LAMARCKÍSM (< fr.; {s} n. pr. Lamarck) s. n. (BIOL.) Teorie formulată de J.-B. Lamarck, în 1809, în lucrarea „Filozofia zoologică”, conform căreia plantele și animalele se schimbă în permanență, devenind tot mai complicate ca organizare, datorită acțiunii factorilor mediului ambiant și a tendinței interne, proprie tuturor organismelor vii, de perfecționare. Susținând că principiile evoluției sunt o lege generală pentru natura vie, Lamarck n-a descoperit adevăratele cauze ale dezvoltării evoluționiste. Legile de bază ale l. au avut un rol important, influențând ulterior elaborarea teoriei evoluționiste a lui Darwin.