RAZMOT s. n. zbor orizontal al unui avion la înălțime foarte mică, la firul ierbii. (< fr. rase-mottes)

ANAFORĂ 1. Fenomen sintactico-semantic constând în reluarea printr-un substitut* (sau anaforic*) a unui termen plin referențial, exprimat anterior, numit antecedent*. Relația antecedent-substitut, numită „relație anaforică” sau „interpretativă”, procură referința substitutului, component care, în afara contextului, este lipsit de referință proprie. 2. În lucrări mai noi, după model englezesc, este desemnată prin anaforă și clasa de cuvinte fără referință proprie, alcătuită, mai ales, din pronume și adverbe pronominale, care primesc referința de la un component exprimat anterior, numit antecedent; sin. cu anaforic; substitut. 3. În GB*, anafora primește o accepție mai restrânsă și mai tehnică în raport cu 2; caracterul mai restrâns pleacă de la clasificarea expresiilor nominale în trei categorii: anafore, pronominale, nominale referențiale, GB introducând o distincție conceptuală între anafore și pronominale. ● Anafora, în accepția GB, păstrează din accepția clasică trăsătura lipsei de referință proprie, fiind obligată să-și procure referința prin legare* de un nominal referențial, numit antecedent, altfel spus, prin coreferențialitate cu antecedentul. Această legare se realizează tehnic prin coindexare*. ● Anafora adaugă la accepția clasică o condiție tehnică a domeniului de legare, al cărei rol este de restrângere, pe baze sintactice (prin relațiile de guvernare*), a domeniului în care anafora și antecedentul pot fi legate și, implicit, de delimitare față de clasa pronominalelor. Astfel, principiul (a), destinat legării anaforelor (vezi LEGARE), cere ca anafora să fie legată în categoria ei guvernantă, în timp ce principiul (b), destinat legării pronominalelor, cere ca pronominalele să fie libere în categoria lor guvernantă. De ex., în fraza: Profesorul_i crede că elevii_j lui_i nu se_j ajută destul (unul pe altul)_j, reciprocele* se și unul pe altul sunt anafore, fiind legate (vezi indicele j) de nominalul referențial elevii în limitele aceleiași propoziții, în timp ce nominalul lui nu are trăsăturile unei anafore, ci ale unui pronume, fiind liber în limitele aceleiași propoziții (este coindexat cu nominalul profesorul aparținând altei propoziții). 4. ~ textuală Elemente de recurență, de reluare, într-o formă sau alta, a temei* (vezi TEMĂ₄), asigurând coeziunea* și coerența* textului. Vezi COERENȚĂ; COEZIUNE₂; GRAMATICĂ (A TEXTULUI). 5. În retorică, figură* sintactică realizată prin repetarea unui cuvânt/ grup de cuvinte la începutul unor fragmente succesive de enunț, fie ele unități sintactice ori metrice: propoziții în frază, fraze în context*, versuri în strofă (vezi COLON); anafora realizează un paralelism* sintactic după schema x.../x.../x...: Căci toată a mea viață îți fu ea închinată,/ Căci alt decât iubirea ea nu avu mai sfânt/ Căci tu ești încă astăzi dorința-mi neschimbată/ Și visu-mi cel din urmă aicea pe pământ (Alexandrescu). Anafora are o dublă funcție în text: emfatică sau de intensificare (vezi EMFAZĂ) – prin repetiție; de creare a simetriei specifice paralelismului – prin poziția fixă a elementului reluat. Termenul care realizează anafora se numește anaforic*. ● În funcție de numărul construcțiilor sintactice afectate, anafora poate fi actualizată ca: bicolon (două reluări): Și de-ai călca nouă țări/ Și de-ai trece nouă mări/ Floricică n-ai găsi... (Alecsandri); Dar soarele, aprins inel/ Se oglindi adânc în el;/ De zece ori, fără sfială/ Se oglindi în pielea-i cheală (Barbu); tricolon (trei reluări); Sunt ne-nțelese literele vremii... ?/ Suntem plecați sub greul anatemii...?/ Suntem numai spre-a da viață problemei,/ S-o dezlegăm nu-i chip în univers? (Eminescu); repeteție multiplă: De-aș fi pașă sau vizir/ N-aș avea sileaf de fir./ Nici seraiul de granit/ Cu pridvorul aurit;/ Nici bogate caicele,/ Nici eunuci privighetori;/ Nici harem cu cadânele, /Nici grădini cu scumpe flori (Bolintineanu) – transpunere a unui paralelism de tip popular enumerativ. În poezia romantică, anafora multiplă are funcție retorică, adesea rezultată din combinarea cu interogații*/ exclamații*: Cine-i acvila ce cade? Cine-i stânca ce se sfarmă?/ Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi?/ Cine-i tunetul ce moare umplând lumea de alarmă?/ – Este domnul României: Barbu Dimitrie Știrbey!... (Eminescu). În limbajul poetic modem, anafora cu mai mulți termeni favorizează acumularea* enumerativă: Uite-n livadă-n stupii,/ Uite-n vifore lupii,/ Uite cerbii/ Uite firul ierbii (Arghezi). ● După poziția elementului repetat în cadrul untăților sintactice/ metrice, se disting mai multe tipuri anaforice: la început de vers sau de propoziție (vezi exemple supra); la începutul și la mijlocul versului: Ce noapte groasă, ce noapte grea!/ A bătut în fundul lumii cineva (Arghezi); la începutul unor fraze succesive, într-un context mai larg: Acela ar lăuda-o cântând imnul elenicei Artemide (...). Acela ar face să răsune fanfara vânătorilor triumfale (...). Acela ar clădi cu sfinte miresme, cu smirnă și cu tămâie altarul vânătorilor (Odobescu). În frază, anafora este sursă de ritm*, segmentând enunțul în grupuri sintactice; de aceea, constituie un procedeu predilect al prozei poetice: Și clopotele, clopotele acelea care în orașul tăcut al Iașilor întovărășesc toate împrejurările vieții, clopote pentru viață și clopote pentru moarte, clopote pentru dureri și clopote pentru bucurii, au început parcă să sune iarăși... (Anghel); vezi EPIFORĂ; PARALELISM. G.P.D.(1-3); M.M.(4)

GRAS, -Ă, grași, -se, adj., s. f. I. Adj. 1. Care are sub piele un strat gros de grăsime; care are forme pline, rotunde; dolofan, durduliu, rotofei. Om gras. ◊ Țesut gras = țesut adipos. ♦ Fig. (Fam.; despre câștiguri bănești, sume de bani) Mare, însemnat. 2. Care conține multă grăsime; cu multă grăsime; gătit cu multă grăsime. Carne grasă. 3. (În sintagma) Acid gras = acid care se combină cu glicerina, formând grăsimi. 4. (Despre fructe) Plin, cărnos; (despre iarbă) cu firul gros și plin de sevă. 5. (Despre pământ) Fertil, roditor. II. S. f. (În sintagma) Grasă de Cotnari = specie de viță de vie cu strugurii având boabele dese, neomogene, galbene-verzui cu pete ruginii, din care se produce un vin alb superior. III. 1. Adj., s. f. (Caracter sau literă tipografică) care are conturul mai gros decât al literelor aldine. 2. (Despre texte) Care este cules cu caractere grase (III 1). – Lat. grassus (= crassus).

CIUGULI vb. a ciupi, (pop.) a piguli. (Pasărea ~ un fir de iarbă.)

CIUPI vb. 1. a pișca, (pop.) a țicura, (reg.) a picura, a pișcura, (Transilv.) a pițiga. (Cine te-a ~ așa de piele?) 2. a ciuguli, (pop.) a piguli. (Pasărea ~ un fir de iarbă.) 3. v. înțepa. 4. (fam. fig.) a scărpina. (~ un instrument muzical cu coarde.) 5. v. pișca. 6. a se pișca. (Pantalonii s-au cam ~.)

ciupăra vb. I (reg.) 1. a jumuli (o pasăre de pene), a ciupeli. 2. (refl.; despre păsări) a se curăți cu ciocul. 3. (despre animale și păsări) a rupe cu gura (firele de iarbă), a ciuguli, a ciupi; (despre om) a mânca cîte puțin, a ciuguli. 4. a adăuga câte ceva (la ceva). 5. a fura câte puțin, a ciupi, a pișca.

mirliton, denumirea generică a unor pseudo-instrumente* folosite ca membrane (frunză*, fir de iarbă, solz de pește*, hârtie etc.) cu scopul de a imprima fluieratului, zumzetului sau cântatului un caracter instr. și o intensitate mărită. Aceste obiecte sunt folosite prin presarea pe buze sau prinse între dinți și buze. Negrii din America de N numesc kazoo sau „pieptene vocal” o foiță de hârtie ce vibrează concomitent cu emisia vocală; este întrebuințat în jazz*.

gărar s. m. Susținător sau component al clubului sportiv Rapidul; rapidist ◊ „O armată de gărari s-au dus pe Giulești să aplaude cu palmele înmănușate.” Cont. 22 II 63 p. 2. ◊ „Gărarii caută cu osârdie în sticla gheții un fir de iarba fiarelor.” Luc. 4 II 84 p. 8; v. și 26 VII 67 p. 2 (din gară + -ar)

fir n. (pl. fire) 1. părticica cea mai subțire și lungă ce se desface din in, cânepă; 2. firișoare sucite de cânepă: fir de cusut; 3. mic lăstar, cotor foarte subțire: fir de iarbă; 4. tot ce e lung și subțirel: fir de păr; din fir până în ață, de-a fir a păr, cu deamănuntul, minuțios; 5. (pl. firuri) metal subțiat în formă de fir: fir de aur, cusut cu fir; 6. substanță lungă, flexibilă și foarte subțire, ce omizile și păiajenii scot din corpul lor; 7. fig. legătură, înlănțuire: firul ideilor, firul vieții. [Lat. FILUM].

GRAS, -Ă, grași, -se, adj., s. f. I. Adj. 1. Care are sub piele un strat gros de grăsime; care are forme pline, rotunde; dolofan, durduliu, rotofei. Om gras. ◊ Țesut gras = țesut adipos. ♦ Fig. (Fam.; despre câștiguri bănești, sume de bani) Mare, însemnat. 2. Care conține multă grăsime; cu multă grăsime; gătit cu multă grăsime. Carne grasă. 3. (În sintagma) Acid gras = acid care se combină cu glicerina, formând grăsimi. 4. (Despre fructe) Plin, cărnos; (despre iarbă) cu firul gros și plin de sevă. 5. (Despre pământ) Fertil, roditor. II. S. f. (În sintagma) Grasă de Cotnari = specie de viță-de-vie cu strugurii având boabele dese, neomogene, galbene-verzui cu pete ruginii, din care se produce un vin alb superior. III. 1. Adj., s. f. (Caracter sau literă tipografică) care are conturul mai gros decât al literelor aldine. 2. Adj. (Despre texte) Care este cules cu caractere grase (III 1.). – Lat. grassus (= crassus).

AFLA, aflu, vb. I. 1. Tranz. (Adesea urmat de propoziții completive directe) A lua cunoștință despre ceva (din spusele altuia), a primi informații, noutăți, vești despre ceva. Am aflat în tren ce se petrece. DUMITRIU, B. F. 115. Întrebă pe muma vîntului dacă a aflat ceva de la fiul său. ISPIRESCU, L. 118. Atîta am vrut să aflu din gura ta. CREANGĂ, P. 206. Ai aflat ce am pățit? ALECSANDRI, T. I 385. ◊ (Subiectul propoziției completive devine complement direct) Eu iubii numai o dată Și mă aflat lumea toată. TEODORESCU, P. P. 319. ◊ (Adesea la imperativ, cu valoare emfatică sau sfidătoare) Află că mă trag din țara... lui Doja. BENIUC, V. 151. Află, nepoate, că ți-am adus și ție un dar care cred c-are să-ți placă. SADOVEANU, N. F. 14. Ei bine, află că nu mai tîrziu decît mine avem să ne cununăm. ALECSANDRI, T. I 443. ◊ Absol. M-a iubit neică pe-ascuns; Dar dușmanii ne-au văzut, S-au grăbit și rău ne-au spus. Și părinții, cum aflară, Tare rău se mîniară. HODOȘ, P. P. 88. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «despre») Cine-au aflat în lume de Codrul-fără-viață?... ALECSANDRI, P. III 297. ♦ A căpăta cunoștințe cu privire la ceva, a-și face o idee despre ceva, a înțelege. Împăratul, aflînd din răspunsul popii că el îi gras și voinic fiindcă n-are griji multe, își zise... ȘEZ. IV 185. ♦ A lua cunoștință de ceva prin alte simțuri; a vedea. Baba atunci se duce cu fuga să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 2. Tranz. A găsi (căutînd), a descoperi (întîmplător). Vitele-au murit, căci, nu aflau Nici rouă-n cîmp, nici fir de ierbi să guste. COȘBUC, P. II 281. Se despărțiră, ca să nu-i afle zmeul. RETEGANUL, P. I 35. Numai luna printre ceață Varsă apelor văpaie Și te află strînsă-n brațe, Dulce dragoste bălaie. EMINESCU, O. I 210. ◊ (Complementul este un abstract; alinare, liniște, vină etc.) Nu i-a aflai nici o vină. ◊ Mă duc să aflu liniștea pe care mi-ai răpit-o. NEGRUZZI, S. I 28. ◊ Expr. A afla vreme = a găsi un moment potrivit, un prilej. Ea numai pentru brlu se teme. Că vor afla dușmanii vreme Să-i fure-ntr-asta brîul ei. COȘBUC, P. I 123. A afla chip (și cale) = a găsi un mijloc eficace. Cît s-au gîndit ei încolo și-ncoace, tot n-au aflat chip și cale. SBIERA, P. 44. Aflase chip a se dezlega pe nesimțite dintr-un lanț ce nu era potrivit cu ușurătatea inimii sale. NEGRUZZI, S. I 24. A-și afla omul = a da peste cineva pe care nu-l poți înfrînge sau înșela. A nu-și afla loc (sau locul) = a nu putea sta liniștit (de bucurie, de emoție, de nerăbdare). Atît era ea de bucuroasă și de veselă, cît nu-și afla loc. SBIERA, P. 22. 3. Tranz. A născoci, a imagina, a inventa. Lîngă malul rădicat Sta Vulcanul răsturnat... împregiuru-i adunați Ședea turcii înarmați Și pe rînd se întreba Ca ce moarte i-ar afla? ALECSANDRI, P. P. 136. 4. Refl. A fi, a se găsi (într-un loc, într-o poziție, situație sau împrejurare oarecare). Toate se aflau la locurile lor, așa cum le lăsaseră ei: spre miazăzi munții cu crestele înalte de cremene... iar la picioarele lor, panglica lată a Oltului șerpuind în cîmpia presărată cu sate. BOGZA, C. O. 310. ◊ Expr. A se afla de față = a fi prezent. Toți se aflau de față la ședință. (Cu sens superlativ) Cum (sau, popular, care) nu se (mai) află = care iese din comun, nemaipomenit, extraordinar. O zînă... cum nu se mai află sub soare. ISPIRESCU, L. 35. Te-oi face eu să iei un drăguț de femeie care nu se mai află! CREANGĂ, P. 161. (Popular) Nu se află! sau unde se află! = nu-i adevărat! nu e exact! S-a plîns boierul că l-ai batjocorit. – Nu se află, domnule epistat. ALECSANDRI, T. 142. (Popular) Să nu se afle (ca) să... = nu cumva să... El i-au zis să nu se afle ca să vie acasă fără de o sută de lei. SBIERA, P. 217. (Familiar) A se afla în treabă = a interveni într-o discuție sau o acțiune numai de formă sau de ochii lumii, fără a aduce vreo contribuție. Vorbește numai ca să se afle în treabă. ♦ A fi, a exista. Ca un bun gospodar ce se află... ◊ Un asemenea om nu se află în armie. BĂLCESCU, O. IX 258.

GÎNDĂCEL, gîndăcei, s. m. Diminutiv al lui gîndac. Sitarul dup-o ușă Se certa c-o găinușă Pentru-un gîndăcel. COȘBUC, P. II 37. Vin țînțarii lăutarii, gîndăceii, cărăbușii. EMINESCU, O. I 87. În cîmpul veșted iată un fir de iarbă verde, Pe care-ncet se urcă un galbin gîndăcel Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel. ALECSANDRI, P. A. 118.

GRAS, -Ă, grași, -se, adj. 1. (Despre oameni și animale sau despre părți ale corpului lor; în opoziție cu slab) Care are sub piele un strat gros de grăsime; cu forme pline și rotunde. Însuși Cîrlig mîna căluțul gras ca pepenele; în urma căruței Lina ducea de funie un juncan. CAMILAR, TEM. 87. Aceeași mînă grasă și cu păr s-a-ntins spre sonerie. SAHIA, N. 82. O păreche de boi... țintați în frunte, ciolănoși și grași. CREANGĂ, P. 38. ♦ (Tipogr.) Litere grase = caractere aldine. ♦ Fig. (Despre sume de bani, de obicei peiorativ) Foarte mare. Prețuri grase. Bacșiș gras. ♦ Fig. (Despre culori) Compact și strălucitor. Lipsea vegetația vînjoasă, verdele crud al copacilor și gras al ierbii. C. PETRESCU, A. 314. ♦ Fig. (Despre rîs) Sănătos, plin. Trăilă rîse liniștit, un rîs gras, dar nu răspunse. DUMITRIU, V. L. 48. 2. Care conține multe grăsimi, bogat în grăsimi. Substanțe grase. Țesut gras. Lapte gras. Întreprinderi prelucrătoare de materiale grase: săpun, stearină, oleină și lumînări. ♦ (Despre carne) Care are multă grăsime. ♦ (Despre mîncări) Gătit cu multă grăsime. ◊ Fig. Ministrul care trece de-a fi organizat mai temeinic școala e același sub care s-a dat învățămîntului religios mai multă întindere și clerului porții grase mai multe. ARGHEZI, P. T. 12. 3. (Chim., numai în expr.) Acid gras = acid care se combină cu glicerina formînd grăsimile. 4. (Despre plante și despre fructele lor) (Cu fructul) plin, cărnos și moale. Fasole grasă. Ardei grași. Prune grase. ♦ (Despre iarbă) Cu firul gros și plin de sevă. Încet-încet, cu cît iarba grasă se poleia, umbrele pomilor se lungeau, creșteau. CAMILAR, TEM. 203. Frunză verde iarbă grasă, Cîntă cucu-n sihla deasă. BELDICEANU, P. 95. 5. Fig. (Despre pămînt) Fertil, roditor. Îi pămînt gras ca untul, și uitați-vă ce pîne albă crește. CAMILAR, N. I 248. Ia în palmă, te rog, puțin pămînt ucrainean. Este foarte gras și n-are nevoie de nici o substanță chimică. SAHIA, U.R.S.S. 96. ◊ Fig. Va fi o toamnă grasă și doldora de rod! DEȘLIU, G. 49.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

GUSTA, gust, vb. I. Tranz. I. 1. A lua cîte puțin dintr-o mîncare sau băutură, spre a-i afla gustul. Și după ce gustă apa, plescăiește din limbă. SADOVEANU, O. VI 232. Cucoane Grigori, am să-ți dau să guști dulceți de-a Marghioliței. ALECSANDRI, T. I 45. Murăș, Murăș, apă lină, Cine te bea să-nstrăină; Eu numai că te-am gustat, Foarte m-am înstrăinat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 201. ◊ Absol. N-ai gustat măcar... Și ce carne fragedă! CAMIL PETRESCU, T. II 72. Gustă de sare, dar cu toate că a pus destulă, era ca și cînd n-ar fi pus; mai puse deci și gustă iar. RETEGANUL, P. IV 36. 2. A mînca sau a bea în cantități mici, spre a-și potoli foamea sau setea momentană sau pentru a-și face o poftă; a îmbuca. După ce mai gustă o dată din vin, își șterse mustățile cu șervetul și băgă mîna în buzunarul hainei. C. PETRESCU, A. 373. Iar vitele-au murit, căci nu aflau Nici rouă-n cîmp, nici fir de ierbi să guste. COȘBUC, P. II 281. Am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul grădinii, dar n-am putut gusta niciodată din ele. ISPIRESCU, L. 81. Toți gustă din merinde, deșartă largi pahare În sunetul metalic de vesele fanfare. ALECSANDRI, P. A. 140. 3. A sta la masă, a mînca și a bea. Îți dau și ceva să guști, dacă poftești. SADOVEANU, O. I 312. Haid’ să gustăm ceva de cină. RETEGANUL, P. II 50. Toderică îi pofti întîi să guste ceva. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Absol. Să guști cu noi astă-sară, cumătră Paraschivă, zicea Zoița. BUJOR, S. 61. II. Fig. 1. A avea parte, a se bucura de ceva. Parcurile sînt pline de oameni care au venit să guste, la umbră, răcoarea plăcută a verii. STANCU, U.R.S.S. 125. Le trebuia doar un drum cît de încurcat... ca să poată gusta un ceas de somn. GALACTION, O. I 285. Oare ce desfătare vînătorească mai deplină... poate fi pe lume decît aceea care o gustă cineva... prin pustiile Bărăganului. ODOBESCU, S. III 15. Începuse a gusta dulcețile unei căsătorii potrivite. NEGRUZZI, S. I 41. 2. A prețui (ceva), a-i plăcea (cuiva ceva). Scriitorul însă pe care îl gustă mai mult este institutorul Creangă! IBRĂILEANU, A. 64. Una din pricinile pentru care literatura rusă e așa de gustată azi în Europa e tocmai baza ei atît de largă de altruism. IONESCU-RION, C. 106. Mi-am spus părerea... asupra unor opere pe care nu le știam gusta. CARAGIALE, O. III 252. Nu poți aștepta... să poată înțelege și gusta idiomele limbii noastre. GHICA, S. 170.

IARBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. (De obicei colectiv) Nume generic dat plantelor erbacee, de obicei necultivate, ale căror părți aeriene sînt verzi, subțiri și mlădioase și servesc ca hrană animalelor erbivore. Un fir de iarbă. ▭ Dinu se trînti în iarbă, mai la o parte, ca să se odihnească. BUJOR, S. 52. Zac pierdut în iarba-naltă, Privind, cu ochii beți de poezie, A cerului albastră-mpărăție. IOSIF, V. 72. Pe cîmpie Liniște era, Iarba cea verzie Nici se clătina. ALECSANDRI, O. 171. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult pînă ți se va împlini ceea ce dorești sau ce ți s-a promis de către cineva. Din pămînt, din iarbă verde = oricare ar fi greutățile, cu orice preț, negreșit, neapărat. Din pămînt, din iarbă verde, să te duci să-mi aduci herghelia. ISPIRESCU, L. 27. Cîtă frunză, cîtă iarbă sau cîtă frunză și iarbă sau ca frunza și ca iarba v. frunză. 2. (Mai ales la pl.) Buruieni de tot felul (uneori servind ca medicament, ca antidot sau ca otravă). A pus prin bălți și niște ierburi veninoase de care [dușmanul] cum bea, crăpa. NEGRUZZI, S. I 171. Aleargă din stîncă-n stîncă Și cată, culege ierburi. CONACHI, P. 86. ◊ Iarbă rea = buruiană otrăvitoare; fig. om rău, dăunător societății. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172. ◊ Expr. A căuta (pe cineva) ca iarba de leac sau a umbla (după cineva) ca după iarba de leac v. leac. 3. (Uneori determinat prin «de pușcă») Praf de pușcă. Atunci, cîteva luni d-a rîndul, nu mai auzi nici prin holde, nici prin crînguri, pocnetul ierbei de pușcă și șuierătura alicelor. ODOBESCU, S. III 37. Punea iarbă cu mîna Și gloanțe cu chivăra. ȘEZ. II 77. 4. Compuse: iarbă-de-mare (sau iarba-mării) = plantă erbacee acvatică, cu flori verzi, care crește pe fundul mării, formînd adesea întinse pajiști submarine; se folosește în tapițerie (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică cu flori albe (Hydrocharis morsus- ranae); iarba-fiarelor sau (mai rar) iarba-fierului = plantă erbacee veninoasă, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); (în basme) iarbă cu puterea miraculoasă de a deschide orice ușă, lacăt, încuietoare etc.; p. ext. putere supranaturală, prin care se poate ajunge la un rezultat greu de obținut. Cei ce au avut interesul să le tăinuiască aveau și iarba-fiarelor care descuia lacătele. PAS, Z. III 256. Manlache are iarba-fiarelor și nu-l atinge glonțul. POPA, V. 187. Dacă ai avea iarba-fierului, ai putea să sfărmi broaștele. ALECSANDRI, T. I 447; iarbă-creață = mentă, izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, frunze înguste și flori verzi, care crește prin păduri, în locuri umbroase și umede (Poa nemoralis). Frunză verde iarbă-deasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10; iarbă-grasă = mică plantă erbacee, bogată în sevă, cu tulpina ramificată și flori galbene (Portulaca oleracea). Foaie verde, iarbă-grasă. ȘEZ. I 103; iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium). Un miros de iarbă-mare, sita-zinelor și alte ierburi uscate îți gîdilea nasul. CONTEMPORANUL, V_I 291; iarba-șerpilor = broscariță (2). – Pl. și: ierbi (COȘBUC, P. II 281).

ÎNCĂLZITOR², -OARE, încălzitori, -oare, adj. (Rar) Care dă sau transportă căldură, care încălzește. Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare... Aprind un soare dulce în sufletul uimit! ALECSANDRI, O. 174. Acel soare... varsă lumină încălzitoare. CONACHI, P. 265.

RAZĂ, raze, s. f. 1. (De obicei urmat de determinări, care arată izvorul luminii) Linie dreaptă în care se propagă lumina; traiectorie luminoasă. Frunzele sînt niște laboratoare misterioase, care, utilizînd energia razelor solare, iau cărbunele din aer. MARINESCU, P. A. 39. Învie firele de iarbă sub ploaia razelor de soare. GOGA, C. P. 130. Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază. EMINESCU, O. I 168. ◊ Fig. În sufletele lor stăruiește o rază de lumină. SADOVEANU, E. 106. ♦ Zonă luminoasă; lumină, strălucire. Omul... scotea un caiet din buzunar, și, desfăcîndu-l în raza lămpii, începea să citească. GALACTION, O. I 307. În jurul frunții sale plutește-o blîndă rază. EFTIMIU, Î. 153. Petre Majă – adimenit, Din somn dulce s-a trezit. O! minune! ce să vază în a zilei albă rază? Vede-acum cu ochi deschiși Ce-a văzut cu ochi închiși. ALECSANDRI, P. II 109. ◊ Fig. Am zvîrlit asupră-ți, crudo, vălul alb de poezie Și paloarei tale raza inocenței eu i-am dat. EMINESCU, O. I 29. Contemporanii... mei își aduc aminte ce erau țiganii acum 50 de ani, chiar atunci cînd razele civilizațiunii moderne îmblînzise moravurile. KOGĂLNICEANU, S. A. 193. 2. Fig. Pîlpîire. O rază din vremile-apuse E cîntecul celor ce trec. COȘBUC, P. II 94. Dîndu-mi din ochiul tău senin o rază dinadins, În calea timpilor ce vin O stea s-ar fi aprins. EMINESCU, O. I 191. A morții stinse raze trist în ochi îi amurgesc. BELDICEANU, P. 123. ♦ Licărire, semn slab de... La cine pot să aflu o rază de-ndurare? ALECSANDRI, T. II 121. 3. (Fiz.) Radiație. ◊ Raze infraroșii v. infraroșu. Raze ultraviolete v. ultraviolet. Raze X (sau Roentgen) = unde electromagnetice cu lungimi de undă mult mai mici decît acelea ale luminii. Roentgen descoperă razele X. MARINESCU, P. A. 32. 4. (Geom.) Distanța din centrul unui cerc pînă la orice punct de pe circumferință sau din centrul unei sfere pînă la orice punct de pe suprafața ei. 5. Distanță pînă la care se exercită o acțiune în jurul centrului de unde pornește. Niagara, cea cu ecoul uruind noaptea pe o rază de șaizeci de kilometri. C. PETRESCU, C. V. 181. ◊ Rază de acțiune (sau de activitate) = loc pînă unde se întinde puterea sau influența cuiva sau a ceva. 6. (Regional) Ramificație a coarnelor cerbului. Cerbul cu douăsprezece raze e mai prejos de așteptări. SADOVEANU, V. F. 90. [Cerbul] au luat o căpiță cu razele și au rădicat-o în sus și au ascuns pe soră-sa sub dînsa. SBIERA, P. 174. 7. Par folosit ca sprijin; proptea. Văzînd-o că se leagănă în toate părțile, ziceau: paserei acesteia îi trebuie raze, ca să nu se răstoarne. MARIAN, O. II 392. ♦ Fiecare dintre fofezele unei vîrtelnițe. La capătul răscrucilor sînt cele patru fofeze, numite și... raze. PAMFILE, I. C. 259.

RĂDĂCINĂ, rădăcini, s. f. 1. Partea plantelor care se găsește (de obicei) în pămînt, avînd rolul de a le fixa și de a absorbi apă și săruri minerale din sol; (popular) parte a plantei aflată în pămînt, indiferent de structura și funcțiunile pe care le are. Ș-un fir de iarbă își are rădăcina lui. SADOVEANU, O. VII 100. Se așeză sub un nuc bătrîn și scorburos, pe o rădăcină încovoiată ca un jilț. REBREANU, I. 19. Îl învăță... să adune rădăcini ca să se hrănească. ISPIRESCU, L. 147. ◊ Fig. [Poezia] trebuie să-și aibă rădăcinile în același pămînt din care se hrănește viața. BENIUC, P. 140. ◊ Expr. A prinde rădăcini (sau rădăcină) v. prinde (VII 1). ♦ Fig. Origine, izvor. A curma răul din rădăcină. 2. Partea prin care un organ, o parte a corpului este fixată înțr-un țesut. Rădăcina unui dinte. ▭ Un val fierbinte de mînie parcă i se ridică din tălpi pînă-n rădăcina părului. MIRONESCU, S. A. 29. 3. Partea de lîngă pămînt a tulpinii unui copac. [Manlache] a făcut scăpată jos, la rădăcina copacului, legătura cu mîncare. POPA, V. 83. Mai în jos pe rămurele Cîntă două păsărele... Mai în jos la rădăcină Cînt-o turturea bătrînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 193. ♦ Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; bază. Ei se așezară jos, la rădăcina zidului. ISPIRESCU, L. 26. Și rădăcinile munților mari se cutremurară falnic De horăitul bătrînului crai. EMINESCU, O. IV 198. ♦ Partea de la bază a anumitor organe. La rădăcina nasului lemnos al bătrînului, ochii se făcuseră parcă roșii. CAMIL PETRESCU, O. I 133. Aveau... coada mai groasă la rădăcină și mai subțire la vîrf. ODOBESCU, S. III 43. ♦ Limita de adîncime a anumitor obiecte. Se împlîntau baionetele pînă în rădăcină în carne de turc. GANE, N. II 111. Pîndește călare... Bagă pintenii pînă la rădăcină. DELAVRANCEA, O. II 75. 4. Valoare a necunoscutei dintr-o ecuație. ◊ Rădăcină pătrată (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). 5 e rădăcina pătrată a lui 25. ▭ Rădăcină cubică (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit succesiv de două ori cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată); radical¹. 5 e rădăcina cubică a lui 125. 5. (Lingv.) Element al unui cuvînt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeași familie și care conține sensul lexical al cuvîntului; radical¹. Substantivul «muncă», verbul «munci», adjectivul «muncitor » au aceeași rădăcină «mun-». – Pl. și: (popular) rădăcine (HODOȘ, P. P. 73).

RENAȘTE, renasc, vb. III. Intranz. 1. A se naște din nou. Poate că-ntr-un fir de iarbă vom renaște amîndoi. LESNEA, I. 137. Sînt tot ei cei cari renasc în strănepoți. EMINESCU, N. 53. ♦ (Despre abstracte) A se ivi din nou, a reapărea. (Refl.) Simț o durere murind și o bucurie renăscîndu-se în sufletul meu. NEGRUZZI, S. III 360. ♦ A se trezi la viață, a se înnoi. Natura renaște primăvara. ▭ Livezile, după anul de pustiire, tînjesc; dar renasc apoi. SADOVEANU, O. VI 402. ◊ (În comparații) Iubire, sete de viață, Tu ești puterea creatoare Sub care inimile noastre Renasc ca florile în soare. VLAHUȚĂ, O. A. 65. 2. A se forma, a se reface. Pe ruinile acestui sat a renăscut altul, un sat de pescari. BOLINTINEANU, O. 304. Secolul al XIX-lea... a văzut renăscînd ca din cenușe state nouă ca Grecia, ca Belgia, Romînia, Serbia și Bulgaria. GHICA, S. A. 27.

PLECA², plec, vb. I. 1. Refl. (în concurență cu apleca) A se înclina (într-o parte), a se îndoi, a se încovoia. Orheianu se plecă spre urechea lui pan Ludno. SADOVEANU, O. VII 158. Corabia-ntr-o parte de-ar fi a se pleca, Ne-am duce-n fundul apei. MACEDONSKI, O. I 165. Și de ce să nu mă plec Dacă păsările trec. EMINESCU, O. I 214. Se plecă și ridicînd pe Ruxandra de jos Doamna mea! îi zise. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Și luna înnegrește și ceru-ncet se pleacă. EMINESCU, O. I 95. ◊ Expr. A se pleca spre apus = a) (despre aștri) a coborî spre apus, a apune. Cînd soarele se pleacă spre apus... farmecul tainic al singurătății crește și mai mult în sufletul călătorului. ODOBESCU, S. III 17; b) fig. (despre persoane și despre forța, gloria, prestigiul lor) a fi în declin. Puterea colosală a romanilor începu a se pleca spre apus. NEGRUZZI, S. I 201. ◊ Tranz. Vîntul ușor și umed pornise mai tărișor și pleca într-o parte limbile focului. SADOVEANU, O. I 18. Și timpul... apasă peste turnuri, le pleacă și le crapă. MACEDONSKI, O. I 24. Un fir de iarbă verde pe care-ncet se urcă un galbin gîndăcel Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel. ALECSANDRI, P. III 25. ♦ A se înclina în semn de respect, pentru a saluta. Moșneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se pleacă pînă la pămînt. CREANGĂ, O. A. 167. 2. Refl. A ceda în fața unei forțe, a se supune, a se lăsa subjugat. Turcii, cu toate că erau mai numeroși, trebuiră a se pleca furiei romînilor. BĂLCESCU, O. II 50. Au trebuit să se plece voinții tatălui. DRĂGHICI, R. 106. ◊ Refl. reciproc. Teamă n-ai, căta-vor iarăși între dînșii să se plece, Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. ♦ Tranz. A aduce la supunere, a subjuga. Pînă cînd să ne tot plece cruda, oarba tiranie Și la caru-i de trufie Să ne-njuge ea pe noi! ALECSANDRI, P. II 7. ♦ (Învechit) A înclina să..,. a fi dispus să..., a se îndupleca. De-ar vrea și-ar vrea Mama să se plece, Am să fac La nunta mea Vinul, cît îl poate bea Satu-ntreg să sece. COȘBUC, P. II 279. Noi ne plecăm a crede... că fără dreptate a fost el azvîrlit după tron în temniță. BĂLCESCU, O. II 71. 3. Tranz. A lăsa în jos, a coborî; a apleca. Mai bine ochii-njos să-i pleci Să vezi pămîntul pe-unde treci. COȘBUC, P. 1151. Părul, văzînd pe fată, și-aplecat crengile-n jos. CREANGĂ, O. A. 181. Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Fig. Neamurile plecau fruntea și ele, destul de rușinate. SADOVEANU, E. 96. Prahovă... pentru ce te-oprești mirată și pleci ochii? COȘBUC, P. I 169. Înălțimile albastre. Pleacă zarea lor pe dealuri Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. EMINESCU, O. I 210. ◊ Expr. A (-și) pleca capul = a (se) supune, a subjuga sau a se lăsa subjugat. Astfel e romînul și romîn sînt eu Și sub jugul barbar nu plec capul meu. BOLINTINEANU, O. 32. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie Sub asprime plecînd capul unui neam. ALECSANDRI, P. I 200. A nu avea unde să-și plece capul = a nu avea adăpost, loc de odihnă. N-am unde să-mi plec nici capul, ajung din rău în mai rău. PANN, la CADE. A (-și) pleca urechea la... = a) a asculta cu atenție, a lua în considerare, a da urmare. Împăratul începu a se minuna și el de istețimea lui Aleodor și-și plecă urechea la rugăciunea fiei sale. ISPIRESCU, L. 46; b) a da crezămînt vorbelor de nimic, bîrfelilor. Se uită în ochii celor ce au plecat urechea la șoapte. DUMITRIU, N. 170. Palavre franțuzești. Las’ pe alții să-și plece urechea la ele. ALECSANDRI, T. I 348. A (-și) pleca inima = a) a da ascultare păsului, suferințelor cuiva; b) (rar) a arăta smerenie, evlavie față de cineva. Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? EMINESCU, O. I 115. Refl. Cumpăna unei fîntîni se pleacă și se înalță, ca un cocostîrc care bea apă. VLAHUȚĂ, R. P. 10.

TOPORÎIE, toporîi, s. f. (Regional) Coada coasei; coporîie. Vlaga li se scurgea [cositorilor] în toporîi, din toporîi trecea în oțel și de acolo în pămînt, la rădăcina fiecărui fir de iarbă atins de coasă. VORNIC, O. 90. Unele toporîi sînt împărțite prin crestături în palme, putîndu-se măsura cu dînsele ca și cu stînjinul. PAMFILE, A. R. 125.

URCA, urc, vb. I. 1. Refl. și intranz. A se îndrepta spre un loc mai ridicat, a merge, a se duce în sus, la deal; a se sui. Se urcă turme sus la munte Pe șerpuindele cărări. DEȘLIU, M. 21. Adesea se urca pînă la stîni. CĂLINESCU, E. 54. Încălecai și începui a urca la deal pe drum aproape fără de urmă. HOGAȘ, M. N. 159. Iată un fir de iarbă verde Pe care-ncet se urcă un galbin gîndăcel. ALECSANDRI, P. A. 118. ◊ Tranz. (Complementul indică locul pe care se suie cineva) Urcară o culme, pe urmă coborîră. SADOVEANU, O. I 62. Cîte un vapor, venind de la mare, urca încet, măreț, cursul fluviului. BART, E. 44. Urca-vom și-alte scări... nimic au fost pe cîte le-am urcat. COȘBUC, P. II 305. ♦ (Despre drumuri) A fi înclinat (după forma reliefului), ducînd spre partea mai înaltă a locului. Drumul urca în pantă, poteca era îngustă. PAS, Z. III 189. ♦ (Despre plante) A se ridica prinzîndu-se (cu ajutorul unor organe speciale) pe araci, pe ziduri etc.; a se cățăra. Iedera se urcă pe perete. Vița se urcă pe araci. 2. Refl. și (rar) intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în») A se sui și a se așeza pe ceva mai ridicat. Se urcară în trăsură și porniră iar. DUMITRIU, N. 123. Bine, bine, dar să iei seama, Lazăre! zise... urcindu-se și el sus pe capră, lîngă vizitiu. REBREANU, R. II 68. Sania se opri; ne urcarăm în ea și intrarăm în București. BOLINTINEANU, O. 389. (Tranz.) Voiam s-o urc în trăsură. DUMITRIU, N. 121. Joe, după ce-și urcă copilul în ceruri, stărui de Junona să se împace cu Ercule. ISPIRESCU, U. 79. În brațe-o lua, Pe schele-o urca, Pe zid o punea. ALECSANDRI, P. P. 189. (Expr., rar) A urca (pe cineva) în furci = a spînzura. I-am urcat [pe turci] în furci. ALECSANDRI, P. III 211. ◊ Expr. (Despre regi, domnitori) A se urca pe tron (sau în scaunul împărăției) = a veni la domnie. Apoi s-au urcat în scaunul împărăției. ISPIRESCU, L. 32. La 1504 murind marele Ștefan-vv., viteazul vitejilor, se urcă pe tron fiul său, Bogdan. BĂLCESCU, O. I 81. 3. Refl. și (rar) intranz. A se ridica (pînă la o înălțime oarecare); a se înălța (în văzduh); a avea o mișcare ascendentă. Lumina soarelui de toamnă, care acum a urcat în cumpăna cerului, [e] o lumină dulce. STANCU, U.R.S.S. 38. Praful se urcă pînă-n căpriori. REBREANU, I. 13. Un nor ivit de către-apus Se urcă-n sus. COȘBUC, P. II 90. ◊ (Poetic) Iată din văile-adînci se urcă spre creștete-amurgul. COȘBUC, P. II 63. ◊ A i se urca (cuiva) în cap v. cap (I 1). A i se urca (cuiva) la cap v. cap (I 1). A i se urca (cuiva) sîngele în obraz (sau la cap) v. sînge. (2). A i se urca cuiva (băutura) la cap, se spune cînd cineva este amețit de băutură. Să nu bei mult, că ți se urcă la cap. REBREANU, I. 18. ◊ Tranz. Piramidele-nvechite Urcă-n cer vîrful lor mare. EMINESCU, O. I 54. Se sfătuiseră ca să-l urce pînă la jumătatea fîntînei... și să-i dea drumu ca să scape de el. ȘEZ. II 206. 4. Refl. (Despre temperatură, presiune atmosferică) A avea valori mai mari, a crește, a se ridica; (p. ext., despre barometre, termometre etc.) a indica o temperatură sau o presiune etc. mai mare decît cea inițială. I s-a urcat temperatura. ♦ (Fiz.; despre o mărime scalară) A suferi o variație de creștere a valorii pozitive. 5. Refl. (Despre numere, prețuri, sume) A se ridica, a ajunge pînă la...; a se mări, a spori. Se mai grămădiră și alții, pînă cînd numărul se urcă la șapte. GANE, N. II 22. Cheltuielile extraordinare ale revoluției nu se urcă la mai mult de 700 000 lei. GHICA, A. 243. ◊ Tranz. Acum ne-a mai urcat și chiria. C. PETRESCU, C. V. 226. 6. Refl. (Despre voce, glas, ton, p. ext. despre cîntece) A crește în intensitate; a se ridica, a se înălța. Glasul acela mlădiitor Ce c-o-ntorsură lină, ușoară, Treptat se urcă și se coboară. ALEXANDRESCU, M. 317. ◊ Tranz. Și viersul cînd își urca, Copaci, ramuri se mișca, Frunzele pe jos pica. TEODORESCU, P. P. 632. 7. Refl. A merge îndărăt în timp pînă la..., a data din... Prima fundațiune a fortăreței se urcă în epoca pe cînd Domnul Hristos îmbla pe pămînt. HASDEU, I. V. 24.

ZORI¹ s. m. pl. (Articulat și în forma zorile) 1. Lumina care se arată pe cer înainte de a răsări soarele; faptul zilei, auroră. Își leapădă cerul cernitele straie, fereștile larg se deschid Și zorii tomnateci pătrund în odaie. DEȘLIU, M. 69. Prin dumbrăvi, pe ogoare și prin văi, trecea vîntișorul lin dinaintea zorilor. SADOVEANU, O. VI 335. Dragi-mi erau... mîndrele dealuri, de după cari-mi zîmbeau zorile, în zburdalnica vîrstă a tinereții. CREANGĂ, A. 117. ◊ (Cu verbe ca «a se revărsa», «a se zări», «a se ivi» etc. formează expresii însemnînd «a se lumina de ziuă») Afară, întunericul se subțiase, fereastra se făcuse albăstruie-deschisă; crăpau zorile. V. ROM. mai 1953, 120. Hai noroc, Castane frate... că se zăresc zorile, CAMILAR, N. I 230. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură. ALECSANDRI, P. A. 120. Foaie verde ș-o lalea Zori de zi cînd se crăpa. TEODORESCU, P. P. 310. El mi se scula, Zori cînd se iveau. id. ib. 462. ◊ (Construit cu diferite prepoziții sau în corelații cu zi, ziuă, revărsat etc. formează locuțiuni însemnînd «dis-de-dimineață», «în faptul zilei») Către zărirea zorilor veni la companie. CAMILAR, N. I 196. În zori, m-am apropiat de fereastra în care bătea, cu mii de degete subțiri, ploaia. STANCU, U.R.S.S. 48. O dată cu zorile, glasul cocorilor a evitat vestitor, pătrunzînd strident prin pereții de scînduri ai barăcii. SAHIA, N. 83. Ziua următoare, în zorii zorilor, primarul Ion Pravilă se afla pe moșia arendașului. REBREANU, R. I 108. În zorii zilei se sculă și porni la tîrg. DUNĂREANU, CH. 72. Uite cum se șterg, pălite, de pe boltă, mii de stele, Cînd de zori s-anunță firii soarele biruitor. DAVILA, V. V. 184. La izvor vezi pe Rodica Pînă-n zori, cînd pe sub streșini încă doarme rîndunica. COȘBUC, P. I 95. Din zori, de cum s-aprind, Tot cîntă rîndunica Sub streșini ciripind. id. ib. 277. Cînd se trezește Ipate în zori de ziuă, se sparie ce vede! CREANGĂ, P. 158. De e curcă ce se-ncurcă, La revărsatul zorilor. în calea vînătorilor. ODOBESCU, S. III 9. De cu zorile, atunci cînd roua stă încă aninată de firele de iarbă. id. ib. 16. Mă duc, mîndro, și te las; La zoritul zorilor. HODOȘ, P. P. 219. ◊ Fig. Cu gîndiri și cu imagini înnegrit-am multe pagini Ș-ale cărții, ș-ale vieții, Chiar din zorii tinereții. EMINESCU, O. IV 292. ◊ Expr. Din zori și pînă-n seară (sau pînă-n noapte) = de cînd se face ziuă pînă noaptea tîrziu; toată ziua. În sufletul vostru a pătruns Vara cu muncă din zori pînă-n noapte. BENIUC, V. 24. Torcea, torcea fus după fus, Din zori și pînă-n seară; Cu furca-n brîu, cu gîndul dus. Era frumoasă de nespus în portu-i de la țară. IOSIF, V. 41. A da în fapt de zori = a se face ziuă, a se lumina de zi. De cum a dat în fapt de zori, Veneau, cu fete și feciori, Trăsnind rădvanele de crai Pe netede poteci de plai. COȘBUC, P. I 55. ♦ Luceafăr de zori = numele popular al stelei Sirius; zorilă. 2. (Regional, în forma zorile) Dans popular care se joacă după nuntă, cînd oaspeții sînt conduși acasă cu lăutari; melodia după care se dansează; melodie care se cîntă miresei la uncrop. 3. (Uneori în expr. zorile mortului) Bocete care se rostesc dis-de-dimineață, a doua zi după înmormîntare. «Zorile mortului» se strigă (cîntă) nu numai după repauzarea omului, ci mai vîrtos după înmormîntarea lui. MARIAN, Î. 230.- Formă gramaticală: pl. (f. art.) zorile.

VEȘTED, -Ă, veșteji și veștezi, -de, adj. 1. (Despre plante și părți ale lor, p. ext. despre locul unde cresc plantele) Care și-a pierdut prospețimea; care a început să se usuce; veștejit, ofilit. Și cine s-ar opri să plîngă O frunză veștedă-n cărare, Cînd codrii freamătă alături Și rid în răsărit de soare. GOGA, C. P. 119. Ce triste-mi stați acuma și zdrobite!.. Flori veștede, flori moarte, flori iubite. IOSIF, P. 37. În cîmpul veșted iată un fir de iarbă verde Pe care-ncet se urcă un galbin gîndăcel. ALECSANDRI, P. III 25. ♦ (Rar, despre crengi) Lipsit de frunze, despuiat. Codru-i jalnic ca și mine... Pică-i frunza, toată bine, Cu crengi veștede rămîne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. ♦ Fig. Lipsit de culoare, mohorît. Deprins cu toamna veștedă din șes, nu puteam să admir destul variația de culori și de nuanțe... cu care toamna de sub munți înveșmînta grădinile. GALACTION, O. I 93. 2. Fig. (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) Lipsit de vlagă, de prospețime sau de vioiciune; uscat, ofilit. Cu inima veștedă am trecut mai departe pe linia satului. SADOVEANU, A. L. 183. Atunci din ochii veștezi... Tăcind a șters femeia o lacrimă. COȘBUC, P. I 142. Pe cîmpiile tale și pe drumuri, trec fețe serbede și veștede, fluierînd doine dureroase. RUSSO, O. 42. ◊ (Substantivat, popular) Te rog și pe mine a mă scrie... Cu viii, cu rumenii, Nu cu morții, veștezii. MARIAN, Î. 179. 3. Fig. (Despre culori) Palid, șters, mort. Înaripata molie... bătînd fantastic din aripioarele ei făcute din veștede culori. ANGHEL, PR. 4. În umerii obrajilor slomnea acea roșață veștedă a ofticoșilor. VLAHUȚĂ, N. 150.

popă, popi, s.m. – 1. Preot: „C-acolo-s doi popt’i uniți, / Cunună pe cei fugiți” (Calendar, 1980: 86). Popi uniți = preoți greco-catolici. 2. Snopul de grâu din vârful clăii (ALR, 1956: 60). 3. Fir de iarbă sau de mălai rămas netăiat pe holdă: „Întoarnă-te cu secerea, că ț-o rămas după tine un pop” (Faiciuc, 2008). ♦ (onom.) Pop, Popa, Popan, Popean, nume de familie (28.946 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din sl. popŭ (Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX, MDA) < lat. popa „servitor care îngrijea de instrumentele utilizate la sacrificii” (Scriban).

ȘOAPTĂ, șoapte, s. f. 1. Vorbire cu voce înceată; șoptit, șoptire; p. ext. vorbă sau comunicare rostită pe șoptite. Șoapta Olguței i-a răscolit sufletul și i-a trezit întrebări pe care nu le cunoscuse pînă acuma sau pe care le înăbușise înadins. REBREANU, R. II 213. Virgil Predescu a văzut în șoapta prietenului său numai semnul modestiei unui biruitor. POPA, V. 202. Nici o șoaptă de deznădejde nu poți auzi. BART, S. M. 17. Ah! ascultă, mîndruliță... Șoapta-mi blîndă de amor. EMINESCU, O. I 4. ◊ Loc. adj. și adv. În șoaptă = (care se spune) pe șoptite, în taină. Întrebă, încovoiat, aproape în șoaptă. DUMITRIU, N. 125. Jupînesele... vorbeau în șoaptă, împărtășindu-și supărările. SADOVEANU, O. I 300. În dimineața zilei a treia... a auzit vorbe în șoaptă, care au crescut și s-au apropiat din ce în ce. SAHIA, N. 83. ♦ Murmur de glasuri care șoptesc. Auzi de jos șoapte și pași, servitorii care făceau puțină ordine. REBREANU, R. I 226. ◊ (Poetic) Ca o armonie mă împresurau șoaptele legendelor. SADOVEANU, O. VI 528. Și-i îmbată pe-amîndoi Șoapta dulcilor povești... PĂUN-PINCIO, P. 51. ♦ Fig. Susur, freamăt, șopot. Ramurile brazilor bătrîni porneau șoapte grăbite, care creșteau într-o foșnire duioasă de valuri. SADOVEANU, O. VII 215. Jucau umbre pretutindeni și ascultam, în fiecare fir de iarbă, o șoaptă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 45. Te-ai îmbătat de șoaptele pîraielor și ai visat sub umbra pădurilor. HOGAȘ, DR. II 147. 2. (La pl.) Calomnii, bîrfeli. El nu lua aminte la șoaptele lor, nu se uita la tertipurile și la renghiurile ce-i tot juca. ISPIRESCU, L. 337.

CIUGULI vb. a ciupi, (pop.) a piguli. (Pasărea ~ un fir de iarbă.)

CIUPI vb. 1. a pișca, (pop.) a țicura, (reg.) a picura, a pișcura, (Transilv.) a pițiga. (Cine te-a ~ așa?) 2. a ciuguli, (pop.) a piguli. (Pasărea ~ un fir de iarbă.) 3. a înțepa, a mînca, a pișca. (Îl ~ puricii, țînțarii.) 4. (fig.) a scărpina. (~ un instrument muzical cu coarde.) 5. a înțepa, a pișca. (Mustul ~.) 6. a se pișca. (Pantalonii s-au cam ~.)

ciupăra¹ [At: LB / Pzi: ~rez, ciupăr / E: mg csipérsz] (Trs; Mun; rar) 1 vt A jumuli păsări. 2 vr (D. păsări) A se curăța cu ciocul, aranjându-și penele. 3 vt (D. animale) A rupe cu gura (câte un fir de iarbă). 4 vt A adăuga câte puțin la ceva. 5 vt A fura câte puțin.

coamă sf [At: LEX. MARS., ap. DA / V: (îvr) ~me sfp / Pl: ~e / E: ml coma] 1 Păr lung (și stufos) care crește pe grumazul sau de-a lungul spinării unor animale. 2 (La cai; îs) ~ dublă Coamă (1) bogată ce cade pe ambele părți ale gâtului. 3 (La cai; șîs ~ma de pe frunte, ~ma frunții, ~ma dinainte) Moț de păr ce atârnă pe fruntea calului. 4 (La cai; șîs -a de la copite) Chișița. 5 Păr des și lung care crește pe capul unei persoane. 6 (Bot; reg; îc) ~ma-calului Coada (96)-calului (Equisetum arvense). 7 (Bot; reg; îc) ~ma-porcului Iarbă cu firul subțire și drept, cu grăunțele spicului alterne și așezate regulat. 8 (Reg; îc) ~ de aur Planta Aster linosyris. 9 (Reg; îc) ~ -de-mare Pește din familia ciprinidelor (Cyprinus Carassius). 10 (Fig) Frunziș des din vârful arborilor. 11 (La comete) Coadă (59). 12 Culme prelungită de munte sau de deal. 13 Partea de deasupra, orizontală, a unui zid. 14 Șaua casei Si: cucumea². 15 Lemn orizontal în care sunt fixați căpriorii acoperișului casei. 16 Vârful unei căpițe. 17 (Pop; îs) ~ încolțată Muche dințată formată din șițe la vârful acoperișului casei. 18 (Rar) Muchie. 19 Țiglă profilată pentru acoperirea coamei (14) casei. 20 (Pop; îs) ~ apei Firul apei. 21 Păr lăsat să crească (excesiv de) lung pe capul unei persoane; mai ales unui bărbat. 22 (Fig) Frunziș des pe vârful coroanei arborilor. 23 Linie de intersecție (orizontală sau oblică) a două versante pe acoperiș.

gras, ~ă [At: CORESI, PS. 412 / Pl: ~ași, ~e / E: ml grassus, -a, -um] 1-2 smf, a (Persoană) care are sub piele un strat gros de grăsime (și forme pline, rotunde) Si: dolofan, durduliu, rotofei, (liv) rubicond. 3 (Îs) a Țesut ~ Țesut adipos. 4 a (Pop; irn; îe) ~ ca scripca Foarte slab. 5 a (Pop; îe) ~ la ceafă (sau la pungă) Bogat. 6 a (Pop; îae) Mojic. 7 a (Fig; d. sume de bani) Mare. 8 a (Fig; d. râs) Cu hohote. 9 a (D. carne, alimente) Care conține (multă) grăsime. 10 sn (Înv) Grăsime. 11-12 sn (Înv; la plante) Măduvă (sau suc secretat). 13 a (Chm; îs) Acid ~ Acid care se combină cu glicerina și formează grăsimi. 14 a (D. fructe, legume) Cărnos. 15 a (D. iarbă) Cu firul gros și plin de sevă. 16 a (D. pământ) Fertil. 17 sf (Îs) ~a de Cotnari Specie de viță-de-vie cu struguri având boabele dese, galbene-verzui, cu pete ruginii, din care se produce un vin alb superior. 18 sf (Îas) Vin produs din această specie. 19 sm Strugure alb, pe jumătate rumen, cu boabe de mărime mijlocie și cu gust dulce, care se coace primul. 20 a (D. boabele strugurilor) Plin. 21-22 sf, a (Literă tipografică sau caracter) care are conturul mai gros decât al literelor aldine. 23 a (D. texte) Care este cules cu caractere grase (22). 24 a (D. teme, subiecte) Generos (și incitant). 25 a (D. piele, păr) Unsuros. 26 a (D. salarii, câștiguri bănești; fig) Mare. 27 a (Reg; d. iarnă) Cu puțin ger și zăpadă multă.

păiș sn [At: KLEIN, D. 393 / V: (reg) paiș, ~șă / P: pă-iș / Pl: ~e, ~uri / E: pai¹ + -iș] 1 (Îrg) Păiuș (4). 2 Fir de iarbă. 3 (Îrg; csc) Mulțime de paie¹ (1) Si: (pop) păiuș (6). 4 (Reg) Fir de cereală rămas nesecerat pe miriște. 5 (Mun; csc) Fire de in sau de cânepă subțiri, galbene, care rămân după cules Si: (reg) păiște (3). 6 (Mun; csc) Fire de fân rare, subțiri, nedezvoltate normal, din cauza solului sărac Si: (reg) păiște (5). 7 (Pex) Miriște. 8 (Reg; șîc ~-arămiu) Plantă erbacee din familia gramineelor, cu tulpina în formă de pai¹ (1) groasă și cu flori de culoare violet-închis care se găsește în vegetația pajiștilor naturale Si: (pop) păiuș (12), (reg) păișor (5), păiușcă (2)-uriașă (Festuca porci). 9 (Bot; reg) Păiuș (10) (Festuca pratensis). 10 (Reg) Planta Festuca sylvatica. 11 (Reg) Planta Festuca hirsuta. 12 (Reg) Planta Festuca supina. 13 (Bot; reg) Păiuș (9) (Festuca ovina). 14 (Reg) Planta Festuca xanthina. 15 (Bot; reg; șîc ~-subțire) Păiuș (8) (Aira caespitosa). 16 (Reg) Planta Aira flexuosa. 17 (Reg) Planta Aira canescens. 18 (Bot; reg) Colilie (Stipa pennata). 19 (Bot; reg: îc ~-dulce) Bărboasă (Andropogon Ischaemum). 20 (Bot; Trs) Rogoz (Carex riparia).

țiu³ [At: POGOR, HENR. 236/10 / V: (reg) țif sn, țifă sf, țivi ssp / Pl: ~ri / E: nct] 1 sn (Mol; Trs) Vârf ascuțit de stâncă, înaltă și golașă Si: pisc², stei. 2 sn (Mol; Trs) Stâncă ascuțită și înaltă. 3 sn (Mol; Trs) Ridicătură ascuțită de teren. 4 sn (Mol; Trs) Vârf ascuțit al unei pietre. 5 sn (Îrg) Partea ascuțită a unui obiect. 6 sn (Mol) Târnăcop. 7 sn (Mol; Min; spc) Târnăcop a cărui parte metalică este formată dintr-o bară de oțel cu secțiunea pătrată, ascuțită la capete și puțin arcuită, folosit la tăierea rocilor și a substanțelor minerale moi. 8 sn (Mol) Unealtă asemănătoare cu târnăcopul folosită la desfacerea pavajelor, la mișcarea obiectelor grele Si: rangă¹. 9 sn (Mol; Ban) Topor cu tăișul lung și îngust, folosit la despicarea lemnelor mai groase. 10 sn (Mol; Ban) Secure mare. 11 sn (Reg) Un fel de secure mică, folosită la făcutul carelor. 12 sn (Reg) Unealtă compusă dintr-o daltă metalică, ascuțită pe o singură latură, fixată într-o coadă de lemn și utilizată la tăierea și întreținerea copcilor pentru pescuit sub gheață. 13 sn (Mol; Ban) Unealtă de dulgherie în formă de topor sau de daltă, folosită pentru scobit. 14 sn (Reg) Unealtă folosită în pădure pentru sădit și semănat. 15 sn (Mol; Olt) Par, piatră servind ca semn de hotar. 16 sn (Mol; fam; pan) Bot¹. 17 sn (Mol; pan) Cucui¹ (1). 18 sn (Mol; pan) Mărul lui Adam. 19 sn (Mol; îf țif) Vârful firului de iarbă sau al unei alte plante, mai ales stuf, țipirig¹, papură, când răsare din pământ. 20 sn (Reg; îaf) Un fel de iarbă cu firul subțire, care crește prin locurile umede și care rămâne, de obicei, netăiată la cosit. 21 sn (Reg; pex; îaf) Loc unde cresc plante erbacee acvatice, precum papura. 22 sn (Reg; pex; îaf) Loc unde cresc copaci tineri. 23 sn (Reg; îaf) Umflătură pe scoarța copacilor, pe fructe, pe legume etc. 24 sn (Reg; îf țif, țâu) Vârf de copac. 25 sn (Reg; lpl; îf țivi) Pădure deasă cu diferiți copaci. 26 sn (Reg; pan) Smoc (de păr, de barbă). 27 sn (Reg) Fân amestecat cu mult rogoz Si: (reg) șovar, țipirig¹ (11). 28 (Reg) sms Rogoz. 29 (Reg) sms Un fel de papură mai mică și mai subțire, care crește prin locuri mlăștinoase. corectat(ă)

MORMÎNT s. n. I.1. Groapă săpată în pămînt pentru înmormîntarea celor decedați; p. e x t. loc unde este înmormîntat cineva. Scoatea. . . cei ce-l mîniia și lăcuiia în morminte. PSALT. HUR. 55^v/4. Și mormentele (m o r m ă n t e l e h) lor și casele lor în veac. . . dziseră numerele sale spre pămăntu. PSALT. 94, cf. 126. Morții den morminte se vor scula. CORESI, EV. 35. Mearge la mormînt, să plîngă acolo. id. ib. 96. Și veți mearge la murmîntele morțiloru voștri de veți plînge (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 49/1. Așijdere să pornesc oamenii la mormînt (a. 1645). GCR I, 117/21. Să duc de să ating de mormănturile oamenilor acelora. HERODOT (1645), 263. Nu vor lăsa trupurile lor să le puie în morminte. N. TEST. (1648), 311^v/7. După moartea sa s-au arătat unii femei pre carea o chema Cleopatra carea plîugea la mormîntul lui. CHEIA ÎN. 2^v/3, cf. BIBLIA (1688), 285¹/32. Va face să vorbească morții din mormînturi. MINEIUL (1776), 10^r1/15, cf. 97^v1/9. Toți cei din mormînt vor auzi glasul lui (a. 1698). GCR I, 316/19, cf. II, 7/31, 82/28, ANON. CAR. Învățații din Egipt făcură pe Moise să-și ia lumea în cap și să moară fără a i se ști mormîntul. HELIADE, O. II, 390. Visurile spăimîntătoare nu turbură și țărîna mormînturilor. MARCOVICI, C. 7/6, cf. 4/9, 8/21. Omul în lume cînd vine, în leagănul său aduce Sămínța de mortăciune care în mormînt îl duce. CONACHI, P. 280. Aștepți oare, spre a învia, ca strămoșii tăi să se scoale din mormînt ? BĂLCESCU, M. V. 580, cf. NEGRUZZI, S. I, 32. Este ora nălucirei: un mormînt se dezvelește. ALEXANDRESCU, M. 14. Tu ce stingi cu-a ta aripă Candela de pe mormînt. ALECSANDRI, P. I, 10. P-ale bravilor morminte Dalbe flori vor răsări. BOLINTINEANU, O. 1, cf. 5. Nu voi mormînt bogat, Cîntare și flamuri. EMINESCU, O. I, 221, cf. 129. De atunci. . . Solomon înțeleptul și alți răposați de veacuri nu se mai pot liniști în morminte. CREANGĂ, A. 142. Oasele mele se vor bucura în mormînt de isprăvile tale. ISPIRESCU, L. 41. Ca frunzele uscate pe morminte, Se scutură aducerile-aminte Pe inimile noastre ostenite. VLAHUȚĂ, O. A. 83. Satul doarme ca-n mormînt. COȘBUC, B. 7, cf. id. P. II, 263. Se lasă gerul pe pămînt, Tu dormi, Sorine, în mormmt. BELDICEANU, P. 74, cf. 91. Cine le-ar putea cunoaște în mormîntul acesta fără nume ? PETICĂ, O. 245. Din depărtare, dealul se arăta ca un mormînt uriaș acoperit de o pînză albă ce-ți lua ochii. BUJOR, S. 55. Cele mai multe morminte se aflau într-o mută și mare uitare. C. PETRESCU, C. V. 300. Trei eram acolo, printre mormintele fără candelă și cruce. TEODOREANU, M. U. 100. Pe morminte căzuseră florile și putrezeau. SADOVEANU, O. V, 706. Seara a trecut. . . pe la mormîntul lui Ciurea. V. ROM. august 1 954, 126. Plecăm cu mașinile spre Mihailovskoe, sat în care a locuit un timp Pușkin și unde se și află mormîntul său. STANCU, U.R.S.S. 164. Peste vechi morminte ruinate Tînără pădure crește. BENIUC, V. 117, cf. 112. De-aș simți moartea că vine Aș lăsa cu giurămînt Să mă-ngroape-n cel mormînt ! ALECSANDRI, P. P. 276. Mîndro, dacă-oi muri eu, Vino la mormîntul meu. JARNIK-BÎRSEANU, D. 150, cf. 282, 314, 363. Să nu miroși flori de pe mormînturi. ȘEZ. III, 48. Mama sa îl duce la mormîntul unui cunoscut. PAMFILE, B. 34, cf. id. DUȘM. 196. Vierme se găsește și-n mormînt de piatră. Cf. ZANNE, P. I, 691. Gura lumei numai mormîntul o astupă. id. ib. II, 176. (În imprecații) Morminții tăi ! Com. MARIAN. La făgădăul din deal Mi-o rămas al meu suman Pentr-o țîr, de beutură, Mînca-o-ar mormîntul gură ! JARNIK-BÎRSEANU. D. 386. ◊ (Rar. Ia pl. cu valoare de sg.)) Mihnea Vodă au trebuit să fie din sămînța domnilor Valahiei celor mai dedemult, almintrelea cum ar fi putut scrie doctorul Ioann Salie în versurile de pre mormînturile lui. ȘINCAI, HR. II, 116/8. ◊ Sfîntul mormînt = loc (în Ierusalim) unde, după credința creștină, a fost înmormîntat Iisus Hristos. ◊ F i g. Mârmănt deșchis grumadzul lor. PSALT. 6. Mormînt văruit frumuseațea trupului (a. 1 691). GCR, 292/14. [Lupul] în mormîntul drojdiilor îngropat și. . . înfășurat și legat fiind. CANTEMIR, IST. 77. Istoria mea de mult s-au închis în mormînt. KOTZEBUE, U. 37^v/6. Scosese un miel din mormîntul de flăcări. FILIMON, O. I, 160. E mare și cumplit mormînt singurătatea, SADOVEANU, O., III, 189. Cînd el lipsește, Lumea-i mormînt. Mă pierd de jale Și nu mai sînt. BLAGA, L. U. 85. Scăpați de subt apăsarea de mormînt a clăcii, parcă nu mai erau aceiași. CAMUL PETRESCU, O. II, 282. ◊ Expr. Nici în mormînt = niciodată. Nici în mormînt n-am să uit binele pe care mi l-ai făcut. CAMIL PETRESCU, O. II, 491. A băga (sau a vîrî, a pune, a trimite etc. pe cineva) în mormînt = a omorî (pe cineva); p. e x t. a necăji, a chinui foarte tare (pe cineva). Copilul acesta are să ne bage în mormînt. C. PETRESCU, C. V. 229. Caută pe cel care a pus în mormînt pe părintele tău. SADOVEANU, O, V, 570. A-și săpa singur mormîntul = a-și cauza singur nenorociri (care îi pot aduce moartea). În patimi, tu singur îți sapi mormîntul. CONACHI, P. 109. A intra în mormînt = a muri. Dorește să intre in mormînt. MARCOVICI, C. 19/9. Sint hotârîtă mai bine să intru în mormînt. PR. DRAM. 134. A duce (pe cineva) la mormînt = a cauza moartea cuiva. Se apropiase de el boala care avea sâ-l ducă. . . la mormînt. STANCU, U.R.S.S. 72. A-și găsi (undeva) mormîntul = a muri (într-un anumit loc). (Regional) (A fi) un mormînt de om (sau ca un mormînt năruit) = (despre oameni) a fi lipsit de valoare, a fi netrebnic, inutil. Cf. CIAUȘANU, V. 180, ZANNE, P. III, 250. A fi pe marginea mormîntului = a fi foarte bătrîn, aproape de moarte. Liniște (sau tăcere) de mormînt = tăcere mormîntală. Împrejur satul dormea sau se prefăcea că doarme într-o liniște de mormînt. REBREANU, R. II, 106. (Cu parafrazarea expresiei) A mormintelor tăcere ce domnea în monastire. ALEXANDRU, M. 20. ♦ Monument funerar; cavou. Doui juni boieri. . . sta gînditori, rezămați de un mormînt lîngă ușă. NEGRUZZI, S. I, 149. Călări ei intră-nuntru și porțile recad; Pe veci periră-n noaptea mărețului mormînt. EMINESCU, O. I, 98. În cele de pe urmâ-n lături, Mormîntul poarta și-a deschis. V. ROM. ianuarie 1954, 20. ◊ F i g. Voi avea un mormînt de litere peste veacuri. CAMIL PETRESCU, B. 239. ♦ F i g. Moarte, deces; dispariție, pieire. Numai mormîntul poate să biruiască pe poftă. ANTIM, ap. GCR II, 7/33. Viața mea se ofilește, Ca un fir de iarbă-n vînt Și eu trista Sinziana Mă apropii de mormînt. ALECSANDRI, T. I, 435. Războiul celor două-roze a fost mormîntul aristocrației engleze. OȚETEA, R. 96. 2. (Regional, la pl.) Cimitir. Primăvara. . . noi băieții ieșeam la morminte, ca să ne învățăm lecția la aer curat. SLAVICI, N. I, 186. Se duc la morminți și acolo fac iarăși la crucea fiecărui mort cîte-o lumină. MARIAN, S. R. II, 273. Cimitirul [este numit]. . . în Ardeal săntirimb, cimiter, pițigăi și morminte. PAMFILE, I. C. 457. Șî faŝe trii turț. . . le friẑe cîta-n foc ș-aeolo, la morminț le frînẑe. ARH. FOLK. III, 58, cf. ALRM I/II h 423, A III 2. II. P. a n a l. (Regional) 1. Gaură în pămînt, în care șoarecii sau sobolii își adună provizii. Cf. ALR I 1 175/144, 1 196/61. 2. Mușuroi adunat de prășitori la rădăcina firelor de porumb. Cf. ALRM SN I h 71, A I 12, 21, 31. – Pl.: morminte și (învechit și regional) mormînturi, (învechit) morminte, mormente, (regional, m.) morminți. – Și: (învechit) murmînt (pl. murmînte), mărmănt s. n. – Lat. monumentum.

pópă, popi, s.m. 1. Snopul de grâu din vârful clăii. 2. Fir de iarbă sau de mălai rămas netăiat pe holdă: „Întoarnă-te cu secerea, că ț-o rămas după tine un pop” (Faiciuc, 2008). ■ (mit.) Popa Brazilor, oficiant al religiilor precreștine: „Popii Brazilor o cetit pă el multă vreme și-o făcut rugăciuni și i-o dat ceva lucruri sfinte să le poarte la el” (Bilțiu, 2007: 271); „Ie s-o luat și s-o dus la Popa brazilor, să-i facă ceva să aibă copil” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 148) (v. și R. Vulcănescu, Mitologie română, 1987: 487). ■ (onom.) Popa, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. popŭ (DEX, MDA).

MOLICIUNE, moliciuni, s. f. I. 1. Lipsă de vioiciune, de sprinteneală; trîndăveală, trîndăvie, lene. Turcul tresărise deodată din moliciunea și încetineala lui. SADOVEANU, O. VII 9. Scrierile unuia... vor respira energie, sănătate, ale altuia moliciune, tînjire. GHEREA, ST. CR. II 23. E necuviincios lucru, în vreme ce erau în siguranță fără dușmani de nicăiri, de a-și petrece vara închiși în tabără, topindu-se în moliciune. BĂLCESCU, O. II 218. ♦ Viață ușuratică. Și cînd atîția oameni se dau la moliciune, Sub jugul unei mîndre ca robii lănțuiți. BOLINTINEANU, O. 203. 2. Slăbiciune, toropeală, sfîrșeală, moleșeală. Toropirea și moliciunea pe care o lasă în organismele plăpînde o violentă zguduire de nervi. VLAHUȚĂ, la TDRG. Îl apucă o moliciune, de nu putea sta în sus. ISPIRESCU, L. 382. 3. (Rar) Calm. Peste toate-o moliciune... se lasă de sus. VLAHUȚĂ, la TDRG. II. 1. Însușirea de a fi moale, mlădios; flexibilitate. Moliciunea cerii. ▭ Gîndul i se oprise la... moliciunea firelor lungi de iarbă. ARDELEANU, D. 175. 2. Delicatețe, grație, dulceață. Moliciunea vocii.

MOLICIUNE s. f. 1. Însușirea de a fi moale¹ (I 1), flexibil sau mlădios; p. e x t. obiect care are această însușire. Nimic mai îngrozitor pentru un voinic decît moartea cea rușinată în moliciunea patului. BOLLIAC, O. 41. Însușirea acestor săpături este că dă impresiunea unei materii molatice colacilor de peatră, amintind întocmai moliciunea și mlădierea șerpilor. CONV. LIT. IX, 14. Așa spre exemplu, sculptura nu va putea reda moliciunea, elasticitatea și căldura pătimașă a corpului omenesc. GHEREA, ST. CR. II, 51. Gîndul i se oprise. . . la moliciunea firelor lungi de iarbă, în care mîna i se îngropase. ARDELEANU, D. 175. Pătura se alungește pe sul, după oarecare depozitare, cu cca 5% și gradul de alungire variază cu: moliciunea fibrelor, durata repausului. IONESCU-MUSCEL, FIL. 109, cf. 404. Se și vedea așezînd-o cu brațele lui pe moliciunea lînei și auzind mormăielile ei fericite. CAMIL PETRESCU, O. II, 264. Treptat, apele încep să se smulgă din moliciunea lutului. BOGZA, C. O. 160. Se cufundă în moliciunile jilțului. V. ROM. februarie 1956, 47. 2. Lipsă de energie, de vigoare, de perseverență, de hotărîre, (rar) molătate (2), (neobișnuit) molime; p. e x t. viață trîndavă, ușuratică. Pentru gingășie și moliciune, va deochía cu ochiul ei pre bărbatul ei pre cel dentru sînul ei. BIBLIA (1688), 147¹/43. Moliciunea împăratului. . . au stătut pricină, cît nici război deșchis dachilor să dea. CANTEMIR, HR. 166. Molăciunea iaste temelie haracterulúi unui peruvian și el metaherisește multă vreme ca să sfîrșască ceea ce au început. IST. AM. 63^v/15. Inema lui Ahileu. . . nu are moliciuni ca să plîngă cu jali paguba a unii pierderi atîta de mare (a. 1802). GCR II, 197/1. Strămoșii din mormînturi strigă toți neîncetat. Ne defaimă molăciunea, întru care viețuim. BELDIMAN, E. 43/9. Mult s-au stricat boierii ! Ce moliciune mare-n dumneavoastr-ăi tineri ! HELIADE, O. I, 221, cf. 163, 418. El huli moliciunea și lenevirea și porunci a iubi munca. MARCOVICI, D. 122/24. E necuviincios lucru, în vreme ce erau în siguranță, fără dușman de nicăiri, de a-și petrece veara închiși în tabără, topindu-se în moliciune. BĂLCESCU, M. V. 326. Atîți nevrednici, trăind în moliciuni, Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, O. I, 68, cf. id. M. 162. Fanariotul, slăbit moralicește și fizicește din cauza moliciunii și băuturilor ce-i dedea să bea vicleana Duduca, nu putu să reziste mult timp unei teribile crize morale. FILIMON, O. I, 253, cf. 401, HASDEU, I. C. I, 82. Atîția oameni se dau la moliciune, Sub jugul unei mîndre, ca robii lănțuiți. BOLINTINEANU, O. 203. Rîse Ercule pînă se strîmbă de moliciunea lui Euristeu; dară se alese cu atît. ISPIRESCU, U. 40, cf. 22. Scrierile unuia spre exemplu vor respira energie, sănătate, ale altuia moliciune, tînjire. GHEREA, ST. CR. II, 23, cf. D. ZAMFIRESCU, R. 231. Turcul tresărise deodată din moliciunea și încetineala lui. SADOVEANU, O. V, 492. Moleciunea dulce să pare, dar urmările ei urîte. ZANNE, P. VIII, 290. ♦ Epitet depreciativ dat unui om lipsit de energie. Cf. DR. VIII, 125, BL XIV, 63. 3. (Rar) Mișcare lină, ușoară. De abia să auzea de departe sunetul frunzelor lor lovindu-să una de alta cu mare moliciune. BELDIMAN, N. P. I, 52/16. Intensitate scăzută (a sunetelor, a zgomotelor etc.); p. e x t. grație, delicatețe (în voce, în ton). Moliciunea. . . vocei. LM. [Cîntecul greierului] e tot atît de neîntrerupt și perseverent ca torsul pisicii, dar un tors fără moliciuni, nesomnolent, extrem de lucid. BOGZA, A. Î. 660. 5. Stare de calm desăvîrșit; destindere, relaxare. O moliciune plăcută coprinse nervii omului. CARAGIALE, O. I, 57. Un cine se odihnește sub picioarele pe jumătate lungite ale Dianei și altul, lățos, stă alături cu cerbul. Un aer de nobilă moleciune domnește într-această grupă. ODOBESCU, S. III, 57. Peste toate – o moliciune, o pace dumnezeiască se lasă de sus. VLAHUȚĂ, R. P. 11. ♦ Moleșeală (1), toropeală; slăbiciune, sfirșeală. Pe fiul împăratului îl apucă o moliciune de nu putea sta în sus. ISPIRESCU, L. 382. O moliciune subită îi discordează toți nervii, crede că moare, și. . . nu mai știe nimic. VLAHUȚĂ, D. 153. Herdelea simți o moliciune mare în tot corpul, iar vederea i se tulbură. REBREANU, I. 241. – Pl.: moliciuni. – Și: (învechit) moleciúne, molăciúne s. f. – Moale¹ + suf. -iciune.

hir¹, -e, s.n. – Fir, tulpină: „P-on hiruț de iarbă mare” (Calendar 1980: 86). – Cf. fir (< lat. filum).

ȚIF s. m. Iarbă fără foi, cu firul cilindric, care crește în locuri umede (servind ca hrană mai ales cailor).

hir¹, hire, s.n. – Fir, tulpină: „P-on hiruț de iarbă mare” (Calendar, 1980: 86). – Cf. fir (< lat. filum).

sârmă sf [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 197/1 / V: (înv) săr~, sir~, (îvr) șăr~ / Pl: ~me, (reg) ~mi / E: tc sirma, ngr σύρμα] 1 (Îvr) Fir de aur sau de argint. 2 (Îvr) Filigran (1). 3 (Reg) Diademă (3). 4 (Reg) Țesătură încrețită de fir care împodobește opregul. 5 Fir metalic de oțel, de aramă, de aluminiu etc. cu secțiune transversală circulară mai mică de 16 mm. 6 (Pgn) Fir metalic de orice grosime Si: (reg) drot (1), (îvr) tel. 7 (Pex) Rețea din sârmă (6). 8 (Pan) Cablu format din mai multe fire metalice. 9 (Îs) ~ ghimpată (sau, rar cu ghimpi) Fir dublu obținut prin răsucirea a două fire de oțel moale (galvanizat) pe care sunt fixate din loc în loc noduri cu ghimpi metalici. 10 (Șîs) ~ de parchet (sau parchete ori de frecat parchetul) Împletitură, în formă de plasă, din fire de oțel, prevăzută cu muchii ascuțite, folosită la curățarea parchetului prin răzuire. 11 (Fam; gmț; îe) A veni (ceva) prin ~ A fi transmis (ceva) prin telegraf. 12 (Gmț; îe) A vorbi (cu cineva) pe ~ A vorbi (cu cineva) la telefon. 13 (Fam; gmț; îe) A băga (cuiva) o ~ A telefona (cuiva). 14 (Reg; îe) ~ de om Se spune despre un om de neam bun și înzestrat cu multe calități. 15 (Îe) A juca pe ~ A se acomoda cu împrejurările, a ști să se descurce în orice situație. 16 (Nav) Parâmă făcută din fire de sârmă (5) răsucite. 17 (Olt) Fiecare dintre firișoarele de borangic care, la trasul gogoșilor, se unesc, se lipesc pentru a da firul de țesut. 18 (Buc) Iarbă mare care crește pe câmp. 19 (Ban) Panglică. 20 (Spc) Cordea care se pune la pălărie. 21 (Arg) Moldovean. 22 (Ban) Șiret la ghete. 23 (Reg) Parte a viorii nedefinită mai de aproape, probabil coardele. 24 (Iht; Mun) Plevușcă¹ (Leucaspius delineatus).

FIR (pl. -re) sn. 1 🌿 Fibră, ațișoară lungă ce se scoate din coaja plantelor textile (cînepă, in, etc.), sau care se răsucește prin toarcere din lînă (din bumbac, din mătase, etc.) ¶ 2 Substanță flexibilă și foarte subțire pe care omizile și păianjenii o scot din corpul lor ¶ 3 Fig. Șir neîntrerupt, urmare continuă: să încep a depăna ~ul poveștii CRG.; ~ul nelegiuirilor tale s’a sfîrșit ISP. ¶ 4 Fig. ~ul vieții, ~ul zilelor, viața (prin aluzie la firul pe care-l țes ursitoarele) ¶ 5 pr. anal. Tot ce este subțire și lung ca un fir: ~ de păr; ~ de iarbă; ~ de usturoiu; ~ de busuioc; i se mai ținea viața într’un ~ de păr DLVR. ¶ 6 Din ~ în păr, Mold. de-a-fir-a-păr, din ~ pînă în ață loc. adv., cu de-amănuntul, pînă în cele mai mici amănunte: omul a spus din ~ în păr întîmplarea RET.; biata copilă au urmat din ~ în păr precum i-au spus moșneagul SB.; au răscolit de-a-fir-a-păr toate chiliile maicilor CAR.; 👉 AȚĂ 2 ¶ 7 Grăunte, bob, fărămiță, pic, cantitatea cea mai mică posibilă: ~ de grîu; ~ de piper; ~ de mac; ~ de nisip; fi în stare să taie un ~ de mălaiu în opt ALECS. ¶ 8 (pl. -fireturi, firuri). Fir subțire de aur sau de argint întrebuințat la cusături: o droaie de cătane ... îmbrăcați numai în ~ CRG.; era legat cu o frînghiuță de ~ de cel mai bun ISP.; muiați din cap pînă ’n picioare numa’n mătăsuri și’n fireturi CAR. [lat. fīlum].

FIRIȘOR (pl. -oare) sn. dim. FIR: Tresari în firișoarele de iarbă VLAH..

FIR, fire, s. n. 1. Produs de torcătorie sau de filatură, de formă lungă și subțire, obținut prin toarcerea unor fibre textile; p. restr. fibră textilă. ◊ Fir cu plumb = dispozitiv pentru determinarea sau verificarea direcției verticale, format dintr-o sfoară subțire având atârnată la un capăt o greutate metalică. Firul apei = linie imaginară de la suprafața unei ape curgătoare, care unește punctele de viteză maximă ale apei. ◊ Expr. A se ține (sau a sta, a atârna) (numai) într-un fir de ață (sau de păr) = a) a fi pe punctul de a se rupe; b) a fi în mare primejdie sau aproape de moarte. Fir conducător (sau călăuzitor) = direcție de urmat; linie (de conduită). ♦ Fig. Idee, tendință care apare cu consecvență de-a lungul unei acțiuni, al unei opere etc.; mod de desfășurare (neîntreruptă) a unei acțiuni, a unui proces etc. 2. Sârmă de telefon, de telegraf etc., alcătuită din două, uneori din trei conductoare subțiri, izolate și de obicei răsucite; p. gener. orice corp solid în care lungimea este cu mult mai mare în raport cu dimensiunea secțiunii transversale. 3. Șuviță subțire de aur, de argint etc., de forma unui fir (1), folosită la cusături speciale de podoabă. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Fiecare dintre elementele, de forma unui fir (1) lung și subțire, care alcătuiesc părul, iarba etc.; p. ext. exemplar dintr-o specie de plante erbacee de același fel; (în special) floare dintr-o specie de flori de același fel. ◊ Loc. adv. Fir cu (sau de) fir = bucată cu bucată. De-a fir a păr sau de-a firu-n păr, din fir până-n ață = cu de-amănuntul, cu minuțiozitate. ♦ Bob, grăunte (de nisip, de mac etc.). ◊ Loc. adv. Fir cu fir = fiecare bob în parte, bob cu bob. ♦ Fig. (Rar) Fărâmă, pic. – Lat. filum.

FIR, fire, s. n. 1. Produs de formă lungă și subțire, obținut prin toarcerea manuală sau mecanizată a unor fibre textile; p. restr. fibră textilă. ◊ Fir cu plumb = dispozitiv pentru determinarea sau verificarea direcției verticale, format dintr-o sfoară subțire având atârnată la un capăt o greutate metalică. Firul apei = linie imaginară de la suprafața unui curs de apă, care unește punctele de viteză maximă ale acestuia. ◊ Expr. A se ține (sau a sta, a atârna) (numai) într-un fir de ață (sau de păr) = a) a fi pe punctul de a se rupe; b) a fi în mare primejdie sau aproape de moarte. Fir conducător (sau călăuzitor) = direcție de urmat; linie (de conduită). ♦ Fig. Idee, tendință care apare cu consecvență de-a lungul unei acțiuni, al unei opere etc.; mod de desfășurare (neîntreruptă) a unei acțiuni, a unui proces etc. 2. Sârmă de telefon, de telegraf etc., alcătuită din două, uneori din trei conductoare subțiri, izolate și de obicei răsucite; p. gener. orice corp solid în care lungimea este cu mult mai mare în raport cu dimensiunea secțiunii transversale. 3. Șuviță subțire de aur, de argint etc., de forma unui fir (1), folosită la cusături artistice. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Fiecare dintre elementele, de forma unui fir (1) lung și subțire, care alcătuiesc părul, iarba etc.; p. ext. exemplar dintr-o specie de plante erbacee de același fel; (în special) floare dintr-o specie de flori de același fel. ◊ Loc. adv. Fir cu (sau de) fir = bucată cu bucată. De-a fir a păr sau de-a firu-n păr, din fir pănă-n ață = cu de-amănuntul, cu minuțiozitate. ♦ Bob, grăunte (de nisip, de mac etc.). ◊ Loc. adv. Fir cu fir = fiecare bob în parte, bob cu bob. ♦ Fig. (Rar) Fărâmă, pic. – Lat. filum.

fir sn [At: (a. 1588), CUV. D. BĂTR. I, 197 / Pl:; ~e, (nob) ~uri / E: ml filum] 1 Produs de torcătorie sau de filatură, de formă lungă și subțire, obținut prin toarcerea unor fibre textile. 2 (Prc) Fibră textilă. 3 (Îs) ~ cu plumb Dispozitiv pentru determinarea sau verificarea direcției verticale, format dintr-o sfoară subțire având atârnată la un capăt o greutate metalică. 4 (Îs) ~ul apei Linie imaginară de la suprafața unei ape curgătoare, care unește punctele de viteză maximă ale apei. 5 (Pex) Secreția păianjenului. 6 (Îe) A se ține (sau a sta, a atârna) (numai) într-un ~ de ață (sau de păr) A fi pe punctul de a se rupe. 7 (Îas) A fi în mare dificultate sau primejdie. 8 (Îs) ~ conducător (sau călăuzitor) Direcție de urmat. 9 (Îas) Linie (de conduită). 10 (Fig) Idee care apare cu consecvență de-a lungul unei acțiuni, al unei opere etc. 11 Mod de desfășurare (neîntreruptă) a unei acțiuni, a unui proces etc. 12 (Pex) Succesiune. 13 (Pex) Șir. 14 (Îe) A(-și) pierde ~ul A încurca ideile în cursul unei expuneri. 15 (Îae) A-și pierde cumpătul. 16 Sârmă de telefon, de telegraf etc. alcătuită din două, uneori din trei conductoare subțiri, izolate și de obicei răsucite. 17 (Pgn) Orice corp solid a cărui lungime este cu mult mai mare în raport cu dimensiunea secțiunii transversale. 18 Șuviță subțire de aur, de argint etc. de forma unui fir (1), folosită la cusături speciale de podoabă. 19 (Pex) Cusătură cu fir (18) de aur, de argint. 20 (Urmat de determinări introduse prin pp „de”) Fiecare dintre elementele de forma unui fir (1) lung și subțire care alcătuiesc părul, iarba etc. 21 (Pex) Exemplar dintr-o specie de plante erbacee de același fel. 22 (Spc) Floare dintr-o specie de flori de același fel. 23 (Îlav) ~ cu (sau de) ~ Bucată cu bucată. 24 (Îlav) De-a ~a păr sau de-a ~u-n păr, din ~ până-n ață Cu de-amănuntul. 25 Bob (de nisip, de mac etc.). 26 (Îlav) ~ cu ~ Fiecare bob în parte Si: bob cu bob. 27 (Fig; rar) Fărâmă. 28 (Fig; rar) Pic.

MĂRGĂRITĂ s. f. 1. (Popular) Numele mai multor plante din familia compozeelor: a) (și în sintagmele mărgărită aurată, ȘEZ. XV, 96, mărgărită de cîmp, BARCIANU) margaretă (Chrysanthemum leucanthemum). BRANDZA, FL. 284, cf. GRECESCU, FL. 316, PANȚU, PL., SIMIONESCU, FL. 134, ENC. AGR.; b) bănuți (Bellis perennis). DDRF, cf. BARCIANU, PAMFILE, DUȘM. 388 ; c) ruși-de-toamnă (Callislephus chinensis). Cf. TDRG. Iată în fine mărgărite aster care ne aduc aminte de Faust. NEGRUZZI, S. I, 101. Fînul de leandră, de mărgârintă,. . . se mișca ușor în valuri, ca o pînză îmbrebenată cu flori. DELAVRANCEA, S. 59. Viața caldă-n ierburi lungi palpită. . . Ca și-n plâpîndul fir de mărgărită. CAZIMIR, L. U. 23. 2. (Entom. ; prin Munt.) Buburuză (Coccindla septempunctala). MARIAN, INS. 106, cf. ENC. AGR., ALR II 4366/705. - Pl.: mărgărite. – Și: (regional) mărgăríntă, mărgărită (MARIAN, INS. 106, 108, ALEXI, W., TDRG), margaríntă (MARIAN, INS. 106,108) s. f. – Din m. gr. μαργαρίτα.

fîn (fînuri), s. n. – 1. Iarbă cosită și uscată. – 2. Plantă, Poa tratensis. – Istr. fir. Lat. fēnum (Pușcariu 612; Candrea-Dens., 589; REW 3247; DAR), cf. vegl. fin, it. fieno (sard. fenu), prov. fen, fr. foin, sp. heno, port. (feno). – Der. fînărie, s. f. (fîneață); fîneață, s. f. (teren pe care crește iarba pentru fîn), cu suf. -eață (după DAR de la un lat. *fēnicia); finaț, s. f. (fîneață; fîn), care pare un sing. nou, refăcut de la pl. fînețe, al cuvîntului anterior (după Pușcariu 613; Candrea-Dens., 590; DAR și Giuglea, LL, 37, de la un lat. *fēnacium); fînos, adj. (cu mult fîn). Cf. afîna.

FIRUȚ, firuțe, s. n. (Regional) Diminutiv al lui fir. 1. v. fir (1). Toată ziua iese-n prag, Cu firuțul tras în ac. HODOȘ, P. P. 37. 2. v. fir (4). Să meargă feciorii iară Unde nu-i firuț de iarbă... Unde nu-i firuț de grîu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 322.

FIR, fire, s. n. 1. Produs de torcătorie sau de filatură, de formă lungă și subțire, obținut prin toarcerea împreună a mai multor fibre textile; (prin restricție) fibră textilă. Dintr-o furcă de aur... torcea un fir de o mătasă albă. EMINESCU, N. 8. Colo, lîngă fereastră, stau stativele puse, Pe sul și pe vergele sînt firele aduse. BELDICEANU, P. 68. ◊ Fir cu plumb = dispozitiv, format dintr-un fir avînd atîrnată la un capăt o greutate metalică (de obicei de formă conică), care servește la determinarea direcției verticalei. ◊ Expr. A se ține sau a sta, a-i sta viața (numai) într-un fir de ață = a se afla în primejdie de moarte; a fi aproape de moarte. Văzu ăla că nu e glumă, că-i sta viața numai într-un fir de ață, și, ca să scape de moarte, spuse că la el este inelul. ISPIRESCU, L. 108. (Cu construcția schimbată) Numai o vagă speranță îi susținea încă vieața ca într-un fir de ață. BART, E. 61. Fir călăuzitor (sau conducător) = direcție de urmat, linie (de conduită). Grija față de ridicarea nivelului de trai și cultural al oamenilor muncii în satul colhoznic, pentru creșterea permanentă a bunăstării materiale a poporului constituie firul conducător al măsurilor plenarei C.C. al P.C.U.S. cu privire la dezvoltarea continuă a agriculturii sovietice. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2768. Fir roșu = elementul esențial, ideea conducătoare prezentă tot timpul în cuprinsul unei opere sau în cursul unei preocupări sau al unei acțiuni. Ideea cîrdășiei dintre burghezie și moșierime trece ca un fir roșu prin întreaga operă a lui Caragiale. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 1, 77. ◊ Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», indicînd un lichid) Un fir subțire de apă limpede și rece se scurgea pe un jgheab așezat acolo de ciobani. HOGAȘ, M. N. 201. ◊ Firul apei = linia de-a lungul căreia o apă curgătoare are viteza cea mai mare. În această lume de prunduri întinse, plutașii sosesc aduși de firul cel mare al apei. BOGZA, C. O. 382. Se lăsa pe firul apei la vale, ferindu-se de luminile de pe maluri. BART, E. 184. ♦ Fig. (Urmat de determinări la genitiv) Șir neîntrerupt, desfășurare continuă. Firul întîmplărilor. ▭ Și firul gîndurilor i-a fost rupt din nou, de astă dată din afară, de larma stîrnită de vizitiu. GALAN, Z. R. 6. O apoplexie... curmase firul zilelor sale. NEGRUZZI, S. I 309. 2. Sîrmă de telefon, de telegraf etc. Firul ăsta [al telefonului] aveam impresia că mă leagă de tot ce am lăsat în urmă. SEBASTIAN, T. 74. Calul nu să înfrică, ci zbură peste pod cum zboară o rîndunea preste firul de la telegraf. RETEGANUL, P. II 10. ◊ Telegrafie fără fir v. telegrafie. 3. Șuviță subțire de metal strălucitor (aur sau argint) întrebuințată la cusături de podoabă; p. ext. haină cusută cu astfel de șuvițe. V. firet. Ofițerii aveau centurile de fir. SAHIA, N. 119. O droaie de cătane... îmbrăcați numai în fir. CREANGĂ, A. 74. Laibăr subțirel i-aș coase, Tot cu fir și cu mătase. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Fiecare dintre elementele, de forma unui fir (1), lung și subțire, care alcătuiesc o materie continuă (ca părul, iarba etc.); p. ext. un singur exemplar dintr-o specie de plante erbacee. Cinci fire de lalea. ▭ Trei pruni frățini ce stau să moară Își tremur creasta lor bolnavă, Un vînt le-a spînzurat de vîrfuri Un pumn de fire de otavă. GOGA, P. 19. Puse mîna pe mustața lui cea albă, smulse cîteva fire dintr-însa. ISPIRESCU, L. 323. Eu, pe-un fir de romăniță, Voi cerca de mă iubești. EMINESCU, O. I 55. ◊ Loc. adv. Fir cu (sau de) fir = bucată cu bucată; (mai ales) floare de floare. A plecat în pădure cu Petruță, să culeagă ultimul mănunchi de flori... Alegea fir cu fir și cîteodată se oprea să asculte tăcerea. C. PETRESCU, R. DR. 92. Încep să scot și din buzunare macii și albăstrelele. Le arunc fir cu fir. SAHIA, N. 26. De-a fir-a-păr sau din fir în păr, de-a firu-n păr, din fir pînă în ață = cu de-amănuntul, cu minuțiozitate. Luă banii și-i ascunse în sîn, și pe urmă făgădui că va face din fir pînă în ață tot ce i s-a poruncit. POPESCU, B. III 85. Cînd vei ajunge și tu o dată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr. CREANGĂ, P. 223. ♦ Bob (de nisip, de mac etc.). Un fir de piper. ◊ Loc. adv. Fir cu fir = fiecare bob în parte, bob cu bob. Pînă mîne dimineață să-mi alegeți macul de o parte, fir de fir, și năsipul de altă parte. CREANGĂ, O. A. 257. ♦ Fig. (Rar) Fărîmă, pic. Toți îmi dau bună ziua respectuoși, fiindcă mă văd bine îmbrăcat și mă cred fără îndoială un fir de oficialitate. SAHIA, N. A. 69.

TUȘINA, tușinez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la oi) A tunde, tăind lîna numai sub pîntece, la coadă și pe picioarele de dinapoi (pentru a ușura mulsul și suptul mieilor); a suvintra. 2. A reteza părul, barba sau mustața cuiva. Pe cît era de mic și de tupilat, pe atît mai tare i se zbîrlise ariciul bărbii pe care i-l tușina baba Cireașa în fiecare săptămînă. SADOVEANU, N. P. 7. Purtau și puțină barbă, pe care o tușinau din scurt cu foarfecele oilor. id. O. L. 160. 3. A tăia ațele sau destrămăturile de la capetele sau de pe laturile unei țesături, unei împletituri. (Refl. pas.) În urmă se tușinează rogojina, adică i se rătează capetele firelor de papură, spre a se îndrepta. PAMFILE, I. C. 245. 4. A tunde iarba; a reteza (pentru a îndrepta) ramurile unui copac.

tușina vt [At: TDRG / V: (reg) toșeni, turș~, ~ni, ~șna, ~șni, ~șuna, ~șuni / Pzi: ~nez, (reg) tușin / E: ml *tonsionare] 1 (Reg; c. i. oi) A tunde pe sub pântece și între picioarele de dinapoi pentru a ușura mulsul și suptul mieilor sau pentru ca oaia să nu se opărească Si: (reg) a suvintri. 2 (Reg; c. i. oi) A tunde lâna murdară de la extremități Si: (reg) a mițui. 3 (Reg; c. i. oi) A reteza lâna prea lungă. 4 (Reg; c. i. oi) A tunde toamna sau a doua oară. 5 (Reg; c. i. miei, cârlani, mioare) A tunde (11). 6 (Reg; c. i. o blană) A-i scurta părul. 7 (Pop; c. i. părul, barba sau mustața) A tunde (1) (scurt). 8 (Pop; rar; c. i. părul, barba sau mustața) A mototoli. 9 (Reg; c. i. o țesătură sau o împletitură) A tăia firele destrămate de pe margini sau capetele rămase libere. 10 (Reg; c. i. iarbă, arbuști) A tunde (12). 11 (Reg; c. i. spicele de secară crescute în grâu) A tăia cu foarfecele sau cu secera. 12 (Reg; c. i. porumbul) A prăși (prima oară). 13 (Reg) A lovi puternic pe cineva.

perișor¹ sm [At: DONICI, F. I, 35/9 / Pl: ~i / E: păr¹ + -ișor] 1-8 (Șhp) Păr¹ (1-4) (subțire și fin) Si: (reg) păruț¹ (1-8). 9 (Mol; Buc) Fir de bumbac foarte subțire. 10 Plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze ovale, plane pe fața superioară și păroase Si: (reg) iarba-părului, limă, secăriță (Elymus asper). 11 (Reg) Planta Elymus sabulosus. 12 (Buc) Mică plantă erbacee cu frunze late, cu flori mici, roșietice și cu frunzele acoperite cu peri scurți (Circaea alpina).

tușinare sf [At: DRLU / Pl: ~nări / E: tușina] 1 (Reg) Tundere a oilor pe sub pântece și între picioarele de dinapoi pentru a ușura mulsul și suptul mieilor sau pentru ca oaia să nu se opărească Si: (reg) tușinat¹ (1). 2 (Reg) Tundere de pe oi a lânii murdare de la extremități Si: (reg) mituire, tușinat¹ (2). 3 (Reg) Retezare a lânii prea lungi de pe oi Si: (reg) tușinat¹ (3). 4 (Reg) Tundere a oilor toamna sau a doua oară Si: (reg) tușinat¹ (4). 5 (Reg; pex) Tundere a mieilor, a cârlanilor, a mioarelor Si: (reg) tușinat¹ (5). 6 (Reg) Scurtare a părului unei blăni Si: (reg) tușinat¹ (6). 7 (Pop) Tundere a părului, a bărbii sau a mustății Si: (pop) tușinat¹. 8 (Pop; rar) Mototolire a părului, a bărbii sau a mustății Si: (pop) tușinat¹. 9 (Reg) Tăiere a firelor destrămate de pe marginea unei țesături, a unei împletituri ori a capetelor rămase libere Si: (reg) tușinat¹ (7). 10 (Reg) Tundere a ierbii, a arbuștilor Si: (reg) tușinat¹ (8). 11 (Reg) Tăiere a spicelor de secară crescute în grâu cu foarfecele sau cu secera Si: (reg) tușinat¹ (9). 12 (Reg) Prășire a porumbului (prima oară) Si: (reg) tușinat¹ (10). 13 (Reg) Lovitură puternică aplicată cuiva Si: (reg) tușinat¹ (11).

PĂPĂDIE, păpădii, s. f. Plantă erbacee din familia compozeelor, avînd frunzele lungi, crestate, florile galbene în formă de rozetă, tulpina terminată cu un capitul, iar fructele cu o umbreluță de peri sînt strînse într-un pămătuf; crește prin finețe, pășuni, grădini etc. (Taraxacum officinale). A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor, Și-a furat de prin ponoare Puful păpădiilor. TOPÎRCEANU, P. 34. Dar deodat’ s-aude-un țipăt, Și din-nalta bălărie Sare o fetiță blondă Ca un fir de păpădie. IOSIF, V. 47. ◊ (Cu sens colectiv) Pe o margine de cîmp a înflorit așa de multă păpădie, încît se părea că deasupra ierbii a căzut o ușoară ninsoare. SADOVEANU, O. III 299.

VERDEAȚĂ, (3) verdețuri, s. f. 1. Culoarea verde a frunzelor, a ierbii, a vegetației; verde¹ (1) Cîmpiile poartă un covor de iarbă grasă, de o verdeață crudă îmbibată cu apă. RALEA, O. 117. Casele albe lucesc în verdeața frunzișului. BART, S. M. 47. Sus senin și jos verdeață. COȘBUC, P. I 263. Firul Sandei se ascunde în verdeața frunzelor. SLAVICI, N. I 33. ♦ Fig. Prospețime. [Poezia poporană] plină de verdeață și de putere. ODOBESCU, S. I 186. 2. (Concretizat, cu sens colectiv) Mulțime de frunze, de ierburi, de ramuri verzi; vegetație, frunziș. În față, pe un petec de verdeață, Era, de cînd țin minte, un cais Ce primăvara înflorea ca-n vis. Era în el atîta dimineață! D. BOTEZ, F. S. 24. Te-ai răsfățat în verdeața și în florile primăverilor, te-ai îmbătat de șoaptele pîraielor. HOGAȘ, DR. II 147. Trunchii pădurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra rîului și formau bolți nalte de verdeață. EMINESCU, N. 67. 3. (Mai ales la pl.) Legume, zarzavaturi (de la care se consumă în special frunzele). De-ar veni cît mai curînd primăvara – Atunci ies verdețurile. STANCU, D. 106. Aduse... puțină mîncare de verdețuri pe o farfurie. STĂNOIU, C. I. 164. După borșul polonez veneau mîncări... fierte cu verdețuri. NEGRUZZI, S. I 151. – Pl. și: (2, neobișnuit) verdețe (TEODORESCU, P. P. 212).

torțel¹ sm [At: COTEANU, PL. 15 / V: (reg) ~rtel, ~rtoț~, ~țiel, tro~, turiț~, turtel, turteț, turtuț~, tur~, turțiel / E: tort² + ~el] 1 (Reg) Plantă fără frunze, cu tulpina fîliformă, care se răsucește ca firul de tort² (2) în jurul plantelor pe care trăiește, cu florile de culoare roșiatică, care crește prin livezi, fânețe, poiene Si: (reg) barba-dracului, borangic, cânepa-dracului, gălbează, iarbă-de-crescut-părul, iniță, întorțiel, lipici, mătasa-trifoiului, părul-Sfintei-Marii, râie, steagul-zânelor, tâvsă (1) (Cuscuta epithymum). 2 (Reg) Plantă cu tulpina de culoare galben-verzuie, mai rar roșcată, cu florile albe sau puțin roșiatice, care crește prin tufișuri și bălării Si: (reg) borangic, cătină, cânepa-dracului, gălbează, iniță, întorțiel, lipici, părul-Sfintei-Marii, râie, steagul-zânelor, tâvsă (2), torcățel (Cuscuta europaea). 3 (Bot; reg) Gălbează (Cuscuta trifolii). 4 (Bot; Trs) Troscot¹ (1) (Polygonum aviculare).

MAGHIRAN s. m. (Bot.) 1. (Și, neobișnuit, în sintagma maioran de iarnă, DDRF) Plantă erbacee din familia labiatelor, cu flori roșietice sau albe, cultivată uneori în grădini pentru mirosul ei plăcut (Origanum majorana); p. r e s t r. floarea acestei plante. Cf. ANON. CAR. Așijderea ierburile ceale mirositoare. . . măgeranul, busuiocul. ECONOMIA, 124/12, cf. 89/7. La Geneva,... rosmarinul, maghiranul și levantul nu sînt buruiene. CODRU-DRĂGUȘANU, V. 178. Iată mintă, săbiuță. . . , maioran. NEGRUZZI, S. I, 97. Oale cu magioran, mintă, calapăr. id. ib. 323. Glastre de flori, printre care se deosibeau mai ales: maghirani, trandafiri și cîțiva endrișaimi. FiLiMON, O. I, 186, cf. 264. Au înflorit iar măgheranii și n-a prins nimene de veste. ANGHEL, Î. G. 13, cf. 14. Frunză verde magheran, Voinicel mehedințean, Sum născut pe frunzi de fag, Ca să fiu la lume drag. POP., ap. HASDEU, I. C. I, 27. Foaiâ verde maghiran Ș-o cracă de leuștean, În credință, de știam, Nu mă mai amurezam. TEODORESCU, P. P. 303. De la mândra mea de vale, Mîndru măderan răsare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 32. Maioran crescut în iarbă, Rău îți stă june cu barbă.MARIAN, NU, 12, cf. id. NA. 313, id. Î. 336. Floricea de maioran, Drâguța-i de-amu-i un an. RETEGANUL, TR. 141. Măgierean cu fir ciuntat, Văd, bade, că m-ai lăsat. id. ib. 158. Frundzuleana magheran, Năcăjesc mai mult di-un an, Și fac pelinu zahar, Șî pelinu-i tot amar. ȘEZ. III, 21. Foaie verde maghiran, De ce, neică, nu muream, Cînd eram copil d-un an? MAT. FOLK. 223, cf. ȘEZ. XIV, 140. Măieran umbră să-i țîie. ȚIPLEA, P. P. 12, cf. BUD, P. P. 68. Haidă, soro, la poiană, Să culezem maierană. DENSUSIANU, Ț. H. 168. Mădăran crescut în iarbă, Să cinstesc omul de treabă. BÎRLEA, C. P. 277, cf. id. B. 60. Măderan crescut în iarbă, Măi mîndruluț d-ingă apă, Gurița ta mult mńi-i dragă, Că vorbești vorbe de treabă, T. PAPAHAGI, M. 23, cf. 12. Frunză verde maierană, Mi s-o dus badea cătană. GREGORIAN, CL. 30. Am un drăguț de vălean, Cu peană de măgheran. POP., AP. SIMiONESCU, FL. 405. ◊ Măgheran-buburuzos= specie de maghiran (1) foarte aromatic. Măgheran buburuzos, Mintenaș îi fi pe jos. BÎRLEA, C. P. 247. 2. (Neobișnuit, în forma majoran și în sintagma măghiran sălbatic, PĂCALĂ, M. R. 18) Sovîrf. Cf. DDRF. - Pl.: maghirani. – Și: (popular) magherán, maghireán, măghirán, măgherán, (regional) maghiorán (COTEANU, PL. 25), magerán (ALEXI, W.), magereán (H X 30), măgerán, măgereán, magiorán, maderán (ANT. LIT. POP. I, 85), mădărán, măderan, măirán (T. PAPAHAGI, M. 5), maierán (ALEXI, W.), măierán, măiereán (H X 198), maiorán, majorán, maiurán (BARCIANU, ALEXI, W.), megherán (PANȚU, PL.), meghereán (A V 15), mighiréan (PANȚU, PL.), meirán (TDRG) s. m.; maieránă, măieránă (DR. I, 362) s. f. – Din germ. Mageran, Majoran, Meiran. Cf. lat. Origanum majorana.

COLȚ, (I, II 2) colțuri, s. n., (II 1, 3, III) colți, s. m. I. (Uneori urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Punct unde se întîlnesc două (sau mai multe) laturi ale unui obiect sau ale unei figuri. Colțul mesei. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întîlnesc buzele. Ține țigara în colțul gurii. ▭ Zîmbea într-o parte cu un colț al gurii, arătîndu-și dintele cenușiu de tinichea. DUMITRIU, N. 159. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întîlnesc; locul unde cotește o stradă sau unde se desface o altă stradă. Colțul străzii. ▭ (Determinarea «străzii» este subînțeleasă) Oameni ca el întîlnești... la toate colțurile. SAHIA, N. 93. După ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Cald și-a rupt piciorul în colț, la Petrea bacalul. ALECSANDRI, T. 238. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de două străzi. Calea Victoriei, colț cu bulevardul 6 Martie. 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. V. unghi. Își ținea un colț al Arpei din cap, lipit de gură. DUMITRIU, N. 250. Întinse mîna spre buzunarul de la piept al brigadierului și-i aranjă un colț al batistei albe, scoase în afară. MIHALE, O. 501. Se găseau alături, luptînd cu-n colț de pînză care-i înfășură, zbătîndu-se în urletul furtunii. BART, E. 273. Lumea se răzlețește în toate colțurile ogrăzii. BUJOR, S. 10. ◊ Fig. (Eliptic) Caragiale e unul din, cei dintîi care, pe scenă, a ridicat un colț mic de pe marile suferinți țărănești. GHEREA, ST. CR. II 180. ♦ (În publicistică; totdeauna cu determinări) Rubrică rezervată unei anumite specialități. Colțid juridic. ♦ Margine, extremitate. Ia pe ciof, îl duce-n casă Și-l pune pe colț de vatră. ALECSANDRI, P. P. 384. Colț de pîine = fiecare dintre cele două capete ale unei pîini lungi (v. coltuc); p. ext. orice bucată de pîine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere, cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. V. ungher. În celalt colț al automobilului, tînărul Vîrlan se frămînta în sufletul lin de tot ce auzise din gura lui moș Gheorghe. BUJOR, S. 167. Își mai aruncă ochii o dată prin grajd, și zărind într-un colț un cal răpciugos... se duse la dînsul. ISPIRESCU, L. 3. Ea pasul și-l îndreaptă Lingă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. Slujitorii dedeau din colț în colț și nu mai știau ce să răspundă. ISPIRESCU, L. 44. (În sistemele pedagogice din trecut) A pune (un copil) la colț = a-l obliga să stea, drept pedeapsă, într-un ungher al camerei, cu fața la perete. Ia mai lasă-ne, domnule, că nu sîntem la școală. Atîta ar mai trebui: să ne pui la colț! PAS, Z. IV 161. ♦ Colț roșu = încăpere a unei instituții, anume amenajată, unde au loc diferite manifestări culturale sau profesionale. Sindicatele desfășoară o intensă activitate culturală de masă prin numeroase biblioteci, cluburi, colțuri roșii etc. – în vederea continuei ridicări a nivelului politic și profesional al celor ce muncesc. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2132. Alături de activitatea de zi cu zi ce trebuie să se desfășoare în căminele culturale și colțurile roșii, o atenție deosebită trebuie să fie acordată organizării de manifestări cultural-educative și artistice la locul de muncă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 1/2. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. În orice colț zîmbească veselia. CERNA, P. 52. Vederea lui nu poate străbate prin toate colțurile și afundăturile [pădurii]. ISPIRESCU, L. 57. Vesela artistă... Acum e pierdută într-un colț de lume, sub negrul pămînt. ALECSANDRI, P. I 229. ◊ Fig. Poate să primească bine și să înțeleagă sinceritatea cu care îți deschizi inima, – dar poate să se și supere... Știu eu?... Sînt atîtea colțuri în sufletele omenești! D. ZAMFIRESCU, R. 150. Acești poeți caută să găsească colțuri noi în domeniul artei. DEMETRESCU, O. 146. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. Și-n fiecare cuvînt Nu răsună glasul tuturor oamenilor Din toate colțurile lumii? BARANGA, V. A. 9. Dragele iubirile Cîntă ca paserile în toate colțurile. ALECSANDRI, P. P. 304. La colț de țară și la mijloc de masă = într-un loc ferit de primejdii. II. 1. (De obicei la pl.) Dinții animalelor (mai rar ai oamenilor), în special caninii. Colțun își descoperi colții într-un rînjet amenințător. SADOVEANU, N. F. 34. Scroafa se puse cu colții săi și sparse zidul, făcînd o gaură numai cît putea ea să treacă. ISPIRESCU, L. 129. [Mama zmeului] se pune, cu cei doi colți ce-i avea, a roade la zid. RETEGANUL, P. I 40. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, un caracter aprig. În Rusanda și-a arătat colții o făptură dîrză, care a vrut să trăiască și să-și apere inima. POPA, V. 309. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata să se încaiere. A avea colți = a fi dîrz, obraznic la răspunsuri, la replică. Aha... băietul are colți la răspunsuri. VISSARION, B. 287. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vîrfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii s-au ale altor instrumente asemănătoare; crăcană. O întoarse [furca] cu colții în sus. MIHALE, O. 218. 3. (Mai ales la pl.) Un fel de cui de fier care se aplică, iarna, pe talpa încălțămintei, ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vîrf ascuțit și proeminent de stîncă, de gheață etc. Colțuri de stîncă se îmbrăcau la rădăcină cu peria deasă, negricioasă, a tufelor țepoase. DUMITRIU, V. L. 6. Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț. ISPIRESCU, L. 25. Deodată se ridică din pămînt un colț sur, drept, neclintit. EMINESCU, N. 23. Așezînd genunchi și mînă cînd pe-un colț cînd pe alt colț, Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolți. EMINESCU, O. I 76. Un vultur cu durere țipa p-un colț de stîncă. BOLINTINEANU, O. 6. Să bei apă de pe piatră, Printre colțuri strecurată. TEODORESCU, P. P. 73. ◊ Compus: floare-de-colț = albumeală, floarea-reginei. 5. Vîrful plantelor (în special al ierbii) chiar la începutul dezvoltării lor, cînd încolțesc. Pe izlaz, iarba încă nu-și ridicase colțul într-atît, încît cirezile satului să meargă la păscut. MIHALE, O. 503. Nici nu-ți faci idee ce simțire de bucurie am cînd zăresc colțul unui fir de busuioc, al unei rozete; un sîmbure de viață, care crește, tinde cătră soare. SADOVEANU, O. IV 398. Mi se părea că fiecare pom, fiecare bulgăre, fiecare colț de iarbă au văzut... goana nebună a tatei. SAHIA, N. 62. Femeia trimite pe băiet cu vitele la cîmp, să pască colț de iarbă, să se mai înfiripe. ȘEZ. VII 137. (În legătură cu verbele, «a prinde», «a scoate», «a da» etc.) [Simion] se și auzea cîntînd din fluier... în timp ce oile pășteau repede iarba dată în colț. CAMILAR, TEM. 122. Începea a scoate colț porumbul. SADOVEANU, P. M. 275. III. 1. (Mai ales la pl.) Tăietură (sau șir de tăieturi) în formă mai mult sau mai puțin triunghiulară, făcută pe marginea unei stofe; dantelă împletită în formă de asemenea triunghiuri. 2. (Rar) Șuviță de păr ondulată, trasă pe frunte sau pe tîmple. Își drege colții de pe frunte. CARAGIALE, T. II 202.

fir (fire), s. n. – 1. Produs obținut prin toarcerea unor fibre textile. – 2. Ață. – 3. Fibră, filament. – 4. Păr. – 5. Tulpină. – 6. Capăt. – 7. Fir de aur. – Mr. h’ir, megl. ir. Lat. fῑlum (Pușcariu 617; Candrea-Dens., 598; REW 3306; Philippide, II, 642; DAR), cf. it. filo (sicil. firu), fr. fil, sp. hilo, alb. filj. Der. firicică, s. f. (plantă, Filago germanica); firog, s. n. (Trans., muncă); firos, adj. (fibros); firui, vb. (a toarce; a coase, a broda); firuță, s. f. (plantă, Poa pratensis; iarbă, furaj, nutreț); desfira, vb. (a destrăma); înfira, vb. (a coase, a broda; a înșira, a înșirui); înfiera, vb. (Mold., a crește părul, mai ales mustățile; Bucov., a începe să fiarbă), cuvînt identic cu cel anterior, cu pronunțarea proprie Mold. cf. mira › Mold. miera (după Capidan, Dacor., III, 759 și DAR, direct de la un lat. *infῑlāre); prefira, vb. (a răspîndi, a împrăștia; a înșira); răsfira, vb. (a dezvolta, a desfășura; a întinde, a dispersa), cu var. prin încrucișare cu rășchira.

A³ prep. 1. (Precedă infinitivul ca formă-tip a verbului) A vorbi. A citi. ◊ (Precedă infinitivul care are rol de subiect sau de complement în propoziție) I-a dat poruncă ca să-i deschidă toate tronurile cu haine, spre a-și alege. ISPIRESCU, L. 3. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune. EMINESCU, O. I 226. Încă nu apucaseră feciorii a aprinde luminările. ALECSANDRI, T. I 155. Nu rînji, lele, dinții, Că n-am venit a peți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Vîntul venea vîjîind din timpii, trecea prin finețe și țipa cîteodată a pustiu. SADOVEANU, O. I 147. Aerul mirosea a pămînt ud, a iarbă proaspătă ș-a flori de liliac. VLAHUȚĂ, O. A. 371. Urcă-te, leică, într-un copaci mare și te uită în toate părțile, doară de vei vedea ceva așa care să semene a sat. ISPIRESCU, L. 336. Un fir de o mătase albă, subțire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie rază de lună... decît a fir de tort. EMINESCU, N. 8. ◊ (Construcția prepozițională exprimă o presimțire, o prevestire, o amenințare) O adiere rece... șuieră a primejdie. SLAVICI, V. P. 156. A lupilor potaie... vine... urlînd a moarte. ALECSANDRI, P. A. 222. Un fel de vultur ce țipă a ploaie. ȘEZ. II 151. ♦ În semn de... Fața omului se chirci a durere. PREDA, Î. 167. Parcă se coborîse încet o pleoapă, a somn, peste rămășițele de lumină. SADOVEANU, O. V 458. Sta în loc și fluiera a pagubă. ISPIRESCU, L. 139. Cîteodată... prea arare... A tîrziu cînd arde lampa. EMINESCU, O. I 106. 3. (Formează, împreună cu substantive precedate de numerale ori de adjective pronominale nehotărîte sau împreună cu pronume nehotărîte, construcții cu valoare de genitiv) Să le lege de codițele a trei cai neînvățați. RETEGANUL, P. II 40. ◊ (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. Atotștiutor. 4. (Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale și prepoziționale, exprimînd un raport local) De-a curmezișul. De-a latul. ◊ Locomotiva scundă... trăgea încet șase vagoane de-a lungul cîmpiei. DUMITRIU, B. F. 5. Masele grele de păr... o încoronau de-a dreapta și de-a stînga. DUMITRIU, B. F. 37. ♦ (Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale, exprimînd un raport modal) De-a berbeleacul. De-a binelea. De-a gata.

firicel, ~ea [At: EMINESCU, N. 96 / Pl: ~e / E: {cfir,0c} + -icel] 1-2 sn (Șhp) Fir (1) (cam mic și subțire) Si: firișor (1-2), firușor (1-2), (reg) firuț (1-2). 3 sf (Bot) Firuță (Poa pratensis). 4 sf (Bot) Firușor (Poa annua). 5 sf (Bot; reg) Firușca-șopârlelor (Poa alpina). 6 sf (Bot; reg) Firușcă-cu-clopoței (Poa laxa). 7 sf (Bot) Iarbă-deasă (Poa nemoralis). 8 sf (Bot) Șovar-de-munte (Poa trivialis). 9 sf (Bot) Firicică (Filago germanica). 10 sf Plantă nedefinită mai de aproape Si: firișor (Poa bulbosa).

BĂTĂTURĂ ~i f. 1) Loc bătătorit din fața caselor (țărănești), unde nu crește iarbă; curte. 2) Porțiune de piele (pe corpul omului sau al animalelor) întărită și îngroșată sub acțiunea unor factori externi nocivi. Palme pline de ~i. ◊ A călca (pe cineva) pe ~ a atinge (pe cineva) unde-l doare; a supăra tare. 3) Firele care se introduc cu suveica prin rostul urzelii pentru a obține țesătura; băteală. ~ de lână. /<lat. battitura,

strună¹ sf [At: PSALT. 308 / Pl: ~ne, (reg) ~ni / E: vsl строуна] 1 Fir elastic, confecționat din metal, din intestine de animale sau din alte materiale, care, întins pe o cutie de rezonanță, produce, prin vibrare, sunete muzicale. Si: coardă¹ (1). 2 (Îe) A-i cânta (sau a-i bate, învechit, a-i vorbi) cuiva în ~ ori a cânta (sau a bate) în ~na cuiva A-și exprima fățiș aprobarea pentru tot ceea ce spune sau ceea ce face cineva, pentru a-i fi pe plac și pentru a-i câștiga, astfel, simpatia, favoarea Si: a flata (2), a linguși, a măguli, (îvr) a șutili, (reg) miglăsi, (fam) a peria, a pomăda, a tămâia. 3 (Îe) A zice din (sau pe o) ~ A cânta la vioară sau la cobză. 4 (Fam) A-și drege ~na A-și drege glasul. 5 (Rar; îe) A face cuiva spatele ~ A bate zdravăn pe cineva. 6 Sfoară întinsă, din fire elastice și răsucite, cu rezistență foarte mare. 7 (D. acțiuni, activități; îe) A merge ~ A merge foarte bine, perfect. 8 (Reg; îe) A pleca ~ A pleca grăbit, zorit. 9 Bucată de fir plastic sau metalic, rezistentă și ușoară, străvezie, subțire, care face legătura între sfoară și cârligul undiței Si: (reg) pleasnă, sfârc. 10 (Reg) Sfoară la diverse tipuri de plase de pescuit (mreajă, crâsnic etc.). 11 (Reg; pex) Sfoară a undiței. 12 (Olt; pex) Undiță cu brațul scurt și cu mai multe cârlige. 13 (Îvr) Coardă la arc. 14 (Gmt; înv; pan) Coardă la cerc. 15 Parte a frâului care înconjură bărbia calului și se prinde de cele două capete ale zăbalei Si: (reg) strunea (2), zăbăluță. 16 (Îlv) A ține (pe cineva) ~ A struni (7). 17 (Rar; îe) A pune ~ A potoli¹. 18 (Mun; pex) Zăbală. 19 (Reg) Coardă (la ferăstrău). 20 (Mol) Frânghie care leagă partea de dinainte cu cea dinapoi a carului, atunci când aceasta nu are cruci Si: (reg) struneală (4). 21 (Reg) Parte a carului nedefinită mai îndeaproape. 22 (Buc) Fir împletit, roșu și alb pe care îl poartă fetele atârnat la gât la 1 sau 8 martie Vz mărțișor. 23 (Îvr) Filiație (1). 24 (Îc) ~na-cocoșului Mică plantă erbacee cu o tulpină târâtoare, cu frunze ovale și cu flori albe Si: (reg) cornuț² (1), iarbă-de-smidă, paștele-găinilor. 25 (Reg; îc) ~na-gâștii Volbură.

răvaș sn [At: (a. 1602) CUV. D. BĂTR. I, 123/1 / S și: rev~ / Pl: ~e, ~uri / E: mg rovás] 1 (Trs; Mar) Crestătură prin care neștiutorii de carte însemnau pe răboj diverse socoteli. 2 (Reg) Crestătură pe marginea dinăuntru a vaselor de lemn pentru a putea fixa fundul. 3 Cută pe suprafața fructelor. 4 (Reg) Încrețitură a frunții Si: rid¹. 5 Urma roților carului. 6 (Reg) Coamă de iarbă netăiată, rămasă pe brazdă în urma coasei. 7 Dungă de praf pe podelele grajdului, când se perie calul, prin scuturătura țesalei. 8 Fiecare dintre dungulițele, dispuse în formă de brad, de la țesătura în patru ițe. 9 (Cu determinarea „gol”) Loc în țesătură unde firul rupt n-a fost înlocuit. 10 (Reg) Răboj (1). 11 (Reg; pex) Socoteală. 12 Băț care se introduce în vasul cu lapte, la stână, însemnându-se pe el, printr-o crestătură, cantitatea de lapte rezultată dintr-o mulsoare Si: răboj (9). 13 (Înv) Act (oficial sau particular) prin care se recunoaște un drept sau o stare de fapt. 14 (Adesea determinat prin „de drum” sau „de străji”) Legitimație de călătorie. 15 (Îe) A-i face (cuiva) ~ul sau a-i da (cuiva) ~ (de drum) A izgoni (pe cineva). 16 Înștiințare din partea autorităților Si: comunicare (1), ordin. 17 (Șîs ~ de jalbă, ~ cu jalobă) Reclamație scrisă. 18 Scrisoare. 19 Bilețel cu conținut glumeț, care se introduce de Anul Nou în plăcintă, cu scopul de a produce haz. 20 Bucățică de hârtie, pe care o pun copiii pe sfoara zmeului, ca să fie dusă de vânt cât mai aproape de zmeu. 21 (Pop) Hârtie care cuprinde o formulă destinată, în practicile superstițioase, să ocrotească pe purtător de anumite boli.

COMPARAȚIE (< lat. comparatio, asemănare) Alăturarea a doi termeni, cu scopul de a se releva trăsăturile asemănătoare, realizîndu-se astfel o mai mare claritate și expresivitate a limbajului. Ex. Cine-au cunoscut, Cine mi-au văzut Mîndru ciobănel Tras ca prin inel? Fețișoara lui, Spuma laptelui; Mustăcioara lui, Spicul grîului; Perișorul lui, Pana corbului; Ochișorii lui, Mura cîmpului! (Miorița) Pentru a realiza portretul ciobanului, poetul popular găsește surprinzătoare trăsături comune ale celor două serii de termeni pe care-i compară. Comparația tinde să devină metaforă. Ex. Măi bădiță Gheorghieș, Mîndră floare de cireș, este o comparație devenită aproape metaforă, deoarece se află în preajma termenului comparat, dar este pe cale să-și cîștige independența, să devină metaforă. Comparații cu nuanțe variate: ironice sau satirice, hiperbolice, grotești – și cu o mare forță de evocare se întîlnesc și în creația cultă. Ex. Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri... (M. EMINESCU, Trecut-au anii) Carte frumoasă, cine mi te-a scris, Încet, gîndită, gingaș cumpănită, Ești ca o floare-anume înflorită Mîinilor mele, care te-au descris, Ești ca vioara, singură, ce cîntă Iubirea toată pe un fir de păr. (T. ARGHEZI, Ex libris) Se întîlnesc, de asemenea frecvent, și în proză, ca și în vorbirea de toate zilele. Ex. „Numele lui trecea din gură în gură ca ieșit din trîmbițe antice.” (I. TEODOREANU, Un campion de altădată, din vol. Iarbă) „Munții se înalță trufași în văzduh, rîurile, ca brîie pestrițe, ocolesc cîmpurile.” (AL. RUSSO, Cîntarea României) Bogate comparații abundă în epopeile homerice, îndeosebi Iliada, ca și în poezia clasică. Termeni folosiți între comparant și comparat sînt: ca, precum, asemenea, aidoma, asemănător cu. Folosită ca mijloc de argumentare, comparația nu lipsește nici în discursuri, în vechile retorici, ea fiind denumită comparație retorică. Ex. Compararea istoriei românilor cu aceea a vechii Grecii din Cuvint de deschidere la cursul de istorie al Iui M. Kogălniceanu (1843). „O asemenea carte ar trebui să fie pentru noi aceea ce Iliada era pentru greci. Și să mă credeți, domnitor, că și istoria noastră are întîmplări, are portrete care nicidecum n-ar rămîne mai jos decît eroii celor vechi, dacă acestora li s-ar scoate aureola poetică, cu care pana geniului i-au înfrumusețat.” Ca și metafora și alegoria, comparația, atît cea retorică, cît și cea poetică, este socotită ca una dintre primele figuri de stil.

ATINGE, ating, vb. III. 1. Tranz. A lua contact direct (dar superficial, ușor sau în treacăt) cu un lucru sau cu o suprafață. Mi-am pipăit pe sub cămașa de noapte grumazul. Parcă aș fi atins o ronă. SADOVEANU, N. F. 87. Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Ceilalți jucau, nu jucau, dară zîna, cînd juca, părea că n-atinge pămîntul. ISPIRESCU, L. 39. Mă azvîrl peste gard, de parcă nici nu l-am atins. CREANGĂ, A. 50. Calul meu fugea, Iar a lui picioare iarba n-ntingea. ALECSANDRI, P. I 190 (Fig.) Simțea gindurile lui cum o ating și-o dezmiardă. VLAHUȚĂ, P. 69. ◊ (Cu arătarea instrumentului atingerii) Cu geana ta m-atinge pe pleoape. EMINESCU, O. I 120. ◊ Intranz. Da dracul, ca să-i facă în ciudă pentru că vedea că nu-i prea plăcea, atingea și mai des cu friptura sa de slănina lui Pepelea. SBIERA, P. 16. ◊ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cînd s-a atins de mijlocul ei [al femeii], dang! a plesnit cercul. CREANGĂ, P. 100. (Fig.) Paznic era un balaur... de care nu se atingea somnul. ISPIRESCU, U. 13. 2. Tranz. A lovi sau a izbi (cu violență). Omul cocoșat pe capră atinse spinarea udă și slăbănoagă a calului. DUMITRIU, B. F. 89. ◊ (Familiar, la imperativ) De ce nu dai, mă...? Atinge-l, se auzi un glas. PREDA, Î. 64. ♦ Refl. Fig. (Mai ales în forma negativă) A aduce prejudicii, a provoca pagube; a leza. Prima datorie a oricărui cetățean este să păzească proprietatea obștească ca lumina ochilor, să nu tolereze nimănui să se atingă de ea. ◊ Tranz. (În expr.) A atinge pe cineva la pungă = a pricinui cuiva o pagubă bănească reținîndu-i o sumă sau obligîndu-l la cheltuieli nedorite de el. ♦ Fig. A ofensa. Oșlobanu, prost, prost, dar să nu-l atingă cineva cu cît îi negru sub unghie, că-și azvîrle țărnă după cap ca buhaiul. CREANGĂ, A. 78. Dar săracul nu tăcea, Cu cuvîntul îl tăia, Cu vorba că-l atingea. TEODORESCU, P. P. 297. ♦ Fig. A face aluzii jignitoare. Ștefan-vodă-nțelegea Unde baba-l atingea, Și-n gura mare-i zicea: Babă Slabă Și-nfocată, Dar la minte înțeleaptă. TEODORESCU, P. P. 519. ♦ Fig. A impresiona, a înduioșa. Atins de farmecul vieții. Mă simt o forță-n univers, Și glasul meu devine cîntec, Gîndirea mea devine vers. VLAHUȚĂ, O. A. 66. Poezia care atinge, poezia cea adevărată, nu este aceea în care mișună spiritele necurate de p-aia lume. Poezia cea adevărată este aceea care vorbește inimii, iar nu fanteziei numai. BOLLIAC, O. 45. 3. Refl. (Mai ales în forma negativă; urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se apropia sau a se alătura de cineva sau de ceva cu scopul de a trage, un profit (material sau moral), a cauza stricăciuni, a-și însuși ceva, a beneficia de ceva. El nu se atinse de comori. RETEGANUL, P. IV 12. Știți că nimeni nu s-a putut atinge de împărăția mea. ISPIRESCU, L. 12. ♦ A se ocupa, a se interesa (de ceva). Scrisorile și gazetele stau teanc, nici nu s-atinge de ele. SADOVEANU, N. F. 132. 4. Tranz. A pomeni despre un lucru în treacăt (fără a insista). Tipul lui Zlăiescu ar fi interesant, din nefericire atitorul nu ne dă mai nimica, tipul e numai atins, fără a fi zugrăvit pe deplin. GHEREA, ST. CR. II 202. ◊ Intranz. (Rar) Toate aceste fapte de care atinserăm pînă acum... se petrecută în... august (1600). BĂLCESCU, O. II 303. ♦ Refl. (Învechit) A avea o legătură sau o înrudire cu ceva, a se referi la ceva. Nu trebuie să cerem de la vînători o prețuire rece și nepărtinitoare a întîmplărilor și a izbînzilor ce se ating de arta lor favorită. ODOBESCU, S. III 48. Încît s-atinge despre dreapta giudecată... nu m-agiungi nici la călcîie. ALECSANDRI, T. 1232. Această poroncă îndată s-au împlinit, dară nu știu dacă aceasta să atinge și de mine. KOGĂLNICEANU, S. 64. 5. Tranz. A ajunge la o anumită distanță (în spațiu) sau la un anumit moment (în timp); a se opri la o anumită limită. Voiam să ating în copilărie cerul cu mîna. BENIUC, V. 22. În urma lor se-nălță deodată un munte de piatră care atingea cerul. ISPIRESCU, L. 25. – Forme gramaticale: perf. s. atinsei, part. atins.

AȚĂ, (2, 3) ațe, s. f. 1. (Numai la sg.) Fir (de bumbac, de in sau de cînepă) răsucit subțire, cu care se coase. O gospodină cumpăra un mosorel cu ață. PAS, L. I 136. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos Și cum neagra veșnicie ne-o întinde și ne-nvață Că epocele se-nșiră ca mărgelele pe ață. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Cusut ață albă = evident fals, mincinos. Povestea aceasta e cusută cu ață albă. ▭ Acest «unde ești?» prea e cusut cu ață albă. DELAVRANCEA, H. TUD. 74. A întinde ața = a întrece orice măsură. Nu întinde ața să se rupă. NEGRUZZI, S. I 251. A se ține sau a sta (numai) într-un fir de ață= a fi aproape de pierzanie, a se mai ține abia- abia. A-l trage (pe cineva) ața la ceva= a fi mînat de un imbold irezistibil înspre o țintă (de obicei primejdioasă, neprielnică). Du-te, băiete, dacă te trage ața la moarte. ISPIRESCU, L. 193. Gazda se sili în toate chipurile să-l oprească de la această hotărîre... Fu peste putință. Îl trăgea ața la rele. ISPIRESCU, L. 280. Unde-l trage pe el ața Ca să-și petreacă viața. PANN, P. V. I 71. Nici un capăt (sau fir) de ață = nimic, nici cel mai mic lucru. Numai văru-meu... fecior de gospodar cinstit, nu luase nici un capăt de ață. CREANGĂ, A. 99. Pînă-ntr-un cap (sau capăt) de ață= tot, pînă la cel din urmă lucru. Au luat tot, pînă-ntr-un capăt de ață. A spune din fir pînă-n ață = a spune tot, de la început pînă la sfîrșit, din fir în păr. Iacă, iacă ce mi s-a întîmplat. Și-i spuse tot, din fir pînă-n ață. ISPIRESCU, L. 106. (Despre o îmbrăcăminte veche) Mai mult ață decît față = așa de ros încît i se vede ața din urzeala stofei; jerpelit. Din călcîie pînă la cap, haina lui mai mult ață decît față. PANN, la HEM. Nu face fața cît ața = costă mai mult confecționarea unui obiect de îmbrăcăminte decît stofa; fig. trudă multă și folos puțin, mai mare daraua decît ocaua. Mai scumpă ața decît fața = este mai scumpă executarea sau reparația unui lucru decît valoarea lui. (Popular) A rămîne cu (sau a găsi în pungă) ața mămăligii = a rămîne sărac lipit, a nu mai avea nimic. Băgai mîna-n punga chingii, Găsii ața mămăligii. TEODORESCU, P. P. 333. Viață Cusută cu ață = viață grea, plină de necazuri. ◊ (La pl.) Capete, resturi de fire rămase de la lucru; (peiorativ) zdrențe. Care de care mai chipos și mai îmbrăcat, de se tîrîiau ațele și curgeau oghelele după dînșii. CREANGĂ, P. 249. 2. Orice fir care seamănă cu ața (1) sau are aceleași întrebuințări. Scoțînd o piele de porc sălbatec... și croind cîte-o păreche de opinci... le-a îngruzit frumos și a petrecut cîte-o păreche de ață neagră de păr de cal prin cele nojițe. CREANGĂ, A. 25. ◊ Fig. Muștele cele moarte și spînzurate pe ațele păianjenilor. ȘEZ. VI 7. Ațele ițelor = sforile cu care se leagă ițele de scripeți. Ața zidarului = sfoară cu un plumb la capăt, care servește de indicator al direcției verticale. ♦ (Adverbial, după un verb de mișcate) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge dracul cel mai isteț ață la mînăstirea sfîntului părinte. RETEGANUL, P. II 65. Acea măiestrită șosea care, din grădina de la capul podului Mogoșoaiei, se-ntinde ață pînă la bariera Ploieștilor. ODOBESCU, S. I 375. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante. [Robii] tîrau în picioare opinci ori zdrențe legate cu ațe de tei. SADOVEANU, Z. C. 232. ♦ (La pl.) Fibrele care se desprind de păstaia plantelor leguminoase (fasole, mazăre) cînd încep să îmbătrînească. Fasole cu ațe. ♦ Firul (foarte subțire) de oțel care se desface de pe ascuțișul unui obiect de tăiat după prima parte a operației de ascuțire. Ața cuțitului. Ața coasei.. 3. Fig. Dîră subțire. Sîngele i se adunase în sprinceană și o ață i se scursese spre colțul gurii. DUMITRIU, B. F. 53. Pe alocuri, de sub ierburi aromate, se prelingea o ață transparentă de apă. C. PETRESCU, S. 220. Înlăuntrul cafenelei ațe de fum se ridicau în tavanul murdar. DUNĂREANU, CH. 47. Prin ușa veche și crăpată deslușii cîteva ațe de lumină în odaia alăturată. DUNĂREANU, CH. 119. ◊ (Popular) Ața limbii = membrană care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii și care oprește unele mișcări ale limbii. ♦ (La pl.) Dîre băloase pe care Ie prezintă uneori zeama de varză.

CLĂTINA (clatin), CLETINA (-in), CLETENA (-en) I. vb. tr. 1 A mișca într’o parte și într’alta, a legăna: vîntul clatină lin ramurile bătrînilor arbori (GRIG.) ¶ 2 A mișca ușor. II. vb. intr. și refl. 1 A se mișca într’o parte și într’alta: mi se clatină o măsea; săgeata... se pierde în desișul ierbii care se clatină din vîrf (CAR.) ¶ 2 A (se) mișca ușor: te văd zîmbind și clătinănd din cap (I.-GH.) ¶ 3 A se sgudui, a se cutremura: pămîntul prinde să se clatine... parcă s’ar fi răsturnat stîncile... de la obîrșiile Trotușului (GN.) ¶ 4 A se urni, a se clinti, a se mișca din loc: nici un fir de păr să nu se clatine de pe capul locuitorilor (ISP.) ¶ 5 ⚚ A sta rău în afaceri, a fi pe cale să dea faliment: a aflat negustorimea că se clatină rău Kir Ianulea (CAR.) [clăti].

spic [At: CORESI, TETR. 24 / V: (reg) ~or, șp~, știc, știc, (îvr) ~ă sf / Pl: ~ice, (îrg) ~uri, ~ici sm / E: ml spicum] 1 sn Inflorescență specifică gramineelor, alcătuită dintr-un ax principal lung, pe care se află flori sesile sau scurt pedunculate, care produc boabe. 2 sn (Reg; d. graminee; șîf în ~uri; îla) În ~ Care are spic (1). 3 sn (Reg; pex; d. graminee; îal) Aflat în plină dezvoltare Si: înspicat. 4 sn (Reg; îal) Care are formă de spic (1). 5 sn (D. graminee; îlv) A da (în) ~, a face (ori a-i da, a-și da, a scoate, reg, a ieși, a slobozi, a țipa) ~(ul) A înspica. 6 a (Rar) De culoare galbenă, ca a spicului (1) de grâu copt. 7 snp (Reg) Gunoaie care cad la vânturarea grâului. 8 sn (Pan) Fascicul de raze. 9 sn Stilizare decorativă în formă de spic (1) frecventă în arta populară pe cusături, țesături etc. 10 sn (Pgn) Tip de inflorescență în care florile sunt dispuse de-a lungul unui ax mai mult sau mai puțin alungit. 11 sn (Bot; reg; îc) ~ul ierbii Brei (Mercurialis perennis). 12 sn (Bot; îc) ~ice-de-mături (Sorghum technicum). 13 sn (Bot; îc) ~ul-vieții Gladiolă (Gladiolus gandavensis). 14 sn (Bot; rar) Levănțică (Lavandula angustifolia). 15 sn (Mun; Trs; prc) Spiculeț (3). 16 sn (Pop; pan) Vârf de copac. 17 sn (Pop) Pisc² (1). 18 sn (Pop) Culme la acoperișul casei. 19 sn (Rar) Vârf ascuțit la unele arme albe. 20 sn (Pop) Vârful de altă culoare al firelor de lână, de păr, de obicei mai lungi, din blana unor animale. 21 sn (D. firul de lână sau de păr din blana unor animale, sau, pex, d. blană; îla) Cu ~ Înspicat. 22 sn (Reg) Șfichi². 23 sn (Reg; îs) ~ul nopții Miezul nopții. 24 sn (Pop; adesea determinat prin „de zăpadă”, „de ploaie”) Fulgi rari de zăpadă amestecați cu stropi rari de ploaie. 25 sn (Pop; pex) Lapoviță. 26 sn (Pop; pex) Început de ninsoare. 27 sn Asprime (a gerului, a vântului etc.). 28 sn (Ast; înv; art.) Spica¹. 29 sn (Reg; îcs) De-a ~u De-a nasturii.

FĂRÎMA, fărîm, vb. I. Tranz. A preface (ceva) în fărîme, a rupe în bucăți, a frînge, a sparge; fig. a zdrobi, a nimici, a distruge. V. sfărîma. Minerii... Fărîmă muntele în cioburi mărunte. DEȘLIU, G. 46. Vîntul... ne-a fărîmat adăpostul. SAHIA, N. 80. D-alei, doamne, Ștefan-vodă, Copil ești, ori tot mai crești? Nu-ți mai fărîma oastea! TEODORESCU, P. P. 523. ◊ (Poetic) Pîrăul curgea fărîmînd lumina și clătea ușor ierburile și florile și treceau albine prin soare ca niște scînteioare de aur. SADOVEANU, O. V 179. Copitele cailor fărîmau apa în stropi. id. F. J. 706. Moșnegii toți fărîmă lacrimi Cu genele tremurătoare. GOGA, P. 24. ◊ Expr. A-și fărîma capul = a-și bate capul, v. bate. ♦ Refl. A se destrăma. Undele veneau mai repezi, murmurau printre pietre ascuțite, săreau fărîmîndu-se în bulgărași de argint. SADOVEANU, O. III 364. Cerul se arăta albastru și bun. Firele albe de nori se fărîmaseră ușoare ca fumul. SAHIA, N. 67. – Variante: fărma (fărm și farm) (ANGHEL, Î. G. 9, SBIERA, P. 146, EMINESCU, O. I 83) vb. I.

NODURAR s. n. 1. Parte a războiului de țesut care este alcătuită dintr-un fuscel gros, legat de fusul sau sulul dindărăt și de care se prind capetele urzelii cînd se învelește pînza. Nodurariu se numește un fuscel ceva mai lung și mai grosuț. f (1885), 366, cf. pamfile, a. r. 30. Firele trec prin spată și se leagă de nodurar. h xvii 141, cf. x 22, 69, 357, 508, 539, xii 33, xviii 33. Un fecior... O luat un băț de nodurari Ș-o apucat prin sat după plugari. i. cr. iii, 305. Am legat pînza cu nodurarul. chest. v/82, cf. a ii 7, viii 4, ix 2. ♦ (Regional) Uruioc (Volovăț-Rădăuți). alr i 1 292/385. 2. (Prin Munt.) „Jug de cai”, alr ii/705, cf. 5 297/705, 723. 3. (Regional) Numele a două plante: a) răculeț (Polygonum bistorta). cf. brandza, fl. 426, barcianu, rianu, d. s., panțu, pl. ; b) iarbă-roșie (Polygonum persicaria). cf. brandza, fl. 426, șez. xv, 48. – pl.: nodurare. – Și: (regional) nodorar (tdrg, alr ii 5 297/705, 723, glosar reg.), nădurar (glosar reg.) s. n. – Nod + suf. -urar.

ALBINĂ, albine, s. f. 1. Insectă din familia himenopterelor, al cărei abdomen este prevăzut cu un ac veninos; trăiește în roiuri organizate, producînd miere și ceară (Apis mellifica). Albina... suge nectarul din potire. DEȘLIU, G. 51. O albină trece ca un fir de aur prin soare, drept pe lîngă pălărioara lui de paie, pe lîngă părul bălai, aproape alb. SADOVEANU, O. III, 22S. Priviră... cum albinele culegeau ceara și adunau mierea. ISPIRESCU, L. 381. Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur. EMINESCU, O. I 87. ♦ (Metaforic, cu aluzie la hărnicia albinei) Și părăgineala și bălăriilel ți le plivesc albinele-albastre [muncitorii] Ca nădejdile și zările noastre! DEȘLIU, G. 14. 2. Plantă erbacee ale cărei flori, dispuse într-un spic, seamănă cu o albină; crește primăvara prin locuri cu iarbă, la marginea pădurilor (Ophrys cornuta).

firuț, ~ă [At: PANȚU, PL.² / Pl: ~e / E: fir + -uț] 1-2 sn (Reg; șhp) Firicel (1-2). 3 sf Plantă erbacee din familia gramineelor, cu flori verzui sau violete și cu spic, care se folosește ca nutreț pentru vite Si: fân, firicea, firișor, firușoară, floarea-fânului (Poa pratensis). 4 sf (Bot; șîc ~-de-baltă) Rourică (Glyceria fluitans). 5 sf (Bot) Șovar-de-munte (Poa trivialis). 6 sf (Bot) Firușor (Poa annua). 7 sf (Bot; reg) Firușca-șopârlelor (Poa alpina). 8 sf (Bot; reg) Firușcă-cu-clopoței (Poa laxa). 9 sf (Bot) Plantă nedefinită mai de aproape (Poa compressa). 10 sf (Bot; îc) ~-de-lână Iarbă-deasă (Poa nemoralis). 11 sf (Bot) Păiuș (Agrostis tenuis). 12 sf (Bot) Lemn-dulce (Glycyrhiza echinata).

NECĂJIT, -Ă adj. 1. Care are un necaz (1, 2), o durere (sufletească); supărat, mîhnit (1), trist, amărît, (astăzi familiar) paraponisit. Au ieșit den Țarigrad să să ducă la Odriiu... ci pe cale au murit. Unii zic pentru că era bolnav și necăjit. R. POPESCU CM, I, 263. N-au putut a să ascunde nici de cătră cei ce sta împrejur, fiind năcăjit. AETHIOPICA, 15^r/3. Cu tot acest cuvint blajin și plin de mîngîiere, femeile nu se liniștiră și ieșiră tot năcăjite, ștergîndu-și lacrimile. SADOVEANU, O. VII, 325, cf. 598, I, 290. Draga mea, nici n-ai idee ce necăjită am fost. Toată noaptea n-am închis ochii. BARANGA, I. 218. De ce ești tu necăjit tot timpul? T. POPOVICI, SE. 425. Năcăjitu-i omu-atunci, Cîndu-și dă boii pe junei. JARNIK-BÎRSEANU. D. 223, cf. 211, 220, 224. De năcăjit ce sînt, Nu văd iarba pe pămînt, Nici n-aud cucul cîntînd. ANT. UT. POP. I, 27. Sînt supărat, amărît, năcăjit, ALR II, 3706/537, cf. 3226/29, 3 683/29. ◊ (Substantivat) Nu mă trece cu vedearea... pre mine cel necăjit. MINEIUL (1766), 200^V1/17. ♦ Care exprimă, trădează supărare, mîhnire, tristețe. Vorbe... vesele și necăjite. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Cu un obraz necăjit, se uita la soră-sa ca la un dușman, D. ZAMFIRESCU, R. 138. Văzînd obrazul necăjit... din fața lui, spuse zîmbind... T. POPOVICI, SE. 375. ♦ (Despre viață, modul de trai) Plin de supărări, de amărăciune, de neajunsuri¹ (2), de lipsuri; mizerabil (1). Necăjita lui viață Se ține-ntr-un fir de ață. PANN, ap. tdrg. Îngreunați în tinerețele lor cu o grăsime venită din trîndăvie, ajung slăbănogiți la niște bătrînețe necăjite. ispirescu, u. 26. A rînduit Să ia mîndruța urît, Să aibă traiu necăjit. jarnIk-bîrseanu, d. 167. Niște zile amărîte, Necăjite și tîrîte. zanne, p. ii, 356. 2. Care duce o viață grea; obidit, năpăstuit (1); nevoiaș (1), chinuit, muncit, trudit; p. ext. sărac, sărman; (regional) necăjos (2). Unde îngreoeț vărtute loviturilor voastre? Preste... Antonie cel necăjit, cel gol (a. 1802). gcr ii, 197/18. Nemuritorii ardeleni ce deschid restaurația aveau ochii nu la turma năcăjită de sași, de unguri și de sîrbi, dar la cei români... ce sta în picioare cu steagul și sabia României în mînă. russo, s. 65, cf. 104, polizu. Față de om năcăjit, Coajă de lemn putrezit... Nu mai știu, zău, ce să fac Scîrbele să mi le-mpac. beldiceanu, p. 108. Boii stau în jug supuși, Gata de plecare; Necăjiții cărăuși Merg pe lîngă care. iosif, v. 74. O fi numai un basm pentru oamenii necăjiți. rebreanu, r. i, 97. Oamenii iștia de pe aici ori îs cărpănoși, ori prea necăjiți. sadoveanu, o. ii, 41. Bucatele puține... fuseseră strînse de mult de necăjiții pămînteni. id. ib. x, 7, cf. id. e. 11. Nu vorbesc de țăranii români, cehi sau sîrbi, care sînt tot atît de necăjiți ca noi, ci de boierii speriați că... proletarii vor face revoluție și la ei. t. popovici, se. 31, cf. labiș, p. 58. O fatî di om năcăjit o greșît ș-o îmblat c-on flăcău. șez. ix, 17. Sînt și oameni care n-au casa lor proprie și se numesc „oameni năcăjiți” sau „sarași”. chest. ii 8/230. ◊ (Substantivat) Au îngenunchiat la scaunul Împărăției. – Dar voi, năcăjiților, de ce ați întîrziat? sadoveanu, o. x, 514. Toți năcăjiții și umiliții vieții. gl 1962, nr. 419, 1/6. ♦ Fig. (Despre somn) Chinuit, zbuciumat, agitat, muncit. Somnul oamenilor săraci e necăjit și vine greu. E ca o prelungire a obidei din timpul zilei. pas, z. i, 246. ♦ (Regional) Slăbănog, pipernicit; schilod, infirm. cf. bîrlea, b. 81, alr ii/i h 81/47. 3. (Regional; în sintagma) Ouă necăjite = ouă încondeiate (cu migală, în mai multe culori). Cîteodată ouăle lucrate au numai două colori; cele muncite sau năcăjite au mai multe colori. pamfile-lupescu, crom. 189. 4. Nemulțumit (de ceva sau de cineva), contrariat; enervat, întărîtat; supărat (pe cineva), pornit. Doară și dumitale ț-au făcut cevaș omul acela de ești așa necăjit pre el? bărac, t. 42/20. Membrii comitetului adecă erau și năcăjiți, le era însă și rușine. barițiu, p. a. ii, 425. Cînd scorpia este necăjită rău, varsă foc și smoală. ispirescu, l. 5. Se sculă, puțin necăjit, ca și cum l-ar fi deșteptat dintr-un vis frumos. vlahuță, o. a. iii, 65. Eugenia și Octavia erau de altfel necăjite și pe părinți că nu le mai trimeteau bani. agîrbiceanu, a. 456. Vream să-l văd cum îi stă necăjit, cît se poate supăra și pînă unde. arghezi, t. c. 125. Toată lumea în așteptare era enervată, necăjită. bart, e. 283, cf. vornic, p. 135. Cu d-ta nu mai poate să vorbească nimeni, zise năcăjit feciorul împăratului. șez. i, 100. Îi năcăjit că nu i-am făcut cum o zis el. alr ii 3 709/2. – pl.: necăjiți, -te. – Și: (popular) năcăjit, -ă, (regional) năcăzit, -ă (viciu, gl.), (neobișnuit) necășit, -ă (pontbriant, d.) adj. – v. necăji.

rădăcină sf [At: GCR, I, 12/4 / V: (reg) ~ne / Pl: ~ni, (îrg) ~ne / E: ml radicina] 1 Organ al plantelor superioare având rolul de a fixa planta în sol și de a absorbi apa împreună cu substanțele minerale dizolvate în ea. 2 (Pop) Parte a plantei aflată în pământ, indiferent de structura și de funcțiile pe care le are. 3 (Fig) Element fundamental Si: temelie. 4 (Fig) Profunzime. 5 (Bot; îs) ~ de micșunea (sau de micșunele) Rizom parfumat al unei varietăți de stânjenei (Iris florentina), din care se face pudră. 6 (Îlav; în construcție cu verbe ca „a tăia”, „a rupe”, „a curma” etc.) Din ~ (sau din ~ni) În întregime. 7 (Îal) Definitiv (9). 8 (Îe) A rupe ~nile A se hotărî să plece. 9 (Îc) ~na-mărului Colac mare, făcut pentru parastas, în care se înfige o creangă de măr împodobită cu nuci, cu dulciuri, cu lumânări etc. 10 (Pex; rar) Exemplar dintr-o plantă. 11 (Lpl; îvr) Rădăcinoase (4). 12 (Bot; reg; îc) ~na-ciumei Captalan (5) (Petasites officinalis). 13 (Bot; reg; îae) Cucuruz (23) (Petasites albus). 14 (Bot; îc) ~na-sărăciei Pătrunjel-de-câmp (Pimpinella saxifraga). 15 (Bot; Trs; îc) ~na-șerpilor (sau ~-șarpelui) Răculeț (2) (Polygonum bistorta). 16 (Bot; reg; îc) ~-amară Ghințură (Gentiana lutea). 17 (Bot; reg; îc) ~-de-friguri Rodul-pământului (Arum maculatura). 18-19 (Bot; reg; îc) ~-de-lingoare Iarbă-de-lingoare (Lysimachici punctata, Lysimachia vulgaris). 20 (Bot; reg; îc) ~-de-piper-alb (sau ~-de-ghimbir) Ghimbir {Zingiber officinale). 21 (Bot; reg; îc) ~-de-săpun Odagaci (Saponaria officinalis). 22 (Bot; Mar; îc) ~-de-smăhoaie Iarba-osului (Helianthemum nummularium). 23 (Bot; reg; îc) ~-dulce Lemn-dulce (Glycyrhiza glabra). 24 (Bot; îae) Lemn-dulce (Glycyrhiza echinta). 25 (Bot; reg; îae) Feriguță (Polypodium vulgare). 26 (Bot; reg; îae) Morcov (Daucus carota). 27 (Bot; reg; îc) ~-dulce-de-munte Feriguță (1) (Polypodium vulgare). 28 (Bot; reg; îc) ~-galbenă Sfeclă (Beta vulgaris). 29 (Bot; reg; îc) ~-neagră Tătăneasă (Symphytum officinale). 30 (Bot; reg; îae) Brustur (3)-negru (Symphytum cordatum). 31 (Bot; reg; îc) ~-roșie Mei-păsăresc (Lythospermum officinale). 32 (Bot; reg; îc) ~-sălbatică Hrean (1) (Armoracia rusticana). 33 (Bot; îc) ~na-vieții Ginseng (1). 34 (Șîs ~ plătăcină) Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 35 (Îcs) De-a ~na Joc practicat la priveghi. 36 (Atm; pan) Partea care fixează dinții sau firele de păr în țesut. 37 (Pex; îs) ~na cozii Parte a cozii calului pe care crește părul Si: (reg) măcău¹. 38 (Reg) Partea cea mai profundă a unei tumori, a unui abces, a unei bătături. 39 (Îrg) Temelie (a unei clădiri, a unui zid etc.) 40 (Îrg; îs) ~na plastii Căpiță de fân. 41 (Îlav; în legătură cu verbe ca „a surpa”, „a slăbi” etc.) Din ~ Din temelie. 42 (Îla) De ~ De bază Si: fundamental (1). 43 (Reg; îs ~nile ușii) Ușori. 44 (Îrg) Strămoș comun. 45 (Îrg) Familie (7). 46 (Fig) Origine. 47 (Fig) Cauză (3). 48 (Fig; îe) A curma (sau a stârpi, a tăia) răul din ~ A desființa un rău cu totul și definitiv. 49 Parte de lângă pământ a tulpinii unui copac. 50 (Reg) Scorbură. 51 Buturugă (1). 52 (Trs; spc) Butuc pe care lemnarul cioplește lemnul. 53 (Reg) Portaltoi. 54 (Reg) Cocean de pommb. 55 (Pan) Parte a unui membru, a unui organ sau porțiunea de păr etc. cea mai apropiată de articulație sau de țesutul în care este fixat. 56 (Înv; îs) ~na piciorului Tars. 57 (Înv; îs) ~na mâinii Carp². 58 Parte a unei construcții, a unui gard etc. care se află mai aproape de pământ. 59 Parte a unui instrument, a unei rame etc. care este mai aproape de mâner sau de suport. 60 Porțiunea cea mai apropiată de sursă a unui fluid. 61 (Mat) Număr care, ridicat la o putere, dă numărul dat Si: radical (7). 62 (Mat; îs) ~pătrată (sau, înv, pătratică, sau ~na a doua ori, înv, ~ cvadrată sau cvadraticească sau ~na cvadratului) (a unui număr sau a unei expresii algebrice) Număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). 63 (Mat; îs) ~ cubică (a unui număr sau a unei expresii algebrice) Număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit succesiv de trei ori cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). 64 (Mat) Valoarea necunoscutei dintr-o ecuație algebrică. 65 (Mat; îvr) Numitor. 66 (Lin) Element al unui cuvânt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeași familie și care conține sensul lexical al cuvântului Si: radical (12).

BĂTĂTURĂ (pl. -turi) sf. 1 Faptul de a bate, bătaie: auzind... bătătura în poartă, se minunară că ce poate să fie (RET.) ¶ 2 Bătaia vîntului: niște lemne legete de copaciu... lovindu-se la bătătura vîntului (SB.) ¶ 3 Loc bătătorit, îndesat, întărit prin multă călcare sau batere; în spec. locul dinaintea casei care, prin continua călcare de vite și de oameni, s’a bătut bine, așa că nu mai crește iarba pe el; pr. ext. curte, ogradă: o potecă strîmtă... străbătea de la poartă pînă în bătătura locuinței stăpînului (ODOB); se pîrpălea cu Irina la soarele care poleia bătătura lor (DLVR.) ¶ 4 Locul bătut din fața cîrciumei satului, unde se adună vara flăcăii și fetele ca să joace: aici e întîiul popas al chervanelor ce... umplu bătătura cîrciumelor (VLAH.); juca mărunt în ~, cumpănindu-se în toate părțile (SAD.) ¶ 5 Întăritură, învîrtoșare a pielei, la mîini sau la picioare, și pe spinarea animalelor de muncă sau de călărie, produsă prin batere sau frecare (🖼 413): făcîndu-mi loc printre dame... câlcînd pe bătăturile moșnegilor (NEGR.); proverb: a călca pe cineva pe bătături, a-l atinge unde e mai simțitor ¶ 6 Firul de tort ce se bate cu suveica în urzitura pînzei, numit și „băteală” (🖼 414): surtucul lui era mai mult urzeală decît ~ (EMIN.) [lat. battĭtura].

lână sf [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 364 / Pl: (pop) ~ni, ~ne, (7-8) ~nuri / E: ml lana] 1 Păr lung și moale care acoperă corpul unor animale, mai ales al oilor, și care se prelucrează pentru obținere de fibre Si: (reg) lâneață (1). 2 (Reg) Lațe ale unei blăni prelucrate. 3 (Nob) Păr care acoperă capul omului. 4 (Pex) Barbă. 5 Cantitate de lână (1) scoasă după tunsoare de pe o oaie. 6 (Pex) Fibră naturală de origine animală, cu proprietăți textile, folosită la fabricarea și confecționarea țesăturilor, a tricotajelor și a pâslelor. 7 (Lpl) Varietăți de lână (6). 8 (Pex; lpl) Obiecte vestimentare de lână (6). 9 (Pop; îe) A cere ~ de la broască A pretinde lucruri imposibile. 10 (Lsg) Fir de lână (6). 11 (Îs) ~ artificială Fibră textilă obținută din cazeină, având aspectul și unele proprietăți asemănătoare cu lâna (6). 12 (Pop; d. țesături; îla) ~ în ~ Care are urzeala și bătătura în lână (6). 13 (Fig; îal) De calitate superioară Si: autentic, veritabil. 14 (Îs) ~ regenerată Fibră provenită din rebuturi și deșeuri de fabricație, din a căror destrămare și cardare, în amestec cu lâna obișnuită, se obțin țesături și pâsle. 15 (Tăb; îs) ~ tăbăcărească Fibră textilă obținută ca produs secundar din depilarea pieilor oilor sacrificate, care se folosește mai ales la fabricarea pâslelor. 16 (Îs) ~ de lemn (sau de zgură) sau ~ minerală Produs constituit din fâșii subțiri de lemn uscat, tăiat în mașini speciale, folosit la fabricarea plăcilor ușoare de construcție, ca material izolant, în tapițerie, pentru ambalaje etc. 17-19 (Bot; îc) ~na-broaștei (sau reg, broaștelor) sau ~-broștească, (reg) ~-de-broască (sau de broaște), (reg) ~-verde Mătasea-broaștei (Conferva, Spirogyra și Tribenema bombycina). 20 (Bot; reg; îc) ~-de-baltă Iarba-câmpului (Agrostis stolonifera). 21 (Îc) ~na-caprelor Plantă târâtoare cu frunze rotunjite și flori mari, albe, care crește în zona alpină (Cerastium lanatum). 22 (Bot; reg; îc) ~-de-brad Mătreața-bradului (Usnea barbata). 23 (Bot; reg; îc) ~na-oii Plantă nedefinită mai îndeaproape. 24 (Liv; înv; îs) ~ de aur Cea mai înaltă decorație din Austria și Spania, instituită de Filip cel Bun în 1429.

păduche sm [At: HERODOT (1645), 105 / Pl: ~chi / E: ml peduculus] 1 (La om; șîc) ~-de-cap Insectă de circa 2 mm lungime, cu corpul oval-alungit, de culoare cenușie, cu marginile mai întunecate și cu numeroși peri, care trăiește pe pielea și în părul omului, depunând ouă, numite lindini, care se lipesc de firele de păr, și care transmite tifosul exantematic și febra recurentă Si: (reg) mișcoace, mișcoi, nicoreț¹, păducheare (1) (Pediculus capitis). 2 (Șîc) ~-de-cămașă, ~-de-corp, ~-de-haine, ~-de-rufe, ~-de-straie Insectă lungă de circa 3 mm, cu corpul oval-alungit, de culoare albă-cenușie, cu un punct negru pe spate și cu peri puțini, care trăiește și își depune ouăle în încrețiturile hainelor omului și care transmite tifosul exantematic și febra recurentă Si: (reg) păducheare (2) (Pediculus vestimenti sau corporis). 3 (La om; șîc) ~-lat Insectă lungă de circa 1,5 mm, cu corpul lat, de culoare albicioasă sau galbenă, care stă nemișcată înfigându-și adânc capul în pielea de la rădăcina părului din regiunea pubiană, uneori și în regiunea axilară Si: (reg) păducheare (3) (Phthirius pubis sau inguinalis). 4 (La om; șîc) ~-de-piele Insectă mică ce se înmulțește foarte repede, răspândindu-se mult pe întreg corpul Si: (reg) păducheare (4) (Pediculus tabescentium). 5 (Îe) Nu mi-i ciudă că trece ~ pe iarbă, dar mi-i ciudă că face cărare Se spune despre un lucru care e supărător nu atât pentru ceea ce reprezintă el, cât mai ales pentru marea lui frecvență. 6 (Îe) Caută ~i în capul altuia Se preocupă de defectele altuia, fară să-și vadă propriile lipsuri. 7 (Îe) Are ~i în loc de bani Este complet lipsit de mijloace de trai. 8 (Îs) Az, buche și-un ~ Se spune despre cineva care nu știe carte. 9 (Îe) A ieși ca ~le (în frunte sau înainte) A căuta să se pună în evidență. 10 (Îae) A apărea la timpul și la momentul nepotrivit, a stingheri. 11 (Îls) ~ leșinat Om lacom, apucător. 12 (Îal) Om foarte slab și lihnit de foame. 13 Om care parazitează pe alții. 14 (Șîc) ~-de-vită Mică insectă parazită care trăiește mai ales pe vitele rău întreținute Si: (reg) hâră (Pediculus vituli). 15 (Șîc) ~-de-bou Insectă parazită care trăiește pe vitele cornute (Haematopinus eurysternus). 16 (Șîc) ~-de-porc Insectă parazită care trăiește pe porci (Haematopinus suis). 17 (Șîc) ~-de-câine, ~-câinesc Insectă parazită care se prinde de firele de păr din blana câinelui (Haematopinus piliferus). 18 (Șîc) ~-de-găină Parazit din familia arahnidelor, de dimensiuni foarte mici, care trăiește pe găini (Dermanysus avium). 19 (Șîc) ~le-crapului Crustaceu mărunt care trăiește ca parazit pe crap, prinzându-se de solzii acestuia cu ajutoml a două ventuze (Argulus foliaceus). 20 (Șîc) ~le-albineIor Insectă foarte mică, de culoare roșie-întunecată, acoperită de perișori negri, care se lipește de perii albinelor, mai ales ai trântorilor și ai mătcii (Braula coeca). 21 (Zlg; pop) Căpușă la oi (Ixodes ricinus). 22 Insecte parazite pe frunzele pomilor sau ale altor plante, și care se hrănesc cu sucul acestora Vz mușiță. 23 (Îc) ~-țestos Insectă parazită, de formă variată, caracterizată prin însușirea de a secreta o ceară care formează un scut protector solzos unde sunt adăpostite ouăle și, mai târziu, adulții, și care aduce prejudicii arborilor fructiferi, viței-de-vie, plantelor ornamentale de tipul leandrului etc. (Chermes). 24 (Îc) ~le-ulmului Insectă parazită care atacă puieții de ulmi (Chermes ulmi). 25 (Îc) ~-roșu Insectă parazită care atacă mai ales merii, înmulțindu-se repede și pricinuind uscarea pomului (Schizoneura lanigera). 26 (Îs) ~-de- (sau -din) San- (ori St)-José Insectă parazită originară probabil din China, descoperită în California și răspândită pe întreg pământul, de dimensiuni foarte mici, aproape invizibilă, acoperită cu un fel de solzișor protector, și care atacă pomii fructiferi (Aspidiotus perniciosus). 27 (Îc) ~-de-câmp Ploșniță de câmp (Palomena prasina). 28 (Ent; pop; îc) ~-de-lemn sau (Trs) ~-de-perete Ploșniță (Cimexlectularius). 29 (Ent; Trs; îc) ~-de-cal Coropișniță (Gryllotalpa vulgaris). 30 (Bot; pop; îc) ~-le-calului (sau calicului, elefantului) Colțul-babei (Tribulus terrestris). 31 (Bot; pop; îc) ~i-de-țigan Dentiță (Bidens tripartitus). 32 (Bot; reg; îc) ~ii-popii Spânz (Helleborus purpurescens).

ferăstrău sn [At: VARLAAM, C. 283/1 / V: -restreu, ~res~, fir~, fier~, fieres~, heres~, her~, ~resteu, ~restău, ~tău, fieresteu, hieresteu, hiristeu, herăstău, herestău, (reg) firisău, firiseu, feresău, fierăsău, hirisău, hereseu, (reg) forostău, forăstău / Pl: ~traie, (rar) ~treie / E: firiz + -ău (contaminat cu fereastră sau ferestrui)] 1 Unealtă (sau mașină-unealtă) prevăzută cu o lamă, o bandă sau un disc de oțel (cu dinți ascuțiți), folosită pentru tăiatul unor materiale (lemne, metal etc.). 2 (Îs) ~ de mână Ferăstrău (1) constând dintr-o lamă dințată triunghiulară, având la un capăt un mâner de lemn Si: (reg) firiz, chimilioară, corzar. 3 (Șîs) ~ mare Ferăstrău constând dintr-o lamă lungă, cu dinții mari, care are la cele două capete două mânere verticale și este manevrat de doi oameni Si: pânză, joagăr, (reg) babiță¹ (7), beschie (1). 4 (Îs) ~ de munte Joagăr. 5 Șină dințată la extremitatea mașinii de tipărit, cu dinții căreia se îmbucă dinții cilindrului. 6 Instrument muzical constând dintr-o lamă de metal care, îndoită și frecată cu un arcuș, emite sunete. 7 (Bot) Mălăoaie (Helianthemum alpestre). 8 (Bot) Iarba-osului (Helianthemum nummularium). 9 (Îs) Pește ~ Pește selacian din mările calde, al cărui bot se termină cu un rostru lamelar dințat (Pristic pristic). 10 (Ast; pop) Constelația Casiopea. 11 (Reg) Semn făcut de ciobani pe urechile oilor.

NĂFRAMĂ s. f. I. 1. Bucată de țesătură de in, cînepă, bumbac, borangic etc., de obicei împodobită cu cusături sau alesături, întrebuințată mai ales de femei, pentru a-și acoperi capul; spec. fîșie lungă de borangic cu care își acoperă capul femeile de la țară, lăsînd capetele să atîrne (pe spate) pînă aproape de pămînt. 2 cădelnițe..., 2 căți cu cănăfi și cu măhreme albii (a. 1588). cuv. d. bătr. i, 195/1, cf. rosetti, b. 102. Fața... [mortului] cu măhramă era legată. m. costin, ap. gcr i, 196/10. Puind o năframă peste obrazul sv[i]nți[i]i sale și cu țarnă împresurară de-l astrucară. dosoftei, v. s. septembrie 32^r/29. Măhrama de măta[se] mare (a. 1754). iorga, s. d. xii, 67. Merse în cămară și-și află nevasta șezînd și ș-au scos inelul de aur din deagetul lui și măhrama cea împodobită cu sîrma și le deade doamnii lui (a. 1760). gcr ii, 68/30. O față de masă, un chindeu, doo năfrămi de mătasă, aceste au rămas de la Sucița la biserică (a. 1780). iorga, s. d. xiii, 160. Neframă de burungiuc aleasă. i. ionescu, p. 548, cf. pontbriant, d. Numiri de îmbrăcăminte țărănească... fotă, ie, maramă. baronzi, l. 95. Avea pe frunte naframă albă. alecsandri, p. i, 23, cf. 22, costinescu. O maramă albă cu aur semănată Îi învăluiește păru-i răsfățat. bolintineanu, o. 51, cf. lm, jipescu, ap. gcr ii, 262. 5 mărămi cusute cu fir și cu mătase. odobescu, s. i, 421. Ea scoase din fundul unei lăzi o cute, o perie și o năframă. eminescu, n. 21. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. creangă, a. 92. Ceru a fi îmbrăcat muierește ca roabele; se legă cu maramă la cap și cu furca în brîu se nevoia a toarce. ispirescu, u. 71. El se apropie de fată, îi luă inelul ce avea în degetul cel mic și marama de pe față. id. l. 256. Își acoperi fața cu maramă. delavrancea, s. 174. N-am putut s-o văd, nu-și ridică marama de loc. i. negruzzi, s. iv, 539. Se acopăr c-un șal, tistimel sau tulpan frumos, ori cu o basma frumoasă de mătase, ori cu o năframă frumos cusută. marian, na. 294, cf. id. î. 54, 76, ddrf, manolescu, i. 196. Uite zău, Acum iau seama, Că-mi stă bine-n cap năframa. coșbuc, p. i, 103, cf. 65, 70, barcianu. Femeile măritate, cu pieptănătura cu conci roșu și peste cap cu năframa albă, stau mai toate în genunchi. d. zamfirescu, v. ț. 82, cf. 51. Ai barișuri fine? – Cum de nu; să vă dau, răspunse negustorul și începu, fără grabă, să coboare din rafturi cutiile pline de... mahrame. tafrali, s. 64. Amîndouă să mă plîngeți Și să vă cerniți năframa. goga, p. 47. Turcule, dă-mi drumul să mă-ntorc la mama, Mi-am uitat pe masă salba și năframa. iosif, v. 78, cf. 117, tdrg. Venea de la prăvălie, pe umeri cu o năframă cafenie. agîrbiceanu, a. 53, cf. 389, 459, 524. Printre fete se mai rătăcește și cîte o nevastă tînără, cu năframă de mătase în cap. rebreanu, i. 13. Se aștern ca rufăria moale În sertarele goale Teanc, Năframe, tulpane, barișe Cu croiala piezișe. arghezi, vers. 194, cf. id. c. o. 72. Petruța își adusese de la Pitești încălțăminte nouă și o maramă spumoasă de borangic. camil petrescu, o. i, 94. Raveca șade pe marginea patului și mîngîie cu palma-i aspră marama neagră. contemp. 1954, nr. 415, 4/1. Părul moale și auriu fîlfîia la orice înclinare a capului, ca o năframă în vînt. v. rom. septembrie 1955, 133. Face pe toreadorul, desfășurînd marama roșie cînd într-o parte, cînd în alta. beniuc, m. c. i, 228. Fața mi-i acoperită într-o năframă neagră. camilar, n. ii, 442. Cu ochii umbriți de streașina jalei și a urii, Femeile poartă năframa neagră. boureanu, s. p. 7. Noaptea părea o năframă neagră, însîngerată. v. rom. august 1958, 63. Șase mahrame de in De care se găsesc p-aici, Cusute cu fluturi și arnici. teodorescu, p. p. 175. Cîți mă văd toți mă întreabă De ce port maramă neagră. jarnik-bîrseanu, d. 321, cf. 124, 141, 312. Dară maică-ta are trei năfrămi de la surorile tale în ladă. sbiera, p. 130. Aleargă... Cu rochița fîlfîind, Cu malama vînt trăgînd. pamfile, cr. 86. Leliță, poale ciurate, Rău te-am visat astă-noapte, Că năframa ta cea nouă Era ruptă tomna-n două. bîrlea, c. p. 127. Femeile aveau năframă de pînză albă. alr ii 3 352/362, cf. com. din monor-reghin. ◊ Fig. Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. eminescu, o. i, 84. Copacii somnoroși ne cheamă, S-acopere iubirea noastră Sub parfumata lor maramă. vlahuță, o. a. 80. Și focuri pe creste pe rînd rumeni-vor A bolții năframă albastră. goga, p. 67, cf. 64. Du-te, lună, ia-ți veșmîntul Și năfrămile senine, Dacă numai pentru mine Farmeci noaptea și pămîntul. arghezi, c. o. 202, cf. beniuc, v. 63. Afară soarele, coborînd către amurgul lui, se arată drept în gura beciului, rotund, roșu, inundînd încăperea într-o uriașă maramă de sînge. camilar, n. i, 355. ♦ Spec. Văl de mireasă. Mirele cu colăcariul se întorc pe întrecute îndărăpt la socrul cel mic după pintenele sau pintenul miresei, adică măhrama miresei, vălul ei. marian, NU. 619, cf. BARCIANU. ◊ Expr. A-și pune marama = a se mărita. cf. ddrf, zanne, p. iii, 224. 2. Bucată de pînză (tivită) care nu depășește dimensiunile unui ștergar și care se folosește ca batistă, șervet, ștergar sau în alte scopuri practice, ca podoabă etc. Lega într-o măhramă 300 de galbeni. varlaam, c. 387, cf. n. test. (1648), 95^r/15. Cu măhrăm albe ștergea sudoril[e] bolnavei (a. 1691). gcr i, 300/30. Măhrămile ceale de șters iară să fie cuvioase doao sau 3 ca deaca să negreaște una să se poată spăla alta (a. 1702). id. ib. i, 346/19. Afară din cîte mănîncă, mai iau și prin năfrămi. gheorgachi, let. iii, 304/25. Orație cînd dau mahrămile la călțunari (sec. XVIII), cat. man. ii, 292, cf. iorga, s. d. x, 224. Să ținem... o măhramă moiată în oțet la gură. calendariu (1844), 72/5. Alexandru descălecă... și-l șterse cu măhrama adecă cu basmauo lui. alexandria, 82/21. Corespondențele din Londra, cu Parisul, cu Italia etc. s-au continuat cîtva timp pe batiste (mahrame) din materia numită fulard. barițiu, p. a. ii, 721, cf. polizu. Iată, vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băț. eminescu, o. i, 146. Care-i vedea-o că se apără cu năframa, să știi că aceea este fata împăratului. creangă, p. 271. A privit tot înapoi la năframa ei, care fîlfîia de departe. caragiale, o. ii, 295. Îi zise că tocmai la amiazi... să înalțe o prăjină și în vîrful ei să puie o mahramă roșie. ispirescu, l. 127. Din satul de alături sosesc căruțe-n goană, Năframe albe-atîrnă la mîndrele căpestre. păun-pincio, p. 71. Veni de se așeză pe iarbă lîngă naframa cu mămăligă. hogaș, dr. i, 200. Măsuțe joase, acoperite discret cu naframe vișinii. sadoveanu, o. x, 304. Își închipuie casa lui de mîne, albă, luminoasă, cu năframă cu busuioc pe creastă. camilar, n. i, 21. Ieșiți la arat. Boii slabi poartă-n coarne Năframe cusute cu pui și arnici. labiș, p. 42. Stătea-n picioare și flutura cu năframa către cei de pe șosea. v. rom. noiembrie 1953, 98. Să vezi badea cum se duce Cu chica nepeptănată, Cu naframa nespălată. alecsandri, p. p. 342, cf. 20, h iv 56, xii 174. De lacrimi n-aș băga seamă, Că le șterg cu o năframă. jarnik-bîrseanu, d. 151, cf. 72, 256. Cine trece pe la iaz? Gheorghiță cu calu breaz, Șî se șterge de dulamă, Măndița să dee samă, Că nu i-o cusut naframă, Naframă cu șase flori, Să se șteargă de sudori! șez. i, 47. Șase păhare de vin, Șase măhrame de in, De care se găsesc p-aici, Cusute cu fluturi și cu arnici. fundescu, ap. gcr ii, 312. Coase și chindisește La năframa frate-său. viciu, col. 124. La năfrămi grele-am cusut, La năfrămi grele de fir, Ca să șterg guriți de vin. păsculescu, l. p. 45, cf. 46. Să te ștergi cu nărama frumoasă. arh. folk. iii, 152. Cînd se ridică cei dintîi corni [la casă] în vîrful lor se așază o creangă de mășteacăn cu 4-5 mărămi (cîrpe), pentru fiecare maestru și lucrător cîte una. chest. ii 33/7. Mă sculai de dimineață, Cam pe rouă, cam pe ceață, Pe ochi negri mă spălai, Cu marama mă ștersai. balade, ii, 227, cf. alr sn iv h 1 202/537, a v 16, vi 4. ◊ (Transilv.) Năframă de credință = batista pe care o dă fata logodnicului ei; (regional) cîrpă de credință. Fata îi dă o năframă de buzunar numită năframă de credință. marian, nu. 184. Năframa mirelui = batistă frumos cusută, pe care o primește mirele de la soacra mică; (regional) pinten. Soacra cea mică aduce un talger pe care se află o năframă de in, numită năframa mirelui. id. ib. 548. II. (Regional; mai ales la pl.) Numele unui dans popular. Am fi jucat și noi atunci în mărămi, dans cu mîinile în șolduri. i. golescu, în pr. dram. 77, cf. sevastos, n. 282. Jocuri de flăcăi și fete mari: ...năframa. pamfile, j. iii, 9. Femeile și oamenii însurați joacă cîte o pereche mărămile. h ii 285, cf. 245, 282, 320. – pl.: năframe și năfrămi. – Și: maramă s. f., (învechit) măhreme s. f. pl., (regional) năhramă (tdrg), năramă, neframă, măframă, măhramă, măramă, mărhamă (alr i 1 876/122), mahramă, malamă s. f. – Din tc. mahrama.