CEATĂ, cete, s. f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunați de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinări) Grămadă de animale (de același fel). 2. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Grup de organizare specială, militară și fiscală, alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor domnești; pâlc (2), stol (2); trupă înarmată și organizată. – Din sl. četa.

QUAESTOR, quaestori, s. m. (În Roma antică) Magistrat cu atribuții fiscale. [Pr.: cvestor] – Cuv. it.

ZBIR, zbiri, s. m. Om aspru, crud, brutal. ♦ (Rar) Agent fiscal; zapciu. – Din fr. sbire, it. sbirro.

FISCAL, -Ă, fiscali, -e, adj. Care aparține fiscului, privitor la fisc, de fisc. – Din fr. fiscal.

ROL, roluri, s. n. I. 1. Partitură scenică ce revine unui actor într-o piesă de teatru, unui cântăreț într-o operă etc. pentru interpretarea unui personaj. ♦ Personaj interpretat de un actor într-o piesă, într-o operă etc. 2. Atribuție, sarcină care îi revine cuiva în cadrul unei acțiuni; misiune. II. 1. Listă care cuprinde toate procesele ce urmează să se judece într-o anumită zi de către un organ de jurisdicție. ◊ Repunere pe rol = fixare a unui termen de judecată privitor la un proces al cărui curs a fost suspendat. Scoatere de pe rol = măsură prin care un organ de jurisdicție dispune întreruperea îndeplinirii actelor de procedură referitoare la un proces. 2. Registru în care organele financiare țin evidența impozitelor pentru fiecare contribuabil în parte. Rol fiscal. 3. (Mar.) Listă nominală a echipajului unei nave, constituind unul dintre documentele principale fără de care nu se poate naviga legal. – Din fr. rôle.

FISCALITATE s. f. Sistem de percepere a impozitelor și taxelor prin fisc. ♦ Totalitatea obligațiilor fiscale ale cuiva. – Din fr. fiscalité.

MUMBAȘIR, mumbașiri, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Slujbaș însărcinat cu încasări și cu execuții fiscale. [Var.: bumbașir s. m.] – Din tc. mübașir.

EVAZIONIST, -Ă, evazioniști, -ste, s. m. și f. (Rar) Persoană care se sustrage de la obligațiile fiscale. [Pr.: -zi-o-] – Evaziune + suf. -ist.

EVAZIUNE, evaziuni, s. f. 1. (În sintagma) Evaziune fiscală = sustragere de la obligațiile fiscale. 2. (Rar) Evadare. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. évasion, lat. evasio, -onis.

EXECUȚIE, execuții, s. f. 1. Faptul de a executa; executare. 2. Încasare forțată a unei datorii pe cale judecătorească sau prin mijloace fiscale. 3. Aducere la îndeplinire a unei sentințe de condamnare la moarte. 4. Ducere la îndeplinire a unei hotărâri judecătorești referitoare la evacuarea unei locuințe, la atribuirea copiilor în caz de divorț etc. [Pr.: eg-ze-] – Din fr. exécution.

STRĂJER, -Ă, străjeri, -e, subst. 1. S. m. Persoană care avea obligația să păzească granițele (muntoase), în schimbul unor avantaje fiscale. ♦ P. gener. (Înv. și pop.) Paznic, strajă. 2. S. m. și f. Tânăr care aparținea străjeriei. 3. S. m. Construcție formată dintr-un grup de stâlpi de lemn, montată lângă piciorul unui pod de lemn, pentru a-l apăra de loviturile plutelor. [Var.: (înv.) strejar s. m.] – Strajă + suf. -ar.

SUTAȘ, sutași, s. m. 1. (În antichitate, mai ales la romani) Comandant peste o sută de ostași; centurion. 2. (În sec. XVII, în Țara Românească) Membru al unei bresle fiscale care plătea, singur sau împreună cu alții, o dare anuală de o sută de galbeni. – Sută + suf. -aș.

SUDIT, sudiți, s. m. Locuitor din țările românești aflat sub protecția unei puteri străine, având prin aceasta dreptul la o jurisdicție specială, la anumite privilegii fiscale etc., de care nu se bucurau pământenii. – Din it. suddito.

fiscal adj. m., pl. fiscali; f. sg. fiscală, pl. fiscale

liude / lude (unitate fiscală) s.n., pl. liude / lude

timbru (imprimat poștal, fiscal) s. n., art. timbrul; pl. timbre

CENS ~uri n. 1) (în Roma antică) Recensământ periodic al cetățenilor și al averii lor, pentru repartizarea în categorii fiscale. 2) (în evul mediu) Rentă plătită de țărani seniorului pentru folosirea pământului. 3) (în unele state occidentale) Condiție prin care se limitează exercitarea anumitor drepturi ale cetățenilor. ~ de vârstă. /<lat. census, fr. cens

EVAZIUNE ~i f. 1): ~ fiscală sustragere de la obligațiile fiscale. 2) rar Fugă de sub escortă sau din locuri de detențiune; evadare. [G.-D. evaziunii; Sil. -zi-u-] /<fr. évasion, lat. evasio, ~onis

FISCAL ~ă (~i, ~e) Care ține de fisc; propriu fiscului. /<fr. fiscal

FISCALISM n. Politică financiară de exagerare a impozitelor prin diverse sisteme fiscale. /fiscal + suf. ~ism

QUAESTOR [pr.: cvestor] m. Magistrat cu atribuții fiscale în Roma antică. /Cuv. lat.

EXACȚIUNE s.f. (Jur.) Acțiune a unui perceptor fiscal care pretinde de la contribuabili mai mult decît se cuvine ca aceștia să dea în mod legal; încasare de impozite abuzivă, spoliere. [Pron. -ți-u-, var. esacțiune s.f. / cf. fr. exaction, lat. exactio].

EXECUȚIE s.f. 1. Executare. 2. Încasare forțată a unei datorii pe cale judecătorească sau prin mijloace fiscale. ♦ Aducere la îndeplinire a unei sentințe de condamnare la moarte. [Gen. -iei, var. execuțiune s.f. / cf. fr. exécution, lat. executio].

IMPUNERE s.f. Acțiunea de a (se) impune; constrîngere. ♦ Operație fiscală constînd în stabilirea impozitelor; ♦ (concr.) impozit. [< impune].

RECENSĂMÂNT s.n. Operația de înregistrare (pe cale administrativă) a populației, a animalelor etc. dintr-o țară sau dintr-o regiune. ◊ Recensămînt fiscal = numărătoarea contribuabililor și înregistrarea veniturilor lor susceptibile de a fi impuse de fisc. [Pl. -mînturi, -minte, var. recensiment s.n. / cf. fr. recensement].

CONCUSIUNE s.f. (Jur.) Extorcare făcută de un agent al fiscului; oprimare fiscală. [Pron. -si-u-. / cf. fr. concussion, lat. concussio].

EVAZIUNE s.f. 1. Evaziune fiscală = sustragere de la obligațiile fiscale. 2. (Rar) Evadare. [Pron. -zi-u-. / cf. fr. évasion, lat. evasio].

FISCAL, -Ă adj. Referitor la fisc, de fisc. [Cf. fr. fiscal, it. fiscale, lat. fiscalis].

FISCALISM s.n. Politică financiară manifestată prin exagerarea drepturilor fiscului și mărirea peste măsură a sarcinilor fiscale ale contribuabililor. [< fiscal + -ism].

procator, procatori, s.m. (reg.) 1. avocat. 2. (în forma: procatăr) procuror fiscal. 3. (înv.) persoană împuternicită.

căpătîi (căpătîie), s. n. – 1. Parte a patului pe care se pune capul. – 2. Cămin, și, prin extindere, situație, stare socială. – 3. Cuzinet; lagăr, palier. – 4. Pană; ic. – 5. Capăt, sfîrșit. – 6. Bucată, fragment, crîmpei. – Mr. căpitîńu, căpitińu, megl. căpitǫń. Lat. capĭtāneum „capital” (Pușcariu 274; REW 1633; DAR); cf. it. capitagna (rov. kapetano) și der. neol. căpitan. – Der. căpătier, s. m. (în Mold., în epoca Regulamentului Organic, locuitori săraci, care în drept nu aveau loc de căpătîi, și prin urmare nu aveau obligații fiscale); căpătui, vb. (a căsători; a înzestra, a dota; a găzdui), format cu suf. verbal -ui (Pușcariu, Dacor., II, 595; REW 1634 consideră „șocantă” der., dar motivele nu ni se par evidente; în plus, este posibil și ca forma căpătuiesc să fie numai o formă analogică de la căpătîiesc, cum sugerează DAR); căpătuială, s. f. (situație; căsătorie).

subprovincie, subprovincii, s.f. (înv.) diviziune administrativă a unei provincii aflată sub controlul fiscal și sub conducerea unui procurator.

zbânț s.n. (înv. și reg.) agent fiscal; zapciu.

drept (-eaptă), adj. – 1. Direct, care merge de la un punct la altul fără ocol. – 2. Care are o poziție verticală. – 3. Întemeiat, justificat. – 4. Legitim, autentic. – 5. Situat în partea dreaptă. – 6. (Adv.) Direct, fără ocolișuri. – 7. (Adv.) Deschis, sincer. – 8. (Adv.) Tocmai, întocmai, exact. – 9. (Prep., înv.) Pentru. – 10. (Prep.) În loc de. – Var. (înv.) derept. Mr. (a)direptu, dreptu, megl. dirept. Lat. *derectus, în loc de dῑrectus (Pușcariu 550; Candrea-Dens., 513; REW 2648); cf. alb. d(ë)retjë (Philippide, II, 640), it. d(i)ritto, prov. dre(i)t, fr. droit, sp. derecho. Este dublet de la drit, s. n. (înv., Mold., drept, jurisprudență), din it. dritto. Der. drept, s. n. (totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale într-un stat, în toate accepțiile sale); dreptul, s. m. art. (piciorul drept); dreapta, s. f. art. (mîna dreaptă; direcția spre dreapta; aripa dreaptă a unei adunări); dirip, prep. (Trans., pentru; în dreptul, în fața); dreptar, s. n. (echer, riglă; piuliță care reglează viteza roții la moara de grîu), după Cihac, I, 82 și Candrea-Dens., 514, ar proveni din lat. *directārium, dar mai probabil este un der. intern, cu suf. -ar; dreptate (var. înv. direptate, mr. (a)ndriptate), s. f. (justiție; rațiune; legalitate, legitimitate; înv., drept; înv., tribunal; Arg., minister fiscal), der. de la drept ca bunătate de la bun (*dreptaate › dreptate; după Pușcariu, Conv. Lit., XXXIX, 63 și Pușcariu 551, de la un lat. *direc(ti)tatem, ceea ce nu pare posibil); dreptăți, vb. (rar, a da dreptate, a face dreptate); dreptăție, s. f. (înv., justiție, echitate); îndreptăți, vb. (a da dreptate, a face dreptate; a autoriza, a da dreptul; refl., a se justifica, a se apăra); îndritui, vb. (Mold., a autoriza, a permite, a îngădui), format pe baza lui drit; nedrept, adj. (injust); nedreptate, s. f. (injustiție); nedreptăți, vb. (a face o nedreptate). Cf. drege, îndrepta. Comp. dreptunghiu, s. n. (patrulater cu toate unghiurile drepte și laturile opuse egale), traducere a fr. rectangle; dreptunghiular, adj. Din rom. provine mag. dreptál (Edelspacher 13), și bg. (rar) draptăno (Capidan, Raporturile, 229).

EVAZIONIST, -Ă I. adj. care evadează. II. adj., s. m. f. (cel) care se sustrage de la obligațiile fiscale. (< evaziune + -ist)

EVAZIUNE s. f. 1. evadare. 2. sustragere de la anumite obligații. ♦ ~ fiscală = sustragere de la obligațiile fiscale. (< fr. évasion, lat. evasio)

EXACȚIUNE s. f. acțiune a unui perceptor fiscal care pretinde de la contribuabili mai mult decât se cuvine ca aceștia să dea în mod legal; încasare de impozite abuzivă, spoliere. (< fr. exaction, lat. exactio)

EXECUȚIE s. f. 1. executare. 2. încasare forțată a unei datorii pe cale judecătorească sau prin mijloace fiscale. 3. aducere la îndeplinire a unei sentințe de condamnare la moarte. (< fr. exécution)

FISCAL, -Ă adj. referitor la fisc. (< fr. fiscal)

FISCALISM s. n. politică fiscală care se manifestă prin creșterea excesivă a încasărilor de impozite și taxe de la populație. (< fiscal + -ism)

KEYNESISM s. n. doctrină economică burgheză modernă care limitează procesul reproducției la sferele circulației și consumului și, susținând că venitul național și gradul de utilizare a forței de muncă ar depinde de nivelul cheltuielilor, rolul hotărâtor în creșterea venitului național revenind consumului, consideră că statul capitalist, prin politica sa fiscală, de credit etc. și prin combaterea înclinației spre consum, ar putea preveni crizele economice. (după fr. keynésianisme)

Satana s. m. – 1. Numele diavolului. – 2. (Arg.) Agent fiscal. – Var. Satan. Mr. sătina. Mgr. σατανᾶς, în parte prin sl. satana (Tiktin). – Der. satanesc, adj. (înv., satanic); satanic, adj., din fr. satanique.

siromah (-hi), s. m. – Muncitor. Indica (sec. XV-XVII) o categorie fiscală de locuitori din Munt. și din Mold., care nu plăteau dări în chip de proprietari, ci numai ca muncitori manuali, agricultori sau negustori. Sensul lui juridic și administrativ este paralel cu cel de sirac sau sărac. Gr. χειρομάχος, prin intermediul sl. siromachŭ (Giurescu, R. istorică, XIII, 23-43). Cf. sărman.

slobod (-dă), adj. – Liber. – Megl. slobod. Sl. svobodŭ, prin intermediul bg., slov. sloboden, sb. slobodan (Miklosich, Slaw. Elem., 44), cf. mag. szabad. – Der. slobozi, vb. (a elibera, a pune în libertate; a dezlega, a lăsa; a autoriza, a permite; a ierta, a absolvi; a descărca o armă de foc; refl., a se elibera; refl., a da drumul, a lăsa să cadă; refl., a se pripi, a se năpusti; refl., a ejacula), cf. sl. svoboditi, sb. sloboditi; slobozenie, s. f. (libertate; autorizație, licență, permis; iertare); slobozie, s. f. (libertate; permis; scutire de taxe, sistem fiscal stabilit în Munt. și Mold. pentru a încuraja formarea unor sate de coloniști, cu ajutorul scutirii de taxe pe un anumit număr de ani; sat, cătun, comună înființată pe baza scutirii de taxe); slobozean (var. slobozian), s. m. (locuitor al unu sat scutit de bir); slobozitor, adj. (eliberator; frînă sau piedică la războiul de țesut). Toate aceste cuvinte sînt mai mult sau mai puțin învechite.

ADUNAREA STĂRILOR, instituție medievală de stat care cuprindea pe reprezentanții tuturor claselor și categoriilor sociale privilegiate. Comună tuturor statelor, avea atribuții politice, juridice, militare, administrative și fiscale. În izvoarele istorice apare cu numele de Sfatul țării, Adunarea obștească, Dieta țării ș.a.

ANGHELOS, dinastie de împărați bizantini (1185-1204), întemeiată de Isac II (1185-1195). În timpul ei s-a înăsprit exploatarea fiscală și s-a consolidat puterea marilor feudali. În urma răscoalei valahilor și bulgarilor (1185-1186) s-a creat statul condus de dinastia Asăneștilor, iar participanții la cea de-a patra cruciadă (1202-1204) au cucerit capitala bizantină (apr. 1204), ceea ce a marcat sfîrșitul dinastiei, precum și crearea Imperiului Latin de Constantinopol.

BARNOVSCHI, familie de boieri din Moldova. Mai importanți: Miron B., domn al Moldovei (1626-1629 și 1633). Autor al unor reforme („așezăminte”) sociale, fiscale și administrative. Ctitor de mănăstiri (Bîrnova, Hangu; a terminat mănăstirea Dragomirna) și biserici (Barnovschi și Sf. Ioan din Iași). Ucis de turci la Constantinopol (1633).

BON (< fr.) s. n. Document (cu valabilitate limitată în timp) care conferă deținătorului său dreptul de aprimi ceva sau de a beneficia de ceva; notă de plată pe baza căreia se achită mărfuri sau servicii ♦ B. de lucru = document pe baza căruia se execută o lucrare și care servește la evidența muncii prestate, precum și la calculul plății cuvenite pentru ea. ♦ Bonuri de tezaur = titluri de împrumut (purtătoare de dobîndă) emise de ministerul finanțelor sau de tezaur pentru a obține fonduri de la cetățeni sau de la bănci, în vederea acoperirii unor goluri bugetare. ♦ Bonuri de casă = titluri emise mai ales de întreprinderi sau de bănci pentru procurarea de fonduri pe termen scurt. După natura emisiunii, publice sau private, există b. la purtător sau la ordin. B. de c. au același regim fiscal ca al obligațiunilor. ♦ B. de subscripție = titluri atașate obligațiunilor, conferind dreptul subscrierii acelei obligațiuni unei acțiuni. Condițiile de subscriere sînt stabilite de la început. Dacă bonul este separat de obligațiune face obiectul unei cotații separate.

BRÎNCOVEANU, familie de boieri olteni, înrudită cu Craioveștii, cu rol important în istoria Țării Românești în sec. 17-19. Mai importanți: 1. Matei, aga din Brîncoveni, devenit domn sub numele de Matei Basarab (1632-1654). 2. Preda B. (?-1658), spătar, clucer, vornic (1636-1655, 1658), considerat cel mai bogat boier din vremea sa. Ucis de Mihnea III. 3. Constantin B., mare boier dregător (între 1688-1714) a efectuat o reformă fiscală (1701), prin care dările au fost împărțite în patru sferturi. Timp de un sfert de veac, B. apreciind realist raporturile de forță, a desfășurat pe plan extern o politică de echilibru și a reușit astfel să mențină poziția autonomă a Țării Românești între Imperiul Otoman, Rusia și Imperiul Habsburgic, concurente în sud-estul Europei. Ucis de turci împreună cu cei patru fii ai săi (1714). Domnia sa se caracterizează printr-o înflorire a culturii și artei; în timpul său se creează și se dezvoltă stilul brîncovenesc. 4. Grigore B. (1771-1832), unul dintre cei mai de seamă boieri de la începutul sec. 19. Ultimul descendent pe linie masculină dintre B. Sprijinitor al mișcării lui Tudor Vladimirescu.

CALLIMACHI (CALMĂȘUL), familie de boieri din Moldova. Mai importanți: 1. Ioan Teodor C., mare dragoman al Imp. Otoman (1741-1751 și 1752-1756) și domn al Moldovei (1758-1761). A dus o politică fiscală excesivă. 2. Grigore C., domn al Moldovei (1761-1764 și 1767-1769). 3. Alexandru C., domn al Moldovei (1795-1799). 4. Scarlat C., domn al Moldovei (1806, 1807-1810, fără a ocupa efectiv tronul, și 1812-1819), animator cultural, inițiator al codului de legi al Moldovei care-i poartă numele. Domn al Țării Românești (1821), fără a ocupa efectiv tronul.

CARAGEA, familie de boieri de origine greacă, stabilită în Țara Românească în sec. 17. Mai importanți: 1. Nicolae C., mare dragoman al Porții Otomane (1769-1774), domn al Țării Românești (1782-1783), mazilit de turci. 2. Ioan Gheorghe C., mare dragoman al Porții Otomane, domn al Țării Românești (1812-1818); a dus o politică fiscală excesivă și a reglementat renta feudală în defavoarea țărănimii prin „Legiuirea Caragea” (1818). În timpul domniei sale a bîntuit o epidemie de ciumă („ciuma lui Caragea”).

țeapă, țepe s. f. 1. păcăleală. 2. pagubă provocată cuiva de un infractor (prin furt, escrocherie, spargere, evaziune fiscală). 3. penis. 4. contact sexual.

ZECIME, zecimi, s. f. 1. A zecea parte dintr-un întreg împărțit în părți egale. ♦ Prima cifră din dreapta virgulei, la numeralele zecimale. 2. (În sistemul fiscal din trecut) A zecea parte, care revenea județului sau comunei, din impozitul plătit de cetățeni statului. – Din zece + suf. -ime.

ZBIR, zbiri, s. m. (În trecut) Reprezentant crud și brutal al unei autorități de stat; p. ext. persoană severă, brutală. ♦ (Rar) Agent fiscal; zapciu. – Fr. sbire (it. sbirro).

Ioan Damaschinul (†749), sfânt cuvios, erudit al ortodoxiei. Fiind în tinerețe înalt funcționar fiscal al Siriei, a fost obligat de califul Omar II să treacă la islamism, dar a refuzat și a intrat în monahism la m-rea sf. Sava. Prieten cu patriarhul Constantinopolului Ioan V (706-735 d. Hr.), a luptat împotriva iconoclaștilor, remarcându-se ca polemist, orator, dar mai ales ca imnolog. A compus canoane, tropare și imnuri religioase (De tine se bucură...) și este primul care a scris irmoase. Opera sa principală este Dogmatica, sinteză a gândirii dogmatice patristice, iar ca imnograf Octoihul. Este sărbătorit la 4 decembrie.

off-shore adj.invar. 1 (fin.) Care se referă la bani investiți în altă țară. ◊ Zonă off-shore = paradis fiscal. 2 (tehn.) Care se referă la petrolul submarin. • /<engl. off-shore.

factură² s.f. (econ.) Act justificativ în care se consemnează caracteristicile privind vînzările și cumpărările de mărfuri, mărfurile lăsate în păstrare sau în custodie, lucrările executate și serviciile prestate. ◊ Factură consulară = document emis de un consulat pentru admiterea mărfurilor în țara pe care o reprezintă. Factură fiscală = document fiscal emis de furnizor, care atestă proveniența legală a mărfii și care permite circulația sa în condiții fiscale date. ♦ Formular tipărit pe care se întocmește un astfel de act. • pl. -i. / <fr. facture; cf. fr. facteur.

CÎMPULUNG MOLDOVENESC 1. Depr. intramontană de eroziune, în N Carpaților Orientali, pe cursul superior al rîului Moldova, mărginită de Obcinele Feredeului la N și de masivul Rarău la S. Relief specific de terase și coline (împădurite). Climat răcoros, cu ierni lungi (temp. medie anuală: 6,4°C) și frecvente inversiuni termice. 2. Oraș în jud. Suceava, în depr. cu același nume, pe cursul superior al rîului Moldova, la poalele masivului Rarău; 22.971 loc. (1991). Fabrici de var, de mobilă și cherestea, de încălț., ind. blănăriei și alim. (panificație, lapte praf). Filatură de bumbac. Stațiune climaterică. Atestat documentar în 1411; din 1774, tîrg; împreună cu satele din jur, populate de țărani liberi, a constituit o formațiune teritorială cu regim administrativ și fiscal aparte, respectat de domnii Moldovei. Devine oraș în 1806.

COMUNITATE ECONOMICĂ EUROPEANĂ (Communauté Economique Européene, C.E.E.) (PIAȚA COMUNĂ), organizație internațională guvernamentală, de integrare economică, cu sediul la Bruxelles, creată în urma semnării Tratatului de la Roma din 1957 (intrat în vigoare în 1958) în scopul creării unei piețe comune prin armonizarea politicilor economice și eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor și a capitalurilor statelor membre. Face parte, alături de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și de Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, din Comunitățile Europene, fiecare din aceste trei organizații continuînd să posede o structură proprie, avînd mai multe organe principale comune (v. Comunitățile Europene). Membri fondatori: Belgia, Franța, R.F.G., Italia, Luxemburg, Olanda. Alți membri: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie în 1973, Grecia din 1981, Spania și Portugalia din 1986. Acorduri încheiate de C.E.E.: acord de uniune vamală cu A.E.L.S. (intrat în vigoare în 1977) și acorduri comerciale comerciale bilaterale cu state membre A.E.L.S. (Austria, Elveția, Islanda, Norvegia, Suedia și Finlanda); acorduri de asociere (membru asociat) cu Turcia (1964), Malta (1971), Cipru (1972), Ceho-Slovacia, Polonia, Ungaria în 1991. România a semnat un nou acord de cooperare economică cu C.E.E. în 1991. Sisteme de preferință generalizate adoptate de C.E.E.: în 1971 pentru 91 de țări în curs de dezvoltare, extins ulterior la 126 de țări și 22 terit. dependente și neautonome (în 1980 este adoptat un nou sistem de preferințe generalizate pentru perioada 1981-1985). În 1985 este adoptat Actul unic european care elimină restricțiile fiscale și armonizează legile de funcționare a societăților anonime pentru realizarea completă a pieții interne comunitare pînă în 1992.

abátere s.f. 1 Îndepărtare, deviație de la direcția inițială sau normală. ◊ Abatere de la regulă = excepție. ♦ fig. Îndepărtare de la o normă, de la o linie de conduită, de gîndire etc. ♦ (jur.) Încălcare a unei dispoziții cu caracter administrativ sau disciplinar. Abaterile Turciei de la tractatele ce le avea (GHICA). 2 (tehn.) Diferența dintre valoarea efectivă sau valoarea-limită admisă a unei mărimi și valoarea ei nominală. ♦ Diferența dintre dimensiunea reală și cea proiectată a unei piese. 3 (mar.) Operația de întoarcere intenționată a prorei unei nave într-o anumită direcție. 4 (gram.) Excepție. 5 (econ.) Abatere fiscală = parte procentuală din venit, care este scutită de impozit. Abatere monetară = factor de natură inflaționistă care se caracterizează prin creșterea mai rapidă a masei monetare în raport cu masa bunurilor și serviciilor, manifestată prin majorări ale prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a unei monezi. ◊ Compus: abatere-standard = indicator de măsurare a dispersiei valorilor unei variabile aleatorii. • pl. -i. /v. abate².

KARIM KHANZAND, Mohammad, vakil (regent) persan (1750-1779), fondatorul dinastiei Zand. A preluat puterea în urma unui război civil, exercitându-și autoritatea asupra întregii țări, cu excepția Khorasanului. A mutat capitala la Shῑrāz. Promotor al unei politici de reorganizare a sistemului fiscal și de construire a numeroase edificii. Patron al artelor, a atras la Curtea sa numeroși savanți și poeți.

DIVIDÉND (< fr., it., germ.; {s} lat. dividendus „care trebuie să fie împărțit”) s. n. Parte a profitului net (cotă procentuală) al unei societăți pe acțiuni, repartizată anual acționarilor în funcție de capitalul subscris (valoarea nominală a acțiunilor), declarată oficial. ◊ D. brut = valoarea beneficiului de distribuit, declarată anual administrației fiscale, care servește ca bază de calcul al impozitului asupra unei societăți (firme). ◊ D. net = suma încasată efectiv de un acționar, reprezentând partea de ce i se cuvine din beneficiul brut diminuat cu impozitul aferent. ♦ Parte ce revine fiecăruia dintre creditorii urmăritori din activul net al unui comerciant falit.

DEDÚCȚIE (< fr., lat.) 1. Formă de raționament în care concluzia rezultă cu necesitate din premise. Bazele teoriei d. au fost puse de Aristotel prin doctrina despre silogism, fiind apoi dezvoltate de Descartes, de Leibniz și de logica simbolistă. ♦ (În logica tradițională) Proces de obținere a unor concluzii particulare din principii mai generale considerate ca adevărate (silogismul aristotelic). ♦ (În logica simbolică) Derivarea din anumite enunțuri date (axiome), cu ajutorul regulilor, a unor noi enunțuri (teoreme). 2. Retragerea unor sume deja plătite. ◊ D. fiscală = ansamblul elementelor componente care pot constitui obiectul reducerii unei sume impozabile, a unui venit ♦ Sustragerea unor sume.

CONTRÓL (< fr.) s. n. 1. Verificare permanentă, periodică sau inopinată, făcută într-un domeniu oarecare cu scopul de a cunoaște realitățile și modul cum se desfășoară activitatea îm domeniul respectiv spre a preîntîmpina sau a lichida eventualele lipsuri și a îmbunătăți activitatea. ◊ Lucrare de c. = lucrare scrisă prin care se verifică periodic cunoștințele elevilor și ale studenților. ◊ (Dr.) Drept de c. = dreptul unor organe competente de a verifica, potrivit legii, temeinicia și legalitatea hotărîrilor pronunțate de un organ de jurisdicție (ex. c. asupra hotărîrilor arbitrale). ◊ C. financiar-bancar = control exercitat permanent de organele financiare ((superioare și locale), ce are ca scop respectarea legalității fiscale, cunoașterea modului cum sînt gospodărite mijloacele materiale și financiare, cum sînt realizate obiectivele de consolidare a echilibrului financiar, monetar și valutar al economiei naționale. ◊ C. tehnic de calitate = verificarea, efectuată de organe de specialitate, privind calitatea materiilor prime și a materialelor, respectarea în procesul de producție a documentației tehnice și a tehnologiei de fabricație, calitatea produselor finite, omologarea produselor etc. ◊ C. sanitar = control efectuat de organele medicale de specialitate pentru stabilirea stării igienice și sanitare a alimentelor, locuințelor, întreprinderilor etc. ◊ C. fitosanitar = control efectuat asupra culturilor agricole, plantațiilor și produselor agricole pentru a constata starea lor de sănătate. ♦ (TEHN.) Urmărirea funcționării unui sistem tehnic, unui proces tehnologic etc. prin măsurarea directă sau indirectă a mărimilor care caracterizează sau de care depinde funcționarea acestuia. ♦ Supraveghere continuă (materială și morală); stăpînire, dominație. ♦ Verificare, dirijare a propriilor mișcări și manifestări. 2. Organ care are însărcinarea de a face control. 3. (Impr.) Comandă, reglaj. ◊ C. automat = reglaj automat.

HÂNCU, Mihalcea (sec. 17), boier moldovean. Mare serdar. Împreună cu Apostol Durac, a condus răscoala din 1671-1672 provocată de politica fiscală apăsătoare a domnului Gheorghe Duca și reprimată cu ajutor turco-tătar.

IMPÓZIT (< lat. impositum, după fr. impôt) s. n. Formă de prelevare la dispoziția statului, cu titlu obligatoriu, definitiv și nerambursabil, a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice și juridice, conform reglementării puterii centrale și organelor administrației locale de stat. Scopul plății i. este procurarea resurselor necesare pentru finanțarea cheltuielilor publice. Prin perceperea de i. se realizează distribuirea unei părți importante din produsul intern brut. ◊ I. indirect = i. stabilit în mod nominal în sarcina persoanelor fizice și juridice, într-un cuantum și la termene de plată precizate și cunoscute, având ca bază de impozitare veniturile sau averea acestora. Formele de i.d. sunt: i. pe venituri (salariu, venitul liber-profesioniștilor, dividend, profit) și i. pe avere (asupra terenurilor și clădirilor, pe succesiuni, donații și pe vânzarea bunurilor imobiliare, asupra plusului de valoare a bunurilor imobiliare). ◊ I. indirect = i. inclus în prețul de vânzare al unor bunuri materiale și servicii, vărsate la bugetul de stat de agenții economici, dar suportate de consumatori. I.i. îmbracă forma taxelor de consumație pe produs (accize), a taxei pe valoarea adăugată, a veniturilor monopolurilor fiscale, a taxei vamale, a taxelor de timbru și înregistrare. ♦ (În trecut) Bir, dare.

RACOVIȚĂ-CEHAN, familie de boieri din Moldova, ai cărei membri au deținut importante dregătorii și au fost domni în Moldova și Țara Românească. Mai importanți: 1. Mihai R., domn al Moldovei (1703-1705, 1707-1709, 1715-1726) și al Țării Românești (1730-1731, 1741-1744). A practicat o fiscalitate excesivă. 2. Constantin R., domn al Moldovei (1749-1753, 1756-1757) și al Țării Românești (1753-1756, 1763-1764). Fiul lui R. (1). A favorizat pe boierii greci, ceea ce a provocat ostilitatea boierilor pământeni. 3. Ștefan R., domn al Țării Românești (1764-1765). Fiul lui R. (1) și frate cu R. (2). În timpul lui continuă să se manifeste opoziția boierilor pământeni față de boierii greci. Asuprirea fiscală provoacă, în mai 1765, răscoala rufeturilor din București. 4. Alecu R. (1773-1853), fiul dregătorului Mihai R., nepotul lui R. (3), magistrat, președinte al Comisiei proprietății în vremea Revoluției de la 1848 din Țara Românească.

REVOLUȚIA FRANCEZĂ, revoluție desfășurată între 1789 și 1794, care a avut ca scop abolirea structurilor vechiului regim. A izbucnit în condițiile agravării situației economice a populației, ale progresului ideii de națiune, ale necesității acute de creare a unei piețe naționale. Preludiul revoluției l-a constituit convocarea Stărilor Generale (5 mai 1789). Deputații stării a treia din Adunarea Statelor Generale s-au declarat constituiți în Adunarea Națională, apoi, în vederea elaborării unei constituții, în Adunarea Națională Constituantă (9 iul. 1789-30 sept. 1791). În fața măsurilor represive pe care le pregăteau nobilimea și regele, insurgenții parizieni au luat cu asalt Bastilia, simbolul absolutismului regal și al arbitrarului său (14 iul. 1789, dată devenită sărbătoare națională a poporului francez). Adunarea Constituantă a votat desființarea privilegiilor feudale (4 aug. 1789), a adoptat Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (26 aug. 1789) și o nouă Constituție (3 sept. 1791). Aceste realizări, împreună cu reformele administrative, judecătorești, fiscale și bisericești, au favorizat dezvoltarea structurilor capitaliste. Sub presiunea insurecției naționale de la 10 aug. 1792, Adunarea Legislativă (1 oct. 1791-20 sept. 1792) a suspendat monarhia și a aprobat instituirea Comunei insurecționale (Comuna din Paris), o adevărată putere de stat populară. În perioada aug.-sept. 1792 – cunoscută în istoria revoluției sub numele de prima teroare -, parizienii, sub conducerea Comunei insurecționale au impus instaurarea democrației politice. În fața primejdiei provocate de invadarea Franței de către armatele austro-prusiene, precum și de trădarea generalilor monarhiști, Comuna insurecțională a declarat „patria în primejdie”. Armatele franceze au înfrânt la Valmy (20 sept. 1792) armatele invadatoare. La 21 sept. 1792 Convenția Națională (20 sept. 1792-26 oct. 1795), care luase locul Adunării Legislative, a proclamat Republica. În cadrul Convenției Naționale s-a reliefat două tendințe principale: partidul moderat al girondinilor și cel radical al montagnarzilor, conduși de iacobini: între ele se afla masa deputaților independenți, porecliți „câmpia” sau „mlaștina”. Lupta dintre cele două tendințe a atins apogeul în timpul procesului regelui Ludovic XVI, care, cu toată opoziția girondinilor, a fost condamnat la moarte și executat (21 ian. 1793). Întreaga Europă, cu excepția câtorva state, s-au coalizat împotriva Franței republicane. Înfrângerile de pe front, trădarea generalului Dumouriez, scumpirea vieții și izbucnirea răscoalei contrarevoluționare din Vandeea au provocat sfârșitul guvernării girondine. În urma insurecției din 31 mai-2 iun. 1793 a fost instaurată dictatura iacobinilor, girondinii fiind excluși din Convenție, iar unii dintre ei executați. Perioada dictaturii iacobine (2 iun. 1793-27 iul. 1794), cunoscută sub numele de „teroarea iacobină”, a constituit punctul culminant al revoluției. În timpul acestei dictaturi au fost desființate, fără răscumpărare, servituțile feudale, au fost introduse prețuri maximale, a fost instituit învățământul elementar gratuit. Iacobinii au înfrânt răscoala din Vandeea și pe cea a federaților-regaliști, au creat o armată națională de peste 600.000 de oameni, care a alungat din țară armatele intervenționiste. Comitetul Salvării Publice, creat la 5 apr. 1793, a concentrat în mâinile întreaga putere executivă. Teroarea a impus, pentru o vreme, economia dirijată în direcția sprijinirii efortului de război și salvării republicii. Înlăturarea moderaților, conduși de Danton, cât și a extremiștilor de stânga, în frunte cu J. Roux și Hébert, au slăbit considerabil baza socială a dictaturii iacobine, ușurând sarcina marii burghezii, care a organizat lovitura de stat din 9 thermidor (27 iul. 1794). Robespierre, Saint-Just și partizanii lor au fost ghilotinați (28 iul. 1794). Prin venirea la putere a marii burghezii, revoluția era terminată.

SARMIZEGETUSA 1. Com. în jud. Hunedoara, situată în V depr. Hațeg, la poalele NE ale m-ților Țarcu și cele SE ale m-ților Poiana Ruscăi, pe cursul superior al râului Breazova; 1.374 loc. (2005). Stație de c. f. (în satul S.). Expl. de marmură (în satul Zeicani). Pomicultură (meri, pruni). Muzeu arheologic cu obiecte din argint, bronz și ceramică, monede, monumente epigrafice și sculpturale, mozaicuri, arme etc. Pe terit satului S. au fost descoperite vestigiile orașului roman Colonia Dacica, întemeiat în anii 108-110 de către D(ecimus) Terentius Scaurianus (al doilea ei guvernator), în numele împăratului Traian, pe locul unde existase tabăra Legiunii a V-a Macedonica. Colonizat ulterior de veteranii romani (deductio veteranorum), care participaseră la războaiele de cucerire a Daciei, orașul a devenit cap. prov. romane Dacia (aici se aflau sediul guvernatorului provinciei, al aparatului ad-tiv, fiscal, militar, economic și religios), luând, în timpul împăratului Adrian (Hadrian) (117-138), numele de Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, căruia i se va adăuga în perioada 222-235 epitetul de metropolis. Orașul a cunoscut o intensă și permanentă dezvoltare urbană, fiind pr. centru politic, economic, militar, religios și ad-tiv al Daciei și sediul pentru „Concilium provinciarum Daciarum trium” (Adunarea provincială reprezentativă, creată odată cu instituirea guvernării unice a celor trei Dacii în timpul lui Alexandru Sever, în anii 222-235). Ruinele orașului roman se extind pe c. 1.500 m lungime și 1.000 m lățime, apreciindu-se că în arealul lui locuiau c. 20.000 de oameni. Inițial, orașul a avut formă de patrulater (600 x 540 m), înconjurat de un puternic zid de incintă înalt de c. 5 m, ce închidea o suprafață de c. 33 ha, străjuit de turnuri circulare la colțuri. În centrul orașului, în jurul unei piețe pavate cu lespezi de calcar, existau Palatul Augustaliilor, Forul, clădiri administrative și locuințe particulare, iar în afara zidului de incintă au fost identificate edificiul termal, vestigiile unor villae suburbane și ale amfiteatrului roman. Aflat la 125 m N de incinta orașului, amfiteatrul roman avea o formă elipsoidală, cu axele în lungime de 88 și respectiv 99 m, cu 12 porți de acces la tribune și o arenă de 66 x 47 m. În afara zidurilor orașului se mai aflau cuptoare de ars cărămida, precum și necropola, în cadrul căreia a fost identificat mausoleul Aureliilor. La S. au fost descoperite un număr mare de morminte, numeroase inscripții cu referiri la monumente, temple, administrația orașului ș.a., statuile votive ale lui Iupiter și Higeea, reliefuri ale Cavalerului trac, ale Dianei, ale Cavalerilor danubieni ș.a., capul unei statui din bronz reprezentându-l pe Traian, numeroase medalioane, fibule vase ceramice și de sticlă etc. Vestigiile descoperite atestă existența S. până prin sec. 4 d. Hr. 2. Sarmizegetusa Regia sau Sarmizegetusa Basileion, centrul economic, militar, politic și religios al statului dac în sec. 1 d. Hr. situat în M. Orăștiei. Distrusă în urma celui de-al Doilea Război Daco-Roman (105-106). Refăcută de romani, a devenit sediul unui detașament din Legiunea a IV-a Flavia Felix. Vestigiile arheologice de aici, împreună cu celelalte cetăți dacice din M. Orăștiei, sunt incluse în Parcul Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina. V. Orăștioara de Sus.

ŌKUMA Shigenobu, marchiz ~ (1838-1922), om politic japonez. Ca ministru de Finanțe (1869-1881) a organizat sistemul fiscal pe baze moderne. Prim-min. (1898 și 1914-1916). Fondator (1882) al universității Waseda din Tōkyō. A militat pentru adoptarea unei Constituții, promulgată în 1889.

*fiscál, -ă adj. (lat. fiscalis). Relativ la fisc: lege fiscală. Adv. În mod fiscal.

*fiscalitáte f. (d. fiscal; fr. -lité). Sistema legilor fiscale.

SAINT KITTS și NEVIS, Federația ~ (Federația of Saint Kitts and Nevis), stat în America Centrală Insulară (arh. Antilele Mici), în E M. Caraibilor; 269,4 km²; 38.900 loc. (2005). Limba oficială: engleza; uzuală: creola-engleza. Religia: creștină (anglicani 25,2%, metodiști 25,2%, penticostali 8,4%, romano-catolici 6,7% ș.a.) 91,3%, hindusă 1,5% etc. Capitala: Basseterre. Orașe pr.: Charlestown, Sandy Point Town. Terit. statului este format din două ins. mai mari (ce au dat și numele federației) – Saint Kitts/Saint Christopher (176 km²), Nevis (93,2 km²) – și mai multe insulițe coraligene adiacente. Ins. Saint Kitts are o formă alungită și este separată de ins. Nevis printr-un braț de mare (lat de 3 km) numit The Narrows. Relief muntos, de origine vulcanică, cu alt. max. (Liamuiga Mount, 1.156 m) în ins. Saint Kitts, care prezintă – în extremitatea sudică – un sector mai jos (Great Salt Pond). Climă tropical-oceanică, cu două anotimpuri (cel ploios mai-nov., perioadă în care sunt prezente cicloane tropicale – ex. Hugo, 1980). Pădurea tropicală, cu esențe prețioase ocupă c. 15% terit. S.K. și N. sunt un caz tipic pentru mini-statele caraibiene care – pornind de la o economie dominată timp de sec. de agricultura de plantații (mai ales de trestie de zahăr) – s-au transformat în ultimele decenii în destinații favorite de vacanță în adevărate paradisuri fiscale. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică, componente electronice, încălțăminte, confecții, zahăr, ulei de cocos și de arahide, margarină, bere, băuturi nealcoolice ș.a. Agricultura are ca specific cultura trestiei de zahăr, însoțită de alte culturi cu producții aproape simbolice: palmieri de cocos, batate, igname, legume, pepeni verzi, arahide și bumbac. Se cresc: bovine, porcine, ovine, caprine. Căi rutiere: 320 km (1999). Aeroporturi: Basseterre, Newcastle. Turismul asigură peste 50% din PIB și dispune de o infrastructură modernă. Principalele zone și obiective turistice: în ins. Sk. Kitts – excelentele plaje, mai extinse în partea S-E (Half Moon Bay, Turtle Bay, Caloe Bay ș.a.), fortificația britanică Brimstone Hill supranumită „Gibraltarul Indiilor de Vest” realizată în sec. 18 – exemplu tipic de arhitectură militară europeană practicată în coloniile din Antile – inclusă din 1999 în Patrimoniul cultural universal, capitala Basseterre (Berkley Memorial, Independence Square ș.a.); în ins. Nevis – catedrala St. James (cea mai veche din Antilele Mici), biserica St. John (în care s-a celebrat căsătoria amiralului H. Nelson cu Frances Nisbet), „Nelson Museum”, izvoarele termale de la Bath. Moneda: 1 Eastern Carribean Dollar = 100 Cents. Export (2004): componente electronice, zahăr brut, subansamble pentru telecomunicații ș.a. Pr. parteneri: S.U.A., Canada, Portugalia, Marea Britanie. Import: utilaje ind., produse agro-alimentare, produse chimice, produse petroliere ș.a. Pr. parteneri: S.U.A., Italia, Trinidad și Tobago, Marea Britanie, Danemarca. – Istoric. Locuite de amerindieni caribi, ins. S.K. și N. sunt descoperite de Cristofor Columb în 1493. Pe ins. St. Christopher (St. Kitts), englezii fundează, în 1623, prima așezare durabilă în Indiile Occidentale; în sec. 17-18, ins. sunt viu disputate între Anglia și Franța, fiind recunoscute oficial colonie engleză prin Tratatul de la Versailles (1783). Urmații sclavilor negri din sec. 17-19 formează astăzi pop. majoritară a ins. În perioada 1871-1956, S.K. și N., împreună cu Anguilla, sunt unite ad-tiv în Ins. Leeward, între 1958 și 1962 fac parte din Federațiile Indiilor de Vest, iar după dizolvarea acesteia devin, în 1967, terit. autonom, membru al Asociației Indiilor de Vest și al Comunității Antilelor; Anguilla rupe, la 19 sept. 1980, legăturile ad-tive cu S.K. și N. La 19 sept. 1983, S.K. și N. își proclamă independența în cadrul Commonwealth-ului și sunt admise, la 23 sepr. 1984, ca al 158-lea stat membru al O.N.U. În iun. 1996, Vance Amory, premierul din Nevis, și-a exprimat opțiunea pentru proclamarea independenței acestei ins., până în prezent parte a statului S.K. și N. La 13 oct. 1997, Parlamentul din Nevis decide separarea politică de guvernul central de la Bassaterre, hotărâre nevalidată de referendumul organizat la 11 aug. 1998, întrucât nu s-a întrunit majoritatea de 2/3 din sufragii în favoarea secesiunii. În alegerile din 25 oct. 2004, Partidul Laburist, aflat la putere, obține 7 din cele 11 mandate ale Parlamentului; Denzil Douglas, premier din iul. 1995, obține un nou mandat în fruntea guvernului. Monarhie constituțională.

LOMÉNIE DE BRIENNE [lomení də brién], Étienne Charles de (1727-1794), prelat și om politic francez. Arhiepiscop de Toulouse (1763) și cardinal (1788). Succesor al lui C.A. Calonne (1787) la conducerea finanțelor statului. A încercat, fără succes, o serie de reforme fiscale, dar a fost înlăturat în urma izbucnirii Revoluției. Arestat (1793), a murit în închisoare.

gulerát, -ă adj. Care are guler, vorbind maĭ ales de ceĭ în uniformă. Iron. Cĭocoĭ gulerat, agent fiscal în uniformă: am plătit ca să nu maĭ văd gulerațiĭ ceĭa la poarta mea! Cîne, porumb gulerat, care are în prejuru gîtuluĭ păr saŭ pene de altă coloare.

*indiréct, -ă adj. (lat. in-directus). Care nu e direct: drum indirect, (fig.) atac indirect, laudă indirectă. Contribuțiune indirectă, bir plătit de individ cînd e obligat să întrebuințeze timbru fiscal, cînd trebuĭe să cumpere articule de supt monopolu statuluĭ ș. a. Gram. Complement indirect, cuvînt (nume, pronume, verb la infinitiv) asupra căruĭa acțiunea verbuluĭ cade indirect: exilatu cugetă la patria luĭ, spune-mĭ întîmplarea, lucrez pentru a trăi saŭ pentru traĭ; propozițiune completivă indirectă, aceĭa care, în frază, împlinește rolu de complement indirect: fiecare zi ne înștiințează că moartea se apropie; vorbire indirectă, aceĭa în care raportezĭ vorbele altuĭa alipindu-le, supt formă de propozițiune subordinată unuĭ verb principal care înseamnă a zice, a vedea că ș. a.: ĭ-am spus că n’a fost nimica. Adv. În mod indirect: l-am lovit indirect și pe el.

FISCÁL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la fisc. ◊ Agent f. = a) funcționar al administrației financiare locale sau centrale; b) bancă sau companie (sistem trust) care acționează printr-o înțelegere de corporație cu alte corporații; în calitate de a.f., banca sau compania trust poate avea funcția de trezorier general al corporației sau poate fi desemnată să îndeplinească anumite funcții fiscale (obținerea sumelor pentru plata dividendelor, plata rentelor, alte plăți). Monopol f. = monopolizarea de către un guvern a unei întreprinderi sau a vânzării unui anumit produs pentru obținerea de venituri necesare bugetului de stat. Politică f. = componentă a politicii economice care constă în manevrarea pârghiei fiscale (dozajul între tipurile de impozite direct și indirecte, gradul de impozitare a veniturilor, nivelul presiunii fiscale) pentru realizarea obiectivelor economice stabilite.

FRANCHÍSĂ (< fr.) s. f. 1. Privilegiu acordat unui dealer pentru distribuirea unui produs. 2. Privilegiu primit de un guvern pentru a utiliza o proprietate publică sau a crea un monopol (monopol fiscal). 3. Autorizație de creare a unei corporații. 4. Impozit pe f. = taxă percepută pe veniturile unei corporații care activează sub numele său propriu. 5. Cheltuieli suportate de asigurator, în cazul în care s-au produs pagubele asigurate.^[1]

GHICA, familie de boieri din Țara Românească și Moldova, de origine albaneză, cu important rol politic în sec. 17-19. Mai importanți: 1. Gheorghe G., domn al Moldovei (1658-1659) și al Țării Românești 1659-1660. Întemeietorul familiei. A mutat definitv capitala Țării Românești la București (1659). 2. Grigore Gheorghe G., domn al Țării Românești (1660-1664 și 1672-1673). Fiul lui G. (1). S-a sprijinit la început pe boierii Cantacuzini, dar sub influența facțiunii adverse, condusă de Stroe Leurdeanul, a poruncit uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino (1663). În a doua domnie a continuat politica de persecutare a Cantacuzilor. 3. Grigore II G., domn al Moldovei (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741, 1747-1748) și al Țării Românești (1733-1735 și 1748-1752). Nepot al lui G. (2). A adus în Moldova și Țara Românească numeroși greci, cărora le-a încredințat importante dregătorii și a desfășurat o politică fiscală excesivă (reintroducerea văcăritului, 1747-1748). Sprijinit de Hrisant Nottara, s-a preocupat de dezvoltarea învățământului. Ctitor al mănăstirilor Frumoasa (Iași) și Pantelimon (București). 4. Matei G., domn al Țării Românești (1752-1753) și al Moldovei (1753-1756). Fiul lui G. (3). A desfășurat o politică fiscală excesivă și a cârmuit prin boierii greci, ceea ce a provocat nemulțumirea poporului și a boierimii pământene. A fost mutat din Țara Românească în Moldova în urma unei mișcări a populației din București. În timpul domniei lui s-a redactat în Moldova „Cronica Ghiculeștilor”. 5. Scarlat G., domn al Moldovei (1757-1758) și al Țării Românești (1758-1761 și 1765-1766). Fiul lui G. (3). A desfășurat o politică fiscală excesivă și a promovat în dregătorii pe boierii greci. 6. Grigore III G., domn al Moldovei (1764-1767, 1774-1777) și al Țării Românești (1768-1769). Nepot al lui G. (3). A întocmit un așezământ fiscal și un regulament de salarizare a slujbașilor, cu scopul de a îngrădi abuzurile acestora. În 1775, Bucovina a fost cedată de Imp. Otoman Habsburgilor, act față de care domnul a protestat. Întemeietor al unei manufacturi de postav la Chiperești-Iași (1766). Ucis de turci pentru apropierea lui față de Rusia. 7. Grigore Dimitrie G., primul domn pământean al Țării Românești (1822-1828) după înlăturarea regimului fanariot. A redeschis Școala de la „Sf. Sava” și a patronat înființarea Societății Filarmonice (1833). Alexandru D. G., domn al Țării Românești (1834-1842). Frate cu G. (7). Mazilit de turci pentru încercarea de a schimba unele prevederi ale Regulamentului Organic. În calitate de caimacam al Țării Românești (1856-1858), a sprijinit mișcarea pentru unirea Principatelor. 9. Grigore Alexandru G., domn al Moldovei (1849-1853, 1854-1856). A revizuit regimul agrar regulamentar (1851); a încurajat lucrările publice și s-a preocupat de organizarea învățământului public (1851) și superior. A acordat libertate presei și a introdus telegraful. Sprijinitor al unirii Principatelor. 10. Dimitrie G. (zis și Beizadea Mitică) (1816-1897), om politic român. Fiul lui G. (7). A participat la detronarea lui Al. I. Cuza (1866); ministru în mai multe rânduri și prim-min. (1868-1870). 11. Ion G. (1816-1897, n. București), scriitor, economist și om politic român. Principe de Samos (1854-1858). Fruntaș al Revoluției de la 1848 din Țara Românească, luptător pentru unirea Principatelor; de mai multe ori ministru și prim-min. (febr.-mai 1866, 1866-1867, 1870-1871). Primul profesor român de economie politică; a predat cursuri la Academia Mihăileană (1841-1843) și a publicat „Convorbiri economice” (1865-1875). Președinte la Acad. Române (1876-1882, 1890-1893, 1894-1895). Memorialistica sa („Scrisori către V. Alecsandri”) se remarcă prin darul evocării și al portretisticii. 12. Ion (Iancu) Gr. G. (1829-1891, n. Iași), general și om politic român. De mai multe ori ministru; agent diplomatic la Constantinopol, în timpul proclamării independenței României. 13. Pantazi G. (1837-1882, n. București), scriitor român. Fiul lui G. (10). Secretar al „Magazinului istoric pentru Dacia”. Jurnalist cu vederi democrate, a colaborat la „Revista contemporană”, „Literatorul”, „Dâmbovița”. Autor de romane („Un boem român”, „Don Juanii din București”). Note critice, comedii, nuvele.

DUCA, Gheorghe, domn al Moldovei (1665-1666, 1668-1672, 1678-1683) și al Țării Românești (1673-1678). Politica sa fiscală excesivă a provocat în Moldova răscoala condusp de Mihalcea Hâncu și Apostol Durac (1671-1672); numit de turci, în 1681, hatman al Ucrainei apusene; ctitor al mănăstirii Cetățuia (Iași, 1669-1672).

LEON TOMȘA, domn al Țării Românești (1629-1632). A exercitat o politică fiscală apăsătoare și a favorizat clientela grecească adusă de el în țară. Urmărind o reconciliere cu boierimea și cu armata, a dat, la 15 iul. 1631, un așezământ prin care satisfăcea unele revendicări ale boierimii pământene. La 23 aug. 1631 a învins, lângă București, o oaste a boierilor pribegi; ulterior a fost înlăturat de la domnie.

MIHNEA TURCITUL, domn al Țării Românești (1577-1583 și 1585-1591). A dus o politică fiscală apăsătoare, extinsă și asupra unor categorii privilegiate, pentru a putea față cererilor turcești și pentru a-l înlătura pe Petru Cercel, competitorul său. Mazilit în 1591, a trecut la mahomedanism, primind sangeacatul de Nicopole.

MORUZI, familie fanariotă. Mai important: Alexandru M., domn al Țării Românești (1793-1796, 1799-1801) și al Moldovei (mart.-dec. 1792, 1802-1806, 1806-1807). A dus o politică fiscală excesivă, provocând revolta țăranilor. Prin hrisovul din 1805, a restrâns drepturile de folosire a terenurilor necultivate și a încurajat mărirea rezervei feudale.

MUSTAFA, numele a patru sultani otomani. Mai importanți: 1. M. II (1695-1703). A luptat împotriva Ligii Sfinte, fiind înfrânt de austrieci la Zenta și forțat să semneze tratatul de la Karlowitz, prin care Imp. Otoman pierdea însemnate teritorii. A fost înlăturat de o răscoală a ienicerilor. 2. M. III (1757-1774). Autorul unor importante reforme administrative și fiscale. În timpul domniei lui, a avut loc Războiul Turco-Rus (1768-1774), încheiat defavorabil pentru Imp. Otoman, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi.

OLIVARES, Gaspar de Guzmán, conte de ~, duce de Sanlúcar (1587-1645), om politic spaniol. Favorit al regelui Filip IV. Prim-min. (1621-1643); a susținut o campanie internă de combatare a corupției și de asanare a finanțelor. A dus o politică de întărire a centralizării Spaniei și de extindere a granițelor. Centralismul excesiv și măsurile fiscale extreme au provocat insurecții în Țara Bascilor, Catalonia și Portugalia; suveranul a fost constrâns de marii seniori („granzi”) ai Spaniei să-l înlăture de la putere. A încurajat artele și literatura, fiind protectorul unor mari creatori (Velásquez, Murillo, Lope de Vega).

PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT (P.S.D.), partid de centru-stânga, creat la 16 iun. 2001, în urma Congresului de fuziune a Partidului Democrației Sociale din România (P.D.S.R.) și a Partidului Social Democrat (P.S.D.R.). Noul partid este continuatorul modern al valorilor și tradițiilor mișcării social-democrate din România, precum și al idealurilor revoluției din dec. 1989. În Programul adoptat se preconizează. reformarea economiei, modernizarea structurilor de proprietate, consolidarea statului de drept, dezvoltarea democrației prin perfecționarea sistemului instituțional, combaterea sărăciei extreme, diminuarea sărăciei, precum și integrarea țării în U.E. și N.A.T.O. După părăsirea Convenției Naționale a F.S.N. (27-29 mart. 1992), de către câteva sute de delegați ca urmare a gravelor disensiuni din sânul partidului privind căile de trecere a României la economia de piață și a instituirii statului de drept, un grup de inițiativă, constituit în Consiliul Național Provizoriu de Coordonare decide (7 apr. 1992) crearea partidului Frontului Salvării Naționale-22, care a fost înregistrat la Tribunalul Municipiului București (29 apr. 1992), sub denumirea de Frontul Democrat al Salvării Naționale (F.D.S.N.). Convenția Națională din 28-29 iun. 1992 a consfințit această denumire și a adoptat Statutul și Programul politic. F.D.S.N. a participat ca partid de sine stătător la alegerile parlamentare (27 sept. 1992), concretizate în obținerea a 117 mandate de deputați și 49 de senatori, impunând partidul ca cea mai importantă forță politică a țării. Candidatul F.D.S.N. la prezidențiale, Ion Iliescu a fost ales în turul doi al scrutinului în funcția de președinte, cu 61,43% din sufragii. F.D.S.N. și-a asumat responsabilitatea guvernării, prim-ministru fiind desemnat Nicolae Văcăroiu. La 18 aug. 1994, au fost cooptați în guvern doi miniștri din partea Partidului Unității Naționale Române. Având o pondere de doar 34% în Parlament, F.D.S.N., în vederea susținerii guvernului Văcăroiu, a obținut acordul de colaborare parlamentară a formațiunilor: Partidul Unității Naționale Române, Partidul Socialist al Muncii, Partidul România Mare și Partidul Democrat agrar din România, cu reprezentare numai în Senat. În perioada mai-iun. 1993, în urma unor tratative, s-au semnat protocoalele de fuziune a F.D.S.N. cu Partidul Republican, Partidul Socialist Democratic Român și Partidul Democrat Cooperatist. La 9-10 iun. 1993, Convenția Națională a F.D.S.N. a decis schimbarea denumirii partidului în Partidul Democrației Sociale din România (P.D.S.R.), care s-a definit prin politica pe care o promovează și ca doctrină ideologică, ca un partid social-democrat, național, de centru-stânga, care militează pentru pluralism politic, economie socială de piață, solidaritate socială etc., precum și pentru integrarea țării în structurile europene și euro-atlantice. La 19 oct/ 1995, P.D.S.R. rupe alianța cu P.R.M., acuzându-și fostul partener de încălcarea prevederilor protocolului semnat la 20 ian. 1995, apoi cu P.S.M. (16 mart. 1996), iar la 31 aug. 1996 și cu P.U.N.R., din cauza criticilor declanșate de Gh. Funar, legate de perspectiva semnării Tratatului de Bază cu Ungaria. Ca urmare a erodării popularității partidului în cei patru ani de guvernare, P.D.S.R., deși înregistrează un recul la alegerile locale (iun. 1996) față de cele din 1992, și-a adjudecat victoria mai ales în micile orașe și în comunitățile rurale; în alegerile legislative (3 nov. 1996), P.D.S.R. a obținut 91 de mandate de deputați și 41 de senatori, situându-se pe locul doi după C.D.R. Candidatul P.D.S.R., Ion Iliescu, în primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale s-a situat pe primul loc (din 16 candidați) cu 32,25% din totalul de voturi valabil exprimate, iar în turul al doilea a pierdut în fața candidatului C.D.R., Emil Constantinescu. În pofida faptului că a pierdut alegerile, P.D.S.R. a rămas cel mai puternic partid din opoziție și cu cea mai bună reprezentare parlamentară. După ce a trecut în revistă cauzele pierderii alegerilor din 1996, Conferința Națională Extraordinară (17 ian. 1997) a adus unele modificări la Statut, Program, precum și la nivelul conducerii partidului (Ion Iliescu este ales președinte al partidului și al Biroului Executiv Central, iar Adrian Năstase, prim-vicepreședinte). Conferința Națională (20-21 iul. 1997) marchează sciziunea partidului: Teodor Meleșcanu, vicepreședinte al P.D.S.R., Mircea Coșea, Marian Enache și Mugurel Vintilă demisionează din partid; Iosif Boda și Viorel Sălăgean sunt excluși din partid. Demisionarii și exclușii din P.D.S.R. vor forma partidul Alianța pentru România (ApR). Conferința adoptă un nou program și efectuează unele modificări la Statut. Ion Iliescu este reales în funcția de președinte, Adrian Năstase ocupând în continuare pe cea de prim-vicepreședinte. În vederea alegerilor din 2000, este convocată Conferința Națională (9 oct. 1999), care a hotărât strategia electorală, a desemnat pe Ion Iliescu candidat la alegerile prezidențiale și a propus soluții de guvernare pentru scoaterea României din criză. P.D.S.R. a semnat, în perioada 30 iul. 1999-24 aug. 2000, în perspectiva alegerilor locale și prezidențiale din 2000, protocoale de colaborare cu formațiuni politice civice și sindicale. La 25 febr. 2000, P.D.S.R. și P.U.R. au pus bazele alianței politice preelectorale, Polul Democrat Social din România (P.D.S.R.), în vederea participării pe liste comune a celor două partide la alegerile legislative din nov. 2000 susținerea unui candidat unic la președenție, în persoana lui Ion Iliescu; după alegerile locale (iul. 2000), câștigate confortabil de P.D.S.R., inclusiv primăriile de sector ale Capitalei, Partidul Social Democrat Român (P.S.D.R.) semnează cu P.D.S.R. (7 sept. 2000) două protocoale: primul prevedea aderarea P.S.D.R. la Polul Democrat Social din România, iar al doilea se referea la crearea grupului parlamentar P.S.D.R.-P.D.S.R. după alegerile parlamentare și fuziunea celor două partide în prima jumătate a anului 2001, sub denumirea de Partidul Social Democrat (P.S.D.). În urma victorie Polului Democrat Social din România în alegerile parlamentare (26 nov. 2000) Partidului Democrației Sociale din România i-au revenit 142 mandate de deputați și 59 de senatori; candidatul P.D.S.R., Ion Iliescu, în primul tur al alegerilor prezidențiale s-a clasat pe primul loc (din 12 candidați, cu 36,35% din voturi), iar în turul al doilea de scrutin (10 dec. 2000), având sprijinul P.N.L., P.D. și U.D.M.R. a ieșit victorios cu 66,82% din voturi împotriva contracandidatului său, Corneliu Vadim Tudor. Adrian Năstase este desemnat pentru funcție de prim-ministru și în calitatea sa de prim-vicepreședinte preia provizoriu conducerea partidului. La 27 dec. P.S.D.R. semnează două protocoale cu P.N.L. (dezavuat de acesta în 18 apr. 2001, invocând nerespectarea de către P.D.S.R. a prevederilor protocolului) și U.D.M.R. de susținere a guvernului minoritar Adrian Năstase și de colaborare mai strânsă, pe probleme specifice. La 19 ian. 2001, Conferința Națională Extraordinară a P.D.S.R. îl alege, în unanimitate, pe Adrian Năstase în funcția de președinte al partidului, iar la 16 iun. 2001 are loc Congresul de fuziune a P.D.S.R. și P.S.D.R. și de creare a P.S.D.; se adoptă Statutul și Programul noului partid și se aleg organele de conducere. În cursul anilor 2001-2002, P.S.D. și-a consolidat structurile, atât prin realizarea unor fuziuni prin absorbție (cu Partidul Forțelor Democratice ’89, Partidul Moldovenilor, Partidul Socialist al Muncii și Partidul Renașterii Naționale), prin creșterea ponderii parlamentare a aleșilor locali. La 6 ian. 2003, Delegația Permanentă a adoptat strategia politică pentru anul 2003: creșterea nivelului de trai, reducerea șomajului, reforma fiscală și reformarea sistemului de pensii. P.S.D. înființează (3 mart. 2003) „Grupul de acțiune pentru unitatea social-democrată”, în vederea atragerii unor noi personalități din sfera social-democrată și înscrierii acestora în P.S.D. P.S.D. este membru al Internaționalei Socialiste (din oct. 2003). În apr. 2000, partidul a fost primit în grupul socialist din Consiliul Europei. Președinți: Ion Iliescu (1990-1992; 1997-2000), Oliviu Gherman (1992-1996), Adrian Năstase (2000-2005), Mircea Geoană (2005-2010), Victor Ponta (2010-2015); președinți executivi: Adrian Năstase (1993-1997; 2005-2006), Octav Cozmâncă (2003-2005), Dan Mircea Popescu (2005-2006). Editează publicația „Democrația socială”.

PITT, familie de oameni politici britanici: 1. William P. Senior, conte de Chatham (1708-1778), lider al Partidului Whig (liberal); de mai multe ori ministru și prim-min. (1766-1768). Artizanul victoriei Marii Britanii în Războiul de 7 Ani și al lărgirii imperiului colonial în Canada și India. 2. William P. Junior (1759-1806), lider al „noilor tory” (conservatori-moderați). Fiul lui P. (1). Prim-min. (1783-1801; 1804-1806). Unul dintre principalii organizatori ai coalițiilor statelor europene împotriva Franței. A instaurat un regim autoritar și a reprimat răscoala din Irlanda, încorporând teritoriul acesteia la Marea Britanie (1801). Pe plan intern a modernizat politica fiscală.

PRAVILA LUI VASILE LUPU, culegere de norme de drept civil, vamal, fiscal și economic, cunoscută și sub numele de „Carte românească de învățătură”, primul cod de legi tipărit în limba română, care apare la Iași în 1646. Are ca principale izvoare o serie de norme ale legislației bizantine din sec. 7-8 (ex. legea agricolă și tratatul de drept penal al juristului italian Prospero Farisiacci, 1554-1618).

PROFÍT (< fr., germ., it.) s. n. Folos, câștig, beneficiu. ♦ Venitul care revine proprietarilor capitalului investit într-o afacere. ♦ (CONT.) Diferența pozitivă dintre veniturile realizate de o societate comercială, într-o anumită perioadă, și cheltuielile aferente veniturilor; pentru o singură tranzacție, p. este diferența pozitivă dintre prețul de vânzare al unui activ (corporal, necorporal, financiar) și prețul la care a fost achiziționat. ◊ P. impozabil = p. dintr-o anumită perioadă, determinat în concordanță cu regulile stabilite de autoritatea fiscală, pe baza cărora impozitul pe p. este plătibil. P. net = p. brut minus impozitul pe p. impozabil.

PROTECȚIONÍSM (< fr.) s. n. Sistem și politică economică de protejare a produselor naționale față de concurența produselor similare provenite din străinătate, în vederea încurajării constituirii și dezvoltării anumitor sectoare sau ramuri ale economiei unei țări. Mijloacele principale de p. sunt taxele vamale percepute asupra mărfurilor importate, taxele fiscale percepute la frontieră, contingentarea, normele restrictive la import și licențele de import.

fisculaș, s.n. – Zonă periferică a orașului Baia Mare, care cuprinde satele din bazinul minier băimărean (Șurdești, Plopiș, Cetățele, Bontăieni, Șișești, Dănești etc.), „fost domeniu crăiesc al minelor de aur” (Stoica, Pop 1984; Șainelic 1986). Domeniile statului. – Din fisc „instituția care reprezintă statul” (cf. germ. Fiskus „fisc” și fiskalisch „fiscal”) + -ulaș.

HANSEN [hænsən], Alvin Harvey (1887-1975), economist american. Prof. univ. la Harvard. Consilier al președintelui F.D. Roosevelt în elaborarea strategiei sale economice. Adept al keynesismului. A considerat recesiunea economică urmarea unei insuficiențe cronice a investițiilor („Ciclurile prosperității și declinului”, „Teoria monetară și politica fiscală”).

HOREA (c. 1731-1785, n. Arada, azi sat Horea, com. Horea, jud. Alba), conducătorul răscoalei țăranilor români din Transilvania din 1784-1785. Se numea Vasile Ursu Nicola, H. fiind poreclă după obiceiul lui de a „hori”, adică de a cânta. Iobag pe domeniul fiscal al Zlatnei, este, încă înainte de răscoală, agitator al țăranilor din munți și unul dintre purtătorii de cuvânt în lupta împotriva sarcinilor excesive și a abuzurilor. În această calitate a călătorit, împreună cu alții, de patru ori la Viena, ajungând să prezinte plângerile supușilor chiar împăratului. Temporar și supus nobiliar, în Ciucea, pe domeniile Bánffy, moț peregrin, cu meseria lui de lemnar, a cunoscut prin propria lui experiență viața semenilor săi iobagi și din afara munților. – Răscoala condusă de H., Cloșca și Crișan. Precedată de agitațiile în jurul conscripției militare, răscoala a izbucnit la 2 nov. 1784, în Zarand, cuprinzând repede M-ții Apuseni, comitatele Hunedoara și Alba, trecând și în comitatele Turda, Cluj, Sibiu și amenințând să cuprindă toată Transilvania. În culmea biruinței, țăranii au adresat, la 11 nov., un ultimatum nobilimii: nobilime să nu mai fie, pământurile ei să se împartă poporului de rând. În acțiunea sa, H. a fost secondat de Cloșca și Crișan, amândoi din Cărpiniș. Împotriva răscoalei s-a înarmat nobilimea, dar împăratul a oprit-o de la acțiune militară proprie. Răscoala a fost reprimată de armata imperială. Conducătorii au fost prinși, H., Cloșca, la 27 dec., Crișan, la 30 ian., și închiși la Alba Iulia. Aici au fost cercetați și osândiți de comisia regală de investigație. Crișan s-a sinucis în închisoare, iar H. și Cloșca au fost executați, la 28 febr. 1785, prin frângerea cu roata, în fața câtorva mii de țărani aduși din comitatele cuprinse de răscoală. Scopul ultim al răscoalei a fost desființarea iobăgiei. Ca atare, ea este prima ridicare revoluționară din cuprinsul țării, marcând începutul procesului revoluționar de desființare a raporturilor feudale. Rolul lui H. a fost atât de important în izbucnirea și desfășurarea ei, încât evenimentul însuși s-a fixat în istorie sub numele de „Răscoala lui Horea”. Printre urmările imediate ale răscoalei trebuie numărată și patenta de desființare a șerbiei (Leibeigenschaft) din 22 aug. 1785. Numele lui H. a rămas mobilizator nu numai pentru luptele de mai târziu ale țărănimii, dar și pentru luptele de eliberare ale poporului român în genere.

IANCU SASUL, domn al Moldovei (1579-1582). Fiu nelegitim al lui Petru Rareș. A dus o politică fiscală excesivă, introducând, în 1581, zeciuiala din boi, ceea ce a provocat o răscoală în ținutul Lăpușnei. Mazilit de Poarta Otomană la cererea marilor boieri, s-a refugiat în Polonia, dar a fost ucis la Lvov.

*timbréz v. tr. (fr. timbrer). Pun timbru (maĭ ales fiscal): a timbra o petițiune.

*tímbru n., pl. e (fr. timbre, lat. týmpanum, pop. *tymbanum, d. vgr. týmpanon. V. timpan, timpină). Felu sunetuluĭ după proveniență: timbru vociĭ omuluĭ, timbru metalic. Bucățică de hîrtie cu marca statuluĭ saŭ figura suveranuluĭ care se cumpără și se lipește pe o hîrtie pin care cerĭ ceva de la o autoritate (o înscriere într’o școală secundară orĭ superioară, chemare în judecată) saŭ pe o chitanță. (Acestea se numesc și timbre fiscale, fiind-că-s emise de ministeru de finanțe. Cele care se aplică pe scrisorĭ, peste care poșta pune stampila, se numesc timbre poștale, dar ob. mărcĭ, și-s emise de poștă. Sînt și timbre fiscale numite fixe, adică o coală de hîrtie pe care e tipărit un timbru).

tutún (vest) și tĭutĭún saŭ titĭún (est) m. ca plantă și n., pl. urĭ, ca marfă (turc. tutün, ngr. tutúni, bg. rut. rus. tĭutĭún, sîrb. tutun, pol. tutun, tytun. Cp. cu petunie). O plantă solanee care se cultivă p. fumat (nicotiana tabacum). A bea tutun (turc. tütún içmek), a fuma. Pl. Administrațiunea (saŭ regia) tutunurilor: a intra la tutunurĭ. – Tutunu e o plantă viguroasă care ajunge pînă la o înălțime de 2 metri și cu frunze care ajung pînă la 60-70 de centimetri. E originar din America (V. tabac, mahorcă). În Eŭropa a fost introdus la 1560 de Ion Nicot (de la care-ĭ și vine numele în botanică), ambasadoru Ecaterineĭ de Medicis (regentă a Franciiĭ) la Lisbona. La 1565 se introduse în Germania ca plantă medicinală. Ca plantă de fumat fu introdus întîĭa oară la 1585 de soldațiĭ care s’aŭ înturnat din America în Spania și Portugalia. La 1620 fu adus în Germania de trupele auxiliare engleze care treceaŭ în Bohemia. Pe urmă se lăți în toată Eŭropa, cu toate măsurile opritoare. Româniĭ l-aŭ luat de la Turcĭ în sec. XVII. Astăzĭ se cultivă în toată lumea, maĭ ales în Cuba, Statele Unite (Maryland și Virginia), Java, Sumatra, peninsula Balcanică și Asia Mică. – Frunzele de tutun recoltate se pun la uscat în locurĭ acoperite, se supun în grămadă uneĭ fermentațiunĭ, și apoĭ se răsucesc în forma unor țigărĭ maĭ groase orĭ se taĭe ca niște firicele de fidea (care se pun în narghilea, în lulea orĭ se înfășoară într’o foiță de „hîrtie de țigară”) și se fumează. Altă cantitate se preface în praf (tabac). Tutunu conține un alcaloid veninos numit nicotină, care, la ceĭ ce fumează mult, cauzează boala nicotizmuluĭ saŭ tabagizmuluĭ (duhoare a guriĭ, faringită, dispepsie și turburărĭ ale vederiĭ saŭ ale memoriiĭ). Frunzele de tutun se întrebuințează și în medicină. Cu zeama de tutun fert poporu tratează boalele de pele. Vițiu fumatuluĭ e astăzĭ foarte întins, și de aceĭa, cele maĭ multe state, ca să-și facă un venit maĭ mult, aŭ stabilit monopolu tutunuluĭ. În țările româneștĭ, în seculu 18 era biru tutunărituluĭ, care aducea pe an cîte-va miĭ de leĭ vechĭ venit domniiĭ. În seculu 19 acest venit crescu. La 1832 (Regulamentu Organic), acest bir deveni impozit comunal pînă la 1863, ĭar de la 1863-1864 impozit fiscal pe vînzare. La 1864 s’a declarat monopolu statuluĭ. Dar negustoriĭ, maĭ toțĭ supușĭ străinĭ, s’aŭ agitat, și la 1867 s’a desființat, ĭar la 1872 s’a reînființat și s’a modificat la 1881 și 1887. – Fiind-că această plantă conține otravă și e fumată nu din nevoĭa trupuluĭ, ci din slăbicĭunea sufletuluĭ, se consideră ca o necuviință cînd un copil fumează. Numaĭ la Țiganĭ copiiĭ fumează de micĭ, și încă în fața părinților. Și femeile fumează, maĭ ales în popor. De multe orĭ, fumatu e primu pas spre alte vițiĭ. Tînăru care ĭese din școală și vrea să arăte că „s’a emancipat”, maĭ în ainte de toate se exibă cu țigara în public. Uniĭ „artiștĭ” susțin că fumatu te inspiră. Cu toate astea, el tot un obiceĭ „țigănesc” rămîne! V. țigară, havană, trabuco.

liude²/lude² (unitate fiscală) (înv.) s. n., pl. liude/lude

lude² (unitate fiscală) v. liude²

KEYNESÍSM (< engl.; n. pr. Keynes) s. n. 1. Doctrină economică a lui J.M. Keynes; a analizat influența agregatelor macroeconomice și efectele lor asupra unor variabile economice (gradul de ocupare a forței de muncă, cererea efectivă, randamentul capitalului etc.). Keynes a abordat sistemul economic, în ansamblul său, prin analiza comportamentului de grup al agenților economici, reflectat de evoluția unor indicatori ca venituri globale, consumul, economiile și investițiile nete totale, cererea efectivă globală etc. Keynes a demonstrat că mecanismele spontane ale pieței nu asigură în mod automat ocuparea deplină a forței de muncă, evitarea crizelor și o dezvoltare economică compatibilă cu resursele existente. Potrivit doctrinei k., venitul național și de ocupare a forței de muncă depind de volumul cererii efective (atât pentru bunuri de consum, cât și pentru investițiile nete) anticipată de agenții economici. Soluțiile preconizate de Keynes pentru influențarea cererii efective globale și, implicit, pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuațiilor ciclice constau în intervenția statului în economie, printr-un sistem de mijloace și instrumente de politică economică, cunoscute sub denumirea de politici anticriză (anticiclice). Acestea sunt politica cheltuielilor publice (achiziții de stat, investiții publice în infrastructură și în întreprinderi publice, acordarea de ajutoare de șomaj și alocații familiale), politica monetară și de credit (având ca instrumente masa monetară, creditul și rata dobânzii) și politica fiscală (sistemul de impozite și taxe). 2. Curent al gândirii economice care cuprinde totalitatea concepțiilor și lucrărilor cu caracter economic care sunt inspirate sau se sprijină pe concepția economică a lui J.M. Keynes. K. a creat un aparat economic analitic, a contribuit la matematizarea științei economice și, prin acestea, și la fundamentarea unor instrumente utile pentru politica economică a statului. K. a dominat gândirea economică în primele trei decenii după cel de-al război mondial. Ulterior, k. a fost criticat atât de reprezentanții teoriei monetariste, în ce privește nerealismul ipotezelor politicilor economice preconizate, cât și de cei ai curentului neoclasic.

KÖPRÜLÜ (KÜPRÜLÜ), familie de viziri otomani de origine albaneză. Însemnat rol politic și militar în Imp. Otoman, în sec. 17-18. Mai importanți: 1. Mehmed-pașa K., mare-vizir (1656-1661). A restabilit ordinea în Asia Mică, a reorganizat armata, i-a înfrânt pe venețieni (1657) și a luptat împotriva Țărilor Române (1657-1661). 2. Fazil Ahmed-pașa K., mare-vizir (1661-1676). Fiul lui K. (1). A continuat politica de centralizare a statului și a purtat războaie cu Austria (1663-1664), Veneția și Polonia (1672-1676, repurtând victoria de la Hotin, în 1673). 3. Fazil Mustafa-pașa K., mare-vizir (1689-1691). Frate cu K. (2). A reorganizat administrația, armata, finanțele și politica fiscală; a fost înfrânt și ucis (aug. 1691) în bătălia cu austriecii de la Sklankamen (azi Novi Sklankamen, Iugoslavia).

fiscal adj. m., pl. fiscali; f. fiscală, pl. fiscale

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

fiscal a. relativ la fisc.

ZBIR, zbiri, s. m. Om aspru, crud, brutal. ♦ (Rar) Agent fiscal; zapciu. ♦ Reprezentant tiran și brutal al unei autorități de stat; p. ext. om sever, rigid. – Din fr. sbire, it. sbirro.

CEATĂ, cete, s. f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunați de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinări) Grămadă de animale (de același fel). 2. (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Grup de organizare specială, militară și fiscală, alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor domnești; pâlc (2), stol (2); trupă înarmată și organizată. – Din sl. četa.

STRĂJER, -Ă, străjeri, -e, s. m., s. f. 1. S. m. (în Evul Mediu, în Moldova) Persoană care avea obligația să păzească granițele (muntoase), în schimbul unor scutiri fiscale. ♦ P. gener. (Înv. și pop.) Paznic, strajă. 2. S. m. și f. (Înv.) Tânăr care aparținea străjeriei. 3. S. m. Construcție formată dintr-un grup de stâlpi de lemn, montată lângă piciorul unui pod de lemn, pentru a-l apăra de loviturile plutelor. [Var.: (înv.) strejar s. m.] – Strajă + suf. -ar.

SUTAȘ, sutași, s. m. 1. (În Antichitate, mai ales la romani) Comandant peste o sută de ostași; centurion. 2. (În sec. XVII, în Țara Românească) Membru al unei bresle fiscale care plătea, singur sau împreună cu alții, o dare anuală de o sută de galbeni. – Sută + suf. -aș.

ROL, roluri, s. n. I. 1. Partitură scenică ce revine unui actor într-o piesă de teatru, unui cântăreț într-o operă etc. pentru interpretarea unui personaj. ♦ Personaj interpretat de un actor într-o piesă, într-o operă etc. 2. Atribuție, sarcină care îi revine cuiva în cadrul unei acțiuni; misiune. II. 1. Totalitatea litigiilor care urmează a fi rezolvate într-o anumită zi de către un organ de jurisdicție. ◊ Repunere pe rol = fixare a unui termen de judecată privitor la un proces al cărui curs a fost suspendat. Scoatere de pe rol = măsură prin care un organ de jurisdicție dispune întreruperea îndeplinirii actelor de procedură referitoare la un proces. 2. Registru în care organele financiare țin evidența impozitelor pentru fiecare contribuabil în parte. Rol fiscal. 3. (Mar.) Listă nominală a echipajului unei. nave, constituind unul dintre documentele principale fără de care nu se poate naviga legal. – Din fr. rôle.

LIUDE, (1) liuzi, s. m., (2) liude, s. n. (în Evul Mediu) 1. S. m. Om de rând (adesea străin) în raport cu fiscul, fie că era impozabil, fie că era scutit de impozite. 2. S. n. (Mai ales în Țara Românească) Unitate fiscală în sistemul de impunere, cuprinzând două sau patru familii. [Pl. și: (1) liude. – Var.: lude s. m., s. n.] – Din sl. lude.

QUAESTOR, quaestori, s. m. (în Roma antică) Magistrat cu atribuții fiscale. [Pr.: cvestor] – Din lat. quaestor.

EVAZIONIST, -Ă, evazioniști, -ste, adj., s. m. și f. (Persoană) care se sustrage de la obligațiile fiscale. [Pr.: -zi-o-] – Evaziune + suf. -ist.

EVAZIUNE, evaziuni, s. f. 1. (În sintagma) Evaziune fiscală = sustragere prin orice mijloace de la plata impozitelor, taxelor și a altor sume datorate bugetelor de stat de către persoanele fizice și juridice, care realizează venituri impozabile, conform reglementărilor fiscale. 2. (Rar) Evadare. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. évasion, lat. evasio, -onis.

EXECUȚIE, execuții, s. f. 1. Faptul de a executa; executare. 2. Încasare forțată a unei datorii pe cale judecătorească sau prin mijloace fiscale. 3. Aducere la îndeplinire a unei hotărâri judecătorești de condamnare la moarte. 4. Ducere la îndeplinire a unei hotărâri judecătorești referitoare la evacuarea unei locuințe, la atribuirea copiilor în caz de divorț etc. [Pr.: eg-ze-] – Din fr. exécution.

FISCAL, -Ă, fiscali, -e, adj. Care aparține fiscului, privitor la fisc, de fisc. ◊ Agent fiscal = a) funcționar al administrației financiare locale sau centrale; b) bancă sau companie care acționează printr-o înțelegere cu alte corporații. Cod fiscal = lege care reglementează impozitele și taxele, precizând persoanele care trebuie să le plătească, precum și modul de calcul și de plată al acestora. – Din fr. fiscal.

PORTO-FRANCO, porto-franco, s. n. Port³, parte dintr-un port sau dintr-o regiune de litoral, în care mărfurile nu sunt supuse taxelor vamale și nici altor formalități fiscale. [Var.: porto-franc s. n.] – Din it. porto-franco.

MUMBAȘIR, mumbașiri, s. m. (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Slujbaș însărcinat cu încasări și cu execuții fiscale. [Var.: bumbașir s. m.] – Din tc. mübașir.

EVAZIONIST, -Ă, evazioniști, -ste, s. m. și f. Persoană care se sustrage obligațiilor fiscale. – Pronunțat: -zi-o-.

EVAZIUNE, evaziuni, s. f. 1. (De obicei determinat prin «fiscală») Sustragere de la obligațiile fiscale. [În statele capitaliste] marii bogătași se bucură de tot felul de scutiri și reduceri de impozite. Ei practică totodată scandaloase evaziuni fiscale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2826. 2. (Rar) Evadare. Mă duc la telefon să dau amănunte despre evaziunea bulgarului. CARAGIALE, O. II 204. – Pronunțat: -zi-u-.

FISCAL, -Ă, fiscali, -e, adj. Care se referă la fisc, privitor la fisc, de fisc. Legi fiscale. Timbru fiscal.

FISCALISM s. n. Tendința statului capitalist de a exagera drepturile fiscului și de a abuza de ele, tendință care se manifestă îndeosebi în mărirea sarcinilor fiscale pentru oamenii muncii în scopul acoperirii cheltuielilor statului capitalist și al ridicării profitului capitaliștilor.

CĂMĂTĂRESC, -EASCĂ, cămătărești, adj. Care este propriu cămătarului, care se referă la camătă sau la cămătar; de camătă. Izbucnirea și ascuțirea crizei economice mondiale din 1929, care s-a împletii cu criza agrară, a agravat situația țărănimii, a dat o intensitate mai mare procesului de sărăcire și de diferențiere de clasă și a sporit nemulțumirile adînci ale țărănimii împotriva apăsării fiscale și cămătărești. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 268.

DIFERENȚIERE, diferențieri, s. f. 1. Faptul de a crea sau de a stabili o diferență (între două ori mai multe lucruri, persoane, fenomene etc.); deosebire, separare. Izbucnirea și ascuțirea crizei economice mondiale din 1929, care s-a împletit cu criza agrară, a agravat situația țărănimii, a dat o intensitate mai mare procesului de sărăcire și de diferențiere de clasă la țară și a sporit nemulțumirile adînci ale țărănimii împotriva apăsării fiscale și cămătărești. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 183. După 1867 diferențierea țăranilor se accentuează. IST. R.P.R. 436. Cu cît starea de diferențiere a dialectelor e mai avansată, cu atît e mai vizibil că ele au fond principal propriu și structură gramaticală proprie. GRAUR, F. L. 85. 2. Operație matematică prin care se obține diferențiala unei funcții. – Pronunțat: -ți-e-.

IMPUNERE, impuneri, s. f. 1. Acțiunea de a impune; silă, constrîngere. Cestiunea... își va afla prin impunere o soluțiune. ODOBESCU, S. III 480. 2. Așezarea, stabilirea unui impozit, a unei obligații fiscale.

CORUPE, corup, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la persoane) A abate de la linia moralității, corectitudinii sau datoriei. V. deprava, mitui, seduce. Literatura decadentă corupe pe cititor. Negustorul a încercat să-l corupă pe agentul fiscal. 2. (Cu privire la idei, fenomene sociale, sentimente etc.) A face să-și piardă integritatea, paritatea, distincția; a deforma, a strica. Noi nu învinovățim pe cetățeni, ei nu pot fi loviți întru nimic; crima e a celor ce corup, ce vițiază atmosfera curată a unei conștiințe. DEMETRESCU, O.196. ◊ Refl. Ne aducem aminte de decadința în care căzuserăm în privința limbei sub domniile străine. În corupția generală se corupsese și ea! NEGRUZZI, S. I 337. – Forme gramaticale: perf. s. corupsei, part. corupt. – Variante: (învechit) corumpe (GHICA, S. 442, ALEXANDRESCU, M. 162), (rar) conrupe (C. PETRESCU, C. V. 89, HOGAȘ, H. 71) vb. III.

ÎNGRĂDIRE, îngrădiri, s. f. Acțiunea de a (se) îngrădi și rezultatul ei. 1. Împrejmuire (cu gard, cu uluci, cu zid etc.). Îngrădirea terenului de sport. ▭ Îngrădirile [taberelor] se făceau cînd cu șanțuri, cînd cu care legate și umplute cu pămînt. BĂLCESCU, O. I 30. 2. Fig. Limitare, restrîngere, stăvilire. Comerțul cooperatist este una din formele principale de utilizare a legii valorii în interesul societății, de îngrădire a rolului ei de regulator în circulația mărfurilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 336, 4/6. ◊ Îngrădirea chiaburimii = limitarea, prin diverse măsuri fiscale și economice, a puterii economice și a influenței politice a chiaburimii (constituind prima treaptă în cadrul politicii de desființare totală a elementelor exploatatoare de la sate). Îngrădirea chiaburimii se realizează prin apărarea intereselor proletariatului agricol, ale țăranului sărac și mijlocaș împotriva chiaburului, printr-o politică de clasă în așezarea impozitelor și la colectări, iar pe de altă parte prin dezvoltarea și întărirea cooperației, prin întovărășirea țăranilor muncitori în vederea lucrării în comun a pămîntului cu mijloace mecanizate. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 304.

MUMBAȘIR, mumbașiri, s. m. (Învechit) Slujbaș, însărcinat cu încasări și execuții fiscale. Hătmănia avea un stog de slujitori și mumbașiri cu care se slujea la împliniri de bani și execuțiuni. FILIMON, C. 233. Peste o lună de zile să trimete mumbașirul după rămășițuri, care împlinesc tot acei bani ce au dat lăcuitorii odată. GOLESCU, Î. 87. – Variantă: bumbașir (ODOBESCU, S. III 28) s. m.

NEIMPOZABIL, -Ă, neimpozabili, -e, adj. Care este scutit de impozit, care beneficiază de o scutire legală față de obligațiile fiscale. Venit neimpozabil.

RECENSĂMÎNT, recensămînturi, s. n. Operație administrativă care constă în numărătoarea populației, a animalelor, a vehiculelor etc. dintr-o țară sau dintr-o regiune dată; catagrafie. Succesele înregistrate în dezvoltarea economiei și culturii noastre în anii ce s-au scurs de la ultimul recensămînt au făcut ca nivelul de trai material și cultural al oamenilor muncii să sporească. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 489, 5/1. ◊ Recensămînt fiscal = numărătoarea contribuabililor și înregistrarea averii și veniturilor lor susceptibile de a fi impuse de fisc. Recensămîntul fiscal se efectuează o dată la 3 ani în cursul lunii ianuarie de către secțiunea financiară raională sau orășenească. COL. HOT. DISP. 1953, nr. 10, 195. – Variantă: (învechit) recensiment (I. IONESCU, D. 66) s. n.

TURCISM s. n. (< turc + suf. -ism): cuvânt sau expresie împrumutată din limba turcă, fără necesitate și fără a fi asimilat(ă) în limba română, ca de exemplu alagea „stofă vărgată de mătase”, calemgiu „copist”, ceacșiri „pantaloni largi”, icioglan „paj”, mumbașir „funcționar fiscal” etc. – toate rămase ca arhaisme.

fiscoș, s.m. – Care aparține statului; fiscal. ♦ (top.) Fiscoșul, pădure domnească în Boiereni, ce ținea de fisc (Vișovan, 2008); Fiscușasca, pădure în Cufoaia (idem). – Din fisc + suf. -oș.

fisculaș, s.n. – (top.) Zonă periferică a orașului Baia Mare, care cuprinde satele din bazinul minier băimărean (Șurdești, Plopiș, Cetățele, Bontăieni, Șișești, Dănești etc.), „fost domeniu crăiesc al minelor de aur” (Stoica, Pop, 1984; Șainelic, 1986). – Din fisc (cf. germ. Fiskus „fisc” și fiskalisch „fiscal”) + suf. -ulaș.

SUDIT, sudiți, s. m. (Învechit și arhaizant) Locuitor din Principatele romîne aflat sub protecția unei puteri străine și avînd prin aceasta dreptul la o jurisdicție specială, la anumite privilegii fiscale etc., de care nu se bucurau pămîntenii; p. ext. orice supus străin. Dumneata, Pavlicioni, ești mi se pare sudit, nu? Nu ești pămîntean. CAMIL PETRESCU, O. II 322. Deși domnii aveau fiecare un postelnic pentru relațiunile cu consulii, dar acțiunea acelor funcționari se mulțumea mai mult în cele ce privea interesele sudiților. GHICA, S. X.

achit sn [At: PRETORIAN, DR. C. 67 / Pl: ~uri / E: fr acquit] (Jur; d. agenții fiscali; îe) A fi (sau a se afla) în ~ A nu rămâne dator după încheierea socotelilor.

apărare sf [At: CORESI, ap. HEM 1308 / Pl: ~rări / E: apăra] 1 (Înv) Opreliște. 2 Protejare. 3 (Jur; îvp; îe) A se găti de ~ A se pregăti să se apere. 4 (Îe) A lua ~a A apăra pe cineva. 5 (Jur; îs) Caz de legitimă ~ Situație în care, fiind atacat, ai dreptul de a lovi pe cel ce te atacă. 6 Ferire. 7-10 (Jur; înv) Scutire (de o sarcină fiscală sau de o hotărâre ori pedeapsă judecătorească). 11 Motiv de scutire. 12 (Jur) Pledoarie. 13 (Pex) Partea (sau persoana) care apără într-un proces. 14 (Mil) Formă de luptă ce urmărește oprirea ofensivei inamicului Si: apărat¹. 15 (Mil) Totalitatea măsurilor luate pentru oprirea ofensivei inamicului. 16 (Mil; pex) Cei care luptă pentru paza unui teritoriu. 17 Fortificații.

aprod sm [At: (a. 1443) DER / Pl: ~ozi / E: mg apród „paj, ucenic”] (Înv) 1-2 (Șîs ~ de curte) Fecior de boier care îndeplinea, la curtea domnească, serviciul de paj și de scutier, așteptând să fie boierit. 3-6 (Mol; Mun) Dregător al curții domnești, cu atribuții administrative, fiscale sau juridice. 7 (Pex) Mesager. 8 (Reg) Erou. 9 (Reg) Dorobanț. 10 (Îs) ~ de târg Perceptor. 11 (Îs) ~ de divan Agent care aducea la judecată pe împricinați și constrângea la plată pe debitori. 12 Slujbaș care păzea sălile și introducea publicul în instituții.

băjenări vi [At: NEGRUZZI, S. I, 217 / V: băjin~, (rar) bejin~, (înv) beji~^[1], (reg) bejăn~ / Pzi: ~resc / E: băjenar + -i] 1-3 (Îrg; d. oameni sau colectivități umane) A-și părăsi, vremelnic, (casa sau) provincia ori (patria) din cauza (invaziilor dușmanilor sau a) persecuției politice ori a oprimării fiscale Si: (înv) a se băjeni (1-3). 4 (Rar) A emigra.

băjenar sm [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 128/9 / V: bej~, (reg) bejăn~ / Pl: ~i / E: băjeni + -ar] 1-6 Persoană care își părăsea, vremelnic, (casa sau) provincia ori (patria) din pricina (invaziilor dușmanului sau a) persecuțiilor politice ori a oprimării fiscale și care se reîntorcea după trecerea primejdiei. 7 (Rar) Emigrant. 10 Persoană reîntoarsă din bejenii (1-3). 11 (Reg) Om sărac lipit pământului. corectat(ă)

băjenărit², ~ă a [At: AMIRAS, ap. TDRG / V: (rar) bejin~, (înv) bej~, (reg) bejăn~^[1] / Pl: ~iți, ~e / E: bejănări] 1-3 (Înv) Care își părăsește, vremelnic, (casa sau) provincia ori (patria) din cauza (invaziilor dușmanilor sau a) persecuției politice ori a oprimării fiscale. 4 (Rar) Emigrat.

băjeni vr [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 259/23 / V: (înv) bej~, bejăni, (reg) ~jăni / Pzi: ~nesc / E: bejan] 1-3 (Înv; d. oameni sau o colectivitate) A-și părăsi (casa sau) provincia ori (patria) din cauza (invaziilor dușmanilor sau) a persecuției politice ori a oprimării fiscale Si: (îrg) a (se) băjenări (1-3). corectat(ă)

băjenie sf [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/18 / V: bej~, bejăn~, (reg) bejan~ / P: ~ni-e / Pl: ~ii / E: vsl бєжаниѥ] 1-3 Părăsire, vremelnică, de către oameni sau o colectivitate, a (casei sau a) provinciei ori (a patriei) din cauza invaziilor dușmanilor sau a persecuțiilor politice ori a oprimării fiscale Si: (înv) băjenărie (1-3), băjenărire (1-3), băjenărit¹ (1-3), băjenire (1-3), băjenit¹ (1-3). 4 (Rar) Emigrare Cf pribegie. 5-8 Timpul petrecut în băjenie (1-4). 9 (Înv) Pribegia de la 1821, din timpul Eteriei sau al Zaverei. 10-11 (Fam; fig) Schimbare de locuință, mutare. 12-17 Locul ascuns sau sigur spre care fugeau băjenarii (1-6) Cf azil. 18-20 (Mpl) Mulțimea care ia parte la băjenie (1-3). 21-26 (îvr) (Familia sau) oamenii ori (servitorii și) bagajul unui băjenar (1-6).

cazon, ~ă a [At: CAZIMIR, Gr. 221 / Pl: ~i, ~e / E: rs казуонный] 1 (Mil; înv) Al statului, (primit de militar) de la cazarmă, în opoziție cu ce e al său, personal Cf erarial, eraric, fiscal. 2-3 (D. comportament; pex) (De la sau) ca la cazarmă Si: grosolan, trivial.

director^2[1], ~oare [At: (a. 1724) IORGA, S. D. XIV, 20 / A și: director / V: (înv) dre~, ~e, (reg) drectăr, (îvr) derec~, derectur, drehtor / Pl: ~i, ~oare / E: fr directeur, lat director] 1 smf / Persoană care conduce o instituție, o întreprindere, o publicație sau un sector al acestora. 2 smf Funcție de director (1). 3 sm (Îs) ~ de scenă (sau, rar, artistic) Regizor. 4 sm (Rar; îs) ~ de luptă Secundat. 5 sm (Reg; îs) ~ul prefecturii (sau prefectului) Subprefect. 6 sm (Îvr; îs) ~ fiscal Procuror. 7 sm (Îvr; îs) ~ de lucru Calfă. 8 sf (Fam; asr) Soție de director (1). corectat(ă)

SUDIT, sudiți, s. m. Locuitor din Țările Române aflat sub protecția unei puteri străine, având prin aceasta dreptul la o jurisdicție specială, la anumite privilegii fiscale etc. – Din it. suddito.

crăiesc, ~ească [At: (a. 1595) IORGA, S. N. 12 / Pl: ~ești / E: crai + -esc] 1-4 (Înv) Referitor la crai (1-4). 5-8 (Înv) De crai (1-4). 9-12 (Înv) Propriu craiului (1-4). 13-16 (Înv) Dependent de crai (1-4). 17 (Înv; îc) Cezaro (sau chesaro) ~ Care aparține coroanei imperiale a Habsburgilor. 18 (Înv) Fiscal. 19-27 (Rar) De crai (27-35). 28 (Bot; reg; îc) Păr-~ Păr cu fructe de calitate superioară, galbene și lungi. 29 (Bot; reg; îae) Păr cu fructe rotunde și verzi, foarte bune la gust. 30-34 (Iht) Crăiete (1-5).

evazionist, ~ă [At: DM / P: ~zi-o~ / Pl: ~iști, ~e / E: evaziune + -ist] 1-2 smf, a (Persoană) care se sustrage obligațiilor fiscale. 3-6 a, smf (Care este) adept al evazionismului (1-2). 7-8 a Care reflectă evazionismul (1-2).

evaziune sf [At: PONTBRIANT, D. / V: (iuz) ~ie / P: ~zi-u~ / Pl: ~ni / E: fr évasion, lat evasio, -onis] 1 (Asr) Evadare. 2 Sustragere de la o situație, de la o solicitare etc. 3 Abandonare a unui mediu, a unei situații. 4 (Îs) ~ fiscală Sustragere de la obligațiile fiscale. 5 Sustragere de la a-și preciza atitudinea.

exacțiune sf [At: BARIȚIU, P. A. I, 142 / P: ~ți-u~ / V: (înv) esa~, ~acție / Pl: ~ni / E: fr exaction, lat exactio, -onis] (Jur) 1 Acțiune a unui agent fiscal care pretinde de la contribuabili, prin abuz de putere sau prin violență, sume mai mari decât trebuie plătite în mod legal sau sume care nu sunt datorate de aceștia. 2 Venit realizat abuziv, prin spoliere, de către un agent fiscal. 3 (Rar; îf esa~) Percepere riguroasă a impozitelor. 4 (Rar; îf esa~) Pretindere a unui drept. 5 (Rar; îf esa~) Șantaj. 6 (Îvr) Șicană. 7 (Îvr) Necaz. 8 (Îvr) Expulzare (1). 9 (Îvr) Sfârșit al unei lucrări.

executare sf [At: CR (1834), 282¹/44 / P: eg-ze~ / V: (înv) ese~ / Pl: ~tări / E: executa] 1 Realizare a unei acțiuni Si: execuție (1). 2 Confecționare a unui obiect, a unei lucrări etc. după un plan sau după un model Si: execuție (2). 3 Fabricare. 4 Prelucrare. 5 Efectuare. 6 Interpretare a unei bucăți muzicale. 7 Interpretare a unui rol într-o piesă de teatru. 8 (Pex) Reprezentare a unei piese de teatru. 9 Aducere la îndeplinire a unui ordin, a unei obligații, a unei rugăminți etc. 10 Aducere la îndeplinire a unei hotărâri judecătorești, a unui act al unei autorități etc. Si: execuție (10), (înv) executarisire (1). 11 Sechestrare a bunurilor unui debitor Si: execuție (11), (înv) executarisire (2). 12 (Jur; îs) ~ silită Totalitatea normelor procedurale prin care autoritatea publică sechestrează sau vinde bunurile materiale ale unei persoane Si: execuție (12) silită. 13 Achitare de o datorie. 14 Forțare a cuiva de a se achita de o datorie. 15 (Jur) Încasare forțată a unei datorii pe cale judecătorească sau prin mijloace fiscale. 16 (Îs) ~a pedepsei Aducere la îndeplinire a hotărârii prin care o persoană judecată penal a suferit o condamnare. 17-18 (Îe) A (se) pune în ~ A (se) executa (13). 19 (Fin; șîs) ~ bugetară Realizare de venituri bugetare și folosirea lor pentru acoperirea cheltuielilor stabilite prin buget. 20 (Fin; îs) ~ de casă Încasare, păstrare și eliberare a mijloacelor bănești pentru acoperirea cheltuielilor bugetare. 21 Supunere. 22 Supunere a unui condamnat la pedeapsa cu moartea. 23 Execuție (18). 24 (Pex) Ucidere. 25 (Art; cu valoare de imperativ) Treci și fă ce ți s-a spus!

fiscal, ~ă a [At: SADOVEANU, Z. C. 74 / V: (înv; Trs) fișc~ / Pl: ~i, ~e / E: fr fiscal] 1-2 Care aparține fiscului (1-2). 3-4 Privitor la fisc (1-2). 5-6 De fisc (1-2).

fiscalism sn [At: MARX, C. I, 28 / Pl: ~e / E: fiscal + -ism] Politică financiară constând în perceperea de la populație, prin diverse sisteme fiscale, a unor impozite și taxe exagerate.

fiscalist sm [At: DA ms / Pl: ~iști / E: fiscal + -ist] (Nob) Agent al fiscului (2).

fiscalitate sf [At: MARX, C. I, 668 / Pl: (rar) ~tăți / E: fr fiscalitè] 1 Sistem de percepere a impozitelor și taxelor prin fisc (2). 2 Totalitatea obligațiilor fiscale ale cuiva.

fiscușesc, ~ească a [At: ȘINCAI, HR. III, 253/17 / Pl: ~ești / E: nct] (Îvr) 1-6 Fiscal (1-6).

fișcal, ~ă a vz fiscal

hărtiiar sm [At: GHIBĂNESCU, S. I. XXII, 35-36 / Pl: ~i / E: hârtie + -ar] (Înv) Agent fiscal al vechii visterii.

impunere sf [At: ȘINCAI, HR. I, 48 / Pl: ~ri / E: impune] 1 Constrângere (1). 2 Aplicare a unei pedepse, a unei prevederi etc. Si: impozare (1), impozat¹ (1). 3 (Fin) Operație fiscală care constă în stabilirea persoanei, a termenului și a sumei ce urmează să fie plătită statului ca impozit Si: impozare (2), impozat¹ (2). 4 (Ccr) Impozit (1). 5 Impresionare. 6 Afirmare. 7 Biruire (2). 8 (În ritul catolic; îs) ~a mâinilor Binecuvântare prin punerea mâinilor pe capul cuiva.

AJUTORINȚĂ s. f. (Mold.) Dare fiscală. Se făcuse o dajde nouă, cu nume de „agiutorință”. CANTA; cf. PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU. Etimologie: ajutori + suf. -ință. Cf. adău, răsură², ruptă, ruptoare, satara.

ALĂM s. m. (Mold.) Dare fiscală plătită în Moldova de către locuitorii tătari. Să dee... de pe oi și de pe alte bucate alăm, și să-i lasă să șadă pe locul acela. PSEUDO-AMIRAS. Etimologie: tc. alim, tăt. crim. alïm.

liude sm [At: (a. 1784) BUL. COM. IST IV, 113 / Pl: ~, ~uzi / V: (Mun; înv) lu~, hluzie sf / E: slv лиоудиє] (Slî) 1 Contribuabil. 2 (Mun; pex) Unitate fiscală în sistemul de impunere, care cuprindea două sau patru familii. 3 (Mil) Infanterist. 4 (Înv; îe) A fi ~ printre călărași A fi codaș.

matcă sf [At: PSALT. 194 / V: (reg) mactă, mapcă, mască / G-D: mătcii, (înv) matchii, matcii / Pl: mătci, (înv) ~ce, (reg) mătcuri, (nob), măci / E: bg матка, srb matka] 1 (Șîs ~ de albine, ~ de stup) Albină femelă, mai mare decât albinele lucrătoare, care depune ouă Si: mamă (18), regină. 2 (Îe) Ca un roi fără (de) ~ Dezorientat. 3 (Reg) Stup bătrân de cel puțin un an, care a roit o dată sau de mai multe ori Si: (reg) pârvac, roi. 4 (Csc) Nucleu de reproducere într-o crescătorie de animale sau de păsări. 5 Albie minoră a unei ape curgătoare Si: făgaș, pat. 6 (Îe) A reveni la (sau a reintra în) ~ A reveni la starea obișnuită. 7 (Îae) A-și relua cursul normal. 8 (Îe) A readuce la ~ A readuce pe calea cea bună. 9 (Reg) Parte mai joasă a unei văi Si: matiță (3), vâlcea. 10 (Înv; îs) ~ca focului sau ~ca de foc Iad. 11 (Mtp; înv; îas) Fluviu de foc în Infern. 12 (Atm; îrg) Organ sexual feminin. 13 (Reg; șîs ~ca copilului) Placentă. 14 (Fig) Obârșie. 15 (Spc) Loc de naștere. 16 (Spc) Familie, neam din care se trage cineva. 17 (Pes) Matiță (1). 18 (înv) Original al unui act. 19 Parte din foile unui chitanțier, bonier, dosar etc., care rămâne după ce s-au rupt părțile sau foile detașabile Si: cotor, (frm) sușă. 20 Una din cele două părți ale unui timbru fiscal. 21 Carte funciară Si: matricolă (3) 22 (Înv) Piuliță. 23 (Teh; îs) Soluție ~ Soluție mamă (31). 24 (Dlg) Parte a colțarului cu limbă, în care se mișcă limba Si: toc. 25 (Ent; reg) Viermănar (Sarcophaga carnaria).

mumbașir sm [At: N. COSTIN, ap. DLR / V: (înv) bumb~, miub~^[1], mumbaș / Pl: ~i / E: tc mübașir] (Înv; în Țara Românească și Moldova) Slujbaș al Divanului, însărcinat mai ales cu execuțiile fiscale Si: aprod, armaș, ceauș.

mumbașirlâc sn [At: (a. 1785) ȘIO II₂, 86 / Pl: ~uri / E: tc mübașirlik] (Înv) 1 Funcție a mumbașirului Si: (înv) mumbașiret (1). 2 Activitate a mumbașirului Si: mumbașiret (2). 3 Execuție fiscală Si: mumbașiret (3).

fiscal.

porto-franco sn [At: GOLESCU, Î. 78 / V: (înv) port-franc, porto-franc / Pl: (rar) ~curi / E: it porto-franco] Parte a unui port² sau zonă de pe litoral cu regim special, în care mărfurile importate, exportate sau în tranzit nu sunt supuse taxelor vamale și nici formalităților fiscale.

timbru sn [At: BARIȚIU, P. A. II, 668 / V: (fer) ~blu / Pl: ~re, (11-12) ~uri / E: fr timbre, it timbro] 1 (Șîs ~ fiscal) Imprimat de dimensiuni mici, emis de stat sau de o instituție special autorizată, care se lipește pe anumite acte oficiale, costul lui reprezentând un impozit, o taxă, o cotizație. 2 (Șîs ~ poștal) Imprimat aplicat pe oscrisoare și reprezentând taxa de transport. 3 (Îs) ~ comemorativ Timbru (2) tipărit ocazional pentra comemorarea unui eveniment și folosit în locul timbrelor obișnuite. 4 (Îs) ~ sec Ștampilă în relief, fără tuș, imprimată pe anumite acte, cu o mașină specială. 5 (Șîs taxă de ~) Taxă reprezentând valoarea unui timbru (1), plătită direct, în numerar, unei administrații publice. 6 Ștampilă aplicată de oficiile poștale, care indică locul și data plecării sau a sosirii unei scrisori. 7 (Fig) Marcă². 8 (Rar) Etichetă (1). 9 (Frî) Clopot (1). 10 (Cdp ger Glockenspiel; îs) Joc de ~re Instrument muzical de percuție, alcătuit la început din clopoței, iar ulterior din lame metalice așezate pe un suport și lovite cu ciocănele de lemn sau din lame dispuse în interiorul unei cutii cu claviatură. 11 (Fiz; Muz) Însușire a sunetelor complexe, determinată de frecvențele și de intensitățile sunetelor care le alcătuiesc și care permite să se distingă între ele sunetele cu înălțimi și cu tării egale produse de surse diferite. 12 (Muz; adesea determinat prin „de voce”, „vocal” etc.) Calitate a vocii omenești care produce o senzație auditivă caracteristică, determinată de forma rezonatorului constituit de cavitatea bucală. 13 (Fon) Particularitate a unui sunet (în special a vocalelor) care face ca acesta să fie deosebit de alt sunet rostit în condiții de durată, de înălțime și de intensitate identice. 14 (Teh; îs) ~ul căldării Presiunea nominală pentra care a fost construit un cazan cu aburi. 15 (Hld) Termen prin care se înțelege coiful heraldic cu cimierul și lambrechinii săi.

procator [At: N. TEST. (1648), 167^r/6 / V: (înv) plocatăr^[1], pocrătol, potracăn, potracăr, potrăcân, potroacăn, potroacăr, ~tăr, ~catâr, protacăr, protacâr, protocâr / Pl: ~i / E: mg prókátor] 1 sm (Trs) Avocat. 2 a (Reg; îf procatăr) Cu minte, cu umor. 3 sm (Zlg; reg; îf protocâr, potracăr) Broatec (Hyla arborea). 4 sm (Ban; îf procatăr) Procuror fiscal. 5 sm (Înv) Persoană împuternicită.

zbir¹ sm [At: HELIADE, L. B. II, 62/10 / S și: sb~ / Pl: ~i / E: fr sbire, it sbirro] 1 Membru al unei organizații represive oficiale. 2 (Pgn) Om aspru, crud, brutal. 3 (Reg) Agent fiscal Si: zapciu (2).

vistier¹ sm [At: (a. 1389-1400), cf DERS / P: ~ti-er / V: (înv) ~iar, ~iariu, ~iu, (îvr) vestier, vestiariu, ~teiariu, ~ter, ~teriu / Pl: ~i / E: vsl вистиіарь] 1 (În Evul Mediu în Țara Românească și în Moldova; șîs mare ~ sau marele ~, înv, ~ mare, ~ul cel mare, vel-~) Mare dregător din sfatul domnesc, care avea obligația repartizării dărilor asupra populației contribuabile, a încasării acestora de la slujbașii din ținuturi (sau din județe), a gestionării tezaurului țării (inițial și domnesc) și a judecării pricinilor de ordin fiscal Si: vistiernic (1), (înv) protovistier. 2 (Înv; Mol; Mun; șîs ~ al doilea ori, înv, vtori-~ sau ~ al treilea ori, înv, treti-~) Subordonat al unui vistier (1). 3 (Mol; îas) Locțiitor al unui vistier (1). 4 (În perioada Regulamentului Organic) Ministru de finanțe. 5 (Îvr) Cleric care se ocupa cu administrarea veniturilor unei mănăstiri Si: (îvr) vistearnic Vz vistiernic (5). 6 (Înv; pex) Demnitar la diverse curți imperiale sau regale care se ocupa cu administrarea financiară și fiscală a statului Si: (înv) vistiernic (9). 7 (Asr; fam) Vidanjor.

vornic sm [At: (a. 1404) DERS / V: (înv) dv~, ~nec / Pl: ~ici / E: vsl дворьникъ] 1 (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova; șîs mare ~, marele ~, ~ul cel mare, înv vel-~) Mare dregător în sfatul domnesc, însărcinat cu administrarea curților domnești din întreaga țară, având dreptul de jurisdicție asupra curtenilor și slujitorilor domnești care depindeau de acestea, precum și, în unele perioade, atribuții militare. 2 (În Moldova, în sec. XVI-XVIII și în Țara Românească, în sec. XVII-XVIII; șîs ~ de Țara de Jos, mare ~ de Țara de Jos, marele ~ de Țara de Jos, ~ de Țara de Sus, mare ~ de Țara de Sus, marele ~ de Țara de Sus) Fiecare dintre cei doi mari dregători cu rang de vornic (1) care aveau aceleași atribuții și care își exercitau activitatea asupra unei jumătăți de țară. 3 (În sec. XVIII; în Țara Românească șîs vel-~ al treilea, vel-~ al patrulea) Fiecare dintre cele două mari dregătorii atribuite vornicilor (2). 4 (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova; șîs ~ al doilea sau, înv, vtori-~) Subordonat al un vornic (1). 5 (În sec. XVIII-XIX, până la Unirea Principatelor) Titlu onorific, fără funcție, recunoscut sau acordat de domnie unor mari boieri. 6 (În Moldova, în sec. XVI-XVIII; îs) ~ul doamnei (ori despre doamna) sau ~ul haremului, ~ de harem Dregător din suita doamnei, care se ocupa cu protocolul oficial al funcționării curții acesteia și cu administrarea veniturilor care îi reveneau din patrimoniul domnesc. 7 (Mol; din sec. XV până la Regulamentul Organic; îs) ~ de poartă (sau de gloată) Dregător care funcționa la Poarta domnească și ale cărui atribuții constau în judecarea litigiilor, stabilindu-le pe cele care trebuiau înfățișate divanului domnesc, și în participarea la hotărniciile de moșii. 8 (Mol; la sfârșitul sec. XVIII și în epoca regulamentară; îs) (Vel-)~ de aprozi Mare dregător, de la curtea domnească, care avea atribuții judecătorești, urmărind prezentarea litigiilor în sfatul domnesc și executarea hotărârilor acestuia, precum și sarcina administrării închisorii datornicilor. 9 (Sfârșitul sec. XIII și începutul sec. XIX; îs) (Marele sau vel-)~ de poliție sau al poliției Dregător domnesc, care avea atribuții administrative, judecătorești și financiare în capitalele celor două țări, București și Iași. 10 (În Țara Românească, la sfârșitul sec. XVIII și în prima jumătate a sec. XIX; în Moldova, în prima jumătate a sec XIX; îs) (Mun)Vel-~ al obștirilor sau (Mol) (mare ori vel-)~ de obște sau al obștii Mare dregător din sfatul domnesc care administra casa sau cutia milelor și care avea atribuții edilitare și judecătorești, mai ales succesorale. 11 (Înv; pex) Conducător (1). 12 (În perioada regulamentară; șîs marele ~ sau ~ul cel mare, înv, marele ~ al trebilor dinlăuntru, marele ~ dinlăuntru, ~ul pricinilor dinlăuntru, ~ul dinlăuntru) Ministru de interne. 13 (În perioada regulamentară; îs) ~ al temnițelor (ori de temniță, de închisori) sau ~ul temnițelor (sau închisorilor) Persoană care avea în sarcină conducerea și administrarea tuturor închisorilor. 14 (În Evul Mediu, mai ales în Moldova) Reprezentant al domniei în târguri, la curțile domnești și în ocoalele dependente de acestea, care avea atribuții judecătorești, administrative și fiscale. 15 (În Evul Mediu, mai ales în Moldova; îas) Locțiitor și subordonat al celor doi mari vornici (2) în orașele lor de reședință, având aceleași atribuții. 16 (Sfârșitul sec. XVII și prima jumătate a sec. XVIII; îs) (Marele) ~ de Târgoviște Locțiitor al domnului, în cea de-a doua capitală a Țării Românești. 17 (În sec. XVI-XVIII; șîs ~ de Câmpulung) Dregător domnesc în ocolul autonom Câmpulung Moldovenesc, având atribuții judecătorești și administrative, pe care le exercita împreună cu sfatul bătrânilor din cele cincisprezece sate ale ocolului. 18 (În sec. XVII și până la Regulamentul Organic; îs) ~ de Vrancea Dregător domnesc al zonei autonome Vrancea, subordonat starostelui de Putna și marelui hatman, având atribuții judecătorești, administrative, fiscale și de supraveghere a hotarului, pe care le exercita împreună cu sfatul bătrânilor din cele douăsprezece sate ale Vrancei. 19 (Înv) Sol¹. 20 (În Țara Românească, în sec. XVI și până la începutul sec. XIX) Subaltern, în județe, al marelui vornic (1), care avea atribuții judecătorești și fiscale, iar din sec. XVII și îndatoriri militare în timp de război Si: vornicel (1). 21 (Mol; în sec. XVI și până la începutul sec. XIX) Reprezentant al puterii centrale în satele domnești sau al stăpânului feudal în satele aservite, care avea atribuții judecătorești și fiscale Si: vornicel (2). 22 (Mol; în ocoalele Vrancea și Câmpulung Moldovenesc; în sec. XVI și până la începutul sec. XIX) Reprezentant ales al obștilor sătești și subordonat al celor doi vornici (2), care avea aceleași atribuții judecătorești și fiscale Si: vornicel (3). 23 (Mol; în perioada Regulamentului Organic și până la începutul sec. XX) Primar² (al unui sat). 24 (Îrg) Funcționar în administrația comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor, a dispozițiilor etc. Si: (înv) crainic² (3), pristav. 25 (Pop; adesea determinat prin „mirelui” sau „miresei”) Vornicel (5) la nuntă. 26 (Trs) Membru al unui grup de flăcăi care pregătesc și merg cu jocul țurca la Crăciun, care are în grijă procurarea mâncării și a băuturii sau recită o colindă la terminarea jocului. 27 (Buc; îcs) De-a ~ul Joc de băieți în care cel ales conducător aruncă un băț în sus, iar ceilalți participanți încearcă să lovească bățul din zbor cu bețele lor, pentru a lua locul conducătorului.

sudit sm [At: (a. 1785) URICARIUL, I, 106 / V: (înv) ~det / A și: sudit / Pl: ~iți / E: it suddito] 1 Locuitor din țările române aflat sub protecția unei puteri străine și având prin aceasta dreptul la jurisdicție specială, la anumite privilegii fiscale etc. de care nu se bucurau pământenii. 2 (Pgn) Orice supus străin.

sutaș¹ sm [At: COD. VOR². 22^v/7 / Pl: ~i / E: sută + -aș] 1 Căpetenie militară (romană) care comanda în trecut o unitate de 100 de soldați Si: hotnog (2), (ltî) centurion, (trm) bulucbașă (1), iuzbașă, (îvr) sotnic, sutar. 2 Membru al unei bresle fiscale din Țara Românească, care plătea, singur sau împreună cu alți vistiernici, o dare anuală de o sută de galbeni.

zbir s.m. (înv.) Reprezentant crud și brutal al unei autorități de stat; agent de poliție; gener. persoană severă, brutală. Zbirii însărcinați cu corecțiunea cutezătorului (CAR.). ♦ Agent fiscal; zapciu. ♦ Fig. Opresor. • pl. -i. I<fr. sbire, it. sbirro.

subprovincie sf [At: XENOPOL, I. R. I, 162 / P: ~ci-e / Pl: ~ii / E: sub¹- + provincie] Diviziune administrativă a unei provincii aflate sub controlul fiscal și sub conducerea unui procurator.

venit¹ s. n. I (econ.) Ceea ce revine unei persoane sau unei instituții, întreprinderi, societăți comerciale etc. din prestarea unei activități, din investirea unei sume de bani, din exploatarea unei proprietăți (funciare, imobiliare etc.); cîștig, beneficiu. ◊ Venit național = indicator macroeconomic al rezultatelor activității (anuale), reprezentînd suma veniturilor încasate de proprietarii factorilor de producție care participă direct sau indirect la procesul de producție. Venit global = totalitatea sumelor obținute de o persoană în cursul unui an fiscal. ♦ Ceea ce se obținea din dreptul de a exploata anumite servicii sau bunuri concesionate. II 1 Sosire a cuiva la un moment dat într-un anumit loc (care reprezintă punctul final al deplasării). 2 Deplasare către cineva sau ceva; parcurgere a unui traseu pentru a ajunge la un anumit loc, la o așezare etc. 3 (pop.) Revenire într-un loc în care a mai fost; înapoiere. Nu-i vreme de venit. 4 (bis.; și Întîiul Venit) Întrupare a lui Dumnezeu în Iisus Hristos, Fiul Lui; viața pe pămînt a Fiului lui Dumnezeu. ♦ (și Venitul al Doilea) Cea de a doua venire a lui Iisus Hristos, ca judecător suprem, la sfîrșitul lumii. • pl. – uri. și (înv., pop.) venită s.f. /v. veni.

MARCĂ¹ s. f. (Adesea determinat prin "poștală¹¹) Mic imprimat emis de stat și care, aplicat sau tipărit pe scrisori, servește drept plată a transportului poștal. V. t i m b r u. Comunicațiunea poștelor se regulă. . . și atunci mai întîi s-au introdus taxele cu maree în loc de bani. BARIȚIU, P. A. II, 643. În octobre se introduce mai întîi timbru pe acte oficioase și pe cărțile comercianților. La poște s-au introdus marcele. id. ib. 668, cf. DDRF, JAHRESBER. X, 198. Ar trebui să dispară confuzia dintre timbru, care este totdeauna fiscal, și marcă, totdeauna poștală, L. ROM. 1959, nr. 5, 22, cf. ALR II 2587. - Pl.: mărci și (învechit) marce. – Din germ. Marke.

+fiscal-contabil adj. m., pl. fiscal-contabili; f. fiscal-contabilă, pl. fiscal-contabile

!liude³ (unitate fiscală) (înv.) s. n., pl. liude

fiscal adj. m., pl. fiscali; f. fiscală, pl. fiscale

MOBÍL¹, -Ă adj., s. n. 1. Adj. Care se mișcă, se deplasează, mișcător (II); care poate fi mișcat, deplasat. Orizonul... este mobil sau mișcător. GENILIE, G. 98/23. Tunurile românești erau mai mici, de aceea erau mai mobile și putea trage tot folosul dintr-însele. BĂLCESCU, M. V. 615, cf. NEGULICI, POLIZU, PONTBRIANT, BARCIANU, V., COSTINESCU, LM. Această posibilitate de situațiune simetrică a distanței puntului mobil de puntul A, constituie pentru aceasta din urmă câtime două moduri de existență opuse. CULIANU, A. 8, cf. DDRF. La dreapta. . . odaia de lucru: fotolii și canapea. . ., birou american cu capac mobil. TEODOREANU, M. II, 22. Podul mobil se ridică și ne lasă cale deschisă. SADOVEANU, O. IX, 291. Spre deosebire de lanțurile fixe, avem lanțurile mobile, destinate a transmite mișcări. SOARE, MAȘ. 126. Masa mobilă se mișcă abia simțit. V. ROM. martie 1955, 238. ◊ (Jur.; de obicei cu accentul pe prima silabă) Ai mobilă sau bunuri mobile = avere, bunuri care pot fi mutate dintr-un loc în altul; avere mișcătoare. Bunurile sînt mobili prin natura lor, prin determinațiunea legei. HAMANGIU, C. C. 119. Timbru mobil = (în opoziție cu timbru s timbru care se aplică. Se pun în circulație noile timbre mobile fiscale. BO 1952, 181. (Tipogr.) Caractere (sau litere) mobile = litere izolate care se culeg una cîte una (alăturîndu-se pentru a forma cuvinte). Cf. COSTINESCU, LM. (Mil.) Trupe mobile = unități militare cu capacitate de deplasare rapidă. Cf. COSTINESCU, LM. ♦ (Despre ochi, privire, figură) Care își schimbă mereu expresia; mereu în mișcare. Cu coatele pe masă, se uita țintă în ochii lui calzi, mobili, expresivi. VLAHUȚĂ, O. A. III, 31. Din oglindă, o privea o femeie cu ochi aprinși, . . . cu față mobilă. DEMETRIUS, A. 325. 2. S. n. Corp în mișcare. A zice, spre exemplu, că distanța mobilului M de origine este de 5 metri, nu este a fixa posițiunea acestui punt, mobilul putîndu-se atunci afla în M sau M'. CULIANU, A. 8. Dacă am avea un mobil oarecare, supus la acțiunea unei puteri constante, el se va mișca după aceleași legi la care este supusă și căderea corpurilor. PONI, F. 24. Viteza tinde să crească, de cîte ori mobilul se îndreaptă spre poziția inițială de repaus, și să scadă cînd se îndepărtează de dînsa. CIȘMAN, FIZ. I, 105. 3. Adj. Nestabil; schimbător, variabil. Cf. NEGULICI, POLIZU, PONTBRIANT, D., BARCIANU, V., COSTINESCU, LM. Principiul este hotărît, este fix; aplicarea e mobilă, după împrejurări. MAIORESCU, D. I, 368, cf. id. CR. III, 402. Echilibriul mobil al temperaturelor. PONI, F. 151. Termenii tehnici sînt printre cele mai mobile elemente ale vocabularului. GRAUR, F. L. 83. Accentul liber . . . poate să se schimbe ín cursul flexiunii cuvîntului, și atunci se numește accent liber mobil. id. I. L. 56, cf. 68. ◊ Substantiv mobil = substantiv care, prin adăugarea unui sufix, își poate crea formă de feminin de la cea de masculin sau formă de masculin de la cea de feminin. Formarea de substantive feminine de la masculine și de substantive masculine de la feminine prin adăugarea unui sufix.. . poartă numele de moțiune, iar substantivele în stare de a suferi această modificare se numesc mobile. L. ROM. 1953, nr. 2, 32. Sărbătoare mobilă = sărbătoare din calendarul creștin care nu cade în fiecare an la aceeași dată. Cf. CADE. . S. n. Cauză, impuls, imbold; scop, obiectiv. V. r e s o r t, m o t o r. Simțămintul național fu cel dintîi mobil al planurilor sale. KOGĂLNICEANU, S. A. 99. Nu se poate admite că singurul mobil al acțiunilor lor să fie interesul. GHICA, A. 176. Mobilul. . . nu a putut fi decît vanitatea. MAIORESCU, CR. I, 267. În acest mic monolog. . . atît de caracteristic pentru Pristanda se arată totodată și mobilul ce-l mișcă, și cauza întregei lui activități. GHEREA, ST. CR. I, 346. Într-un grup de manifestanți participă un număr de indivizi diferențiați psihologic dar legați momentan de un mobil comun. LOVINESCU, C. IV, 113. Mobilul acestor fapte nu apare limpede. CONTEMP. 1949, nr. 159, 5/4. – Accentuat și: (1) móbil. – Pl.: mobili, -e și (învechit, f.) mobili. - Din fr. mobile, lat. mobilis.

MONOPOLIZATOR, -OÁRE adj. (Rar) Care monopolizează (1). Procurorul fiscal a pornit acțiune contra marilor comercianți monopolizatori din Augsburg. OȚETEA, R. 58. – Pl.: monopolizatori, -oare. – Monopoliza + suf. -tor.

*FISCAL adj. Privitor la fisc: legile ~e, timbru ~ [fr.].

fiscóș, -ă, fiscoși, -e, adj., s.n. (reg.) Care aparține statului; fiscal. ■ (top.) Fiscoșul, pădure domnească în Boiereni, ce ținea de fisc; Fiscușasca, pădure în Cufoaia. – Din fisc + suf. -oș.

fisculáș, -ă, fisculași, -e, adj., s.n. Care aparține fiscului. ■ (top.) Zonă periferică a orașului Baia Mare, care cuprinde satele din bazinul minier băimărean (Șurdești, Plopiș, Cetățele, Bontăieni, Șișești, Dănești etc.), „fost domeniu crăiesc al minelor de aur” (Stoica, Pop, 1984; Șainelic, 1986). – Din fisc (cf. germ. Fiskus „fisc” și fiskalisch „fiscal”) + suf. -ulaș.

MUMBAȘiR s. m. (În țările române, la sfîrșitul evului mediu) Slujbaș al divanului, însărcinat mai ales cu execuțiile fiscale. V. a p r o d, a r m a ș, c e a u ș. Cîtă stricăciune au făcut tătarii în raiaua turcească, pus-au turcii bumbașiri asupra lor în Bugeac, de au plătit tot. N. COSTIN, ap. TDRG. Înștiințîndu-se împărăția turcească și pașii. . . au triimes bumbașiri ca să prinză pre Stavarachi să-i taie capul. CANTA, LET. III, 181/8. Și pe noi, fiind vătav de aprozi, m-au orînduit bumbașir asupra curților. AMIRAS, LET. III, 169/37. Car[e] n-a merge la cislă sau n-a vrea să-ș dea bani, să-i stea bumbașir; să margă la cislă toț și să-ș dei bani (a. 1741). IORGA, S. D. VI, 214. Au stricat pecețile ce. . . cu într-adins ofițer mumbașir s-au pus pentru oprirea vînzării vinului (a. 1810). BUL. COM. IST. IV, 121. Au rînduit mumbași turci, spre împlinire cu mare zvon. DIONISIE, C. 179. Cînd vinea în satul lor zapciu, polcovnicu, căpitanu, mumbașir isprăvnicesc, mumbașiru domnesc, fugea. GOLESCU, Î. 59. Acest slujitor . . . era . . . Neagu Rupe-Piele, vestitul mumbașir, prin care ciocoiul își săvîrșea toate despoierele și cruzimile sale pe cînd se afla ispravnic. FILIMON, O. I, 294, cf. I. BRĂESCU, M. 68. ◊ Fi g. În timpul de acum, avea să ne calce, cu fier și cu foc, năpastia consorților nemțești ? Despre acești noi bumbașiri ai țârei știm cu prisos ce soi de pasăre sînt. ODOBESCU, S. III, 28. – Pl.: mumbașiri. – Și: (învechit) mumbaș, miubașir (CANTEMIR, IST. 399), bumbașir s. m. – Din tc. mübașir.