-se cu apă sărată și cu o buruiană de cîmp, numită mătăcină. IONESCU, M. 381. Găsește un bușdihan putregăios, îl scobește. . ., îl freacă pe dinăuntru cu cătușnică, cu sulcinâ, cu mătăciune. . . și cu alte buruiene mirositoare și prielnice albinelor. CREANGĂ, P. 238. Ca întăritor îi vom da îndată un păhărel de coniac. . . iar după vro oră, două, un pahar de ceai, tei, flori de soc, izmă, mătăcină. ATiLA, P. 91. Apă de mătăciune, făcută cu omăt din luna lui mărțișor. SADOVEANU, O. XVIII, 100. Aștepta sub umbra unui măr să iasă un roi întîrziat, și-și gătise fumul și frunzele de mătâciune și roiniță. id. N. P. 241. Să te duci să umbli peste toată fața pămîntului prin munți și păduri. . . , prin mărăcine și mătăcine. POP., ap. GCR II, 342. Mă dusei în cea grădină, Flori de mătăcină. RETEGANUL, TR. 114. Bosîiocu fetilor, Trandafir nevestelor, Mătăcina bobilor. MÎNDRESCU, L. P. 210, cf. CHEST. VI 48/3, ALR I 1 943/96,103, 129, 131, 136, 259, 266, 285, 290, 296, 298, 302, 522, 536, 538, 760. 2. (Bot. ; prin Ban.) Mătasea-broaștei. ALR SN III h 832/2, 29. 3. (Regional) Ouă de broască ; (regional) mărgele (Brădișorul de Jos-Oravita). H XVIII 139. - Pl.: mătăcine. – Și: (regional) mătăciúne (pl. mătăciuni), măcicină (VICIU, GL., ALR I 1 943/285, 290, 295, 298, 303), mățăcínă (PANȚU, PL.), mătăcine, mătăgínă (DDRF), matecínă (BULET. GRĂD. BOT. V, 61), maticină (ib.), matocina (MARIAN, INS. 63), motocină (ȘEZ. XV, 88), mutăciúne (ib.), motăcină (CHEST. VI 48/35), mătroșínă (ALR I 1 943/266) s. f. – Din bg. матичина, scr. matočina.

DECOCT s. decocție. (~ din floare de tei.)

tusigen, -ă adj. (farm.) Care produce tuse ◊ „Florile de tei pot fi înlocuite cu numeroase alte specii cu acțiune tusigenă, expectorantă și antibronșitică. Este vorba de cimbrișor, muguri de plop, frunze de nalbă sau patlagină.” R.l. 15 IV 77 p. 5 (din fr. tussigène; DZ; DN3, DEX-S)

ADORMI, adorm, vb. IV. I. Intranz. 1. A trece la starea de somn, a înceta de a mai fi treaz. V. ațipi. Trupul de griji frămîntat Nu adoarme nici pe pat. Nu s-ating gene de gene, Orice-ai pune și-ai așterne. CORBEA, A. 32. Cum am pus tîmpla pe perină, am adormit. SADOVEANU, N. F. 24. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Pasărea... plecînd capul sub aripioară... adoarme lin. ALECSANDRI, P. I 19. ◊ (Cu complement intern) Cotul pe masă trîntea... Și greu somn că adormea. TEODORESCU, P. P. 665. ◊ Fig. Curînd luminile ce mai licăreau ici-colo printre fagii uriași se stinseră, una cîte una... și satul adormi, în fine, respirînd ușor în freamăt de codri. BRĂESCU, V. A. 110. Singur vîntul, colo, iată, Adormise la răcoare Sub o salcie plecată. COȘBUC, P. I 223. Ulițele adorm. EMINESCU, N. 51. ◊ Expr. A adormi din greu sau (ca) dus, (ca) mort = a cădea în somn adînc. Ei, da din greu mai adormisem! CREANGĂ, P. 278. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Pe loc cade jos și adoarme mort. CREANGĂ, P. 215. 2. Fig. (Uneori cu determinarea «de veci», «întru domnul» etc.) A muri. Ființa tăcută și palidă care fusese maică-sa adormi într-o zi de veci. SADOVEANU, O. IV 66. Într-o zi, Măriuca... se culcă la piciorul părului, cu ochii la drum, și adormi pentru totdeauna. RUSSO, O. 121. ◊ (Cu complement intern) A adormit somnul cel de veci. ◊ (Rar) Tranz. A omorî, a ucide. Al doilea pistol [al tîlharului] adoarme pe al doilea sihastru. GALACTION, O. I 252. II. Tranz. 1. A aduce pe cineva la starea de somn (prin mișcări și sunete monotone). Lîngă pat, zîmbind, stă mama, Adormindu-și copilașii. GOGA, P. 87. Miile de paseri cîntau... cîntece așa de... duioase, de erau în stare să te adoarmă. ISPIRESCU, L. 17. Fluierul frumos cînta, Oile mi le-adormea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 510. ◊ Fig. (Cu privire la senzații, sentimente etc.) A face să nu se simtă, a-i atenua intensitatea, a alina, a liniști, a potoli. Chitind și-a mai adormit foamea. ◊ Expr. A adormi vigilența cuiva = a face să slăbească vigilența cuiva, (în special) a abate atenția cuiva de la acțiunile dușmanului de clasă. ◊ A face (pe cineva) să doarmă și. să devină insensibil cu ajutorul unui narcotic. Bolnavul a fost adormit cu cloroform. 2. Fig. A alina, a liniști, a potoli.

ADUNA, adun, vb. I. I. Tranz. 1. A strînge la un loc (ceea ce se află răspîndit, împrăștiat, risipit). Cîrciumarul... aduna posomorît paharele. PAS, L. I 11. ♦ A ridica de pe jos. În calea ei începu a curge... mărgăritare, de umplu locul; iar mesenii... se plecară și le adunară. ISPIRESCU, L. 40. 2. A aduce din toate părțile, a strînge, a concentra. Mînecuță adună spre el straiele și încălțările. SADOVEANU, P. M. 157. Noi ne vom sili să adunăm [documente] cîte vom putea. BĂLCESCU, O. I 66. ◊ Fig. Vasilică își adună toate puterile, smuci o dată pe zmeu și, trîntindu-l la pămînt îi înfipse sabia în gît. POPESCU, B. II 118. De cînd am văzut vivandiera regimentului, nu-mi mai pot aduna gîndurile pe acasă. ALECSANDRI, T. 911. ◊ (Complementul indică o valoare bănească) Vine la noi... trimisul visteriei ca să adune dările. PAS, L. 1 13. ♦ Fig. A se îngrămădi. Pe frunte avea o zgîrietură... Sîngele i se adunase în sprînceană. DUMITRIU, B. F. 53. Se adună norii peste coamele pădurilor. Plouă. CĂLUGĂRU, O. P. 329. ◊ Fig. În Toma se aduna amărăciunea pic cu pic, cum se adună apa într-un ciubăr pus la streașină. V. ROM. februarie 1952, 133. În asemenea clipe, cînd își încrețea fruntea.., se aduna în el mînia. SADOVEANU, N. F. 10. 3. A ghemui ceva, concentrîndu-l într-un spațiu mai mic sau micșorîndu-i volumul; a grămădi. [Arald] la pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. Paler se aduna covrig pe scaun, cu genunchii sub bărbie și nu sufla un cuvînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 30. Floare de cicoare Cu ochi după soare: Cînd voi răsări, Ea s-o-nveseli; Cînd voi asfinți, Ea s-o ofili; Cînd voi scăpata, Ea s-o aduna. La HEM. ◊ (Complementul indică întregul rezultat din îngrămădire) Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun’ Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I 97. 4. A culege alegînd de ici și de colo. În zori... merg s-adune Mure fetele. COȘBUC, P. I 262. Priviră fluturii cum săltau și săreau din floare în floare, cum albinele culegeau ceara și adunau mierea, și se desfătau foarte mult. ISPIRESCU, L. 381. ◊ A strînge recolta. (Metaforic) Seceră unde n-a semănat și adună unde n-a secerat. 5. (Cu privire la bunuri materiale) A agonisi, a pune deoparte. Se prăpădește... frumusețea de curte cu tot ce-a adunat ea acolo. DUMITRIU, B. F. 116. Vestea se împrăștiase că domnul se împăcase cu boierii, și boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor putea ocupa iarăși posturi, ca să adune nouă avuții din sudoarea țăranului. NEGRUZZI, S. I 150. II. Tranz. (Aritm.) A efectua operația adunării; a totaliza. Adunînd 17 cu 18, obținem 35. ◊ Fig. Bătrînu-și pleacă geana și iar rămîne orb... El numără în gîndu-i și anii îi adună. EMINESCU, O. I 98. III. 1. Refl. (Subiectul reprezintă un număr oarecare de ființe) A se apropia unii de alții. Se prind de mîini și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind. COȘBUC, P. I 57. ◊ A se strînge din diverse locuri, formînd un singur grup. S-adună toți vulturii stol. BENIUC, V. 113. Penelopa grăbi pasul, ocolind locul unde se vedea lumea adunată. BART, E. 250. Atunci bucuria albinelor; se lasă jos cu toatele și se adună cioatcă în pălărie. CREANGĂ, P. 238. [Graurii] se adună de petrec în stoluri. ODOBESCU, S. III 31. Hai dar, copii, adunați-vă împrejurul meu. ALECSANDRI, T. I 429. Tot orașul... se adunase ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 35. ◊ Tranz. Voi n-ați mai adunat oamenii, să le dați curaj, să le lămuriți lucrurile, să le luminați mințile. DUMITRIU, N. 195. O, de-ai putea să mai aduni Alaiul de copii vioi Ce-n horă se-nvîrteau nebuni. IOSIF, PATR. 8. Făcu clacă, adunînd pe toți copiii și fetele din sat. ISPIRESCU, L. 67. ◊ Expr. Parcă a tunat și i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiți unii de alții strînși la un loc. 2. Refl. reciproc. A se întîlni deseori cu cineva, a fi mereu împreună; a veni în contact. Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ți spun ce fel de om ești.

ALEAN, aleanuri, s. n. 1. Suferință, durere, amar (din cauza unei aspirații sau a unei dorințe neîmplinite). V. foc. Aleanuri niciodată rostite, decît doar prin chiot ori sudalmă, izvorau acum din toată puterea. CAMILAR, TEM. 105. [Fluierul] începe încet, tinguitor și izbucnește apoi năvalnic, plesnindu-și sunetele sub încărcătura grea a aleanului și a dorurilor de viață. BOGZA, C. O. 366. 2. Sentiment de duioșie, melancolie, nostalgie, dor. Toate nopțile cu lună și lot aleanul teilor în floare... veneau spre noi din poeziile lui Eminescu. GALACTION, O. I 19. Mare jale și alean or mai fi ducînd mamele lor pentru dînșii! CREANGĂ, P. 78. Tresărind scînteie lacul Și se leagănă sub soare; Eu, privindu-l din pădure, Las aleanul să mă fure Și ascult de la răcoare Pitpalacul. EMINESCU, O. I 121. M-a ajuns aleanul (= m-a apucat dorul). 3. Dușmănie, potrivnicie. Dușmanele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. – Pronunțat: a-lean.

ARGINT (1,3) s. n., (2) arginți, s. m. 1. Metal prețios, cu duritate scăzută, de culoare albă-cenușie strălucitoare. Vînzătorii din prăvălie le aduc pe tăvi de argint o farfurioară cu șerbet. PAS, L. I 83. Hainele de pe feciori Sclipeau de argint. COȘBUC, P. I 55. Flori de tei el are-n păru-i Și la șold un corn de-argint. EMINESCU, O. I 103. ◊ Fig. În părul meu sălbatic A prins ninsoarea firelor de-argint. BENIUC, V. 38. Toamna cu-a ei albă frunte... A lăsat argint pe munte Și rugină pe păduri. TOPÎRCEANU, S. A. 22. Din ochii ei albaștri și mari curgeau șiroaie de mărgăritare apoase pe o față mai albă ca argintul crinului. EMINESCU, N. 4. ◊ Nuntă de argint = aniversare a 25 de ani de la căsătorie; petrecere organizată cu acest prilej. 2. (La pl.; rar) Bani. Mari bogătani, fiare flămînde-nsetate De aur, de-arginți, de bucate. BENIUC, V. 153. Vrei pacea să o aperi de furi și de vicleni? Fîntîni fă să țîșnească țițeiul la Moreni Și nu uita! Mai vajnici decît, ai lor arginți E munca ta, sînt stropii sudorilor fierbinți. JEBELEANU, P. 13. 3. (În expr.) Argint-viu = mercur. Nu se află pe lume pești ca cei din apa Moldovei... luminoși și iuți ca argintul-viu. SADOVEANU, N. F. 30. Cînd ai ști cît îi de veselă... fiica mea că-i vine logodnicul! Parcă are argint-viu într-însa. ALECSANDRI, T. 997. ◊ Fig. Feciorii starostelui începură să se miște cu o hărnicie al cărei argint- viu nici nu se bănuia a fi în mădulările lor mari. SADOVEANU, F. J. 466.

ARMONIE¹, armonii, s. f. 1. Potrivire desăvîrșită a elementelor unui întreg; concordanță, acord. V. proporționalitate. Toate spectacolele lui [Stanislavski] au o armonie desăvîrșită între cîntec și mișcarea de pe scenă: SAHIA, U.R.S.S. 151. Armonia asta este marele secret al artei. CARAGIALE, O. III 251. Peste-a nopții feerie Se ridică mîndră lună, Totu-i vis și armonie, Noapte bună! EMINESCU, O. I 207. ◊ Armonie între fond și formă = concordanță între conținutul de idei și sentimente care stau la baza unei opere de artă și mijloacele de expresie. Armonie vocalică = fenomen fonetic existent în unele limbi (de exemplu în limbile fino-ugrice) potrivit căruia diferitele vocale ale aceluiași cuvînt își orientează în general timbrul după cel al vocalei din silaba inițială. ♦ Bună-învoire, înțelegere, concordie. Ne-am despărțit ca să ne întîlnim a doua zi. Mă miram singur cum am putut ajunge să stabilim, în armonie, atîtea puncte importante. GALACTION, O. I 232. ◊ Expr. A trăi în (perfectă) armonie (cu cineva) = a trăi în bună înțelegere, în concordie (cu cineva). ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie), care impresionează plăcut urechea. V. melodie. Degetele... deșirate calcă clapele sonore... Armonia se deșteaptă, lenevoasă la-nceput. MACEDONSKI, O. I 86. În toată acea armonie de sunete se simțea perfect tehnica maestrului. VLAHUȚĂ, O. A. 395. Răpită de armonia acestor suave versuri, ciripite în dulcea limbă toscană, inima se avîntă și dînsa pe urmele amoroase ale păsării ușoare. ODOBESCU, S. III 35. ◊ (Poetic) Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. ◊ (Ironic) Atunci [măgarul] începu cu bucurie Un cîntec jalnic și necioplit, Încît de aspra lui armonie Toată pădurea s-a îngrozit. ALEXANDRESCU, P. 75. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete evocă un sunet din natură. Versul lui Alecsandri «Un tropot de copite, potop ropotitor» este un exemplu de armonie imitativă. 2. Concordanță fonică între sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu formarea și înlănțuirea acordurilor în compoziții, după anumite reguli.

CĂDEA, cad, vb. II. Intranz. I. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate, a se lăsa în jos, la pămînt; a pica. Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Desfăcut Din pumnul strîns vîrtos, Spre-adîncuri, vîjîind în jos, Cuțitul a căzut. COȘBUC, P. I 231. ◊ Fig. Acuma tăceri lungi cădeau între un șir de vorbe schimbate și altul. SADOVEANU, O. IV 48. ◊ (Despre ploaie, zăpadă, grindină, fulger etc.) Țintirimul luminat de lună dormea sub zăpada căzută de curînd. ANGHEL, PR. 131. [Trăsnetul] în groaznica-i urgie Lucește, crapă, cade, detună-n vijelie Ș-un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I 252. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, noapte, seară etc.) A se lăsa, a se apropia, a veni. Amurgul cădea. Turnurile fabricilor luceau în lumina roșiatică a asfințitului. DUNĂREANU, N. 19. Noaptea cade-ntunecată Pe cîmpie și pe munte. BOLINTINEANU, O. 9. ♦ (Despre soare) A coborî, a scăpăta. Soarele cădea la vale și părea pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri. EMINESCU, N. 50. ◊ (Despre ape de munte) A curge (repede), a coborî. Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COȘBUC, P. I 258. Zburdalnic de pe coaste. Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. 2. (Despre părți ale unui organism: dinți, păr, fulgi) A se desprinde (din locul său), a se pierde. Părul meu de așteptare o s-albească sau să cadă. MACEDONSKI, O. I 71. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimărui, își suflecă minicile, calcă lut și lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287. Măi bade, de dorul tău îmi tot cade părul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ♦ (Despre frunze și flori) A se scutura. Căzuseră frunzele și nu erau verzi decît cei doi molifți din dreptul ferestrelor. SAHIA, N. 55. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii. EMINESCU, O. I 179. 3. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte legate, prinse, care continuă a fi, în parte, susținute) A se lăsa în jos (sau într-o parte), a atîrna; a se pleca. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. HOGAȘ, M. N. 17. Capu-i cade pe-a lui umăr. EMINESCU, O. I 104. Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cădea. ALECSANDRI, P. I 20. [Tînărul] era încins cu un șal roș cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetele... cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. NEGRUZZI, S. I 16. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care pîn-atunci sta încremenită mîna lui. NEGRUZZI, S. I 78. 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli. Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Furtuna fîlfîie peste munți, iar în văile lor brazii cad unul după altul, smulși de ape sau de stîncile mari, rostogolite. BOGZA, C. O. 98. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul să cadă în car deodată. CREANGĂ, P. 46. Și în nesimțire cade pe-a jețului său spată. EMINESCU, O. I 95. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii și m-an ținut de strană, ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) pieptul (sau în brațele ) cuiva. În brațele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi greu. Ajunse acasă istovită, tremurînd. Căzu bolnavă la pat. BART, E. 238. [Baba] căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A cădea în picioare = a ieși bine dintr-o situație grea. A cădea din (sau, regional, de pe) picioare (sau de-a-n picioarele) = a nu mai putea sta de oboseală, a fi mort de oboseală. (Rar) A cădea de-a pluta v. plută. ◊ A se dărîma, a se surpa, a se nărui. (În forma de conj. cază) Ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. ISPIRESCU, U. 95. ◊ Fig. (Despre oameni) Mai odihnește-te, că într-o zi ai să cazi. ◊ Fig. (Despre guverne, legi, valori etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. Iobăgia a căzut. RETEGANUL, P. V 57. D. Odobescu, după ce declară guvernul căzut, se puse a numi altul nou. BOLINTINEANU, O. 249. Împărăția romîno-bulgară cade subt izbirile turcilor. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. Piesa a căzut. ♦ (Despre luptători) A pieri, a muri (în luptă). Soldați căzuți pe cîmpul de luptă. ▭ Lupta cea mare va veni... Știu, cîțiva dintre noi vor cădea. Vor cădea, însă, jertfe pentru cauza mișcării proletare. SAHIA, N. 40. Sărmana fată în zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse După ce făcuse Vitejii de zmeu! ALECSANDRI, P. I 56. 5. (Despre un oraș, o fortăreață, o poziție etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit, a fi ocupat. În urma unui atac puternic, orașul a căzut în mîna armatei populare. 6. (Adesea complinit prin «în genunchi», «cu rugăminte» etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i arăta supunere sau a-i cere iertare ori ajutorare; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. Au înțeles că trebuie să cadă la mila împăratului. SADOVEANU, D. P. 40. N-a rămas om știutor de carte pe valea aceea, căruia Ilinca să nu-i cadă cu rugăminte, ca să-i citească răvașul lui Radu. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Fiul împăratului și mumă-sa căzu cu rugăciune la găinăreasă, ca să se facă cum era la nuntă. ISPIRESCU, L. 311. Ce-oi rămas? întrebă Lăpușneanu. – Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre. NEGRUZZI, S. I 140. 7. A ajunge, a sosi, a nimeri, pe neașteptate sau din întîmplare, într-un Ioc sau într-o situație oarecare; a pica. Cădea între ei o informație neașteptată. SADOVEANU, P. M. 98. Femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că uite, ne-o căzut la gazdă musafiri flămînzi. HOGAȘ, M. N. 228. Plecară zicîndu-i să se păzească a nu cădea în capcană. ISPIRESCU, L. 331. Am căzut la casă împărătească. CREANGĂ, P. 257. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) mîna (sau mîinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. Ei! las', Pepelea, că mi-i cădea tu la mînă. ALECSANDRI, T. 248. Care rămînea pe urmă cădea în mînile moldovenilor. NEGRUZZI, S. I 171. A cădea cu vorba = a spune ceva pe neașteptate. Așa, soro, căzu cu vorba Ceaușanca, ca din senin. DELAVRANCEA, S. 40. A cădea pe capul cuiva sau a-i cădea (cuiva) belea (pe cap) = a veni nedorit, pe neașteptate la cineva. Nu e frumos să cazi pe capul oamenilor. PAS, Z. I 71. Viu, fără Luchi... să vă cad belea pe două-trei zile. CARAGIALE, O. VII 159. A cădea cuiva drag (sau la inimă) = a-i fi cuiva pe plac, a-i deveni drag. El iar privind de săptămîni, îi cade dragă fata. EMINESCU, O. 167. ◊ A se arunca, a se năpusti; a năvăli (asupra cuiva). Iarna călăreți moldoveni străbat codri, s-amestecă cu viforul și cad asupra cetăților. DELAVRANCEA, A. 18. Mihai cade cu o furie mare asupra armiei dușmane. BĂLCESCU, O. II 282. 8. (Complinirea introdusă, de obicei, prin greșeală, robie, grație, dizgrație, influență etc.) A cădea în... (sau sub...), a fi cuprins de... E la mijloc o femeie frumoasă pentru care ai căzut la patimă. SADOVEANU, D. P. 76. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. ◊ (Poetic) Rămas singur între orizonturi de cîmpie, îndepărtate, Oltul cade într-un somn adînc. BOGZA, C. O. 156. ◊ Expr. A cădea pe gînduri = a deveni îngîndurat. Căzură toți pe gînduri. Un lemn ars și destrămat de jăratec bufni în soba înaltă. DUMITRIU, N. 182. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (Cu schimbarea construcției) Trase undița; cînd, ce să vezi: un pește mare, cu totul și cu totul de aur. Doar că nu-i căzu leșin de bucurie. ISPIRESCU, L. 380. Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. CREANGĂ, A. 64. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) rău = a nu-i conveni; a nu-i plăcea; a se întîmpla ceva rău. Rîzi tu, rîzi... dar unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 244. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. 9. A fi, a se situa, a se afla. Într-un triunghi, înălțimea cade perpendicular pe bază. Comuna cade pe malul drept al Oltului. În limba maghiară, accentul cade pe prima silabă a cuvîntului. 1 ianuarie 1953 a căzut. într-o joi. ◊ Expr. A cădea în sarcina (sau în competența, în atribuțiile, în grija) cuiva = a reveni cuiva. Grija gospodăriei cade în sarcina mea. ◊ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși (din așezarea cărților). 10. (În expr.) A cădea la învoială sau a cădea de acord = a ajunge la înțelegere (după o discuție în contradictoriu). ◊ (Învechit) A cădea la pace = a se împăca. II. Refl. unipers. A reveni (cuiva, ca parte din ceva), a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ▭ El nici pricepere n-avea să ceară simbrie cît s-ar fi căzut. RETEGANUL, P. III 28. ◊ A ședea bine, a se potrivi. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine. EMINESCU, O. I 159. Mare nuntă se făcea, Cu nuntași nenumărați, Cum se cade la-mpărați. ALECSANDRI, P. 179. ◊ Expr. Așa mi se cade = așa-mi trebuie. Fă bine să-ți auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici înaintea mea, așa mi se cade; ba încă și mai rău. CREANGĂ, P. 253. – Prez. conj. și: (regional) pers. 1 caz, pers. 3 cază (ISPIRESCU, U. 95).

CEAI, (II) ceaiuri, s. n. I. Arbust exotic, cultivat pentru frunzele lui (Thea chinensis); frunzele uscate ale acestei plante, care se vînd în comerț. 1. Băutură preparată prin opărirea frunzei or uscate ale acestei plante. Căpitanul de port... ’se oprrise la cafeneaua lui Stamati, să-și bea, ca de obicei, ceaiul de dimineață. BART, E. 294. Adusese ceai și ciubuce. NEGRUZZI, S. I 74. ♦ Timpul (de dimineață) cînd se ia această băutură; băutul ceaiului. 2. (Adesea determinat prin «de mușețel», «de tei» etc.) Băutură obținută prin opărirea, dar mai ales prin fierberea unor plante (medicinale), ca mușețelul, izma, florile de tei, siminichia, sunătoarea etc.; tizană. 3. Reuniune între prieteni, în cursul după-amiezii, la care de obicei se servește ceai. A da un ceai. A invita la ceai. ◊ Ceai dansant = reuniune într-un cadru mai larg, la care se servește ceai și se dansează. V. serată, petrecere. Ar rămîne toată vremea preocupați cai mustrarea că se desfată la un ceai dansant. C. PETRESCU, C. V. 171.

DRĂGAICĂ, drăgaice, s. f. I. 1. Numele popular al sărbătorii religioase de la 24 iunie; sînziene. Mă prinde furia și-mi urlă capul ca apele la drăgaică. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 163. 2. Dans popular jucat la această sărbătoare. ◊ Expr. (Despre copii) A sări sau a juca drăgaica = a sălta, a fi neastîmpărat, a sări ca un nebun. Da ce-ați pățit de săriți drăgaica prin casă? ALECSANDRI, T. I 218. Am rămînea de capu nostru ș-am giuca drăgaica pin curte. id. ib. 336. ♦ Fiecare din cele patru fete care, îmbrăcate bărbătește, execută acest dans. 3. Tîrg sau iarmaroc care se ține la 24 iunie, p. ext. bîlci. Dacă ai tutun, îți dau eu foiță. – Doar să vînd pe taica la drăgaică. D. ZAMFIRESCU, R. 118. 4. (La pl.; în superstiții) Zîne rele care pocesc pe oameni; iele. Noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine... strigoii, moroii... drăgaicele. ALECSANDRI, T. 616. II. (Munt.) Plantă erbacee cu frunze înguste, cu flori galbene-aurii, plăcut mirositoare, care crește prin livezi (Galium verum); sînziană. Pe aceste coaste... cresc aglicele, drăgaica, romînița. GALACTION, O. I 344. Drăgaica stufoasă răspîndea... un miros ca floarea de tei. DELAVRANCEA, S. 59.

MINȚI, mint, vb. IV. 1. Intranz. A afirma în mod conștient un neadevăr, a denatura adevărul, a spune minciuni. De ce mă pune pe mine să mint în locul lui? Să mă fac de rîs? DEMETRIUS, C. 18. Nu, nu te iubesc, sărmană copilă! De ți-am și spus-o, am mințit. NEGRUZZI, S. I 55. Zis-a badea c-a veni Pînă-n fundul grădinii.. D-a mințit și n-a venit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. ◊ Expr. Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ngheață apele) = spune minciuni foarte mari, gogonate. Minte de stă soarele-n loc, iar luna să bagă după nor de rușine. RETEGANUL, P. I 30. ◊ Tranz. (Rar) Te pune pe-un genunche Și-ți tot minte mii și sute. Și mai mari și mai mărunte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. ◊ Tranz. (Neobișnuit, cu privire la basme, snoave etc.) A povesti. (Atestat în forma regională minț) încordați-vă urechile, căscați-vă gurile și ascultați să vă mință nenea Ionuț o poveste asemenea căreia n-a fost, nici nu este. BOTA, P. 114. ◊ Tranz. A induce în eroare; a amăgi, a înșela. Vai de mine! cum poți minți oamenii astfel! SADOVEANU, Z. C. 254. Oare ochii ei o mint, Sau aievea-i, adevăru-i? Flori de tei el are-n păru-i Și la șold un corn de-argint. EMINESCU, O. I 103. Iepurile fricos și vulpea vicleană cari, fiecare dupe firea sa, se silesc a-și minți gonacii. ODOBESCU, S. III 41. ◊ Absol. Un tînăr – zmeu năprasnic cu ochi ce sorb și mint. MACEDONSKI, O. I 24. ◊ Fig. Ca să mai mintă așteptarea, Constantin a început să fumeze. GALACTION, O. I 146. ◊ Expr. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu puțină mîncare; a-și amăgi foamea. Îmi mai minții nițel foamea cu poamele ce găseam. GORJAN, H. I 133. – Prez. ind. și: mințesc (RETEGANUL, P.III 84), (învechit și regional) minț.

ÎNFIORAT, -Ă, înfiorați, -te, adj. Cuprins de fiori. Își deschise ochii mari și cătă înfiorată în juru-i. VLAHUȚĂ, O. A. 143. ◊ Fig. Tot amarul se revarsă Pe strunele înfiorate. GOGA, P. 7. Vom fi singuri, singurei, Iar în păr înfiorate Or să-ți cadă flori de tei. EMINESCU, O. I 75. – Pronunțat: -fi-o-.

ÎNGREUNA, îngreunez, vb. I. Tranz. 1. A împovăra. A îngreunat calul cu multe poveri. ◊ Refl. Plantele se îngreunează de stropi. CAMILAR, TEM. 304. 2. Fig. A face ca ceva să pară greu, să producă senzația de apăsare. Un miros puternic de chiparose îngreuna aerul. ANGHEL, PR. 65. Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun’, Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I 97. 3. A face să fie anevoios, greu de îndeplinit, greu de suportat. În schițele marilor maeștri nici un amănunt de prisos, nici un element străin nu îngreunează desfășurarea acțiunii. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 2/5. – Pronunțat: -gre-u-.

NOSTRU, NOASTRĂ, noștri, noastre, adj. pos. (Precedat de art. al, a, ai, ale cînd are valoare pronominală propriu-zisă, cînd precede substantivul sau cînd cuvîntul precedat nu are articol enclitic). 1. (Arată posesia; la singular indică posesorul multiplu și obiectul posedat unic, la plural indică atît posesorul cît și obiectul posedat multiplu) Care aparține vorbitorului și unui grup din care face parte vorbitorul, care este legat printr-o relație de proprietate cu vorbitorul și grupul din care face parte acesta. O carte a noastră. ▭ Și pe-nserat, la casa noastră... Coboară storul la fereastră. CAZIMIR, L. U. 52. ◊ (Pronominal) O casă... mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8. ◊ (Ideea de proprietate este atenuată, obiectul fiind o regiune, o țară etc.) În frumoasa noastră țară, luna florilor sosește. BELDICEANU, P. 53. Dacia noastră mai mult de opt secoli îi văzu trecînd. BĂLCESCU, O. II 12. Munții noștri au fost adesea scump azil de libertate. ALEXANDRESCU, M. 21. 2. (Arată apartenența la un grup) Din care face parte vorbitorul, la care aparține vorbitorul. Hai la arie, că azi începe ceata noastră să treiere, îmi spune nevasta. PREDA, Î. 21. Stați și nu vă tulburați. Oamenii noștri nu se întorc încă. SADOVEANU, M. C. 129. Dar breasla noastră avea nevoie de vreme lină, ca să putem arunca undițile cu folos. id. N. F. 101. ◊ (Pronominal) Avem noi, la Iași, un scriitor dintre ai noștri, de locul lui din Ardeal. SADOVEANU, N. F. 109. Doamne! bine-ți mai șede, jupîneșică; parcă ești una de-ale noastre. CREANGĂ, P. 129. N-o să aflu între-ai noștri vreun falnic juvaer? EMINESCU, O. I 149. ♦ (Pronominal; familiar, în trecut, numai la pl. m.) Ai noștri = a) partizani politici. Trăiască ai noștri, d-le Iancule! CARAGIALE, O. II 76; b) persoane care împărtășesc aceleași idei sau principii. E dintre ai noștri. 3. (Arată relații în general reciproce, de rudenie, prietenie, ospitalitate etc.) Care se află cu vorbitorul și cu grupul din care acesta face parte în relații de rudenie, prietenie etc. Eu tocmai mă întorceam de la Iași, unde mă dusesem să văd pe un prietin al nostru. SADOVEANU, N. F. 107. ◊ (Pronominal) D-apoi cînd or veni ai noștri? CREANGĂ, P. 13. 4. Care ține de vorbitor și de grupul din care face parte; al vorbitorului și al grupului din care face parte. Cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră! CREANGĂ, P. 269. Înălțimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. EMINESCU, O. I 210. Dragostea noastră cea dragă Nu trăi nici cît o fragă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. 5. (Cu valoare afectivă) Despre care este vorba; cunoscut; apropiat sufletește de vorbitor și de grupul din care face parte. Iaca și Corniță al nostru cel viteaz! s-a fudulit răzășița. Ce-i, dragul mamei? SADOVEANU, N. P. 56. Atunci lupul nostru începe a mînca hîlpov. CREANGĂ, P. 32. Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri... Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi. EMINESCU, O. I 101. 6. (În stilul oficial și solemn, cu valoare de sg.) Meu. Ordinul nostru. Părerea noastră. 7. (După prepozițiile și locuțiunile prepoziționale care cer genitivul substantivului) Venea într-adevăr, la acel ceas, asupra noastră, nenorocirea vîntului și a nourilor. SADOVEANU, N. F. 101. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. – Variantă: (Transilv.) nost, noastă, noști, noaste (GOGA, P. 11, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55), adj. pos.

TEI, (1) tei, s. m., și (2, rar) teie, s. n. 1. Arbore cu frunze mari în formă de inimă, cu flori albe-gălbui melifere, puternic parfumate, întrebuințate în medicină; crește în păduri sau cultivat pe străzi și în parcuri (Tilia platyphyllos). O pupăză, care-și făcea cuib de mulți ani într-un tei foarte bătrîn și scorburos. CREANGĂ, A. 52. Cînd voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plîngi; Din teiul sfînt și dulce o ramură să frîngi, La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi. EMINESCU, O. I 129. Miere de floare de tei De-i gusta-o să tot cei. ALECSANDRI, P. P. 51. 2. (La sg. cu sens colectiv sau, rar, la pl.) Fibră din scoarță de tei (1), folosită la legat și la fabricat sfori, frînghii, rogojini. Comandantul Onofrei, Cel cu pletele-ncurcate Și cu straiu-ncins cu tei. COȘBUC, P. I 328. Le jupoaie pieile picioarelor de la copite în sus și le legă cu tei. ISPIRESCU, L. 249. Căruța lui, deși era ferecată cu teie, cu curmeie, însă era o căruță bună. CREANGĂ, P. 106. N-aveau altă avere decît... o funie de tei. ȘEZ. III 95. ◊ Expr. A lega două în tei = a reuși să adune ceva avere. Cu ce are soră-mea Evanghelina, cu ce are Alviță, au să fie în stare să lege două în tei. STANCU, D. 171. Muncești de te spetești și doi în tei te văz că nu poți lega. ISPIRESCU, L. 175. A lega teie de curmeie v. curmei. A găsi tei de curmei = a găsi pretexte. A și găsit tei de curmei pentru a lipsi de acasă. GANE, N. II 20.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

TROIAN¹, troiene, s. n. 1. Îngrămădire mare de zăpadă adusă de vînt și așezată în formă de valuri sau de dune; nămete. Afară viscolul zidise troiene pînă la streșină și împresurase satul cu întărituri de albă cetate. C. PETRESCU, R. DR. 142. Troianul crescuse pînă la jumătatea zaplazurilor și urmă de pas nu se vedea. ANGHEL-IOSIF, C. L. 78. Valuri albe trec în zare, se așază-n lung troian, Ca nisipurile dese din pustiul african. ALECSANDRI, P. A. 113. ◊ (Metaforic) Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ Loc. adv. În troiene = formînd grămezi (ca niște valuri). Un clopot trist suna și zăpada căzuse în troiene. ANGHEL, PR. 141. ♦ Morman, grămadă de... Pîrîul... licărea tot printre rădăcini și pe sub troian de ramuri pînă la izvorul lui. GALACTION, O. I 293. Vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I 97. Frumoasa-i limpezime în clipă tulburată Se schimbă-n largi troiene de spume argintii. ALECSANDRI, la TDRG. 2. Întăritură primitivă la popoarele vechi, constînd dintr-un val lung de pămînt, cu șanț de apărare. – Pl. și: (rar) troiane (MACEDONSKI, O. I 163), (m.) troieni (PAS, Z. I 103, ALECSANDRI, P. A. 76).

SINGUREL, -EA, -ICĂ, singurei, -le, adj. Diminutiv al lui singur. 1. v. singur (1). A plecat singurel într-o zi, fără să-l bage de seamă cineva, din casă. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Pe un pisc tăcut, De vînturi bătut, Tristul ciobănel Șede singurel, Tot cătînd spre văi Să vadă pe-ai săi. BOLINTINEANU, O. 80. Albă păsărică! Ce stai singurică Lîngă cuibul tău? ALECSANDRI, P. I 196. Singurele, mititele, Merg pe drum înșirățele (Cocoarele). ◊ Expr. Singur-singurel sau singurică-singurea = singur (sau singură) de tot. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73. Pe genunchii mei ședea-vei, Vom fi singuri-singurei, Iar în păr înfiorate or să-ți cadă flori de tei. EMINESCU, O. I 75. Lele, nu mai suspina, C-ai rămas acum așa Singurică-singurea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. 2. v. singur (2). S-a omorît singurel de inimă rea. BART, S. M. 68. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea, și toate trebile și le punea la cale singurel. CREANGĂ, P. 140. 3. v. singur (3). Taică, tăiculeanu nostru, Singurel binele nostru, Grijește-ne o lună, două, Să ne crească pene nouă, Să putem și noi zbura, Tăicuță, cu dumneata! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204.

ȘOLD¹, șolduri, s. n. Parte a corpului omenesc situată între mijloc și coapsă; regiune anatomică corespunzătoare articulației membrelor inferioare cu trunchiul. Se întorcea de la fîntînă cu un mers greoi, din șolduri. DUMITRIU, P. F. 60. Se făcuse cam lată în șolduri. CAMIL PETRESCU, O. I 95. ◊ Loc. adv. (Arătînd felul cum se poartă unele obiecte, care atîrnă de pe umăr sau de la brîu) La (rar în sau pe) șold. Își trase baioneta pe șold. SAHIA, N. 89. Coborîndu-se în fîntînă, umple întîi plosca și o pune la șold. CREANGĂ, P. 205. Flori de tei el are-n păru-i Și la șold un corn de-argint. EMINESCU, O. I 103. Desculț, cu capul gol,încins cu o funie și cu traista în șold, Lumînărică pînă în ziuă colinda toate bisericile. NEGRUZZI, S. I 252. ◊ Loc. adj. și adv. Într-un șold = (aplecat) într-o rînă; șoldit, strîmb. (Fig.) Rîndul de case din stînga era sus, în deal, apoi urma ulița într-un șold între șanțurile ei. DUMITRIU, V. L. 21. ◊ Expr. Cu mîna (sau cu mîinile) în șold (sau în șolduri) = a) cu palma sprijinită pe șold și cu brațul adus astfel încît cotul să iasă în afară. Putere-aș să umblu eu Tot cu mînile-n șolduri, Nu m-oi lovi de stoguri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 461. (Cu o construcție mai rară) C-un braț în șold și pe prăsea cu celălalt. COȘBUC, P. I 56. (Fig.) O frigare lungă și plină de pui cu mîinile în șolduri și cu măruntaiele la subsiori se rumenea sfîrîind. HOGAȘ, DR. II 103; b) fig. fără a întîmpina nici o rezistență; fără greutate, în voie. A-și pune mîinile în șolduri = a-și propti mîinile în șolduri, într-un gest de înfruntare, de sfidare, de provocare. Michiu își puse mînile în șolduri: Te boldești la mine, ha? SADOVEANU, O. VI 127. (Rar) A sta cu mîinile în șolduri = a nu lucra nimic, a pierde vremea, a fi leneș sau nepăsător, fără grijă. De ce-ai venit aici ca să-mi stai cu mînile în șolduri? SADOVEANU, O. VIII 212. ♦ Fig. Coastă, povîrniș (bombat) al unei înălțimi. Șoldurile goale ale unei stînci, cu haina ei de mușchi sfîșietă de vijelie. HOGAȘ, M. N. 96. Din cînd în cînd vezi șoseaua încingînd ca un brîu puternic șoldurile munților. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. ♦ Partea corpului animalelor care corespunde articulației picioarelor cu trunchiul. Fuioare de aburi scoteau pe nări telegarii; le fumegau șoldurile lucioase. STANCU, D. 5. Dă-ne șoldul porcului Cel din fundul podului. TEODORESCU, P. P. 156.

ȘOPTIRE, șoptiri, s. f. Acțiunea de a șopti și rezultatul ei; vorbire în șoaptă. I se păru c-aude șoptirea acelor moșnegi bătrîni, cari, pe cînd era mic, îi povesteau în timp de iarnă povești fantastice. EMINESCU, N. 47. ♦ Fig. Murmur, susur (de iarbă, de apă, de frunze). Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene... Prin frunze aiurează șoptirile-i alene. EMINESCU, O. I 97. Iarba cîmpului Naște prin șoptire Scumpa amintire. ALECSANDRI, P. III 127.

DECOCT s. decocție. (~ din floare de tei.)

chișiță³ sf [At: LB / V: căș~, caș~ / A: chișiță / Pl: ~țe / E: srb kičica] (Trs) 1 Smoc de păr. 2 Moțul de păr de deasupra copitei calului sau a boului. 3 Adâncitura de deasupra copitei. 4 Glezna calului. 5 Bătătură. 6 Pensulă de încondeiat ouăle, făcută dintr-un smoc de păr. 7 Pămătuf. 8 Mănunchi de flori de tei. 9 (Pex) Mănunchi de flori. 10 Cunună. 11 (Îf cășiță) Căpiță de tuleie de porumb. 12 Mai multe vase de lemn (băgate unul într-altul). 13 Legătură de 100 de șindrile. 14 (Îs) O cășiță de prăștile Legătură. 15 (Îf cășiț) Legătură de lemne despicate.

CVINTET ( < fr. quintette; it. quintetto) 1 Strofă alcătuită din cinci versuri, denumită și strofă cvinarie. 2 Termen folosit și pentru o piesă muzicală din cinci părți. Ex. Iat-o! Plină, despre munte, Iese luna din brădet Și se-nalță,-ncet-încet. Gînditoare ca o frunte De poet. (G. COȘBUC, Noapte de vară) Cu firea ei cea arzătoare Sosit-a vara înapoi, Toți pomii sînt în sărbătoare, În tei stă floare lîngă floare... E dulce vara pe la noi! (D. ZAMFIRESCU, Vara)

PASTEL (< fr. pastel; it. pastello, procedeu pictural pe bază de creioane colorate) Specie a genului liric în care este zugrăvit un colț de natură, un peisaj. Element predominant în pastel este descrierea naturii, sentimentul poetului desprinzîndu-se prin mijlocirea acesteia. Primele elemente de pastel apar în poezia lui V. Cîrlova (Înserare), I.H. Rădulescu (Sburătorul), însă adevăratul creator al pastelului în poezia noastră este V. Alecsandri, (Pasteluri), care a folosit, pentru întîia oară în poezia noastră, acest termen. Pastelul se întîlnește în opera multor poeți (D. Zamfirescu, G. Coșbuc, Șt. O. Iosif, Ion Pillat ș.a.). Ex. Cu firea ei cea arzătoare Sosit-a vara înapoi; Toți pomii sînt în sărbătoare, În teiu stă floare lîngă floare... E dulce vara pe la noi! Cînd dimineața se ivește Din al văzduhurilor fund, Tot cîmpul parcă-ntinerește, Iar, deșteptată de pe prund, Cireada satului pornește... În urma ei un roiu de grauri, Ca niște valuri cenușii, S-amestecă prin bălării, S-așază-n coarne pe la tauri, Fac fel de fel de nebunii. Pînă ce-n zarea depărtată, Spre lacul trist se pun pe drum Și cum se duc, acum ș-acum, Se mai zăresc încă o dată Ca rămășița unui fum. (D. ZAMFIRESCU, Vara)

tei [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 9^r/1 / Pl: ~ sm, ~e sn / E: ml tilia] 1 sm (Șîc ~-argintiu, ~-bun, ~-căpresc, ~-câinesc, ~-de-deal, ~-fluturesc, ~-de-mijloc, ~-pădureț, ~-roșu, ~-de-toamnă, ~-de-vară, ~-verde) Arbore din familia tiliaceelor, cu frunze mari în formă de inimă, cu flori albe sau albe-gălbui, puternic parfumate, întrebuințate în medicină, care crește în păduri sau este cultivat pe străzi și în parcuri (Tilia platyphyllos). 2 sm (Îc) ~-alb Tei (1) cu lemnul alb-roșiatic, ușor (Tilia tomentosa). 3 sm (Îc) ~-pucios Tei (1) înalt până la 20 m (Tilia cordata). 4 sm (Bot; reg; îc) ~-ul-lupului Tulichină (1) (Daphne mezereum). 5 sm (Reg; pex) Flori de tei (1-3). 6 sm (Reg; pex) Ceai preparat din flori de tei (1-3). 7 sn (Lsg; csc) Fibră din scoarță de tei (1-3), folosită la legat și la fabricat sfori, frânghii, rogojini. 8 sn (Pex; lsg; csc) Obiect (sfoară sau frânghie) făcut din tei (7) Cf curmei² (3). 9 sn (Pop; îe) A lega două în ~ A reuși să adune ceva avere. 10 sn (Pop; îe) A găsi (sau a lega) ~ de curmei A găsi pretexte. 11 sn (Pop; îae) A înșira vorbe fară rost. 12 sn (Pop; îae) A fi sărac. 13 sn (Pop; îe) A nădi (sau a face) din ~ curmei A încerca toate mijloacele. 14 av (Reg; îe) A fi (sau a se face) beat ~ A se îmbăta foarte tare. 15 sn (Reg; îe) A fi pus (sau a juca) pe ~-belit A fi pus pe stricăciuni, pe rele. 16 sn (Reg; îs) Cui de ~ Lucru în care nu te poți încrede. 17 sn (Reg; îe) A se scurta ~ele A fi timp puțin. 18 sn (Reg; îe) A mai lungi cuiva ~ele A amâna executarea unui lucru. 19 sn (Reg; îae) A păsui pe cineva. 20 sn (Reg; îe) A nu-l ține (pe cineva) ~ele A nu avea curaj. 21 sn (Reg; îe) A lega (două lucruri sau ființe) într-un ~ A le considera la fel de lipsite de valoare. 22 sn (Înv) Pânză din fibre de tei (1-3). 23 sn (Înv; pex) Fir textil al unei plante. 24 sn (Olt) Ață la păstaia de fasole. 25 sm (Reg) Specie de strugure nedefinită mai îndeaproape.

vrea vb. II tr. A (urmat mai ales de prop. compl. directe cu vb. la conjunct, sau, înv., astăzi rar, de vb. la inf, înv., reg.,fără prep. „a”) 1 A fi hotărît, a fi decis să...; a avea de gînd să..., a intenționa. Ne-am despărțit..., rugîndu-i să-mi trimită și mie revista pe care voiau s-o scoată (CA. PETR.). ◊ Loc.conj. (Care) va (sau, înv., astăzi rar, vrea ori vra) să zică = așadar, deci, prin urmare, in consecință; adică. Va să zică am adus un strop de fericire în casa lor (BRĂT.). ◊ expr. Va (sau vrea, înv., pop., vra) să zică = înseamnă; semnifică. A avea talent nu va să zică numai a crede singur că-l ai (CAR.). Vreau să zic... (ori să spun...), formulă prin care se introduce o explicație, o precizare. Rămîne corespondența, vreau să zic, scrisorile artistului (CĂL.). Fără să vreau (sau să vrei, să vrea etc.) = în mod involuntar. Se lipește de mine, dar, fără să vreau, fac o bruscă mișcare într-o parte (CA. PETR.). A nu ști ce vrea v. ști. ◊ analog. Un lup veni tupiluș pe lîngă car și vroia să mănînce un bou (PER.). ◊ fig. Tăria cuvintelor vrea să acopere slăbiciunea argumentelor (MAIOR.). ♦ (intr.) A avea voință; a-și manifesta voința. Tocmai de aceea trebuie să ne mișcăm, să ne unim, să voim și să realizăm (SADOV.). ♦ (despre Dumnezeu) A hotărî, a decide. Se vede că bunul Dumnezeu așa vrea, ca el să ispășească păcatele mele (SLAV.). ◊ expr. (Va fi) cum va vrea Dumnezeu v. dumnezeu. ♦ A alege; a prefera. Și mai voiesc viața să-și piardă decît numele cel de omenie (ȚICHIND.). 2 A dori să facă, să obțină, să fie sau să se întîmple (ceva); a dori (ceva) cu ardoare, cu patimă; a pofti; a fi pe placul cuiva; a-i plăcea ceva sau cineva. Cînd nu are nevastă și copii, poate să facă ce vrea (SLAV.). ◊ Loc.adv. Pe vrute, pe nevrute = indiferent dacă dorește sau nu; silit de împrejurări. Ceilalți, pe vrute, pe nevrute, erau tîrîți pe această cale „pozitivistă” (DELAVR.). ◊ expr. Vrînd-nevrînd = fie că-i place, fie că nu-i place; mai mult de silă decît de bunăvoie, constrîns de împrejurări, de voie, de nevoie; ext. cu orice preț, neapărat. Dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns la dîrloagă și acum, vrînd-nevrînd, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie (CR.). Vrei, nu vrei = de voie, de nevoie; în mod inevitabil; obligatoriu. Vrei, nu vrei, mai prinzi lucruri folositoare pentru mai tîrziu (PER.). Vrei, nu vrei, bea Grigore agheazmă, se spune despre cel care trebuie să îndeplinească ceva împotriva dorinței sale. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva = a avea mare influență asupra cuiva. A vrea (cuiva) binele (sau, înv., pop., bine) = a dori să i se întîmple cuiva lucruri prielnice, plăcute; a-i fi binevoitor (cuiva). Să te ferească Dumnezeu să-ți vrea o femeie binele (CA. PETR.). A vrea (cuiva) răul (sau, înv., pop., rău, rele) = a dori să i se întîmple (cuiva) lucruri neprielnice, neplăcute; a dușmăni, a urî (pe cineva). Virusul egalității ne îndeamnă să ne vrem răul cu înverșunare (STEINH.). ◊ analog. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dînsul (ISP.). ◊ fig. Încă odată tărîmul să crească ar vrea (BLA.). ♦ (despre Dumnezeu) A-și arăta îndurarea, mila față de cineva; a binevoi, a se îndura, a se milostivi. El a trăit aproape 70 de ani și are să mai trăiască încă, dac-o vrea Dumnezeu (UL.). ♦ (tr., refl.; urmat de elem. predic, supl.) A dori ca cineva sau ceva să fie sau să devină într-un anumit fel. În nesațiul cosmic al adolescenții, fiecare s-a vrut mai bun (CE. PETR.). 3 A pretinde, a cere, a solicita; a aștepta ceva de la cineva. Vreau să răspunzi la apelul nominal cînd îți poruncesc (D. ZAMF.). ♦ (refl.; urmat de elem. predic. supl.) A se pretinde; a se crede. Oricît de gravă ar fi tema abordată, și de fiecare dată ea se vrea cel puțin gravă, vocea poetului își păstrează familiaritatea (PER.). 4 (mai ales în forma neg.) A accepta, a consimți, a fi de acord; a permite, a încuviința, a îngădui, a da voie. Părintele Nicodim... zice că să învăț și eu buchile, însă tuța nu vrea (SADOV.). ♦ (despre obiecte) Ce dracu are dulapul ista de nu vrea să se deschidă? (ALECS.). ◊ expr. A nu vrea să audă (de...) = a respinge categoric (o propunere, o situație, un fapt). Nu vroia să audă de haiducie (CA. PETR.). ♦ (bis.) A primi (o dogmă, o credință, o misiune etc.). Atunci stăpînul tuturor ca o slugă au venit, vrînd să mîntuiască pre toți (MIN.). ♦ (compl. indică oameni) A accepta într-o anumită funcție, demnitate, calitate etc. Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu, răspunse el (c. NEGR.). 5 (mai ales în forma neg.) A putea, afi în stare. Focul nu vrea să ardă. II intr. impers. (înv., reg.; mai ales în forma „va”; urmat de o prop. sub.) A trebui, a fi necesar; a se cere; a se cuveni, a se cădea. Ca să fii avocat iscusit și căutat, va să fii șiret, pișicher, chițibușar (BRĂT.). ◊ expr. Mai va (sau, reg., vrea) = mai trebuie să aștepți, mai este mult (pînă atunci sau pînă acolo). O să te înghită focul iadului... – Mai va pînă atunci (STANCU). B (înv., pop.; cu val. de semiauxil; urmat de un vb. la conjunct, sau, înv., reg., la inf.) A fi pe punctul să... (sau de a...), a fi pe cale să... (sau de a...); a fi gata-gata. Simți o încleștare în inimă atît de dureroasă că vru să țipe (REBR.). C (cu val. de auxil.; la indic. prez., astăzi numai în forme flexionare specializate; servește la formarea timpului viitor I și intră în alcătuirea timpului viitor anterior, a timpurilor prez. și perf. ale modului prezumt. și, înv., a unor constr. de viitor I, de viitor anterior, de prezumt. prez. și perf.) I (servește la formarea timpului viitor I și intră în alcătuirea unor constr. de viitor I; cu afereza lui „v-”, exprimă adesea și posibilitatea sau îndoiala) 1 (urmat de inf. fără prep. „a” al vb. de conjugat sau al vb. cop.; cînd vb. de conjugat este la diateza refl., pron.refl. precedă auxil.) Da, mă voi naște din păcat, Primind o altă lege (EMIN.). Dacă ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm și de dînsa, apoi sîntem voinici (ISP.). ◊ poet. (cu topica inversată) De-a lui priviri înfiorată, Pleca-vei ochii în pămînt (VLAH.). ◊ (în prescripții, recomandări, rețete etc.; cu val. de imper.) Medicamentul se va lua după masă. 2 (înv.; mai ales în prop. cond., temp. sau atr.; de obicei în corelație cu alt vb. la viitor, urmat de inf. fără prep. „a” al vb. „a fi” ca auxil., formează viitorul I al acestuia care, împreună cu ger. vb. de conjugat, alcătuiesc o constr. de viitor I; exprimă caracterul continuu al unui proces, al unei stări, al unei calități) Pentru multa dragoste ce va fi avînd spre acela, năpăstuind pe ceilalți (PRAV. COND.). 3 (înv., pop.; mai ales la pers. 3; urmat de conjunct. prez. al vb. de conjugat, formează o constr. de viitor I; exprimă o acțiune viitoare, de obicei, iminentă; în textele religioase, iminența acțiunii viitoare decurge din caracterul ei predestinat) De munca ce va să fie izbăvește-ne pre noi (MIN.). Flori de tei deasupra noastră or să cadă rînduri-rînduri (EMIN.). II (urmat de inf. fără prep. „a” al vb. „a fi” ca auxil. formează viitorul I al acestuia care, împreună cu part. vb. de conjugat, alcătuiesc viitorul anterior; cu afereza lui „v-”; de obicei, în prop. cond. sau temp., în corelație cu alt vb., mai ales la viitor I) Luai hotărîrea de a tipări volumașele de îndată ce voi fi descoperit undeva hîrtia necesară (BLA.). III (intră în alcătuirea timpului prez. al modului prezumt. și a unor construcții de prezumt. prez.; cu afereza lui „v-”; de obicei în stilul indirect, mai ales în enunțuri ipotetice, dubitative etc.) 1 (viitorul I al verbului „a fi” ca auxil. urmat de ger. vb. de conjugat sau al vb. cop. formează timpul prez. al modului prezumt.) Calului meu de pe atunci cine mai știe unde i-or fi putrezind ciolanele (CR.). 2 (cu elipsa ger. vb. de conjugat sau a vb. cop. cînd acesta este „a fi”,formează o constr. de prezumt. prez.) Ai fi Dumitru Cățic dă la Caracal (CA. PETR.). IV (viitorul I al vb. „a fi” ca auxil. urmat de part. vb. de conjugat sau al vb. cop. formează timpul perf. al modului prezumt.; cu afereza lui „v-”; de obicei în stilul indirect, mai ales în enunțuri ipotetice, dubitative etc.) D-zeu știe cum s-or fi scrîntit toate celea în capul bietului om (EMIN.). D (cu val. de auxil; la imperf., astăzi numai în forme flexionare specializate; reg, informele „vreaș”, „vreai” etc. sau „reaș”, „reai” etc.; servește la formarea timpului prez. al modului cond.-opt. și intră în alcătuirea timpului perf. al aceluiași mod, a timpurilor prez. și perf. ale modului prezumt. și a unor constr. de cond.-opt. perf. și de prezumt. prez. și perf.; la perf. compus, intră în alcătuirea unor constr. de cond.-opt. perf.) I (servește la formarea modului cond.-opt. prez.) 1 (urmat de inf. fără prep. „a” al vb. de conjugat sau al vb. cop.; cînd vb. de conjugat este la diateza refl., pron.refl. precedă auxil.) Eu aș putea convinge pe soția și pe socrul dumitale să vă despărțiți de bună voie (CAR.). ◊ (în imprec.; mai ales în constr. neg.; de obicei precedat de conj. „de”; adesea cu intercalarea adv. „mai” în structura de cond.-opt.) Dă, nevastă, vezi și tu ce-i. Socoteala boierului, nu l-ar mai răbda Cel-de-sus! (VLAH.). ◊ (pop.; fam.; în imprec., urări etc.; cu topica inversată) Lua-te-ar dracul de javră! (CAR.). 2 (înv., reg.; la imperf., în forme flexionare specializate; precedat de inf. lung al vb. de conjugat) Închinare-aș și n-am cui, închinare-aș murgului (ALECS.). ◊ (pop.; fam.; în imprec., urări etc.) Să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci sa dormi! (CR.). II (intră în alcătuirea timpului perf. al modului cond.-opt. și a unor constr. de cond.-opt. perf.; în corelație cu alt vb.) 1 (la imperf., astăzi numai în forme flexionare specializate; urmat de inf. fără prep. „a” al vb. „a fi” ca auxil. formează cond.-opt. prez. al acestuia, care împreună cu part. vb. de conjugat sau al vb. cop. alcătuiesc modul cond.-opt. perf.; cînd vb. de conjugat este la diateza refl., pron.refl. precedă auxil.) Și cînd gîndesc la viața-mi, îmi pare că ea cură încet repovestită de o străină gură... Ca și cînd n-aș fi fost (EMIN.). 2 (înv., reg.; ia imperf.; urmat de inf. fără prep. „a” al vb. de conjugat sau al vb. cop. formează o constr. de cond.-opt. perf.) Și doar vrea scăpa din mînile crude De apucam să-mi scot lucea săbioară (BUD.). 3 (înv., reg.; la perf. compus; urmat de inf. fără prep. „a” al vb. de conjugat, formează o constr. de cond.-opt. perf.) Ai făcut cu mine ce n-au vrut trebui să faci (P.OR.). III (intră în alcătuirea timpului prez. al modului prezumt. și a unor constr. deprezumt. prez.; de obicei în stilul indirect, mai ales în enunțuri ipotetice, dubitative etc.) 1 (cond.-opt.prez. al vb. „a fi” ca auxil., urmat de ger. vb. de conjugat formează timpul prez. al modului prezumt.) Ar fi fiind asta dorința prințesei? (SADOV.). 2 (cu elipsa ger. vb. de conjugat sau al vb. cop., cînd acesta este „a fi” formează o constr. de prezumt. prez.) Împăratului i-a fost de-a mirarea, văzînd că niște golani au asemenea îndrăzneală, de vin cu nerușinare să-i ceară fata, fie din partea oricui ar fi (CR.). IV (intră în alcătuirea timpului perf. al modului prezumt.; cond.-opt. prez. al vb. „a fi” ca auxil., urmat de part. vb. de conjugat sau al vb. cop.; de obicei în stilul indirect, mai ales în enunțuri ipotetice, dubitative etc.) Poate te-ai fi făcut și prooroc (c. NEGR.). • prez. ind. vreau, voi (pop., oi), vei (pop., ăi, ei, îi, i, oi), va (pop., o, a), vom (pop., om), veți (pop., ăți, eți, oți), vor (pop., or), și voi (prez.ind. pers. 1 voiesc, pers. 3 voiește și, înv., voiaște; perf. s. pers. 1 voii; part. voit; ger. voind), (înv., pop.) vroi (prez.ind. pers. 1 vroiesc și, astăzi rar, vroi, pers. 6 și, înv., reg, vror; imperf. pers. 1 vroiam; part. vroit; ger. vroind) vb. IV. /lat. *volĕre; voi, refăcut de la formele vechi, etimologice de indic. prez. ale verbului a vrea, voi, vei, va etc. (specializate ca morfeme de viitor) și de la formele analogice de imperfect ale aceluiași verb, voiam, voiai, voia etc. (create ca urmare a specializării formelor etimologice, (v)reaș, (v)reai, (v)rea etc., ca morfeme de cond.-opt.), cf. și rom. voie; vroi, contaminare între vrea și voi.

MIÉRE s. f. sg. I. 1. (Adesea urmat de determinări care arată din ce flori a fost extras nectarul, epoca respectivă, vîrstă roiului etc.) Substanță siropoasă, de obicei gălbuie, foarte dulce și aromată, produsă de albine (sau de alte himenoptere) din nectarul florilor. Și va hrăni de sațiului grîului și den piatră miiare sătură-i. PSALT. HUR. 70^r/7. Supseră miiare de piatră și untu de vîrtoasă piatră. PSALT. 314, cf. 169, GCR I, 15/20. Jumatate de miere strede (a. 1 588). CUV. BĂTR. I, 206/9. Mînca mugur și miiare sălbatecă (cca 1625). GCR I, 68/8. Ca musca la dulceața mieriei (a. 1642). id. ib. 98/5. Alți iarîș cetesc scripturile, iară nu înțeleg ce zic și se potrivesc cu cela ce ține miiarea în mînă, iară dulciața mierii nu-l preceapă (a. 1 644). BV I, 146. Mîncarea lui era lăcuste și miiare sălbatecă. N. TEST. (1648), 5^r/10. Ei deaderă lui o parte de peaște fript și dintr-un fagur miiare. ib. 104^r/11. De să va întimpla în cisla berbecilor acesto semno, fi-va moarte în oi mari și pîine și miară moltă va hi (cca 1660-1680). GCR I, 175/11. I-au hrănit pre ei cu roadele țarenilor, au supt miiare den piatră. BIBLIA (1688), 150²/31. Miiarea ce să dă în toți aii balcibașlîc și alte daruri. N. COSTIN, l. 583. Au fost luat Tudor Grecul lei 24, dobîndă după miiare (a. 1698). BUL. COM. IST. V, 226, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 227. Vinde a sa dreaptă ocină și moșie . . . pentru șăsă vedre de miere (a. 1724). URICARIUL, XXV, 144. Iarna va fi tare. . . poame multe, mieri puțină (cca 1 750). GCR II, 59/26. Îndată le-au pus denainte o mîncari de brînză, amestecată cu făină și cu mieri și cu un fel de vin de multe alcătuiri (cca 1750-1780). id. ib. 85/13. Să închinară lui Alicsandru și-i adusă poclon mierea (a. 1 784). id. ib. 132/31. Miere de faguri (a. 1832). N. A. BOGDAN, C. M. 138, cf. 164. Anul 1858 au fost foarte rodos și stup[i] încă au roit bine, dară de la Simpetră n-au mai căst nice o picătură de miere (a. 1858). IORGA, S. D. XIII, 74. Vrei tu pui de căprioare, Păsărele cîntătoare, Fag de miere-ndulcitoare Și vro doină jălitoare? ALECSANDRI, P. I, 94, cf. EMINESCU, O. I, 87. Culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce și cu una de miere. CREANGĂ, P. 214, cf. id. A. 139. Fagurii scoși din stup dau mierea și ceara. DAMÉ, T. 120, cf. N. LEON, MED. 46. Albinele ne dau mierea și ceara fără multă muncă din parte[a] noastră, aproape de-a dreptul. PAMFILE, I. C. 85, cf. id. S. T. 64. Adu bostanul fiert și fagurii de miere. DELAVRANCEA, A. 3. Albinele din Sihăstrii au hrănit-o cu mierea lor. HOGAȘ, DR. II, 144. Miere de albine, scursă, in stupi sau în faguri fără albine. NICA, L. VAM. Vinul și mierea și grîul tot Le-au strîns, pe grabă, cine-a putut. BACOVIA, O. 121. Intră cu o tavă pe care sînt ouă fierte, miere și jimblă. CAMIL PETRESCU, O. III, 203. Miere de floare de tei. ALECSANDRI, P. P. 51. Știi, bădiță, cum cereai Seara, cînd la noi veneai, Să-ți dau păharul cu miere Și io-ți dam buzele mele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 258. Hai, mîndruțo, pe la noi, Să mîncăm miere de roi. HODOȘ, P. P. 121. Cu miere se ung sfinții care se fac la 9 mart. ȘEZ. VIII, 39, cf. I, 252. Dau ocol unei glăjuțe plină cu horincă (palincă) de bucate, colea îndulcită cu miere de stup. RETEGANUL, P. III, 83. Să le dăm țuică cu miere, Să nu ne cate la măsele, MAT. FOLK. I 315, cf. MARIAN, INS. 176. ◊ (În proverbe și zicători) Albina. . . miiare și fiiare tot într-un pîntece poartă. CANTEMIR, IST. 165. Cine umblă cu miere își linge degetele. Cf. NEGRUZZI, S. I, 249, PAMFILE, J. II, 154, ȘEZ. I, 219, ZANNE, P. III, 664. Cu o lingură de miere prinzi mai multe muște decît cu douăzeci butoaie de oțet. id. ib. I, 559. Nu toate muștele fac miere. ISPIRESCU, L. 14, cf. ZANNE, P. I, 557. Omului cu învățătură îi curge miere din gură. id. ib. V, 353. Cine n-a gustat amarul nu cunoaște gustul mierei. id. ib. III, 440. Flămândului îi pare miere codrul cel uscat. id. ib. 553. Ne e miere fără fiere. id. ib. 673. Numai miere zicînd, gura nu se îndulcește. id. ib. 664. Cu oțet și cu fiere Nu se face agurida miere. id. ib. I, 96. Mai rară vedere Este mai cu miere. id. ib. VI, 240. Unde vede o muiere, Parcă îl lipești cu miere, se spune despre bărbații afemeiați. Cf. id. ib. II, 285. ◊ (Ca termen de comparație, cu aluzie la gustul dulce, la fluiditatea produsului, precum și la însușirea lui de a se lipi ușor de ceva) Dzisele D[o]mnului. . . mai iubite-s decît aurulu și piatra cea curată, mult. . . mai dulce e de miiarea și fagurul. PSALT. HUR. 15^r/4, cf. PSALT. 31, GCR I, 12/39, 154/23. Va amărî pîntecele tău ce în gura ta va fi dulce ca miiarea. N. TEST. (1 648), 311^r/5. Iar și eu, cu cine vorovem, cu boieri, cu nigustori, ca cu nere îi îndulcem (a. 1784). GCR II, 138/3. Pere galbene ca ceara. . . și dulci ca mierea. CREANGĂ, P. 290. Vorba îi curgea din gură ca mierea. ISPIRESCU, L. 20. Dușii de pe lume, mai toți, sînt buni ca mierea. MACEDONSKI, O. I, 24. A pus zece bucățele de zahăr, de zice că-i mai bun ca mierea. REBREANU, I. 18. Ca mierea se lipește de suflet vorba lui. CONTEMP. 1953, nr. 327, 4/5.Uiu, iu, floare de mac, Dulce-i gura de diac; Dar nu-i dulce ca gura, Ci-i dulce ca și mierea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 410. (În proverbe și zicători) Fata la vremea ei, ca mierea în fagul ei. ZANNE, P. II, 131, cf. MARIAN, INS. 183. Limba e dulce ca mierea și amară ca fierea. ZANNE, P. II, 223. Tăcerea e ca mierea. id. ib. 764. ◊ F i g. Cîtu e dulce grumadzului mieu cuventele tale decît mierea rrostului mieu. PSALT. HUR. 106^v/11, cf. PSALT. 260. Înțăleptul zisă: o lume! cu dulceați de miere amestecată ești (a. 1 773). GCR II, 94/40. Să întorcea fieștecarele pre la lăcașurile sale, băgînd miiarea bunătăților fieștecarele dintru dînșii cu nevoință prin vasăle inimilor sale. VARLAAM-IOASAF, 52^v/26. Să-i curgă din limbă miiare, după cum zice poeticul. MOLNAR, RET. [prefață] 6/14. Te rog, Muză mîngăioasă! Carea cînți cîntări frumoasă, Pică-mi puțintică miiare Din măiastra ta puteare. BĂRAC, ap. GCR II, 173/1. Noi avem obiceiul de a întreba întotdeauna din ce locuri e adunată mierea artistică. IONESCU-RION, C. 38. Plecase vrăjit de vorbele pline de miere ce-i zugrăveau o idilică viață de străbun. ANGHEL, PR. 64. Da, tanti ! – răspunse cu o miere teatrală Otilia. CĂLINESCU, O. I, 52, cf. DEȘLIU, G. 52. Vai de mine, cum aș mere Seara la gură cu miere. JARNIK-BÎRSEANU,133, cf. 21, 23, 364, 404, MAT. FOLK. 1051. ◊ L o c. a d j. De miere = (despre oameni) bun, generos, de zahăr. Cf. CHEST. VI 161/3. ◊ E x p r. A da de miere sau a-i pica (cuiva) mierea-n păsat, se zice despre cineva care are un noroc neașteptat sau cînd cuiva îi merge foarte bine. Cf. ZANNE, P. III, 675, IV, 68. A-i curge numai miere, se zice despre cineva care este harnic și îi merge bine. id. ib. III, 675. A înota în miere = a fi (foarte) bogat. id. ib. Să fie (sau să știu, să știi etc. că este) (și) miere (și tot nu... ), se spune pentru a arăta hotărîrea nestrămutată a cuiva de a respinge o propunere sau o situație, oricîte avantaje aparente ar prezenta. Cf. MARIAN, INS. 185. Să știe de bine că e miere și tot nu se duce. PREDA, D. 141. A fi cu limba fagur de miere = a vorbi foarte frumos, a fi elocvent. Cf. ZANNE, P. II, 29, 811, MARIAN, INS. 183. A unge (pe cineva) la inimă cu miere = a spune (cuiva) lucruri plăcute. Cf. ZANNE, P. II, 211, MARIAN, INS. 183. S-a făcut agurida miere = s-au împăcat cei învrăjbiți. Cf. ZANNE, P. I, 95. În buze (sau gură) miere și în inimă fiere (sau otravă) sau în față miere și în dos fiere, se zice despre cei fățarnici și vicleni. id. ib. N, 25, cf. 135, 168. A ascunde ac în miere = a ascunde un gînd rău într-un sfat dat cu blîndețe; a face intrigi. id. ib. I, 309, cf. III, 676. (Rar) A-i tăia (cuiva) cuvîntul cu miere = a întrerupe (pe cineva) din vorbire, spre a-i oferi un sprijin foarte important. Dacă nu este cu putință, mai zise Țugulea. . . – Să-ți tai cuvîntul cu miere, răspunse Ursul, dară trebuie să fie cu putință. ISPIRESCU, L. 330, cf. ZANNE, P. III 676. (Regional) A da bani pe miere = a mustra; a batjocori; a bate. ZANNE, P. III, 674. Las', zicea vulpea. . . că mi te-oi prinde eu, cioară spurcată ce ești, ți-oi da eu bani pe miere, că numai tu mi-ai făcut șotia asta ! ȘEZ. III, 187. A se face miere de găleată sau a se lipi ca mierea de găleată = a se supune cuiva orbește, a se alipi de cineva cu trup și suflet. Cf. CIAUȘANU, GL., CHEST. VI 161/10. A fi bun (sau dulce) ca mierea cîinelui = a fi răutăcios, sîcîitor. Cf. ib. A avea miere de șarpe la inimă =a fi rău. Cf. CHEST. VI 161/3. ◊ Miere de trandafiri sau miere rozată = substanță obținută prin fierberea unui amestec de miere (I 1), alcool și petale de trandafiri roșii, macerate în apă (folosită ca medicament); miericică (I 1). Cf. LB, POLIZU, CUPARENCU, V. 21, PONTBRIANT, D., BIANU, D. S. ♦ (De obicei art.) Lună (sau, rar, săptămînă) de miere = cea dintîi lună (sau săptămînă) după căsătorie. Omul ce se însoară numai pentru ca să-și mărească starea niciodată nu ia soție bună. . . N-apucă să treacă luna de miere și casa ciocoiului devine o cafenea. FILIMON, O. I, 97, cf. COSTINESCU, DDRF. Era holărît ca, îndată după cununie, tinerii căsătoriți să plece spre parohia lui George, dar cu un înconjur care să dureze cel puțin o săptămînă, săptămînă de miere. REBREANU, I. 252. ♦ Nectarul florilor. Iată-n urmă și albine aducînd în gură miere. ALECSANDRI, P. III, 56. Mii de fluturi mici, albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline. EMINESCU, O. I, 85. Și albine roitoare luminoasă miere sug. id. ib. IV, 132. Albinele grele de mierea suptă și cu picioarele încărcate de polen, se întorc seara din îndepărtate finețe. PETRESCU, S. 179. Albinele. . . Au început să zboare, fredonînd Prin florile cu miere și lumină. BOTEZ, P. O. 21, cf. CHEST. VI 156/13, 16, 17, 20. 2. (Transilv., Maram., rar Ban., adesea urmat de determinări) Zahăr. Mere de trist. LEX. MARS. 243, cf. LB. La noi zic la zâhar miere de trestie. RETEGANUL, P. III, 83, cf. VAIDA, T. PAPAHAGI, M. 226. Miere albă. CHEST. VI 161/33, cf. ALR II 4 119/36, 346, 349, 353, 362. Am fărmat mierea. ib. 4112/353, cf. ALR I 1 609, ALR II 4119/235, 250, 260,272, 279, 284, 310, 6146/250, ALR II/I MN 15, 6811/235, 260, 279, A I 24, L. ROM. 1960, nr. 2, 21, LEXIC REG. 16. Miere galbenă (sau de tuse)= zahăr candel, v. c a n d e l. Cf. ALR II 3665/235, 250, 260, 284, 349, 353, 362. Miere de baraboi (sau de piciouci, de napi) = zahăr de cartofi, v. z a h ă r. Cf. ib. 3 664/260, 346, 362. Miere neagră (sau de urs, a ursului) = zahăr negru, v. z a h ă r. Cf. ib. 3663/250, 272, 346, 353, 362. ♦ Bomboane. Dă-le la mai mulți copii grunz de miere. ALR I 316/257, cf. 1608, MAT. DIALECT. I, 212. 3. (Transilv., Ban., adesea precizat prin „de prune”) Magiun (1). Cf. LB, CHEST. VI 161/17, 18, ALR I 873, ALR II 4035, 4036, 4041, 4 046. ♦ (Prin Ban. și prin Dobr.) Marmeladă. Cf. ALR I 873/677, 986, CHEST. VI 161/8, 9. ♦ (Ban.) Dulceață. Cf. CHEST. VI 161/20, 21, ALR II 4 044/29. 4. Compuse: (regional) mierea-mîței = clei de cireș sau de prun. Com. din BAN. ; miere-de-camfor = camfor, ALRM II/I h 178. II. (Bot.) Compuse: mierea-ursului = a) plantă erbacee cu tulpina acoperită de peri aspri, cu frunze catifelate și cu flori roșcate, violete sau albastre; plămînare, (învechit și regional) plămînărică (Pulmonaria mollissima). Cf. PANȚU, PL., VOICULESCU, L. 189, BUJOREAN,l. 384, H X 496; b) cuscrișor (Pulmonaria rubra). Cf. BRANDZA, FL. 375, GRECESCU, FL. 407, BARCIANU, N. LEON, MED. 51, BUJOREAN, B. L. 384, ȘEZ. XV, 86; c) arbore înalt din familia urticaceelor, cu fructe mici, rotunde (Celtis australis). Cf. ȘEZ. XV, 86, DS; d) garoafă, ALR I 1 935/516; e) roiniță (Melissa officinalis). ib. 1 943/727; f) dumbravnic (Melittis melissophyllum). ib. 1944/874; g) urzică-moartă (Lamium maculatum). ib. 1945/808; h) barba-ursului (Equisetum arvense). ib. 1 952/677; i) iarbă-grasă (Portulaca oleracea). ALR II/605; j) omag. ib. 6 302/886; k) jale (Salvia officinalis). ALR SN III h 656/876. Printre mușuroaie crescuse iarbă. . . colea păiușul oilor, dincoace, mierea-ursului. SANDU-ALDEA, U. P. 20. Porumbele și mierea-ursului străjuiau cetatea năruielii cu poamele lor de baga. KLOPȘTOCK, F. 187. Prin frunze vechi, viorele ca cerul și toporași violeți, și galbăna ciuboțică a cucului, și mierea-ursului – răzbătuseră. SADOVEANU, O. VI, 542, cf. H II 142, III 209, 242, 306, 385, X 354, 445, 489, XI 427, XII 411, XIV 29, XVI 103, 146; mierea-cucului (Melandryum album). BULET. GRĂD. BOT. XI, 25. – Gen.-dat.: mierii și mierei. – Lat. mei.

MINȚI vb. IV. 1. Intranz. A face afirmații neîntemeiate, a susține lucruri neadevărate, a spune minciuni (I 1). Și să nu mințim înaintea lu Dumnezeu și oamenilor. CORESI, EV. 163, cf. 385. Pare-mi că minți aiave. VARLAAM, C. 453. Iar, de ți să pare ție cum eu mințăsc, de altile eu de acum înainte voi tăcia. HERODOT (1 645), 392, cf. PRAV.. 241. Procleții aducînd înaintea spre minciuni numel(e) și semnele și vreamile cu arătare între carel(e) am mințit grăind (a. 1692). GCR I, 302/26, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 228. Nu minți, că omul mincinos nicăiri nu are omenie (a. 1821). GCR II, 234/21. Nu, nu te iubesc, sărmană copilă! De ți-am și spus-o, am mințit. NEGRUZZI, S. I, 55, cf. 161. Să fiu anatema dacă minț. FILIMON, O. I, 143. Neagă-mi, rege, să văd și eu o dată Pe-un rege cînd mințește. COȘBUC, S. 116, cf. 127. Voi ști îndată adevărul,. . . dar de mințești, dai de dracul cu mine. AGÎRBICEANU, A. 394, cf. 104. Vai de mine! cum pot minți oamenii astfel. SADOVEANU, Z. C. 254. Cine mi-a fost spus mie că el nici cînd a fost mire nu s-a culcat cu așa scumpeturi? Unde-i ăla? Să-i arăt că mințește. DAN, U. 177. În felul lui, Mihai nu mințea. CAMIL PETRESCU, N. 51. Mințea. Și tremura să nu fie prins cu minciuna. STANCU, R. A. III, 111. Să mă bată Dumnezeu dacă mințesc. T. POPOVICI, SE. 132. Zis-a badea c-a veni Pînă-n fundul grădinii. . . D-a mințit și n-a venit, Doamne, rău m-a celuit! JARNIK-BÎRSEANU, D. 97. Așa zice-on bădișor, Că de dor oamenii mor. Minte badea ca un cîne, Că de dor nu moare nime, Că moare că n-are zile. MÎNDRESCU, L. P. 47. Frații-l trăgeau de suman să nu mință așa tare. RETEGANUL, P. III, 44. Eu minț. ALR I 1 520/122. Gura zice, gura minte; omul tot rămíne om de omenie. ZANNE, P. II, 178. ◊ (În dialog, folosit pentru a contrazice categoric pe vorbitor) Iar Esop zisă; minți, că lui D[u]mnezeu nu e lipsă să inveațe de la om nimica. (a. 1812). GCR II, 209/41. Minți, mojicule, strigă țiganul îngimfat. ISPIRESCU, L. 203. Minți, dragă muierea mea. MARIAN, SA. 137. ◊ E x p r. Minte de se opresc apele (în loc) (sau de-ngheață apele, de ia spumele de la gură, de stă soarele-n loc, de stinge, de-ți stă ceasul), se spune despre un om foarte mincinos. ◊ (Construit cu dativul etic) Că așa-ți minte de stai a-l crede. RETEGANUL, P. I, 30. ◊ (Învechit, urmat de un complement în dativ sau introdus prin prep. „spre”, „către”, „asupra”, care indică persoana sau obiectul despre care se face o afirmație) Grămădescu păcate pre păcate. . . clevetescu și mîntu unii cătră alții (a. 1550). CUV. BĂTR. II, 418/10. Nu vă lăudareți și nu mențireți spre deadevăru. COD. VOR. 126/19. Dracii Domnului mențiră (mănțiră H) lui, și fi-va vreamia lor in veac. PSALT. 169, cf. 186. Întru multă silă a ta mint ție dracii tăi. CORESI, PS. 166/8, cf. 212/7. Nu mințireți unul spre altul. N. TEST. (1648), 271^r/4. ◊ R e f l. i m p e r s. Vei vedea cum ni se minte în școală, în biserică. EMINESCU, N. 61. ◊ T r a n z. Multe mințind ci asupra me (a 1 692). GCR I, 302/1. Ascunse-și el fapta, mințindu-i Multe sărmanei femei și purtînd-o cu vorbe deșarte. COȘBUC, AE. 19. Fecioru-i mare cîne. . . Că te pune pe-un genunche Și-ți tot minte mii și sute Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Încordați-vă urechile, căscați-vă gurile și ascultați să vă mință nenea Ionuț o poveste asemenea căreia n-a fost nici nu este. BOTA, P. 114. 2. T r a n z. A induce în eroare, a înșela, a păcăli; a amăgi. Să nu minți pre roaba ta. BIBLIA (1 688), 267²/37. Întîlniiu pe doi bătrîni cari mă mințiră și mă luară în bătaie de joc. GORJAN, H. IV, 121/32. Iepurile și vulpea,. . . fiecare după firea sa, se silesc a-și minți gonacii. ODOBESCU, S. III, 41. Un tînăr, – zmeu năprasnic cu ochi ce sorb și mint. MACEDONSKI, o. i, 24. Eu nu v-am mințit niciodată și nici nu v-am ademenit. REBREANU, R. II, 89. De ce mă minți, De-atîția ani de-a rîndul, că tu ești cel mai mare. MINULESCU, V. 62. Minciuni! Scamatorul ne minte. Săbiile lui sînt false. SAHIA, N. 67. Eu nu vreau să te mint, ci ca să te liniștesc puțin iau din cerneala cu care au scris și dînșii. . . și acopăr caietul acesta cu slove. ARGHEZI, P. T. 78. De ce m-ai știut tu minți pe mine? RETEGANUL, P. I, 44, cf. id. TR. 153. El, ca să nu mință scorpia, căci era un om drept,. . . a tăiat de pe talpa picioarelor cîte o bucățică de carne. ȘEZ. V, 135, cf. ALR II 3 417/784, 848. (F i g.) Ca să mai mintă așteptarea, Constantin a început sa fumeze. GALACTION, O. 146. (A b s o l.) Gîndirea-i e infamă, Inșală, și-i soție, ea minte, și e mamă! COȘBUC, B. 144. (F i g.) Scutură din treacăt salbe, Deci podoabe care mint, Surpă bolți de ramuri albe Cu portaluri de argint. TOPÎRCEANU, B. 17. ◊ (Cu determinări arătînd mijlocul folosit) Cu apa i-a mințit. TEODORESCU, P. P. 544. Îl minți cu o bucată de pîne. ALR II 3417/182, cf. 3 417/702, 762, 899. ♦ S p e c. A înșela în dragoste, a fi infidel, a trăda. Cf. CAMIL PETRESCU, U. N. 213. ♦ (Despre simțuri) A denatura realitatea, a înșela. Oare ochii ei o mint, sau aievea-i, adevăru-i? Flori de tei el are-n păru-i și la șold un corn de-argint. EMINESCU, O. I, 103. ◊ E x p r. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea gustînd ceva, mîncînd puțin. Îmi mai mințiiu nițel foamea cu poamele ce găseam destule. GORJAN, H. I, 133/30. 3. I n t r a n z. (Învechit; urmat de determinări in dativ) A se dovedi mincinos, trădător față de cineva sau de ceva; a se lepăda de cineva sau de ceva; a nu se ține de cuvînt. Sînt mai bucuros a da turcilor. . . toată țara. . . decît să mințesc cuvîntului meu. NEGRUZZI, S. II, 141. A mințit titlului ce-l poartă. BOLLIAC, ap. DDRF. A mințit lui Isus Cristos vînzînd agarenilor o țeară creștină deoarece jurase a căuta să aducă la creștinătate pe păgîni. ISPIRESCU, M. V. 39. Ne rămîne mîngîierea că nu am mințit conștiinței noastre. ODOBESCU, S. I, 504. 4. T r a n z. (Învechit, rar) A arăta drept mincinos. Cum s-au ivit cartea lui Topeltinus la lumină, îndată l-ar fi mințiit învățații și l-ar fi rușinat ca pre un viclean. MAIOR, IST. 41/31. - Prez. ind.: mint și (învechit și regional) minț, mint, mințesc. – Și: (învechit) mențí, mînți vb. IV. Lat. mentiri.

MIROS s. n. 1. Simț prin care organismul primește informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe care emană vapori; capacitate de a percepe și deosebi aceste emanații. Cinci firi sînt a trupului: vederea, auzul, mirosul, gustarea, pipăirea. PARACLIS (1639), 253, cf. LB. Mirosul duce pre cîne. . . Pe urme neînsemnate a păsărilor. CONACHI, P. 269, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., LM, BIANU, D. S. Se zice „cîne bun de nas” despre cînele care are miros puternic. STOICA, VIN. 17. ♦ F i g. Perspicacitate, sagacitate. Prinți, priviți, cum-naintează Acel străin înamorat Și pe sub gard se furișează. bun, nas de copoi, Luați seama pîndiți bine; Iată lupul, lupul vine. ALECSANDRI, T. I, 354. Am eu mirosul meu . . . Eu, dacă vrai să știi, puteam să fiu polițist fiindcă eu simt omul de departe. DAVIDOGLU, M. 22. 2. (De obicei cu determinări care arată felul, calitatea) Emanație plăcută (v. a r o m ă, p a r f u m, m i r e a s m ă) sau neplăcută (v. d u h o a r e, m i a s m ă, p u t o a re) pe care o exală unele corpuri; senzație pe care o produce această emanație asupra simțului olfactiv; proprietate chimică pe care o au unele substanțe de a fi percepute cu mirosul (1). [Untdelemnul] iaste negru și greu la miros. HERODOT (1645), 349. De miros ce-i vine cu dulceață – Cîndu-i miarge mirul preste față. DOSOFTEI, PS. 453/17. Începu aiavea a să mira de mirosul și frămseațea lor. id. V. S. septembrie 14^v/27. Unsoarea scumpă mic loc va împlea de miros bun (a. 1 683). gcr i, 272/37. Acel fel de cumbarale sint nu numai herăle ce-s într-însele, ce și mirosul; pre cine agiunge cade de moare. NECULCE, L. 242. Apa . . . să strică și grea putoare de gload sau de alt miros neplăcut sloboade. CANTEMIR, ap. GCR I, 359/27, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 231. Mirodenii ce umple locul de bun miros (a. 1773). GCR II, 89/5. Ca un crin cu dulce miros, ca un trandafi ai înflorit părinte. MINEIUL (1776), 105^v2/6. A posti la ramazan zile 30, ziua numai, însă și de apă și de mirosuri. VĂCĂRESCUL, IST. 249. Miroasele răsfirate Din aeru-mbălsămit. HELIADE, O. I, 284. Cum nu puțea mai-nainte lumînările de său, Ș-acuma le-apucă capu, cum dau de mirosul lor? PR. DRAM. 105. Aici este nu știu ce miros greu. NEGRUZZI, S. I, 89. Cucoana preoteasa iubește florile mirositoare pentru că și părintelui îi place mirosul de tâmîie. id. ib. 323. Dar ca voi, mici lăcrămioare, N-are-n lume nici o floare Miros dulce, dulce nume ! ALECSANDRI, P. I, 122, cf. BOLINTINEANU, O. 321. Miroase-adormi- toare văzduhul îl îngreun Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I, 97. Cobor apoi stînca în jos, Mă culc între flori cu miros. id. ib. IV, 3. Fiecare floare era cu deosebire de mîndră și cu un miros dulce de te îmbăta, ISPIRESCU, L. 6. În toată împrejmuirea un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu, ODOBESCU, S. III, 18. Un miros plăcut de cîmp și de pădure udă îl izbi în față. VLAHUȚĂ, O. A. III, 72. Dulcile miroase ce le răspîndește un mănunchi de liliac și lăcrămioare. F (1888), 362. Prin ceața străvezie Un miros de tămîie Vine pe nesimțite. BELDICEANU, P. 77. A lucrat la ele pe malul gîrlei, în mirosul de flori de primăvară, în șopot de apă și freamăt de vînt. PĂUN-PINCIO, P. 117. Grădina era tot un miros de salcîmi. SANDU-ALDEA, U. P. 195, cf. 31. Un miros de floare. . . Ne-ajunge pe cale și-n urmă rămîne. SĂM. VI, 332. Cînd deschise ușa, un miros înăbușitor și acru le lovi. BUJOR, S. 106. Fînul. . . umplea văzduhul cu un miros îmbătător. REBREANU I. 19. Cu asemenea amiros nu mă primesc albinele nicicacum. SADOVEANU, F. J. 507, cf. id. O. X, 524. Este oare un parfum mai amețitor ca mirosul de pîine caldă? C. PETRESCU, C. V. 119. E un miros de brad, de scînduri abia ieșite din dinții ferâstraielor. BOGZA, C. O. 132. Îl supăra și-l sufoca mirosul de nesuferit al hîrdâului. STANCU, R. A. III, 115. Simțea în somn mirosul acrișor al plinii rumenite. V. ROM. februarie 1955, 195. Treceam . . . prin sufrageria cu miros greu de mîncare. DEMETRIUS, A. 206. Iubești mirosul cald de pîine. FRUNZĂ, Z. 18. Ieși din umbră, din tulpină, Să-ți văd fața la lumină, C-au venit pînă la mine Miros dulce de la tine. ALECSANDRI P. P. 31. Nu mă pociu apropia Fîn uscat la boi a da. . . De fumul tămîilor De mirosul florilor ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 514, cf. 17, 94, SEVASTOS, C. 206, ȘEZ. I, 236, III, 211. Și-n grădină se ivi Acea mîndră fețișoară. . . Privind floricelele Cum își dau miroasele. MARIAN, ap. GCR II, 295, cf. PAMFILE, B. 47. Sup pomu cel înflorit, Florile m-o coperit, Minosu (miroșu) m-o adurńit. ȚIPLEA, P. P. 53, cf. PĂSCULESCU, P. P. 42. Cînd îl bate vîntu-n dos, împl'e lumea d'e mńinos. T. PAPAHAGI, M. 33. Alt miros dă florăria Ș-alt miros dă bălăria. ZANNE, P. II, 609. 3. (Învechit, mai ales la pl.) Mirodenie (I 1). Tămîind pre pod cu multe feluri de miroase. HERODOT (1645), 380. Zise D[o]mnul cătră Moisi: „ia-ți ție mirosuri, zmirnă áleasă”. BIBLIA (1688), 62¹/3. ◊ F i g. Ca o tămîie preacinstită arzîndu-te în jeratecul înfrînării. . . te-ai făcut bun miros lui H[risto]s. MINEIUL (1776), 44^r1/19. ♦ Parfum (pentru stropirea hainelor, a . corpului). Fac haine, se-mpodobesc, Cu mirosuri să stropesc. MUMULEANU, C. 98/22. ♦ Mireasmă (2), balsam. Și pînticile cu zmirnă curată pisată. . . și alte multe mirosuri. . . îl cosu. HERODOT (1645), 116. Împărăteasa, luînd aromate, mirosuri scumpe. . . unsă trupul. DOSOFTEI, V. S. septembrie 38^r/25. Scoțlnd din mare sfintele. . . moaște și înfășurîndu-le cu mirosuri. MINEIUL (1 776), 151^r1/13. ♦ (Popular, la pl.; în forma miroase) Condimente (folosite la prepararea cîrnaților). 4. Fig. (Cu sens neprecizat, probabil) Renume, faimă; miroseală (4). Și ziseră lor vază D[u]mn[e]zău pre voi și judece pentru că aț urît mirosul nostru înaintea lui Farao. BIBLIA (1688), 42²/17. – Accentuat și: (regional) miros. -- Pl.: mirosuri și (popular) miroase. – Și: (regional) mírus (ALR II/I MN 6, 6 843/2), minós, amiros (LB, ALR II/I MN 6 843/64, 235, 310), aminós (ib. 6 843/250, 325, 605) s. n. – Postverbal al lui mirosi.

liniștitor, -oare adj. 1 <rar> potolitor, <reg.> ostoitor. Cuvintele ei liniștitoare îi mângâie sufletul. 2 alinător, calmant, <rar> potolitor, <înv. și pop.> ușurător, <pop.> molcomitor, <înv.> domolitor, <fig.> răcoritor, răcoros. Infuzia din flori de tei are o acțiune liniștitoare asupra sistemului nervos. Unguentul are efect liniștitor. 3 (despre ambient, atmosferă) odihnitor, <pop.> molcomitor. Discuțiile au loc într-o atmosferă liniștitoare. 4 recreativ, relaxant, <fig.> deconectant Totdeauna un film bun este liniștitor.

DRĂGAICĂ I. sf. 1 📆 Numele popular al sărbătorii din 24 Iunie (Nașterea Sfîntului Ioan Botezătorul), Sînziene ¶ 2 Numele unui dans popular care se joacă mai ales în această zi; de aci a juca sau a sări drăgaica, a sări ca un nebun: nici n’apuci a muri bine, și ei încep a giuca drăgaica (ALECS.); ce-ați pățit de săriți drăgaica prin casă? (ALECS.) ¶ 3 🌿 Plantă cu flori galbene-aurii, frumos mirositoare, numită și sînziene, din care se fac buchete și se împletesc cununi în ziua de 24 Iunie, care apoi se pun la ferestre, la poartă, etc. spre a feri pe ai casei de rele și a le aduce noroc (🖼 1891) (Galium verum): drăgaica stufoasă răspîndea, pripită de soare, un miros ca floarea de teiu (DLVR.). II. DRĂGAICELE sf. pl. 🔱 Ⓟ Ielele, vîntoasele, etc., niște zîne rele, nemilostive, care pocesc pe oameni: noaptea, toate stihiile năpădesc pe mine: strigoii, moroii... drăgaicele (ALECS.).

TEIȘOR ~i m. (diminutiv de la tei) Arbust decorativ, cu flori galbene-portocalii; trandafir-galben. /tei + suf. ~ișor

chișiță, chișițe, s.f. (reg.) 1. colivie (pentru păsări). 2. moțul de păr de la încheietura dindărăt deasupra copitei calului sau boului; scobitura de deasupra copitei; glezna calului, pintenul. 3. pensulă sau periuță de încondeiat ouăle; bijară, condei, vizaric. 4. pămătuf, șomoiag, șterț. 5. mănunchi, chită, ciucure de tei. 6. mănunchi, chită de flori. 7. legătură de câteva tuleie de porumb; cunună, maldăr. 8. grămadă de vase de lemn care încap unul în altul: chișița mare = 14 vase; chișița mică = 12 vase. 9. legătură de lemne despicate de scânduri, de șindrile.

arminden, armindeni, s.m. – 1. Numele popular al zilei de 1 mai: „În ziua de Arminden (1 mai) să bei vin roșu, că se înnoiește sângele” (Candrea, 1944: 306). 2. (pop.) Luna mai (Kernbach, 1989: 47). 3. Copac curățat de crengi și împodobit cu spice de grâu: „Tinerii plecau în pădure, în munte și tăiau cel mai înalt copac (brad sau fag), pe care îl puteau aduce ei pe umeri. Îl curățau de crengi, dar la vârf îi lăsau câteva, pe care le împodobeau. Armindenul era ridicat, până la prânz, în centrul satului. Pe tulpină se puneau cununi de flori și spice de grâu. Urma o întrecere a tinerilor care se adunau și puneau uneori pariuri, câștigând cel ce putea să se urce până sus. În sâmbăta premergătoare Armindenului, din fiecare familie pleca cineva să aducă câte un mesteacăn tânăr și crengi înfrunzite de tei. În zori, mult înainte de răsăritul soarelui, când abia se înălța Luceafărul de ziuă și roua nu a fost smintită de lumină, fiecare gospodar punea mesteacănul la poartă și crengi de tei la streșinile casei și ale șurii. Apoi își împodobeau interiorul casei cu flori de iasomie și tei” (Calendar, 1980: 82). – Din sl. Jeremiinǔ dǐnǐ „ziua sfântului Ieremia”, sărbătorită la 1 Mai (Scriban, DER, MDA). Cuv. rom. > magh. ármingyin (Bakos, 1982).

teișor m. Bot. Mold. aglică (ale cării flori sunt albe ca ale teiului).

TRÎMBĂ, trîmbe, s. f. 1. Bucată mare de pînză sau de stofă, de obicei făcută sul. V. vălătuc, val (III 1). Deasupra, cerul albăstrea, neclintit, ca o uriașă trîmbă de mătase nouă. SANDU-ALDEA, U. P. 20. Cu ochii rătăciți pe lanurile tăiate felii-felii, ca niște trîmbe de pînză, ce curgeau din creștet pîn’în dunga cenușie a drumului. VLAHUȚĂ, N. 23. Troanele de zestre împodobite cu flori tăiate în scîndura de tei erau pline de altițe, de catrințe, de trîmbe de pînză. SLAVICI, N. I 91. Lîna turmelor... ni se întoarce sub formă de trîmbe de postavuri. ODOBESCU, S. II 106. 2. Vîrtej (de apă, de praf, de ninsoare etc.). Ploieștii se zăresc în fund, cu trîmbe groase de fum deasupra. BOGZA, A. Î. 30. Din miazănoapte, vîntul zvîcnea și detuna în volburi cenușii, spulberînd cu repeziciune la fața pămîntului trîmbe de ninsoare și ace de sticlă. SADOVEANU, F. J. 442. Uneori trîmbele de apă se ridicau deasupra cheiului și porneau în stropi reci. DUNĂREANU, N. 65. ◊ Fig. Înaintea ochilor mei, aievea, se desfășura fermecătoare trîmba de vedenii. M. I. CARAGIALE, C. 38. Noaptea... învăluie tot, ca într-o trîmbă de întuneric. DELAVRANCEA, S. 164. 3. Rînd, șir, lanț. Trîmbele de care curg de pe toate ulițele, împănînd drumul munților. SANDU, D. P. 38. D-a stînga munții în trîmbe-ntinse Cu creștete – albe de soare-aprinse, Își pierd lungimea spre orient. BOLLIAC, O. 160. ◊ (În comparații și metafore) Copilul nu se domirea de ce cocorii umblă înșiruiți trîmbă. ISPIRESCU, L. 287. Luați bătaia sus din piscuri; Veniți trîmbă cam spre vale. Drept la fagii cei înalți. ODOBESCU, S. III 88. ◊ Loc. adv. În trîmbă = în linie, în rînd, unul după altul. Erau niște pomi înalți... și așezați în trîmbă pe drumul pe care mergeam. ISPIRESCU, L. 243. 4. Ceată (de ostași), grămadă (de oameni); pîlc. Cu un zîmbet straniu pe buze, își porni și Tomșa trîmba lui de călăreți. SADOVEANU, O. VII 12. Încotro se întorcea viteazul, uliți-uliți făcea printre trîmbele de turci. ISPIRESCU, M. V. 24. ◊ (În comparații și metafore, mai ales repetat) Se așezară trîmbe-trîmbe pe toată cîmpia, de la Dunăre pînă la Călugăreni. ISPIRESCU, M. V. 21. Seara, după ce toată ziua străjuia potecile... îi vedeai adunați trîmbe-trîmbe pe lîngă focuri. BĂLCESCU, O. I 334.

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei, care cuprinde organele de reproducere sexuată, și care are de obicei o corolă frumos și variat colorată. Cîțiva flăcăi, pe din afara gardului, ocheau fetele și glumeau, lovindu-le cu cîte o floare. BUJOR, S. 95. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare Și-n mînă flori, și flori la piept Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. Flori albastre tremur-ude în văzduhul tămîiet. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Adesea la sg., cu înțeles colectiv) Salcîmii plini de floare Se uită lung spre sat. TOPÎRCEANU, S. A. 45. Mă sui încetișor în teiul care te adormea de mirosul floarei. CREANGĂ, A. 53. Cîmpul floare nu avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 491. ◊ Fig. Veșnic floarea fericirii pe pămînt va fi în floare, Cînd în lumea cugetării, cugetarea va fi soare. BELDICEANU, P. 126. ◊ Loc. adj. În floare = a) înflorit, în perioada înfloririi. Un miros de salcîmi în floare venea dinspre grădină. SANDU-ALDEA, U. P. 31. Văzu struguri, unii copți... alții aguridă și alții tocmai în floare. ISPIRESCU, L. 146; b) (fig.) în plină strălucire, frumos, zdravăn, puternic. Mureau pe rînd, Cînd oameni în floare și cînd Micuții din fașe. TOMA, C. V. 327. Ci tu rămîi în floare, ca luna lui april. EMINESCU, O. I 128. Un voinicel în floare pe-un alb fugar călare. ALECSANDRI, O. 211. În floarea vîrstei = tînăr. Bătrîni sînt prea puțini, mai toți oamenii în floarea vîrstei. BART, S. M. 34. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină însemnătate, care nu produce îngrijorare. Ale noastre sînt flori la ureche pe lîngă cele ce spune în cărți. CREANGĂ, A. 22. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, fără nici un folos. Nu-i trebui lui Mercur să alerge mult, căci nu doară de florile mărului era el zeu alergător. ISPIRESCU, U. 7. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. N-am crescut-o eu, n-am descîntat-o eu... de flori de cuc?... Adeluța-i a mea. ALECSANDRI, T. I 355. ◊ (Adverbial; în expr.) A strînge degetele floare = a strînge degetele cap la cap. Făceai mîna puică, strîngînd degetele floare. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori colorate. Să-și caute mireasă, Subțire ca o floare. GOGA, P. 97. Floarea cu coroana aurie se clătină ușor spre copilă, la adierea vîntului. IBRĂILEANU, S. 11. Jelui-m-aș florilor De dorul surorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. ◊ (Poetic) Nastasia s-a întors la moară plină de încredere, ca și cum ar fi crescut în ea o floare. SADOVEANU, M. C. 154. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina înaltă pînă la 2 metri, cu floarea galbenă îndreptată spre soare; e cultivată pentru semințele ei oleaginoase (Helianthus annuus); sora-soarelui, răsărită. Orașul vechi, cu izul amărui, Azi, își întoarce fața spre uzină Ca, după soare, floarea-soarelui. CASSIAN, H. 50. Bolta și-a cernit năframa Ca o mamă întristată, Floarea-soarelui pe cîmpuri Pleacă fruntea-ngîndurată. GOGA, P. 64. Floarea-soarelui, bătrînă, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în țărînă Dinții, de mizerie. TOPÎRCEANU, S. A. 65; (Mold.) floarea-brumei = brîndușă. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brîndușă, care la noi se cheamă «floarea-brumei». SADOVEANU, N. F. 35. În jurul lor răsăreau ici-colo din țărîna săracă brîndușe, florile-brumei. id. F. J. 364; (Transilv.) floare-domnească = garoafă, garofiță-de-munte. La ferești Cu flori-domnești, Dar în casă? Floare-aleasă. HODOȘ, P. P. 61; floare-de-colț sau (învechit) floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunzele albe, catifelate, ascuțite și dispuse în jurul inflorescenței; crește în regiunea alpină (Gnaphalium leontopodium); albumeală. Adela va rămînea pentru tine mereu stînca pe care crește floarea-reginei. IBRĂILEANU, A. 186; floarea-paștilor = breabăn. II. 1. Desen, pictură, broderie, ornament etc., în formă de floare (I). Vestmînt avea țesut în floare Și-un brîu purta pe-ncingătoare. COȘBUC, P. I 122. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. CREANGĂ, A. 92. ◊ Fig. Lumina zilei, florile de umbră și de lumină din poieni... toate cereau ceva sufletului ei. SADOVEANU, O. IV 484. Gerul... depune flori de iarnă pe cristalul înghețat. ALECSANDRI, P. A. 113. 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, borșului, laptelui acru etc. Iar de vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii: la arminden beți pelin! BELDICEANU, P. 54. 3. (Chim., în expr.) Floare de pucioasă = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Capul sau fața caracterelor tipografice (spre deosebire de suportul pe care sînt aplicate). ♦ Extremitatea lățită a cuiului unde se bate cu ciocanul. Floarea pironului. ◊ (În expr.) Floarea cheii = parte a cheii care intră în broască sau în lacăt. III Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită. Sînt douăzeci și șapte de ani încheiați, de cînd pieri floarea Moldovei la Războieni. DELAVRANCEA, A. 9. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus. EMINESCU, O. I 146. În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună. ALECSANDRI, O. 184. ◊ (Cu sens de superlativ prin repetarea cuvîntului ca atribut) Pîn' vineai, bade, la noi, Eram floarea florilor, Drăguța feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. IV. (Învechit și arhaizant) Culoare. Vîntul îi sălta-n cosiță Și-i făcea floare-n obraz. COȘBUC, P. I 49. Și-apoi ce vin! De era roș, bătea-n floarea rubinului. CONTEMPORANUL, VI 385. Sînt acum trii polcuri de dragoni... îmbrăcați în roșu, afară de frac, care îi ca a ulanilor rusăști, iar floarea postavului ca a oștenilor moldovinești. KOGĂLNICEANU, S. 44. V. (În expr.) Copil din flori = copil nelegitim.

GĂBUI, găbuiesc, vb. IV. Tranz. (Popular) A pune mîna (pe cineva sau pe ceva), a prinde fără veste, la strîmtoare, de unde nu mai poate scăpa. Trecură pe lîngă japșa în care se băgase afund tîrlașul, dar nu-l găbuiră. SANDU-ALDEA, U. P. 49. Mă sui încetișor în teiul care te adormea de mirosul floarei, bag mîna în scorbură, unde știam, și norocul mieu!... găbuiesc pupăza pe ouă. CREANGĂ, A. 53.

LIN³, -Ă, lini, -e, adj. 1. (În opoziție cu repede, impetuos, vijelios) Care se mișcă sau se desfășoară în mod egal, fără salturi și treceri bruște; domol, liniștit, potolit. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi Și veselie. COȘBUC, P. I 91. [Cocostîrcul] vine, se înalță, în cercuri line zboară Și răpide ca gîndul la cuibu-i se coboară. ALECSANDRI, O. 173. ◊ (Adverbial) Atunci calul zboară lin ca vîntul. CREANGĂ, P. 197. Iară tei cu umbra lată și cu flori pînă-n pămînt Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vînt. EMINESCU, O. I 154. ♦ (Despre ape) Fără valuri mari, liniștit. Dunărea mi-aduce apă vecinic lină. IOSIF, P. 60. [Rîul] îngheață-n suprafață, dar nu și-n fundu-i lin! MACEDONSKI, O. I 256. Nu curge lină Apa la pîrău? ALECSANDRI, P. I 196. ♦ (Despre pante, drumuri etc.) Cu înclinație mică, ușor de urcat sau de străbătut. Lorena e numai cîmpii dulce-ondulale și dealuri line. SADOVEANU, O. A. II 186. Mergi pe cărare lină. PANN, P. V. I 114. Să venim pe drumuri line. TEODORESCU, P. P. 171. 2. (Despre sunete, în opoziție cu puternic, strident, violent) Lipsit de asprime, blînd, potolit. A vorbit mai departe cu vocea ei lină. GALAN, Z. R. 380. Odaia cea albă, ticnită, Se umple de-o lină cîntare. TOMA, C. V. 118. Mi-e dor de freamăt lin de brazi, De murmur tainic de izvor. IOSIF, P. 64. ◊ (Adverbial) Numai vioarele mai suspinară lin, lin. C. PETRESCU, Î. I 16. Au început șapte tarafuri să cînte lin și dulce. CARAGIALE, O. III 81. Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rînduri, rînduri trece-un framăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ♦ (Poetic, despre lumină sau surse de lumină) Cu strălucire domoală, blîndă, odihnitoare. Soarele nu ardea, avea o lumină lină de aur, și vîntul abia-abia adia. SADOVEANU, O. V 3. Mă închin la tine, o, dragă, lină stea. ALECSANDRI, P. I 121. 3. (În opoziție cu agitat, tulburat) Calm, liniștit, molcom. În noaptea lină de vară, un susur slab trece prin codrul adormit. SADOVEANU, O. I 284. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape. EMINESCU, O. I 216. Singurul nor care înnegură astă viață lină fu peste doi ani... moartea bunicăi. NEGRUZZI, S. I 110. Viața se trecea lină ca un vis. RUSSO, O. 24. ◊ (Adverbial) Ierburile împrospătate, mirosul... florilor... o făceau să doarmă mult și lin. EMINESCU, N. 11. 4. (Rar; despre suprafețe, în opoziție cu aspru) Neted. Tulpini line de trandafiri sălbateci. CAMILAR, T. 198.

ÎNCETIȘOR adv. Diminutiv al lui încet¹. Plecară, încetișor, de-a lungul străzilor ude și pustii. VLAHUȚĂ, O. A. 135. Mă sui încetișor în teiul care te adormea de mirosul floarei. CREANGĂ, A. 53. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Duceți caru-ncetișor, Că-i rănit bietul fecior. ALECSANDRI, P. P. 315. ◊ (Substantivat, în expr.) (A lua pe cineva sau a o lua) cu încetișorul = (a o lua) cu binișorul. Deacă voiți și vă place Să vă răspundem cu pace, O luați cu-ncetișorul. TEODORESCU, P. P. 170. – Forme gramaticale: (în expr.) încetișorul.

PĂMÎNT, (3, 4, 5, 6) pămînturi, s. n. 1. Planeta pe care o locuim (fiind a treia dintre planetele cunoscute, în ordinea depărtării lor de soare). Se împlinea acum, peste o minută, a treisprezecea învîrteală a pămîntului împrejurul soarelui de cînd tînărul Cănuță se grăbise a ieși să se bucure de razele acestuia. CARAGIALE, O. I 326. Se suie în pod și coboară de-acolo un căpăstru, un frîu, un bici și o șa, toate colbăite, sfarogite și vechi ca pămîntul. CREANGĂ, O. A. 225. Dar dacă vrei cu crezămînt Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pămînt, Fii muritor ca mine. EMINESCU, O. 1173. ◊ Expr. La capătul pămîntului = foarte departe. Mînia pămîntului = îngrozitor, înfiorător. Era slut, mînia pămîntului. GANE, N. III 28. De cînd lumea și pămîntul v. lume. Cît e lumea și pămîntul v. cît. A se ruga cu cerul, cu pămîntul = a se ruga cu multă insistență. A făgădui (sau a promite, a jurui) cerul și pămîntul = a făgădui lucruri nerealizabile. Juruiește-i ceriul și pămîntul, ca să-ți smomească pe nevasta d-tale și să ți-o aducă acolo. CREANGĂ, O. A. 199. (A nu ști, a nu auzi, a nu afla etc.) nici pămîntul = absolut nimeni, nimeni în lume. Bursucii s-aud tipăind pe cărări, ca și iepurii, ca și caprele. Dar pe vulpi nu le poate auzi nici pămîntul. SADOVEANU, O. A. II 176. Nu vreau să știe nimeni. Nici pămîntul. VLAHUȚĂ, la TDRG. A se crede (sau a se socoti) buricul pămîntului v. buric. 2. Scoarța globului terestru, suprafața lui (împreună cu atmosfera) pe care trăiesc oamenii și celelalte vietăți sol. Și patru margini de pămînt Ce strîmte-au fost în largul lor, Cînd a port.it s-alerge-n zbor Acest cuvînt mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. Am să zbor lin ca vîntul, Să cutreierăm pămîntul. CREANGĂ, O. A. 234. Iară tei cu umbra lată și cu flori pînă-n pămînt înspre apa-ntunecată lin se scutură de vînt. EMINESCU, O. I 154. ◊ Expr. La pămînt = a) întins, culcat pe jos; fig. (despre persoane) deprimat, învins. Armașul gemea la pămînt, fără să se clintească. SADOVEANU, O. VII 133. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă Ce cu-a turmelor pășune a ei patrie ș-o schimbă La pămînt dormea. EMINESCU, O. I 142; b) (în formule de comandă) culcă-te! culcat! Ca de la cer la pămînt sau ca cerul de pămînt, se zice pentru a exprima o foarte mare diferență între două lucruri. Cu o falcă în cer și (cu) alta (sau una) în pămînt = vijelios, furios, gata să distrugă totul în drumul său. Unde se luase după dînșii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer și cu alta în pămînt. ISPIRESCU, L. 225. Statu-palmă-barbă-cot vine cu o falcă în ceri și cu una în pămînt. CREANGĂ, O. A. 275. A da (ceva) la pămînt = a nărui, a dărîma (ceva). Avem să fim siliți a-ți da casa la pămînt pentru ca să treacă drumul. ALECSANDRI, T. I 359. (A lăsa) toate la (sau în) pămînt = (a lăsa) toate baltă, la voia întîmplării. Văzînd... că nu dau răspuns de nicăiri, lasă toate în pămînt și se ia după mine la baltă. CREANGĂ, O. A. 65. (în construcție cu verbele «a pune», «a lăsa» etc., cu complementele «ochii», «capul», «privirile» etc.) În (sau la) pămînt = aplecat în jos (de teamă, de emoție, din modestie etc.). Întreaga mulțime a tăcut cu frunțile și cu ochii la pămînt. SAHIA, N. 19. Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Iese-n cale și mă-ntreabă: Fostu-i-am vreodată dragă?... Eu răspund dintr-un cuvînt, Făr’ să pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A băga (pe cineva) în pămînt v. băga. A fi în pămînt = a fi mort. Nu plînge de-i auzi, Că eu în pămînt voi fi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 148. Parcă l-a înghițit pămîntul (sau a intrat în pămînt) = a dispărut, s-a făcut nevăzut. Am strigat la el pînă ce-ai ieșit dumneata; ș-acuma nu-i; parc-ar fi intrat în pămînt. SADOVEANU, B. 56. Cum s-a sculat, a și început a căuta cu de-amănuntul... Dar a găsit nimica toată, căci furnicile parcă intrase în pămînt. CREANGĂ, O. A. 258. A-i veni cuiva să intre în pămînt, se zice cînd cineva se simte foarte rușinat, încît ar prefera să nu mai fie văzut. A ieși (sau a apărea) ca din pămînt sau parcă a ieșit (sau a răsărit) din pămînt = a se ivi deodată, pe neașteptate, brusc. Ca din pămînt ieșiră trei lăutari. La TDRG. N-apucară să facă zece pași și tunica roșie îi apărea ca din pămînt. VLAHUȚĂ, O. AL. II 67. Nu știu nici de unde, nici pe unde veni. Pare că ieși din pămînt. ISPIRESCU, la TDRG. A fi pe pămînt = a trăi, a exista. De cînd sînt eu pe pămînt, Numai trei mîndre-am avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 95. A nu fi pe pămînt = a nu avea simțul realității. A fi cu picioarele pe pămînt = a avea simțul realității. A nu-l mai ține (sau a nu-l mai Încăpea) nici pămîntul (de...) = a) a simți o puternică emoție (de bucurie, de supărare, de deznădejde etc.). Fata ieși din curte ca fulgerul; n-o mai ținea pămîntul de bucurie. ISPIRESCU, L. 13; b) a fi mîndru, încrezut. A face (sau a ține) degeaba umbră pămîntului v. umbră. A nu-l primi (pe cineva) nici pămîntul = a fi un mare păcătos. Cine calcă jurămîntul Nu-l primește nici pămîntul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. A nu-l (mai) răbda (sau ține pe cineva) pămîntul, se spune (mai ales în imprecații) despre oamenii răi. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat, Soarele nu l-aș vedea, Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. Pe fața pămîntului = în lume. A șterge (sau a stinge, a face să piară) de pe fața pămîntului = a distruge, a nimici, a ucide. De nu faci pînă dimineață toate după cum ți-am poruncit, te sting de pe fața pămîntului. RETEGANUL, P. V 49. Ea purta sîmbetele lui Ercule și ar fi voit să-l facă... să piară de pre fața pămîntului. ISPIRESCU, U. 51. Nu care cumva să bleștești din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am șters de pe fața pămîntului! CREANGĂ, O. A. 231. A (se) face una cu pămîntul (sau o apă și un pămînt) = a (se) nimici, a distruge doborînd, ucigînd. Vînturile porniră. turburînd apele și făcînd una cu pămîntul copacii neclintiți de veacuri. DELAVRANCEA, S. 102. Îi era frică să nu dea peste dînsa zmeii, căci o făcea una cu pămîntul. ISPIRESCU, la TDRG. Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt, Cum veniră, se făcură toți o apă ș-un pămînt. EMINESCU, O. I 147. A scoate (sau a aduce) din pămînt (sau din fundul pămîntului) = a obține, a procura cu orice preț, cu orice efort. Dacă mai ai rom, două [ceaiuri]! Dacă n-ai, să scoți din pămînt. C. PETRESCU, Î. II 4. Oh, leacul! unde-i? Din pămînt, Din foc ea l-ar fi scos. COȘBUC, P. II 223. Din pămînt, din iarbă verde, să te duci să-mi aduci herghelia. ISPIRESCU, L. 27. A fugi mîncînd pămîntul v. fugi. Doarme și pămîntul sub om = e liniște, tăcere desăvîrșită. A dormi ca pămîntul v. dormi. (Rar) Ce pămînt! = ce dracu, ce naiba? Tu te duci, bade sărace, Dar eu ce pămînt m-oi face? ȘEZ. I 139. ♦ Alune-de-pămînt v. alună. 3. Material natural format dintr-un amestec de granule minerale provenite din dezagregarea rocilor și din granule organice provenite din descompunerea substanțelor organice vegetale sau animale; materia din care e alcătuită partea solidă a globului terestru. V. țărînă. Veteranul coborî cele două scări de pămînt. DUNĂREANU, N. 47. Mă dusei cu coasa-n rît, Cosii iarbă și pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 150. Gura lumii numai pămîntul o astupă (= bîrfeala nu încetează decît la moartea bîrfitorilor). ◊ Loc. adj. Ca pămîntul = pămîntiu. Spune, mîndră, ce ți-i gîndu, De ți-i fața ca pămîntu? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 240. ◊ Pămînt rar v. rar. Pămînt activ = material obținut prin tratarea la cald a argilelor cu un acid, folosit la rafinarea benzinei, la regenerarea uleiurilor minerale etc. ♦ Lut. Fierb pe vatră oale mari de pămînt, burticoase. STANCU, D. 75. Un fluieraș de pămînt. FILIMON, la TDRG. ◊ Fig. Toate relele ce sînt... legate de o mînă de pămînt. EMINESCU, O. I 136. 4. (Spre deosebire de mare) întindere de uscat; (prin restricție) continent. Fulgerele adunat-au contra fulgerului care în turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt și mare. EMINESCU, O. I 146. Dintre păsări călătoare Ce străbat pămînturile, Cîte-o să le-nece oare Valurile, vînturile? id. ib. IV 396. Cît te uiți în lung și-n lat, Nu mai vezi pămînt uscat, Ci tot ape tulburele, Umblînd corăbii pe ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 320. 5. Întindere de teren (cultivabil). V. cîmp, ogor, țarină. Pămîntul în Republica Populară Romînă aparține celor ce-l muncesc. CONST. R.P.R. 11. Pămîntul nostru-i scump și sfînt, Că el ni-e leagăn și mormînt: Cu sînge cald l-am apărat, Și cîte ape l-au udat Sînt numai lacrimi ce-am vărsat – Noi vrem pămînt! COȘBUC, P. I 209. ◊ Expr. (Sărac) lipit pămîntului v. lipit. ♦ (Adesea la pl.) Moșie. Și-a cumpărat pămînturi, a ridicat acareturi. STANCU, D. 11. Mai drept ar fi s-o cumpăr eu moșia, că a noastră a fost, trup din trupul pămînturilor mele. REBREANU, R. I 145. 6. Teritoriu, regiune, ținut; p. ext. țară, patrie. Nu rareori mă gîndesc și la Rusia. Peste pămîntul ei nesfîrșit am colindat vreme de trei luni. SAHIA, N. 64. Aveau de gînd să meargă de-a lungul coastei pînă ce întîlneau malul fluviului Maroni, de unde începea pămîntul olandez. BART, E. 278. A! pămînt fericit al Moldovei, ți-a fost dat să vezi în scaunul tău bătrîn un domn tînăr. DELAVRANCEA, O. II 164. Padișahul vostru, nu mă îndoiesc, Va să facă țara un pămînt turcesc. BOLINTINEANU, O. 36. ◊ Pămîntul făgăduinței v. făgăduință. ◊ Expr. Obiceiul pămîntului = sumă de norme necodificate, stabilite de practica îndelungată a vieții și care se aplicau odinioară pe un anumit teritoriu, fiind transmise urmașilor prin tradiție; p. ext. obicei caracteristic unei țări, unei regiuni, păstrat din vechime. Așa-i obiceiul pămîntului; fata învață de la mamă și mama de la bunică. GANE, N. I 62. Obiceiul pămîntului ajunge prin întrebuințare a se face lege. NEGRUZZI, S. I 308. Obiceiul pămîntului le-a ținut multă vreme loc și de constituție politică și de condică civilă și criminală. BĂLCESCU, O. I 60.

PÎNĂ² prep. Împreună cu adverbe și prepoziții formează adverbe compuse, locuțiuni, prepoziții compuse. I. Introduce un complement circumstanțial de timp. Va trebui cu dînșii să mă lupt Din zori de zi pînă tîrziu în noapte. BENIUC, V. 5. Are să fie o pînză cum Ileana pînă acuma n-a văzut. SLAVICI, N. I. 54. Pînă mîni dimineață să gătești fuioarele aceste de tors. CREANGĂ, O. A. 132. De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (În prepoziții compuse) Pînă la. Adevărat că pînă la năcazul acesta care s-a abătut asupra casei ei nici nu i-a păsat și nici nu a avut nevoie de nici un fel de slujbaș al măriei-sale. SADOVEANU, B. 75. A pus soroc de două săptămîni pînă la nuntă. GALACTION, O. I 71. Pînă în. Petrecu pînă în amurgul serii la joc. SLAVICI, N. I 132. (Corelativ) Din... (și) pînă în... Torcea, torcea, fus după fus, Din zori pînă-n seară. IOSIF, PATR. 9. Din zori de zi un sclav îi sta La cap, citind pînă-n deseară. COȘBUC, P. I 86. ◊ Loc. conj. Pînă cînd. Și merge Ivan și merge pînă cînd pe însărate ajunge la curțile cele. CREANGĂ, O. A. 206. Valurile rîd și mînă întunecoase lumea lor albastră, pînă cînd deodată rîul împiedecat de stînci și munți s-adună între codri ca marea oglindă a mărei. EMINESCU, N. 67. Pînă ce. Ține cînele cu dînsa și-l poartă de cîteva ori în munte, pînă ce și-a aduce aminte ș-a cunoaște iarăși locurile. SADOVEANU, B. 211. Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, Pîn’ ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec. EMINESCU, O. I. 116. Ochii mei au urmat careta pînă ce au pierdut-o din vedere. NEGRUZZI, S. I 43. ◊ Loc. adv. Pînă la urmă = în cele din urmă. Hai joacă, hai joacă mereu, Căci pînă la urmă știu bine, Doar tu mai rămîi și cîntecul meu Pierzîndu-se-n tine. BENIUC, V. 67. Dar aflați: pînă la urmă vor birui tot milioanele de săraci, milioanele de săraci care azi gem. CAMILAR, N. I 365. Și fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins și pînă la urmă și întors acolo de unde a fugit. CARAGIALE, O. I 254. Pînă (la) una-alta = pentru moment, deocamdată. Pînă una-alta, opriți tuspatru la capătul unei postate, prinseră a sfărîma spice în palme. CAMILAR, N. II 384. Și pînă una-alta, ea își aduse aminte de vitejiile tatălui său din tinerețe. ISPIRESCU, L. 15. Pînă la una-alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. Pînă în zori = înainte de revărsatul zorilor. Mîine pînă-n zori te scoală, Adă flori de argint în poală Și le-așterne pe pămînt! COȘBUC, P. I 157. II. Introduce un complement circumstanțial de mod. (În prepoziții compuse) Cu cît lucrau mai mult, hărnicia le creștea pînă la chiot. CAMILAR, N. II 383. Un fel de milă de el însuși umplea, pînă la lacrimi, sufletul lui Manolaș. GALACTION, O. I 636. ◊ (În locuțiuni) Pînă acolo = în așa măsură, în așa grad. (Regional) Pînă pe-acolo = peste măsură, în atît de mare grad încît se întrece măsura. Nu ți-oi mai cere vreun lucru mare pînă pe-acolo. CREANGĂ, P. 151. Mătușă. zice nevasta, d-apoi oare cum om face noi ca să fie mai bine? – Acesta nu-i vrun lucru pîn’ pe-acolo, copilă hăi, zise baba. id ib. 173. Pînă și = chiar și. Pînă și privirea crîncenă a învățătorului se îmblînzise. SADOVEANU, A. L. 187. Zvîrliți statui de tirani în foc, să curgă lavă, Să spele de pe pietre pînă și urma sclavă. EMINESCU, O. I 60 (Toți) pînă la unul v. la. III. Introduce un complement circumstanțial de loc, urmat de adverbe. Afară, pînă departe, în întuneric se-auzeau cum cîntă cocoșii, mohorît, a vremuire. CAMILAR, N. II. 303. De-acuma tot pe apă merg pînă acasă. SADOVEANU, B. 118. O grădină unită cu murii monăstirei se-ntindea pînă jos la poalele mărei. EMINESCU, N. 126. ◊ Loc. adv. De colo pînă colo = din loc în loc, în multe locuri. Nu știu ce-avea fata că-i era necaz Și umbla de colo pînă colo beată. COȘBUC, P. I 144. Fata tot șezînd la fereastră vedea pe un june fluieră-vînt umblînd de colo pînă colo. ISPIRESCU, L. 120. Alergau cu limba scoasă samsarii de colo pînă colo. CARAGIALE, S. N. 38. De sus pînă jos sau de jos pînă sus = în întregime, tot. Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. BENIUC, V. 63. Armăsarul sfîșiat, hărtănit de sus pînă jos și plin de sînge, fu răzbit și biruit. ISPIRESCU, L. 28. Începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și și de jos pînă sus. CREANGĂ, P. 163. (În prepoziții compuse) Pînă la. Trandafiri nu mai văzusem niciodată și îndeosebi niciodată nu ajunsese pînă la mine turburătorul lor parfum. GALACTION, O. I 57. Pînă în. Numai șivoaiele apelor... își mai trimeteau de prin văi, pînă-n depărtare, vuietul lor nedeslușit și surd. HOGAȘ, M. N. 178. E cald. De drum îndelungat Picioarele de-abia-i mai țîn, Și-i cale pînă-n sat! COȘBUC, P. I. 227. Dar prin codri ea pătrunde, Lîngă teiul vechi și sfînt, Ce cu flori pînă-n pămînt Un izvor vrăjit ascunde. EMINESCU, O. I. 103. (Corelativ) Din... pînă în... sau de (la)... pînă la (în)... Așa-i de întuneric afară! Din cer un iad pînă-n pămînt. COȘBUC, P. I 64. Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Și de la creștet pîn-în poale Plutești ca visul de ușor. EMINESCU, O. I 117. Lăpușneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amîndoi călări pe armăsari turcești și înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Urmat de diferite prepoziții; uneori ca o precizare vagă) Era bîlciul de toamnă de la Sărata, unul din acele bîlciuri vestite la care oamenii se adună pînă de peste nouă țări și nouă mări. SLAVICI, N. I 135 [Marea] se mișca urcîndu-și apele pînă lîngă un boschet de chiparos și roze. EMINESCU, N. 126. ◊ Loc. prep. Pînă prin dreptul... Niște trandafiri zdrențuiți umpleau un colțișor întreg... și se cățărau pe coastă pînă prin dreptul turlei. GALACTION, O. I 40. Pînă dincolo (sau dincoace) de... Alta nu-i mai rămîne decît... să se ducă, încotro o vedea cu ochii, pînă dincolo de Mărul-Roșu. CARAGIALE, S. N. 41.

Tilia cordata Mill. (syn. T. parvifolia Ebrh; T. ulmifolia Scop.) « Tei cu frunză mică, Tei pucios ». Specie care înflorește vara. Flori mici, albe-gălbui, dispuse, cca 11, în racem, de obicei pendent, pedunculate. Frunze rotund-cordiforme, pînă la 6 cm lungime, cu vîrf acut, marginea dințată, pețiolate, glabre, pe partea inferioară glauce, cu smocuri de peri maro-închis la întretăierea nervurilor. Arbore, pînă la 30 m înălțime, coroană piramidală, scoarță gri-maro-închis, lujerii și mugurii maro-gălbui. Fruct, capsulă cu pereți moi, ușor comprimabili (puțin costată), de obicei alipit-păroasă.

TEIȘOR, teișori, s. m. 1. Diminutiv al lui tei; teiuleț. 2. Arbust din familia rozaceelor, cu flori mari, galbene-aurii, cultivat ca plantă ornamentală; trandafir galben (Kerria japonica). 3. (Bot.) Pristolnic. [Pr.: te-i-] – Tei + suf. -ișor.

TEIȘOR, teișori, s. m. 1. Diminutiv al lui tei; teiuleț. 2. Arbust din familia rozaceelor, cu flori mari, galbene-aurii, cultivat ca plantă ornamentală; trandafir galben (Kerria japonica). 3. (Bot.) Pristolnic. [Pr.: te-i-] – Tei + suf. -ișor.

Tilia tomentosa Moench (syn. T. argentea Desf.; T. alba Ait.) « Tei alb, Tei argintiu ». Specie care înflorește vara-tîrziu. Flori galbene, foarte mirositoare și melifere, dispuse, cca 10, în corimbe pendente. Frunze cordiform-rotunjite, pînă la 10 cm lungime, dentate, vîrf acut, pe fața superioară verzi-închis, pe cea inferioară, alb-tomentoase, toamna galbene-aurii, pețiol alb, tomentos. Arbore,pînă la 30 m înălțime, coroană dens- și lat-piramidală. Lujerii alb-tomentoși. Scoarță cenușie. Fruct ovat, ascuțit, cu 5 coaste și 1-2 semințe.

Tilia platyphyllos Scop. (syn. T. grandifolia Ehrh.) « Tei cu frunză mare ». Specie care înflorește vara. Flori mari, verzi-gălbui, dispuse, pînă la 9, în corimb pendent, plăcut mirositoare. Frunze, de la cordat-rotunjite la ovate, pînă la 12 cm lungime, dințate, pe partea superioară glabre, verzi-închis, pe cea inferioară verzi-deschis, glabre sau cu fascicule albicioase de peri la intersecția nervurilor. Arbore, pînă la 40 m înălțime, coroană lat-ovată, lujerii și mugurii maro-închis-roșietici, puțin păroși sau glabrii, scoarță gri-deschis. Fruct, achenă tomentoasă, muchiată.

TEI, (1) tei, s. m., (2, rar) teie, s. n. 1. S. m. Arbore cu frunze mari în formă de inimă, cu flori albe sau albe-gălbui, puternic parfumate, melifere, întrebuințate în farmacie, și cu fructe achene (Tilia platyphyllos). ◊ Tei alb = arbore cu lemnul alb-roșiatic, ușor (Tilia tomentosa). Tei pucios = arbore înalt până la 20 m, ale cărui flori se folosesc în farmacie (Tilia cordata). 2. S. n. Fibră din scoarța de tei (1), folosită la legat și la fabricat sfori, frânghii, rogojini. ◊ Expr. A lega două-n tei = a reuși să adune ceva avere. A găsi tei de curmei = a găsi pretexte. – Lat. *tilium (= tilia).

TEI, (1) tei, s. m., (2) teie, s. n. 1. S. m. Arbore cu frunze mari în formă de inimă, cu flori albe sau albe-gălbui, puternic parfumate, melifere, utilizate în farmacie, și cu fructe achene (Tilia platyphyllos). ◊ Tei alb = arbore cu lemnul alb-roșiatic, ușor (Tilia tomentosa). Tei pucios = arbore înalt până la 20 m, ale cărui flori se folosesc în farmacie (Tilia cordata). 2. S. n. Fibră din scoarța de tei (1), folosită la legat și la fabricat sfori, frânghii, rogojini. ◊ Expr. A lega două-n tei = a reuși să adune ceva avere. A găsi tei de curmei = a găsi pretexte. – Lat. *tilium (= tilia).

teișor sm [At: NEGRUZZI, S. II, 293 / P: te-i~ / Pl: ~i / E: tei + -(i)șor] 1-6 (Pop; șhp) Tei (1-3) (mic) Si: (pop) teiuleț (1-6). 7 (Reg) Arbust din familia rozaceelor, cu flori mari, galbene-aurii, cultivat ca plantă ornamentală Si: trandafir-galben (Kerria-japonica). 8 (Bot; reg) Aglică (Filipendula vulgaris). 9 (Bot; reg) Cununiță (29) (Spiraea ulmifolia). 10 (Bot; reg) Taulă¹ (1) (Spiraea crenata). 11 (Bot; reg) Crețușcă (1) (Filipendula ulmaria). 12 (Bot; reg) Pristolnic¹ (Abutillon theophrasti). 13 (Bot; reg) Strașnic (Asplenium trichomanes). 14 (Reg) Buruiană de baltă, având tulpina înaltă, cu ramuri și frunze mari.

MOARĂ s. f. 1. Instalație special amenajată pentru măcinarea cerealelor; clădire, construcție prevăzută cu asemenea instalații. Vîlcești cu 5 mori și cu 4 pio (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 210/22. Dereptu aceaia nimea să n-aibă a-i opri preste cartea domniei meale, că le-au cumpărat Stelea spătariul acel sat Dîlga și cu aceale moare (a. 1602). ib. 116/11. Loc de moară în Jijia ce iaste în ținutul Dorohoiului (a. 1620). GCR I, 62/22. De să va prileji apa morii să îneace hiscare pămînturi, sau vii, sau pomeate, . . . să plătească paguba stăpînul morii, iar de nu, să stia oprită moara. PRAV. 27. Locul. . . de mori, și cu tot venitul (a. 1651). GCR I, 151/36, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 229. Și i-au mai dat pe deasupra și 13 sate. . . pline de pîine și de hălășteie cu mori. NECULCE, L. 257. Vatra de moară este a Șerbeștilor și locul de iaz este al nostru (a. 1833). IORGA, S. D. XII, 217. Cîte mîni au trebuit pănă a să face moara cu care au măcinat făina ? DRĂGHICI, R. 77/28. Pe sub teii de pe vale, Cam pe unde vine moara, Să culeagă flori venit-au Marian și Mârioara. PĂUN-PINCIO, P. 76. Roata morii cîntă Cuvinte cu-nțeles. COȘBUC, P. I, 60. Moara lui Arghir avea singură petre ferecate de schimb și apă destulă la iazul ei, ca să macine și zi și noapte la vreme de nevoie. ANGHEL-IOSIF, C. L. 24. Din Rusia, care poseda mori perfecționate, venea făină picluită (cea mai fină). N. A. BOGDAN, C. M. 134. Mori țărănești. NICA, L. VAM. Sărmanii plopi de lîngă moară Cum stau de singuri, singurei. BACOVIA, O. 170. Pe urmă au să arunce sămînța în brazdă și iarăși au să fie holde de grîne și iar au să duduie morile. C. PETRESCU, R. DR. 192. Cumpărase un sac de grîu, îl dusese la moară la măcinat și dăduse să-i facă un cuptor întreg de pîine. CĂLINESCU, E. 110. Moș-Precu. . . ajunse la moara de scînduri negre, așezată pe tărași voinici, zguduită, de fierberea apelor, vuind și scîrțîind. SADOVEANU, O. I, 587. Moară, roată și morar Potmoliți-s în cleștar. ARGHEZI, S. P. 122. Eram închiși acolo. . . cu singura perspectivă . . . a unui drum la moară, a unei opriri în cîrciuma satului. DEMETRIUS, A. 192. Omul care-i urît Nici la moară n-are rînd. HODOȘ, P. P. 58, cf. ȘEZ. I, 13. Bietul moșneag. . . s-a hotărît s-o îndepărteze pe biata copilă, s-o înstrăineze, ducînd-o tocmai la moara pustie ca să se izărească pe-acolo. FURTUNĂ, V. 33. Unde scuipă o țară umblă o moară (= eforturile unite reprezintă o forță, unirea face puterea). Cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 378. Femeia nebătută e ca moara neferecată. ZANNE, P. II, 149. Stomahul, ca moara, cînd n-are ce măcina, atunci se strică. id. ib. 437. Dincotro bate vîntul se îndreaptă aripile morii, se spune despre cei profitori care știu să se orienteze în avantajul lor. Cf. id. ib. III, 234. Moara nu macină pînă nu o ungi la fus, se zice despre cei care nu fac niciodată un serviciu, un bine, fără o recompensă. Cf. id. ib. Moara cînd stă, atunci se sfărîmă (= lipsa de activitate este dăunătoare). Cf. id. ib. 238. Dă foc moarei ca să gonească șoarecii, se spune despre cei care vrînd să remedieze un rău, fac un altul și mai mare. Cf. id. ib. 232, RĂDULESCU-CODIN, Î. 373. Moara bună macină orice. ZANNE. P. III, 235. Cine umblă la moară iese plin de făină. Cf. id. ib. 233. Lasă moară și fuge după cioară. Cf. PAMFILE, J. II, 155. (În ghicitori) Pe poduri ferecate Trec mii nenumărate Și le laie capelele Și le schimbă numele (Moara). GCR II, 370. Se udă și strigă și se ține de mal (Moara). SBIERA, P. 320. Am o vacă priană La tot satul dă hrană (Moara). id. ib. Am o pană-mpanată Pe apă lasată (Moara). ȘEZ. VII, 118. Merge și nu merge; De ascultat te-ascultă, Face gură multă, Ce-i dai îți dă, Cu talpa-n apă stă (Moara). ib. XIII, 26. Ce merge și noaptea Și drumul nu-l mai trece ? (Moara). ib. Moara lui Bubuță îmblă prin grăunțe (Șoarecele). GOROVEI, C. 365. ◊ (Cu determinări cure indică forța motrice sau tipul instalației) Moară de boi sau cai. LB. Mă suisem într-o moară de vînt. DRĂGHICI, R. 8/21. S-a sfîrșit ! strigă vecinul meu cu o oftare ce ar fi putut învîrti aripile unei mori de vînt. NEGRUZZI, S. I, 234. Faci sămne, ha ? Așa, cu mînile, ca o moară de vînt. ALECSANDRI, T. I, 357. Mori de apă și „de foc”, pentru pregătitul făinii, sînt multe. PAMFILE, I. C. 176. Morile de cai. . . în Ardeal se numesc soace. id. ib. 177, cf. 377. În Dumițrița e o moară de foc care face o făină ca aurul. REBREANU, I. 137. Glasul morilor de vînt Să-l asculți de dimineață pînă-n seară. MINULESCU, V. 72. Morile de vînt. . . acționează pompe care deșartă în canaluri apa de prisos. SADOVEANU, O. IX, 250. O moară de vînt își învîrtea cadențat în aer brațele obosite. BART, E. 126, cf. BENIUC, A. R. 41, H VII 171. Nouă mori de sub pămînt Ș-alte nouă mori de vînt. TEODORESCU, P. P. 88, cf. ALR II 6 713/2, 53, 316, 334. Moară cu vals (=valț). ALR II 6713/520. Moară cu vapor. ib. 6713/727, cf. 6 713/987. ◊ F i g. Veniră ca doi oameni trecuți prin moara vieții, cu gîndul unei munci cinstite. CONTEMP. 1953, nr. 376, 4/4. ◊ E x p r. A-i merge (sau a-i umbla, a-i toca) (cuiva) gura (ca o) moară (hodorogită sau stricata, neferecată ețc.) sau a-i umbla gura ca chichirezul la moară v. g u r ă. A băga în moară sau a vorbi (ori a îndruga) ca la (sau ca în) moară = a vorbi foarte tare; a vorbi mult și fără rost. Noi nu sîntem bunioară Să îndrugăm ca la moară, Ci dăm vorba mirelui, Iaca și firmanul lui. POP., ap. GCR II, 314, cf. ZANNE, P. III, 236. CIAUȘANU, V. 180. Ca surdu la moară, se spune despre cineva care nu ia în seamă nimic din ceea ce se întîmplă în jurul lui. Cf. ZANNE, P. II, 757. A turui ca moara fără apă = a țăcea. Cf. id. ib. M, 244. A spune un lucru în tîrg și la moară = a spune un lucru în gura mare, la toată lumea. Cf. CIAUȘANU, V. 180. Ca la moară = a) pe rînd, în ordinea sosirii. Stăi că nu-ț e gura chioară, ține rîndul ca la moară. PANN, P. V. I, 15/12, cf. ZANNE, P. III, 238 ; b) (în legătură cu verbele „a intra”, „a ieși” sau cu echivalente ale acestora) într-un continuu du-țe-vino. Pe ușile deschise larg, unii intrau și alții ieșeau ca la moară. REBREANU, R. II, 200. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. Băieții încep a curge toți, care dincotro, cu blăstămurile părintești în mînă. Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. CREANGĂ, P. 59, cf. PAMFILE, J. I, 127. Pînă ce n-oi vedea dușmanii mușcînd țărîna, nu mă las! Ochii lui Gînj licăriră: – A da Dumnezeu, stăpîne, și ne-a veni și nouă apa la moară. SADOVEANU, O. I, 200, cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 370. ZANNE, P. III, 241, I. CR. III, 252. A(-i) da sau a(-i) aduce (cuiva) apă la moară = a-i crea. cuiva o situație favorabilă, a-i înlesni să facă un anumit lucru; a încuraja, a stimula. Orice slăbire a vigilenței aduce apă la moara dușmanului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 581. A-i lua (sau a-i tăia) (cuiva) apa de la moară = a) a priva pe cineva de anumite avantaje de care s-a bucurat. Cf. ZANNE, P. III, 242; b) a întrerupe pe cineva în timp ce vorbește, a nu-i permite să mai vorbească. Cf. PAMFILE, J. I, 127, ȘEZ. II, 73, ZANNE, P. III, 242; c) a face să renunțe, a descuraja. Unul macină la moară = unul singur trage toate foloasele. Cf. ZANNE, P. III, 239. A mîna apa la moara sa = a căuta șă tragă foloasele numai pentru sine. Cf. id. ib. 243. A-i umbla (cuiva) moara = a-i merge bine, a-i merge toate din plin; a fi în putere. Să ne veselim cît ne îmblă moara, că destul ne vom pocăi la bătrînețe. FILIMON, O. I, 189. Lasă să-i umble moara lui, ca pe urmă a umbla și a mea. PAMFILE, J. II, 155, cf. ZANNE, P. III, 244. A trăi ca găina la moară = a trăi bine, a huzuri. Cui nu-i place să trăiască ca găina la moară ! PANN, P. V. III, 71/27. A-i sta (cuiva) moara = a nu-i mai merge bine; a nu mai avea profituri, avantaje. Cf. ZANNE, P. III, 249. A ajunge de la moară la rîșniță = a ajunge rău; a decădea, a scăpăta. Omul nemulțumit fuge de bine și dă peste mărăcine. Sare din lac în puț Și ajunge de la moară la rîșniță. PANN, P. V. III, 105/8. A nu avea (sau a nu fi) de moară = a nu avea ce duce la măcinat; a nu avea cu ce trăi. Tu crezi că numai așa se ține femeia . ,. Vorba ceea: „cînd se-nsoară, nu-i de moară”. CREANGĂ, P. 155. Acum ce să facă el ? parale n-avea; de moară nici cît șă orbească un șoarece, ceva țoale. . . tufă ! ISPIRESCU, L. 207, cf. ZANNE, P. III, 248, IV, 395. Pe cînd eram mai mic, veni vremea șă însurăm pe tata și n-aveam de moară. Ce să facem ? RĂDULESCU-CODIN, Î. 184, cf. 340. A isprăvi de moară = a-și epuiza toate. proviziile, toate resursele materiale. Venitul îmi era prea mic pă lîngă cheltuielile și saltanațurile ce aveam, și, în sfîrșit, ișprăviiu de moară. GORJAN, H. IV, 135/15, cf. PANN, P. V, iii, 109/19, ZANNE, P. III, 249. (Regional) A face (ceva) moară = a cheltui; a prăpădi. Da-nțr-o seară, după ce am prăpădit aproape toți banii, se schimbă, măi dragă, cartea și ian și ou vreo cincizeci de leușcani. De ciudă, moară i-am făcut ! DUNĂREANU, CH. 46; b) a muri. MAT. DIALECT. I, 231. (Regional) A face dintr-un fus de moară (o ) coadă de teslă = a-și irosi averea, chelțuind fără socoteală, pe lucruri mărunte. Cf. ZANNE, P. III, 153. (Regional) A pleca ca de la o moară frîntă = a pleca de undeva nemulțumit, dezamăgit. Cf. CIAUȘANU, V. 180, A strînge ca găina la moară = a risipi. Cf. ZANNE, P. III, 238. A trimite (pe cineva) de la moară la rîșniță = a purta pe cineva de colo pînă colo. Ce tot mă trimeți de la moară la rîșniță ? PAMFILE, J. II, 155, cf. ZANNE, P. III, 247. A dejuga la moară rea = a nimeri rău, a intra într-o afacere proastă. De acolo polițaiul m-a întovărășit pînă la casa ce-mi pregătise. Am stat toată noaptea de mă gîndeam la povestirile ce auzisem, și-mi ziceam, vorba românului: „La rea moară am dejugat”. GHICA, S. 389, cf. ZANNE, P. III, 240. A se întoarce ca moara în vînt = a fi nestatornic. Cf. ZANNE, P. III, 247. (Rar) (A-și face) moară în cap = (a-și crea) complicații, încurcături. Cf. ALEXI, W. A-i face cuiva (o) moară (de cap) = a răsuci părul de pe capul cuiva, provocîndu-i o durere vie. „Te-am prins mizerabile, cu cărți măsluite !” Și mă înhață de păr, îmi făcu o moară, două, trei. CONTEMPORANUL, V₂, 204. Fă-i o moară și dă-l pe uș-afară. S[GHINESCU, S. 33, cf. I. CR. IV, 111. (Regional) A-i face (cuiva) o moară de vînt = a-și bate joc de cineva. Se sfătuiră ca să facă și ei o dată tătarilor o moară de vînt, adică, dacă nu-i pot învinge și fugări din țară, cel puțin să-și bată joc de dînșii. MARIAN, T. 18, cf. ZANNE, P. III, 247. A da la moară = a bea zdravăn. Cf. ZANNE, P. III, 249. (Livresc) A se bate (sau a se lupta) cu morile de vînt = (cu aluzie la personajul Don Quijote din cartea lui Cervanțes) a întreprinde acțiuni inutile, ridicole; a se lupta cu dușmani ireali. Să ai o femeie frumoasă, o mîncare fină, . . . nu să te bați cu morile de vînt, ca un zevzec ca mine. C. PETRESCU, Î. II, 156. (Cu parafrazarea expresiei) Altul, în mînă cu-o pană seacă, Strigă că-i singur brav pe pămînt, Și că e gata rezbel să facă Cu lumea-n- treagă, cu mori de vînt. ALECSANDRI, T. I, 377. ♦ (De obicei urmat de determinări ca „hodorogită”, „stricată” etc.) Epitet depreciativ pentru gură (considerată ca organ al vorbirii) șau pentru o persoană (mai ales o femeie) care flecărește fără încetare; meliță (2). Bre, bre, bre ! ce moară stricată ! ALECSANDRI, T. 1043, cf. 241. Baba scîrșni din dinți ca apucată, dar apoi își strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriță. EMINESCU, N. 22. Vrei să-ți sfarm oasele, moară stricată ? I. NEGRUZZI, S. VI, 12, cf. PAMFILE, J. II, 155, ZANNE, P. III, 248. Țîne-ț moara ! ALR I 1383/268. 2. Mașină de lucru sau instalație folosită pentru mărunțirea fină a materialelor tari (minereuri, cărbuni, produse ale industriei chimice etc:) ; clădire, construcție prevăzută cu asemenea mașini sau instalații. Lucrătorii de la . . . cuptorul de var și de la moara de var. LEG. EC. PL. 310. De acolo merge din nou spre mori, morile de ciment. CONTEMP. 1950, nr. 180, 2/1. Banda rulantă poartă pietrișul alb, mărunt, mergînd pieziș spre morile brute. ib. O moară de pămînt macină argila, o face făinoasă. ib. 1955, nr. 481, 3/3. Am văzut cum se montează o moară de ciment. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4 838. 3. (Învechit; de obicei urmat de determinări care indică felul) Fabrică (în care materia primă era mărunțită, zdrobită, frămîntată). Moara făcătoare de hîrtie (a. 1643). BV I, 132, cf. KLEIN, D. 381, LB. Într-aceea Moise Șecheli și Beeteș-Bașa au venit la Brașov cu 10 000 de ostași și tăbărîndu-se la moara cea de hîrtie, s-au închis și el cu carele ce avea. ȘINCAI, HR. II, 300/33. Cercetînd, a găsit cu adevărat acea moară de tabac înființată – lucrînd și tabac din tutun din acest pămînt (a. 1847). DOC. EC., 934. Iobăgițele trebuie să dea trențe (zdramțe, cîrpe, rîze, petece) pentru morile de papir. BARIȚIU, P. A. I, 477. Edițiile lui Aldo erau . . . tipărite cu litere de o frumusețe neîntrecută, pe hîrtia fabricată de excelentele mori de la Fabriano. OȚETEA, R. 232, cf. ALRM SN I h 344/2. 4. (Regional) Nume dat la diferite mașini de lucru: a) Batoză (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR SN I h 83/353. b) (Adesea urmat de determinările „de firez”, „de ferăstrău”, „de scînduri”) Joagăr. Cf. KLEIN, D. 381, LB, ALR I 1850/118, 156, 215, 217, 223, 259, 266, 268, ALR II 6 423/105, 6 428/219. c) (Adesea urmat de determinarea „de vînturat”) Vînturătoare (de semințe), Cf. ALR SN I h 89. d) (Urmat de determinările „de vînturat”, „de ales”) Trior. ALR SN I h 89. e) (Urmat de determinarea „de zmicurat cucuruzul”) Mașină de bătut porumbul (Glimboca-Caransebeș). ALR II 5 163/27. 5. (Regional) Stomac (la om și la animale), V. r î ș n i t ă. Cf. ALRM I/I H 66, ALR I 1006/94, 186, 831, 835, ALRM SN I h 246/833, A II 7, 8, 12, III 9, 16, 18. 6. (Argotic) Ceasornic. Moara poate să fie nasoaíă, adică „ceas ordinar”, albă „ceas de argint” și roșie „ceas de aur”. GR. S. VII, 119, cf. CADE, IORDAN, L. R. A. 495. 7. Nume dat la mai multe jocuri: a) (Regional, și în construcția de-a moara) Țintar. Cf. ALR II 4 345, com. din ȚEPEȘ-VODĂ CERNAVODĂ. b) (Regional, și în construcția de-a moara) Joc de flăcăi, la priveghi, în care cîțiva flăcăi închipuiesc o moară (1), unul făcînd pe, morarul, iar alții pe clienții care vin la măcinat. Cf. MARIAN, Î. 205, ALR II 4 381/76. c) (Regional, în construcția); Moară cu cartea = joc de copii pentru care se folosesc două cărți așezate astfel încît, atunci cînd sînt lăsate să se închidă, foile uneia se intercalează cu ale celeilalte, producînd un fîșîit. Cf. PAMFILE, J. I, 69. d) (Prin Munt., în construcția) De-a moara stricată = joc de copii nedefinit mai de aproape. Cf. H IV 90. 8) Nume dat la diferite lucruri și obiecte care se învîrtesc: a) (Popular, de obicei urmat de determinări ca „de vînt”, „în vînt”, „de apă”, „pe apă”, „în apă”, „de tuleu”) Morișcă (folosită ca jucărie). ALR II 4 377/36, cf. 4 377/64, 76, 95, 105, 272, 310, 316, 325, 386, 705, 728, 886. b) (Adesea urmat de determinările „de vînt”, „în vlnt”) Zbîrnîitoare (ALR II 4 376/531) de speriat păsările (ALRM SN I h 34). (Transilv.) c) Jucărie făcută dintr-un cărăbuș sau dintr-un alt gîndac, imobilizat cu ajutorul unui ac și lăsat să se zbată din aripi pentru a produce zgomot; morișcă. Moară de bumbari. ALR II 4 367/105, cf. 4 367/235, 279. Face moară (din cărăbuș). ib. 4 367/310, cf. 4 367/325, 346. d) (Regional) Scrînciob (Vălcani-Sînnicolau Mare). ALR II/47. e) (Regional) Vîrtej (în apă) (Mociu-Gherla). ALR I 427/247. 8) Numele unei hori cu ritm vioi, ai cărei pași se fac alternativ, la dreapta și la stînga. Cf. VARONE, J. R. 42. – Pl.: mori și (învechit și regional) moare. – Lat. mola.

clopoțel smn [At: BIBLIA (1688), 59 / V: (reg) ~țăl (Pl: ~țăi), cloco~, clocoțăl (Pl: clocoțăi) sm / Pl: ~ei, (îvr) ~e / E: clopot + -el] 1-2 (Șhp) Clopot (1) (mic). 3 Clopot (1) mic (cu mâner) care se agită cu mâna pentru a anunța ceva sau care se agață de gâtul unor animale. 4 (Lpl) Zurgălăi. 5 (Înv; lpl) Mici păhăruțe de sticlă ce se atârnau în cerdac pentru ca, agitate de vânt, să producă sunete plăcute. 6 (Înv; îe) A avea gura (ca un) ~ A fi vorbăreț. 7 (Înv; îe) A trage ~ele după cineva A trage clopotul cel mic la moartea unui copil. 8 (Înv; îe) A umbla cu ~ul A colinda. 9 (Înv; fig; îs) Pisică cu ~ței Persoană impmdentă, care-și trădează planurile. 10 (Fam) Penis. 11 (Reg) Parte a morii nedefinită mai îndeaproape. 12 (Îrg) Dans popular asemănător cu o polcă. 13 (Bot; Trs; șîf ~e) Lăcrămioare (Convallaria majolis). 14 (Bot; reg) Vinețele (Centaurea axillaris). 15 (Buc; lpl; șîf ~ele) Plantă ierboasă subalpină, cu flori albastre-roșietice (Campanula abietina). 16 (Bot; Buc; lpl) Ciucure (Aegylops cylindricci). 17 (Lpl) Plantă ierboasă cu tulpina păroasă, cu flori mari albe, albastre sau trandafirii (Campanula medium). 18 (Buc; lpl) Plantă ierboasă cu flori albastre (Campanula pseudolanceolata). 19 (Lpl; șîf ~e) Plantă ierboasă cu numeroase flori albastre (Campanula rapanculus). 20 (Buc; lpl) Plantă ierboasă târâtoare, cu flori albastre-violete (Campanula rapunculoides). 21 (Buc; lpl) Ghiocei (Galanthus nivalis). 22 (Buc; lpl; șîc) ~ței-cornuți Căldărușă (Aquilegia vulgaris). 23 (Buc; lpl; șîf ~e) Căldărușă (Aquilegia nigricans). 24 (Bot; reg; lpl) Trifoi roșu. 25 (Bot; Buc; lpl; șîc ~-muntenesc) Plantă ierboasă cu flori mici albastre deschis sau violete (Campanula patula). 26 (Lpl; șîf ~e) Mică plantă ierboasă cu flori albastru deschis (Campanula alpina). 27 (Buc; lpl) Luște. 28 (Bot; îf ~e) Cădelniță. 29 (Bot; îf ~e) Păpădie (Taraxacum officinale). 30 (Bot; îf ~e) Coada-cocoșului (Polygonatum latifolium). 31-32 Plantele Campanula latifolia și Campanula cervicaria. 33 (Bot; îc) ~ței-de-primăvară Brebenei. 34 sm (Lpl) Plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu flori mari, albastre (Clematis integrifolia). 35 sm (Bot; lpl; îf clocoței) Rutișor (Thalictrum aquilegifolium). 36 sm Planta Campanula macrostachya. 37 sm (Bot; lpl; îf clocoței) Călin (Viburnum opulus). 38 sm (Bot; îc) ~ței albi sau clocoțăi de omăt Ghiocei (Galanthus nivalis). 39 (Reg; îc) ~ei de câmp Planta Campanula persicifolia. 40 (Reg; îc) ~-galben Planta Forsythia. 41 (Bot; reg; îc) ~ de pădure Oușor (Streptopopus amplexifolius). 42 (Bot; reg; îf ~e) Degetar (Digitalis grandiflora). 43 (Bot; reg; îf) Lăcrămiță (Maianthemum bifolium). 44 (Bot; reg; îf ~e) Coada-cocoșului (Polygonatum multiflorum). 45 (Bot; reg; îf ~e) Coada-cocoșului (Polygonatum odoratum). 46 (Bot; reg; îf ~e) Coada-cocoșului (Polygonatum verticillatum). corectat(ă)

TEI, tei, s.m. Denumire dată unor specii de arbori cu frunze mari, cu flori albe sau gălbui cu miros puternic, întrebuințate în medicină; fibră din scoarța acestor arbori din care se împletesc sfori, frânghii sau rogojini.

TILIACEU ~e n. 1) la pl. Familie de plante lemnoase (arbori, arbuști), cu frunze căzătoare, cu flori mici, dispuse în inflorescențe, ramificate și cu fructe capsule sau nucule (reprezentant: teiul). 2) Plantă din această familie. [Sil. -li-a-] /<fr. tiliacées

TEI¹ ~ m. 1) Arbore cu scoarța brăzdată mărunt, cu frunze mari, ovale, zimțate și cu flori albe-gălbui, aromate, dispuse în inflorescențe, utilizate în scopuri medicinale. 2) Lemnul acestui arbore. ◊ ~-alb (sau~-argintiu) tei cu lemnul alb-roșiatic, cu coroana deasă și cu frunze cenușii-argintii pe partea inferioară. [Monosilabic] /<lat. tilia

teiu m. 1. arbore mare și frumos al cărui lemn alb, moale și ușor, se întrebuințează în ebenisterie (Tilia platyphyllos); 2. floarea-i plăcut mirositoare, din care se fac infuziuni antispasmodice și sudorifice; 3. scoarța de teiu din care se fac funii: curmeiu de teiu. [Lat. TILIA].

MÎȚIȘOR s. m. I. (Popular, mai ales în Mold.. și Transilv.) Diminutiv al lui m î ț (I 1); mîț mic; pui (de sex masculin) al mîței; (regional) mîțuc, mîțuș, mîțuț, mîțăl. Cf. LB, COSTINESCU, LM, BARCIANU, ALEXI, W., PASCU, S. 163, H X 535, 582. Avea acest boier și un mîțișor, pe care-l deprinsese ca sara, la cină, să steie în mijlocul mesei pe picioarele de dinapoi. SBIERA, P. 246, cf. 247. Pe mine m-ai lăsat, Numai cu ușa-ncuiată Și Cu mîțișoru-n vatră. CĂTANĂ, B. 90, cf. ALR I 1134. II. (Bot.) 1. (Popular; mai ales la pl.) Ament (al sălciei, mai rar al stejarului, alunului etc.), (regional) mîțuș (2), mîț (II 1), mîță (II 1), mîțișoară (II 1), mîțucă (II 1); p. e x t. ramură verde (și înflorită, mai ales de salcie) care se duce sau se împarte la biserică, în duminica Floriilor, s t î l p a r e. Cf. LB, COSTINESCU. Poate scutura-va vîntul Mîțișorii vrunei sălcii peste groapa mea. VLAHUȚĂ, O. A. I, 43. În dumineca Floriilor sau a vlăstarilor aduc mîțișorii din biserică. MARIAN, S. R. II, 261, cf. BARCIANU. Trei lămuri de tei și trei mîțișori de salcie. PAMFILE, S. V. 13. Mîțișori de salcie de la Florii. id. VĂZD. 79, cf. 155, GOROVEI, CR. 448, com. FURTUNĂ. Mîțișorii, legați mănunchiuri, se încărcau pe un măgar. PĂCALĂ, M. R. 191, cf. CANDREA, F. 97, 249, DS. O dîră de aer proaspăt, încărcat cu mirezme de míțișori, de muguri, de iarbă. P. CONSTANT, R. 138. Trăsura trecea pe drumul larg, pe sub sălcii bătrîne pline de mugurii vieții înnoite, mîțișori cenușii și lucioși. SADOVEANU, O. II, 141. Sălciile făcuseră puf și mîțișori. CAMIL PETRESCU, O. II, 75, cf. V. ROM. decembrie 1954, 70. Sălciile grădinii se pregăteau să-și desfacă peste trei-patru zile mîțișorii galbeni. STANCU, R. A. I, 163. A pipăit o crenguță de salcie și a simțit mîțișorii mătăsoși. T. POPOVICI, SE. 57, cf. ALRM II/I h 261, ALR SN III h 627. 2. (Prin Transilv. și Mold.) Nume dat mai multor varietăți de salcie. Noi, soro, – atunci ne-om vedea, Cînd o face plopul pere Și răchita vișinele, Mîțîșorul mere dulci. VICIU, COL. 147, cf. ALR SN III h 627, 628. 3. (Transilv., mai ales la pl.) Papanași ( Trifolium arvense). PANȚU, PL., cf. CADE, ALR SN III h 658. – Pl.: míțișori. – Și: (regional) mițișór s. m. ALEXI, W., ALRM Il/l h 261. – Mîț + suf. -ișor.

FLOARE flori f. 1) Organ de reproducere al plantelor superioare având o corolă frumoasă și viu colorată. ~ de tei. ◊ În ~ a) care se află în perioada înfloririi; b) frumos și puternic. A da în ~ a începe să înflorească. În ~ea vârstei tânăr. ~ la ureche se spune despre un lucru ușor de îndeplinit. De florile mărului (sau de flori de cuc) fără nici un folos; degeaba. 2) Plantă erbacee cu organul reproducerii frumos colorat și plăcut mirositor. ~ de câmp. ◊ Copil din flori copil născut în afara căsătoriei; bastard. ~ea-soarelui plantă erbacee agricolă cu flori mari galbene, cultivată pentru semințele ei, din care se extrage ulei comestibil. ~ea brumei brândușă. ~ea-grâului albăstriță. ~ -domnească garofiță de munte. 3) Orice plantă cultivată în scopuri ornamentale. Flori de cameră. 4) Imagine în forma organului de reproducere al plantelor (desenată, pictată etc.). Rochie cu flori. 5) Strat de mucegai care acoperă unele lichide (vin, moare, dulceață etc.). 6) Partea superioară mai lată a unui obiect alungit (cui, caracter tipografic etc.). 7) fig. Partea cea mai de frunte; elită. ~ea tineretului. 8) pop. Roșeața obrazului. 9) înv. Culoare frumoasă. [G.-D. florii] /<lat. flos, ~oris

SPUZIT, -Ă, spuziți, -te, adj. Plin de..., acoperit de... Cerul era spuzit de stele și calea alburie de ele era luminată. SADOVEANU, O. VII 27. April prefăcuse teii parcului și pe toți ceilalți copaci și copăcei în meri și în cireși spuziți de floare albă. GALACTION, O. I 405. Nopțile senine, cu crai-nou, cerul spuzit de stele, o fermecau. GÎRLEANU, L. 41. Lîngă sobă, un băiețel ca de vro șase ani se zvîrcolea spuzit de pojar. VLAHUȚĂ, la TDRG.

MLĂDlOS, -OÁSĂ adj. 1. Care se pleacă, se îndoaie cu ușurință (fără să se frîngă); flexibil, elastic. Pe iarba mlădioasă cu flori îndamascatâ, Ca pruncul într-un leagăn dormea prima femeie. HELIADE, O. I, 368. Un băț bun, mlădios de tei. PR. DRAM. 327. Pasul tău ușor Abia se însemnează Pe iarba mlădioasă. ALEXANDRESCU, O. I, 151. Cele șapte curtene dimprejurul mesii au început să-i facă vînt cu niște apărători de pene mlădioase de păun. CARAGIALE, O. II, 269. Acel model al rasei cînești avea o coadă subțire, lungă, aspră la păr, mlădioasă. ODOBESCU, S. III, 67. Și vocea-i ca și arcul cu coardă mlădioasă. MACEDONSKI, O. I, 254. Ierburile subțiri și mlădioase . . . își plecau molatec fruntea lor înspre pămînt. HOGAȘ, M. N. 180 ♦ (Rar, despre suprafața apelor) Unduios, vălurit. Singuratica și mlădioasa pînză a mărilor. MARCOVICI, D. 14/7. 2. (Despre ființe, despre corpul sau despre părți ale corpului lor) Suplu, zvelt, elastic; cu mișcări grațioase; mlădiu (2), (astăzi rar) mlădiat. O gingașă greacă cu părul frumos, Cu negre sprincene, cu rumănă față, Și trup mlădios. NEGRUZZI, S. II, 30, cf. I, 38, 226. După gratii de fereastră o copilă el zări Ce-i zîmbește, mlădioasă ca o creangă de alun. EMINESCU, O. I, 144, cf. 85, 121, id. N. 59. Nalt la stat, lat în spete, subțire la mijloc, mlădios ca un mesteacăn, ușor ca o căprioară și rușinos ca o fată mare. CREANGĂ, A. 85. O iubeau împărăteasa și împăratul pe fată de-o pierdeau din ochi, cît era de mlădioasă cînd umbla de colo pînă colo pe covoarele moi. CARAGIALE, O. I, 118. Înalt și mlădios, cu umerii lați și cu pieptul ieșit, el calcă lat și pe întreaga talpă. SLAVICI, N. I, 84. Ca un vis, ca o părere, se coborî de pe stîncă mîndră albă fată, naltă, mlădioasă ca o trestioară. ODOBESCU, S. III, 200, cf. I, 141. Nalt și mlădios pășește, Legănîndu-se ușor. VLAHUȚĂ, O. A. I, 164. Talia mlădioasă a fetei. GHEREA, ST. CR. II, 85. Stăpînul. . . îi cuprinde talia mlădioasă. F (1906), 30. Oameni chipeși, subțirei și mlădioși. MOLIN, R. B. 282. Trupul ei mlădios era plecat ușor peste fierul de călcat. REBREANU, R. I, 200, cf. PRIBEAGUL, P. II. 15. Avea ochii mai ageri, brațele mai vînjoase, mijlocul mai mlădios, picioarele mai sprintene. STANCU, R. A. III, 261. O copilă din cel sat, . . . Cu chip dulce luminos, Cu trup gingaș mlădios. ALECSANDRI, P. P. 20. Și-a ales un soț atît de plăcut la față și mlădios la făptură, de să-l sorbi cu lingura. RETEGANUL, P. III, 25. ♦ Sprinten, agil (în mișcări). Sînt prea bătrîn. . ., și mîna nu-mi mai este Destul de mlădioasă ca să mai pot cu dînsa Pecetlui aceste din urmă-a tale fapte. I. NEGRUZZI, S. VI, 633. ♦ (Despre mișcări, gesturi) Care arată suplețe, grație; grațios. Cu o mișcare mlădioasă. . . își lipi răpede de buzele mele unghia degetului celui mic de la mîna dreaptă, HOGAȘ, DR. I, 167. 3. F i g. (Despre oameni, despre caracterul lor etc.) Care cedează, se adaptează ușor, maleabil (2), conciliant; p. e x t. nehotărît, oscilant. Găsește în ministerul liberal un guvern mai mlădios. MAIORESCU, D. II, 54. Ambițios, fără scrupule, dar dulce la vorbă ș mlădios cu toată lumea . . . el. . . se ilustră chiar din prima legislatură. VLAHUȚĂ, D. 73. Ca la toate ființele hotărîte, tot așa și la dînsa, firea mlădioasă a lui bărbatu-său o umplea de temere. D. ZAMFIRESCU, Î. 115, cf. id. R. 44. 4. F i g. (Despre sunete, voce etc.) Bogat în inflexiuni, plăcut la auz; melodios, armonios. Din cînd în cînd îl chema pe acesta cu vocea dulce, mlădioasă. AGÎRBICEANU, L. T. 392. Vorbind se aprindea repede, iar vocea lui aspră neplăcută, devenea mlădioasă și cuceritoare. REBREANU, P. S. 56. ◊ (Adverbial) Îi părea că fetița aceea vorbește deosebit de mlădios cînd era în apropierea lui. AGÎRBICEANU, A. 54. 5. F i g. (Despre limbă, stil etc.) Variat bogat, expresiv, colorat. [Limbă] mlădioasă și sonoră. VLAHUȚĂ, R. P. 62. A fost încîntat întăi, de limba mlădioasă, nuanțată, așa de simplă și de artistică în același timp a marelui scriitor de la Humulești. SADOVEANU, E. 133. – Pronunțat: -di-os. – Pl.: mlădioși, -oase – Mlădia + suf. -os.

MĂLÍN s. m. I. (Bot.) 1. (Și în sintagmele mălin alb, lb, mălin negru, BRANDZA, FL. 541, PANȚU, pl.) Arbust sau arbore mic din familia rozaceelor, cu flori mici, albe, puternic mirositoare, dispuse în ciorchine, a cărui scoarță, amară, cu proprietăți astringente, este întrebuințată în medicina populară ; (regional) prun sălbatic (Prunus padus). Iată mintă, săbiuță . . ., sălvie. . . Toate într-un smoc de flori de salcîm, de mălin și de liliac. NEGRUZZI, S. I, 98. Frunză verde ș-un mălin, Prin tufarii de arin, Se rotește coasa bine. BELDICEANU, P. 88. În fund sînt mălinii cu frunze întunecate sub care am plîns în serile triste. PETICĂ, O. 280. Din albele crenguțe de mălin, Petale mici cu palide nervuri Îmi plouă tot parfumul din păduri. CAZiMIR, L. U. 9. Culeseră din pădure ramuri de tei și de mălin cu care împodobiră luntrea. STĂNOIU, C. I. 96. Înălțat în ceru-albastru și senin, Se ridică-n floare albă un mălin. BOTEZ, P. O. 164. Mălinii înfloriți își revărsau miresmele tari asupra cerdacului. SADOVEANU, O. I, 85. ♦ Vișin-turcesc (Prunus mahaleb). Cf. GRECESCU, FL. 197, PANȚU, PL. 2. (Transilv. și Maram. ; și în sintagma mălin roșu) Liliac (Syringa vulgaris). Cf. COTEANU, PL. 13, LB, PANȚU, PL. Liliacul (Syringa vulgaris), numit prin unele locuri mălin roșu, iorgovan, scriuțe, e destul de cunoscut în popor. ȘEZ. XV, 56. Frunză verde de mălin, Plecat-a stîna Dunchii Și cu fratele Bercii. BUD, P. P. 20, cf. 79. Cînd îi ieși din grădină, Rumpe-o creangă de mălină. BÎRLEA, B. 126, cf. ALR I 1 917/100, 170, 223, 350, 381. ◊ (Prin Bucov.) Mălin alb = liliac alb (Syringa vulgaris alba). Cf. PANȚU, pl., BUJOREAN, B. L. (Prin Bucov.) Mălin verde = liliac franțuzesc (Syringa persica). Cf. PANȚU, PL. 3. (Regional ; și în sintagma mălin negru) Lemn-cîinesc (Lygustrum vulgare). Cf. LB, PONTBRIANT, D. Lemnul-cînesc, mălinul negru sau lemnul-cîinelui face niște fructe negre, niște bobițe din cari se capătă un negru pentru boirea vinului. PAMFILE, I. C. 224, cf. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 215, PANȚU, PL. 4. (Regional; și în sintagma mălin alb de pă lemn, BULET. GRĂD. BOT. V, 65) Sirinderică (Philadelphus coronarius). Cf. PONTBRIANT, D. 5. (Regional) Numele a doi arbuști: a) (și în sintagma mălin roșu. DAMÉ, T_,2, 38) verigar (Rhamnus cathartica). Cf. CIHAC, II, 185, DAMÉ, T_.2, 38 ; b) crușîn (Rhamnus frangula). Cf. CIHAC, ii, 185, DDRF. 6. (Regional) Mesteacăn alb (Betula alba). Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 7. (Regional) Salcîm (Robinia pseudacacia). Com. din RUDARI-BĂILEȘTI. 8. (Regional) Năfurică (Artemisia annua). Cf. BULET. GRĂD. BOT. V, 54, PANȚU, PL. 9. (Regional) Numele mai multor specii de conifere: a) brad (Abies alia) (Ștei-Hunedoara). ALR I 1 950/Í16 ; b) (prin Transilv.) pin (Pinus). ALR I 1 949/87, cf. 1 949/138 ; c) jneapăn (Juniperus communis). Vine marea mare, Vine-n tulburare. . . Unda se aduce Lumea s-o îmbuce: Tot mălini, călini, Brazi din rădăcini. MARIAN, Î. 107, cf. ALR I 1 947/138, 320. 10. Compuse: mălin-de-grădină = arbust cu. flori albe sau roșietice, cu fructul o capsulă plină cu numeroase semințe, cultivat la noi ca plantă ornamentală (Deutzia crenata). PANȚU, PL. ; mălin-sălbatic = tulichină (Daphne mezereum). ib. ; mălin-negru = arin-negru (Alnus glutinosa). DDRF ; mălin-roșu = soc (Sambucus nigra). LM. 11. (Suspect, sens etimologic) Zmeur (Rubus-idaeuș). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. II. (Regional, cu sens neprecizat, probabil) Erizipel (Petrestii de Jos-Turda). ALR II/I MN 61, 4 206/250. – Pl.: mălini. – Și: (regional, I 2, 4) mălină s. f. – Derivat regresiv de la mălină¹.

MIREASMĂ s. f. 1. (Adesea la pl.) Miros deosebit de plăcut (răspîndit mai ales de flori); parfum, aromă, balsam. A șasea zi feace Dumnezeu raiul cu toate pomeatele și cu frumoase mirizmă și cu dulceață desfătată. MOXA, ap. GCR i, 57/38. Direpții să vor veseli. . . de frămsiațea. . . și de mirezma ce va ieși din vistearele ceriului. VARLAAM, ap. GCR I, 106/34. Pre carea mirosind. . . ne umplem de prea scumpul ei miros, ca de o d[u]mnezeiască mireazmă (a. 1742). GCR II, 30/19. Înviorează mirezmile florilor cîmpului. PISCUPESCU, O. 62/8. Mulțimea păsărilor de tot soiul. . . ce cînta prin acele pline de mireazmă și cu flori împodobite păduri. DRĂGHICI, R. 61/7. O boare lină Care. . . mireazmă împărțeaște. BĂRAC, A. 79/2. Florile-i cu gura de miresme plină. ALECSANDRI, POEZII, 529. Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I, 84. Miresme plutesc prin grădină, Iar roua deșiră mărgele. MACEDONSKI, O. I, 194. Copacii înfloresc – în aer Plutesc miresme-mbătătoare. VLAHUȚĂ, O. A. I, Un vînt. . . a trecut și a împrăștiat mireazma grea a teilor. ANGHEL, PR. 7. Luă o bucată de colac și mireasma lui părea câ-l îmbată. AGÎRBICEANU, A. 508. Rămăsese pierdut, răsuflînd mireasma îmbătătoare. GÎRLEANU, L. 30. Miresmele de floare se înalță în văzduh. EFTIMIU, Î. 126. O mireasmă dulce ca mierea. . . îmi izbea în obrajii înfierbîntați. GALACTION, O. 39. Pe-atunci înflorea liliacul Și noaptea cădea parfumată Umplînd de mirezme cerdacul. TOPÎRCEANU, B. 63. E mereu o mireazmă de brad și de fîn copt. CAMIL PETRESCU, U. N. 227. Salcîmi mulți, din a căror puzderie de flori se răspîndea o mireazmă îmbătătoare. STĂNOIU, C. I. 88. Și-acum mă simt un car de fîn cosit Adus în tîrg pe-o noapte-ntunecoasă, Să port pe-aici miresme de la coasă. D. BOTEZ, P. O. 17. Acorduri slabe de violină. . . expirau în unde depărtate, ca niște suspine ușoare ale naturii amețită de miresme și vrajă. BRĂESCU, V. 17. Vîntu-mi prinde fața-n palme de mirezme răcoroase. LESNEA, A. 73. Coborîm repede în vale, pe lîngă finețe care ne trimit, pe boarea fină, miresme calde. SADOVEANU, O. IV, 142. Tot orașul dormea sub mireasma trandafirilor înfloriți. BOGZA, A. Î. 528. Vîntul poart-o blîndă mîngîiere De miresme. BENIUC, C. P. 111. Foșnetul pomilor umplu încăperea, o dată cu o puternică mireasmă de flori de cîmp. CAMILAR, N. I, 105. Miresme de codru coboară din munți în șesuri cu holdele coapte. FRUNZĂ, Z. 55. Nu cereți trandafirului să răspîndească aceiași mireasmă ca violeta. CONTEMP. 1953, nr. 338, 4/6. E o zi de octombrie luminoasă și caldă, încărcată de miresmele florilor ofilite și ale ogoarelor brăzdate de arătură. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 816. Burnița. . . Se scurge-n ramurile joase, Cu murmurînde picături Pe trunchii palidei păduri, Stîrnind miresme rășinoase. V. ROM. octombrie 1954, 25. ◊ F i g. Și s-au arătat noaî astădzi primăvara, plină de mirezma tuturor florilor celor sufletești (a. 1661). GCR I, 179/15. Patruzeci de lăcașuri sfinte, de unde neîncetat în toate zilele buna mireasmă a rugilor cătră Dumnezeu pentru pămîntul acesta se rădică (cca 1770). ARHIVA, I, 67/23. Peste tot, răscolitoare, plutea mireazma tinereții. MACEDONSKI, O. I, 223. S-a cățărat pe stînd cîntarea mea Și-a smuls aripa din cătușa grea; Ci iată azi de-aicea de pe culme Din viitor miresme tari adulmec. BENIUC, M. 95. 2. (De obicei la pl.) Nume dat unor uleiuri sau substanțe aromatice folosite pentru ungerea trupului (sau a unei părți a lui), pentru ardere în scopul parfumării aerului etc.; balsam, (învechit) mirodie (1). Cei dezmierdați carii iubesc afumăturile ceale cu bună mirezmă. CHEIA ÎN. 99^r/5. Ungîndu-te cu mireazme cinstite. MINEIUL (1776), 116^r2/4, cf. 6^v2/3, 106^v2/30, 157^r1/26,164^r2/16. Să duce spre răsăritul soarelui, și [a]duce mulțimea mult[ă] de mirezme bune (a. 1777). GCR II, 109/12. Mirezmele ard asupra jirtvenicului. BELDIMAN, N. P. II, 129/2, cf. 146/17. Afumîndu-o cu felurimi de miresme ca să-și vie în simțiri. GORJAN, H. I, 98/32, cf. ODOBESCU, S. III, 54, MACEDONSKI, O. I, 151. Repausatul așezat pe un pat înalt și uns cu miresme unsuroase, este întins cu picioarele înțepenite spre ușă. MARIAN, Î. 75. A cumpărat mirezme scumpe. HOGAȘ, M. N. 28. Negoțul cu luminări de ceară și alte mirezme întrebuințate în biserici li se oprește prin anumite hrisoave. N. A. BOGDAN, C. M. 180. Am ars mirezme otrăvitoare în trepieduri de argint. MINULESCU, V. 48. Miresmele care au ars în vase largi. GALACTION, O. 341. L-au scăldat și l-au uns cu miresme. . . și i-au pus cunună de trandafiri. SADOVEANU, D. P. 25. ◊ F i g. Tăcerea și soră-sa uitarea Sint sfintele mirezme ce toarnă alinarea Pe rănile deschise. PETICĂ, O. 113. – PI.:miresme. – Și: mireázmă (pl.șimireazme), (învechit) mirézmă, mirizmă s. f. – Din slavonul муризма.

PLOUA, pers. 3 plouă, vb. I. 1. Intranz. impers. (Adesea urmat de determinări modale) A cădea, a curge ploaie. Într-o zi ploua strașnic și era o glodărie pin’ la genunchi. HOGAȘ, DR. II 121. Afară plouă mărunțel, ploaie rece de toamnă. CARAGIALE, O. I 360. În pădure a plouat grozav și s-a făcut o mîzgă și-un ghețuș, de nu te mai poți de feli ținea pe picioare. CREANGĂ, P. 47. ◊ Expr. A ploua cu găleata (sau ca din cofă) = a ploua foarte tare, cu picături mari și dese. De două săptămîni plouă cu găleata, un ceas, două în fiecare noapte. CAMIL PETRESCU, O. I 264. Nu trece vreme de un ceas, și unde nu începe a se-nnora, apoi a trăsni și a fulgera... sufla un vînt și ploua ca din cofă. RETEGANUL, P. IV 71. Plouă de varsă = plouă foarte tare. Ciucur verde de mătase, Lasă-mă, mîndruțo-n casă, C-afară plouă de varsă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. A ploua ca prin sită = a ploua mărunt și des; a cerne, a bura. Parcă tot îi ninge și-i plouă v. ninge. ◊ Unipers. (Cu subiectul «ploaia», «norii») Căci ploaia, cînd ar ploua, Aurul ți l-ar stricai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 509. El oftează și jălește Și prin gratii tot privește Cînd la nori purtați de vînt Care plouă pe pămînt, Cînd la cîrduri de cucoare Ce mereu zbor cătră soare. ALECSANDRI, P. P. 141. ◊ Tranz. impers. (Cu complement intern) De-ar ploua ploaie cu tină. ȘEZ. I 76. Plouă ploaie cu bulbuci Și tu, bade, tot te duci! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ♦ Tranz. A uda (pe cineva) ploaia, a cădea ploaia asupra cuiva sau a ceva. N-am văzut verde frunzuță Ca la mîndra-n grădiniță, Cît o ninge, cît o plouă, Ea e tot mîndră și nouă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 21. Oltu-i umflat, Că la munte l-a plouat. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ Unipers. (Cu subiectul «ploaia») Murgule, coamă rotată, Du-mă la mîndra odată, Că ți-oi face grajd de piatră Vîntul să nu mi te bată, Nici ploaia să nu te ploaie, Nici neaua să nu te ningă. HODOȘ, P. P. 47. 2. Intranz. unipers. Fig. A cădea sau a curge în cantitate mare, fără întrerupere. Odaia era strîmtă și foarte înaltă. Printr-un geam opac din tavan ploua înlăuntru o lumină albă. DAN, U. 193. Din albastrul șters al cerului adînc, soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre. HOGAȘ, M. N. 14. Teiul vechi un ram întins-a, Ea să poată să-l îndoaie, Ramul tînăr vînt să-și deie Și de brațe-n sus s-o ieie, Iară florile să ploaie Peste dînsa. EMINESCU, O. I 122. ♦ Tranz. A lăsa să cadă sau să curgă în cantitate mare. De sus, din colivie, sticletele plouă mereu la coji. BASSARABESCU, V. 170. Infanteria din centru ploua nouri de săgete. HASDEU, I. V. 150. – Forme gramaticale: prez. conj. să plouă și să ploaie. - Prez. ind. și: (regional) ploaie (HODOȘ, P. P. 118).

ZICE, zic, vb. III. Tranz. (Folosit și absolut; în concurență cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare, p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. Am întîrziat, a zis taica Triglea intrînd. SADOVEANU, M. C. 44. Tăcut, posomorît, Andrei plecă capul în jos, fără să zică nimic, HOGAȘ, DR. II 85. Pe ici, pe colo, pe la mese, se zăreau grupe de jucători de cărți... mișcîndu-și buzele fără a zice o vorbă. EMINESCU, N. 37. (Refl. pas.) Unii spuneau într-un fel, alții în alt fel și multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. (Fig.) Nu uita, bade, uita, Cum zice, bade, vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. ◊ Expr. Cît ai zice pește = într-o clipită, imediat. A nu (mai) zice nici cîrc (sau nici pis sau nici (o) boabă) v. c. A zice aman v. aman. A zice zău = a se jura. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? Zic zău, mîndro, că nu-mi pare, Numai inima mă doare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. Ci te uită la bărbat De ți-l vezi de minunat: Ia-l de brîu Și-l țîpă-n rîu, Și zi zău, Că nu-i al tău! id. ib. 463. A zice nu (sau ba) = a refuza, a se opune, a rezista; a tăgădui. Atuncea n-oi zice ba, m-oi mărita după dînsul. SBIERA, P. 146. Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata Eu n-aș zice ba. ALECSANDRI, P. P. 7. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea, importanta. Ce va să zică aceea să plătesc? întreabă dînsul. ISPIRESCU, L. 137. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Avea ochi albaștri, ceea ce vra să zică mult, și era frumos băiet. EMINESCU, N. 86. Ce vrea să zică schimbarea asta repede. BOLINTINEANU, O. 339. Refluxul vra să zică cînd să umflă apa și să varsă la uscat. DRĂGHICI, R. 43; b) deci. Va să zică pleci. Mai bine zicînd = mai exact, mai precis exprimat, cu un termen mai propriu. O lumină mi se făcu dinaintea ochilor, care-mi dădu puterea de a mă stăpîni, sau mai bine zicînd îmi nimici puterea de a mai dori. GANE, N. III 46. Fiecare țăran rus primește, sau mai bine zicînd păstrează... casa și îngrăditura sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 179. Așa zicînd v. așa. ♦ (Cu un complement în cazul dativ) A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. Stăi, Roibule, zise el blînd calului, stai aici oleacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăz. SADOVEANU, O. I 370. Și atunci numai iată ce le iesă înainte un om spîn și zice cu îndrăzneală fiului de crai: Bun întîlnișul, voinice! CREANGĂ, P. 199. Expr. A nu zice cuiva (nici) negri ți-s ochii v. negru. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ Impers. Fetele, nerăbdătoare, voiră a ști ce zicea în cartea aceea. ISPIRESCU, L. 50. ♦ (Regional) A comunica, a transmite, a face cunoscut. M-am întîlnit astăzi... cu Alecu într-o casă și m-o însărcinat să-ți zic că nu te iubește nicidecum. ALECSANDRI, T. I 77. ♦ (Neobișnuit) A scrie. Măi frate. Ian zi-mi și către Oacheșa mea un rînd-două... Zi-mi, pe coaja asta de brad. CAMILAR, N. I 254. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. Vasile zicea că nu știe nimic, dar bănuiala tot rămînea. DUMITRIU, N. 246. Dacă căutați ceea ce ziseși, aici este. ISPIRESCU, L. 7. Mort, copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Rea soacră-am căpătat; Intră-n casă ca o coasă Și zice că nu-s frumoasă, Șede-n vatră ca o piatră Și zice că nu-s bărbată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. ◊ Expr. A-i zice cuiva inima (sau gîndul), se spune cînd cineva are o presimțire. Rămîi cu noi; căci ne zice gîndul că vei peri. ISPIRESCU, L. 8. Se uită și el la dînsa; și parcă îi zicea inima ceva; dară nu pricepu nimic. id. ib. 34. ◊ (Subiectul gramatical este exprimat printr-o propoziție subiectivă) Apoi am văzut că pogoară alți oameni din poieni oile și vacile; le-am pogorît și eu. Zice că are să vremuiască. SADOVEANU, B. 22. (Ca formulă inițială, în basme, v. cică) Zice că era într-o țeară departe, departe, și e de mult de-atunci, era un împărat. RETEGANUL, P. II 3. Acuma zice că erau odată doi frați. ȘEZ. I 239. (Refl.) Se zice că o doctoroaie dă ochi ca serdăreasa Zinca asta nu se află în toată Țara Romînească. CAMIL PETRESCU, O. I 365. ♦ A promite, a afirma. Foaie verde trei pătace, Zis-a maica că mi-a face Un pieptar și-un lăibărac Și m-a da după un diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. Uite, maică, urîtul Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie. El zice c-o să mă ieie. id. ib. 274. Cînd zici și nu faci, mai bine să taci. ♦ A răspunde, a riposta; a opune, a invoca în discuție. Nu-i așa jupîneșică? – Mai zi dacă ai ce. CREANGĂ, P. 119. Mult mă-ntreabă inima, Bine mi-i, mie, ori ba? Și eu zic că nu mi-i rău... Lacrimile-mi curg părău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ♦ (Mai ales în fraze negative) A reproșa, a obiecta. Ferice de părinții care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice. CREANGĂ, A. 19. ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că..., să n-avem vorbă. Faceți cum vreți. Să nu ziceți că nu v-am dat de știre. ALECSANDRI, T. I 224. ♦ A contesta. Fost-aiși d-ta la tinerețe, nu zic, dar acum îți cred; dă, bătrînețe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă? CREANGĂ, P. 230. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. Du-te la împăratul și cere să-ți dea douăzeci de corăbii... Fata de împărat nu așteptă să-i zică de două ori și se duse drept la împăratul. ISPIRESCU, L. 23. După ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod. CREANGĂ, P. 289. De-oi trăi ca frunza-n vie, Nu iau fală cu moșie, Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă, Ce voi zice eu să facă. Cînd oi zice: taci, să tacă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. 3. (Popular) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. Începe a zice dulce cintece de inimă albastră. SADOVEANU, O. VII 287. Ș-acel rege-al poeziei vecinie tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice, Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri. EMINESCU, O. I 32. ◊ Intranz. Începură a zice din surle și bucatele se aduseră pe masă. NEGRUZZI, S. I 151. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gîndi, a socoti, a crede. Cînd am văzut așa, ce-am zis? Să ies să răsuflu oleacă. DUMITRIU, P. F. 45. Zic așa: îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. N-aș ști ce să zic... DELAVRANCEA, O. II 184. Am avut un drăguț dulce Ș-am tot zis că nu-l vor duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. (Intranz.) Mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc? CREANGĂ, P. 276. Boierii toți vor zice cum zice domnitorul. ALECSANDRI, T. II 152. ◊ Expr. (Că) bine zici (zice etc.) = bună idee! ai (are etc.) dreptate, e just. Bine-a zis cine-a zis că unde-i cetatea mai tare acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. Că bine zici, mamă; iaca mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. id. ib. 87. Bine ziceam eu, chir Manoli, la 1825... – Bine ziceam eu, cucoane Matachi, la 1821. ALECSANDRI, T. I 349. Așa este, bine zici, am văzut. DRĂGHICI, R. 43. (Fig.) Bine-a zis frunza de vie, Că dragostea nu-i moșie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 219. Ce-am zis cu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane, ai? DUMITRIU, N. 91; b) așadar, deci. Doarme... – Zi, doarme... murmură Rizea. DUMITRIU, N. 90. Pe ăia din Dobrunu și care or mai fi fost, i-ai dus la oraș, zi? id. ib. 120. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, ce-ai socoti, cum ți-ar părea? Macar tu să fii acela, ce ai zice cînd ți-ar strica cineva somnul? CREANGĂ, P. 253. Să zicem (că) = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar le trebuie vreme. DELAVRANCEA, O. II 244. Să zicem că s-a tăiat fiecare pîne în cîte trei bucăți, deopotrivă de mari. CREANGĂ, A. 147; b) de exemplu, de pildă. Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că..., a (se) putea crede că... Mișca și el picioarele alene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă. ISPIRESCU, L. 34. Ia așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. id. ib. 34. Ascultînd grăind pe Neron... Ai fi zis că-i ca și Titus al lumelor îndulcire. CONACHI, P. 283. ◊ (La pers. 2, cu valoare de impersonal) Ai zice că ard pădurile de brazi și molizi. DELAVRANCEA, O. II 105. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a pune cuiva nume; a numi (v. porecli). Deodată auzi un grai dulce care îi vorbea și-i zicea pre nume. ISPIRESCU, L. 139. Oamenii... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni. EMINESCU, O. I 151. Foicică foi de sfecle, Nu-mi mai zice pe porecle. TEODORESCU, P. P. 337. (Impersonal) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. Și pe atunci îmi zicea în sat și la școală: Ionică a lui Ștefan a Petrei. CREANGĂ, O. A. 285. Și mi-or zis floare de fragă, Tuturor pe lume dragă; Mi-or zis floarea florilor, Dragostea feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 156. ◊ Expr. Să-mi zici cuțu dacă... v. cuțu. Să nu-mi (mai) zici pe nume v. nume. Zi-i lume și te mîntuie v. lume. ♦ A numi un obiect cu numele lui. Și cum ii zici? – Inel îi zic! COȘBUC, P. I 67. ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). Sau cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama-focului. CREANGĂ, P. 276.

SUBIECT s. n. (cf. lat. subjectum): 1. parte principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. Răspunde la întrebările cine? sau ce? și poate fi exprimat prin substantiv, prin pronume, prin numeral, prin verb la modurile infinitiv, supin și gerunziu sau prin interjecție: „Copiii plângeau pe vatră” (Folclor); „Dar Manole sta / Nici că mai lucra” (Folclor); „Luca Moșneagu, însă, mâna cum știa el” (Ion Creangă); „În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi” (V. Alecsandri); „Se auzea fâșâitul unui câine” (I. Al. Brătescu-Voinești); „El pin tei va viscoli” (M. Eminescu); „Mă rog, ce doriți dumneavoastră?” (M. Sadoveanu); „Bine, bine, firește, șopti dânsul cu o voce ca un suspin prelungit” (L. Rebreanu); „Ale noastre sunt flori la ureche...” (Ion Creangă); „Acela avea două părți din oi” (M. Sadoveanu); „Soarele însuflețea picăturile de rouă care atârnau pe vârful frunzelor mici și ascuțite de brad” (C. Hogaș); „Dar aste decorații cum, cine ți le-a dat?” (V. Alecsandri); „N-apucă să isprăvească vorba și se auzi ceva” (Folclor); „Totuși nici unul nu m-a mișcat așa de mult, frate dragă...” (M. Sadoveanu); „Unde-s doi, puterea crește” (V. Alecsandri); „Al doilea n-a mai avut răbdare”; „Sosind la locul unde trebuia a priimi moartea, gâdea cu satârul în mână se apropie de osândit” (N. Bălcescu); „Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit” (G. Topârceanu); „S-a auzit strigând;” „S-a auzit buf!” etc. ◊ ~ simplu: s. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire; printr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu „Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari” (M. Eminescu); „Și au dzis Purice aprodul...” (I. Neculce). ◊ ~ complex: s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de exclusivitate, ca în exemplele „Chiar eu l-am văzut”; „Tot lemnul este mai bun”; „Numai Ștefan îl poate convinge”. ◊ ~ multiplu: s. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire; prin două sau mai multe unități de expresie, aflate într-un raport de coordonare, ca în exemplele „...încet-încet, pocnetele și strigătele s-au pierdut, s-au stins” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Jder și Nicoară au prins a bate și a mâna înapoi coada” (M. Sadoveanu). ◊ ~ dezvoltat: s. alcătuit dintr-o construcție infinitivală relativă subiectivă, dintr-o construcție de supin nominală, dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate între ele prin cratimă și formând o unitate, sau dintr-un numeral cardinal, cu care, de asemenea, formează o unitate, ca de exemplu în „Nu-i cine povesti;” „E greu de ajuns cosmonaut;” „Soru-sa a plecat acolo”; „Până aici sunt zece metri.” ◊ ~ exprimat: s. concretizat în context sub forma unei părți de vorbire. El poate fi la rândul lui, determinat (când se referă exclusiv la persoana reprezentată de partea de vorbire prin care este exprimat) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana pe care o reprezintă partea de vorbire prin care este exprimat, ci la toate persoanele), ca în exemplele „Da’ tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul” (I. L. Caragiale); „Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate” (M. Eminescu). ◊ ~ neexprimat: s. neconcretizat în context sub forma unei părți de vorbire. El poate fi, la rândul său, inclus în forma verbală (dedus din desinențele persoanelor I și a II-a ale acesteia) sau subînțeles din context (dedus din propozițiile anterioare în care a fost exprimat, ca reprezentant al persoanei a III-a): „Dacă văzui și văzui, / Șoim de codru mă făcui” (Folclor) – eu; „Ce să stai așa? Îmbătrânești” (I. Agârbiceanu) – tu; „N-avem nevoie de nici o hârtie” (M. Sadoveanu) – noi; „Zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă” (M. Eminescu) – voi; „Se apropie încet de el și începe să-i care la pumni în cap” (I. L. Caragiale) – el, arendașul despre care s-a vorbit mai înainte, în alte propoziții. S. inclus, corespunzător persoanei a II-a singular, poate fi și el determinat (când se referă exclusiv la persoana a II-a, exprimabilă printr-un pronume personal) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana a II-a, exprimabilă printr-un pronume personal, ci la toate persoanele), ca în exemplele „Degeaba te mai sclifosești, Ioane” (Ion Creangă) – tu; „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu” (N. Bălcescu) – tu (= eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele). ◊ ~ anticipat: s. care anticipează, care anunță structura de bază cu această funcție. El este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal, așezate înaintea părților de vorbire care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale): „Vine el tata și-ai să vezi tu!”; „Vorbește ea Maria așa, dar tot îi pare rău”. ◊ ~ reluat: s. care reia, care subliniază structura de bază cu această funcție. El este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal așezate după cuvintele care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale): „Virtutea pentru dânșii ea nu există” (M. Eminescu); „Interesul pentru efort el nu se prea vede”. În limba română nu există o corespondență perfectă între s. gramatical (definit mai sus) și s. logic (autorul real al acțiunii exprimate de un verb), în sensul că termenul corespunzător s. logic în cazul folosirii diatezei pasive, a reflexivului pasiv, a participiului pasiv, a unui anumit verb unipersonal sau impersonal și a unui anumit tip de expresie verbală reprezintă în planul gramatical fie complementul de agent, fie complementul indirect: „Elevii sunt ajutați de profesor”, „Blocurile se construiesc (= sunt construite) de către muncitori”, „Desenul făcut de tine este reușit”; „îmi plac florile”, „Îmi vine amețeală”, „Nu-i trebuie nimic”, „Mi-e teamă de apă”, „Ți-e foame mereu” etc. ◊ ~ gramatical: partea principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. El este punctul de plecare în comunicare și intră în relație gramaticală, prin acord, cu predicatul propoziției: „Elevul citește” (acord în persoană și număr: a III-a singular). ◊ ~ logic: s. al judecății, primul ei membru, obiectul gândirii noastre, despre care spunem ceva cu ajutorul predicatului logic. El este punctul de plecare al judecății. Nu întotdeauna există o identitate între s. gramatical și s. logic, fiindcă nici planul logic nu corespunde întotdeauna planului gramatical. Astfel: în exemplul „Elevul citește”, există o identitate între s. gramatical și cel logic, pe când în „Elevul este ascultat de profesor.” nu există această identitate (elevul este s. gramatical, iar profesor s. logic). ◊ propoziție fără ~: v. propoziție. Pentru clasificarea s. v. criteriu. 2. persoană anchetată de către un anchetator (v.), pe baza chestionarului lingvistic, în vederea alcătuirii unei lucrări de dialectologie sau a unui atlas lingvistic; informator folosit de către anchetator în geografia lingvistică, în cercetarea dialectelor (v. informator).