BIOMETEOROLOGIE s. f. Studiu al influenței factorilor meteorologici asupra organismelor vii. [Pr.: bi-o-me-te-o-] – Din fr. biométéorologie, engl. biometeorology.

ZOOBIOTIC, -Ă adj. 1. Aflat sub influența factorilor animali. 2. (Despre paraziți vegetali) Care crește pe animale. (din fr. zoobiotique)

CLIMATOLOGIE f. 1) Ramură a meteorologiei care se ocupă cu studierea climei. 2): ~ medicală ramură a medicinei care studiază influența factorilor climaterici asupra organismului. [Art. climatologia; G.-D. climatologiei; Sil. -gi-e] /<fr. climatologie

A SE DESCOMPUNE mă descompun intranz. 1) (despre corpuri) A se separa în elementele constitutive; a se desface; a se disocia; a se dezagrega; a se dezasambla. 2) fig. (despre comunități) A-și pierde coeziunea internă; a se dezmembra; a se dezagrega; a se destrăma; a se dezarticula. 3) (despre substanțe organice) A pierde proprietățile pozitive (sub influența factorilor externi); a se strica; a se înăcri; a se altera. 4) (despre persoane) A-și modifica aspectul moral sau fizic. 5) (despre față) A se convulsiona momentan și involuntar sub acțiunea unei suprasolicitări nervoase; a se crispa; a se contracta. /des- + compus

PATINĂ¹ f. 1) Strat subțire de culoare verde care se formează cu timpul pe suprafața obiectelor de bronz sau de aramă ca urmare a procesului de oxidare. 2) Depunere care se formează pe suprafața unor obiecte (de piatră, de lemn) sub influența factorilor atmosferici. /<fr. patine

PSIHOLINGVISTICĂ f. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul influenței factorilor psihici asupra limbii, precum și al legităților generării și recepționării vorbirii. /<fr. psycholinguistique

A SE STRICA mă stric intranz. 1) (despre construcții sau despre obiecte tari) A-și pierde integritatea (prin învechire sau prin acțiunea unor factori externi). Vesela se strică. ◊ ~ de râs a râde tare și mult. 2) (despre sisteme tehnice sau organice) A ieși din funcțiune; a nu mai funcționa (normal); a se avaria; a se deteriora; a se defecta; a se deregla; a degrada. ◊ S-a stricat căruța în mijlocul drumului se spune când în desfășurarea unei acțiuni intervine un obstacol neprevăzut. A i se ~ cuiva cheful (sau pofta) a pierde cheful (sau pofta). A i se ~ cuiva inima a se mâhni. A-și ~ gura degeaba a vorbi zădarnic. 3) A-și pierde proprietățile pozitive (sub influența factorilor externi); a se descompune; a se înăcri; a se altera. 4) (despre aer) A se face greu de respirat; a deveni infect; a se vicia. 5) (despre timp) A se schimba în rău; a deveni nefavorabil. 6) fig. A duce o viață de plăceri ușoare; a trăi în desfrâu; a se destrăbăla; a se desfrâna; a se deprava. ◊ Bea de se strică face abuz de alcool. 7) fig. A rupe relațiile reciproce. ~ cu vecinii. 8) fig. pop. (despre adunări, petreceri etc.) A lua sfârșit în mod forțat. Hora s-a ~at. /<lat. extricare

MECANOSTRUCTURĂ s.f. Structură funcțională a țesuturilor și a organelor, care apare ca rezultat al adaptărilor acestora de-a lungul filogeniei și ontogeniei sub influența factorilor mecanici. [< mecano- + structură].

BIOPOLITICĂ s.f. 1. Studiul influențelor factorilor biologici asupra politicii. 2. Concepție politică reacționară, care încearcă să motiveze acțiuni de acaparare și aservire prin argumentul superiorității biologice, îndeosebi al deosebirilor de rasă; ansamblu de măsuri rasiste reprezentînd aplicarea în practică a biosociologiei. [< germ. Biopolitik].

FENOLOGIE s.f. Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul influenței factorilor climatici asupra înfloririi și fructificării plantelor, a migrațiunii păsărilor etc. [Gen. -iei. / < fr. phénologie, cf. gr. phainein – a apărea, logos – știință].

METEOROBIOLOGIE s.f. (Biol.) Studiul influenței factorilor meteorologici asupra organismelor vegetale și animale. [Gen. -iei. / cf. fr. météorobiologie].

AGROECOLOGIE s. f. ramură a ecologiei care studiază influența factorilor de mediu abiotici asupra plantelor de cultură. (< agro- + ecologie)

ANTOTROPISM s. n. mișcări de curbare ale florilor sub influența factorilor externi. (< fr. anthotropisme)

BIOCLIMATOLOGIE s. f. ramură a climatologiei care studiază influența factorilor climatici asupra organismelor vii. (< fr. bioclimatologie)

BIOPOLITIC, -Ă I. adj. referitor la biopolitică. II. s. f. 1. studiul influențelor factorilor biologici asupra politicii. 2. ansamblu de măsuri rasiste, promovate în scopuri eugenice, reprezentând aplicarea în practică a biosociologiei. (< germ. biopolitisch, /II/Biopolitik)

ECOMORFOZĂ s. f. modificare a unor caractere morfologice ale plantelor sub influența factorilor mediului natural. (< fr. écomorphose)

FENOLOGIE s. f. ramură a ecologiei care studiază influența factorilor climatici și interni asupra fenomenelor biologice. (< fr. phénologie)

MECANOSTRUCTURĂ s. f. structură funcțională a țesuturilor și organelor, rezultat al adaptărilor acestora de-a lungul filogeniei și ontogeniei, sub influența factorilor mecanici (< mecano- + structură)

METAMORFISM s. n. modificare a structurii rocilor subterane sub influența factorilor endogeni. (< fr. métamorhisme)

METEOROBIOLOGIE s. f. ramură a biologiei care studiază influența factorilor meteorologici asupra organismelor vii. (< engl. meteorobiology)

BIOFÍZICĂ (< fr. {i}) s. f. Ramură a biologiei al cărui obiect îl constituie studiul fenomenelor și proceselor fizice și fizico-chimice care se desfășoară în organismele vii, precum și influența factorilor fizici asupra acestora. În prezent, b. s-a separat în cîteva ramuri independente: radiobiologia, bioenergetica, fotobiologia, biomecanica ș.a.

captiv(ă), apă ~ (hidro.), (engl.= closed water) despre un strat acvifer determinat de două orizonturi per-meabile, cu zonă de alimentare îndepărtată. Stratele c. sunt cantonate în formațiuni vechi și nu se află sub influența factorilor externi.

grohotiș, aglomerare de blocuri angulare de roci cu dimensiuni centimetrice și metrice, rezultate în urma dezagregării acestora sub influența factorilor exogeni. G. se acumulează la baza pereților înalți, lipsiți de vegetație, sub forma conurilor sau pânzelor de g. și dau, prin cimentare, breciile sedimentare.

MEDICINĂ AERONAUTICĂ ramură a medicinei care se ocupă cu studiul fiziologiei și a fiziopatologiei zborului, a influențelor factorilor și a condițiilor de zbor asupra organismului uman, și cu selecția riguroasă a aviatorilor.

culegere de folclor. Preocupările pentru culegerea folclorului* se manifestă încă din sec. 16 în câteva țări europene (Franța, Spania, Norvegia) doar sporadic, curentul de cercetare devenind însă general începând cu sec. 18. O importanță considerabilă pentru impulsionarea c. o deține voluminoasa colecție, publicată în 1723, a promotorilor curentului poporanist din Anglia, Percy Thomas și W. Scott (Relicve din vechea poezie engleză) ca și volumul lui Herder, apărut în 1779 (Glasurile popoarelor în cântece). În Europa răsăriteană, ideile lui Herder și c. de cântece epice sârbești și croate ale abatelui Albert Fortas și ale lui Karadžić au avut un puternic ecou și în România. În realitate, interesul pentru folclor s-a născut în același timp cu procesul de făurire a statelor naționale și, pe plan artistic, odată cu formarea școlilor naționale. La noi, culegerea producțiilor spirituale ale poporului este o consecință a luptei împotriva feudalismului și a mișcării naționale de eliberare de sub jugul otoman. Primele cercetări sunt realizate de corifeii Școlii latiniste și continuatorii lor (Samuil Micu, Gh. Șincai, Ion Budai-Deleanu, dr. Vasile Pop, 1817), în scopul dovedirii latinității poporului și a limbii românești. Ei culeg date numeroase despre obiceiurile și genurile pop. (colind*, cântec* = „hore”; bocet* și cântec ceremonial funebru, de nuntă și de primăvară, dans, instrumente*) care confirmă originalitatea producțiilor spirituale ale românilor și continuitatea lor neîntreruptă, iar prin compararea celor cinci melodii culese de Eftimie Murgu cu melodiile sârbești se lărgește domeniul de cercetare și la repertoriul muzical. Conștienți de valoarea documentară, națională și artistică a folc., intelectualii vremii lansează apeluri pentru culegerea lui, indicând și sumare principii metodologice (Gh. Bariț, Titus Cerne etc.), inițiază culegeri masive de poezii pop. și paralel, dar mult mai sumare, de melodii. În ce privește metodele de investigație, definirea conceptului de folc., scopul și domeniul de cercetare, se disting patru etape: de la sfârșitul sec. 18, până în jurul anului 1848; după 1848 până în deceniul al doilea al secolului 20; perioada dintre cele două războaie mondiale; perioada de după cel de al doilea război mondial. Dacă primele culegeri de literatură și muzică pop. au un scop practic imediat, sunt efectuate de amatori, fără o metodă științifică (conceptul de folc. nefiind clarificat), de unde terminologia variată și neprecisă (poezie pop., poporană sau poporală, arii naționale, cântece sătene și orășene, melodii române etc.), atitudinea subiectivă în alegerea pieselor și limitarea domeniului de cercetare, preferința pentru interpreții-creatori din mediul urban, îndeosebi lăutari*, „corectarea” și însoțirea acestora cu acompaniament* de pian (pentru a le face „mai frumoase”, pe gustul publicului orășean), colecțiile publicate (sau rămase în manuscris) ne dau o imagine precisă asupra repertoriului cu largă circulație, la modă, în orașele mari. Ele au o incontestabilă valoare artistică și documentară. Spre deosebire de Anton Pann și Gh. Ucenescu care își scriu melodiile în notație (IV) psaltică – cunoscută într-un cerc restrâns din lumea satelor și orașelor – toți ceilalți culegători de melodii pop. utilizează notația (1) apuseană (Rujițki, J. Andreas Wachmann, Erhlich), la care adaugă un acompaniament de pian. După apariția colecțiilor lui Alecsandri culegerile de cântece pop. se înmulțesc (Miculi, A. Berdescu, D. Vulpian etc.), dar metoda rămâne încă un deziderat, deoarece, cu toate declarațiile din prefața volumelor care relevă tendința cercetărtorilor de a respecta principiul obiectivității, de a nu „schimba nemică nici în melodie nici în acompaniament” (Ehrlich) sau „melodii aranjate în adevăratul lor stil și întocmai precum se execută de lăutarii români...” (Berdescu), autorii lor nu sunt consecvenți. T.T. Burada și D. Kiriac, „părintele științei folclorice românești” (Brăiloiu) aduc contribuții valoroase la definirea termenului de folc., prin schițarea unei metode științifice bazată pe principii moderne în ce privește: atitudinea obiectivă față de documentul folcloric, delimitarea genurilor (I, 3) folclorice, lărgirea domeniului de cercetare la diferite medii sociale din toate provinciile țării și cercetarea exhaustivă a tututor genurilor legate de condițiile care le-au generat, notarea textului poetic sub melodii, înregistrarea*, pe cât posibil, a melodiilor cu aparatele vremii (fonograful Edison), neintervenția în melodica și ritmul pieselor, obligația consemnării datelor auxiliare care să explice geneza, viața reală a pieselor, numele și vârsta interpretului, localitatea unde s-a efectuat c. etc. La cristalizarea metodei științifice de c. și interpretare a producțiilor spirituale ale poporului au contribuit mai mulți factori: influența activității folclorice a lui D. Kiriac și O. Densusianu, continuitatea publicațiilor inițiate de Academia Română, în urma unor concursuri cu prilejul cărora, în discuțiile pentru premiere, se lămuresc și se propagă udeile călăuzitoare ale unei metode științifice, apariția primei metode de folc. muzical a lui C. Brăiloiu (București-Paris, 1931), activitatea intensă de culegere a urmașilor lui Densusianu, cea datorată lui Bartók, Brediceanu, Drăgoi ș.a., înființarea celor două Arhive de folclor: Arhiva fonogramică de pe lângă Ministerul Cultelor și Artelor condusă de G. Breazul (1927) și Arhiva de Folclor, condusă de C. Brăiloiu (1928), adunarea unui material voluminos prin intermediul concursurilor Societății Compozitorilor Români (1925 și 1928), propunerea unei culegeri sistematice de pe tot întinsul țării cu ajutorul unor cadre specializate formate de Brăiloiu, la Conservatorul de Muzică din Capitală. Ultima etapă, după al doilea război mondial, se remarcă prin perfecționarea metodei lui Kiriac și Brăiloiu și adaptarea acesteia la noile condiții de viață și la posibilitățile ample de lucru, în cadrul unui institut la care colaborează cadrele formate de Brăiloiu la care se alătură elemente noi (Institutul de Folclor din București cu o filială la Cluj). Aici principiile metodologice ale înaintașilor sunt adoptate și aplicate, în cadrul unor colective de specialiști, după un plan sistematic de cercetare, în multe zone ale țării, cu scopul redactării unor complexe monografii zonale și tematice. La tehnica de culegere cunoscută din etapele anterioare se adaugă noi tehnici de lucru și se realizează studii valoroase, preliminare ale Marelui Corpus al folclorului românesc, ale cărui jaloane au fost fixate în urma unor discuții adâncite în cadrul Institutului de folclor, devenit mai târziu Institutul de etnografie și folclor. Numărul impresionant de melodii înregistrate cu fonograful și cu magnetofonul (după 1949), însoțite de un bogat material documentar (texte poetice, descrieri de obiceiuri, de instr., fotografii, filme) sunt o dovadă indubitabilă a bogăției inestimabile a folc. românesc și a capacității de cercetare a specialiștilor după metodele științifice moderne.

ISTORIOGRAFÍE (< fr. {i}; {s} gr. historia „istorie” + graphe „descriere”) s. f. 1. Știință auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor și al operelor istorice. Istoria – ca efort de cunoaștere – s-a născut din nevoia de fixare a memoriei evenimentelor petrecute, din necesitatea de a căuta rădăcinile în trecut ale unor fenomene contemporane și din dorința de a desprinde din trecut învățăminte pentru prezent și viitor („Historia, magistra vitae”, istoria, învățătoarea vieții). I. a străbătut, în evoluția ei, mai multe faze: în Antichitate, i. greacă (Herodot „părintele istoriei”, Tucidide și Polibiu) creează adevărate modele de cercetare și analiză, urmate de istoricii romani (Tit Liviu, Tacit); Evul Mediu înregistrează un puternic regres, cronicarii medievali mărginindu-se la consemnarea și explicarea superficială, adesea naivă, a evenimentelor. Renașterea a readus în actualitate operele istorice ale Antichității și a pus bazele criticii istorice, care s-a dezvoltat paralel cu investigația erudită. Raționalismul și iluminismul au influențat puternic i., preocupată tot mai mult să elaboreze o teorie a istoriei (G. Vico) și să detecteze cauzele marilor procese istorice (E. Gibbon). Ca o reacție la teoriile iluministe și la ideologia Revoluției Franceze, a apărut curentul romantic, interesat cu precădere de Evul Mediu, de influența factorilor spirituali, care modelau evoluția organică a popoarelor (istorismul lui L. von Ranke). Așezarea cercetării istorice pe baze strict științifice a fost încercată de pozitivism, al cărui obiect era reconstruirea riguroasă a faptelor și dezvăluirea legăturilor cauzale. Pozitivismul a produs o istoriografie narativă, care privilegia aspectele politice și militare, împotriva căreia s-a manifestat i. marxistă, care explica procesele istorice prin acțiunea legilor obiective de dezvoltare socială și prin lupta de clasă, și Școala de la Annales (revistă franceză de istorie întemeiată, în 1929, de L. Febvre și M. Bloch), promotoarea unei viziuni sintetice, dar interesată în special de condițiile materiale de existență și de mentalitățile și sensibilitățile colective. Subordonarea i. marxiste față de exigențele regimurilor comuniste a dus la discreditarea materialismului istoric. În prezent, se manifestă tendința de abordare pluridisciplinară și statistică a fenomenului istoric. 2. Totalitatea scrierilor istorice dintr-un anumit spațiu geografic sau dintr-o anumită perioadă determinată de timp; totalitatea lucrărilor istorice privitoare la o problemă.

RITTER, Carl (1779-1859), geograf german. Prof. univ. la Berlin. Unul dintre fondatorii geografiei moderne, alături de Alexander von Humboldt. A susținut influența factorilor geografici în decursul istoriei, subliniind relațiile acesteia cu factorul uman și natura („Știința Pământului în relația cu natura și istoria oamenilor”).

BIOFIZIC, -Ă, biofizici, -ce, adj., s. f. 1. S. f. Știință care studiază fenomenele și procesele fizice și fizico-chimice care se desfășoară în organismele vii, precum și influența factorilor fizici asupra acestora. 2. Adj. De biofizică (1). [Pr.: bi-o-] – Din fr. biophysique, rus. biofizika.

EREDITATE s. f. 1. (Biol.) Proprietatea viețuitoarelor de a transmite urmașilor însușirile pe care le-au dobîndit în cursul evoluției lor pe glob, sub influența factorilor mediului înconjurător. Cunoașterea legilor eredității și variabilității descoperite și cercetate de Miciurin și Lîsenko. V. ROM. decembrie 1950, 184. 2. (Jur.) Moștenire, succesiune.

OECOLOGIE s. f. Știință care se ocupă cu studiul influenței factorilor externi asupra organismelor animalelor și vegetalelor. Progresul acestor lucrări nu poate fi asigurat dacă sistematica, biologia, răspîndirea, oecologia agenților patogeni nu sînt cunoscute. SĂVULESCU, M. U. I 15. – Variantă: ecologie^[1] s. f.

AGRO- „ogor, cîmpie, agrar, agricol”. ◊ gr. agros „ogor, cîmpie” > fr. agro-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. agro-. □ ~biocenoză (v. bio-, v. -cenoză₁), s. f., totalitate a organismelor vegetale și animale din biotipul agricol; ~biolog (v. bio-, v. -log), s. m. și f., specialist în agrobiologie; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază acțiunea legilor biologice asupra culturii plantelor și a creșterii animalelor; sin. biologie agricolă; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., zonă cultivată cu plante agricole; ~ecologie (v. eco-₁ v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază influența factorilor de mediu abiotici asupra creșterii și productivității plantelor de cultură; sin. ecologie agrară; ~ecotip (v. eco₁, v. -tip), s. n., ecotip rezultat în urma lucrărilor de ameliorare agrară; ~fil (v. -fil₁), adj. (despre plante) care crește pe cîmpuri necultivate; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante de cultură; ~fitocenoză (v. fito-, v.-cenoză₁), s. f., fitocenoză formată în terenurile cultivate; ~geolog (v. geo-, v. -log), s. m. și f., specialist în agrogeologie; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază rocile pe care s-au format solurile arabile; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere sistematică a terenurilor cultivabile; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul factorilor de vegetație și ai mijloacelor tehnice de ameliorare; ~meteorolog (v. meteoro-, v. -log), s. m. și f., specialist în agrometeorologie; ~meteorologie (v. meteoro- v. logie₁), s. f., disciplină care studiază rolul condițiilor meteorologice în dezvoltarea plantelor de cultură; ~nom (v. -nom₁), s. m. și f., specialist în agronomie; ~nomie (v. -nomie), s. f., ansamblu de cunoștințe teoretice și practice privind cultivarea sistematică a pămîntului; ~pedologie (v. pedo-₂, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu aplicarea metodelor de creștere a fertilității terenurilor; ~tip (v. -tip), s. n., tipul soiului la plantele de cultură; ~zoocenoză (v. zoo-, v. -cenoză₁), s. f., biocenoză a faunei agricole; ~zootehnie (v. zoo-, v. -tehnie), s. f., tehnică a cultivării plantelor furajere și a creșterii animalelor domestice; sin. agrozootehnică.

ANTO- „floare, floral”. ◊ gr. anthos „floare” > fr. antho-, germ. id., engl. id. > rom. anto-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., biologie florală; ~carp (v. -carp), s. n., fruct înconjurat de caliciul cu tendință de creștere; ~cian (v. -cian), s. m., pigment din sucul celular al plantelor, care colorează florile, fructele și petalele în albastru, violet sau roșu; ~cliniu (v. -cliniu), s. n., receptaculul comun al florilor; ~clor (v. -clor), s. n., pigment galben-verzui din sucul celular al unor flori; ~fag (v. -fag), adj., care se hrănește cu flori; ~file (v. -fil₁), adj., s. f. pl., (insecte) care au o afinitate deosebită pentru flori; ~fite (v. -fit), s. f. pl., încrengătură a plantelor cu flori; sin. fanerogame; ~for (v. -for), s. n., axă florală, situată între caliciu și corolă, care poartă petalele, staminele și pistilul; -geneză (v. -geneză), s. f., formare a florilor din părțile vegetale ale plantei; ~id (v. -id), adj., în formă de floare; ~lit (v. -lit₁), s. n., plantă fosilă în formă de floare; ~liză (v. -liză), s. f., 1. Separare sau multiplicare a pieselor florale. 2. Metamorfoză regresivă a organelor florale; ~logie₁ (v. -logie₁), s. f., studiul sistematic al florilor; ~logie₂ (v. -logie₂), s. f., culegere de texte reprezentative din operele unuia sau ale mai multor autori; sin. crestomație; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., cădere a florilor; ~taxie (v. -taxie), s. f., mod de așezare a florilor pe ramură sau pe axa inflorescenței; ~tropic (v. -tropic), adj., referitor la mișcările de curbare a florilor sub influența factorilor externi; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., clasă de celenterate marine sedentare, cuprinzînd polipii izolați (actiliniile) sau grupați în colonii (coralii, madreporii).

BIO- „viață, ființă vie”. ◊ gr. bios „viață” > fr. bio-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. bio-. □ ~bibliografie (v. biblio-, v. -grafie), s. f., scriere care cuprinde prezentarea vieții cuiva și lista analitică a lucrărilor sale; ~blast (v. -blast), s. n., 1. Substanță ipotetică vie, componentă fundamentală a citoplasmei. 2. Celulă capabilă să trăiască independent; ~calorimetrie (v. calori-, v. -metrie₁), s. f., parte a biologiei care se ocupă cu studiul fenomenelor calorice produse de activitatea organică; ~cenologie (v. ceno-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul biocenozelor; ~cenometru (v. ceno-₁, v. -metru₁), s. n., dispozitiv pentru colectarea cantitativă a nevertebratelor din ierburi; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., ansamblul organismelor animale și vegetale legate de un anumit loc de viață, formînd un tot unitar; ~ciclu (v. -ciclu), s. n., 1. Ciclu vital evolutiv al unui organism. 2. Ansamblul transformărilor ciclice din natură care implică totalitatea organismelor vii. 3. Subdiviziune a biosferei, cuprinzînd biocenozele din principalele medii de viață; ~cid (v. -cid), adj., s. n., (substanță) care poate distruge un organism vegetal sau animal; ~climagramă (v. clima-, v. -gramă), s. f., grafic rezultat din suprapunerea cerințelor termohidrice ale unei specii, exprimate cifric, peste diagrama climatului unei localități date; ~climatolog (v. climato-, v. -log), s. m., specialist în bioclimatologie; ~climatologie (v. climato-, v. -logie₁), s. f., știință care studiază relațiile dintre organisme și climă; ~coloid (v. colo-₂, v. -id), s. m., substanță coloidală prezentă în celulele sau în țesuturile organismelor; ~cor (~chor) (v. -cor), s. n., 1. Linie de hotar între regiunile floristice sau faunistice. 2. Grupare de plante și animale în cadrul unui biotop; ~corie (~chorie) (v. -corie₂), s. f., parte a biocenozei cu durata de existență redusă, care apare ca urmare a unor condiții favorabile; sin. microcenoză; ~crom (v. -crom), adj., s. m., 1. adj., Cu pigmentație biologică. 2. s. m., Pigment produs de plante sau de animale; ~dermă (v. -derm), s. f., totalitatea organismelor din biocenoza unei ape care trăiesc pe tegumentul animalelor; ~dinamic (v. -dinamic), adj., referitor la fenomenele dinamice vitale ale organismelor; ~dozimetru (v. dozi-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru stabilirea cantității de raze ultraviolete, necesară pentru producerea unui eritem minim; ~ecologie (v. eco-₁, v. -logie₁), s. f., ecologie a plantelor și animalelor; ~electrogeneză (v. electro-, v. -geneză), s. f., proces de producere a electricității în celulele și țesuturile organismelor vii; ~ergonomie (v. ergo-, v. -nomie), s. f., ramură a ergonomiei care studiază oboseala organismului în relație cu durata zilei de muncă, cu repausul, cu orarul, cu alimentația etc.; ~fag (v. -fag), adj., care se hrănește cu organisme vii; ~fenomenologie (v. fenomeno-, v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul fenomenelor vieții; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre elemente chimice) care se concentrează în corpul viețuitoarelor; ~filaxie (v. -filaxie), s. f., ansamblu de mecanisme defensive ale organismului; ~fite (v. -fit), s. f. pl., microorganisme care nu produc tulburări organismelor-gazdă; ~fiție (v. -fiție), s. f., stare de echilibru instabil al organismului animal sau vegetal, în care se găsesc inactive unele virusuri; ~for (v. -for), s. n., 1. Unitate a substanței ereditare. 2. Ultima unitate ipotetică a celulei; ~fotogeneză (v. foto-, v. -geneză), s. f., fenomen de producere a luminii reci de către unele viețuitoare; sin. bioluminescență; ~gen (v. -gen₁), adj., s. m. și n., 1. adj., (Despre roci) Care a luat naștere prin activitatea organismelor. 2. adj., (Despre organisme) Care trăiește parazit pe alt organism viu. 3. s. m., Moleculă ipotetică, purtătoare a fenomenelor specifice vieții. 4. s. n., Îngrășămînt agricol obținut din culturi de bacterii bogate în azot; ~geneză (v. -geneză), s. f., teorie potrivit căreia orice ființă provine numai din altă ființă care a procreat-o; ~genic (v. -genic), adj., 1. Produs de materia vie. 2. Referitor la valoarea nutritivă a unei ape pentru microorganisme; ~genie (v. -genie₁), s. f., știință care studiază dezvoltarea ontogenetică și evoluția filogenetică a organismelor animale și vegetale; ~geocenologie (v. geo-, v. ceno-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază distribuția geografică a comunităților vegetale și animale; ~geocenoză (v. geo-, v. -cenoză₁), s. f., complex unitar al suprafeței Pămîntului în care biocenoza, și părțile respective din litosferă, hidrosferă, atmosferă și pedosferă se condiționează reciproc; ~geograf (v. geo-, v. -graf), s. m. și f., specialist în biogeografie; ~geografie (v. geo-, v. -grafie), s. f., știință care studiază repartiția organismelor vegetale și animale pe suprafața terestră; ~glifă (v. -glif), s. f., urmă lăsată de viețuitoarele fosile pe suprafața inferioară a straturilor sedimentare; ~gnoză (v. -gnoză), s. f., studiu al cunoașterii proceselor care au loc în materia vie; ~graf (v. -graf), s. m. și f., autor de biografii; ~grafie (v. -grafie), s. f., expunere orală sau scrisă a vieții unei persoane; ~gramă (v. -gramă), s. f., reprezentare grafică a unui biosistem sau a variațiilor lui în timp; ~id (v. -id), adj., (despre un sistem viabil) capabil să manifeste proprietăți specifice vieții numai în interiorul unui alt organism; ~lit (v. -lit₁), s. n., rocă sedimentară provenind din transformarea substanței organice a viețuitoarelor; ~litic (v. -litic₂), adj., care distruge viața; ~liză (v. -liză), s. f., descompunere a materiei vii sub acțiunea fermenților; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în biologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care studiază organismele vii și diferitele aspecte ale vieții; ~meteorolog (v. meteoro-, v. -log), s. m. și f., specialist în biometeorologie; ~meteorologie (v. meteoro-, v. -logie₁), s. f., studiul influenței factorilor climatici asupra ființelor vii; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., metodă de cercetare a fenomenelor biologice prin măsurători efectuate asupra ființelor vii; ~metru (v. -metru₁), s. n., denumire generică pentru instrumentele de măsurare a stării de sănătate; ~microscop (v. micro-, v. -scop), s. n., aparat special, utilizat în biomicroscopie; ~microscopie (v. micro-, v. -scopie), s. f., examen microscopic al celulelor și țesuturilor vii; ~morfogeneză (v. morfo-, v. -geneză), s. f., proces de dezvoltare a caracterelor biologice și morfologice ale organismelor, în funcție de condițiile de existență; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Totalitatea modificărilor structurale și funcționale ale organismelor. 2. Acțiune morfogenetică a organismelor vii asupra altora; ~necroză (v. -necroză), s. f., proces de distrugere a unui țesut organic, ca urmare a unor leziuni distrofice; ~nomie (v. -nomie), s. f., știință care se ocupă cu legile de manifestare a vieții; ~nomogeneză (v. nomo-₁, v. -geneză), s. f., proces biologic evolutiv determinat prin legi cauzale și logice; ~noză (v. -noză), s. f., tulburare a activității normale a unui organism produsă de un agent patogen viu; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., patologie privită din perspectivă biologică; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., 1. Materie organică vie, care intră în constituția tuturor viețuitoarelor. 2. Substanța fundamentală, vîscoasă și vie, a celulei; ~plast (v. -plast), s. n., particulă citoplasmatică vie, capabilă de a se reproduce singură; ~plastic (v. -plastic), adj., referitor la proprietatea celulelor vii, de a-și reface distrugerile suferite; ~poieză (v. -poieză), s. f., totalitatea fenomenelor care au contribuit la apariția organismelor vii; ~pulpectomie (v. pulp/o-, v. -ectomie), s. f., extirpare a pulpei dentare vii; ~ritmogramă (v. ritmo-, v. -gramă), s. f., reprezentare grafică a ritmurilor biologice ale organismului; ~scopie (v. -scopie), s. f., 1. Observație a proceselor vitale. 2. Studiul vieții pe bază de observații; ~sferă (v. -sferă), s. f., totalitatea organismelor vegetale și animale care trăiesc pe suprafața pămîntului; ~sociologie (v. socio-, v. -logie₁), s. f., 1. Teorie neștiințifică care explică viața socială și politică, în primul rînd prin factori biologici. 2. Studiu al comunităților vegetale și animale, fundamentat pe ideea analogiei dintre structurile sociale și cele ecologice; ~spectrometrie (v. spectro-, v. -metrie₁), s. f., aplicare a metodelor spectrometrice pentru determinarea prezenței unui material străin; ~spectroscopie (v. spectro-, v. -scopie), s. f., examinare a țesuturilor vii, cu ajutorul spectroscopului; ~speolog (v. speo-, v. -log), s. m. și f., specialist în biospeologie; ~speologie (v. speo-, v. -logie₁), s. f., disciplina care studiază viața plantelor și a animalelor cavernicole; ~stratigrafie (v. strati-, v. -grafie), s. f., disciplină care studiază răspîndirea organismelor de-a lungul epocilor geologice și depozitele sedimentare cu ajutorul fosilelor; ~stratinomie (v. strati-, v. -nomie), s. f., parte a paleontologiei care studiază condițiile în care au fost înglobate în depozitele sedimentare fosilele vegetale și animale de-a lungul erelor geologice; ~taxie (v. -taxie), s. f., disciplină care se ocupă cu clasificarea organismelor vii; sin. biotaxonomie; ~taxonomie (v. taxo-, v. -nomie), s. f., biotaxie*; ~tehnologie (v. tehno-, v. -logie₁), s. f., elaborarea de tehnici și de metodologii științifice pe baza înțelegerii proceselor biologice la toate nivelele de organizare a biosferei; ~telemetrie (v. tele-, v. -metrie₁), s. f., măsurare și determinare a unor procese vitale de la distanță; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizare a produselor biologice în scop terapeutic; ~termogeneză (v. termo-, v. -geneză), s. f., transformare a energiei chimice în căldură la nivel celular; ~tip (v. -tip), s. n., 1. Grup de indivizi care au aceeași constituție genetică și care nu se deosebesc morfologic, prezentînd, în schimb, diferențe de ordin biologic. 2. Tip constituțional. 3. Grup de germeni cu proprietăți biochimice asemănătoare, în cadrul unei specii; ~tipologie (v. tipo-, v. -logie₁), s. f., 1. Ramură a biologiei care studiază biotipurile. 2. Disciplină care cercetează pentru fiecare individ relațiile posibile între structura corpului și comportamentul psihologic; ~tom (v. -tom), s. n., aparat cu ajutorul căruia se realizează tomografia; ~tomie (v. -tomie), s. f., studiul structurii unui organism vegetal sau animal prin disecție; ~top (v. -top), s. n., teritoriu de viață limitat, cu condiții ecologice relativ similare; ~trof (v. -trof), adj., (despre organisme) care se hrănește cu substanțe existente în ființele vii; ~trofic (v. -trofic), adj., referitor la nutriția țesuturilor organice; ~zom (v. -zom), s. m., unitate organică și funcțională din citoplasmă.

ECO-₁ „casă, locuință, mediu înconjurător, proprietate”. ◊ gr. oikos „casă, gospodărie” > fr. éco-, it. eco-, engl. id., L. sav. oeco-, germ. öko- > rom. eco-. □ ~biotic (v. -biotic), adj., (despre un organism) adaptat la un mod specific de viață; ~clin (v. -clin), s. n., variație morfologică sau fiziologică, corelată cu o variație ecologică; ~dem (v. -dem), adj., s. n., (populație) care trăiește într-o zonă ecologică bine definită; ~etologie (v. eto-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază influența condițiilor de mediu asupra comportamentului și obiceiurilor organismelor; ~fene (v. -fen), s. f. pl., organisme vegetale cu genotipuri asemănătoare, dar cu fenotipuri deosebite; ~fenotip (v. feno-, v. -tip), s. n., modificare fenotipică determinată de mediul înconjurător; ~fiziologie (v. fizio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază fiziologia diferitelor grupe de organisme în corelație cu mediul lor natural; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de ecofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a sta singur în casă; ~geneză (v. geneză), s. f., 1. Proces de formare a condițiilor ecologice. 2. Stabilire a unor relații între viețuitoare și mediu, în cursul evoluției; ~grafie (v. grafie), s. f., studiul evoluției mediului înconjurător; ~id (v. -id), s. m., ansamblul factorilor biologici; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în ecologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care studiază relațiile reciproce dintre organisme și mediul lor de viață; ~morfe (v. -morf), adj., s. f. pl., (plante) cu comportament identic față de un anumit factor ecologic; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare a unor caractere morfologice ale plantelor sub influența factorilor mediului înconjurător; ~nomie (v. -nomie), s. f., totalitate a relațiilor sociale de producție existente într-o anumită orînduire socială, determinate de nivelul de dezvoltare a forțelor de producție; ~pedologie₁ (v. pedo-₁, v. -logie₁), s. f., studiul caracterelor somatice determinate de factorii ecologici; ~pedologie₂ (v. pedo-₂, v. -logie₁), s. f., știință care studiază influența solurilor asupra organismelor vegetale și animale; ~proterandrie (v. proter/o-, v. -andrie), s. f., fenomen de maturizare a florilor mascule înaintea celor femele; ~proteroginie (v. protero-, v. -ginie), s. f., fenomen de maturizare a florilor femele înaintea celor mascule; ~sferă (v. -sferă), s. f., nume generic pentru atmosferă, hidrosferă, biosferă și pentru stratul superficial al litosferei, populate de ființe vii; ~tip (v. -tip), s. n., 1. Grup de plante sau de animale din aceeași specie cu anumite însușiri ereditare proprii, dobîndite sub influența condițiilor de mediu. 2. Rasă ecologică adaptată sub aspect genetic; ~ton (v. -ton), s. n., 1. Areal de tranziție între două comunități de plante. 2. Populație de tranziție de pe arealul intermediar dintre două asociații; ~top (v. -top), s. n., tip particular de habitat determinat de intersecția unui complex de factori fizico-geografici; ~toxicologie (v. toxico-, v. -logie₁), s. f., ramură a ecologiei care studiază acțiunea elementelor și substanțelor toxice din mediul înconjurător asupra sistemelor biologice.

EPIREO- „factori externi”. ◊ gr. epirrheo „a curge peste” > fr. épirréo-, engl. epirrheo-, germ. id. > rom. epireo-. □ ~logie (v. -logie₁), s. f., studiu al influenței factorilor externi asupra plantelor.

FENO- „apariție, revenire, strălucire, vizibil, aparent”. ◊ gr. phaino, ein „a apărea, a străluci” > fr. phéno-, germ. phäno-, it. feno-, engl. pheno- > rom. feno-. □ ~citologie (v. cito-, v. -logie₁), s. f., studiul citologic al relațiilor dintre modificările nucleului celular și histogeneză; ~clin (v. -clin), s. n., variantă clonală cu manifestări fenotipice particulare; ~dem (v. -dem), s. n., populație cu caractere fenotipice distincte; ~copie (v. -copie), s. f., mutație neereditară în fenogeneza unui genotip sub influența factorilor externi; ~fază (v. -fază), s. f., etapă din periodicitatea dezvoltării în viața plantelor (germinare, înflorire etc.); ~gam (v. -gam), adj., fanerogamă; ~geneză (v. -geneză), s. f., formare ontogenetică a caracterelor ereditare sub influența tuturor factorilor genetici ai organismului în cadrul condițiilor de mediu; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul și cu stabilirea legăturilor dintre fazele de vegetație ale plantelor și anotimpurilor; ~plaste (v. -plaste), s. n. pl., materiale plastice obținute pe bază de acid fenic; ~spermie (v. -spermie), s. f., stare a unei semințe abortive; ~termic (v. -termic), adj., cu considerarea factorilor termici în raport cu fenologia; ~tip (v. -tip), s. n., ansamblu de însușiri particulare, manifestate vizibil la un organism, și formate în procesul dezvoltării sale individuale; ~tipic (v. -tipic), adj., referitor la fenotip.

METEORO- „meteori, meteorologie”. ◊ gr. meteros „prezent în aer” > fr. météoro-, germ. id., engl. id. > rom. meteoro-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază influența factorilor meteorologici asupra organismelor vegetale sau animale; ~graf (v. -graf), s. n., instrument care măsoară și înregistrează presiunea atmosferică, temperatura și umiditatea aerului; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere a fenomenelor meteorologice; ~gramă (v. -gramă), s. f., diagramă care reprezintă grafic un fenomen atmosferic observat în timp; ~logie (v. -logie₁), s. f., studiu științific al fenomenelor atmosferice; ~patie (v. -patie), s. f., stare patologică influențată sau determinată de fenomene meteorologice; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază stările patologice influențate sau provocate de unii factori meteorologici; ~scopie (v. -scopie), s. f., studiu științific al meteorilor; ~trop (v. -trop), adj., care este influențat de condițiile meteorologice.

ZOO- „animal, animalic, animalier”. ◊ gr. zoon „animal” > fr. zoo-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. zoo-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază biologia animală; ~biotic (v. -biotic), adj., 1. Aflat sub influența factorilor animali. 2. (Despre paraziți) Care crește pe animale; ~blast (v. -blast), s. n., celulă animală; ~cenocit (v. ceno-₁, v. -cit), s. n., celulă plurinucleară, ciliată și cu mișcări libere, prezentă la alge; ~cenologie (v. ceno-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul zoocenozelor; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., grupare naturală a tuturor animalelor care trăiesc într-un anumit mediu; ~cist (v. -cist), s. n., zoosporange rezultat din fragmentarea unui cenocist; ~core (~chore) (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) adaptate pentru răspîndirea semințelor prin intermediul animalelor; ~corie (~chorie) (v. -corie₂), s. f., diseminare a plantelor prin intermediul animalelor; ~cultură (v. -cultură), s. f., disciplină care se ocupă cu creșterea animalelor; ~economie (v. eco-₁, v. -nomie), s. f., aplicare a principiilor de economie rurală la creșterea animalelor; ~fag (v. -fag), adj., care se hrănește cu carne de animale; ~fagie (v. -fagie), s. f., faptul de a se hrăni cu carne de animale; ~fil (v. -fil₁), adj., 1. Care manifestă dragoste exagerată pentru animale. 2. (Despre plante) Polenizat de diferite specii de animale; ~filie (v. -filie₁), s. f., 1. Dragoste morbidă pentru animale. 2. Preferință a țînțarilor pentru sîngele animalelor; ~fite (v. -fit), s. n. pl., încrengătură cuprinzînd animalele inferioare a căror formă amintește pe aceea a plantelor; ~fitic (v. -fitic), adj., (despre simbioză) cu relații între plante și animale; ~fitologie (v. fito-, v. -logie₁), s. f., studiul zoofitelor; ~fob (v. -fob), adj., 1. Atins de zoofobie. 2. (Despre plante) Care prezintă unele adaptări de apărare împotriva animalelor erbivore; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă excesivă de animale; ~for (v. -for), s. n., friză din ordinul ionic sau corintic, ornată cu figuri de animale; ~foric (v. -foric), adj., care servește ca suport unei figuri de animal; ~gam (v. -gam), adj., 1. Fertilizat prin intermediul animalelor. 2. Fecundat prin anterozoizi; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Fertilizare cu transportul polenului prin intermediul animalelor. 2. Fuzionare a doi gameți, de sex opus; ~gen (v. -gen₁), adj., (despre roci) de origine animală; ~geneză (v. -geneză), s. f., explicație mitică a genezei omului din animale sacre; ~genie (v. -genie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul dezvoltării animalelor; ~geografie (v. geo-, v. grafie), s. f., disciplină care studiază repartiția speciilor animale pe suprafața terestră; ~glee (v. -glee), s. f., colonie de celule bacteriene cuprinse într-o masă mucilaginoasă; ~gonange (v. gon/o-, v. -ange), s. m., celulă reproducătoare care generează planogameții; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în pictura animalelor; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Descriere a diferitelor specii de animale. 2. Arta picturii animaliere; ~iatrie (v. -iatrie), s. f., medicină veterinară; ~iatru (v. -iatru), s. m., medic veterinar; ~id (v. -id), adj., s. m. pl., 1. adj., (Despre minerale) Care are forma unei figuri de animal. 2. s. m. pl., Spori ciliați mobili, formați în sporange; ~latrie (v. -latrie), s. f., divinizare a animalelor; ~latru (v. -latru), adj., s. m. și f., (persoană) care se închină la animale; ~lit (v. -lit₁), s. m., parte petrificată dintr-un animal fosil; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în zoologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul animalelor; ~manie (v. -manie), s. f., afecțiune morbidă pentru animale; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., studiu al dimensiunilor animalelor; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument folosit pentru măsurători la animale; ~morf (v. -morf), adj., 1. Relativ la zoomorfie; sin. zoomorfic. 2. Care reprezintă în mod plastic animale; ~morfic (v. -morfic), adj., zoomorf* (1); ~morfie (v. -morfie), s. f., disciplină care studiază conformația animalelor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., tip de morfogeneză realizată sub influența agenților animali; ~nomie (v. -nomie), s. f., totalitatea legilor după care se desfășoară viața animală; ~noză (v. -noză), s. f., infecție contagioasă la animale, transmisibilă omului; ~paleontologie (v. pale/o-, v. onto-, v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul animalelor fosile; ~patie (v. -patie), s. f., tulburare patologică în timpul căreia bolnavul e convins că are animale în corp; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., știință despre bolile animalelor; ~plastie (v. -plastie), s. f., transplantare a unui țesut animal în organismul uman; ~psihologie (v. psiho-, v. -logie₁), s. f., psihologie animală; ~sferă (v. -sferă), s. f., zoospor prevăzut cu doi cili, specific algelor; ~sifonogamie (v. sifono-, v. -gamie), s. f., fecundație cu anterozoizii rezultați din divizarea celulei anteridiale; ~spermie (v. -spermie), s. f., prezența spermatozoizilor în spermă; ~spor (v. -spor), s. m., spor prevăzut cu flageli sau cili vibratili, cu ajutorul cărora se mișcă; ~sporange (v. -spor/o-, v. -ange), s. m., sporange care produce zoospori; ~sporangiofor (v. -spor/o-, v. angio-, v. -for), s. m., suport al zoosporangelui; ~succivor (v. succi-, v. -vor), adj., (despre animale) care se hrănește cu sîngele supt de la alte specii; ~taxie (v. -taxie), s. f., clasificare a regnului animal; ~tehnie (v. -tehnie), s. f., știință care studiază creșterea animalelor domestice; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament medical aplicat animalelor; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Știință care studiază structura corpului animalelor. 2. Disecție practicată pe animale; ~zigosferă (v. zigo-, v. -sferă), s. f., gamet mobil prevăzut cu cili sau flageli, la alge; ~zigospor (v. zigo-, v. -spor), s. m., zigospor mobil.

biometeorologie sf [At: DEX² / P: bi-o-me-te-o-ro-lo-gi-e / E: fr biométéorologie, eg biometeorology] Studiu al influenței factorilor meteorologici asupra organismelor vii.

biopolitică sf [At: DEX² / P: bi-o- / E: fr biopolitique] 1 Concepție politică ce motivează acțiunile de acoperire și aservire prin argumentul superiorității biologice, al deosebirilor de rasă. 2 Studiul influenței factorilor biologici asupra politicii.

cinetic, ~ă [At: ENC. TEHN. I, 94 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr cinétique] 1 a Care ține de mișcare. 2 a Privitor la mișcare. 3 a (Îs) Energie ~ă Energie dezvoltată de un corp în mișcare, egală cu jumătatea produsului dintre masa corpului și pătratul vitezei lui. 4 sf Ramură a mecanicii care studiază legile fenomenelor fizice bazate pe mișcarea materiei Si: cinematică (1). 5 sf (Îs) ~ă chimică Ramură a chimiei fizice care studiază evoluția reacțiilor chimice și influența factorilor fizico-chimici asupra desfășurării acestor reacții.

fenologie sf [At: DEX / Pl: ~ii / E: fr phénologie] Ramură a biologiei care studiază influența factorilor meteorologici asupra dezvoltării plantelor, a vieții păsărilor etc.

mecanostructură sf [At: DN³ / Pl: ~ri / E: mecano- + structură] Structură funcțională a țesuturilor și a organelor, ce apare ca rezultat al adaptării acestora de-a lungul filogeniei și ontogeniei sub influența factorilor mecanici.

meteorobiologie sf [At: DEX / P: ~te-o-ro-bi-o~ / Pl: ~ii / E: eg meteorobiology] Ramură a biologiei care studiază influența factorilor meteorologici asupra organismelor vegetale și animale.

variație sf [At: PLEȘOIANU, T. I, 47/21 / P: ~ri-a~ / V: ~țiune, (înv) ~țione sf, variațion (Pl: ~uri, ~oane) sn, ~iăciune, (îvr) ~iaciune sf / Pl: ~ii / E: fr variation, lat variatio, -onis] 1 Trecere succesivă sau alternativă de la o stare la alta, de la un aspect la altul etc. 2 Modificare (repetată) a valorii (unei mărimi sau a unei cantități). 3 (Îs) Metoda ~țiilor concomitente Metodă inductivă conform căreia cauza sau una dintre condițiile necesare ale unui fenomen care prezintă transformări sau fluctuații rezidă în transformările sau fluctuațiile corespunzătoare ale unui alt fenomen. 4 Oscilație a unui aparat de măsură care indică valori fluctuante. 5 (Rar; șîs ~ția compasului) Declinație magnetică. 6 (Îs) Calculul ~țiilor sau (înv) calculul de ~țiuni Parte a analizei matematice care se ocupă cu determinarea valorilor maxime sau minime ale funcțiilor, exprimate prin integrale. 7 (Mat; șîs ~ția unei funcții) Comportare a valorilor funcției atunci când variabila independentă parcurge domeniul de definiție al funcției. 8 Schimbare (a unei ocupații, a unei situații, a unor circumstanțe etc.). 9 Multiplicare a ipostazelor, a formelor de manifestare în cadrul aceluiași fenomen Si: diversificare (1), variere (2). 10 Varietate (1). 11 (Îf ~țiune; mpl) Modificare melodică, ritmică, armonică etc. a unei teme¹, a unui motiv muzical, cu menținerea elementelor caracteristice fundamentale. 12 Piesă muzicală realizată prin variațiuni (11) succesive. 13 Dans solistic clasic, variat și de virtuozitate. 14 (Blg) Schimbare a unei însușiri morfologice, fiziologice, biochimice etc. care diferențiază individual organismele vii. 15 Schimbare a nivelului unei variabile statistice de la un element la altul în cadrul unei colectivități, sub influența factorilor esențiali și întâmplători.

susceptibil, ~ă a [At: NEGULICI / Pl: ~i, ~e / E: fr susceptible] 1 (D. oameni) Care se supără (foarte) repede sau care se simte numaidecât ofensat Si: supărăcios (3), silnic (25), (reg) supăralnic (2), supăros (2), (fam) țâfnos. 2 (Pex) Sensibil (2). 3 (D. ființe, mai ales d. oameni sau d. părți ale corpului lor, d. manifestări, creații etc. ale lor ori procese, d. fenomene etc.; de obicei udp „de”, rar „la” și având adesea un verb la infinitiv sau, rar, la conjunctiv) Care poate sau care este în stare de... ori să... Si: apt, bun (33), capabil (1). 4 (D. obiecte) Care poate suferi modificări (de aspect, de formă etc.) sub influența factorilor interni sau externi Si: transformabil, (rar) modificabil.

susceptibilitate sf [At: GHICA C. E. II, 463 / Pl: ~tăți / E: fr susceptibilité] 1 Dispoziție pe care o are cineva de a se supăra (foarte) repede. 2 (Pex; rar) Sensibilitate (1) (exagerată). 3 (Asr) Sensibilitate (2) (exagerată). 4 Dispoziție naturală de a contracta boli. 5 Capacitate de a suferi modificări sub influența factorilor interni sau externi. 6 Mărime fizică ce exprimă susceptibilitatea (5).

zoobiotic, -ă adj. 1 Care este aflat sub influența factorilor animali. 2 (despre paraziți vegetali) Care crește pe animale. • sil. -bi-o-. pl. -ci, -ce. /<fr. zoobiotique.

variație s.f. 1 Trecere succesivă sau alternativă de la o stare la alta, de la un aspect la altul etc.; schimbare, transformare; stare a unui lucru care prezintă (multe) schimbări. Importante variații climatologice. ♦ Diversitate, felurime. O mare variație de oferte editoriale. 2 (biol.) Apariție a unui caracter nou morfologic, fiziologic, biochimic etc. la unul sau mai mulți indivizi ai unei specii animale sau vegetale. 3 (mat.; și variația unei funcții) Diferența dintre valorile unei funcții în două puncte ale ei (în succesiunea stabilită de domeniul de definiție). ◊ Calculul variațiilor = calcul întrebuințat în analiza infinitezimală (prin care se rezolvă anumite probleme a căror soluție nu se poate obține prin calculul diferențial). 4 (statist.) Schimbare a nivelului unei variabile statistice de la un element la altul în cadrul unei colectivități sub influența factorilor esențiali sau întîmplători. 5 (muz.; informa „variațiune”) Modificare melodică, ritmică, armonică etc. a unei teme muzicale, cu menținerea elementelor caracteristice fundamentale. ♦ Piesă muzicală realizată prin asemenea modificări succesive. ◊ Temă cu variațiuni v. temă. 6 (Numele unui) dans solistic clasic, variat și de virtuozitate. • sil. -ri-a-. pl. -ii. g.-d. - iei. și variațiune s.f. /<fr. variation, lat. variatĭo,-onis, it. variazione.

biopolitică s.f. 1 Concepție politică ce explică acțiunile de agresiune și de aservire prin argumentul superiorității biologice al unei anumite rase. 2 Studiere a influenței factorilor biologici asupra politicii. • sil. bi-o-. /<fr. biopolitique, germ. Biopolitik.

INCUBAȚIE, incubații, s. f. 1. Proces de dezvoltare, naturală sau artificială, a embrionului de păsări sub influența anumitor factori fizici (temperatură, umiditate etc.). 2. Timpul cuprins între primul contact al organismului cu microbii sau cu virușii unei boli și primele simptome ale bolii provocate de aceștia. [Var.: incubațiune s. f.] – Din fr. incubation, lat. incubatio, -onis.

ETIOLOGIE s. f. Ramură a medicinei care studiază cauzele bolilor și factorii care influențează apariția diverselor boli. [Pr.: -ti-o] – Din fr. étiologie.

COROZIUNE ~i f. 1) Proces de distrugere a suprafeței obiectelor de metal sub influența diferitor factori naturali sau artificiali. 2) Eroziune a rocilor sub acțiunea chimică a apei. [Art. coroziunea; G.-D. coroziunii; Sil. -zi-u-] /<fr. corrosion

ETIOLOGIE f. Ramură a medicinei care studiază cauzele și factorii ce influențează apariția diverselor boli. /<fr. étioligie, gr. aitiologia

FEDING ~uri n. tehn. 1) Variație în timp a intensității undelor radiofonice datorită schimbării condițiilor de propagare a acestora. 2) Modificare a culorii unei țesături sub influența unor factori externi (apă, lumină etc.). /<engl., fr. fading

INCARBONIZARE ~ări f. Proces de transformare a resturilor vegetale, sedimentate pe fundul unui bazin, în cărbuni (sub influența diferitor factori). [G.-D. incarbonizării] / in- + carbonizare^[1]

A SE MISTUI mă mistui intranz. 1) A se distruge prin ardere; a se transforma în cenușă. 2) A înceta să mai fie în câmpul de vedere al cuiva; a se face nevăzut; a se evapora; a dispărea; a eclipsa. 3) fig. A pierde treptat vigoarea fizică și/sau morală (sub influența unor factori nocivi). /<ung. emészt

MEDIU s.n. 1. Natura, spațiul înconjurător în care se află o ființă, un lucru etc. ◊ Mediu geografic = totalitatea condițiilor naturale exterioare ale vieții sociale, care constituie una dintre condițiile necesare și permanente ale vieții materiale a societății și unul dintre factorii care influențează dezvoltarea ei. ♦ Orice substanță în care se produce sau se propagă un fenomen. ◊ Mediu de cultură = soluție nutritivă sterilizată, folosită pentru înmulțirea microbilor în laborator în diverse scopuri. 2. Societatea, lumea în mijlocul căreia trăiește cineva. 3. (În forma medium) (Cel) care pretinde că poate înlesni comunicarea cu spiritele în practicile oculte. [Pron. -diu, var. medium s.n. / cf. lat. medium, fr. médium].

MOBILITATE s.f. 1. Însușirea de a fi mobil. 2. Faptul de a trece cu ușurință de la o dispoziție sufletească la alta. ♦ (Fig.) Nestatornicie; nestabilitate. ♦ Ușurința de a-și schimba expresia feței, a figurii. 3. Mobilitatea populației = schimbare a unor caracteristici ale populației (domiciliul, profesiunea, clasa socială) în decursul unei perioade ca urmare a influenței diferiților factori social-economici. [Cf. fr. mobilité, lat. mobilitas].

SANOGENEZĂ s.f. Ramură a medicinii care se ocupă cu asigurarea stării de sănătate a populației, studiind mediul social ca factor patologic, influența locuinței și a condițiilor de muncă, fenomenele de urbanizare, de poluare etc. [Cf. fr. sangenèse < lat. sanus – sănătos, gr. genesis – naștere].

TACTISM s.n. (Biol.) Orientare a organismelor vii sub influența anumitor factori externi; taxie, tropism. [< fr. tactisme].

VARIAȚIE s.f. 1. Schimbare; stare a unui lucru care prezintă (multe) schimbări. ♦ Diversitate, felurime. ♦ (Biol.) Schimbare a unei însușiri morfologice, fiziologice, biochimice etc. a organismului animal și vegetal. 2. (La pl.; și în forma variațiuni) Piesă muzicală compusă pe o temă sau pe un motiv dat, căruia i se adaugă diferite ornamentații. ♦ Dans solistic clasic, variat și de virtuozitate. 3. (Mat.) Variația unei funcții = diferența dintre valorile funcției în două puncte. 4. (Statist.) Schimbare a nivelului unei variabile statistice de la un element la altul în cadrul unei colectivități sub influența anumitor factori. [Gen. -iei, var. variațiune s.f. / cf. fr. variation, lat. variatio].

PARAGENETIC, -Ă I. adj. 1. referitor la parageneză. 2. (biol.; despre modificări ale genelor) care se produce în urma unui fenomen ce are loc în cromozom, fără a schimba structura genei. II. s. f. ramură a geneticii care studiază factorii ce influențează evoluția intrauterină din momentul fecundației până la naștere. (< fr. paragénétique)

PARATONIE s. f. 1. tulburare a tonusului muscular, constând în contractarea mușchilor atunci când ar trebui să se relaxeze. 2. întârziere a unor mișcări la plante sub influența unor factori externi. (< fr. paratonie)

SANOGENEZĂ s. f. ramură a medicinei care se ocupă cu asigurarea stării de sănătate a populației, studiind mediul social ca factor patologic, influența locuinței și a condițiilor de muncă. (< fr. sangenèse)

ANALÍZĂ (< fr., lat. m.) s. f. 1. Descompunere reală sau mintală a unui obiect, fenomen sau a relațiilor dintre obiecte, fenomene etc., în părțile lor componente, în scopul cunoașterii; examinare amănunțită, parte cu parte, a unei probleme, a unui obiect de studiu. V. sinteză. ♦ A. psihologică = modalitate de investigare prin diverse procedee (descriere, introspecție, monolog interior etc.) a conștiinței, a trăirilor sufletești, a raporturilor omului cu mediul. (SOCIOL.) A. funcțională = metodă de cercetare punînd accentul pe evidențierea articulațiilor reciproce ale elementelor și pe descrierea traiectoriei ce caracterizează dinamica de ansamblu a obiectului considerat. A. sistemică = metodă dezvoltată în cadrul teoriei generale a sistemelor. A. de conținut = ansamblu de tehnici aplicate comunicărilor orale sau scrise ale indivizilor, în vederea interpretării lor științifice. A. critică = procedeu de studiu al lucrărilor literare, prin punerea în lumină a elementelor constitutive; analiză de text. A. chimică = procedeu pentru stabilirea compoziției chimice (calitative sau cantitative) a substanțelor cu ajutorul unor reacții chimice specifice sau pe baza proprietăților fizico-chimice specifice. A. conformațională = domeniu al stereochimiei care studiază proprietățile fizice și chimice ale conformerilor, stabilind conformația privilegiată. A. biochimică = procedeu de cercetare care pune în evidență o substanță chimică aflată într-un lichid organic; este folosită curent în clinică pentru decelarea unor tulburări ale metabolismului. A. biologică = operație prin care se determină acțiunea fungicidă sau insecticidă a produselor chimice destinate combaterii bolilor sau dăunătorilor. A. economică = cercetare obiectivă (cantitativă sau calitativă) bazată pe descompunerea în elementele componente ale proceselor și fenomenelor economice, a factorilor de influență în scopul cunoașterii științifice a întregii activități economice. A. contabilă = stabilirea pe bază de documente, în mod distinct pentru fiecare operațiune economică, a conturilor corespondente și a părților acestora (debit sau credit) în care urmează să se înregistreze concomitent aceleași sume; stabilirea corelației dintre pozițiile (posturile) de bilanț. A. marginală = cercetare bazată pe folosirea multiplicatorilor, a metodelor calculului diferențial și integral în studierea fenomenelor economice. 2. A. statistică = stabilirea și explicarea legăturilor și legităților în dezvoltarea fenomenelor de masă, pe bază de date obținute prin observare și prelucrare statistică. 3. (TELEC.) Analiza imaginii = descompunerea unei imagini în elemente simple, susceptibile de a fi transformate în semnale electrice transmisibile individual; este utilizată în televiziune, telefotografie etc. 4. A. matematică = ramură a matematicii care studiază funcțiile, limitele și aplicațiile lor (ex. derivatele, diferențialele, integralele etc.), precum și relațiile în care intervin acestea. Bazele a.m. au fost puse de Newton și Leibniz prin introducerea calculului diferențial și integral. Dezvoltări ulterioare se datorează Euler, Cauchy, Riemann, Cantor etc. A. numerică = ramură a matematicii care studiază rezolvarea numerică a problemelor și evaluarea erorilor ce pot să apară în soluțiile bazate pe metode de calcul aproximativ. A. funcțională = ramură a matematicii care se ocupă cu studiul spațiilor vectoriale, topologice și al funcțiilor definite pe aceste spații. Contribuții în a.f. au adus V. Voltera, D. Hilbert și St. Banach. A. combinatorie (combinatorială) = capitol al algebrei care studiază aranjamentele, combinările și problemele în care este necesară numărarea diverselor posibilități de ordonare a unor elemente, după reguli date. A. factorială v. factorial. 5. (FIZ.) Determinare a gradului și a planului de polarizare a luminii. ♦ A. armonică = descompunere a unei mărimi periodice nesinusoidale într-o sumă de armonice. A. spectrală v. spectral. 6. (INFORM.) A. informației = atribuirea de indicatori pentru fiecare element memorat care să reflecte informația stocată. 7. A. granulometrică v. granulometrie.

a se lăsa dus de curent / de val expr. a acționa sub influența unor factori externi; a-și trăi viața fără a lua decizii privitoare la propria persoană.

BONNIER [bonié], Gaston (1853-1922), botanist francez. A studiat anatomia plantelor, influența diferiților factori asupra structurii și repartiției lor geografice.

DARWINISM s. n. Concepție evoluționistă conform căreia speciile se transformă treptat unele în altele după legile selecției naturale și sub influența altor factori. – Din fr. darwinisme, cf. Darwin, naturalist englez care și-a expus această teorie în lucrarea „Originea speciilor”, 1859.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

INCUBAȚIE, incubații, s. f. 1. Proces de dezvoltare, naturală sau artificială, a embrionului de păsări sub influența anumitor factori fizici (temperatură, umiditate etc.). 2. Timpul cuprins între primul contact al organismului cu microbii sau cu virusurile unei boli și primele simptome ale bolii provocate de aceștia. [Var.: incubațiune s. f.] – Din fr. incubation, lat. incubatio, -onis.

MEDIU¹, medii, s. n. 1. Natura înconjurătoare în care se află ființele și lucrurile. V. ambianță. Mediul pune la dispoziția ființei vii materia din care se compune, energiile pe care le cheltuiește și excitanții care o pun în mișcare. MARINESCU, P. A. 44. [Animalele] s-au selecționat... și s-au adaptat diferitelor medii. ANGHEL, PR. 74. Mediu geografic = natura înconjurătoare, condițiile naturale exterioare ale vieții sociale (clima, solul, bogățiile subsolului etc.), care constituie una dintre condițiile necesare și permanente ale vieții materiale a societății și un factor care influențează dezvoltarea ei. Adaptare la mediu = evoluție a organismelor animale și vegetale sub influența condițiilor fizice, în vederea viețuirii lor în aceste condiții. Mediu de cultură = hrană oferită organismelor cultivate artificial și care trebuie să cuprindă toate substanțele necesare vieții lor. ♦ Orice substanță care poate fi străbătută de un fluid. Lumina se refractă trecînd dintr-un mediu într-altul. 2. Societatea, lumea din preajma cuiva, totalitatea persoanelor în mijlocul cărora trăiește cineva. Mediul în care a trăit și a lucrat Mihail Eminescu i-a fost cu totul neprielnic. SADOVEANU, E. 83. Faptele se petrec într-un mediu orășănesc. IBRĂILEANU, S. 4. Influența mediului imediat înconjurător asupra artistului e prea vădită. GHEREA, ST. CR. II 20. 3. (În practicile ocultiste) Persoană care pretinde că poate comunica cu spiritele, servind ca intermediar între ele și cei vii.

BIAIO- „anormal”. ◊ gr. biaios „forțat” > fr. biaio-, engl. id., germ. id. > rom. biaio-. □ ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare anormală morfologică și funcțională sub influența unor factori obișnuiți.

etiologie sf [At: POTECA, F. 65/5 / V: (înv) ~ghie / S și: (după lat) aeti~ / P: e-ti-o~ / E: fr étiologie, lat aetiologia cf ngr αἰτιολογία] 1 (Flz) Știință care studiază cauzele lucrurilor. 2 Ramură a medicinei care studiază cauzele bolilor și factorii care influențează apariția diverselor boli.

incubație sf [At: BIANU, D. S / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr incubation, lat incubatio, -onis] 1 Proces de dezvoltare, naturală sau artificială, a embrionului de păsări sub influența anumitor factori fizici (temperatură, umiditate etc.) 2 Timp cuprins între primul contact al organismului cu microbii sau virușii unei boli și primele simptome ale bolii provocate de aceștia.

rezista vi [At: ÎNVĂȚĂTURĂ 65/16 / V: (înv) răz~ / S și: resi~ / Pzi: rezist / E: fr résister, lat resistere] 1 (D. obiecte, substanțe etc.) A nu se modifica sub influența unor factori externi Si: a dura³ (3), a se păstra. 2 (D. persoane) A se împotrivi (cuiva sau la ceva). 3 (D. ființe; udp „la”) A suporta oboseala, foamea, durerea etc. 4 (D. organisme vii) A supraviețui în condiții nefavorabile. 5 (D. idei, afirmații etc.) A se susține prin temeinicie. 6 A nu se lăsa învins.

rezistent, ~ă a [At: MARIN, F 4/29 / V: (îvr) ~tant, ~tinte (S și: resistinte) / Pl: ~nți, ~e / E: fr résistant] 1 (D. obiecte, substanțe etc.) Care nu se modifică sub influența unor factori externi Si: trainic. 2 (Rar; d. persoane) Care se împotrivește (cuiva sau la ceva). 3 (D. ființe; udp „la”) Care suportă oboseala, foamea, durerea etc. Si: dârz (12), neclintit,puternic, tare. 4 (D. organisme vii) Care supraviețuiește în condiții nefavorabile. 5 (D. idei, afirmații etc.) Care se susține prin temeinicie. 6 (D. corpuri) Care suportă fară modificări în masa lui acțiunea altui corp sau a unei forțe străine. 7 (D. lucruri) Care rezistă Si: durabil (3), trainic. 8 (D. materiale) Care nu-și modifică ușor proprietățile sub acțiunea unui agent fizico-chimic.

rezistență sf [At: (a. 1848) CR 29¹/57 / V: (înv) ~ție, ~tintă / S și: resi~ / Pl: ~țe / E: fr résistance, it resistenza] 1 (D. obiecte, substanțe etc.) Nemodificare sub influența unor factori externi Si: durabilitate (1), persistență, viabilitate (îvr) rezistare (1). 2 (D. persoane) împotrivire (la cineva sau la ceva). 3 (D. ființe; udp „la”) Suportare a oboselii, foamei, durerii etc. Si: rezistare (3). 4 (D. organisme vii) Supraviețuire în condiții nefavorabile Si: rezistare (4). 5 (D. idei, afirmații etc.) Susținere prin temeinicie Si: rezistare (5). 6 Proprietate a unui corp de a suporta, fără modificări în masa lui, acțiunea altui corp sau a unei forțe străine. 7 (Îs) ~ța materialelor Ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul comportării corpurilor deformabile, când se exercită asupra lor forțe din afară, și cu studiul dimensiunilor pe care acestea trebuie să le aibă ca să nu-și modifice forma. 8 (Rar) Forță. 9 Forța de opunere a unui mediu la realizarea unei acțiuni. 10 Forță pe care un conductor electric o opune trecerii curentului și care depinde de materialul din care este făcut conductorul, de grosimea și lungimea lui. 11 (Teh) Rezistor. 12 (Mil) Respingere a atacurilor inamicului și menținere pe pozițiile proprii. 13 Mișcare populară antifascistă de eliberare, desfășurată în timpul celui de-al doilea război mondial în țările ocupate de fasciști.

polarizație sf [At: NEGULICI / V: (rar) ~iune (S și: ~isa~) / Pl: ~ii / E: fr polarisation] 1 (Fzl; îvr) Inversiune sau schimbare a unei funcții fiziologice sub influența unui factor fizic. 2 Stare a unui corp, sistem fizic care are polaritate (1). 3 Polarizare (3). 4 (Îs) ~ electrică Stare a unui corp sau a unui sistem fizic care posedă cel puțin doi poli electrici, plus și minus. 5 (Șîs ~ia luminii) Stare a unui fascicul luminos în care toate radiațiile electromagnetice componente au aceeași direcție de oscilație. 6 (Îas) Totalitate a fenomenelor legate de producerea și de efectele luminii polarizate. 7 (Îs) ~ cromatică Ansamblu al figurilor de interferență, viu colorate, obținute prin cercetarea cristalelor birefringente în lumină polarizată (2), cu ajutorul unui polariscop. 8 Mărime vectorială care caracterizează polarizația (2).

ține [At: PSALT. HUR. 109^r/19 / V: ~a, (înv) țenea / Pzi: țin, (îvp) țiu / E: ml tenere] 1 vt A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să cadă sau să scape. 2 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) lumânarea (sau, reg, lumina) A-i fi naș (cuiva) la cununie. 3 vt (Îae) A veghea pe cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână, potrivit unui vechi obicei creștin. 4 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) cununa A-i fi naș (cuiva) la cununie. 5 vt (Îe) A ~ frânele țării (sau ale împărăției) A conduce o țară. 6 vt (Îe) A ~ pâinea și cuțitul A fi stăpân pe situație. 7 vt (Îe) A ~ doi pepeni într-o mână A căuta să obțină profituri din două părți. 8 vt (Îe) A ~ în (sau, înv, supt) mână (sau mâini) (pe cineva sau ceva) A avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa. 9 vt (Îe) A ~ împrejurările în mână A stăpâni situația Si: a dispune (2), a hotărî. 10 vt (Îe) A ~ (cuiva) ursita A fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. 11 vt (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) foc la spate A-i fi naș cuiva la cununie. 12 vt (Îe) A ~ clanț (sau fuior) cu (cineva) A se lupta cu vorba într-o dispută, într-o conversație etc. 13 vt (Îae) A nu se lăsa intimidat de cineva. 14 vt (Îae) A nu se da bătut. 15 vt (Imt) Poftim! 16-17 vtrr A (se) apuca (pe sau de cineva sau ceva) cu mâna sau într-un anumit fel și a nu lăsa să scape. 18 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în clește A aduce pe cineva în siuația de a nu mai putea scăpa. 19 vt (Îae) A forța pe cineva să cedeze. 20 vt (Îe) A ~ cu dinții să... A dori foarte mult să... 21 vt (Îae) A face totul pentru a... 22 vt (Îe) A-și ~ sufletul în buze A fi pe moarte. 23 vt (Îe) A-și ~ inima în dinți (sau cu dinții) A se stăpâni, nelăsându-se cuprins de o emoție puternică. 24 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de chică A prinde cu putere pe cineva de păr. 25 vt (Îe) A ~ pe dracul de coadă A intra într-o încurcătură și a nu mai putea ieși din ea. 26 vt (Îae) A decădea din punct de vedere material. 27 vt (Îae) A întârzia voit o acțiune. 28 vt (Îe) ~ lupul de ureche Se zice despre un om slab care vrea să se opună unuia mai puternic. 29 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) de mână A pune pe cineva ca martor. 30 vrr (Îe) A se ~ de brâu (sau de gât) cu (cineva) A fi prieten foarte bun (cu cineva). 31 vt (Adesea determinat prin „în mână”, înv, „a mână”; c. i. o armă, un instrument, o unealtă) A folosi cu pricepere cu ajutorul mâinilor Si: a mânui. 32 vt (Determinat prin „în brațe”, „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele, în semn de dragoste, de prietenie etc. Si: a îmbrățișa. 33 vt (D. ființe) A susține un obiect sau un corp greu ridicat de la pământ și a nu-l lăsa să cadă. 34 vt (Îe) Parcă-l țin în spinare Se spune despre cineva nedorit, greu de suportat. 35 vt (Îe) Oaia care nu poate să-și ție lâna trebuie tăiată Se spune despre cineva care nu este în stare să-și ducă la îndeplinire obligațiile asumate. 36 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (numai) pe (sau în) palme (sau pe brațe, pe mâini sau, reg, pe mână) A avea o grijă deosebită față de cineva. 37 vt (D. o parte a corpului; în construcție cu „abia”) A susține cu dificultate greutatea trupului. 38 vt (Îe) Cât îl țin picioarele (sau puterile) Cu toată forța. 39 vt (Îe) A nu-l mai ~ șalele A nu mai fi în stare să continue o activitate. 40 vt (Îe) A nu-l mai ~ spatele A abandona o activitate. 41 vt (Îe) A-l ~ părul A fi capabil să facă un lucru. 42 vt (Îe) A-l ~ puterile A-l ajuta pe cineva puterile Si: a rezista. 43-44 vt (înv; îe) A (nu)-l mai ~ (pe cineva) inima să... A (nu) se putea stăpâni să... 45 vt (Îe) A nu-l mai ~ balamalele A-și pierde vigoarea. 46 vt (Îae) A îmbătrâni. 47 vt (Îe) A nu-l ~ proptelele A fi gârbov și neputincios. 48 vt (Fig) A răbda. 49-50 vti A prinde pe cineva sau ceva ca să nu cadă Si: a sprijini. 51 vt (Pop; irn; îe) Ține-mă, Ghincule Se spune celui care se laudă că va face ceva peste puterile sale. 52 vt A (putea) cuprinde în sine Si: a conține (2), a încăpea. 53 vt (Pop; îe) A nu-l mai ~ pielea A fi foarte gras. 54 vt (Pop; îae) A nu-și mai putea stăpâni bucuria. 55 vt (Pop; îae) A fi foarte îngâmfat. 56 vt (Pop; îe) A nu-l mai ~ cămașa A fi foarte nerăbdător. 57 vt (Pop; îae) A fi foarte ocupat. 58 vt (Îe) A nu-l mai ~ pământul A nu mai avea loc pe pământ. 59 vt (Îae) A nu fi tolerat din cauza răutăților făcute. 60 vt (Îe) A nu-l (mai) ~ locul (sau pământul) A fi neliniștit. 61 vt (Îe) A nu-l ~ drumurile A nu mai putea merge pe drum din cauza beției. 62 vt (Îvr) A împresura (pe cineva). 63 vr (Urmat de un complement indirect introdus prin „de”) A se prinde cu mâinile pentru a nu cădea, pentru a nu fi despărțit de cineva sau de ceva Si: a se agăța (4). 64 vr (Îe) A se ~ cu dinții de (ceva) A nu ceda cu nici un preț Si: a persevera. 65 vr (Îe) A se ~ de poalele (sau pulpana, fustele) (cuiva) A căuta să fie mereu împreună sau în preajma cuiva, insistând pentru a-i cere ceva. 66 vr (Urmat de determinări modale) A se menține într-un loc. 67 vr (Urmat de determinări modale) A nu cădea de undeva. 68 vr A apăsa o parte a corpului pentru a-i încetini funcția, pentru a potoli o senzație dureroasă etc. 69-70 vir A fi prins, fixat. 71 vr (D. țesături; îe) A se ~ (numai) în ață (sau într-un ori de un fir de ață) A fi pe punctul de a se rupe. 72 vr (D. viață; îae) A fi oricând gata să se sfârșească. 73 vr (Îe) A nu se ~ nădragii pe (cineva) Se spune despre cineva foarte sărac. 74 vr (D. obiecte de îmbrăcăminte; îe) A nu se ~ petec de petec (sau zdreanță de zdreanță), a nu se ~ pe (sau în) spate A fi foarte uzat. 75 vr (Îae) A se rupe. 76 vr A se afla în imediată apropiere unul de altul. 77 vr (Șîe a se ~ cârd) A urma unul după altul Si: a se înșirui. 78 vr (Îe) A se ~ tot (de) una (sau unul) A fi unul lângă altul, formând un tot. 79 vr (Udp „de”, „după”, „în urma”, „pe urmă”) A merge în urma cuiva sau a ceva, (pășind) cât mai aproape. 80 vr (Pex; șîe a se ~ ca râia de om) A fi nelipsit de lângă cineva. 81 vr (Îae) A urmări pe cineva pretutindeni. 82 vr (Pex) A stărui pe lângă cineva pentru a obține ceva. 83 vr (Îe) A se ~ droaie după (cineva sau ceva) A urma în număr mare pe cineva sau ceva. 84 (Îae) A acționa păstrând ritmul impus de cineva sau ceva. 85 vr A se ghida după cineva sau ceva. 86 vr (Udp „de”; c. i. un text) A respecta cu fidelitate. 87 vr A lua ca exemplu pe cineva sau ceva. 88-89 vtir (D. persoane; pan, d. un drum; udp „de”; adesea determinat prin „drept”, „înainte”) A urma una și aceeași direcție. 90 vti (Îe) A o ~ spre... A merge spre... 91 vr (Îe) A se ~ ață de un drum (de o cărare etc.) A nu se abate de la un drum. 92-93 vti (Îe) A ~ dreapta (ori la dreapta sau stânga, reg, hăisa) A merge pe partea dreaptă (sau stângă) a unui drum. 94 vt (Îe) A ~ marginea A înainta pe (sau aproape de) marginea unui drum, a unei suprafețe. 95-96 vti (Înv; îe) A ~ marea, a ~ spre plina mare A naviga în (sau spre) larg. 97-98 vti (Reg; îe) A ~ țel (sau țelul), a ~ la țel A ochi cu pușca. 99 vr (Pop; cu complementul „drumul”) A-și continua drumul. 100 vr (Pop; îe) Nu-și ~ drumul, ci apucă pe de lături Se spune despre cei care nu-și văd de treabă. 101 vi (Udp „de”, îrg, „la”, înv, „cu”; șîe a ~ una cu ...) A face parte integrantă dintr-un tot. 102-103 vir (Udp „de”) A se referi la... 104-105 vir (Udp „de”) A privi, a interesa pe... 106-107 vir (Udp „de”) A depinde de... 108-109 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A se preocupa neîntrerupt (numai) de... 110-111 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A se îndeletnici mult (numai) cu... 112-113 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A persevera în... 114 vr (Îe) A se ~ de ale sale A-și vedea de treabă. 115 vi (Udp „la”) A fi legat sufletește de cineva sau de ceva. 116 vi (Udp „la”) A-i fi pe plac cineva sau ceva. 117 vi (Udp „la”) A iubi. 118 vi (Îe) A ~ la (cineva) ca la pingele A nu avea pentru cineva decât foarte puțină afecțiune. 119 vi (Înv; îe) A ~ la un cuvânt A avea toți aceeași opinie. 120 vi (Reg; îe) A ~ la un loc A fi solidari. 121 vi (Udp „cu”, înv, „lângă”) A susține pe cineva sau ceva. 122-123 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A dori să... 124-125 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A intenționa să... 126-127 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A se angaja să... 128 vi (Îe) A fi ținut să... (sau a..., la..., asupra...) A fi obligat să... 129 vt (C. i. corpul sau o parte a corpului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție. 130-131 vtir (Îe) A-și ~ gura (sau limba, dep, pliscul, reg, fălcile etc., de gură) A-și impune tăcere. 132 vtr (Îe) A-și ~ gura cusută (sau strânsă) A tăcea. 133 vt (Îe) A ~ piept (la ceva sau cuiva sau, rar, cu cineva) A se împotrivi cuiva sau la ceva. 134 vt (Îe) A ~ urechea la (cineva) A fi atent la ceea ce spune cineva. 135 vt (Îe) A ~ mâna căpătâi A pune mâna sub cap drept pernă. 136 vt (Îe) A ~ ochii (sau privirea) la... (ori către, spre, pe, în...) A se uita cu insistență la cineva sau ceva. 137 vt (Îe) A ~ ochii de (cineva) A supraveghea pe cineva. 138 vtr (Îe) A-și ~ cumpăna A sta în echilibru. 139 vr (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție. 140 vr (Urmat de determinări modale) A lua o anumită atitudine. 141 vr (Îe) A se ~ cu capul sus A fi orgolios. 142 vr (Îae) A fi îngâmfat. 143 vr (Rar) A sta în picioare. 144 vtf A face (pe cineva sau ceva) să stea o perioadă de timp într-un anumit loc. 145-146 vtrf (Îe) A ~ (ceva sau pe cineva) la distanță (sau departe) A se arăta distant față de cineva. 147 vr (Îe) A se ~ la o parte (sau deoparte, la distanță, în rezervă) A nu lua parte la ceva. 148 vr (Îe) A se ~ departe de apă curgătoare A se feri de primejdii. 149 vt A primi pe cineva în casa sa o anumită vreme, dându-i adăpost și mâncare. 150 vt A nu lăsa pe cineva să plece în altă parte. 151 vt (Îlv) A ~ în gazdă A găzdui. 152 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe lângă sine A face pe cineva să trăiască aproape de sine. 153 vt (C. i. animale) A pune sub acoperământ spre a feri de intemperii Si: a adăposti (1). 154 vr (Îrg) A trăi (undeva). 155 vr (Îrg) A locui într-un anumit loc. 156 vt (Uneori determinat prin „pe loc”, „în loc”) A imobiliza. 157 vt (Uneori determinat prin „pe loc”, „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său. 158 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) calea (sau drumul, rar, drumurile) A opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă mai departe. 159 vt (Îae) A sta în calea cuiva. 160 vt (Îae) A aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte, pentru a-i pune o întrebare etc. 161 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) calea (sau, rar, cărarea) A urmări pe cineva în mod insistent pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea etc. 162 vt (Îae) A fi mereu în drumul cuiva. 163 vt (Îe) A ~ drumurile (sau drumul, calea) A opri pe cineva din drum pentru a-l jefui sau a-l ucide. 164 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de vorbă (sau, înv, cu cuvinte) A vorbi cu cineva întrerupându-i o acțiune. 165 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna, înv, cu cuvinte) A duce pe cineva cu vorba. 166 vt (Îe) A ~ (pe cineva) sub picior (sau papuc) A avea pe cineva sub autoritatea sa Si: a domina (1). 167 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) ușa A ajuta pe cineva să săvârșească o faptă rea. 168 vt (La volei, polo pe apă etc.; îe) A ~ mingea A opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 169 vt A face pe cineva să aștepte. 170 vt (D. o parte a corpului) A produce jenă. 171 vt (D. o parte a corpului) A durea. 172 vt (D. obiecte de îmbrăcăminte) A deranja la mișcări, prin croiala prea strâmtă. 173 vt (Urmat de determinări modale) A face ca cineva sau ceva să rămână un timp oarecare într-o anumită stare Si: a menține. 174 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în (sau din) frâu (sau în nouă frâne, în hățuri, în strună, din sau de scurt) sau, înv, a ~ (pe cineva) scurt A nu lăsa cuiva libertatea de acțiune sau de mișcare. 175 vt (Îae) A supraveghea îndeaproape și cu severitate (pe cineva). 176 vt (Îe) A ~ (pe cineva sau ceva) sub (sau în) ochi A urmări îndeaproape (pe cineva sau ceva). 177 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de aproape A controla pe cineva cu strictețe, permanent. 178 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în evidență A înregistra pe cineva în actele unei instituții pentru a-l avea sub supraveghere. 179 vt (Îe) A ~ (ceva) în loc A împiedica să evolueze. 180 vt (Înv; cu complementul „corabia”) A menține în stare de plutire. 181 vt A înfrâna un sentiment, o pornire etc. 182 vtr (Îe) A-și ~ răsuflarea (sau răsuflul, suflarea, sufletul, respirația) A se sili să respire ușor, fără zgomot. 183 vt (Îae) A-și opri respirația. 184 vtr (Înv; îe) A-și ~ mâinile de către (sau despre) (cineva) A se stăpâni de a ucide pe cineva. 185 vtr (Îrg; îe) A-și ~ mâinile sau a-și ține mâinile de (la) (ceva) A se abține de la ceva. 186 vt (De obicei urmat de verb la conjunctiv sau udp „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva. 187-188 vr (rar) vi (De obicei îcn, urmat de verb la conjunctiv sau udp „de”) A se abține de la ceva. 189 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A dobândi prin moștenire. 190 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A pune stăpânire pe ceva. 191 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A avea și a păstra în proprietatea și folosința sa Si: a poseda. 192 vt (Îe) A ~ fumul de pe urma (cuiva) A trage tot folosul de pe urma cuiva. 193 vt (De obicei urmat de determinări ca „în arendă”, „în” sau „cu chirie”, „ca zălog”, „cu anul” etc.) A avea în folosință pe timp limitat o proprietate. 194 vt A avea în proprietate sau în chirie un local (cârciumă, pensiune, restaurant, băcănie etc.) și a exercita meseria de comerciant în ramura respectivă. 195 vt (Îe) A ~ negustorie A întreprinde afaceri comerciale. 196 vt (C. i. o marfă) A avea de vânzare (sau a vinde) ceva în mod obișnuit în prăvălie. 197 vt (C. i. animale) A crește. 198 vt (Rar) A strânge și a păstra bunuri materiale Si: a agonisi (2). 199 vt (Înv) A stăpâni (o țară, un ținut, o cetate etc.). 200 vt (Înv) A conduce (o țară, un ținut, o cetate etc.). 201 vt (Astăzi pop; c. i. poziții strategice) A apăra de invazia dușmanului. 202 vt (Înv) A pune stăpânire pe cineva sau ceva Si: a stăpâni. 203 vt (D. boli, stări sufletești etc.; de obicei cu determinări temporale) A cuprinde. 204 vt (C. i. un loc, o poziție, o situație etc.) A ocupa. 205 vt (Îlv) A ~ loc de... A fi folosit ca... 206 vt (îlv) A ~ locul (cuiva sau a ceva) A înlocui pe cineva sau ceva. 207 vt (C. i. o funcție, o demnitate etc.) A avea sub conducerea sau administrația sa. 208 vt (C. i. o funcție, o demnitate etc.) A deține. 209 vt (Îlv) A ~ socoteala (sau socotelile) A avea în grijă evidența banilor (venituri și cheltuieli). 210 vt (Îlv) A ~ socoteala (sau seama, răboj) A păstra evidența unor date, a unor întâmplări etc. 211 vt (Îlv) A ~ socoteală (sau seamă, seama) (de sau că...) A avea în vedere (pe cineva sau ceva). 212 vt (Îal) A respecta întocmai. 213 vt (Îrg; îlv) A-i ~ (cuiva) în seamă (ceva) A-i lua (cuiva) în considerare (ceva). 214 vrp (Îlv) A i se ~ (cuiva) în seamă (ceva) A i se lua (cuiva) în considerare (ceva). 215-216 vt (Îlv) A (nu) (se) ~ în seamă (sau nici într-o seamă ori la nici o seamă) A (nu) (se) lua în considerație. 217-218 vt (Îal) A (nu) (se) recunoaște. 219 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) toate în seamă A avea evidența faptelor cuiva. 220 vt (Îlv) A ~ casa A îndeplini funcția de casier. 221 vt (Îlv) A ~ contabilitatea A îndeplini funcția de contabil. 222 vt (Îlv) A ~ registrele (sau catastifele, listele etc.) A fi însărcinat cu evidența registrelor, listelor etc. 223 vt (Îlv) A ~ jurnal A însemna evenimentele zilnice. 224 vt (Înv; îlv) A ~ foaie de... A face listă cu... 225 vt (Îlv) A ~ evidența A înregistra situația bunurilor, lucrărilor și persoanelor legate de o anumită activitate. 226 vt (Îe) A ~ (registrele, dosarele etc.) la zi A însemna cu regularitate, zilnic, schimbările survenite față de situația cuprinsă într-un registru, într-un dosar etc. 227 vt A avea (pe cineva) în serviciul său. 228 vt A avea (pe cineva) în casa sa într-o anumită calitate. 229 vt (Pop) A avea de soție (rar, de soț) (pe cineva). 230 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) fără cununie A trăi în concubinaj. 231 vt (Pop; cu complementul „amant”, „drăguț”, „țiitoare” etc.) A avea (pe cineva) ca amant. 232 vr (Pop; udp „cu”, reg, cu determinarea „laolaltă”) A avea (cu cineva) relații de dragoste în afara căsătoriei. 233 vt (Pop; îe) A ~ dragoste cu (cineva) A face dragoste cu cineva. 234 vt A păstra la loc sigur, păzind cu grijă. 235 vt A păstra mai departe în posesia sa. 236 vt A păstra un lucru într-un anumit loc pentru a-l avea la îndemână în caz de trebuință. 237 vt A păstra un anumit timp un lucru primit de la cineva. 238 va (Reg; îe) Ține în el (sau țin în mine, ții în tine etc.) Se spune despre un om tăcut care nu-și exteriorizează sentimentele. 239 va (Reg; îae) Se spune despre un om discret care știe să păstreze un secret. 240 vt (C. i. alimente) A conserva în bună stare, ferind de alterare. 241 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte) A păstra asupra sa. 242 vt (Cu complementul „banca”, „banii”) A mânui suma de bani pusă ca miză la un joc de cărți, de noroc etc.. 243 vta (Reg; d. femeie) A duce sarcina. 244 vt A opri (ceva) la sine. 245 vt A opri (ceva) pentru sine. 246 vta (Pop; cu complementele „soția”, „iubita”, „soțul”, „iubitul”) A nu părăsi. 247 vt (Mai ales ccd) A rezerva un lucru pentru cineva, pentru o împrejurare oarecare. 248 vt (Îla) De ținut Care este destinat unei utilizări viitoare. 249 vt (Îal) Care este păstrat pentru o anumită ocazie. 250 vt (Reg; d. animale domestice; îal) De prăsilă. 251 vt A reține pe nedrept (ceva). 252 vt A păstra neschimbat Si: a conserva (2). 253 vt A nu lăsa să dispară. 254 vt A nu lăsa să se altereze Si: a conserva (1). 255 vt (Îlv) A ~ minte (sau, rar, în minți, în minte) A-și întipări în memorie. 256 vt (Îal) A-și aminti. 257 vt (Îe) (De) să mă ții (sau țină) minte Se spune pentru a sublinia violența unor acțiuni sau a unor manifestări. 258 vt (Reg; îe) A da pe ~-minte A da pe datorie. 259 vt (Îe) A ~ mânie (sau pizmă, supărare, alean, rar, urgie, dușmănie) (cuiva sau, reg, pe cineva, înv, asupra cuiva ori spre cineva) A păstra sentimente de ură, de mânie față de cineva. 260 vt (Îe) A-i ~ credință (cuiva) A fi credincios cuiva. 261 vt (Îe) A-și ~ rangul A duce un fel de viață potrivit cu rangul pe care-l ocupă în societate. 262 vt (Îe) A-și ~ gândul la (ceva) A se gândi permanent la ceva. 263 vt (Înv; îe) A ~ păcatele (cuiva) A nu ierta păcatele cuiva. 264 vt (Îe) A-și ~ lucrul (său) A-și păstra neschimbate obiceiurile. 265 vt (Rar) A ~ (la mână) 1, 2, 3, ....9 Se spune în limbajul elevilor, în operația de adunare, despre cifrele care nu se scriu sub linia de adunare, ci se rețin în memorie pentru operația următoare. 266 vt (Uneori cu determinările „viața”, „în viață”) A lăsa pe cineva să trăiască. 267 vt (Pop; d. o plantă, un copac etc.; c. i. frunze, fructe etc.) A nu lăsa să cadă. 268 vr (D. frunze) A nu cădea. 269 vt A nu dezvălui (o taină, un secret etc.). 270 vt A ascunde. 271 (C. i. o calitate sau o stare) A păstra vreme mai îndelungată. 272 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de cald A încălzi pe cineva. 273 vi (Îae) A-i fi de folos cuiva. 274 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de frig A apăra pe cineva de frig. 275 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de rece A răcori (pe cineva). 276 vi (Îe) A ~ cumpăt la (ceva) A manifesta moderație în legătură cu ceva. 277 vi (Îe) A(-i) ~ de foame (cuiva) A sătura pe cineva pentru un timp mai îndelungat. 278 vi (Reg; d. o mâncare; îe) A ~ bine la rânză A sătura. 279 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de urât A sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrându-l, pentru a-i alunga plictiseala. 280 vt (Îe) A ~ companie (sau tovărășie) (cuiva) A nu lăsa pe cineva singur. 281 vt (Îae) A fi mereu în preajma cuiva. 282 vt (C. i. norme, legi, angajamente etc.) A respecta cu strictețe. 283 vt (Îe) A ~ post A posti. 284 vt (Îe) A(-și) ~ cuvântul (sau vorba, pop, vorbele) A îndeplini o promisiune făcută. 285 vt (Îe) A ~ pas cu vremea (sau pasul vremii) A fi la modă. 286 vt (Îe) A ~ zilele (sau miercurea, joile, vinerea, vinerile, sâmbetele, soroacele) (pe cineva), a-i ~ (cuiva) sâmbăta (sau sâmbetele, lunile, vinerile) A posti și a nu lucra în anumite zile, cu un anumit scop (în folosul cuiva, pentru a evita o nenorocire sau pentru a atrage asupra cuiva o nenorocire). 287 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) sâmbetele A urî pe cineva. 288 va (Îe) A ~ creștinește (sau jidovește, elinește, păgânește) A respecta preceptele religiei creștine (sau ale celei ebraice, grecești, păgâne etc.). 289 vt (Îlv) A ~ tactul A marca prin mișcări regulate, făcute cu mâna, cu piciorul sau cu o baghetă, accentele unui text sacadat. 290 vt (Îlv) A ~ măsura A respecta cu strictețe măsura unei piese muzicale. 291-292 vir (Adesea urmat de determinări ca „sfatul”, „credința”, „porunca”, „cuvântul” etc., introduse prin prepozițiile „de”, rar, „la”, „cu”, înv, „întru”) A nu se abate de la... 293 vr (Îe) A se ~ de cuvânt (sau de vorbă, de parolă, de jurământ) A îndeplini o promisiune făcută. 294 vr (Îae) A respecta angajamentul dat. 295 vi (Îe) A ~ la vorba sa A rămâne nestrămutat într-o hotărâre. 296 vt (C. i. sărbători, mai ales, religioase) A sărbători o zi prin odihnă, post, rugăciune. 297 vt A sărbători o zi aniversară mâncând și bând. 298-299 vir A rezista. 300 vr (Imt; p 2 sg, rar, p 3, de obicei urmat de „bine”) Formulă de încurajare. 301 vr (Imt; p 2, rar, p 3) Formulă de amenințare. 302 vr (La conjunctiv și imperativ, p 2 sg, urmat de un substantiv) Cuvânt care accentuează calitatea, intensitatea unei acțiuni. 303 vr (Îe) A se ~ gata A sta pregătit pentru a face ceva. 304 vt (Îe) ~, măi! (sau hăi!, ha!) Formulă cu care se alungă câinii sau lupii. 305 vr (Îe) ~-te, pârleo! (sau băiete!), să te ții, pârleo! Formulă folosită pentru a intensifica acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. 306 vr (Îe) ~-te! Formulă de avertisment dat vânătorului vecin, prevenindu-l de apariția vânatului. 307 vt (Înv) A afirma cu tărie. 308 vt (De obicei, udp „cu”, reg, „pe”, „de”, „întru”) A (se) suporta toată cheltuiala necesară întreținerii cuiva sau a ceva Si: a întreține. 309 vt (De obicei, udp „cu”, reg, „pe”, „de”, „întru”) A aproviziona cu cele necesare traiului. 310 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe mâncare și pe băutură, a ~ (pe cineva) pe mâcat(e) și pe băut(e) A oferi cuiva mâncare și băutură. 311 vt (Îe) A ~ casă mare A duce un trai bogat și luxos. 312 vt (Îe) A ~ casă (sau masă) deschisă A primi bucuros și adesea oaspeți. 313 vt (Îe) A ~ masă întinsă A primi oricând persoane la masă. 314 vt (Îe) A ~ casă (cu cineva) A fi căsătorit cu cineva. 315 vt (Îae) A trăi în aceeași casă, formând o singură familie. 316 vt (Reg; îe) A ~ târlă împreună A trăi împreună în aceeași casă. 317 vt(a) (C. i. animale) A hrăni. 318 vt A avea față de cineva o anumită comportare Si: a trata. 319 vt A avea grijă de ceva Si: a îngriji, a gospodări (3). 320 vi (De obicei cu determinări care arată timpul) A continua să existe Si: a dura³ (2), a dăinui (1). 321 vt (D. o acțiune) A avea o anumită evoluție Si: a se desfășura (4). 322 vt A face să dureze. 323 vtf (Reg; îe) Cât ~ Dumnezeu lumea La nesfârșit. 324 vi A fi suficient pentru un timp oarecare. 325 vi A nu se termina pentru ceva mai mult timp. 326-327 vt (Îe) A (nu-)l ~ (pe cineva) punga (sau buzunarele) A (nu) face față la o cheltuială. 328 vr (D. oameni; de obicei determinat prin „bine”) A se păstra în deplină sănătate și putere. 329-330 vi (Îe) A (nu) se (mai) ~ sufletul (sau suflet de om) în (cineva) A (nu) mai trăi. 331 vi (Îe) A se ~ abanos A se păstra foarte bine. 332 vi (Îae) A arăta mai tânăr decât vârsta pe care o are. 333 vr (De obicei determinat prin „viu”, „în viață”, „cu viață”) A se menține în viață. 334 vtf (Cu complementul „viața”, „zilele”, „capul”, „sufletul”) A (se) menține în viață. 335 vt (Îe) A-și ~ sufletul (sau inima) A mânca atât cât să-i treacă foamea. 336 vt (Îae) A se hrăni puțin numai cât să-și întrețină viața. 337-338 vir (D. construcții, clădiri etc.) A rezista timpului. 339-340 vir (D. materiale, obiecte de îmbrăcăminte, încălțăminte etc.; de obicei udp „la”) A nu se deteriora sub influența unor factori externi. 341 vi (D. ființe; de obicei udp „la”) A suporta bine (o încercare). 342 vi (Fam; îe) Nu ~ figura Se spune pentru a arăta că o intenție a cuiva nu are sorți de izbândă. 343 vti (Îe) Cât îi ~ (cuiva) gura, cât (sau ce) îl ~ gura (sau, rar, gâtlejul, capul) Până la epuizare. 344-345 vti A se întinde într-o direcție. 346-347 vti (C. i. sunete; șîe a o ~) A face să dureze mai mult timp Si: a prelungi. 348 vt (Îe) A (-i) ~ (cuiva) isonul (sau ison, isonuri, hangul, bâzoiul) A executa acompaniamentul unei melodii. 349 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) isonul (sau hangul, bâzoiul, coarda) A aproba vorbele și faptele cuiva, pentru a-i fi pe plac. 350 vt (Îae) A se comporta la fel ca cineva pentru a-i face pe plac. 351 vt (Cu valoarea stilistică a unui prezent de durată; îe) A (o) ~ una (și bună), a – întruna (sau morțiș), a o ~ (coardă sau sfoară) înainte (sau, fam, ca prostul ori ca prostul înainte) A susține cu insistență ceva. 352 vt (Îe) A o ~ întruna (cu), a o ~ una A vorbi fără întrerupere, repetând același lucru. 353 vt (Îe) A o ~ pe-a mea (sau pe a ta, pe a lui etc.) A nu-și schimba atitudinea. 354 vt (Îae) A nu vrea să admită că altul ar putea avea dreptate. 355 vt (Îe) A o ~ așa (ca gaia mațul), a o ~ în... (sau într-un... ori tot într-o...), a ~ maț A persista în aceași atitudine. 356 vt (Reg; îe) A o ~ sfoară (sau ață) A merge fără oprire. 357 vt (Îe) A o ~ (tot una cu...) A face fără întrerupere ceva. 358 vt (Îe) A o ~ (așa sau într-o copce), a (o) ~ (tot într-un) suflet sau (numai) o fugă, a ~ fuga tot întruna A fugi fără oprire. 359 vt (Îe) A ~ tot un plâns (sau numai o gură) A plânge fără întrerupere. 360 vt (Îe) A ~ numai o gură A face gălăgie. 361 vt (Îe) A o ~ într-un cântec A cânta fără întrerupere. 362 vt (Îe) A o ~ forfota A se agita multă vreme. 363 vt (Îe) A o ~ una, a ~ strună A continua în același ritm, neîntrerupt. 364 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (tot sau numai) în... A nu slăbi pe cineva cu... 365 vt (Înv; îe) A ~ tot un glas A vorbi monoton. 366 vt (Îe) A ~ o vorbire (sau o cuvântare, un cuvânt, un discurs, o orație, un toast, reg, vorbiri) sau, rar, a ~ cuvânt A vorbi în fața unui auditoriu (la ocazii festive etc.). 367 vt (Îe) A ~ o conferință (o prelegere, un curs) A prezenta o prelegere, un curs etc. în fața unui auditoriu. 368 vt (Îlv) A ~ convorbire cu... A discuta cu (cineva). 369 vt (Îlv) A ~ judecată (sau județ) A prezida un consiliu de judecată. 370 vt (Îlv) A ~ divan A se întruni în divan. 371 vt (Pex; îal) A sta de vorbă. 372 vt (Îlv) A ~ (o) adunare (sau ședință, consiliu, sobor etc.) A se întruni (într-o adunare, ședință etc.). 373 vt (Îlv) A ~ sfat A delibera. 374 vt (Îlv) A ~ război (sau luptă, bătălie, reg, foc) (cu cineva sau împotriva cuiva) A se război (cu cineva). 375 vt (Îlv) A ~ strajă A veghea. 376 vt (Îlv) A ~ predică A predica în fața unui auditoriu. 377 vt (Îal) A sfătui (pe cineva). 378 vt (Îlv) A ~ slujbă (sau liturghie) A oficia slujba religioasă. 379 vt (Îlv) A ~ iertăciune A rosti o cuvântare în cadrul înmormântării cuiva, prin care se amintesc faptele bune din viața decedatului. 380 vt (Îlv) A ~ corespondență A coresponda cu cineva. 381 vt (Înv; îlv) A ~ vrăji A face vrăji. 382-383 virp A avea loc. 384 vtf A face să aibă loc. 385-386 vtrp (Pop; adesea udp „de”) A (se) considera (2-3). 387 vt (Îe) A ~ (de) rău (pe cineva, rar, ceva) A face pe cineva răspunzător. 388 vt (Îae) A fi supărat pe cineva. 389 vt (Îae) A interzice cuiva ceva. 390-391 vt (Îe) A (nu) ~ (cuiva ceva) în nume de rău A (nu) se supăra. 392-393 vt (Îae) A (nu) atribui cuiva o intenție răuvoitoare. 394 vr (Îe) A-și ~ de datorie (sau de datorință) să... A se considera obligat să... 395 vt (Înv; îe) A-l ~ (pe cineva sau ceva) în (sau la) (mare, multă) cinste, a-l ~ (pe cineva) în mare prețuire A da cuiva o considerație deosebită. 396 vt (Înv; îae) A socoti pe cineva sau ceva demn de stimă. 397 vt (Îe) A nu-l ~ (pe cineva) întru nimica (sau într-o nemică), a nu-l ~ (pe cineva) nice într-o cinste A desconsidera pe cineva. 398 vt (Îae) A nu lua în serios pe cineva. 399 vt (Reg; îe) A nu-l ~ (pe cineva) nici în două bețe A disprețui pe cineva. 400 vir (Îe) A-și ~ de (cineva) A suspecta pe cineva. 401 vr (Udp „de”) A se considera (2). 402 vr (Pop; adesea determinat prin „mândru”, „mare” sau un echivalent al acestora) A-și lua aere de superioritate Si: a se îngâmfa, a se fuduli (1). 403 vt (Pop) A obliga la o cheltuială Si: a costa (7). 404 vi A avea o valoare în bani Si: a prețui.

sanogeneză sf [At: DN³ / Pl: ~ze / E: fr sanogenèse] Ramură a medicinei care se ocupă cu asigurarea stării de sănătate a populației, studiind mediul social ca factor patologic, influența locuinței și a condițiilor de muncă.

PSEFOLOGIE s.f. Formă a sociologiei care studiază atitudinea politică și comportamentul grupurilor de alegători, pentru a detecta factorii ce-i influențează în deciziile luate; sociologie electorală. [Gen. -iei. / cf. psephos – vot, logos – studiu].

IZOMERIE s. f. 1. proprietate a unor substanțe cu aceeași formulă moleculară de a avea însușiri fizice și chimice deosebite, datorită modului diferit de dispunere a atomilor în moleculă. 2. însușire a nucleelor atomice ale aceluiași element chimic de a avea stări de energie și, deci, proprietăți radioactive diferite. 3. (bot.) egalitate a segmentelor analoage ale organelor aceleiași specii. 4. influență egală a factorilor ereditari. (< fr. isomérie)

PSEFOLOGIE s. f. formă a sociologiei care studiază atitudinea politică și comportamentul grupurilor de alegători, pentru a detecta factorii ce-i influențează în deciziile luate; sociologie electorală. (< engl. psephology)

electrofone, instrumente ~. Această cea mai tânără dintre toate grupurile de instrumente* se caracterizează prin transformarea oscilațiilor electrice în sunete muzicale. Nu se includ în această categorie instr. la care curentul electric are un rol adiacent (de ex. la orgă*, unde pune în mișcare mecanismul pneumatic) E. se împarte în electromecanice și radioelectrice. Din primul grup fac parte instr. tradiționale (pian*, chitară* etc.) ale căror sunete obținute în mod obișnuit sunt transformate (pe cale electromagnetică, electrostatică, electroacustică sau fotoelectrică) în oscilații electrice și redate din nou, amplificate, sub formă de vibrații* sonore. La aceste instr., prin modificarea frecvențelor electrice, este posiblă schimbarea calităților timbrale* și dinamice ale sunetelor. Cele mai cunoscute din acest grup sunt instr. de tipul pianului: Neo-Bechstein, elektronium, electrophon, photona, pianofon, rhytmikon și orga Wurlitzer. Din al doilea grup fac parte instr. eterofone, la care sunetele sunt produse de tuburi electronice, ionice, și mai nou de tranzistoare, prin două generatoare de înaltă frecvență sau de unul, eventual mai multe generatoare, de frecvență joasă, filtre și modulatoare de amplitudine și frecvență. Sunetul acestor instr. este influențat printr-un factor extern (de ex. mână, sârmă, buton etc.). Instr. radioelectrice pot fi monodice și plurifone. Cel mai vechi dintre monodice* (care emite un singur sunet în același timp) este instr. teremin sau termenvox (inventat în 1920 de inginerul Lev Sergheevici Teremin). Acesta constă dintr-un sistem de tuburi electronice, montate într-o cutie de forma unui aparat de radio, având o antenă pe suprafață. Apropiind palma de antenă, sunetul devine tot mai acut. O pedală reglează intensitatea sunetelor. Alt instr. din această categorie este cel numit Undele Martenot*. Instr. enumerate mai jos funcționează în general pe baza principilor descrise: electrophon, eterophon, melocord, kaleidofon, ondiolină, partiturofon, trautonium etc. în categoria instr. plurifone (care pot emite simultan mai multe sunete) se numără orgile Ahlborn, Dereux, Ranger, polychord, consonata novachord, ionika, Hammond, Lipp (v. orgă electronică). Sunetele electronice se pot obține prin combinarea generatoarelor electronice cu fixatorul electro-magnetic al sunetelor. Generatorul de sunete produce sunete muzicale fără armonice*; cu ajutorul multivibratorului se obțin sunete bogate în armonice, iar generatorul de zgomote produce sunete de frecvență* nehotărâtă, de o dinamică uniformă. Prin mixtura celor trei factori producători de sunete se pot obține combinații sonore nelimitate. Prin lovirea unei tobe electrice (membrană de microfon) se realizează sunete pregnante, ritmice sau aritmice, după necesitate. În muzica concretă* în afară de aceste elemente constitutive ale muzicii electronice* se utilizează și efecte de zgomote* externe (de ex. șuieratul locomotivei, sirena vapoarelor, strigăte, scârțiituri etc.) înregistrate* pe bandă de magnetofon, reînregistrate pe diferite turații, eventual inversate, iar efectele sonore obținute sunt redate din nou. Sunetele astfel realizate se combină cu ajutorul unui instr. denumit electro-clavicord și din totalitatea varietăților sonore se realizează „compoziția”. Pentru aceste lucrări nu se mai poate folosi notația, tradițională, recurgându-se la semne, care se aseamănă cu graficele electrotehnice. Executarea pieselor se face exclusiv prin difuzoare*, fără intervenția vreunui interpret.

INTERACȚIÚNE (INTERÁCȚIE) (< fr.) s. f. 1. (FILOZ.) Formă de legătură, de interdependență între corpuri, sisteme, fenomene etc., care se manifestă prin influențare, condiționare sau acțiune cauzală, legică etc. reciprocă și care stă la baza mișcării în genere, fiind una dintre notele definitorii ale dinamismului universal. 2. (FIZ.) Acțiune reciprocă ce are loc în momentul ciocnirii a două particule elementare sau a două sisteme de astfel de particule (ex. nuclee), datorată forțelor de atracție sau de respingere (electrostatice, gravitaționale, nucleare etc.) dintre acestea. Un exemplu de i. este reacția nucleară. 3. (BIOL.) Influența reciprocă a factorilor biologici.

HOMO- (OMO-) „asemănător, identic, același”. ◊ gr. homos „egal, asemănător, același” > fr. homo-, germ. id., engl. id., it. omo- > rom. homo- și omo-. □ ~andrie (v. -andrie), s. f., fenomen de uniformitate a staminelor; ~blastic (v. -blastic), adj., 1. Care provine din celule similare. 2. Fără trecere evidentă de la forma juvenilă la cea adultă; ~cariotip (v. cario-, v. -tip), s. n., cariotip cu toate perechile de cromozomi similare; ~carp (v. -carp), adj., care formează numai un singur fel de fructe; sin. homocarpic^[1]; ~cen (v. -cen₂), adj., care își petrece întreg ciclul de viață în același biotop; ~centric (v. -centric), adj., 1. (Despre un fascicul de lumină) Ale cărui raze trec toate printr-un singur punct. 2. (Despre cercuri) Care are același centru; ~centru (v. -centru), s. n., centru comun al mai multor cercuri (concentrice); ~cerc (v. -cerc), adj., (despre înotătoarea caudală) formată din doi lobi egali; ~ciclic (v. -ciclic), adj., (despre flori) cu verticile uniforme sau cu același număr de piese botanice; ~clin (omoclin) (v. -clin), adj., 1. (Despre flori) Care se polenizează cu polenul propriu. 2. (Despre strate) înclinat în același sens (și cu același unghi) față de orizontală; ~crom (v. -crom), adj., care prezintă homocromie; sin. homeocrom; ~cromie (homeocromie) (v. -cromie), s. f., 1. Capacitate a unui organism de a avea culoare și formă asemănătoare cu aceea a mediului ambiant. 2. Proprietate a două tipuri de celule seroase ale glandelor salivare de a lua aceeași culoare ca și colorantul; ~cron (v. -cron), adj., care se produce în același timp; sin. simultan, sincronic; ~cronie (v. -cronie), s. f., dezvoltare a unei tulburări genetice la aceeași vîrstă a membrilor unei familii; ~dicogamie (homodichogamie) (v. dico-, v. -gamie), s. f., prezența homogamiei și a dicogamiei în cadrul aceleiași specii; ~dinam (v. -dinam), adj., 1. Cu aceeași vigoare în dezvoltarea organelor de reproducere. 2. (Despre hibrizi) cu caracterele paterne transmise la urmași în aceeași măsură; ~dinamic (v. -dinamic), adj., homodinam*; ~drom (v. -drom), adj., (despre nervi) orientat în același sens; ~fag (v. -fag), adj., 1. Cu nutriție de un singur fel. 2. (Despre uredinale) cu nutriție legată de aceeași plantă-gazdă; ~fan (v. -fan), adj., (despre animale) care își schimbă culoarea în funcție de unghiul de incidență pe care îl face lumina solară cu suprafața corpului; ~file (v. -fil₂), adj., s. f. pl., (plante) cu frunze uniforme; ~filetic (v. -filetic), adj., derivat din același strămoș comun; ~filie (v. -filie₂), s. f., prezența unei singure forme foliare la aceeași plantă; ~fitic (v. -fitic), adj., 1. Care prezintă două feluri de spori. 2. Care este bisexuat în generația diploidă; ~fon (omofon) (v. -fon), adj., (despre cuvinte) care se pronunță la fel, cu toate că ortografia diferă; ~fonie (omofonie) (v. -fonie₁), s. f., 1. Caracterul de a fi omofon. 2. Tehnică de compoziție caracterizată prin predominarea unei voci sau a unei melodii asupra celorlalte. 3. Halucinații multiple în care una dintre voci ocupă o poziție dominantă față de celelalte; ~gam (v. -gam), adj., 1. (Despre flori) La care anterele și stigmatele ajung în același timp la maturitate funcțională. 2. (Despre antodiu) cu toate florile de un singur fel, hermafrodite, femele sau mascule; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Autopolenizare cu maturitate funcțională concomitentă a anterelor și a stigmatelor, la florile bisexuate. 2. Totalitate a caracteristicilor și a înclinațiilor comune ale persoanelor care se căsătoresc; ~gen (omogen) (v. -gen₁), adj., 1. (Despre un sistem fizico-chimic) Care are aceleași proprietăți în toate punctele sale. 2. (Despre funcții cu mai multe variabile) Ale cărei valori rămîn proporționale pentru variabile proporționale. 3. (Despre o formulă, o relație) Care are aceleași dimensiuni în cei doi membri ai săi. 4. Ale cărui părți se unesc sau au o structură unitară. 5. Care este format din aceeași substanță. 6. Cu o structură genetică similară; ~genetic (v. -genetic), adj., descendent din același strămoș; ~geneză (v. -geneză), s. f., totalitate a generațiilor succesive dintr-un strămoș comun; sin. homogenie^[2]; ~genic (v. -genic), adj., 1. Cu aceeași origine filogenetică sau ontogenetică. 2. (Despre un organism poliploid) Care conține aceeași alelă pe toți locii specifici; ~genie (v. -genie₁), s. f., stare a anterelor și a stigmatelor egal de lungi; ~graf (omograf) (v. -graf), adj., s. n., (cuvînt) care se scrie la fel cu alt cuvînt, dar diferă din punct de vedere fonetic; ~grafie (omografie) (v. -grafie), s. f., 1. Situație în care se află două cuvinte homografe. 2. Corespondență biunivocă între două spații proiective; ~heterostilie (v. hetero-, v. -stilie), s. f., prezență a florilor cu stile egale și cu stile inegale în cadrul aceleiași specii; ~liză (v. -liză), s. f., reacție chimică de desfacere a unei legături covalente cu repartizarea dubletului electronic de legătură în mod egal ambilor parteneri; ~log (omolog) (v. -log), adj., s. m., 1. adj., (Despre organe) Cu aceeași origine și structură, dar cu forme și funcții diferite. 2. adj., (Despre cromozomi) Care prezintă aceeași succesiune a genelor. 3. adj., (Despre laturi sau fețe în figuri omotetice) Care sînt paralele, de același sens sau de sens contrar. 4. adj., (Despre substanțe organice) Cu funcții și structuri analoage. 5. adj., (Despre lucruri) Care corespunde anumitor reguli sau legi determinate, 6. s. m., Cel care îndeplinește aceeași funcție sau are o ocupație identică cu altcineva; ~logie (omologie) (v. -logie₁), s. f., 1. Calitatea de a fi homolog. 2. Corespondență homografică între punctele aceluiași plan proiectiv. 3. Corespondență de structură a unuia sau a mai multor organe la două specii diferite datorită originii comune; ~mal (v. -mal), adj., (despre frunze) îndreptat în aceeași direcție; ~mer (v. -mer), adj., 1. Care este egal divizat. 2. Repartizat uniform. 3. Cu un singur strat de hife sau de gonidii în tal. 4. (Despre flori) Cu același număr de piese în verticil; ~meric (v. -meric), adj., (despre gene) care participă în egală măsură la realizarea unui caracter cantitativ; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Polimerie la care influența reciprocă a factorilor ereditari este identică. 2. Egalitate numerică sau uniformitate a părților, respectiv a segmentelor unor organe ale aceleiași specii; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., reproducere sexuată la ciuperci prin fuzionarea nucleilor asemănători din punct de vedere genotipic; ~morf (v. -morf), adj., care are aceeași formă; sin. homomorfic; ~morfic (v. -morfic), adj., homomorf*; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Uniformitate morfogenetică. 2. Regenerare a organului în formă inițială; ~petal (v. -petal), adj., cu petalele la fel; ~plastie (v. -plastie), s. f., transplant chirurgical de la un individ din aceeași specie; sin. homeoplastie^[3]; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., ordin de insecte cu două perechi de aripi membranoase de aceeași formă și mărime; ~seistă (v. -seistă), s. f., curbă care unește pe o hartă punctele unde s-a produs cutremurul în același timp; ~sferă (omosferă) (v. -sferă), s. f., strat inferior al atmosferei, situat între sol și altitudinea de 100 km, în care constituenții principali rămîn în aceleași proporții; ~spori (v. -spor), s. m. pl., adj., (spori) asemănători ca formă și structură; ~sporie (v. -sporie), s. f., 1. Producere numai a unui singur fel de spori. 2. Reproducere sexuată prin spori identici morfologic; ~stemonie (v. -stemonie), s. f., uniformitate a staminelor la aceeași plantă; ~stile (v. -stil), s. f. pl., plante aparținînd aceleiași specii, cu stiluri egal de lungi; ~stilie (v. -stilie), s. f., uniformitate a stilelor la toate florile unei specii de plantă; ~tactic (v. -tactic), adj., compus din inflorescențe de un singur fel; ~taxie (omotaxie) (v. -taxie), s. f., sincronism aproximativ a două strate care conțin aceeași faună; ~term (v. -term), adj., (despre animale) care are sînge cald; ~termic (v. -termic), adj., 1. (Despre apa marină) A cărei temperatură este aceeași de la suprafață pînă la fund. 2. Situat la o adîncime sub 2000 m, unde temperatura este constantă și unde nu există curenți; ~termie (omotermie) (v. -termie), s. f., 1. Scădere treptată a temperaturii apelor marine și oceanice de la suprafață către fund. 2. Caracteristică a unui corp a cărui temperatură este omogenă și constantă; ~tip (v. -tip), s. n., 1. Parte care corespunde alteia similare, aflată pe cealaltă jumătate a corpului. 2. Parte dintr-un organism similară altora, de la alte organisme; ~tipic (v. -tipic), adj., (despre meioză sau mitoză) de același fel sau tip; ~tom (v. -tom), adj., (despre organe vegetale) cu inciziuni regulate și cu diviziuni uniforme; ~top (omotop) (v. -top), adj., care prezintă homotopie (3); ~topic (v. -topic), adj., (despre boli) în care atît agentul patogen cît și gazda au aceeași distribuție în spațiu; ~topie (omotopie) (v. -topie), s. f., 1. Identitate a biotopului. 2. Dezvoltare a unui țesut sau a unui organ pe locul obișnuit. 3. Mulțime de părți ale unei mulțimi, supusă anumitor condiții; ~trop (v. -trop), adj., (despre embrioane) curbat sau îndreptat într-o singură direcție; sin. homotropic; ~tropic (v. -tropic), adj., homotrop*.

IZO- (ISO-) „egal, identic, asemănător, același”. ◊ gr. isos „la fel, asemenea, egal” > fr. iso-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. izo- și iso-. □ ~anizosindeză (v. anizo-, v. -sindeză), s. f., sinapsă parțială în meioza aloploizilor segmentali, cu cromozomi parțial omologi; ~bafie (v. -bafie), s. f., caracteristică a unui corp care nu reflectă decît o singură culoare; ~bar (isobar) (v. -bar), adj., s. f., 1. adj., Cu presiune constantă. 2. adj., (Despre substanțe chimice) Cu aceeași greutate atomică, dar cu numere atomice diferite. 3. s. f., Linie care unește pe o hartă sau pe o diagramă punctele cu aceeași presiune; ~bată (v. -bat₁), adj., s. f., 1. adj., De aceeași adîncime. 2. s. f., Linie care unește pe o hartă geologică sau marină punctele cu aceeași adîncime; ~bază (v. -bază), s. f., linie care unește pe o hartă punctele în care un strat geologic apare la aceeași altitudine; ~brontă (v. -brontă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele în care tunetul produs într-un anumit loc este auzit cu aceeași intensitate; ~carp (v. -carp), adj., (despre flori) la care numărul carpelelor este egal cu cel al elementelor periantului; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., asociație vegetală cu fizionomie asemănătoare din cauza condițiilor ecologice similare; ~cerc (isocerc) (v. -cerc), adj., (despre înotătoare) la care ambii lobi au un număr egal de radii; ~chimen (izohimen) (v. -chimen), adj., s. f., 1. adj., Cu temperatură medie de iarnă egală. 2. s. f., Linie care unește punctele de pe suprafața terestră cu aceeași temperatură medie în timpul iernii; ~ciclic (v. -ciclic), adj., (despre flori) cu număr egal de piese în fiecare verticil; ~clin (v. -clin), adj., s. f., 1. adj., Cu aceeași înclinație. 2. s. f., Linie care unește pe hartă punctele cu aceeași înclinație magnetică; ~cont (v. -cont), adj., (despre organisme) cu cili sau flageli de aceeași lungime; ~cor (isocor) (v. -cor), adj., s. f., 1. adj., (Despre transformări de stare) Care se face la un volum constant. 2. s. f., Linie de-a lungul căreia un sistem fizic are același volum; ~corie (v. -corie₁), s. f., egalitate a pupilelor la ambii ochi; ~crom (isocrom) (v. -crom), adj., (despre două lumini) care produce aceeași senzație de culoare cînd acționează simultan asupra vederii; ~cromatic (v. -cromatic), adj., 1. De culoare uniformă. 2. Sensibil la toate culorile spectrului; ~cromazie (v. -cromazie), s. f., colorație analoagă a unor obiecte; ~cromocentric (v. cromo-, v. -centric), adj., (despre nuclei) cu număr egal de cromocentre și cromozomi; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom cu brațe omoloage, identice genetic; ~cron (isocron) (v. -cron), adj., s. f., 1. adj., (Despre fenomene) Care se repetă la intervale de timp egale. 2. s. f., Linie care unește punctele egal depărtate în timp de un punct dat; ~dactil (v. -dactil), adj., cu degete egale; ~dimorf (isodimorf) (v. di-, v. -morf), adj., (despre compuși izomorfi) care are proprietatea de a forma cristale mixte; ~dinamă (v. -dinam), s. f., curba care unește punctele cu aceeași intensitate a cîmpului magnetic terestru; ~dinamie (v. -dinamie), s. f., identitate de valoare energetică a două sau mai multe alimente; ~dizomie (v. di-, v. -zomie), s. f., dizomie uniparentală cu secvențe de alele identice; ~drom (v. -drom), s. n., paralelometru dentar de tip special; ~fag (v. -fag), adj., cu un singur fel de nutriție; ~fază (v. -fază), s. f., curbă care reprezintă izotermele și izobarele coincidente pe o diagramă de stare presiune-volum a unui sistem fizico-chimic format dintr-un singur component cu două faze coexistente; ~fen (v. -fen), adj., 1. Care este derivat din același fenotip. 2. Cu aceeași periodicitate biologică în fenologie; ~fenă (v. -fen), s. f., linie care unește punctele cu aceeași dată de apariție a fenofazei; ~fenogamie (v. feno-, v. -gamie), s. f., fecundație între indivizi fenotipic asemănători; ~fenotipie (v. feno-, v. -tipie), s. f., situație în care mai multe gene independente să condiționeze același caracter normal sau patologic, indiferent dacă genele se transmit recesiv; ~file (v. -fil₂), adj., s. f. pl., (plante) care formează un singur fel de frunze; ~filie (v. -filie₂), s. f., situație în care toate frunzele unei plante sînt asemănătoare; sin. monomorfism foliar; ~fonă (v. -fon), s. f., curbă care unește punctele cu aceeași viteză de propagare a sunetului în apa de mare; ~fotic (v. -fotic), adj., (despre frunze) care este expus uniform la lumină; ~gam (v. -gam), adj., (despre vegetale) la care elementele de reproducere sînt asemănătoare; ~gamă (v. -gam), s. f., linie care unește punctele de egală valoare ale accelerației gravitației; ~gametange (v. gamet/o-, v. -ange), s. m., gametange masculin asemănător din punct de vedere morfologic cu cel feminin; ~gametangiogamie (v. gamet/o-, v. angio-, v. -gamie), s. f., proces de unire a doi gametangi; ~gamie (v. -gamie), s. f., fecundație prin unirea a doi gameți identici sub raport morfologic, dar sexual diferiți sub aspect fiziologic; sin. izogamogonie; ~gamogonie (v. gamo-, v. -gonie), s. f., izogamie*; ~gen (v. -gen₁), adj., 1. (Despre țesuturi) Care are aceeași origine embrionară cu un alt țesut. 2. (Despre gemenii monozigoți) Identic din punct de vedere genetic și fenotipic; ~genetic (v. -genetic), adj., (Despre organisme) 1. Cu aceeași origine genetică. 2. Derivat din același genotip; ~genic (v. -genic), adj., (despre un grup de indivizi) care posedă același genotip; ~genotip (v. geno-₁, v. -tip), s. n., tip botanic cu două nume genetice; ~geotermă (v. geo-, v. -term), s. f., linie care unește toate punctele terestre cu aceeași temperatură medie a solului; ~gin (v. -gin), adj., 1. Cu pistile similare. 2. Cu carpele în număr egal cu cel al sepalelor; ~glosă (v. -glosă), s. f., linie care arată pe o hartă limitele teritoriale ale unei particularități de limbă; ~gnat (v. -gnat), adj., (despre dinți) care are creste alveolare egale; ~gon (isogon) (v. -gon₂), adj., s. f., 1. adj., Cu unghiuri egale. 2. s. f., Linie care trece prin punctele terestre de egală declinație magnetică; ~graf (isograf) (v. -graf), s. n., interpolator de curbe de nivel; ~halin (v. -halin), adj., s. f., 1. adj., Cu aceeași salinitate. 2. s. f., Curbă care unește punctele cu aceeași salinitate marină; ~hasmă (v. -hasmă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele cu aceeași frecvență de apariție a aurorelor polare; ~helie (v. -helie), s. f., procedeu fotografic de separație a tonurilor; ~hemoliză (v. hemo-, v. -liză), s. f., fenomen de dezintegrare a hematiilor provenite de la o anumită specie, de către serul unor indivizi din aceeași specie; ~hemoterapie (v. hemo-, v. -terapie), s. f., procedeu terapeutic bazat pe folosirea sîngelui obținut de la un animal din cadrul aceleiași specii; ~hietă (v. -hietă), s. f., curbă care unește punctele de pe suprafața terestră unde cad cantități egale de apă provenită din precipitații; ~hipsă (v. -hipsă), s t, curbă care unește pe hartă punctele cu aceeași altitudine; ~halogamie (v. halo-, v. -gamie), s. f., conjugare a gameților complet identici ca formă și sexualitate; ~iconie (v. -iconie), s. f., egalitate de mărime a imaginilor retiniene la ambii ochi; ~log (v. -log), adj., (despre substanțe chimice) cu o compoziție analoagă; ~mer (v. -mer), adj., 1. Care prezintă izomerie. 2. (Despre flori) Cu același număr de elemente omoloage în componența unui ciclu. 3. (Despre factori ereditari) Repartizat în aceeași proporție; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Însușire a unor substanțe de a avea proprietăți fizice și chimice deosebite, deși au moleculele alcătuite dintr-un număr identic de atomi. 2. Însușire a nucleelor atomice ale aceluiași element chimic de a avea stări de energie și, deci, proprietăți radioactive diferite. 3. Egalitate a segmentelor sau a părților omoloage la organele aceleiași specii. 4. Influență egală a factorilor ereditari; ~merogamie (v. mero-, v. -gamie), s. f., proces de copulație a doi gameți identici sub aspect morfologic, dar sexual diferiți sub aspect fiziologic; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., însușire a cristalelor de a avea dimensiuni egale în toate direcțiile; ~metropie (v. metr/o-₂, v. -opie), s. f., anomalie a refracției oculare egală la ambii ochi; ~morf (isomorf) (v. -morf), adj., 1. (Despre substanțe) Care prezintă identitate de structură. 2. (Despre cristale) Asemănător ca formă. 3. (Despre organisme sau organe) Care se aseamănă din punct de vedere morfologic; ~morfie (isomorfie) (v. -morfie), s. f., proprietate a substanțelor cu compoziție chimică diferită, dar cu structură înrudită, de a se prezenta în aceleași forme structurale cristalografice; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Uniformitate morfogenetică. 2. Regenerare a organului vegetal în forma inițială; ~nefă (v. -nefă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele cu aceeași nebulozitate; ~nomie (v. -nomie), s. f., analogie în modul de cristalizare; ~osmie (v. -osmie₂), s. f., izotonie* (1); ~pagă (isopagă) (v. -pagă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele de pe cursurile de apă cu aceeași durată a podului de gheață; ~patie (v. -patie), s. f., homeopatie care utilizează diluții din chiar agentul patogen; ~pectă (v. -pectă), s. f., linie care unește pe hartă punctele în care înghețul apei se produce în aceeași zi; ~petal (v. -petal), adj., cu petale egale; ~picnă (isopicnă) (v. -picnă), s. f., 1. Curbă care unește pe o hartă toate punctele de egală densitate a apei oceanice. 2. Linie de-a lungul căreia un sistem fizico-chimic are aceeași densitate; ~picnoză (v. -picnoză), s. f., condiție în care autozomii manifestă aceeași stare de condensare în tot cursul diviziunii celulare; ~pieză (v. -pieză), s. f., linie care unește, pe o hartă, punctele cu aceeași presiune a zăcămîntului petrolifer la un moment dat; ~pletă (v. -pletă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele de egală valoare ale diverselor elemente meteorologice; ~pode (v. -pod), s. n. pl., ordin de crustacee acvatice sau terestre, cu șapte segmente toracice și cu toate picioarele la fel conformate; ~polimorf (isopolimorf) (v. poli-, v. -morf), adj., care prezintă izopolimorfie; ~polimorfie (v. poli-, v. -morfie), s. f., proprietate a unor substanțe sau a unor minerale de a cristaliza în forme diferite; ~poliploid (v. poliplo-, v. -id), adj., (despre un organism) care este poliploid cu un număr par de seturi cromozomiale; ~poră (v. -por), s. f., linie care unește punctele de egală variație a unui element fizic ca salinitatea, declinația etc.; ~ptere (v. -pter), s. f. pl., ordin de insecte polimorfe cu corpul moale, cu mandibule puternice și cu aripi egale, incluzînd termitele; ~ritmie (v. -ritmie), s. f., stare a fenomenelor cardiologice care apar și se repetă în același ritm; ~schizomere (v. schizo-, v. -mer), s. n. pl., endonucleaze restrictive, produse de organisme diferite, care recunosc aceeași secvență de nucleotide; ~scop (isoscop) (v. -scop), s. n., tub electronic în care condensatorul orticonului e înlocuit printr-un dispozitiv generator de cîmp magnetic; ~seistă (v. -seistă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele cu aceeași intensitate ale unui cutremur de pămînt; ~sindeză (v. -sindeză), s. f., sinapsă a cromozomilor cu aceeași origine în meioza alopoliploizilor; ~spor (v. -spor), adj., s. m. pl., 1. adj., Care formează spori identici din punct de vedere morfologic. 2. s. m. pl., Spori identici care se găsesc la plantele inferioare; ~sporie (v. -sporie), s. f., însușire a unor plante de a produce izosporii; ~stazie (v. -stazie), s. f., teorie potrivit căreia între diversele compartimente ale scoarței terestre ar exista un echilibru relativ datorită diferențelor de densitate ale materialelor lor; ~stemon (v. -stemon), adj., (despre flori) la care numărul staminelor este egal cu acela al petalelor sau sepalelor; ~stenurie (v. sten/o-, v. -urie), s. f., condiție în care se elimina o urină finală cu presiune osmotică constantă; ~steră (v. -ster), s. f., linie în diagrama unui sistem fizico-chimic pentru care volumul specific al, sistemului care se transformă rămîne constant; ~sterie (v. -sterie), s. f., proprietate a unor substanțe de a avea aceleași structuri spațiale fără să aibă compoziții chimice identice; ~stih (v. -stih), adj., (despre rădăcini) cu serii sau rînduri egale; ~stil (v. -stil), adj., cu stile uniforme; ~tahă (isotahă) (v. -tahă), s. f., linie care unește punctele unui curs de apă, unde aceasta arată aceeași viteză; ~teră (v. -teră), s. f., linie care unește punctele cu aceeași căldură medie în timpul verii; ~term (v. -term), adj., s. f., 1. adj., Cu aceeași temperatură medie. 2. s. f., Curbă care unește pe o hartă punctele cu aceeași temperatură medie; ~termobată (v. termos, v. -bat₁), s. f., curbă care unește punctele cu aceeași temperatură a apei de mare în adîncime; ~termognozie (v. termo-, v. -gnozie), s. f., sensibilitate patologică în care durerea, frigul etc. sînt percepute ca senzații de căldură; ~tip (v. -tip), adj., s. n., 1. adj., Care prezintă izotipie. 2. s. n., Tip al unei specii de plantă pentru două sau mai multe areale geografice; ~tipie (v. -tipie), s. f., proprietate a unor substanțe chimice de a cristaliza în aceleași forme, fără a forma cristale mixte; ~tom (v. -tom), adj., care este ramificat sau despicat uniform; ~tomie (isotomie) (v. -tomie), s. f., 1. Tip de ramificație în două sau mai multe ramuri egale. 2. Diviziune a unui organ în două părți egale; ~tonic (v. -tonic), adj., cu aceeași soluție osmotică; ~tonie (v. -tonie), s. f., 1. Calitate a mai multor soluții de a avea aceeași presiune osmotică; sin. izoosmie. 2. Proprietate a unor nuclee atomice de a avea același număr de neutroni; ~top (isotop) (v. -top), s. m., element chimic avînd aceleași proprietăți fizico-chimice, dar masă atomică diferită; ~topie (v. -topie), s. f., proprietate a unor elemente chimice de a fi formate din mai mulți izotopi stabili sau radioactivi; ~trop (v. -trop), adj., (despre corpuri) care are aceleași proprietăți fizice identice în toate direcțiile; ~tropie (v. -tropie), s. f., însușire a unui corp de a fi izotrop; ~zime (v. -zimă), s. f., forme moleculare multiple ale aceleiași enzime.

PSEFO- „alegere, elecțiune”. ◊ gr. psephos „pietricică, vot” > engl. psepho- > rom. psefo-. □ ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază atitudinea politică și comportamentul grupurilor de alegători, pentru a detecta factorii care-i influențează în deciziile luate; sin. sociologie electorală.

mijloc [At: PSALT. HUR. 17^v/21 / V: (reg) meljoc, meljuc, ~lic, ~luc, mijoc, milgoș, miljoc, miljluc (A și: miljluc), miljuc (A și: miljuc), minjoc, mioljoc, miojuc, mioljuc, mirjoc, mișloc, moljuc, (înv) mizloc / A și: ~loc / Pl: ~oace^[1], ~uri, (înv, sm) ~oci / E: ml medius locus] 1 sn (Precedat de pp „în”, „din”, „prin”, „la”, „pe la”, înv, „pre” și urmat de un genitiv) Punct, linie, parte a unui lucru, a unei suprafețe care se găsește la egală depărtare de punctele periferice, circumferință, extremități Vz buric, centru, jumătate, miez. 2 sn (Pex; îoc margine) Parte a unui lucru situată la oarecare distanță de fiecare dintre punctele marginale ale acestuia. 3 sn (Îoc capăt, extremitate) Interval cuprins între două extremități sau între două elemente de același fel. 4 sn (Înv; îs) ~ul cerului Zenit. 5 sn (Reg; îas) Sud. 6-7 sn (Îla) De ~ (Situat sau) destinat de a fi așezat în centru sau în spațiul dintre alte lucruri. 8 sn (Îls) Drum (sau cale, linie, înv, hotar) de ~ Soluție intermediară. 9 sn (Îal) Atitudine de compromis. 10 sn (Reg; îs) Degetul de ~ Deget mijlociu (3). 11-12 sn (Îljv) Din ~ (Care este) așezat în centru Si: central. 13-14 sn (Înv; îal) (Care este) în devălmășie. 15-16 sn (Îal; îoc dindărătși dinainte) (Care este) din flanc. 17-18 sn (Îal; pex) (Care este) în plin. 19 sn (Înv; îe) A ridica (sau a scoate) (pe cineva sau ceva) din ~ A înlătura. 20 sn (Înv; îae) A exclude din discuție. 21 sn (Îlav) La (sau în) ~ Aproximativ în centru, în spațiul care separă două persoane sau două lucruri. 22 sn (Îe) A sta (sau a se pune) la ~ A sta între două persoane pentru a le împiedica să se încaiere. 23 sn (Îvp; îae) A interveni, a stărui pentru cineva. 24 sn (Înv; îe) A pune (ceva) la ~ A oferi în folosință comună. 25 sn (Înv; îe) A aduce (sau a pune pe cineva sau ceva) la (sau în) ~ A aduce în discuție. 26 sn (Înv; îae) A convoca pe cineva într-o adunare. 27 sn (Înv; îe) A sta la ~ A sta în cumpănă, a fi nehotărât. 28 sn (Fam; îe) A-și pune capul (sau, rar, gâtul) la ~ A garanta cu viața. 29 sn (Înv; îe) A fi la ~ A fi prezent într-o adunare, la o consfătuire. 30 sn (Îae) A fi în cauză, în joc. 31 sn (Îae) Se spune pentru a semnala un factor suplimentar care influențează desfășurarea faptelor. 32 sn (Pfm; îe) A băga (pe cineva) la ~ A înconjura pe cineva cu simpatie sau afecțiune. 33 sn (Îae) A face din cineva obiectul glumelor, ironiilor. 34 sn (Îlpp) În (sau prin) ~ul sau (înv) în ~ul a..., pe ~ul, în (sau prin, pre, întru) ~ de..., la ~ Între, printre. 35 sn (Îal; urmat de un nume colectiv) În. 36 sn (Îlpp; urmat de un nume colectiv) Din ~ul... sau (înv) de ~ de Din. 37 sn (Îal) Dintre. 38 sn (Înv; îoc margine) Teritoriu de centru, zonă de interior. 39 sn Parte a corpului omenesc dintre torace și șolduri Si: talie, brâu. 40 sn (Îe) A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține etc.) de ~ A petrece brațul în jurul taliei cuiva, în semn de afecțiune. 41 sn (Pop; îe) A fi moale de ~ A fi lingușitor. 42 sn Șale. 43 sn Durere de șale. 44 sn (Pan) Parte a corpului albinei dintre torace și abdomen. 45 sn (Reg) Tulpină a unei plante. 46 sn (Reg) Mijlocar (3). 47 sn (Reg; lpl; îf mijloace) Cruce de lemn care desparte fereastra în mai multe zone Si: răscruci, (reg) mijlocar (7). 48 sn (Reg; lpl; îf mijloace) Broderie, dantelă sau orice alt lucru de mână care unește două bucăți de țesătură, mai ales la fețele de masă Si: (reg) mijlocar (8). 49 sn (Reg) Plasă din mijloc a năvodului cu trei plase. 50 sn (Reg) Calotă a pălăriei. 51 sn (Reg) Parte a cobzei nedefinită mai îndeaproape, probabil bârdan. 52 sn (Reg) Parte interioară, lemnoasă, a unui fruct, în care stau sâmburii Si: cocean. 53 sn (Îvp; îoc margine, aripă) Corp central al unei formații de luptă Si: (înv) temei. 54 sn (Înv; îs ~ înconjurător, ~ social) Mediu. 55 sn (Îoc început, sfârșit) Moment situat aproximativ la aceeași depărtare de începutul și sfârșitul unei unități de timp, al unei acțiuni sau al unui fenomen care se desfășoară în timp. 56 sn (Îlpp) în ~ul sau (înv) în ~ de în timpul, în cursul. 57 sn (Îal, cu nuanță intensivă) în plină desfășurare, în toiul... 58 sn (Îe) A trece (sau a fi, rar, a face) la (sau, înv, în) ~ Exprimă insistența asupra ideii de interval, de răstimp intervenit între două date de referință. 59 sn (Asr; îs) Veacul (sau vârsta) de ~ Evul Mediu. 60 sn (Pex) Parte centrală a unei comunicări orale sau scrise. 61 sn (Îvp; îoc frunte, coadă) Care are dimensiunea, calitatea, valoarea situate între extrema inferioară și cea superioară. 62 a (Îs) Om de ~ Om de statură mijlocie. 63 sn (Îla) De ~ Potrivit ca dimensiune. 64 sn (Îal) Obișnuit. 65 sn (Îal) Moderat. 66 sn (Înv) Persoană care se pune în serviciul cuiva pentru o stabili o legătură, a obține o favoare Si: mediator (1). 67 sn (Înv) Persoană de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. 68 sn (Îlpp) Prin (sau cu) -ul... sau prin ~ de... Prin intermediul. 69 sn (Pgn) Ceea ce servește ca unealtă pentru realizarea uni scop. 70 sn (Lpl) Posibilități materiale sau morale de care dispune cineva într-un anumit scop. 71 sn (Pex) Fel de a acționa Si: cale, chip, metodă, (înv) mijlocire (5). 72 sn (Îlav) Prin toate ~oacele sau prin orice ~, cu orice (sau orișice) ~oace, (rar) cu tot ~ul, cu multe feluri de ~oace Pe toate căile. 73 sn (Pex; îal) Cu orice preț. 74 sn (Îrg; îe) A nu fi ~ (de a...) A nu exista nici o posibilitate de realizare. 75 sn (Îe) A nu avea – să... A-i fi imposibil să... 76 sn (Înv; îe) A face toate ~oacele (sau mii de ~oace) A face tot ce este posibil. 77 sn Logică a unui fapt Si: rațiune, temei. 78 sn (Pex) Pretext. 79 snp Unelte. 80 sn (Îs) ~oace de muncă (sau de bază) Lucruri cu care omul acționează asupra obiectului muncii Si: (înv) mijlociri (6). 81 sn (Îs) ~oace de producție Totalitate a obiectelor muncii și a mijloacelor de muncă Si: (înv) mijlociri (7). 82 sn (Îs) ~oace de circulație (sau de locomoție) Vehicule pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 83 sn (Lpl) Avere. 84 sn (Spc; șîs ~oace bănești, financiare) Bani. corectat(ă)