ACTELE MARTIRILOR, documente despre viața și suferințele martirilor creștini din epoca primară a bisericii, întocmite pe baza relatărilor făcute de martori oculari.

aparte adv. – 1. În mod separat. – 2. Deosebit, special. – 3. (S. m.) Dialog fără martori, discuție cu sine. It. aparte, cf. fr. aparté.

Aphrodite, una dintre cele mai mari divinități ale lumii grecești, împrumutată ulterior și de romani și asimilată cu Venus (v. și Venus). Aphrodite era zeița dragostei și a frumuseții. Cu privire la nașterea ei existau două versiuni: după una, era fiica lui Zeus și a Dionei, după cea de-a doua s-ar fi născut din spuma mării. Căsătorită cu Hephaestus, a fost iubită de Ares, zeul războiului (v. și Ares), de Dionysus, Hermes și Poseidon, dintre zei, iar dintre muritori de Anchises și Adonis (v. și Adonis). A avut mai mulți copii: cu zeul Hermes pe Eros, cu Ares pe Anteros și pe Harmonia, cu muritorul Anchises (v. și Anchises) pe Aeneas etc. În legătură cu farmecul și cu puterea Aphroditei circulau numeroase legende: un episod cunoscut este acela al infidelității ei față de Hephaestus care, descoperind legătura ei cu Ares, a chemat toți zeii Olympului drept martori, surprinzîndu-i împreună pe cei doi. Un alt episod, celebru de data aceasta, este judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca mărul de aur aruncat de Eris, zeița vrajbei, și revendicat în egală măsură de Hera, Athena și Aphrodite, să fie acordat de un muritor, Paris, aceleia pe care o va socoti el mai frumoasă. Cele trei zeițe s-au înfățișat înaintea lui Paris (v. și Paris) pe muntele Ida și au început să-și laude farmecele, promițîndu-i fiecare cîte un dar. Cucerit de frumusețea Aphroditei și de darul făgăduit de ea – acela de a o lua de soție pe cea mai frumoasă muritoare, pe Helena – Paris i-a dat ei mărul. Alegerea Aphroditei și răpirea Helenei au constituit originea războiului troian. În cursul acestui război, în care rivalele ei, Hera și Athena, au sprijinit tabăra adversă, Aphrodite i-a ajutat în mod constant pe troieni, în special pe Paris și pe Aeneas. Ea a fost chiar rănită în luptă de către Diomedes. Dacă n-a putut împiedica moartea lui Paris și distrugerea Troiei, în schimb, salvarea lui Aeneas se datorește Aphroditei, care l-a ajutat să ajungă pe țărmurile Italiei. Tot datorită acestui fapt zeița era socotită, sub numele de Venus, drept divinitate protectoare a Romei (v. Venus). Aphrodite avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidus, Delos, Sicyon etc. Cultul ei era celebrat în întreaga lume helenică, cu precădere în insulele Cyprus și Cythera.

APUCA, apuc, vb. I. I. 1. Tranz. A prinde, a lua, a înșfăca, a înhăța (cu mâna). ♦ A pune mâna (în grabă) pe ce are la îndemână; a lua, a-și însuși ceva la repezeală. ◊ Expr. (Intranz.) (Care) pe unde apucă = (Care) pe unde nimerește. Pe apucate = în mod superficial, când și când, în grabă. 2. Refl. A se prinde, a se agăța, a se ține (cu mâinile) de ceva sau de cineva. 3. Tranz. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A-l cuprinde; a-l copleși. ◊ Expr. (Fam.) Când te-apucă, mult te ține? = n-ai de gând să mai isprăvești odată? Ce te-a apucat? se zice (în semn de mirare sau de nemulțumire) când cineva comite (pe neașteptate) un act nepotrivit. II. 1. Tranz. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva sau ceva care este gata să plece. Voia s-apuce trenul. 2. Tranz. A trăi atâta, încât să poată cunoaște pe cineva sau să fie martor la ceva. ♦ Intranz. A primi ceva prin tradiție; a moșteni un obicei, o deprindere etc. Așa a apucat. 3. Tranz. și refl. A începe să facă ceva; a fi pe punctul de a face ceva; a întreprinde ceva. Se apucă de lucru. III. Tranz. și intranz. A se îndrepta, a se deplasa într-o anumită direcție. – Lat. aucupare.

APUCA, apuc, vb. I. I. 1. Tranz. A prinde, a lua, a înșfăca, a înhăța (cu mâna). ♦ A pune mâna (în grabă) pe ce are la îndemână; a lua, a-și însuși ceva la repezeală. ◊ Loc. adv. Pe apucate = în mod superficial, când și când, în grabă. ◊ Expr. (Intranz.) (Care) pe unde apucă = (care) pe unde nimerește. 2. Refl. A se prinde, a se agăța, a se ține (cu mâinile) de ceva sau de cineva. 3. Tranz. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A-l cuprinde; a-l copleși. ◊ Expr. (Fam.) Când te-apucă, mult te ține? = n-ai de gând să mai isprăvești odată? Ce te-a apucat? se zice (în semn de mirare sau de nemulțumire) când cineva comite (pe neașteptate) un act nepotrivit. II. 1. Tranz. A ajunge la timp pentru a găsi ceva sau pe cineva care este gata să plece. Voia s-apuce trenul. 2. Tranz. A trăi atâta, încât să poată cunoaște pe cineva sau să fie martor la ceva. ♦ Intranz. A primi ceva prin tradiție; a moșteni un obicei, o deprindere etc. Așa a apucat. 3. Tranz. și refl. A începe să facă ceva; a fi pe punctul de a face ceva; a întreprinde ceva. Se apucă de lucru. III. Tranz. și intranz. A se îndrepta, a se deplasa într-o anumită direcție. – Lat. aucupare.

APUCA, apuc, vb. I. I. 1. Tranz. A prinde, a lua, a înșfăca, a înhăța. ◊ Expr. A apuca pe dumnezeu de picior = a simți o mare bucurie. ♦ A pune mîna (în grabă) pe ce are la îndemînă; a-și însuși ceva la repezeală. ◊ Expr. A apuca loc = a reuși să ocupe un loc. (Intranz.) (Care) pe unde apucă = (care) pe unde nimerește. 2. Refl. A se prinde, a se agăța, a se ține de ceva sau de cineva. 3. Tranz. Fig. A cuprinde cu privirea. ♦ A prinde cu auzul, cu mintea; a pricepe. 4. Tranz. Fig. A cuprinde, a copleși. ◊ Expr. (Fam.) Cînd te-apucă, mult te ține? = n-ai de gînd să mai isprăvești odată? Ce te-a apucat? = ce ți-a venit? ce ai? 5. Tranz. Fig. A trage pe cineva la răspundere, a lua pe cineva din scurt. II. 1. Tranz. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva sau ceva care este gata să plece. Eram grăbit s-apuc și trenul. (SADOVEANU). 2. Tranz. A trăi atîta, încît să poată cunoaște pe cineva sau să fie martor la ceva. Simțeam că nu voi mai apuca ziua de mîine (CAMIL PETRESCU). ♦ A trăi în același timp cu cineva sau ceva. ♦ Intranz. A primi ceva prin tradiție; a moșteni un obicei, o deprindere etc. Părul lins...îl poartă-n tîmple, așa a apucat de la mă-sa (DELAVRANCEA). 3. Tranz. și refl. A ajunge, a începe să facă ceva; a fi pe punctul de a face ceva; a întreprinde ceva. Nu te apuca de năzbîtii (CREANGĂ). III. Tranz. și intranz. A se angaja pe un drum, a lua drumul; a porni, a merge. ◊ Expr. (Intranz.) A apuca înainte = a merge mai iute decît cineva, a-l întrece; fig. a anticipa. A apuca cu gura înainte = a se grăbi să răspundă fără a lăsa pe altul să sfîrșească vorba. IV. Refl. (Reg.) A se angaja la cineva sau la ceva; a se tocmi. Să ne apucăm argați (ȘEZ.). ◊ Expr. (Intranz.) A apuca la (sau în) rămășag = a face prinsoare. – Lat. aucupare.

APUD BONUM IUDICEM ARGUMENTA PLUS QUAM TESTES VALENT (lat.) în fața unui judecător bun, argumentele valorează mai mult decât martorii – Cicero, „De republica”, I, 38, 59.

Ascalaphus 1. Fiul lui Ares și al Astyochei. A luptat împotriva Troiei și a fost ucis de către Deiphobus. 2. Fiul lui Acheron și al unei nimfe a Styxului. A fost transformat de Demeter în bufniță, pentru că a fost singurul martor care a văzut-o pe Persephone mîncînd dintr-o rodie (v. și Demeter).

ASCULTA, ascult, vb. I. 1. Tranz. A-și încorda auzul pentru a percepe un sunet sau un zgomot, a se strădui să audă. ♦ A auzi. 2. Tranz. și intranz. A fi atent la ceea ce se spune sau se cîntă. ♦ Tranz. A examina oral pe un elev. ♦ Tranz. A audia un martor (într-un proces). ♦ Tranz. (Med.) A ausculta. 3. Tranz. A acorda importanță celor spuse, a lua în considerație; a împlini o dorință, o rugăminte. ♦ Tranz. și intranz. A da urmare, a se conforma unui ordin, unui sfat etc.; a face întocmai cum vrea cineva. – Lat. ascultare (= auscultare).

A ASCULTA ascult 1. tranz. 1) (vorbe, cântece, zgomote etc.) A percepe încordându-și auzul. ◊ Ascultă! se folosește pentru a atrage atenția cuiva la ceea ce i se va spune. 2) (elevi sau studenți) A supune unui examen oral; a întreba; a interoga; a examina. 3) jur. (martori) A audia în vederea soluționării unui proces. 4) med. (organe interne, mai ales inima, plămânii) A examina ascultând cu urechea sau cu stetoscopul în vederea stabilirii diagnosticului; a ausculta. 5) (sfaturi, rugăminți, dorințe etc.) A lua în considerație. 2. intranz. A se supune din proprie inițiativă; a se conforma. ~ de cei mai în vârstă. /<lat. ascultare

ASCULTA, ascult, vb. I. 1. Tranz. A-și încorda auzul pentru a percepe un sunet sau un zgomot, a se strădui să audă. ♦ (Med.) A ausculta. ♦ A auzi. 2. Tranz. și intranz. A fi atent la ceea ce se spune sau se cântă. ♦ Tranz. A examina oral un elev. ♦ Tranz. A audia un martor (într-un proces) 3. Tranz. A acorda importanță celor spuse de cineva, a lua în considerație; a împlini o dorință, o rugăminte. ♦ Tranz. și intranz. A da urmare, a se conforma unui ordin, unui sfat etc.; a face întocmai cum vrea cineva. – Lat. ascultare (= auscultare).

ASCULTA, ascult, vb. I. 1. Tranz. A-și încorda auzul pentru a percepe un sunet sau un zgomot, a se strădui să audă. ♦ (Med.) A ausculta. ♦ A auzi. 2. Tranz. și intranz. A fi atent la ceea ce se spune sau se cântă. ♦ Tranz. A examina oral un elev. ♦ Tranz. A audia un martor (într-un proces). 3. Tranz. A acorda importanță celor spuse de cineva, a lua în considerație; a împlini o dorință, o rugăminte. ♦ Tranz. și intranz. A da urmare, a se conforma unui ordin, unui sfat etc.; a face întocmai cum vrea cineva. – Lat. ascultare (= auscultare).

ATESTA vb. I. tr. A face dovadă, a dovedi; a confirma. ♦ A dovedi că ceva există; (la pasiv) a figura într-un text. ♦ A confirma pe cineva într-o anumită funcție sau calitate. [P.i. atest, 3,6 -tă. / < fr. attester, cf. lat. attestari < testis – martor].

atestà v. 1. a asigura, a încredința despre adevărul unui lucru; 2. a lua de martor.

AUDIA vb. I. tr. 1. A asculta depoziția unui martor, a supune unui interogatoriu. 2. A asculta un curs, o conferință, un șir de prelegeri etc. ♦ A asculta muzică (de obicei înregistrată pe discuri, pe bandă de magnetofon etc.). [Pron. a-u-di-a, p. i. 3,6 -iază, ger. -iind. / < audiență, auditor, după lat. audire].

AUDIA vb. 1. v. asculta. 2. (JUR.) a asculta. (A ~ un martor, la proces.)

AUDIA vb. tr. 1. a asculta pe inculpat, pe martor sau oricare altă parte într-un proces. 2. a asculta un curs, o conferință. ◊ a asculta muzică (înregistrată). (< lat. audire)

A AUDIA ~ez tranz. 1) jur. (martori) A asculta în vederea soluționării unui proces. 2) (cursuri, prelegeri, înregistrări muzicale) A urmări cu atenție. [Sil. a-u-dia] /Din audiență

AUDIA, audiez, vb. I. Tranz. 1. (Jur.) A asculta un martor în vederea rezolvării unui proces. 2. A asculta un șir de lecții, de prelegeri, de înregistrări muzicale etc. [Pr.: a-u-di-a] – Din audiență, auditor, audiție etc.

AUDIA, audiez, vb. I. Tranz. 1. (Jur.) A asculta depoziția unui martor. 2. A asculta un șir de lecții, de prelegeri, de înregistrări muzicale etc. [Pr.: a-u-di-a] – Din audiență, auditor, audiție etc.

AUDIERE s.f. Acțiunea de a audia și rezultatul ei; (spec.) ascultarea martorilor într-un proces juridic. [Pron. a-u-di-e-.] < audia.

audiți(un)e f. 1. ascultarea martorilor; 2. auzirea unei execuțiuni muzicale.

BLANDIANA, Ana (pseud. Otiliei Coman) (n. 1942, Timișoara), scriitoare română. Lirică a unei lucidități interogative („Octombrie, noiembrie, decembrie”, „Somnul din somn”, „Arhitectura valurilor”), proză („Proiecte de trecut”), eseuri („Calitatea de martor”, „Coridoare de oglinzi”), versuri pentru copii („Întîmplări din grădina mea”), publicistică. Premiul Herder (1982).

*ca⁴ (ca și, decât, în calitate de) prep. (la fel de bun ~ tine / ~ tine de bun, mai bun ~ tine, a aduce ~ martor)

CARPAȚI, sistem montan european, reprezentînd continuarea estică a M-ților Alpi. La Bratislava, în E Bazinului Vienei, Dunărea îl desparte de ultimele prelungiri ale Alpilor (M-ții Leitha), iar în cealaltă extremitate, după ce au descris un arc uriaș, lung de peste 1.300 km, culoarul Timok-Nišava îl separă din nou, de astă dată de Balcani. Formarea sistemului a început prin mișcările tectonice din faza de orogeneză austrică (Mezocretatic) care au dus la cutarea zonei interne a C. și au antrenat în unele sectoare porțiuni din fundamentul cristalin, acoperite de cuverturi sedimentare mezozoice, suprapunându-se reg. înconjurătoare (autohtone) sub forma pînzelor de șariaj (ex. în M-ții Tatra, M-ții Parîng și Masivul Retezat-Godeanu). Cristalinul și sedimentarul mezozoic al Pînzei Getice și al Autohtonului au fost apoi strîns cutate și fragmentate. În Paleocen (faza laramică) are loc o ridicare generală a zonei centrale a C. și retragerea definitivă a apelor marine din această zonă. La sfîrșitul Paleogenului, în mișcarea de ridicare și de cutare este antrenată și zona exterioară (a flișului) care se alătură zonei muntoase mai vechi. În Neogen s-au produs puternice erupții vulcanice, care au dus la formarea celui mai lung lanț vulcanic din Europa, situat pe rama interioară a arcului carpatic. La exteriorul sistemului montan s-a format cea mai nouă unitate de orogen a C., Subcarpații, o dată cu care s-a produs și o înălțare în bloc a întregului masiv. Caracteristică pentru C. este prezența platformelor de eroziune rezultate în urma acțiunii agenților modelatori externi și a ridicărilor succesive, pe verticală. Deși nu există ghețari actuali, urmele glaciațiunii cuaternare sînt evidente în relieful culmilor înalte (Tatra, Černogora, Rodna, Făgăraș, Retezat ș.a.), prin circuri, custuri, văi glaciare etc. În afara glaciațiunii de tip alpin, C. au suferit și influența ghețarului scandinav, care a pătruns pe văi, lărgindu-le și lăsînd acumulări de morene. Cu excepția zonei flișului, slab fragmentată și cu alt. reduse, C. sînt străbătuți transversal de numeroase rîuri. Din punct de vedere fizico-geografic, se împart în trei grupe pr.: C. Nord-Vestici, C. Centrali și C. Sud-Estici. 1. Carpații Nord-Vestici se întind între Dunăre (Bratislava) și Biała (afl. al Dunajecului) din SV Poloniei. Structura și morfologia sînt complicate, existînd atît masive cristaline, cît și eruptive puternic afectate de eroziune. Se întîlnesc numeroase culmi paralele alcătuite din fliș, separate prin depresiuni alungite de natură tectonică sau sculpturală. Alt. medii: 1.000-1.400 m, depășind foarte rar 2.000 m. Totuși în această grupă se află Tatra, cel mai înalt masiv cristalin din întregul sistem montan carpatic (2.663 m în vf. Gerlachovka), cu forme glaciare bine dezvoltate și păstrate. La S de Tatra, între rîurile Váh și Hron, se găsește masivul cristalin Tatra joasă, care culminează în vf. Dumbier (2.043 m), coborînd la periferie sub 1.000 m. Un culoar tectonic miocen, orientat E-V, și drenat de rîul Hron, desparte munții din N de M-ții Metaliferi ai Slovaciei, munți joși (alt. max.: 1.477 m), generați de vulcanismul neogen. Prin eroziunea conului vulcanic s-au format o serie de neckuri și bazine. Ocolind Tatra Înaltă pe la N se desfășoară C. flișului. Ei încep la Dunăre (Bratislava) prin C. Mici (alt. max.: 768 m), în a căror axă apare fundamentul cristalin, și se continuă cu C. Albi, mai înalți (c. 1.000 m) și mai largi, cuprinzînd numeroși martori din calcare jurasice, și cu Beskizii Slovaciei, munți mijlocii (1.725 m alt. max. în vf. Babia Gora), avînd mare lărgime și o structură asemănătoare Obcinelor Bucovinei. 2. Carpații Centrali constituie o unitate bine individualizată care separă C. Nord-Vestici de cei Sud-Estici. Ei se desfășoară între Biała și culoarul Rika-Sviča. În relieful lor, cu alt. ce depășesc rar 700-800 m, sînt caracteristice culmile paralele constituite din fliș în alternanță cu cîmpulunguri, fragmentate de văi transversale slab adîncite. Au aspect colinar, de muncei, cu interfluvii largi, pante domoale și trecători joase, de obîrșii. Către N, C. Centrali trec, prin intermediul unor pinteni din gresie, în dealurile precarpatice, pe care le domină cu 200-300 m. Către Depr. Panonică din sud, trecerea se face prin două șiruri de măguri (700-1.000 m) reprezentînd neckurile și masivele vulcanice ale M-ților Vihorlat, care încadrează o depr., subcarpatică. 3. Carpații Sud-Estici se desfășoară între culoarele Rika-Sviča la N și Timok-Nišava la S, avînd cea mai mare extindere pe terit. României și unde se deosebesc trei sectoare: C. Orientali, C. Meridionali și C. Occidentali. Carpații Orientali se întind ca unitate morfologică de la hotarul de N al României pînă la valea Prahovei, iar ca structură geologică pînă în valea Dîmboviței. Sînt alcătuiți din trei zone geologice, dispuse paralel: zona flișului (în E), cristalino-mezozoică (în centru) și vulcanică (în V). Alt. max.: 2.303 m (vf. Pietrosu Rodnei). Se caracterizează prin dispunerea paralelă a culmilor, numeroase pasuri (Prislop, Bicaz, Ghimeș-Palanca, Bratocea, Buzău, Predeal etc.), sînt bine împăduriți și au depr. interioare; alcătuiesc principala zonă forestieră a țării. Zăcăminte de petrol, sare, min. de mangan, fier, cupru, sulf etc. Resurse hidroenergetice. Zone turistice (masivele Rodnei, Rarău, Ceahlău, Cheile Bicazului – Lacul Roșu, Lacul Sf. Ana etc.). Partea de S a Carpaților Orientali, cuprinsă între valea Oituzului, valea Prahovei și Depr. Brașov, se individualizează ca o unitate aparte (Carpații Curburii). Carpații Meridionali se întind ca unitate morfologică, de la valea Prahovei pînă la culoarele Timiș-Cerna și Bistra-Strei, iar ca unitate geologică de la Dîmbovița la Dunăre. În alcătuirea lor intră ca unități tectonice Autohtonul și Pînza Getică. Predomină șisturile cristaline care au determinat masivitatea lor cu o cuvertură de calcare cretacice (uneori organogene) ce dau forme de relief spectaculoase. Se caracterizează prin existența unor noduri orohidrografice, a unui număr redus de depr. intramontane și de pasuri de culme (Bran, Vîlcan) și trecători de vale (Lainici, Turnu Roșu). Prezintă frecvente urme glaciare în zona crestelor înalte. Alt. max.: 2.544 m (vf. Moldoveanu). Importante zăcăminte de cărbuni, min. de fier, mică, grafit. Turism în masivele Bucegi, Făgăraș, Retezat etc. Carpații Occidentali se întind între Dunăre la S și Someș la N, constituind o sinteză geologică a celorlalte sectoare carpatice. Valea Mureșului îi împarte în două grupe pr.: M-ții Apuseni în N, mai înalți și, M-ții Banatului și Poiana Ruscă în S. Au un relief de culmi domoale, cu un ansamblu de nivele de eroziune etajate, puternic fragmentate de depresiuni-golf, care pătrund adînc în masa muntoasă. Nuclee de șisturi cristaline și granite alternează cu depozite sedimentare străbătute de roci eruptive. Prezența calcarelor a favorizat apariția fenomenelor carstice. Nodurile orografice au aspect de munți-bloc, fără urme glaciare, separate prin depr. tectonice de tip golf. Alt. max.: 1.849 m (vf. Curcubăta Mare). Zăcăminte de bauxită, min. de aur și argint. Obiective turistice: Cheile Turzii, Carașului, Nerei, peșterile Scărișoara, Meziad, Focul Viu, Cetățile Ponorului.

casă-muzeu s. f. Casă a unei personalități în care s-a deschis un muzeu ◊ „În cadrul acțiunilor organizate la casa-muzeu H.C. Andersen, Ion Pas, traducătorul în limba română al povestirilor lui Andersen, a citit povestirea «Straiele noi ale împăratului».” Sc. 5 IV 63 p. 3. ◊ „Și așa cum stau pe bancă în ograda casei-muzeu, înconjurat de pomi și flori, în zumzetul dulce al albinelor, glasul lui Toader Hrib sună ca un text de cronică și am sentimentul că sunt martorul unei clipe de istorie.” Sc. 10 X 76 p. 1. ◊ „Sevilla este cunoscută și recunoscută după ruinele sale romane, după podul Alcantara și casa muzeu a lui El Greco.” I.B. 7 V 86 p. 4; v. și Mag. 7 I 67 p. 4, R.l. 24 I 73 p. 5, R.lit. 27 IX 84 p. 23 (din casă + muzeu)

A CERCETA ~ez tranz. 1) A supune unei analize; a studia; a investiga; a analiza; a considera. ~ locurile. ~ problema. 2) A privi cu atenție; a examina; a studia. 3) jur. A supune unei anchete (pentru a afla ceva); a ancheta. ~ un martor. /<lat. circitare

chemà v. 1. a face să vie cu ajutorii vocii sau prin alt semn: a chema într’a jutor; 2. a striga pe nume; 3. a cita în justiție: a fost chemat ca martor; 4. a invita: m’a chemat acasă; 5. a invoca, a revoca; 6. a avea numele de: se cheamă Ioan; 7. Mold. a se zice, a se pretinde: mă chem că sunt bogat. [Lat CLAMARE].

A CHESTIONA ~ez tranz. 1) (persoane) A determina să răspundă (asupra unei probleme); a întreba; a interoga. 2) (martori, inculpați) A supune unui interogatoriu; a interoga. 3) rar (elevi sau studenți) A supune unui examen oral; a întreba; a asculta; a interoga; a examina. [Sil. -ti-o-] /<fr. questionner

chezaș (chezași), s. m. – 1. Garant. – 2. Zălog. – 3. Martor, persoană care confirmă, care garantează faptele. – 4. Suport, piedestal. Mag. kezes (Cihac, II, 489; DAR; Gáldi, Dict., 87. Apare cu forma rom. din 1434. – Der. chezășie, s. f. (acțiunea de a garanta; cauțiune; siguranță; în Trans., angajament solemn între logodnici, în prezența preotului și a doi martori); chezășui (var. chezăși, chezășlui), vb. (a garanta, a asigura; a încredința; refl., a se angaja, a se obliga); chezășuitor, s. m. (garant); închezășlui (var. închizeșlui), vb. (a garanta).

CHILIASM n. Credință mistică într-o împărăție de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, proprie unor secte (adventiști, martorii lui Iehova etc.). [Sil. chi-li-] /<fr. chiliasme

CIOBANU, Mircea (1940-1996, n. București), scriitor român. Lirică inițiatică, dominată de sentimentul suferinței („Imnuri pentru nesomnul cuvintelor”, „Patimile”). Proză poematică, parabolică și eseistică („Martorii”, „Cartea fiilor”, „Istorii”).

A CITA ~ez tranz. 1) (cele scrise sau spuse) A reproduce textual (indicând sursa). 2) jur. (persoane) A chema să se prezinte în fața unei instanțe judecătorești. ~ ca martor. 3) (fapte, întâmplări etc.) A aduce ca dovadă, ca argument. ~ un exemplu. /<fr. citer, lat. citare

CITA, citez, vb. I. Tranz. 1. A menționa, a indica, a numi pe cineva sau ceva (pentru a face cunoscut, pentru a confirma etc. ceva); a reaminti o faptă, o întâmplare care trebuie să servească de exemplu. 2. A reproduce întocmai ceea ce a spus sau a scris cineva; a da un citat. 3. A chema pe cineva în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală, la un anumit termen, în calitate de parte într-un proces, de martor sau de informator. – Din fr. citer, lat. citare.

CITA, citez, vb. I. Tranz. 1. A menționa, a indica, a numi pe cineva sau ceva (pentru a face cunoscut, pentru a confirma etc. ceva); a reaminti o faptă, o întâmplare care trebuie să servească de exemplu. 2. A reproduce întocmai ceea ce a spus sau a scris cineva; a da un citat. 3. A chema pe cineva înaintea unei instanțe judecătorești în calitate de parte într-un proces, de martor sau de informator. – Din fr. citer, lat. citare.

CITAT², -Ă, citați, -e, adj. 1. Care a fost menționat, indicat, numit (pentru a face cunoscut); (despre fapte, întâmplări etc.) reamintit pentru a servi drept exemplu. 2. (Despre persoane) Chemat în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală, la un anumit termen, în calitate de martor într-un proces, de informator etc. – V. cita.

clipesc a. momentan, trecător: vechiu martor de ale lumii clipești deșertăciuni AL.

colac (colaci), s. m. – 1. Un fel de pîine, în formă de inel, împletită din mai multe straturi de aluat. – 2. Covrig. Se spune mai ales despre colacii sau covrigii de o anumită formă, ce se împart de pomană pentru odihna sufletului unui mort; colacul mare, pentru preot și dascăl, de formă circulară, înconjurat de două împletituri, și avînd deasupra două chifle rotunde și două cruci dispuse simetric; colacii lăturalnici, pomană de 17 colaci, dintre care unul se presupune pentru Domnul, altul pentru Fecioara Maria, 10 pentru mort și 5 liturghioare sau covrigi în formă de două 8 încrucișate; colacii de la ușa cuptorului, grup de 11 colaci ce se împart calzi. – 3. Pîine dată de pomană. – 4. În general, obiect în formă roată sau de covrig. – 5. Colac de salvare. – 6. Colier. 7. Coroană. – 8. Arc, boltă. – 9. Ghizd, colac de fîntînă. – 10. Obadă. – 11. Gard, împrejmuire. – 12. Perniță de pus pe cai. – 13. (Înv.) Dar, cadou. – 14. (Înv.) Recompensă, bacsiș. – Mr., megl. culac, istr. colac. Sl. kolač, de la kolo „roată” (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Cihac, II, 67; Conev 66); cf. bg. kolač, sb. kòlač, rus. kalač. Rezultatul normal, *colaci, pl. colaci, a dus la formarea unui sing. analogic (DAR). Este inutilă, prin urmare, ipoteza lui Diculescu, Elementele, 473, bazată pe gr. *ϰόλλαξ, în loc de ϰολλιξ. Cuvîntul rom. a intrat în mai multe limbi, uneori împreună cu alte der., bazate pe fonetismul sl.: tc. kolak (față de kulaç), alb. kuljatš (față de kaljač), bg. kolak, mag. kalák „bacșiș” (față de kalács), cf. Berneker 541 și DAR. Der. colăcel, s. m. (covrig); colăcime, s. f. (ofrandă de colaci sau de daruri); colăcar, s. m. (persoană care oferă un dar; persoană care improvizează orații la nunțile tipice; turnător); colăcăriță, s. f. (femeie care pregătește pîinile de pomană); colăcări, vb. (a recita orații; a spiona; a turna); colăcărie, s. f. (orație, denunț); colăcaș, s. m. (persoană care improvizează orații); colăcășie, s. f. (orație); colăcer, s. m. (prieten al mirelui, care îi este martor și care recită orația), cuvînt care pare a se fi încrucișat cu colcer, clucer, și pe care Tiktin și DAR le consideră der. de la conăcar și confundat cu colac prin etimologie populară, ipoteză puțin plauzibilă (și mai puțin este der. din bg. kolačer, propusă de Conev 58); colăci, vb. (a aranja o căsătorie, a face pe pețitorul; a prezenta, a face cunoștință; a (se) amesteca, a (se) băga; a spiona, a turna, a denunța, a descoperi; a face colac, a răsuci; a încurca, a încîlci); colăcitură, s. f. (rulou; încurcătură); colătău, s. n. (mîner; coc, conci), pe care Tiktin și DAR îl pun în legătură cu mag. kallantyú „clanță” (cf. Stamati: pletele i-au pieptănat și colătău le-au făcut); încolăci (var. (în)colătăci), vb. (a face ca un cerc, a încovriga); încolăcitură, s. f. (roată, cerc); descolă(tă)ci, vb. (a desface, a întinde, a desfășura).

A COMPĂREA compar intranz. (despre inculpați, martori) A apărea personal (în fața unui organ judiciar); a-și face apariția personal; a se înfățișa; a se prezenta. /<fr. comparaître

A CONFRUNTA confrunt tranz. 1) (ființe, obiecte, fenomene) A examina simultan sau succesiv pentru a stabili similitudinile și diferențele; a compara. 2) jur. (martori) A interoga concomitent pentru a verifica autenticitatea declarațiilor. /<fr. confronter, lat. confruntare

CONSCIENCIA MILLE TESTES (lat.) conștiința valorează cât o mie de martori – Quintilian, „De institutione oratoria”, 5, 11, 41.

CONSTANȚA 1. Municipiu în SE României, port la Marea Neagră, reșed. jud. omonim; 358.457 loc. (1991). Cel mai mare port maritim al României cu un trafic anual de c. 50 mil. t mărfuri. Aeroport internațional („Mihail Kogălniceanu”) situat la 27 km NV de oraș. Termocentrală (Palas). Ind. constr. de mașini (constr. și reparații de nave maritime; produse metalice diverse), mat. de constr. (prefabricate din beton), celulozei și hîrtiei, prelucr. lemnului (mobilă), textilă, conf., poligrafică, alim. (ulei, bere, produse lactate și de panificație, conserve de legume etc.). Stațiune balneoclimaterică estivală, indicată, deopotrivă, pentru odihnă, cît și pentru tratament. Centru cultural și artistic: Universitatea „Ovidius”, Institutul de marină civilă, Institutul de marină militară „Mircea cel Bătrîn” și un colegiu economic, tehnic și de administrație; un teatru dramatic și unul de revistă, muzeu de artă, istorie și arheologie al Dobrogei, al marinei române; acvariu, delfinariu și planetariu; edificiul roman cu un mozaic (sec. 4) extins pe c. 2.000 m², din care s-au recuperat 700 m², reprezentînd un imens covor cu motive geometrice și elemente vegetale în culorile roșu, bej, cărămiziu, verde și alb, păstrat nealterat; ruinele zidului de incintă al cetății Tomis (sec. 3-7), două bazilici, farul genovez (înalt de 8 m) construit în anul 1300, statuia poetului latin Publius Ovidius Nato etc. Orașul este situat pe terit. fostei colonii grecești Tomis. Avînd o existență neîntreruptă, în sec. 13, genovezii au construit aici o așezare întărită și un port, care figura și în izvoarele cartografice medievale; cucerit în 1393 de sultanul otoman Baiazid I. Chiar dacă așezarea nu a mai avut, în cursul ev. med., o importanță deosebită, prin portul de la C. se exportau produsele românești destinate Constantinopolului. După o perioadă de declin, C. a cunoscut o dezvoltare deosebită în sec. 19 și mai ales după Războiul de Independență (1877-1878), cînd a devenit poarta maritimă a României. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în extremitatea de SE a României, între Dunăre (la V) și Marea Neagră (la E), la granița cu Bulgaria; 7.055 km² (2,97% din supr. țării); 751.941 loc. (1991), din care 69,53% în mediul urban; densitate: 91,2 loc./km². Reșed.: municipiul Constanța. Orașe: Basarabi, Cernavodă, Eforie Hîrșova, Mangalia, Medgidia, Năvodari, Negru Vodă, Ovidiu, Techirghiol. Comune: 52. Relief predominant de podiș tabular (Pod. Dobrogei centrale și de Sud), sub 200 m alt., cu interfluvii largi, brăzdate de văi bine individualizate. Relief calcaros în Pod. Dobrogei de Sud, evidențiat prin martori de eroziune, pe aliniamentul Hîrșova-Crucea-Gura Dobrogei, chei, doline, peșteri. Climă temperat-continentală, cu veri călduroase și secetoase și ierni reci. Temp. medie anuală oscilează în jurul valorii de 11°C. Precipitații reduse cantitativ (sub 400 mm anual) și repartizate neuniform. Vînturi dominante din N și NE. Rețeaua hidrografică are cursuri scurte, care seacă în anotimpul cald, cu excepția rîurilor Casimcea și Topolog. Numeroase limane fluviatile (Bugeac, Gîrlița, Oltina, Dunăreni), fluvio-maritime (Istria, Nuntași, Tașaul, Siutghiol) și maritime (Mangalia, Tatlageacu Mare, Techirghiol). Resurse naturale. Min. de fier (Palazu Mare), fosforite (Peștera, Ivrinezu Mare), diatomite și argile bentonice (Adamclisi, Rasova, Urluia ș.a.), cretă (Basarabi, Medgidia, Nazarcea), calcar (Topalu, Medgidia, Cheia, Hîrșova, Saligny, Mircea Vodă, Corbu ș.a.), dolomite (Ovidiu), caolin (Basarabi, Cuza Vodă), șisturi verzi (Casimcea, Pantelimon, Mihai Viteazu ș.a.), porfire (Istria), nisipuri cuarțoase (Remua Opreanu), ape minerale sulfuroase, mezotermale (Mangalia, Topalu). Economia. În ind. se realizează energie electrică (termocentralele Ovidiu, Palas-Constanța, Năvodari), nave maritime de mare capacitate, inclusiv tancuri petroliere pînă la 150.000 t. d. w. și mineraliere pînă la 65.000 t. d. w. (Constanța, Mangalia), utilaje tehnologice pentru ind. chimică și siderurgică, pentru recoltatul stufului, mașini și utilaje agricole, remorci autobasculante (Medgidia), șuruburi (Saligny), rafinarea țițeiului, superfosfați și acid sulfuric (Năvodari și Midia), celuloză și hîrtie (Constanța), ciment (Medgidia, Cernavodă), prefabricate din beton (Constanța, Cernavodă), mobilă (Constanța), conf. și tricotaje (Mangalia), produse alim. (preparate din carne și lapte, conserve de legume, produse zaharoase, uleiuri vegetale, produse făinoase, vinificație, bere etc.). Agricultura dispunea, în 1989, de un fond agricol mare (563.899 ha), din care 483.760 ha terenuri arabile pe care se cultivau porumb (122.659 ha), grîu și secară (128.221 ha), plante de nutreț (45.420 ha), plante uleioase și floarea-soarelui, leguminoase pentru boabe, sfeclă de zahăr, cartofi, pepeni, legume etc. Viticultura are condiții optime de dezvoltare (podgoriile Murfatlar, Medgidia, Nazarcea, Ostrov, Oltina, Cochirleni ș.a.). Livezile formează bazine pomicole în arealul localit. Medgidia, Basarabi (piersici), Nazarcea (caiși), Cuza Vodă, Lipnița, Ostrov (pruni, meri, peri, cireși și vișini). În 1990, sectorul zootehnic, profilat în principal pe prod. de lapte, lînă și carne, cuprindea 709,6 mii capete ovine (predominant rasa merinos de Palas, locul 1 pe țară), 413,7 mii capete porcine, 166,7 mii capete bovine, 25,6 mii capete caprine ș.a.; avicultură; apicultură; piscicultură. Agricultura jud. C. dispunea, în 1989, de cel mai mare sistem de irigații Carașu-Canalul Dunăre-Marea Neagră, plus sistemul din zona lacului Sinoe. Căi de comunicație (1990): lungimea rețelei feroviare este de 392 km, din care 71 km electrificate, iar cea a drumurilor publice de 2.272 km, din care 507 km modernizate. Transportul fluvial este servit de porturile Hîrșova, Cernavodă, Medgidia, Basarabi, cel maritim de porturile Constanța și Mangalia, iar cel aerian de aeroportul internațional „Mihail Kogălniceanu”. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 258 școli generale, 32 licee, o universitate, cu patru facultăți, un institut de marină civilă cu două facultăți și de marină militară „Mircea cel Bătrîn”, un colegiu, patru teatre (dramă și comedie, liric, de revistă, de păpuși), 420 biblioteci, muzee, 115 cinematografe ș.a. Turism. Prin particularitățile cadrului natural (litoralul Mării Negre, zona complexului lagunar Razim-Sinoe, cea a canalului Dunăre-Marea Neagră în arealul căreia se află podgoria Murfatlar) și prin varietatea obiectivelor istorice (vestigiile cetăților Histria, Tomis și Callatis, edificiul roman cu mozaic de la Constanța, monumentul triumfal „Tropaeum Traiani” de la Adamclisi, Complexul rupestru de la Basarabi etc.), jud. C. se înscrie printre primele zone turistice ale țării. Litoralul Mării Negre deține o pondere de c. 60% din afluxul turistic internațional al țării, aici aflîndu-se 15 stațiuni balneoclimaterice (Năvodari, Mangalia, Constanța, Agigea, Eforie Nord și Eforie Sud, Techirghiol, Costinești, Olimp, Neptun, Cap Aurora, Jupiter, Venus, Saturn, Mangalia). Indicativ auto: CT.

CONTRAINTEROGATORIU s.n. Interogatoriu luat martorilor pentru a verifica un interogatoriu anterior. [Pron. -tra-in...-riu. / cf. fr. contre-interrogatoire].

CORNET s.n. 1. Bucată de hîrtie răsucită în formă de pîlnie, în care se împachetează bomboane, semințe etc.; conținutul unui astfel de pachet. 2. Cornet acustic = dispozitiv în formă de pîlnie, care amplifică vibrațiile sonore, folosit de persoanele cu auzul slab; cornet cu pistoane = instrument muzical de suflat din alamă, asemănător cu trompeta, dar prevăzut cu pistoane în loc de ventile; trompetă de dimensiuni reduse și mai sensibilă folosită în jazul modern. 3. (Anat.) Cornet nazal = fiecare dintre cele șase lame osoase de forma unui cornet (1), situate cîte trei în fiecare nară. 4. (Geol.) Martor de eroziune aproape conic, care se ridică deasupra unei suprafețe de eroziune netede sau puțin ondulate. [Pl. -te, -turi. / < fr. cornet, cf. it. cornetto].

CORNET s. n. 1. bucată de hârtie răsucită în formă de pâlnie, în care se împachetează bomboane, semințe etc. 2. ~ acustic = dispozitiv în formă de pâlnie care amplifică vibrațiile sonore, folosit de persoane ce au auzul slab; ~ cu piston = instrument de suflat din alamă, asemănător trompetei, dar cu diapazon mai acut, cu pistoane în loc de ventile, folosit în orchestre de muzică ușoară și de jaz. 3. ~ nazal = fiecare dintre cele șase lame osoase de forma unui cornet (1), situate câte trei în fiecare nară. 4. (geol.) martor de eroziune aproape conic, deasupra unei suprafețe de eroziune netede sau puțin ondulate. (< fr. cornet)

corupe v. 1. a strica, a altera: aceste miasme corup aerul; 2. fig. a deprava, a perverti: a corupe datinile; 3. a îndupleca pe cineva prin daruri să facă ceva în contra datoriei sau conștiinței sale: a corupe martorii.

CREȘTINÍSM (< fr., după fr., lat.) s. n. Religie universală constituită pe temeiul credinței în persoana și scrierile care conțin cuvintele și învățătura lui Iisus Hristos (Evanghelii). C. se afirmă ca religie relevată, de origine divină. Fondatorul C., Iisus Hristos, nu este un simplu intermediar între Dumnezeu și omenire, ci Dumnezeu însuși venit printre oameni în vederea mîntuirii lor și pentru a predica (propovădui) iubirea lui Dumnezeu și aproapelui. C. a apărut în sec. 1 d. Hr. în Palestina, ca o sectă iudeo-creștină. A fost predicat apoi de către apostoli în cuprinsul Imp. Roman, constituindu-se, chiar în sec. 1 d. Hr., într-o comunitate de adepți numită Biserica creștină. După ce a fost persecutat de împărații romani, începînd cu Nero (64 d. Hr.) pînă la Dioclețian (303), c. a devenit religie de stat sub Constantin cel Mare (Edictul din Milan, 313). Constituirea c., din punct de vedere dogmatic, este caracterizată de conflicte care au dus la schisme și fărîmițări sectante. Începînd cu sec. 3 au apărut diverse erezii: arianismul, iconoclasmul, nestorianismul, monofizitismul etc. În 1054 s-a produs Marea Schismă între Biserica bizantină (răsăriteană) și Biserica romană (occidentală), care se anatemizează și se excomunică reciproc, actul fiind anulat abia în 1965. Prin reforma inițiată de Luther, în 1517, și continuată de Zwingli, Calvin și Knox, s-au separat de catolicism bisericile protestante sau reformate: luterană, calvinistă, anglicană, presbiteriană. Ulterior, au apărut și alte culte reformate și sectante: adventiștii, baptiștii, unitarienii, mormonii, penticostalii, martorii lui Iehova ș.a. În prezent, c. reunește c. un miliard de adepți, din care mai mult de jumătate sînt catolici, mai mult de un sfert protestanți, 10% ortodocși etc.

cuscru (cuscri), s. m. – 1. Grad de rudenie spirituală între părinții soților. – 2. Impropriu, gradul de rudenie spirituală între fratele unui soț și fratele soției. – 3. În unele regiuni, martorul de cununie al miresei. – 4. Cumătru. – 5. Plantă (Pulmonaria officinalis). – Mr. cuscru, cuscur, megl., istr. cuscru. Lat. consǒcer (Pușcariu 464; REW 2166; DAR; Philippide, II, 638), cf. alb. krušk, vegl. consegro, sp. consuegro. Termen general răspîndit (ALR, I, 265). Der. cuscrie (var. cuscrenie), s. f. (gradul de rudenie între cuscri); cuscră, s. f. (mama unuia dintre soți în raport cu mama celuilalt); cuscret, s. n. (rude, neamuri); încuscri, vb. (a-și căsători copiii, a deveni cuscri); cuscrișor, s. m. (plantă, Pulmonaria officinalis). Din rom. provin bg. kuskr (Capidan, Raporturile, 232) și mag. kuszkura (Edelspacher 16).

DECLARANT s. v. martor.

Demeter, în mitologia greacă, zeița agriculturii și a roadelor pămîntului. Era fiica lui Cronus și a Rheei și aparținea generației olimpienilor. Demeter a avut cu Zeus o unică fiică, pe Persephone, de care era strîns legată atît în ceea ce privește cultul cît și legenda. În timp ce culegea pe un cîmp flori, pe Persephone a înghițit-o pămîntul; ea a fost răpită de unchiul ei, Pluto, care a dus-o cu el în Infern. Zadarnic a căutat-o îndurerată Demeter nouă zile și nouă nopți, cutreierînd lumea în lung și-n lat. Nimeni nu-i știa de urmă. Într-un tîrziu, mama a aflat de la Apollo de soarta fiicei ei. Cuprinsă de jale, Demeter părăsește atunci Olympul și jură să nu-și reia îndatoririle divine și locul în rîndul zeilor, decît în ziua cînd îi va fi înapoiată Persephone. Rătăcind pe pămînt, după multe peregrinări, ajunge la Eleusis și zăbovește o vreme mai îndelungată la curtea regelui Celeus (v. și Triptolemus și Demopho(o)n). Între timp, cum pămîntul nu mai rodește și holdele se usucă, Zeus îl trimite pe Hermes să i-o aducă înapoi pe Persephone. Dar reîntoarcerea fiicei la mama ei nu mai este posibilă. Ascalaphus a văzut-o pe Persephone cum s-a înfruptat în Infern dintr-o rodie. În felul acesta ea s-a legat, o dată pentru totdeauna, de lumea subpămînteană. Mînioasă, Demeter îl transformă pe Ascalaphus – singurul martor al sacrilegiului comis – în bufniță (v. și Ascalaphus). Persephone însă trebuie să rămînă alături de Pluto. La insistențele lui Demeter se ajunge totuși la o înțelegere: șase luni din an Persephone va sta alături de soțul ei în regatul subpămîntean și șase luni le va petrece pe pămînt, lîngă mama ei. Reîntoarcerea ei pe pîmînt era însoțită de venirea primăverii, de renașterea naturii și de plinătatea verii. Absența ei era marcată de ariditate, de anotimpul trist al iernii în care Demeter ducea dorul fiicei ei. În mitologia romană Demeter purta numele de Ceres, o veche divinitate cu care a fost asimilată.

DEPOZANT, -Ă, depozanți, -te, s. m. și f. (Rar) 1. (Jur.) Martor care depune mărturie în fața judecătorului. 2. Depunător. – Din fr. déposant.

DEPOZANT, -Ă s. m. f. 1. martor care depune mărturie în fața judecătorului. 2. depunător. (< fr. déposant)

DEPOZIȚIE s.f. Declarație, mărturie în justiție (făcută mai ales în calitate de martor). [Gen. -iei, var. depozițiune s.f. / cf. fr. déposition, lat. depositio].

DEPOZIȚIE, depoziții, s. f. Declarație a unui martor în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală cu privire la fapte ce-i sunt cunoscute prin propriile-i simțuri (văz, auz) și de natură să aducă lămuriri în pricina respectivă; mărturie. [Var.: depozițiune s. f.] – Din fr. déposition, lat. depositio, -onis.

DEPOZIȚIE, depoziții, s. f. Declarație a unui martor în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală cu privire la fapte ce-i sunt cunoscute personal și care aduc lămuriri în pricina respectivă; mărturie. [Var.: depozițiune s. f.] – Din fr. déposition, lat. depositio, -onis.

DEPOZIȚIE s. (JUR.) declarație, mărturie, mărturisire, (rar) confesiune, (înv.) mărturisanie, tacrir. (~ unui martor în instanță.)

DEPOZIȚIE ~i f. Declarație făcută de un martor în fața organelor de anchetă sau a instanței judecătorești, conținând fapte cunoscute de el, care pot contribui la lămurirea cauzei; mărturie. [Art. depoziția; G.-D. depoziției; Sil. -ți-e] /<fr. déposition, lat. depositio, ~onis

DEPOZIȚIE s. f. (jur.) declarație făcută în calitate de martor; mărturie. (< fr. déposition, lat. depositio)

DEPUNE¹, depun, vb. III. 1. Tranz. A lăsa un obiect din mână, punându-l undeva. ◊ Expr. A depune bani (la o instituție bancară) = a lăsa o sumă de bani (în păstrare la o instituție bancară). A depune mandatul = a renunța la o însărcinare încredințată, invocând drept motivare imposibilitatea de a continua îndeplinirea ei. A depune un act (sau o cerere, un memoriu etc.) = a înainta, a preda forului competent un act (sau o cerere, un memoriu etc.) A depune muncă (sau efort, osteneală etc.) = a munci, a se strădui. (Rar) A depune un examen = a da un examen. A depune jurământ(ul) = a) (despre o parte în litigiu sau despre un martor) a se angaja să spună tot adevărul în legătură cu faptele unui proces; b) (despre unele categorii de oameni și despre militari) a se angaja solemn să-și îndeplinească îndatoririle cu respectarea legilor țării. A depune mărturie = (despre un martor) a face declarații în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală în legătură cu faptele unui proces. 2. Tranz. (Despre animale care se înmulțesc prin ouă) A elimina ouăle (la loc potrivit). 3. Refl. (Despre substanțe solide aflate în stare de suspensie sau dizolvate într-un lichid) A se așeza la fund, formând sedimente; a se sedimenta. [Perf. s. depusei, part. depus] – Din lat. deponere (cu sensurile fr. déposer).

DEPUNE¹, depun, vb. III. 1. Tranz. A lăsa un obiect din mână, punându-l undeva. ◊ Expr. A depune bani (la o instituție bancară) = a lăsa o sumă de bani (în păstrare la o instituție bancară). A depune mandatul = a renunța la o însărcinare încredințată, invocând drept motivare imposibilitatea de a continua îndeplinirea ei. A depune un act (sau o cerere, un memoriu etc.) = a înainta, a preda forului competent un act (sau o cerere, un memoriu etc.) A depune muncă (sau efort, osteneală etc.) = a munci, a se strădui. (Rar) A depune un examen = a da un examen. A depune jurământ(ul) = a) (despre o parte în litigiu sau despre un martor) a se angaja să spună tot adevărul în legătură cu faptele unui proces; b) (despre demnitari, magistrați, militari) a se angaja solemn să-și îndeplinească îndatoririle cu respectarea legilor țării. A depune mărturie = (despre un martor) a face declarații în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală în legătură cu faptele unui proces. 2. Tranz. (Despre animale care se înmulțesc prin ouă) A elimina ouăle (la loc potrivit). 3. Refl. (Despre substanțe solide aflate în stare de suspensie sau dizolvate într-un lichid) A se așeza la fund, formând sedimente; a se sedimenta. [Perf. s. depusei, part. depus] – Din lat. deponere (cu sensurile fr. déposer).

depunere f. 1. acțiunea de a depune: depunerea titlurilor; 2. destituire; 3. ceea ce un martor depune înaintea justiției; 4. depozit: Cassa de depuneri și consemnațiuni.

destabilizare s. f. (pol.; termen des folosit după dec. 1989) Pierdere a stabilității ◊ „În ultima decadă a lunii august, cel mai târziu în primele zile ale lui septembrie, vom fi martorii unei noi tendințe de destabilizare a fragilei noastre vieți politice și economico-sociale.” Azi 22 VIII 90 p. 2 (din destabiliza)

DOBROGEA 1. Podișul Dobrogei, mare unitate de podiș în SE României, între Dunăre la V și N, Delta Dunării la NE, țărmul Mării Negre la E și granița cu Bulgaria la S, suprapusă peste trei subunități structurale, diferite atît prin fundament, cît și prin cuvertura sedimentară: I. Podișul Dobrogei de Nord, situat între valea Dunării la V și N, Delta Dunării la NE, complexul Razim-Sinoe la E și aliniamentul văilor Peceneaga-Slava la S (cu înălțimi de 150-450 m), reprezintă o asociere de trei subunități morfostructurale, bine diferențiate între ele: M-ții Măcinului, Dealurile Tulcei, Depr. Nalbant și Pod. Babadag. Fundamentul este constituit din formațiuni paleozoice, străbătute de mase granitice, acoperite de depozite calcaroase, grezoase, argiloase, triasice și cretacice. Importante zăcăminte de pirite cuprifere (Altân Tepe) și baritină (Somova); roci de constr. (granite, porfire, calcare). Păduri de stejar în amestec cu gorun, tei alb, jugastru etc. Pomicultură; viticultură (podgoria Niculițel). II. Podișul Dobrogei Centrale sau Pod. Casimcea, situat între aliniamentele văilor Peceneaga-Slava la N, țărmul Mării Negre la E, Pod. Carasu la S și Dunăre la V, este constituit predominant din șisturi verzi în fundament, care adeseori apar la supr., peste care stau formațiuni jurasice și cretacice, fiind un pod. de eroziune, cu înălțimi de 150-320 m, fragmentat pe direcție NV-SE de râul Casimcea. Masivele calcaroase, resturi ale unei bariere de corali din Jurasic, rămase la supr. sub forma unor martori de eroziune pe aliniamentul Hârșova – Crucea – Gura Dobrogei, cheile, dolinele și peșterile din această zonă dau o notă de diversitate în peisaj. Cuprinde mai multe subunități: Pod. Casimcei – propriu-zis, Pod. Hârșovei, și Pod. Istriei. III. Podișul Dobrogei de Sud, cuprins între Dunăre la V, Pod. Dobrogei Centrale la N, țărmul Mării Negre la E și granița cu Bulgaria la S, corespunde în fundament soclului rigid de platformă, format din șisturi cristaline mezometamorfice, peste care sunt extinse depozite de gresii și calcare mezozoice și neogene, acoperite de o cuvertură de loess care conferă pod. un caracter structural tubular. c. 2/3 din supr. este drenată de bazine hidrogeografice care sunt tributare în cea mai mare parte Dunării. Unele diferențieri geomorfologice permit împărțirea Pod. Dobrogei de Sud în patru subunități: Pod. Medgidiei cu Pod. Dorobanțului, Pod. Oltinei, Pod. Negru Vodă și Pod. Cobadin. Vegetație de stepă cu procent ridicat de plante termofile. Viticultură (podgoriile Murfatlar, Ostrov). 2. Prov. istorică în SE României, între Dunăre și Marea Neagră. Terit. D., locuit din Paleoliticul mijlociu, a fost populat din milen. 2 î. Hr. de strămoșii geto-dacilor. Coloniștii greci au întemeiat în sec. 7-6 î. Hr. pe litoralul Mării Negre, coloniile Histria, Callatis, Tomis. În sec 1 î. Hr. a intrat în componența statului lui Burebista, apoi a Imp. Roman și Bizantin (până în sec. 7). Reintrată sub dominația bizantină (din 971), D. a fost menținută cu greu de către aceștia (sec. 10-13), fiind invadată de pecenegi, uzi și bulgari. În sec. 14, în D. s-a constituit o formațiune politică de sine stătătoare, condusă, pe rând, de Balica, Dobrotici (din c. 1348) și Ivanco (din c. 1386). A făcut parte din Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Sub stăpânire turcească (1417-1878). În urma Războiului de Independență din 1877-1878, Congresul de la Berlin (1878) a recunoscut independența României și restabilirea autorității statului român asupra D. de Nord. Prin Pacea de la București (1913), ce pune capăt celui de-al doilea Război Balcanic, partea de S a D. (Cadrilaterul) a intrat în componența statului român. În 1940, prin Tratatul de la Craiova, România a fost silită să cedeze cadrilaterul Bulgariei.

dovadnic, dovadnici, s.m. (înv.) martor.

dovedi (dovedesc, dovedit), vb. – 1. A arăta, a demonstra. – 2. a atesta, a indica. – 3. A învinge, a răzbi. Sl. dovesti, dovedǫ „a argumenta” (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 100; Conev 98), cf. bg. doveždam „conduc”, doveden „condus”. – Der. dovadă, s. f. (probă, mărturie, evidență), postverbal (după Conev 98, din sl. dovadŭ, bg. dovod); dovadnic, s. m. (înv., martor); dovedeală, s. f. (demonstrație, mărturie); doveditor, adj. (care dovedește, care adeverește); nedovedit, adj. (care nu poate fi dovedit; incert; Arg., frumos, fain, fără seamăn).

DUEL s. n. 1. luptă cu armele între două persoane, dată în prezența unor martori fixați dinainte, în vederea lămuririi unui diferend. 2. ~ de artilerie = acțiune în care artileriile părților beligerante trag simultan una asupra celeilalte. 3. (fig.) luptă, dispută între două persoane, grupuri, publicații. (< fr. duel, lat. duellum)

DUEL s.n. Luptă cu armele între două persoane, dată în prezența unor martori fixați dinainte, în vederea lămuririi unui diferend. ♦ (Fig.) Luptă între două persoane, între două grupuri. [Pron. du-el. / cf. fr. duel, it. duello, lat. duellum – război].

duel n. 1. luptă între doi oameni înarmați și în prezența martorilor; 2. luptă în genere.

A FIGURA ~ez 1. intranz. 1) (obiecte, persoane etc.) A apărea în calitate de participant. ~ ca martor. 2) A fi înscris ca obiect de discuție sau de analiză. 3) A juca rol de figurant (într-o piesă de teatru). 2. tranz. înv. A-și reprezenta în gând; a-și închipui; a-și imagina. /<fr. figurer

FLAGRANT ~tă (~ți, ~te) 1) Care a avut loc în prezența unui martor ocular; comis sub ochii celui care constată. În flagrant delict. 2) Care este incontestabil; imposibil a fi negat din cauza evidenței sale. Contradicție ~tă. /<fr. flagrant, lat. fragrans, ~ntis

FROST [frɔst], Robert (1874-1963), poet american. Lirică expresivă, directă, configurând măreția naturii și axată pe problemele fundamentale ale existenței („Voința unui tânăr”, „La nord de Boston”, „Pârâul ce curge spre vest”, „Un arbore martor”).

gruss, (engl.= grus, grush), produsul dezagregării granitoidelor (și gnaiselor) sub acțiunea complexă a insolației, gelivației sau a forțelor de cristalizare a soluțiilor care circulă prin fisuri. G. este un sediment subaerian, care însoțește martorii de eroziune granitici. Sin. arenă granitică.

HIC RHODOS, HIC SALTA! (lat.) aici e Rodosul, aici să sari! – Esop, „Fabule”, 51. Îndemn adresat lăudărosului din fabula cu același nume, care invocă martori pentru a fi crezut că a executat un salt uriaș pe insula Rodos. Faptele constituie cea mai bună dovadă despre adevărul afirmațiilor.

HUM s. n. martor carstic sub formă de bloc izolat, rămas din masa calcarului. (< germ. Hum)

HUM s.n. (Geol.) Martor carstic sub formă de bloc izolat, rămas din masa calcarului. [Cf. germ. Hum, fr., engl. hum].

Iacov al lui Alfeu, unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus, numit și „cel tânăr”. A fost martor al învierii și înălțării la cer ale lui Hristos și a participat la alegerea lui Matia și la pogorârea Duhului Sfânt. Bis. îl prăznuiește la 9 octombrie.

Iacov Zevedeul, unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus, numit și „cel bătrân”, de origine pescar. Împreună cu fratele său Ioan și cu Petru alcătuiau grupul cel mai apropiat de Iisus, fiind prezenți pe muntele Tabor când S-a schimbat la față. Iacov Zevedeul a fost martor al învierii și înălțării Domnului, a participat la alegerea lui Matia și a fost prezent la pogorârea Duhului Sfânt. În anul 44 d. Hr. este ucis din ordinul lui Irod prin tăierea capului, pentru a se face pe plac iudeilor. Bis. îl sărbătorește la 30 aprilie.

IBYKOS din Rhegion (sec. 6 î. Hr.), poet liric grec. Poeme eroice corale și ode erotice. Potrivit legendei, a fost ucis de tâlhari tocmai când trecea pe fer un stol de cocori, pe care poetul i-a luat drept martori; de aici expresia „cocorii lui Ibykos”.

IEHOVA, transcriere de largă circulație, dar greșită, a numelui Iahve, dat lui Dumnezeu în „Vechiul Testament”. ◊ Martorii lui I., sectă neoprotestantă fondată, în 1872, în Pennsylvania, ai cărei membri așteaptă venirea lui Hristos și sfârșitul domniei actuale a lui Satan; au prezis de mai multe ori sfârșitul lumii, fără ca acesta să fi avut loc. Are adepți și în România.

IEREMIA (c. 650-c. 580 sau 570 î. Hr.) (în „Vechiul Testament”), unul dintre cei patru mari profeți. Martor al distrugerii Ierusalimului și al căderii poporului lui Israel în robia babiloniană. Prăznuit la 1 mai. ♦ Carte a „Vechiul Testament” (52 capitole), care cuprinde cuvântări și profeții rostite într-o perioadă de 40 de ani, pericope istorice și date biografice. ◊ Plângerile lui I. = carte a „Vechiului Testament” (5 capitole), atribuită profetului I., în care acesta deplânge decăderea regatului Iudeii, pustiirea țării și căderea în captivitatea babiloniană.

Ieremia, unul dintre cei patru mari profeți ai Vechiului Testament. A trăit în sec. 7-6 î. Hr. și a fost martor al distrugerii Ierusalimului și al ducerii poporului Israel în robia babiloniană. (587 î. Hr.). ♦ Carte a Vechiului Testament (52 cap.), care cuprinde cuvântări și profeții rostite în curs de 40 de ani (626-586 î. Hr.), pericope istorice și multe amănunte biografice. ◊ Plângerile lui Ieremia v. plângere. Este sărbătorit la 1 mai.

ILLE DOLET VERE QUI SINE TESTE DOLET (lat.) suferă cu adevărat cel ce plânge fără martori – Marțial, „Epigrammata”, 1, 34, 4.

A INTEROGA ~ghez tranz. 1) (persoane) A determina să răspundă asupra unei probleme; a întreba; a chestiona. 2) (martori, inculpați) A supune la un interogatoriu; a chestiona. 3) (elevi sau studenți) A supune unui examen oral; a întreba; a asculta; a examina. /<fr. interroger, lat. interrogare

intervievare s. f. Luarea unui interviu ◊ „Admirabilă, sub acest raport, intervievarea lui A.C., martor al cvasituturor etapelor de dezvoltare pe care le-a parcurs muzica românească.” R.lit. 13 IV 72 p. 12 (din intervieva)

jucător, jucători s. m. (intl.) martor mincinos.

jura (jur, -at), vb. – 1. A întări, a promite prin jurămînt. – 2. A afirma, a declara ceva sub jurămînt. – 3. A blestema, a afurisi. – 4. A obliga sub jurămînt. – 5. A implora, a ruga fierbinte. – 6. (Refl.) A afirma, a declara solemn. – 7. (Refl.) A se angaja, a-și lua asupră. – Var. (Mold.) giura. Mr. giur, giurare, megl., istr. jur. Lat. iūrāre (Pușcariu 926; Candrea-Dens., 927; REW 4630; DAR), cf. it. giurare, prov., cat., sp., port. jurar, fr. jurer. Este dublet al lui înjura (mr. ngiur, megl. anjur), vb. (a blestema), cu pref. verbal în- (după Pușcariu, 866; Candrea-Dens., 868; Pușcariu, Dacor., VIII, 109 și DAR, acesta ar proveni din lat. iniūriāre, cf. fr. injurier › rom. injuria. Această ipoteză nu pare probabilă; în celelalte limbi romanice, vb. este neol., iar exemplul sard. ndzurdzare, dat de Pușcariu, nu are valoare, cf. Wagner 112). Der. jurat, s. m. (cetățean ales să ia parte la judecarea unor cauze penale); jurător, s. m. (martor; funcționar care a depus jurămîntul); jurămînt, s. n. (afirmare, promisiune solemnă), cf. megl. jurămint, din lat. iūramentum (Pușcariu 928; Candrea-Dens., 929; REW 4628; DAR), sau mai probabil der. intern, cu suf. -mînt, cf. crezămînt, legămînt; jurui, vb. (a promite solemn, a se angaja, a făgădui, a face o promisiune; a promite căsătorie), cuvînt folosit în Mold. și Trans., pe care Drăganu, Dacor., IV, 759-62 și DAR îl derivă din mag. gyürü „inel”, gyürüzni „a promite căsătoria” (ipoteză care lasă neexplicat primul sens, curent din sec. XVI, și care nu pare necesară, avînd în vedere sp. prometer „a se obliga”, prometido „logodnic”); juruită, s. f. (promisiune, obligație); juruință, s. f. (promisiune). – Din rom. provin mag. zsurál „a blestema” și rut. žuraty „notabil” (Candrea, Elemente, 408).

JURĂTOR, -OARE, jurători, -oare, s. m. și f. (Înv. și pop.) Persoană care jură în calitate de martor în fața unei instanțe judiciare. – Jura + suf. -ător.

JURĂTOR, -OARE, jurători, -oare, s. m. și f. (înv.) Persoană care jură în calitate de martor în fața unei instanțe judiciare. – Jura + suf. -ător.

KONWICKI [konvítski], Tadeusz (n. 1926), scriitor și regizor polonez. Martor al unei generații neadaptate, confuze și stresate („Cheia visurilor vremii noastre”), victimă a urmărilor războiului („Mica Apocalipsă”, „Fluviul subteran, păsări de noapte”), excelează în alternarea diferitelor planuri temporale („Răsărituri și apusuri de lună”). În cinema se face cunoscut cu „Ultima zi de vară”, impunând ulterior un stil original în „Sărbătoarea Tututor Sfinților”, „Salto”, „Atât de departe, atât de aproape”, „Valea Issei”.

KUPCENKO, Irina (n. 1948), actriță rusă de teatru și film. Fragilă, vulnerabilă și delicată, a creat personaje feminine, caracterizate prin dramatism și frumusețe interioară în filme precum: „Un cuib de nobili”, „Unchiul Vanea”, „O femeie ciudată”, „Fără martori”, „Homo novus”.

LAUGHTON [lo:tn], Charles (1899-1962), actor și regizor britanic de film. Stabilit în S.U.A. (1950). Roluri de compoziție, de o mare diversitate, construite cu inteligență și pline de vitalitate („Mizerabilii”, „Revolta de pe Bounty”, „Rembrandt”, „Cocoșatul de la Notre-Dame”, „Martorul acuzării”, „Furtuna de la Washington”). Ca regizor, a realizat „Noaptea vânătorului”, „Moartea fuge pe râu”. Premiul Oscar: 1934 („Viața particulară a lui Henric VIII”) și 1944 („Suspectul”).

MANCIPAȚIE s.f. (Ant.) Contract de vînzare, făcut în prezența unor martori și potrivit unei ceremonii speciale; mancipium. [Gen. -iei, var. mancipațiune s.f. / < lat. mancipatio, fr. mancipation].

MANCIPAȚIE s. f. (ant.) mod de achiziționare a unei proprietăți (în prezența unor martori și potrivit unei ceremonii speciale). (< lat. mancipatio, fr. mancipation)

MANDAT, mandate, s. n. 1. Împuternicire (contractuală) de a reprezenta o persoană fizică sau juridică și de a acționa în numele ei; act prin care se dă această împuternicire; procură. ◊ Teritoriu sub mandat = (în trecut) teritoriu administrat de o țară străină în baza hotărârii unui for internațional. 2. (Jur.) Dispoziție, ordin. ◊ Mandat de arestare = act scris prin care organul judiciar competent ordonă arestarea unui învinuit, inculpat sau condamnat. Mandat de aducere = ordin scris dat unui organ de a aduce o persoană (învinuit, martor sau expert) în fața unei instanțe judecătorești sau a unui organ de cercetare penală, pentru a da declarații, lămuriri, pentru a efectua unele expertize etc. 3. Serviciu poștal prin care cineva poate expedia o sumă de bani pentru a fi remisă destinatarului; p. ext. formular completat în acest scop, pe baza căruia se face transmiterea sumei; sumă de bani expediată sau primită astfel. – Din fr. mandat. Cf. germ. Mandat.

MANDAT s.n. 1. Împuternicire dată cuiva de către o persoană sau de către o autoritate de a vorbi sau de a lucra în numele său. ◊ Teritoriu sub mandat = formă de administrare a fostelor colonii încredințate după primul război mondial spre administrare altor state. 2. Ordonanță judecătorească prin care o persoană este chemată în fața justiției sau este încarcerată. ◊ Mandat de arestare = ordin dat de o autoritate judiciară prin care se dispune arestarea cuiva; mandat de aducere = ordin prin care se dispune aducerea (cu forța) în fața unei instanțe a unui martor (într-o pricină penală). 3. Ordin de plată dat de un deponent de fonduri depozitarului său. ◊ Mandat poștal = formular-tip pentru expedierea banilor prin poștă. [Cf. fr. mandat, it. mandato, lat. mandatum, germ. Mandat].

MARTOR ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) Persoană care asistă sau a asistat la desfășurarea unui eveniment. 2) Persoană care dă lămuriri în fața unui organ judiciar în legătură cu anumite fapte, pe care le cunoaște și care pot ajuta la soluționarea unui proces. 3) înv. Persoană care însoțea pe fiecare dintre participanții la un duel. 4) tehn. Punct fix după care se fac măsurători în lucrările de construcții. /<lat. martyr

martor s. m., pl. martori

MARTOR s. v. martir, mucenic.

martor s. m., pl. martori

MARTOR, -Ă, martori, -e, s. m. și f. 1. Persoană care asistă sau a asistat la o întâmplare, la o discuție, la un eveniment etc. (și care poate relata sau atesta cum au decurs faptele). ◊ Expr. Dumnezeu mi-e martor! = jur că spun adevărul! 2. Persoană chemată să declare în fața unei instanțe judecătorești sau a altui for de cercetare, tot ce știe în legătură cu un fapt pe care îl cunoaște direct. ♦ Persoană chemată, conform legii, să asiste la întocmirea unor acte, pe care le cunoaște direct. ♦ Persoană chemată, conform legii, să asiste la întocmirea unor acte, pe care le semnează pentru a le da valoare legală. 3. Fiecare dintre reprezentanții celor două persoane care urmează să se bată în duel. ◊ Expr. A trimite (cuiva) martori = a provoca (pe cineva) la duel. 4. Probă de referință folosită la experiențele de laborator. 5. (În sintagma) Martor de eroziune = înălțime de dimensiuni variabile, care reprezintă restul unei suprafețe atacate de eroziune. [Var.: (pop.) martur, -ă s. m. și f.] – Lat. martyr.

martor (martori), s. m. – Persoană care asistă sau a asistat la ceva. – Var. martur. Gr. μάρτυρ, prin intermediul lat. vulg. martur (Densusianu, Hlr., 88; Murnu 35; Roesler 572; Pușcariu 1036; Candrea-Dens., 1057; REW 5385), cf. alb. martür, v. it. martore (Battisti, III, 2378), sard. màrturu „invalid”; calabr. marture „martir”, lomb. màrtul „sfînt”. E dubletul lui martir, s. m., din ngr. μάρτυρ (sec. XVIII), uneori pronunțat accentuat, ca în fr. martyr, cf. mr., megl. martir. Der. mărturie, s. f. (înv., spovedanie; depoziție; înv. și pop., martor; medalie comemorativă a unui botez; probă, semn), din gr. μαρτυρία; mărturisi, vb. (înv., a predica; a spovedi; a recunoaște; a atesta, a depune mărturie), din gr. μαρτυρώ, aorist μαρτυρήσω, în parte prin intermediul sl. marturisati, cf. alb. martūris; mărturiseală, s. f. (spovedanie); mărturisitor, adj. (duhovnic; martir; martor). – Der. neol. martir (var. înv. martiriu), s. n., din fr. martyre sau it. martir(i)o; martiric, adj. (de martir), cuvînt forțat la Gala Galaction; martiriza, vb., din fr. martyriser; martirologiu, s. n., din ngr. μαρτυρλόγιον sau lat. meg. martyrologium.

MARTOR s. 1. (JUR.) (înv. și reg.) mărturie, (Transilv.) tanău, (înv.) declarant, mărturisitor. (~ într-un proces.) 2. spectator. (~ neputincios la încăierare.)

martoră s. f., g.-d. art. martorei; pl. martore

martoră s. f., g.-d. art. martorei; pl. martore

MARTUR, -Ă s. m. și f. v. martor.

mártur, -ă s. (lat. pop. mártur, márturis, cl. martyr, saŭ direct din vgr. mártyr și mártys, „martur”, apoĭ, la creștinĭ, „martur al divinitățiĭ luĭ Hristos, cel ce mărturisea că e creștin și era chinuit pentru aceasta”, adică „martir”; vit. mártore, martur. V. martir). Cel ce a văzut orĭ auzit ceva și declară pe urmă p. restabilirea adevăruluĭ. Cel ce e chemat să asiste la îndeplinirea unor acte: a fi martur la cununia cuĭva, la duel. Cel ce a văzut saŭ auzit ceva: a fi marturu uneĭ scene emoționante. Probă, semn: columna luĭ Traĭan e marturu cuceririĭ Daciiĭ. Martur ocular saŭ auricular, care a văzut chear cu ochiĭ saŭ a auzit cu urechile luĭ. A lua pe cineva martur (de saŭ ca martur), a invoca mărturia luĭ. – Și mártor (vest).

MĂCIN 1. Munții ~, masiv muntos de vârstă hercinică, în partea de NV a Dobrogei, puternic peneplenizat, situat la E de brațul Măcin al Dunării, separat de pod. Niculițel (din E) prin valea superioară a râului Taița, iar de pod. Babadag (din SSE), prin înșeuarea Cerna-Horia. Este cea mai veche unitate de relief din România, alcătuită predominant din granite, șisturi, cuarțite și conglomerate. Active procese de dezagregare, cu numeroși martori de eroziune. Are o culme principală, cu direcția NV-SE, extinsă pe 65 km lungime, din care se desprind o serie de culmi secundare (Bugeac, Pricopan, Iacobdeal, Priopcea), care închid între ele golfuri depresionare (Jijila, Greci, Cerna, Mircea Vodă). Alt. max.: 467 m (vf. Țuțuianu). Cunoscut și sub numele de M-ții Dobrogei. 2. V. Dunărea Veche. 3. Oraș în jud. Tulcea, port pe dr. brațului Dunărea Veche, la poalele M-ților Măcin; 11.378 loc. (2000). Centru piscicol. Expl. de granite și caolin. Fabrici de conf. și tricotaje, de prelucr. a lemnului (cherestea, parchete, ambalaje), de fermoare, articole de ambalaj din material plastic și de produse alim. Ferme de creștere a porcinelor și ovinelor. Centru viticol. Atestat documentar cu numele de Arrubium în jurul anului 100 d. Hr. Ruinele unei cetăți romano-bizantine; geamie (1860); han (sec. 18).

MĂRTURIE, mărturii, s. f. 1. Declarație făcută de o persoană pentru a adeveri un lucru sau pentru a-și susține părerile. ♦ Spec. Depoziție făcută de un martor în fața unei instanțe judecătorești. ◊ Mărturie mincinoasă = infracțiune care constă în fapta unui martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe. ◊ Expr. A sta (sau a fi) mărturie = a se afla de față, a fi martor. ♦ (Înv.) Mărturisire a credinței. ♦ (Rar) Martor. 2. Dovadă, atestare; semn, probă, indiciu. 3. (Reg.) Târg săptămânal (fixat în zilele în care oamenii veneau la oraș pentru a depune mărturii 1). – Martur + suf. -ie.

MĂRTURIE ~i f. 1) Declarație a unui martor în fața organelor de anchetare pentru a adeveri un lucru sau pentru a susține părerile cuiva; depoziție; mărturisire. 2) Fapt care servește la confirmarea unui adevăr; dovadă; probă. /martur pop. + suf. ~ie

mărturie, mărturii, s.f. – Târg săptămânal (fixat în zilele în care oamenii veneau la oraș, în Sighet sau Baia Mare, să depună mărturii): „Vinerea este zi de mărturie. Toate drumurile care duc la Sighet sunt o revărsare de oameni din toate satele. Unii merg să vândă, alții să cumpere. Unii merg doar să vadă: cum merg târgurile, ce se aude și ce se spune” (A. Radu 1941: 48). – Din martur, martor (< lat. martur) + -ie.

MĂRTURIE s. v. cunoștință, informație, învățătură, martir, martiraj, martiriu, martor, mucenic, mucenicie, normă, precept, principiu, regulă, supliciu, știre, veste.

MĂRTURISIRE ~i f. 1) v. A MĂRTURISI și A SE MĂRTURISI. 2) Declarație a unui martor în fața organelor de anchetare pentru a adeveri un lucru sau pentru a susține părerile cuiva; depoziție; mărturie. 3) Comunicare a unui gând ascuns; confidență; destăinuire. 4) Ritual creștin constând în recunoașterea păcatelor spre a obține iertarea lor; spovedanie. /v. a mărturisi

MĂRTURISÍRE (< mărturisi) s. f. 1. Acțiunea de a (se) mărturisi și rezultatul ei; confesiune. 2. (Dr.) a) Declarație făcută de o persoană în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală despre faptele pe care le-a săvârșit; b) Mijloc de probă în procesul civil constând în recunoașterea, de către una din părți, a faptelor sau împrejurărilor pe care cealaltă parte își întemeiază pretențiile sau apărările, recunoaștere de natură a produce efecte juridice împotriva autorului ei. M. poate fi judiciară (când este făcută în fața judecătorului, în cadrul procesului în care urmează a fi folosită ca probă) sau extrajudiciară (în celelalte cazuri); aceasta din urmă este admisibilă ca probă numai în cazurile în care este admisibilă și și proba cu martori. M. judiciară poate fi spontană sau poate fi provocată prin interogatoriul luat părții în instanța civilă. M. este simplă când conține o recunoaștere deplină, fără rezerve, a faptelor; este calificată când i se adaugă afirmarea unor fapte concomitente celui recunoscut, de natură a-i schimba acestuia semnificația juridică; este complexă când recunoașterii i se adaugă fapte sau împrejurări juridice ale faptului recunoscut. M. simplă și cea calificată sunt indivizibile, dar cea complexă poate fi scindată, reținându-se faptul recunoscut, dar împrejurarea ulterioară trebuie să fie dovedită (și) cu alte probe. Puterea doveditoare a m. este lăsată la aprecierea judecătorului. 3. Destăinuire, confidență. 4. (REL.) Spovedanie.

MĂRTURISITOR s. v. confesor, duhovnic, martir, martor, mucenic, predicator, propagator, propovăduitor.

MĂRTURISITOR, mărturisitori, s. m. (Înv.) Persoană care arată, susține, probează ceva; spec. persoană care depune o mărturie în fața unei instanțe; martor. ♦ (Adjectival) Doveditor, probant. ♦ Duhovnic, confesor. – Mărturisi + suf. -tor.

Midas (sau Mida), rege frigian și fiul lui Gordius. Fiindcă s-a purtat bine cu Silenus, care se rătăcise din cortegiul lui Dionysus, zeul i-a făgăduit drept răsplată să-i îndeplinească orice dorință. Lacom de bogății, Midas a cerut ca tot ceea ce va atinge să se transforme în aur. Voia i s-a împlinit. Cînd a vrut însă să se ospăteze n-a putut pune nimic în gură căci, de îndată ce le atingea băutura și bucatele se transformau în aur. Însetat și înfometat, bogatul rege i-a cerut atunci lui Dionysus să-l scape de darul său împovărător. Zeul l-a îndemnat să se scalde în apele Pactolului. Midas s-a supus și a redevenit muritor de rînd. În schimb, apele în care s-a scăldat au rămas de atunci aurite. O altă întîmplare atribuită regelui frigian este judecata la care a fost chemat de către Apollo și Pan, ca să-și spună părerea. Cei doi se întreceau odată în măiestrie cîntînd. Întrebat care cîntă mai frumos, Midas i-a dat întîietate lui Pan. Mînios, Apollo a făcut atunci să-i crească, de o parte și de alta a capului, o pereche de urechi de măgar. Cuprins de rușine, Midas și le-a ascuns sub o scufie. Nimeni nu știa de existența lor, în afară de un sclav care venea să-l tundă. Acesta, martor al unui lucru atît de neobișnuit, nu s-a putut abține și, fiindcă fusese oprit să vorbească sub amenințarea pedepsei cu moartea, a făcut o gaură în pămînt și a șoptit acolo că „regele Midas are urechi de măgar”. Din pămînt a răsărit însă o trestie, ale cărei crengi, la adierea vîntului, spuneau tuturor secretul aflat. În felul acesta, în scurt timp toată lumea a aflat de pățania regelui.

MITOMANÍE (< fr.; gr. mythos „povestire, mit” + mania „manie”) s. f. Boală mintală caracterizată ca o tendință constituțională patologică a unor persoane de a altera adevărul, de a fabula, de a inventa minciuni și povești imaginare care îi descriu ca martori și de obicei într-o poziție avantajoasă. Termen introdus de medicul francez Ernest Dupré în 1905.

MONADNÓCK (< fr. {i}; {s} n. pr. Monadnock) subst. (GEOGR.) Denumire a unui munte izolat, aflat în cadrul unui relief mai coborât (peneplenizat) și reprezentând un martor de eroziune, alcătuit din roci mai dure. Termenul a fost introdis, în 1899, de W. Davis după numele cu același nume din S.U.A.

motocositoare s. f. ◊ „După luni de investigații și anchete, după interogarea a 10 martori, motocositoarea [...] a fost descoperită în incinta întreprinderii, acoperită cu o rogojină.” Săpt. 5 VII 74 p. 2; v. și R.l. 14 VII 81 p. 5 (din moto- + cositoare; DEX-S)

MUCENIC s. (BIS.) 1. martir, (înv.) martor, mărturie, mărturisitor, otroc. (~ ortodox.) 2. (mai ales la pl.) sfințișor, sfânt, (reg.) bradoș, brăduleț, brânduș. (De 9 martie se mănâncă ~i.)

naș m. 1. persoana ce ține locul tatălui la botez, părintele sufletesc al copilului.; 2. persoana ce asistă ca martor la cununie. [Scurtat din nănaș].

nănaș, -i, (naș), s.m. – Persoană care ține pruncul în brațe în timpul botezului (naș de botez) sau care asistă, în calitate de martor oficial, la cununie (naș de cununie). În Munt., Olt. și sudul Mold. se folosește apelativul naș, iar în Banat, Trans., Maram. și nordul Mold. nănăș: „Mere de nănașă mare: / Pe cei miri de cununat, / Pe cei mici de botezat / Și-a si de cinste la sat” (Calendar 1980). – Lat. nunas, nun.

nun m. martor de cununie. [Lat. NONNUS].

OAȘ 1. Munții ~, unitate montană joasă (400-800 m alt.), situată în lanțul vulcanic din NV Carpaților Orientali, între granița de N a României și pasul Huta-Certeze de pe cursul superior al râului Valea Rea. Sunt alcătuiți din lave andezitice care acoperă depozitele de marne, argile și gresii miocene. Au aspectul unui platou larg, fragmentat, dominat de mai multe vârfuri cu adpect de domuri. Alt. max.: 869 m (vf. Obârșiei). Expl. de min. neferoase complexe și de mat. de costr. Păduri de fag și de gorun în alternanță cu pajiști. 2. Depresiunea ~ sau Țara Oașului, depresiune de origine tectono-vulcanică, situată pe Valea Turului, între M-ții Oaș și Gutâi. Supr.: c. 550 km². Relief variat, cu altitudini medii reduse, în cadrul căruia se disting dealuri piemontane (400-600 m alt.), martori de eroziune, câmpii piemontane (200-400 m alt.), terase și lunci. Compartimentată în trei bazinete: Negrești, Târșolț și Cămârzana. Climă răcoroasă cu inversiuni de temperatură iarna. Temp. medie anuală este de 8-9°C; precipitații moderate: 700-950 mm/an. Păduri de fag și conifere. Expl. forestiere și miniere (bentonite la Racșa). Izvoare minerale (Bixad, Luna, Valea Mariei). Zonă etnografică și folclorică în care muzica populară, dansul, portul popular oșenesc și tradițiile populare și-au păstrat vitalitatea.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi supărat pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta²; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița-de-vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului; ochi-de-tigru = varietate de cuarț galben sau brun-roșcat cu irizații determinate de incluziuni foarte mici de fier, mică sau azbest. [Pl. și: (II, 4) ochiuri] – Lat. oc(u)lus.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta²; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului. – Lat. oc(u)lus.

OCULAR, -Ă I. adj. referitor la ochi. ♦ martor ~ = cel care poate depune mărturie pentru fapte pe care le-a văzut petrecându-se sub ochii săi. II. s. n. sistem optic al unei lunete, al unui microscop în partea unde se găsește ochiul observatorului. (< fr. oculaire, lat. ocularius)

OCULAR, -Ă adj. Referitor la ochi, al ochiului. ◊ Martor ocular = persoană care poate depune mărturie pentru fapte pe care le-a văzut petrecîndu-se sub ochii săi; distanță oculară = distanță dintre centrele optice ale ochilor. // s.n. Lentilă a unei lunete, a unui microscop etc. care este așezată în partea unde se găsește ochiul observatorului. [Cf. fr. oculaire < lat. oculus – ochi].

OCULAR² ~ă (~i, ~e) Care este caracteristic pentru ochi; de ochi. ◊ Martor ~ persoană care a fost de față, când s-a petrecut un fapt, un eveniment. /<fr. oculaire, lat. ocularius

ocularist, -ă, oculariști, -ste adj. ( intl. – d. martori) ocular, care a văzut pe viu, la fața locului, comiterea unei infracțiuni.

PATRU² m. 1) Număr constând din patru unități. Adună ~ cu trei. 2) Cifra 4 sau IV. ◊ Cu ochii în ~ foarte atent. Între ~ ochi (sau pereți) în mare taină; fără martori. A despica (sau a tăia) firul (de păr) în ~ (sau în șapte, în nouă) a cerceta foarte amănunțit. 3) Obiect marcat cu această cifră. /<lat. quatuor

PAULUS, Friedrich (1890-1957), general-feldmareșal german. Unul dintre principalii autori ai planului Barbarossa. Comandant (1942-1943) al Armatei a 6-a germane care, încercuită, a capitulat la Stalingrad (ian. 1943), în ciuda ordinelor primite de Hitler de a rezista. Internat în lagăr în U.R.S.S. (până în 1953), s-a stabilit apoi în R.D.G. A apărut ca martor al acuzării în Procesul de la Nürnberg, depunând mărturie împotriva nazismului.

PĂRINTE, părinți, s. m. 1. (La pl.) Tata și mama. ♦ Fiecare dintre cei doi părinți (1). ◊ (La pl.) Strămoși, străbuni. 2. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată. ♦ Fig. Îndrumător, călăuzitor, protector spiritual, călugăr. 3. Fig. Fondator, întemeietor, inițiator (al unei științe, al unei mișcări culturale etc.). ♦ Părinții Bisericii = învățătorii și scriitorii vechii Biserici creștine, ca martori și reprezentanți cu autoritate ai tradiției doctrinare a Bisericii, care pe baza scripturilor și a tradiției au elaborat ansamblul doctrinelor creștinismului. 4. Fig. (în limbajul bisericesc) Dumnezeu (ca protector al oamenilor). ♦ Șef al religiei creștine, întemeietor sau conducător al Bisericii creștine. ◊ (Prea) sfântul părinte = papa. 5. Fig. Preot. – Lat. parens, -ntis.

PĂRÍNTE (lat. parens, -ntis) s. m. 1. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată; (la pl.) tata și mama în raport cu copiii. ♦ Strămoși, străbuni. 2. Întemeietor al unui neam; inițiator, fondator al unei științe, al unei mișcări culturale etc. ♦ Părinții Bisericii = învățătorii și scriitorii vechii Biserici creștine, ca martori și reprezentanți cu autoritate ai tradiției doctrinare a Bisericii, care pe baza scripturilor și a tradiției au elaborat ansamblul doctrinelor creștinismului. Ei nu sunt doar episcopi și scriitori, ci se disting prin valoarea doctrinei lor, prin sfințenia vieții lor și aprobarea Bisericii. Epoca P.B. începe în sec. 2 cu părinții apostolici și se încheie în sec. 7 și 8 cu Grigorie cel Mare, în Occident, și Ioan Damaschin, în Răsărit. ◊ Părinții Apostolici = grup de scriitori creștini care au fost ucenici direcți ai sfinților apostoli ori ai ucenicilor acestora au înregistrat ultimele ecouri ale generației apostolice și ale căror scrieri au fost considerate multă vreme egale în rang cu cele canonice din „Noul Testament”, unele fiind chiar introduse temporar în canon (Clement Romanul, Ignatie Teoforul, Policarp, Barnaba ș.a.). Noțiunea și titlul de p. a. au apărut în sec. 17, la savantul francez Jean B. Cotelier, care a editat pentru prima oară împreună acele scrieri. ◊ Părinții Capadocieni (sau Neonicenieni) = părinți ai Bisericii care și-au desfășurat activitatea literară și pastorală în Capadocia (Vasile de Cezarea, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa) și au explicat „dogma de la Niceea”, raportul dintre substanța divină unică și cele trei persoane ale Treimii. Cu ei sunt stabilite definitiv doctrinele de bază ale creștinismului și terminologia trinitariană. V. și patristică. 3. Preot, călugăr.

PEȘTERA VÂNTULUI, cea mai lungă peșteră din România (34.000 m, totalul galeriilor), situată pe versantul de N al masivului Pădurea Craiului (M-ții Apuseni), pe stg. Crișului Repede, la 300 m alt., în arealul com. Șuncuiuș, jud. Bihor. Explorată prima oară în 1957. Dezvoltată pe calcare triasice, peștera este constituită dintr-un sector inferior, parcurs de un râu subteran, și unul superior (fosil), cu martori de eroziune (terase, sedimente etc.). Morfologic se relevă prin niveluri de eroziune cu meandre suprapuse și o mare varietate de forme concreționare. Faună cavernicolă săracă, reprezentată de viermi de apă (Mylanchulus cavensis, Stenonchulus troglodytes) și coleoptere (Phalenon moczáryi). Greu accesibilă. Monument al naturii.

PIATRA ALTARULUI, stâncă singuratică, sub forma unui pilon, cu abrupturi accentuate, reprezentând un martor de eroziune, situată în m-ții Giurgeu, alcătuită din calcare mezozoice. Domină valea Bicazului în chei. Alt.: 1.200 m. Alpinism.

pirofil, -ă adj. Care simte atracție pentru incendii ◊ „[În procesul lui Klaus Barbie] trebuie verificat dacă morții au decedat, trebuie aduși mulți martori de la mare distanță (de pe lumea cealaltă), iar unele victime n-au proprietățile pirofile ale păsării Phoenix și nu pot renaște din propria cenușă în crematorii.” Sc. 19 VI 83 p. 6 (din it. pirofilo)

PLACEBO s. n. substanță-martor, inofensivă, în farmacologie pentru testarea unui produs nou înainte de a fi pus în circulație. (< fr., engl., lat. placebo)

plantă-martor s. f. 1977 (bot.) Plantă care servește ca termen de comparație, ca reper v. (în) principal (din plantă + martor)

POIANA TEIULUI, com. în jud. Neamț, situată la poalele V ale m-ților Stânișoarei și cele ENE ale m-ților Bistriței, pe valea Bistriței, la coada lacului Izvoru Muntelui; 4.971 loc. (2003). Expl. și prelucr. lemnului. În apa lacului Izvoru Muntelui există o stâncă singuratică (Piatra Teiului), înaltă de 23 m, reprezentând un martor de eroziune alcătuit din calcare recifale compacte de vârstă cretacică (declarată rezervație geologică). Bisericile de lemn Buna-Vestire (1741, cu foișor și turle adăugate în 1894) și Trei Ierarhi (1802), în satul Poiana Largului; bisericile de lemn cu același hram – Sf. Gheorghe, în satele Galu (1818) și Petru Vodă (începutul sec. 19) și Sf. Dumitru (1826-1830, reparată în 1903), în satul Călugăreni. În satul Petru Vodă există o mănăstire de călugări, cu biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, construită în 1990.

POLIBIU (POLYBIOS) (c. 200-120 î. Hr.), om de stat și istoric grec. În anul 167 î. Hr. face parte din cei o mie de ostatici greci aduși la Roma după încheierea celui de-al treilea război macedonean. L-a însoțit pe Scipio Africanul, al cărui mentor a fost, în expediția în Africa și a fost martorul distrugerii Cartaginei (146 î. Hr.). A scris o istorie universală în 40 de cărți (păstrată parțial), ce constituie principalul izvor antic pentru a explica ascensiunea Romei, de la al doilea război punic până la devenirea Greciei provincie romană (220-146 î. Hr.), urmând transformarea statului roman în cea mai mare putere mediteraneană.

PORTRET, portrete, s. n. 1. Pictură, desen, sculptură, fotografie etc. care înfățișează chipul unei persoane. ◊ Portret-robot = desen al chipului unei persoane realizat pe baza relatărilor victimei sau ale martorilor. Portret-vorbit = procedeu de identificare criminalistică bazat pe descrierea semnalmentelor infractorului de către victimă sau de către martori. 2. Înfățișare a aspectului fizic și moral al unui personaj într-o operă literară; operă literară cu un asemenea conținut. [Pl. și: (înv.) portreturi] – Din fr. portrait.

principal adj. în sint. în principal În special, mai ales ◊ „Cursurile se vor desfășura inițial în complexele ONT de la Sinaia, Posada și Snagov – în principal – pe baza programelor tip elaborate de Biroul internațional al muncii.” Sc. 8 XI 70 p. 5. ◊ „Descoperirea a fost confirmată cu ajutorul unei metode devenite clasică în depistarea maladiilor vegetale. Ea constă din inocularea unor plante martor sănătoase cu seva plantelor infectate și observarea atentă a simptomelor provocate, în principal frânarea creșterii plantei și leziuni ale frunzelor.” Sc. 22 VII 77 p. 6. ◊ „De data aceasta fondurile strânse prin organizarea loteriei internaționale vor fi folosite, în principal, pentru popularizarea olimpiadei.” Sc. 10 XI 78 p. 5; v. și 11 V 74 p. 2, R.l. 17 XI 76 p. 6, Sc. 29 IV 79 p. 8; v. și fotocoagulator (din în + principal; V. Guțu Romalo C.G. 240241, atestări din 1960)

PROBĂ, probe, s. f. 1. Confirmare a unui adevăr, dovedire; dovadă, semn, mărturie în sprijinul cuiva sau a ceva. ◊ Probă cu martori = susținere prin martori a unei afirmații în fața instanțelor de judecată. ◊ Loc. vb. A da probă (sau probe) de... = a proba (2), a dovedi. 2. Acțiune întreprinsă pentru a constata dacă ceva sau cineva îndeplinește condițiile cerute; încercare; verificare. ◊ Loc. adj. și adv. De probă = ca încercare, de încercare. ♦ Spec. Încercare a unui obiect de îmbrăcăminte pentru a vedea dacă se potrivește. ♦ Spec. Încercare a unei mașini, a unui aparat etc. (pentru a verifica buna lor funcționare). ♦ Fiecare dintre părțile, dintre etapele din care constă un examen; p. gener. examen. ♦ Fiecare dintre întrecerile sportive organizate în cadrul unei competiții mai mari. 3. Repetiție (făcută în vederea unei reprezentații artistice). ♦ (Rar) Număr dintr-un spectacol prezentat ca reclamă. 4. Verificare a exactității unei operații aritmetice. 5. Obiect dintr-o serie de obiecte identice sau cantitate mică dintr-un material care poate să servească la determinarea anumitor caracteristici ale obiectelor respective sau ale întregului material din care fac parte; eșantion, mostră ♦ Analiză medicală. ♦ Observare a funcției unui organ în vederea stabilirii unui diagnostic. ♦ (Fot.) Copie pozitivă pe hârtie. 6. Pildă, exemplu, model. – Din lat. proba (cu sensuri după fr. preuve).

RAZIM, complex lagunar în NE Dobrogei, pe țărmul Mării Negre, alcătuit din lacurile Razim propriu-zis (415 km²), Golovița (119 km²), Zmeica (54,6 km²), Sinoie (171,5 km²) ș.a., a cărui supr. totală este de 868 km²; ad. max.: 3,5 m (în lacul Razim). Complexul lagunar R. s-a format prin bararea de către cordoanele litorale a vechiului golf Halmyris. Partea sa central-nordică include lacurile R. și Razimu Mic, cu apă dulce, care comunică cu Marea Neagră prin Gura Portiței, iar partea de S cuprinde lacurile Golovița, Zmeica, Sinoie ș.a., cu apă sărată, care comunică cu Marea Neagră prin Periboina. În interiorul complexului lagunar se găsesc câteva ins. (martori de abraziune), respectiv Popina, Bisericuța, Istria, iar țărmul său este accidentat, având numeroase sinuozități, peninsule și capuri (Dolojman, Iancina, Coșburum ș.a.). R. este unul dintre cele mai mari bazine piscicole din țară și pr. loc de popas al multor păsări (călifarul alb, călifarul roșu, egreta mare, egreta mică, piciorongul etc.). Cherhana. Pe țărmul de SV se află ruinele cetății antice Histria. Cunoscut și sub numele de Razelm. Complexul lagunar R. este inclus în Rezervația Biosferei Delta Dunării.

REASCULTA vb. 1. v. reexamina. 2. (JUR.) a reaudia. (A ~ un martor.)

REASCULTARE s. 1. v. reexaminare. 2. (JUR.) reaudiere. (~ unui martor.)

REAUDIA vb. (JUR.) a reasculta. (A ~ un martor.)

REAUDIERE s. (JUR.) reascultare. (~ unui martor.)

RECUZA vb. I. tr. a respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscându-i competența, bănuindu-l de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaște ceva. II. refl. a refuza de a judeca o pricină, a se declara incompetent; a se sustrage. (< fr. récuser, lat. recusare)

RECUZA vb. I. tr. A respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscîndu-i autoritatea, bănuindu-l de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaște ceva. [P.i. recuz. / < fr. récuser, cf. lat. recusare].

recuzà v. 1. a refuza de a primi hotărîrea unui judecător, depunerea unui martor, spusele unui expert; 2. a se declara incompetent.

refren, secțiune muzicală cu funcție tematică ce constituie punctul de plecare și de încheiere a unei forme* bazate pe principiul alternanței (înțelegem prin punct de plecare ideea sau nucleul care generează muzica și implicit forma respectivă, nu neapărat prima secțiune a unei lucrări muzicale). Desigur, definiția nu cuprinde toate aspectele problemei dat fiind faptul că r. a apărut în foarte multe ipostaze, unele dovedindu-se excepții de la regulă. Astfel r. este atestat încă din cele mai vechi timpuri, martor rămânând folclorul* ancestral, în care aspectul îi este de formulă (1). Prezent în cântecele tuturor popoarelor, se pare că s-a născut din cântarea alternativă, responsorială* între un solist* și cor* (care susținea o replică, un scurt comentariu etc.). Alte teorii susțin originea lui din cântecul de joc* ceea ce ar reclama o desprindere a ideii de r. de textul cântat. În fine, există și teorii care încearcă explicația originii din alte surse, cum ar fi cântecul de muncă, executat în grup (mișcarea ce trebuie efectuată simultan de toți lucrătorii), sau apariția r. dintr-un imbold poetic de bază în jurul căruia „se improvizează” și la care se revine în mod obligatoriu. Această ultimă concepție este prezentă, după unii teoreticieni, încă din antic. Cultivarea r. revelă un procedeu de adâncire a expresivității, a unei anumite idei, stări sau efect artistic (a se vedea imnurile (1) din literatura vechilor greci, precum și condacul* biz.). ♦ Muzica medievală europ. preia concepția din antic. punând totodată, din ce în ce mai mult, accentul pe formă. Astfel r., pe lângă funcția ideatico-expresivă, constituie și un pretext în construcția formală. Cultivarea r., în special în genurile de dans* (cum ar fi forma de rondeau*), dar și în cele vocale a dat naștere unor forme muzicale din ce în ce mai complexe. Găsim r. la începuturile epocii medievale în muzica trubadurilor* de la care ne-au rămas rondo-urile ca forme strofice cu r. (rondeau, rondellus, rotundellus, cantilena, cantilena rotunda). O formă apropiată de principiul succesiunii dintre cuplet* și r., care va deveni forma clasică de bază a rondo*-ului, era, într-o perioadă mai târzie, alternanța dintre comentariul instr., ce purta denumirea de ritornel [v. ritornelă (2)] și părțile vocale. În cazul pieselor de dans, principiul repetiției genera două modalități fundamentale de dispunere a părților: alternanța și repriza*. Relația muzică-text devine tot mai puternică. Succesiunea între cuplet și r. se reduce la început la schema: solo-cor (carol*, estampida*, lai* etc.). În unele dansuri fenomenul de repriză era uneori confundat cu ideea de r. [ballata – v. baladă (I, 1, 2), vireleai*, rondeau etc.]. Forma acestor dansuri era legată implicit de ceea ce oferea textul. ♦ Barocul* aduce o limpezire în sensul utilizării principiului alternanței, în care r. joacă rolul principal. Prototipul este rondoul* parizian al lui Fr. Couperin „cel Mare” (Le Grand). De asemenea, lucrările pentru clavecin* ale lui Louis Couperin continuă același principiu deși formele utilizate nu poartă denumirea de rondeau ci de cioconă*, passacaglie* sau courante*. R. lui L. Couperin păstrează, în majoritatea aparițiilor, caracterul de dans, periodicitate și simetria*. Dezvoltările și comentariile variaționale ale cupletelor conduc, în schimb, la legătura dintre formele cu r. și principiul variației (1). Se conturează astfel ideea de variațiuni (2) în jurul r. care rămâne cu funcție tematică de bază. Se cristalizează totodată una din caracteristicile spiritului vremii: monotematismul* (promovat și de J.B. Lully, J. Ph. Rameau etc.). De ex., rondoul monotematic baroc cu patru episoade (A B A C A D A E A) rămâne un pilon principal în dezvoltările ulterioare pe care J.S. Bach, G. Fr. Händel și alții, apoi clasicii sau romanticii, iar în sec. nostru neoclasicii le vor ridica pe adevărate culmi. Importantă, în tot acest periplu al r., de la forma primară a simplei alternanțe până la cele mai complexe construcții romantice și neoromantice de tipul rondo-sonată (de exemplu: ABAC/dezv./ABA) care reclamă îmbinarea de forme, rămâne funcția primordială pe care o joacă r., indiferent de contextul apariției. ♦ (în folc. rom.) Fragment poetic și melodic, care amplifică forma unor genuri. După Brăiloiu sunt mai multe categorii de r.: pseudo- r. (care nu are loc fix în melodie și înlocuiește unul sau mai multe rânduri melodice); r. propriu-zis, regulat (cu loc fix în melodie, având o structură binară și o dimensiune egală sau inegală cu versul) și neregulat (dimensiune identică sau diferită de aceea a versului, loc fix, dar structură diferită de structura versului – grupe binare și ternare* sau numai ternare). R. se întâlnește aproape în toate genurile: mai rar în balade (IV) și în doine* (cu excepția unor tipuri din Transilvania nordică). Textul r. diferă după gen (în unele genuri este asociat cu textul poemului, în altele este independent). Melodia r. este diferită de restul piesei, înrudită cu vreun rând melodic sau chiar identică. În unele genuri are funcție de invocație (în unele colinde*, bocete*, cântece de seceră, de nuntă), în alte constructiv-estetică: de amplificare, a perioadei* muzicale, de contrast, de adâncire a conținutului muzical, sau de cadențare (impune un alt raport cadențial sau revenirea la sistemul cadențial tradițional). Un loc aparte îl au r. versificate (sau strofice) care se deosebesc de celelalte r. prin: dimensiune (ajung până la 32 silabe), loc final, structură identică cu a versului sau diferă (conținutul poetic se modifică de la o strofă melodică la alta, după sensul acestora). Bogăția și diversitatea r. reprezintă geniul creator al poporului și atitudinea intens activă a interpreților. Unele r. sunt acceptate de colectivitate și devin permanente, altele, dimpotrivă sunt refuzate și rămân numai în repertoriul câtorva interpreți, ceea ce se observă îndeosebi în cântecul liric [v. cântec (I) propriu-zis], cel mai apropiat de viața zilnică și cel mai maleabil.

scenariu-document s. n. Scenariu cu valoare documentară ◊ „«Vocile independenței» se intitulează scenariul-document pus pe disc.” R.l. 11 II 78 p. 2. ◊ „«Atât de aproape de stele», scenariu-document de M.S [...]” Săpt. 10 III 78 p. 6. ◊ „Teatru TV. «Martor și judecător». Scenariu document de I.B.” Pr.R.TV 22 IV 85; v. și concretețe (1974) (din scenariu + document)

secret a. 1. cunoscut numai de unul sau de foarte puțini oameni: procedeu secret. ║ n. 1. ceeace trebue să se ție ascuns: i-a spus un secret; 2. tăcere despre ceva spus: ține secretul; 3. procedeu cunoscut de o singură persoană sau națiune: Chinezii au secretul de a face lacul; 4. mijloc particular spre a reuși: are secretul de a plăcea; 5. partea cea mai grea și mai esențială a unei științe, arte: secretele artei de a domni; 6. celulă într’o închisoare unde se izolează deținutul de orice comunicațiune: a pune un condamnat la secret; în secret, în particular, fără martori.

secundan, secundani, s.m. (înv.) 1. elev din clasa a doua. 2. elev cu o situație școlară proastă. 3. persoană care ajută, sprijină pe cineva. 4. martor la un duel; secundant.

SECUNDANT, -Ă, secundanți, -te, s. m. și f. Persoană care secondează, ajută, urmează, însoțește pe cineva. ♦ Arbitru secund. ♦ Persoană care asistă și îndrumă un participant la anumite întreceri sportive (box, șah). ♦ Persoană sau echipă care, într-o cursă sportivă (ciclism, alergări, canotaj etc.) urmărește îndeaproape adversarul din față. ♦ (Înv.) Martor la un duel. [Var.: secondant, -ă s. m. și f.] – Din germ. Sekundant.

SECUNDANT ~tă ( ~ți, ~te) m. și f. 1) Persoană care secundează. 2) Arbitru secund. 3) înv. Martor la un duel. /<germ. Sekundant, lat. secundans, ~ntis

SECUNDANT, -Ă s. m. f. 1. cel care secundează pe cineva. ◊ martor la un duel sau harachiri. ◊ ajutător al unui participant în anumite întreceri sportive. 2. sportiv, echipă care într-o cursă (ciclism, alergări, canotaj) urmărește îndeaproape adversarul din față. (< germ. Sekundant, lat. secundans)

SECUNDANT, -Ă, secundanți, -te, s. m. și f. Persoană care secundează, ajută, urmează, însoțește pe cineva. ♦ Arbitru secund. ♦ Persoană care asistă și îndrumează un participant la anumite întreceri sportive (box, șah). ♦ (Înv.) Martor la un duel. [Var.: secondant, -ă s. m. și f.] – Din germ. Sekundant.

skin(head) s. m. (cuv. engl.) ◊ „Skinheads: tineri violenți care aparțin extremei drepte, dar numai o zecime dintre ei sunt neonaziști. Se rad pe cap. Skins sunt organizați în grupe mai mari sau mai mici. Nu au o conducere supraregională a activităților lor. Contactele lor cu partidele de dreapta sunt mai mult sau mai puțin intensive. Scopul lor este curățirea țării de străini și adepți ai politicii de stânga.” R.l. 18 IX 92 p. 7. ◊ „Un tânăr german în vârstă de 23 de ani a decedat după ce a fost bătut cu bastoane de baseball de către un grup de 3040 de skinheads [...]” R.l. 29 IV 93 p. 3. ◊ „Vineri [...] trecătorii din zona Podul Grozăvești au fost martorii unei tentative de răpire. Autorii: doi skinheads (capete rase) autohtoni.” R.l. 17 V 93 p. 2; v. și 26 VIII 92 p. 6; v. și capete rase, cocktail Molotov, neonazist [pron. schinhed] (cf. fr., it. skinhead; BD 1970, DPN 1983, PN 1987)

SPECTATOR, -OARE s. m. f. cel care asistă la un spectacol. ◊ martor ocular (la o întâmplare). (< fr. spectateur, lat. spectator)

SPECTATOR, -OARE s.m. și f. Cel care asistă la un spectacol. ♦ Martor ocular la o întîmplare, la un eveniment etc. [Cf. lat. spectator, fr. spectateur].

SPECTATOR s. 1. privitor, (rar) uitător. (Toți ~ii de la premieră erau încântați.) 2. martor. (~ neputincios la încăierare.)

SPECTATOR, -OARE, spectatori, -oare, s. m. și f. Persoană care asistă la un spectacol, la o competiție sportivă, la o ceremonie etc. ♦ Martor ocular la o întâmplare, la un eveniment. – Din fr. spectateur, lat. spectator.

SPECTATOR, -OARE, spectatori, -oare, s. m. și f. Persoană care asistă la un spectacol, la o competiție sportivă, la o ceremonie etc. ♦ Martor la o întâmplare, la un eveniment. – Din fr. spectateur, lat. spectator.

SPECTATOR ~oare (~ori, ~oare) m. și f. 1) Persoană care asistă la un spectacol sau la o competiție sportivă. 2) Martor ocular la un eveniment. /<fr. spectateur, lat. spectator, it. specttatore

Styx, unul dintre fluviile Infernului, cu ape tulburi și noroioase, despre care se spunea că făcea înconjurul pămîntului (după o versiune de șapte, după alta de nouă ori). Pe Styx îl luau drept martor olimpienii atunci cînd se legau cu jurămînt față de muritorii de rînd. Încălcarea unui astfel de jurămînt era aspru pedepsită. Se spunea că nimfa acestui rîu, care era la rîndul ei fiica lui Oceanus și a lui Tethys și purta același nume – Styx -, i-ar fi dat odinioară ajutor lui Zeus în lupta lui împotriva titanilor, fapt pentru care părintele zeilor o înconjura cu multă cinste și recunoștință.

TANĂU s. v. martor.

tartor (-ri), s. m. – 1. Șeful demonilor și al duhurilor rele în general. – 2. Demon. – 3. Instigator, autor, protagonist al unor fapte rele. – Var. înv. și Mold. tartar. Gr. τάρταρος (Murnu 55), parțial prin intermediul sl. tartarŭ. Modificarea vocabulismului pare a se datora unei analogii cu martor (ar trebui să se pornească de la *tartăr, căci tartar reprezintă pronunția mold.). – Der. tartoriță, s. f. (diavoliță; autoarea unei fapte rele). Tartacot, s. m. (spiriduș pitic și rău în basme) poate fi și el o deformare a lui tartar, ca cea din tatar, cf. tatarcă „tătăroaică”. Bg. tartor, pe care Conev 107 îl dă drept etimon al rom., ar putea proveni din rom.

TESTIMONIAL, -Ă adj. (Rar) Care se face prin martori, bazat pe o mărturie. [Pron. -ni-al. / cf. fr. testimonial, lat. testimonialis].

TESTIMONIAL, -Ă, testimoniali, -e, adj. Care se face prin martori, care se bazează pe o mărturie. [Pr.: -ni-al] – Din fr. testimonial, lat. testimonialis.

TESTIMONIAL, -Ă, testimoniali, -e, adj. (Rar) Care se face prin martori, care se bazează pe o mărturie. [Pr.: -ni-al] – Din fr. testimonial, lat. testimonialis.

TESTIMONIAL, -Ă adj. (jur.) care se face prin martori. (< fr. testimonial, lat. testimonialis)

TESTIS UNUS, TESTIS NULLUS (lat.) un singur martor nu este martor – Adagiu de drept. Depoziția unui singur martor nu poate fi luată drept probă.

Tiresias, prezicător vestit, originar din cetatea Thebae. A trăit foarte mult (șapte generații) și a fost martor la o serie de evenimente importante din viața tebanilor: expediția celor șapte, războiul împotriva epigonilor etc. Lipsit de vedere de către Hera, a cărei mînie și-o atrăsese odinioară, Tiresias era ajutat în interpretarea oracolelor de către fiica sa, Manto, pricepută și ea, deeopotrivă, în arta profeției. A murit foarte bătrîn, în drum spre Delphi, luînd calea pribegiei în urma înfrîngerii suferite de tebani în fața epigonilor. Dintre prorocirile sale, cele mai însemnate sînt cele cu privire la vinovăția lui Oedipus, la sacrificiul lui Menoeceus (2.), la victoria epigonilor etc.

tragedie (< gr. τραγῳδία, de la τράγος [tragos], „țap” și ἄδω „a cânta”) 1. Specie a genului dramatic – cristalizată în antichitatea greacă – și caracterizată prin abordarea unor subiecte menite să impresioneze puternic publicul, prin prezența corului* ca martor și comentator, îmbinarea declamației* cu muzica vocală și instrumentală. T. ant. gr. își are originea în arhaicul ditiramb* și în manifestările artistice (pantomimă*, dans*, muzică instr.) care intrau în componența serbărilor dionisiace. Structura ditirambului cuprinde secțiuni epice, interpretate de un corifeu (solist vocal, conducător al corului) și secțiuni lirice, încredințate corului care, travestit, execută mișcări caracteristice în cerc (de unde și denumirea de „cor ciclic”). În sec. 7-5 î. Hr. are loc procesul de cristalizare a t. prin amplificarea construcției ditirambului cu următoarele elemente: introducerea actorului-povestitor, protagonistes (în sec. 5 Eschil introduce al doilea actor – deuteragonistes, iar Sofocle pe al treilea, trigonistes); constituirea dialogului dintre corifeu și actorul-povestitor; reprezentarea t. în amfiteatre special amenajate; constituirea unei formule fixe în sec. 5. T. greacă cuprinde cinci secțiuni formale obligatorii și un număr de secțiuni facultative, structurate pe trei tipuri de expresie (declamație*, muzică vocală, muzică instr.), astfel: 1) prologos (secțiune introductivă declamată – katalogé); 2) parodos (intrarea corului, efectuată simultan cu declamarea acompaniată de aulos* – parakatalogé); 3) episodion (dialoguri declamate); 4) stasimon (cor intonat și însoțit de mișcări ritmice în orchestra-spațiu circular situat între scenă și primul rând de bănci destinate corului); 5) exodos (finalul t., în general declamat, în care corul părăsește scena). Secțiunile muzicale accesorii sunt: 1) kommos (dialog melodic între actor și cor); 2) ta aposkene (cântece interpretate pe scenă de către un actor – monodia* – sau de către doi – amoïbaïa); 3) interludiu instr. (kitharisma). V. greacă, muzică. 2. Tip particular al operei* fr. din sec. 17, cu un subiect de factură sobră, gravă (în opoziție cu operá comique).

UFO s. (americanism) Farfurie zburătoare ◊ „Am fost mințiți! exclamă acum acești ufologi, susținând că au pus mâna, între altele, pe mărturisirile unor foști colonei de aviație martori ai prăbușirii a «cel puțin două farfurii zburătoare» [...] Mai este, spun ei, și povestea unui bombardier F-4 Phantom, care ar fi urmărit în 1976 deasupra Iranului un UFO mare.” R.lit. 8 II 79 p. 22 (abreviere din engl. americ. U[nidentified] F[lying] O[bject] „obiect zburător neidentificat”)

VAGULAȚIE s.f. (Jur.) Somație în dreptul roman făcută unui martor de către persoana care îl citează pentru mărturie. [Gen. -iei. / < lat. vagulatio, fr. vagulation].

VAGULAȚIE s. f. (jur.) somație, în dreptul roman, făcută unui martor de către persoana care îl citează pentru mărturie. (< lat. vagulatio, fr. vagulation)

VĂZĂTOR ~oare (~ori, ~oare) 1) Care vede; cu facultatea de a vedea. Ochi ~. 2) și substantival (despre persoane) Care a fost martor ocular al unor fapte sau evenimente. /a (se) vedea + suf. ~ător

VĂZĂTOR, -OARE, văzători, -oare, adj. (Rar.) Care vede; p. ext. care este sau a fost martor la ceva. – Vedea + suf. -ător.

VĂZĂTOR, -OARE, văzători, -oare, adj. (Rar) Care vede; p. ext. care este sau a fost martor la ceva. – Vedea + suf. -ător.

A VEDEA văd 1. tranz. 1) (obiecte, lucruri etc.) A percepe prin văz. ~ bine. ◊ ~ lumina zilei a se naște. ~ lumina tiparului a apărea de sub tipar. ~ lumina rampei a juca o piesă în fața publicului. 2) (persoane) A vizita sau a întâlni. Nu l-am văzut de mult. ◊ Să ne vedem sănătoși formulă de salut la despărțire. 3) (persoane, lucruri, obiecte etc.) A cerceta cu privirea; a privi. ~ ce se petrece în jur. 4) A fi martor la un eveniment. ~ multe în viață. 5) A-și da seama; a pricepe. ~ că e bolnav. 2. intranz. A avea grijă (de cineva sau de ceva). ~ de casă. /<lat. videre

VEDEA, văd, vb. II. I. 1. Tranz. și refl. recipr. A (se) percepe cu ajutorul văzului. ◊ Loc. adv. Pe văzute = a) în fața tuturor, în mod deschis; b) cu condiția de a vedea cu propriii săi ochi. ◊ Expr. (Tranz.) A vedea lumina zilei = a se naște. (Fam.) Cum te văd și cum mă vezi = evident, clar, sigur, categoric. 2. Tranz. A fi de față, a asista, a fi martor la o întâmplare, la un eveniment. 3. Tranz. A cerceta (cu privirea sau cu mintea) pentru a se convinge de ceva. ♦ Intranz. A pătrunde, a descifra (cu privirea). ♦ P. gener. A cerceta, a căuta. 4. Refl. A fi, a ajunge, a se pomeni, a se găsi într-o anumită situație. 5. Tranz. și refl. recipr. A (se) întâlni undeva. ◊ Expr. (Refl. recipr.) Să ne vedem sănătoși (sau cu bine)! formulă de salut la despărțire. ♦ Tranz. A vizita. 6. Intranz. A avea grijă, a îngriji, a se ocupa (de cineva sau de ceva). ♦ Tranz. (Pop.) A ajuta. 7. Tranz. A căpăta, a primi, a se alege cu ceva. II. 1. Tranz. A-și da seama, a remarca, a constata, a observa. Expr. Ce să vezi? sau ce să vadă? formulă prin care se exprimă mirarea față de ceva neașteptat. ♦ A lua în considerație; a considera, a socoti. Expr. A fi bine văzut = a fi apreciat pentru calitățile sale (profesionale). 2. Tranz. A înțelege, a pricepe. ♦ A-și imagina, a-și închipui; a interpreta. 3. Refl. impers. A părea, a se arăta. ◊ Expr. Se vede că... sau se vede treaba (ori lucrul) că... = e probabil, pesemne. 4. Intranz. (La imperativ) A lua seama, a avea grijă să... Vezi de te silește..., că, uite, avem oaspeți. ♦ (Cu valoare de interjecție) Cuvânt cu care se atrage atenția cuiva asupra celor ce urmează. – Lat. videre.

VEDEA, văd, vb. II. I. 1. Tranz. și refl. recipr. A (se) percepe cu ajutorul văzului. ◊ Loc. adv. Pe văzute = a) în fața tuturor, în mod deschis; b) cu condiția de a vedea cu propriii săi ochi. ◊ Expr. (tranz.) A vedea lumina zilei = a se naște. (Fam.) Cum te văd și cum mă vezi = evident, clar, sigur, categoric. 2. Tranz. A fi de față, a asista, a fi martor la o întâmplare, la un eveniment. 3. Tranz. A cerceta (cu privirea sau cu mintea) pentru a se convinge de ceva. ♦ Intranz. A pătrunde, a descifra (cu privirea). ♦ P. gener. A cerceta, a căuta. 4. Refl. A fi, a ajunge, a se pomeni, a se găsi într-o anumită situație. 5. Tranz. și refl. recipr. A (se) întâlni undeva. ◊ Expr. (Refl. recipr.) Să ne vedem sănătoși (sau cu bine)! formulă de salut la despărțire. ♦ Tranz. A vizita. 6. Intranz. A avea grijă, a îngriji, a se ocupa (de cineva sau de ceva). ♦ Tranz. (Pop.) A ajuta. 7. Tranz. A căpăta, a primi, a se alege cu ceva. II. 1. Tranz. A-și da seama, a remarca, a constata, a observa. ◊ Expr. Ce să vezi? sau ce să vadă? formulă prin care se exprimă mirarea față de ceva neașteptat. ♦ A lua în considerație; a considera, a socoti. ◊ Expr. A fi bine văzut = a fi apreciat pentru calitățile sale (profesionale). 2. Tranz. A înțelege, a pricepe. ♦ A-și imagina, a-și închipui; a interpreta. 3. Refl. impers. A părea, a se arăta. ◊ Expr. Se vede că... sau se vede treaba (ori lucrul) că... = e probabil, pesemne. 4. Intranz. (La imperativ) A lua seama, a avea grijă să... Vezi de te silește..., că, uite, avem oaspeți. ♦ (Cu valoare de interjecție) Cuvânt cu care se atrage atenția cuiva asupra celor ce urmează. – Lat. videre.