BORANGIC, borangicuri, s. n. 1. Fir depănat de pe gogoșile viermilor-de-mătase. 2. Țesătură făcută în industria casnică din acest fir. ♦ (La pl.) Diferite feluri de țesături de borangic (1). [Var.: burangic s. n.] – Din tc. bürüncük.

DANTELĂRIE, dantelării, s. f. Cantitate mare de dantele; diferite feluri de dantele. ♦ Fig. Contur sinuos care seamănă cu o dantelă. – Dantelă + suf. -ărie.

VARIA², variez, vb. I. 1. Intranz. A fi felurit, diferit, deosebit (după locuri, împrejurări, situații); a nu semăna, a nu avea aceeași înfățișare, structură, compoziție etc. cu altceva. 2. Tranz. A da o formă diferită, a schimba. 3.Intranz. și tranz. (Mat.) A(-și) schimba valoarea. [Pr.: -ri-a] – Din fr. varier, lat. variare.

SUSCEPTIBIL, -Ă, susceptibili, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se supără repede, supărăcios. 2. Capabil, în stare să... 3. (Despre lucruri) Care poate suferi modificări, care poate lua diferite forme, care poate fi lucrat în diferite feluri. – Din fr. susceptible.

MELC, melci, s. m. I. Nume dat mai multor specii de gasteropode din încrengătura moluștelor, care au corpul moale, de obicei apărat de o cochilie răsucită în spirală, și patru tentacule sensibile, la cap; bourel, culbec. ◊ Loc. adj. Ca melcul = a) răsucit, în spirală; b) foarte încet. ◊ Expr. A tăcea ca melcul = a nu scoate nici un cuvânt. II. P. anal. 1. Partea osoasă a labirintului urechii interne. 2. Organ sau angrenaj al unor mașini destinat să transmită, să transforme sau să utilizeze în diferite feluri mișcarea de rotație. 3. Prăjitură făcută din aluat încolăcit în spirală, presărat cu nucă dată prin mașină. 4. (La pl.) Șuvițe de păr răsucite în formă de inelușe. – Et. nec.

DIVERS adj. 1. v. variat. 2. diferit, felurit, pestriț, variat. (Un public ~.) 3. felurit, multiplu, variat. (Aspecte ~.)

ETEROGEN ~ă (~i, ~e) 1) Care este de natură sau de origine diferită; felurit; divers. 2) Care constă din elemente de natură sau de origine diferită; pestriț; amestecat. 3) lingv. (despre nume) Care are forme diferite de gen la singular și la plural. /<fr. hétérogene

TOCĂTURĂ ~i f. 1) Material mărunțit prin tocare. 2) Carne tocată amestecată, de obicei, cu anumite ingrediente, servind la prepararea diferitelor feluri de mâncare. /a toca + suf. ~tură

MAȘINĂ s.f. 1. Sistem tehnic format din piese cu anumite mișcări, care transformă o formă de energie în altă formă de energie; dispozitiv, aparat, instrument format din mai multe piese, care este pus în mișcare de o forță în scopul obținerii anumitor efecte. 2. Nume dat unor sisteme tehnice puse în mișcare prin diferite feluri de motoare: a) locomotivă; b) batoză; c) automobil. 3. (Pop.) Mașinărie; mecanism. [Var. machină s.f. / < fr. machine, cf. lat. machina].

hoșbot, hoșboturi, s.n. (reg.; mai ales la pl.) vase (de diferite feluri).

TASTER s. n. (poligr.) dispozitiv mecanic al mașinii de cules monotip care fixează pe o bandă de hârtie, prin perforări combinate diferit, felul și poziția literelor unui text ce urmează a fi tipărit. (< germ. Taster)

VARIAT, -Ă adj. care are multe aspecte; felurit, diferit, variu. (< fr. varié)

mie pron. pers. în dativ. Lat. mĭhi (Candrea-Dens., 1099). Se folosește în patru feluri diferite: mie în poziție tare, ca în sp. a mí, și totdeauna împreună cu una dintre celelalte trei forme: mie nu mi-au spus; mi (cu i vocalic), înaintea altor pronume: mi s-a spus, mi l-a dat; mi (cu i consonantic) în poziție enclitică sau proclitică: mi-a adus, dîndu-mi; îmi în următoarele cazuri: îmi pare, îmi aduc aminte, valoare emfatică, față de mi-a duc aminte, pronunțare familiară.

sor (-ruri), s. n. – Piele rasă de porc. Origine incertă. Probabil trebuie admisă o formă vulgară sūs, *sūris „porc”, (în loc de sūs, suis), ca mus, mūris, ōs, ōris etc. Der. din lat. *sūbĕr „plută” (Candrea; Scriban) nu pare posibilă. Se folosește în Tran. și Maram. – Der. șorici (var. șoric, Mold. cioric(i), Banat sor()lic), s. n. (piele rasă de porc), care trebuie să provină din lat. vulgară suericulum, cuvînt ce apare în notele tironiene, fără explicație, între diferitele feluri de produse porcine (după Cihac, II, 341, din pol. skwarek, sb., cr. čvarek „jumări”; după Graur 188, din țig. čor „barbă”).

BORANGIC, borangicuri, s. n. 1. Fir depănat de pe gogoșile viermilor-de-mătase. ♦ Țesătură făcută din acest fir. 2. (La pl.) Diferite feluri de țesături de borangic (1). [Var.: burangic s. n.] – Tc. bürüncük.

digitație (< it. digitazione și diteggiatura, de la lat. digitus „deget”), repartizarea rolului fiecărui deget în desfășurarea execuției instrumentale, în vederea obținerii sunetelor și a realizării frazării* corecte. La instr. de suflat din alamă prevăzute cu clape*, d. este relativ simplă, deoarece instrumentistul obține sunetele nu numai prin manevrarea, cu mâna dreaptă, a celor 3 (uneori 4) clape ale ventilelor*, ci și prin intensitatea suflului, ceea ce face posibilă apariția sunetelor armonice* naturale. Dimpotrivă, la instr. de suflat din lemn, d. este complicată, instrumentistul trebuind să mânuiască cu degetele ambelor mâini nu numai orificiile și clapele instr. care produc sunetele scării de bază ci și clapele corespunzătoare sunetelor cromatice*. Unul și același sunet poate fi obținut adesea prin mai multe grifuri (< germ. Griff „apucare”), degetele fiind solicitate în diferite feluri. La instr. cu claviatură*, d. a evoluat de la întrebuințarea în epoca barocului* a numai trei degete, la aceea a întregii mâini (Carl Philip Emmanuel Bach statornicea introducerea și a degetului mare și a celui mic de la ambele mâini). O dată cu dezvoltarea virtuozității romantice, d. a depășit canoanele tradiționale, fiind supusă, prin varietatea ei, necesității redării unor structuri melodice [legato*-ul la pian de ex. obținându-se și prin intermediul pedalei (1)], acordice sau ritmice tot mai complicate precum și a intențiilor stilistice ale interpretului. La instr. cu coarde și cu arcuș, d. este în funcție de poziția (2) utilizată iar „călcarea” coardei evită de regulă sonoritatea coardei* libere (notată cu 0); degetele, începând cu arătătorul, sunt notate cu cifre de la 1 la 4; la vcl. se utilizează în pozițiile înalte și degetul mare (v. Daumen). D. poate servi sau stânjeni o tehnică instr., dar mai ales influența stilul* interpretativ. Astfel, la instr. cu coarde, d. înseamnă: alegerea coardei, determinând diferențe timbrale*: stabilirea unui nivel expresiv unitar sau haotic (fiecare deget având o anumită forță de vibrare); articularea* sobră sau dulceagă (dacă se abuzează de alunecări excesive) a discursului muzical. Ex. partea I-a din Sonata în la minor pt. vl. și pian de César Franck. În primul ex. (d. Adolf Busch) alunecarea degetelor 2 și 3 dizolvă tensiunea frazei*. Al doilea ex. (d. Enescu) aduce prin extensie o arcuire adecvată atmosferei elevate, proprie inspirației lui César Franck. Echiv. fr. doigté; germ. Fingersatz și Applikatur (învechit); it. applicatura; engl. fingering.

BRÎNZĂ, (2) brînzeturi, s. f. 1. Produs alimentar obținut prin coagularea laptelui cu ajutorul cheagului sau al unor coagulanți sintetici. Frate, frate, dar brînza-i pe bani (= în afaceri nu poate fi vorba de sentimentalism). ◊ Expr. Brînză bună în burduf de cîine, se spune despre un om plin de calități, care însă nu le folosește în scopuri bune. A nu face nici o brînză = a nu face, a nu isprăvi nimic; a nu fi bun de nimic. (Ducă-se, du-te etc.) opt cu a brînzei sau opt (și) cu a brînzei nouă, se zice cînd scapi (sau dorești să scapi) de o persoană supărătoare. 2. (La pl.) Diferite feluri de brînză (1).

CEAPRĂZĂRIE, (2) ceaprăzării, s. f. 1. Meseria de ceaprazar. 2. Prăvălie în care se vînd ceaprazuri, p. ext. chipie și alte obiecte de uniformă (militară). 3. Diferite feluri de ceaprazuri. – (1) Din ceaprazar + suf. -ie, (2, 3) din ceapraz + suf. -ărie.

alt fel (fel diferit) adj. pr. + s. n. (~ de mâncare)

*diferiți (fel de fel) adj. m., pl., f. diferite (diferite opinii); g.-d. pl. m. și f. diferitor (neprecedat de alt determinant cu formă cazuală marcată)/ ac. m. a, la diferiți, f. a, la diferite

REVERBERÁȚIE (< fr.) s. f. (FIZ.) Persistență a unui sunet într-o încăpere după ce sursa sonoră și-a încetat emisia, datorită reflecțiilor multiple ale sunetului pe pereți sau pe alte obiecte, înainte ca intensitatea lui să se anuleze în urma absorbției. O durată scurtă de r. face ca sunetele să pară seci și fără sonoritate, iar o durată prea lungă de r. face ca vorbele și melodiile să fie neinteligibile. Pentru diferitele feluri de săli (de teatru, de operă, concert, curs etc.) există o anumită durată de r. optimă. R. constituie una dintre problemele importante pentru acustica unei săli. ◊ R. artificială = prelucrare electroacustică a semnalelor sonore, cu ajutorul unui reverberator, în scopul obținerii unor condiții optime de audiție în sălile de spectacole, în studiourile de televiziune, de radiodifuziune etc.

VARIA², variez, vb. I. 1. Intranz. A fi felurit, diferit, deosebit (după locuri, împrejurări, situații); a nu semăna, a nu avea aceeași înfățișare, structură, compoziție etc. cu altceva. 2. Tranz. A da o formă diferită, a schimba. 3. Intranz. și tranz. (Mat.) A(-și) schimba valoarea. [Pr.: -ri-a] – Din fr. varier, lat. variare.

UTILITARISM s. n. 1. Spirit utilitar. 2. Doctrină care plasează valoarea supremă în utilitate, aceasta putând fi de diferite feluri. ♦ Concepție care explică morala prin utilitate. – Din fr. utilitarisme.

BORANGIC, borangicuri, s. n. 1. Fir depănat de pe gogoșile viermilor de mătase. 2. Țesătură făcută în industria casnică din acest fir. ♦ (La pl.) Diferite feluri de țesături de borangic (1). [Var.: burangic s. n.] – Din tc. bürüncük.

SUPERCIMENT, (2) supercimenturi, s. n. 1. Ciment care se întărește foarte repede după ce a fost amestecat cu apă. 2. (La pl.) Diferite feluri de superciment (1). – Din fr. superciment.

SUSCEPTIBIL, -Ă, susceptibili, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se simte imediat ofensat, care se supără repede, supărăcios. 2. Capabil, în stare să... 3. (Despre lucruri) Care poate suferi modificări, care poate lua diferite forme, care poate fi lucrat în diferite feluri. – Din fr. susceptible.

MELC, melci, s. m. I. Nume dat mai multor specii de gasteropode din încrengătura moluștelor, care au corpul moale, de obicei apărat de o cochilie răsucită în spirală, și patru tentacule sensibile, la cap; bourel, culbec. ◊ Loc. adj. Ca melcul = a) răsucit, în spirală; b) foarte încet. ◊ Expr. A tăcea ca melcul = a nu scoate niciun cuvânt. II. P. anal. 1. Partea anterioară a urechii interne, răsucită în spirală. 2. Organ sau angrenaj al unor mașini destinat să transmită, să transforme sau să utilizeze în diferite feluri mișcarea de rotație. 3. Prăjitură făcută din aluat încolăcit în spirală, presărat cu nucă dată prin mașină. 4. (La pl.) Șuvițe de păr răsucite în formă de inelușe. – Et. nec.

OTRAVĂ, (3) otrăvuri, s. f. 1. Substanță care, introdusă în organism (în cantități relativ reduse), provoacă, prin acțiunea sa chimică, tulburări importante, leziuni grave etc. și uneori moartea; venin. 2. Fig. Ceea ce provoacă un rău (moral), un necaz, o supărare; p. ext. amărăciune, răutate, venin. ♦ Epitet dat unei persoane foarte rele. 3. (La pl.) Diferite feluri de otravă. [Pl. și: otrăvi] – Din sl. otrava.

DANTELĂRIE, dantelării, s. f. (Cu sens colectiv) Cantitate mare de dantele; diferite feluri de dantele. ♦ Fig. Contur sinuos care seamănă cu o dantelă. Fata... lopăta cu gîndul, spre apus pînă la țărmurile de poveste ale cîntatului Rodos sau spre miazănoapte pînă la dantelăria insulelor egeice. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 67.

ETEROGEN, -Ă, eterogeni, -e, adj. 1. (În opoziție cu omogen, despre elementele care compun un întreg) Care nu este de aceeași natură, diferit, felurit, deosebit; (despre un întreg) compus din elemente diferite. Dialectul italian rămîne mai roman, deși nu mai latin, ca unul ce din capul locului se alcătuia de mai puține părți eterogene. RUSSO, S. 88. ♦ Diferit în ceea ce privește esența sau proveniența. Funcțiile pe cari acești diverși și eterogeni eroi le-au ocupat ar fi rămas, desigur, o ficțiune, dacă ei n-ar fi căutat să le puie în valoare. ANGHEL, PR. 107. 2. (Gram.; învechit, în expr.) Substantiv eterogen = substantiv neutru. – Variantă: heterogen, -ă adj.

FEL, (1, 2) feluri, s. n. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mod de a fi (sau de a acționa); varietate, soi, gen, chip, sort. După cum este felul de viață al oamenilor, tot astfel este și felul lor de a gîndi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2766. Mai face el, țăranul, și alte feluri de mîncări gustoase. CREANGĂ, A. 103. ◊ (Însoțit de adverbe de cantitate sau de numerale) De multe feluri. Flori de un singur fel. ▭ Cîte feluri de chinuri asupră-i se adună! ALEXANDRESCU, P. 42. ◊ (Intră în compunerea pronumelui interogativ ce fel (de), cerînd în răspuns indicarea calității obiectului despre care se întreabă) Spune-mi cu cine te aduni, să-ți spun ce fel de om ești. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Loc. adj. Fel de fel sau de tot felul = diferit, variat, felurit. Miile de paseri cîntau fel de fel de cîntece. ISPIRESCU, L. 17. Pe ziduri stau rînduite... arme de tot felul. ODOBESCU, S. A. 85. (Eliptic) [Păsările] primăverii se cheamă, se-ntreabă și-și răspund, se-ngînă și se-ntrec în fel de glasuri, întorcîndu-se fiecare pe la cuibul său. CARAGIALE, P. 50. Nici un fel de... = de loc. N-am nevastă... nici copii, Nici un fel de căpătîi. TEODORESCU, P. P. 277. ◊ Loc. adv. La fel = deopotrivă, asemenea, egal, întocmai, aidoma. De fel = de loc. Altele sînt mai frumoase, mult mai mîndre, mai bogate, Dar ca marmura cea rece nu au inimă de fel. EMINESCU, O. I 464. ◊ Expr. De felul meu (sau tău, său, lui, lor etc.) = din fire, de meserie, de profesie etc. De felul lui era om vioi și bun de petrecere. CARAGIALE, P. 123. De fel din... = de neam, de origine, de loc, originar etc. Părintele lui, de fel din Botoșani, l-a regăsit pe excentricul fugar și... l-a luat acasă. CARAGIALE, N. S. 11. În felul lui = într-un mod original, propriu lui. Nu semănau amîndouă surorile. Fiecare era frumoasă în felul ei. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Un fel de... = un lucru asemănător cu..., ceva care vrea să fie... Ionuț umblă plecat pe lîngă gard, legănînd în mînă un fel de tinichea goală. DAVIDOGLU, M. 59. Trăiește la marginea satului, spre baltă, într-un fel de coșar pentru vite. STANCU, D. 314. Și-a făcut un fel de casă, grămădind bușteni unul peste altul și împletindu-i cu nuiele. ISPIRESCU, L. 58. Fel și chip v. chip. A-și face felul = a-și face cheful, pofta, mendrele. (Cu pronunțare regională) Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam feliul așa cîteodată... în lipsa părintelui și a dascălului. CREANGĂ, A. 4. A face felul (cuiva) = a da gata, a nimici, a lichida, a distruge, a omorî (pe cineva); a face rău (cuiva). Lui Znagoveanu i-a făcut felul judele de la Gherghița, Vlad, care îi purta sîmbetele. L-a băgat la gros pe vreo cinci ani. PAS, L. I 293. (Cu pronunțare regională) Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul! CREANGĂ, P. 236. 2. Rînd de bucate. Gustau numai din felurile rînduite festinurilor regești. C. PETRESCU, R. DR. 16. Cel mai mare ospăț se cuprindea în cîteva feluri de bucate. NEGRUZZI, S. I 151. 3. Obicei, datină. [Mugur-Împărat] precum e felul din bătrîni La orice chef între romîni, El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59.

FELURIME, felurimi, s. f. Diversitate, varietate. Cheiurile lucii de lumină se colorau de felurimea covoarelor cu țesături bogate. ANGHEL-IOSIF, C. L. 6. Între mii de dobitoace, o, ce multă felurime! CONACHI, P. 269. ◊ Loc. adv. (Învechit) În felurimi sau (neobișnuit) pe felurime = în diferite feluri. Copii voinici, rumeni, bucălați, goneau cu ghiozdanele... să învețe a citi slove noi, a citi apoi pe felurime, a scrie pe platcă. DELAVRANCEA, S. 217. ◊ Expr. (Învechit) Felurimi de... = fel de fel de..., toate felurile de..., multe și variate. Felurimi de costumuri, felurimi de petreceri în pădurice. BOLLIAC, O. 215. Tîrgui felurimi de lucruri. GORJAN, H. I 86. – Variantă: (învechit) feliurime (GOLESCU, Î. 67) s. f.

BORANGIC, (2) borangicuri, s. n. 1. Fir depănat de pe gogoșile viermilor de mătase. Perina de cap era îmbrăcată cu pînză de borangic. ISPIRESCU, L. 251. Trîmbele de borangic nețesute. ODOBESCU, S. I 95. Suie mîndra pe colnic Răsucind la borangic, Și pe fus n-a pus nimic. TEODORESCU, P. P. 278. ◊ Țesătură făcută din acest fir. Nevasta învățătorului, într-o fustă cenușie... și cu o bluză de borangic... sări în picioare. DUMITRIU, B. F. 142. Purta o cămașă așa, albă, lungă – trebuie să fi fost borangic. GALAN, Z. R. 161. 2. (La pl.) Diferite feluri de țesături de borangic. Și bunica și nepoata erau îmbrăcate cu țesături ușoare de casă, borangicuri albe și gălbii, linuri înflorite măiestru și subțire țesute. SADOVEANU, O. I 69. ◊ (Poetic) Întîi fu un susur de bură, Apoi o pripire de picuri – Urzire zorită și deasă De lungi, argintii borangicuri. TOMA, C. V. 105. -Variante: burangic (CREANGĂ, A. 48), burancic (NEGRUZZI, S. I 300), burungic (NEGRUZZI, S. I 107) s. n.

BRÎNZĂ, (2) brînzeturi, s. f. 1. Produs alimentar obținut prin coagularea laptelui cu ajutorul cheagului sau al unor coagulanți sintetici; se păstrează de obicei presată și sărată. Brînză de oaie. Brînză de capră. Brînză de burduf. ▭ Pe tavă se află o cană cu vin și un taler cu felii de pîine și cu bucăți de brînză. PAS, L. I 21. Nu se mai află pe lume asemenea brînză cum o face cuscrul Haralambie. SADOVEANU, N. F. 10. O străchinoaie de brînză cu smîntînă și mămăliguță erau gata. CREANGĂ, P. 10. Cînd e brînză, nu-i bărbînță v. bărbînță. Frate, frate, dar brînza-i pe bani (= în afaceri nu poate fi vorba de sentimentalism). ◊ Săptămîna brînzei v. săptămînă. ◊ Brînză de Brăila (sau albă sau murată) = caș de oaie presat și conservat în zer sărat; telemea. Brînză frămîntată = brînză preparată din caș de oaie dospit, stors de zer, frămîntat și sărat. Brînză de vacă = lapte de vacă prins și stors de zer. ◊ Expr. Brînză bună în burduf de cîine, se zice despre un om cu însușiri frumoase, care însă nu le folosește în scopuri bune. A nu face brînză cu cineva = a nu face nici o ispravă cu cineva. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. A nu face nici o brînză = a) a nu face, a nu isprăvi nimic; b) a nu fi de nici un folos, a nu fi bun de nimic, a nu face două parale. Asta e altă brînză = asta e altceva. Dar de beleaua boierilor cînd scăpăm, frățiorilor? – Asta e altă brînză. PAS, L. I 268. (Ducă-se, du-te etc., sau te duci etc.) opt cu-a brînzei sau opt și cu a brînzei nouă, se zice cînd scapi (sau dorești să scapi) de o persoană supărătoare, a cărei plecare nu o regreți. Te duci opt cu a brînzii! PANN, P. V. II 118. Brînză de iepure = (Mold.) halva; fig. lucru imposibil. 2. (Numai la pl.) Diferite feluri de brînză.

CEAPRĂZĂRIE, (2) ceaprăzării s. f. 1. Meseria de ceaprazar. 2. Prăvălie în care se vînd ceaprazuri, chipie și obiecte de uniformă militară. 3. (Cu sens colectiv) Diferite feluri de ceaprazuri. Pinzeturile și cusăturile de tot felul, ceaprăzăria, rufăria felurită. ODOBESCU, S. II 95.

CEAS, ceasuri, s. n. 1. Interval de timp cuprinzînd 60 de minute, constituind a 24-a parte a zilei; oră. Un ceas ținu lupta. ISPIRESCU, L. 18. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptori de plăcinte, cîțiva pui... erau gata. CREANGĂ, P. 10. Tu citești scrisori din roase plicuri Și-ntr-un ceas gîndești la viața toată. EMINESCU, O. I 119. Nu aduce anul ce aduce ceasul. ◊ Loc. adv. Cu ceasurile sau cu ceasul = timp îndelungat. La orice îi sare glasul Și rîde nebun, cu ceasul. PANN, P. V. I 97. La tot ceasul = la fiecare oră, într-una, mereu, în fiecare moment. ◊ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curînd) = fără întîrziere, fără a mai aștepta. Cere ce mai ai de cerut, cu un ceas mai curînd. ISPIRESCU, L. 29. În ceasul al doisprezecelea = în ultima clipă, înainte de a fi prea tîrziu. ♦ Distanță, întindere, spațiu parcurs în timp de o oră. Acest sat e la trei ceasuri de București. ▭ Muma zmeului... suflă văpaiă din gura ei cea spurcată cale de trei ceasuri. ISPIRESCU, L. 26. Cîmpuri și dealuri de o întindere de un ceas și două sînt acoperite cu cartoafe. KOGĂLNICEANU, S. 5. ◊ Expr. A face un ceas bun (sau bunicel sau bunișor) pînă... = a avea nevoie de o oră întreagă (sau mai bine de o oră) pînă... A făcut un ceas bun pînă acasă. ♦ Fiecare dintre cele 24 de părți în care e împărțită o zi, părți determinate de cadranul și acele unui ceasornic; p. ext. bătaie a ceasornicului, cînd acele cadranului, ajung la una din cele 12 puncte la care se bate ora. Cît e ceasul? ▭ La al treilea ceas al nopții, au fost în drum în bărăganul de la Dropii. SADOVEANU, M. C. 205. Ciocanele [ceasornicului] bat sferturile, jumătățile și ceasurile. SADOVEANU, F. J. 518. ◊ (La pl. cu același sens ca la sg.) Erau ceasurile patru. IBRĂILEANU, A. 68. 2. Moment, clipă; timp, vreme. Îi veni să-și zvîrle carabina sub gard, ca pe-un băț netrebnic, un vreasc care nu-i putea ajuta nimic în ceasul acela plin de primejdii. CAMILAR, N. II 415. Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri, O, ceas al tainei, asfinții de sară! EMINESCU, O. I 201. Nu-și perdu cumpătul la un ceas așa de greu. NEGRUZZI, S. I 226. ◊ Loc. adv. (Învechit și regional) În (sau într-)acel ceas = în momentul acela, atunci, imediat, îndată, pe loc. Alergă la el chiar Într-acel ceas... și-i ceru iertăciune. SEVASTOS, N. 204. Într-acest ceas = acum, imediat, momentan. La opt [clăi] vîrfuri le-am făcut; Numai una mi-a rămas Să-i fac vîrf într-acest ceas. TEODORESCU, P. P. 633. În (sau, învechit, pe) tot ceasul = în fiecare clipă, în tot momentul, în tot timpul, totdeauna. Cum să se împace [sufletul]. Cînd îl înec pe tot ceasul cu suspinul și cu plînsul? CONACHI, P. 103. Pe nimica, pe ceas sau pe mică pe ceas v. mică¹. ♦ (Adesea în legătură cu un genitiv atributiv) Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment important. Oh! și pentru dînsa ceasul ispășirii va sosi. DAVILA, V. V. 166. Mai nainte însă de a veni ceasul nașterii, copilul se puse pe plîns. ISPIRESCU, L. 2. Acum, ceasul fericirii a sunat pentru mine. ALECSANDRI, T. I 56. Cu securi m-a spintecat. Inimioara mi-a mîncat, Sîngele mi l-a vărsat, în ceas de moarte m-a lăsat. TEODORESCU, P. P. 397. ◊ Expr. Ceasul morții = momentul cînd moare cineva. Ceas bun (sau rău) = (în superstiții) moment norocos (sau nenorocos). Oh! dragu mieu! ce ceas rău te-au adus pe tine pe-aicel SBIERA, P. 94. Se vede c-am pornit într-un ceas rău. CREANGĂ, P. 145. Vărguță de alun, Adă-l într-un ceas bun. ALECSANDRI, T. I 366. (Să fie) într-un ceas bun! formulă prin care se urează succes cuiva, cînd începe sau întreprinde ceva. Iaca inelul d-sale... Dă-i acum pe al tău... și să vă fie logodna într-un ceas bun. ALECSANDRI, T. I 225. A se da de ceasul morții = a se frămînta (de supărare sau de necaz). Să se dea fiul împăratului de ceasul morții de ciudă, cînd auzi una ca aceasta. ISPIRESCU, L. 311. 3. Aparat (cu un anumit mecanism) care servește la determinarea și măsurarea timpului în limitele unei zile (24 de ore); ceasornic. V. ornic, orologiu, pendulă. Ceas de mînă. Ceas de buzunar. Ceas de perete. ▭ Îi dete trei lucruri: un inel, un ceas și o lădiță de aur. RETEGANUL, P. II 10. Cînd bătea ceasul la unu, Eram gata ca păunu; Cînd bătea ceasul la doi, Eram cu mîndra-amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ Ceas deșteptător v. deșteptător. Ceas de nisip = aparat care măsoară o durată de timp, prin scurgerea unei cantități de nisip dintr-o despărțitură a lui într-alta. ◊ Expr. (Familiar) A merge ca ceasul = a merge perfect. ◊ Compus: ceas-brățară = ceasornic prins cu o curelușă sau cu o brățară deasupra încheieturii mîinii. ♦ Aparat în formă de ceas (3), avînd un cadran și una sau mai multe limbi dispuse în diferite feluri și care servește la înregistrarea unor mișcări, a unor cantități de lichide sau gaze (care trec prin el); contor. 4.Slujbă religioasă săvîrșită la anumite ore din zi. Andrei luă breviarul în mînă, se puse a citi, la lumina lunii, ceasurile canonice. BĂLCESCU, O. II 256. Bătrînul nu scăpa, Nici utrene, nici ceasuri, nici liturghia. NEGRUZZI, S. II 233.

HUMĂ s. f. Numele popular al unor roci argiloase moi, de diferite feluri și culori, întrebuințate la spoitul caselor; argilă. Humă albă. Humă vînătă. ▭ În încăpere mai stăruia mirosul de humă și de var proaspăt. CAMILAR, TEM. 54. Flămînzilă mînca lut și pămînt amestecat cu humă. CREANGĂ, P. 247. Pe cuptiorul uns cu humă și pe coșcovii păreți, Zugrăvit-au c-un cărbune copilașul cel isteț. EMINESCU, O. I 84.

LAPTE, (2) lăpturi, s. n. 1. Lichid secretat de glandele mamare ale femeii și ale femelelor mamifere, alb sau gălbui, dulceag la gust și nutritiv, constituind hrana sugaciului și a puiului de animal. Ar fi dorit să-l întrebe... dacă șerpișorii lui de copii s-au săturat vreodată de lapte. SAHIA, N. 35. Păzea caprele și oile satului și aducea în fiecare sară lapte și făină lui moș Trifu. BUJOR, S. 71. Orzul să mi-l dai fiert în lapte. ISPIRESCU, L. 3. Cînd mă uit în fața lui, Parcă-i spuma laptelui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 37. ◊ Expr. A băga oile în lapte v. băga. (Familiar) A se băga (sau a cădea) ca musca în lapte v. muscă. A fi învățat ca mîța la lapte = a avea obiceiuri rele, năravuri. ◊ Purcel (sau vițel) de lapte = purcel (sau vițel) mic, care nu a fost încă înțărcat. Lapte de pasăre = fel de mîncare servit ca desert, preparat din lapte, ouă și zahăr. (Astron.) Calea laptelui = calea lactee, v. lactee. ♦ Lapte dulce. Lapte acru. Lapte prins. Lapte covăsit. Lapte de putină. Lapte acidulat. Lapte pasteurizat. Lapte condensat. Lapte bătut v. c. ◊ Compuse: laptele-cîinelui = plantă erbacee, răspîndită pe locuri necultivate, a cărei tulpină conține un suc lăptos (Euphorbia Cyparissias). Îndată dădurăm în prund, printre tufe de laptele-cîinelui. SADOVEANU, N. F. 27; laptele-cucului = plantă erbacee, cu flori galbene, a cărei tulpină conține un suc lăptos; este răspîndită prin locuri necultivate (Euphorbia helioscopia); alior; laptele-stîncii = lăptișor. 2. (Rar, numai la pl.) Diferite feluri de lapte sau de mîncări preparate din (sau cu) lapte. Rămăsese să îngrijească de rostul casei, colindînd prin cuhnia în care se pregăteau lăpturile, smîntînurile și unturile. MACEDONSKI, O. III 140. Lăpturi, cașcavaluri și unturi... cărnuri și pești proaspeți. ODOBESCU, S. II 96. 3. Suc albicios, asemănător la aspect cu laptele, care se găsește în unele plante sau fructe ori este preparat din acestea. Lapte de nuci. Lapte de migdale. Lapte de cocos. ◊ Expr. (Despre plante, mai ales despre cereale) (A fi) în lapte = (a fi) necopt, crud. Porumb în lapte. 4. (În expr.) Lapte de malț = malț măcinat și frămîntat cu apă, folosit la fabricarea berii. Lapte de var = amestec de var stins și apă, folosit la zugrăvit și în diverse industrii; apă de var. Lapte de ciment = amestec de ciment și apă, folosit în lucrările de asfaltare, de construcții, de sonde etc.

MEZEL, mezeluri, s. n. (Mai ales la pl.) Diferite feluri de salam și preparate similare. Masa era plină cu tot felul de mezeluri. BUJOR, S. 117. Cîte un mezel, cîte un păhăruț de vin. VLAHUȚĂ, la TDRG. Sare repede jos, plătește birjarului și, încărcat în buzunare cu mezeluri sună destul de emoționat. CARAGIALE, O. II 233.

MISTREȚ, -EAȚĂ, mistreți, -ețe, adj. 1. De pădure, pădureț, sălbatic; (despre fructe) acrișor. Paserile să te-nvețe Care sînt poamele dulce, care sînt cele mistrețe. CONACHI, P. 298. ◊ Porc mistreț (și substantivat) = porc sălbatic. Acolo scociorau îndelung... pînă ce izbîndeau să scoată la lumină niște gulii., pe care le caută și mistreții bălților pentru gustul lor dulceag. SADOVEANU, P. M. 259. Văzură un porc mistreț mare, fugind. ISPIRESCU, L. 140. 2. (Regional) Care rezultă dintr-un amestec (de rase, de calități, de feluri diferite), amestecat; p. ext. care e de valoare mijlocie; nici prea rău, nici prea bun. Ghiță. știi, nici prea-prea, nici foarte-foarte. ca vinul cel mistreț. ALECSANDRI, T. 791. – Variantă: (regional) nistreț, -eață (ȘEZ. V 68) adj.

PASTRAMĂ, (2) păstrămuri, s. f. 1. Carne (mai ales de oaie sau de vită) sărată, condimentată și uscată la fum, la soare sau în cuptor. Un berbec întreg, făcut pastramă, a început să sfîrîie pe jăratic. GALACTION, O. I 267. Tăie felii subțiri de pastramă usturoiată. C. PETRESCU, Î. II 135. Negoiță a dat țoiul repede pe gît; a-mbucat o fărîmă de pastramă. CARAGIALE, O. III 44. ◊ Expr. (Familiar, rar) A ține la pastramă (pe cineva) = a ține pe cineva închis undeva (un timp îndelungat). Am să te țin la pastramă hăt și bine. De acum în turbincă au să-ți putrezească ciolanele. CREANGĂ, P. 318. A face pastramă (pe cineva) = a bate rău, a snopi în bătăi. Am să te fac pastramă!... Am să te ard de viu! MACEDONSKI, O. II 67. A se face pastramă = a slăbi rău de tot. (Familiar) A pune la pastramă = a ucide. (Atestat în forma păstramă) Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană... mai trebuie să-și bată joc de casa mea? și pe voi să vă puie la păstramă? CREANGĂ, P. 28. 2. (La pl.) Diferite feluri de pastramă. De-i nevoie în casă de dulceți, de pînză, de păstrămuri, de orice în sfîrșit... Marghiolița poartă de grijă de toate. ALECSANDRI, T. I 45. – Variantă: păstramă s. f.

PESCĂRIE, pescării, s. f. 1. Pescărit, pescuit. 2. Loc, piață, prăvălie unde se vinde pește; negoț de pește. 3. (Rar) Totalitatea peștilor dintr-o apă; mulțime de pești. Acelora, care prind atîta blestem de pescărie și o aduc aici de vlnzare, să le pună dare pentru prins pește! SP. POPESCU, M. G. 85. 4. Diferite feluri de mîncări de pește. Pescăria era singura lui hrană. PAMFILE, CER. 20. Se aduna... tot felul de provizii pentru masă: curcani, claponi, vînat, pescării. GANE, N. III 59.

PÎNZETURI s. n. pl. 1. Diferite feluri de pînză. Vinerea era tîrg și moții veniți în căruțe, cu oale și pînzeturi și linguri de lemn, ascultau uimiți cuvintele mormăite de Lupul sau de Pantelemon. DUMITRIU, N. 188. Drăghici era fiul unui toptangiu de pînzeturi. VLAHUȚĂ, O. AL. II 66. În fabrici se țes... pînzeturi mult mai ușor și în timp mult mai scurt. CREANGĂ, O. A. 299. 2. Obiecte confecționate din pînză; albituri, rufărie. Ieși în vîrful picioarelor și se întoarse imediat c-un pachet de pînzeturi. BART, E. 382. [Copilașii] albi ca și pînzeturile în care erau învăliți. La TDRG.

POGACE, pogăci, s. f. (Popular) Turtă preparată în diferite feluri, după regiuni. Mîncară și cea din urmă pogace (turtă) de cenușă. RETEGANUL, P. III 72. Lacomi sînt ochii la pogace. ȚICHINDEAL, F. 10. Pogace rasă Sub streșină de casă (Fereastra). GOROVEI, C. 148. – Variantă: pohace (NEGRUZZI, S. I 285), pohaci (ALECSANDRI, T. 965), s. f.

POSTAV, (2) postavuri, s. n. 1. Stofă de lînă, uneori amestecată cu fibre artificiale, groasă, compactă din care se confecționează îmbrăcăminte călduroasă, pături, cuverturi etc. Aruncă departe cărțile pe postavul verde. C. PETRESCU, S. 102. Ne poate fi iertat Să vă-ntrebăm smerit, de vreți a ne-arăta, De unde-ați cumpărat postavul de manta? ALEXANDRESCU, P. 115. De era el năltișor, îi da postav roșior, Să fie strălucitor. ALECSANDRI, P. P. 176. 2. (Numai la pl.) Diferite feluri de postav (1) sau confecțiuni de postav (1). De lucru nu ț-oi da... Și-n postavuri te-oi purta. BIBICESCU, P. P. 279. Care este mirele, Mirele, ginerele, Sară el teancurile Să-și ia postavurile. ALECSANDRI, P. P. 176.

VARIA², variez, vb. I. 1. Intranz. A fi felurit, diferit, deosebit (după locuri, împrejurări, situații); a nu semăna, a nu avea aceeași înfățișare, structură, compoziție, valoare etc. cu altceva. Salariul variază însă după cultura tehnică pe care o ai. SAHIA, U.R.S.S. 87. Știi că la Constantinopol rar să nu te pomenești din somn în sunete de tun, al căror număr variază după rangul localității unde s-a ivit incendiu. GHICA, A. 3. 2. Tranz. fact. A da o formă diferită, a face să fie felurit; a schimba. Un vînt ușor și întrerupt se legăna... mișcînd și variind lumina soarelui. GALACTION, O. I 208.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc care luminează prin emisiune proprie, fiind alcătuit dintr-o masă care are o temperatură foarte înaltă; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. Stele mari ardeau sus: păreau niște crini de aur pe o apă albastră, SADOVEANU, O. III 157. Printre, crengi scînteie stele, Farmec dînd cărării strîmte. EMINESCU, O. I 209. Ceriu-i mare, stele-s multe, Și mai mari și mai mărunte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ◊ (în metafore și comparații) Din covorul închis al foilor, florile de apă răsăreau ca niște stele de argint. SANDU-ALDEA, U. P. 105. Șterge-ți ochii, blondă Martă... ochii-ți negri. două stele, Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin. EMINESCU, O. IV 37. ◊ Steaua polară v. polar. Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Nu se mai văd ceasurile la foișorul de foc; lumina de-ndărătul cadranului s-a stins; dar mai sus de foișor arde clipind în cadență steaua dimineții – se face ziuă. CARAGIALE, O. II 16. Steaua ciobanului v. cioban. Stea cu coadă = cometă. Multe buburuze sînt pe boltă. Toate numai aur și argint!... însă dintr-un haos lăturalnic Iese... Cu-un surîs pe buze cam șăgalnic, Și mișcînd, încet, o stea cu coadă. BENIUC, V. 66. Stea comată v. comat. Stea căzătoare v. căzător. ◊ Expr. Cîte-n lună și-n stele v. lună. A vedea stele verzi, se spune cînd cineva primește o lovitură puternică. Tata uita să-și plece capul cînd intra, astfel că se izbea de pragul de sus, de vedea stele verzi. PAS, Z. I 42. ♦ (Determinat prin «roșie») Simbol al revoluției proletare, al socialismului. Am vrut să-ți spun că au cîntat cocoșii: Că s-au ivit pe ceruri semne roșii. Și-n noapte steaua roșie răsare, Deasupra, peste lumi, peste popoare. TULBURE, V. R. 15. Soarele negru în ocean se stingea Și peste China, Dinspre Mongolia se ridica Stea roșie crescînd lumina. BOUREANU, S. P. 10. ♦ (în expr.) Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază, care îndrumă o acțiune, care dă direcția într-o activitate oarecare. Legătura indisolubilă între teorie și practică constituie steaua călăuzitoare a marxism-leninismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 11/2. ♦ (în legătură cu superstiția că viața oamenilor este influențată de stele) Hyperion, ce din genuni Răsai. Tu vrei un om să te socoți, Cu ei să te asameni?... Ei doar-au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. ◊ Expr. A crede în steaua sa = a crede că îi va merge bine; a fi optimist. A-i apune (cuiva) steaua v. apune. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Muncească-se cît o vrea Cel născut supt steaua rea, în zadar se va sili Ce-o dori a dobîndi. VĂCĂRESCU, P. 403. (Exprimînd o amenințare sau un sentiment de compătimire) Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.), vai de capul meu (sau al tău etc.). Să se cumințească... Să iasă la muncă așa cum e datina și legea. Altfel or s-o pață, vai de steaua lor! SADOVEANU, M. C. 199. De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie. CREANGĂ, P. 195. A citi în (sau la) stele v. citi. ♦ Epitet dat femeii iubite. Iubita mea, stea blîndă, pierdută-n depărtări, Tu mă abați din calea pustiilor cărări. PĂUN-PINCIO, P. 82. Tu, care ești pierdută în neagra vecinicie. Stea dulce și iubită a sufletului meu! ALECSANDRI, P. A. 62. 2. Fig. (Astăzi rar) Artistă celebră (de cinematograf, de teatru); vedetă. În scurt timp Evantia fu proclamată steaua localului de noapte. BART, E. 359. II. 1. Obiect, desen avînd o formă asemănătoare cu aceea prin care reprezentăm, în mod convențional, aștrii (cu excepția soarelui și a lunii): a) obiect confecționat din lemn, din carton etc. și împodobit în diferite feluri, cu care umblă copiii la colindat, de crăciun. Cîțiva copii mai săraci Au izbutit să-nfiripe o stea de hîrtie. BENIUC, V. 39. Cine primește Steaua frumoasă Și luminoasă, Cu colțuri multe Și mărunte? TEODORESCU, P. P. 100. ◊ Cîntec de stea = colindă. ◊ Expr. A umbla cu steaua = a colinda; b) (în expr.) Steaua Republicii = numele unei decorații din Republica Populară Romînă; c) (Tehn.; în expr.) steaua roții = partea unei roți, dintre bandaj și fus; d) (Tipogr.) asterisc, steluță; e) pată albă pe fruntea unui cal. (Poetic) Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur; Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ Expr. (Despre oameni) A fi eu stea (rar cu steaua) în frunte = a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decît alții. Nu căuta că-s mic, dar trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, macar să fie cu stea în frunte. CREANGĂ, P. 152. Nu spera cînd vezi mișeii La izbîndă făcînd punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte. EMINESCU, O. I 196. Cuconașii din Ieș nici nu catadicsesc să se uite la bietele copile, parcă ei sînt cu steaua în frunte, ALECSANDRI, T. I 137. 2. (Rar) Picătură de grăsime care plutește pe supa sau pe laptele fierbinte; ochi. Masa începu a să așterne... Era zupă grasă cu stele, care parcă sclipeau. RETEGANUL, P. I 63. III. Compuse: Steaua-pămîntului = ciupercă de pămînt, de culoare brună, în forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fîșii dispuse radiar (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = animal cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci brațe în direcție radiară; trăiește aproape în toate mările de pe glob și se hrănește cu moluște, viermi și crustacee; asterie. Copii, coborînd în cîrduri, îi întreabă din depărtare dacă au prins raci, crabi și stele-de-mare. DELAVRANCEA, S. 65.

SUSCEPTIBIL, -Ă, susceptibili, -e, adj. 1. (Despre lucruri) Care poate suferi modificări, care poate lua diferite forme, care poate fi lucrat în diferite feluri. [Cărămizile] sînț încă umede și moi și netezimea lor e susceptibilă de a păstra orice urmă, evocînd timpurile cînd a fost născocită caldeeana scriere cuneiformă. BOGZA, C. O. 219. 2. Capabil de a..., în stare să... Se credea obligată să facă tot ce e susceptibil să o ridice deasupra. REBREANU, R. I 186. Talangiu este un om... susceptibil de a se entuziasma îndată. BOLINTINEANU, O. 419. 3. (Despre oameni) Care se supără repede, care se simte numaidecît ofensat; supărăcios. V. sensibil. Fire susceptibilă.

DIVERSITATE. Subst. Diversitate, varietate, variabilitate, variație, diversificare, felurime; deosebire, osebire (înv. și pop.), diferență, diferențiere, nepotrivire, inegalitate; contrast, contrastare. Eterogenitate, eteromorfie, polimorfism, polifonie; polilingvism; eclectism. Amestec, amestecătură, adunătură, combinație, conglomerat (fig.), amalgam (fig.), conglomerație, talmeș-balmeș (fapt.); amestec de culori, pestrițătură (rar), pestriciune (reg.); caleidoscop (fig.). Varia, miscelaneu (livr.). Etero- (eterodoxie; eterofonie etc.). Hetero- (heterociclu; heterofilie; heterogamie etc.). Adj. Diversificat, divers, neuniform, diferit, variat, variu (înv.), variabil, felurit, în mai multe feluri, multiform, poliform; eterogen, eteromorf, polimorf, heteroclit; pestriț, pestricior (dim., pop.), pestricat (înv.), pestrițat (rar), împestrițat; caleidoscopic (fig.); polifonic; eclectic. Schimbător, variabil. Deosebit, altfel de, de alt soi; contrastant, distonant, divergent. Etero- (eterodox; eterofon; eterogen; eteromorf). Hetero- (heteroclit; heterogam; heteromorf etc.). Vb. A fi neuniform, a nu fi la fel, a diferi, a fi felurit, a se feluri (înv.), a se deosebi, a se osebi (înv. și pop.), a se diferenția, a se diversifica, a se distinge, a nu semăna, a nu avea asemănare, a nu se potrivi, a nu coincide; a contrasta, a se opune. A diversifica, a varia, a schimba, a diferenția; a amesteca, a face un amestec, a combina, a îmbina, a amalgama (fig.), a împestrița, a face pestriț, a pestrița (rar). Adv. Altcum, altcumva, altfel, în alt chip, în alt mod; în felurimi (înv.), pe felurimi (neobișnuit), în diferite feluri, felurit. V. amestec, deosebire, instabilitate, opoziție, originalitate, pestrițătură, specifíc.

DIVERS adj. 1. deosebit, diferit, felurit, variat, (înv. și pop.) osebit, (înv.) despărțit, variu. (Un sortiment ~ de mărfuri.) 2. diferit, felurit, pestriț, variat. (Un public ~.) 3. felurit, multiplu, variat. (Aspecte ~.)

ETEROGEN adj. amestecat, diferit, felurit, împestrițat, pestriț, variat, (reg.) mistreț. (Un public ~.)

borangic sn [At: (a. 1761) DOC., ap. ȘIO / V: (înv) bur~, burangiuc, burun~, burungiuc, ~gin, boronciiuc, ~runciuc / Pl: ~uri / E: tc bürüncuk] 1 Fir de mătase depănat de pe gogoșile opărite ale viermilor de mătase. 2 Țesătură din borangic (1), făcută în casă. 3 (Pop; îs) Trăsură de ~ Borangic rezultat dintr-o strachină de gogoși, înainte de a fi făcut scul. 4 (Îe) A se alege ~ul (de ceva) A se alege alege praful de ceva. 5 (Pop; îs) Gândac de - Vierme de mătase. 6 (Lpl) Diferite feluri de țesături de borangic (1). 7 (Bot) Tortițel.

bumbac [At: SIMION DASCĂLUL, ap. LET. I, A. 28 / V: (îvp) băm~ / Pl: ~uri sn, ~ i sm / E: ns cf srb bumibak, bg бубак, ml *bombacium] 1 sm Plantă textilă din familia malvaceelor, de origine tropicală sau subtropicală, cu flori gălbui sau roșietice și cu fructele capsule, care conțin numeroase semințe acoperite cu peri pufoși Si: (reg) bumbăcar, bumbăcel (Gossypium hirsutum). 2 sm (Bot; reg; șîs ~ de câmp) Bumbăcariță (1) (Eriophorium augustifolium). 3 sm (Bot; reg; îs) ~ de câmp Bumbăcariță (Eriophorium latifolium). 4 sm (Bot; reg; îs) ~ de câmp Lânăriță (Linaria vulgaris). 5 sn (Lpl) Diferite feluri de bumbac (10). 6 sn Fibră textilă obținută prin egrenare, de pe semințele bumbacului (1). 7 sn (Pop) Vată. 8 sn (Pop; îe) A avea ~ în urechi A nu auzi bine. 9 sn Fir răsucit de bumbac (6) întrebuințat la cusut sau la țesut. 10 sn (Pex) Țesătură de bumbac (6). 11 sn (Reg) Rasă de boi. 12-13 sn (Îs) ~ mercerizat Fir sau țesătură de bumbac (2) tratat cu diverse soluții pentru a căpăta luciu. 14 sm (Îs) ~ colodiu Substanță explozivă pe bază de nitroceluloză.

dantelărie sf [At: CAMIL PETRESCU, P. 52 / Pl: ~ii / E: dantelă + -ărie] 1 Cantitate mare de dantele (1) Si: (rar) dantelă (2). 2 Diferite feluri de dantele (1) Si: (rar) dantelură (4). 3 (Fig) Contur sinuos care seamănă cu o dantelă (1).

ceaprăzărie² sf [At: ODOBESCU, S. II, 95 / V: cep~ / Pl: ~ii / E: ceprazar + -ie] 1-5 Prăvălie cu ceaprazuri (1-5). 6 (Pex) Prăvălie în care se vând obiecte de uniformă militară. 7 Diferite feluri de ceaprazuri. 8-12 Mulțime de ceaprazuri (1- 5). 12-31 Meseria ceaprazarului (1-20).

divers, ~ă [At: PRAVILA (1788), 81/6 / Pl: ~rși, ~e / E: fr divers, lat diversus] 1 a Care prezintă trăsături variate Si: deosebit, diferit, felurit, variat. 2 a (Îs) Fapt ~ Întâmplare banală, de toate zilele. 3 a (Îas) Rubrică de ziar care prezintă succint întâmplările și evenimetele petrecute în cursul zilei. 4 sf Probleme mărunte și auxiliare (care se discută într-o adunare). 5 a (Lpl; precedând substantivul) Tot felul de...

elasticitate sf [At: AMFILONIE, G. F. 138^r/8 / V: (îvr) elasticita, ~iți~ / Pl: ~tăți / E: fr élasticite, lat elasticitas, -atis] 1 (Fiz) Proprietate de a fi elastic. 2 (Atm) Însușire a țesutului conjunctiv de a fi constituit din fibre elastice (4). 3 (Atm) Însușire a fibrelor, ligamentelor etc. de a fi elastice (4). 4 Însușire a de a fi constituit dintr-un material elastic (3). 5-6 (Șfg) Suplețe. 7 Agilitate (în mișcări). 8 (Fig) Adaptabilitate. 9 (Fig) Mobilitate. 10 (Fig) Lipsă de fermitate. 11 (Fig) Posibilitatea de a interpreta ceva în diferite feluri. corectat(ă)

escalop sn [At: DN² / Pl: ~uri / E: fr escalope] Felie subțire de carne, mai ales de vițel, preparată în diferite feluri.

făinos, ~oasă [At: LB / V: (reg) făni~, fări~ / P: fă-i~ / Pl: ~oși, ~oase / E: ml farinosus cf făină] 1 a Care conține făină (1) 2 a Care este plin de faină (1). 3 a Ca făina (1). 4 a (D. fructe) Fără zeamă. 5 (D. fructe) Mălăieț. 6 sfp, a (Șîs paste ~) (Produse alimentare de diferite forme) preparate din făină de grâu, apă și ouă. 7 sfp (Trs; rar) Diferite feluri de plăcinte. 8 sfp (Trs; rar; pgn) Preparate culinare din făină.

felurime sf [At: CARAGEA, L. 19/3 / V: (Mol) ~liu~ / Pl: ~mi / E: fel + -ime] 1 Diversitate (de obiecte, ființe etc.). 2 (Înv; îlav) În ~mi sau (nob) pe ~ În diferite feluri. 3 (Înv; imp) Calitate.

făină, -nei gen. a., -nuri (diferite feluri de făină).

mătase, -tasei gen. a., -tăsuri (diferite feluri de mătase).

orz, oarze (lanuri de orz) și orzuri (diferite feluri de orz).

oțel, oțele (mecanismul puștii) și oțeluri (diferite feluri de oțel).

paceagerie sf [At: ȘIO II₁, 279 / V: ~ceg~ / Pl: ~ii / E: paceagiu + -erie] (Înv) 1 Îndeletnicire a paceagiului. 2 (Csc) Diferite feluri de pacele (2).

pogace [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 325 / V: (reg) boace sf, bogace sf, bogaci^[1] sn, bohaci sn, ~aci sn, ~acie sf, pohace sf, pohagi sn, pohoace sf / Pl: ~găci, ~ / E: mg pogácsa, ger dal Pogatsche, srb pogača] 1 sf Turtă făcută din făină de grâu cu jumări de porc sau din mălai, preparată în diferite feluri după regiune, coaptă de obicei în vatră, sub spuză. 2 sf (Reg; îe) E pace de ~ Se spune pentru a arăta că nu se poate face cu nici un chip un lucru. 3 sf (Trs; Ban; spc) Azimă făcută din făină de grâu prin coacerea aluatului în spuza din vatră. 4 sf (Trs; spc) Un fel de pâine făcută cu scorțișoară, care se mănâncă la serbările familiale. 5 sf (Trs; spc) Pâinișoară făcută din aluatul ras de pe vasul în care s-a frământat pâinea. 6 sf (Mun; spc) Un fel de turtă dulce făcută din aluatul rămas de la alte produse de patiserie. 7 sf (Buc; Trs) Pâine de grâu muiată în miere, care se dă mirilor după cununie. 8 sf (Trs) Mămăligă tăiată felii prăjită pe jăratic. 9 sf (Trs) Turtă din semințe de floarea-soarelui sau de dovleac din care s-a extras uleiul. 10 sf (Reg; csc) Mâncărurile servite de familia viitorului mire cuscrilor în ziua logodnei. 11 a (Trs; Ban; îs) Mere ~găci Varietate de mere nedefinită mai îndeaproape.

tot², toată [At: PSALT. HUR. 5715 / V: (reg) tăt anh, av, (îrg) ~uluș anh / Pl: toți, toate, (înv) tute af, (îvr) tus am / G-D pl: tuturor, tuturora, (îvr) toturor, (reg) tutulor / E: ml totus] 1 anh (Lsg) Întreg. 2 anh (D. oameni) Cu întreg corpul. 3 anh (Indică alcătuirea, componența unui ansamblu) Din care nu lipsește nimeni sau nimic. 4 anh (Indică cantitatea) Cât există. 5 anh (Îlpp) Cu ~ (sau toată, toți, toate)... ori cu toate acestea În pofida... 6 anh (Lsg) Deplin (4). 7 anh (Pfm; indică ideea de superlativ; îla) De sau de toată... Cum nu se poate mai mult. 8 anh (Îlav) În toată libertatea Neconstrâns. 9 anh (Indică întinderea, cuprinsul) Cât e de mare. 10 anh (Indică durata) Cât durează. 11 anh (Lpl) în număr complet. 12 anh (Sugerând varietatea) De diferite feluri. 13 anh (Îlav) Din (sau, înv, de în) toate părțile De pretutindeni. 14 anh (Îlav) În toate părțile (sau, înv, locuri) ori peste (sau, rar, prin) ~ locul sau peste ~ Pretutindeni. 15 anh (Pop; îe) A asculta cu toate urechile A asculta cu mare atenție. 16 anh (Pop; îe) A râde cu toți dinții A râde astfel încât să i se vadă toți dinții. 17 anh (Pop; îae) A râde foarte tare. 18 anh (Pop; îe) A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții (sau în toate boalele, în toate grozile morții) A înfricoșa pe cineva foarte tare. 19 anh (Alcătuiește, împreună cu un nc, numerale colective) Toți șase. 20 anh (Îvp; lsg) Fiecare (dintre...) Si: oricare. 21 anh (Îla) De toată ziua (sau de toate zilele) De flecare zi Si: cotidian. 22 anh (Pfm; îla) ~ soiul de... ori de ~ soiul sau (reg) în toată forma Fel de fel Si: variat. 23 anh (Pfm; îlav) În toate chipurile sau în ~ chipul În multe feluri. 24 anh (Pfm; îlav) În (sau, rar pe) toată vremea ori în toate vremi în fiecare clipă Si: mereu, necontenit. 25 anh (Precedat de „și”, completând o enumerare) Restul care n-a fost amintit Si: celelalte. 26 pnh (Lpl) Lucrurile sau ființele care intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). 27 pnh (Îlav) Înainte (sau mai întâi) de toate În primul rând. 28 pnh (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. 29-30 pnh (Îls; și îla) De toate (Lucruri) de diferite feluri. 31 pnh (Pop; îe) Toate ca toate (sau, rar, toatele), dar... Celelalte ar mai merge, dar... 32 pnh Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. 33 pnh (Îlav) De (sau, înv, întru) ~ sau cu (sau în, întru) ~ul, (pop) cu (sau întru) ~ului ~, (înv) cu ~ul (sau ~uluș) ~, (reg) cu ~ului (~ului), ~ în ~ În întregime. 34 pnh (Îlav) De toți (sau de toate) ori cu ~ul sau (pop) în ~ului -, (înv) în ~, (reg) de ~ În total. 35 pnh (Pop; îlav) În ~ sau în ~ului ~ Într-un cuvânt. 36 pnh (Îlav) De ~ Pentru totdeauna Si: definitiv. 37 pnh (Îlav) De ~ sau cu ~ul, (reg) de (sau cu) ~ului ~, cu ~ului Foarte (1). 38 pnh (Îlpp) Cu ~ cu... sau cu cineva (sau cu ceva) cu ~ (sau, înv, cu ~ul) sau, reg, cu ~ cu cineva (sau cu ceva) Împreună cu... 39 pnh (Îe) Asta-i ~ sau atâta (sau atâta-i) ~ Doar atât (și nimic mai mult). 40 pnh (Pfm; îe) A nu fi în toate ale mele (ale tale, ale ei etc.) A nu fi în deplinătatea facultăților mintale. 41 pnh (Pfm; îae) A fi abătut. 42 pnh (Îs) Femeie la toate Femeie (de serviciu) care îndeplinește singură toate treburile dintr-o casă. 43 pnh (Îs) Om bun la toate Persoană care se pricepe la toate. 44 pnh (Îlc) Cu toate că... Deși... 45 snsa Întreg (rezultat din unirea elementelor componente) Si: totalitate (1), (înv) totime (1). 46 snsa (Fig) Natură. 47 snsa (Fig) Univers. 48 snsa (Fig) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). 49 sn (Pop; îe) Aici e ~ul Asta explică lucrurile. 50 av (Exprimă continuitatea, persistența) Și acuma Si: încă. 51 av (îcn) Nici acuma. 52 av Tot timpul Si: mereu. 53 av Fără a se opri Si: întruna, necontenit, neîncetat. 54 av (Fam îe) Să ~ aibă... Ar putea să aibă (cel mult)... 55 av (Reg; îe) Să ~ fie... sau să ~ fi fost... Ar putea să fie (cel mult). 56 av (Pop) În orice împrejurare Si: totdeauna (1). 57 av (Cu sens iterativ) De repetate ori Si: adesea. 58 av (Exprimă o gradație a intensității) Din ce în ce. 59 av (Stabilește similitudinea) La fel. 60 av (îcr „așa”, „asemenea”, „astfel”, „atâta”, „același”) Exact așa (sau atâta, același) Si: întocmai. 61 av (Îcr „așa” sau „atât de...”) Formează gradul de egalitate al comparativului (Tot atât de frumos.). 62 av (Pfm; îe) Mi-e ~ atâta Mi-e perfect egal. 63 av (Indică revenirea sau apariția într-o situație similară) Din nou Si: iarăși. 64 av (Exprimă periodicitatea, regularitatea) De fiecare dată Si: întotdeauna, regulat. 65 av În mod exclusiv Si: numai. 66 av (Pop; îla) ~ unul și unul De frunte Si: ales. 67 av Fără excepție. 68 av În întregime Si: complet. 69 av (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. 70 av (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 71 av Și așa Si: oricum. 72 av În orice caz. 73 av Și încă Si: totuși (2). 74 sn Întreg.

salată sf [At: ANON. CAR. / V: (pop) ~adă, (înv) săl~, (reg) ~ară, sălatră, șa~, șăl~, șălatră, șel~, șelatră, ins~ / Pl: ~te, ~turi, (pop) sălăți / E: ngr σαλάτα, mg salata, it salata, ger Salat, fr salade] (Bot) 1 (Șîc ~-verde, reg, ~-creață, ~-necreață, ~-cu-căpățână, ~-căpățână, ~-galbenă, ~-mică, ~-roșie, ~-de-grădină, ~-mărule, ~-de-merole, ~-ca-limba-oii, șelată-limba-oii, șălată-de-iarnă) Plantă erbacee legumicolă din familia compozeelor, cultivată pentru frunzele sale mari, rotunde, bogate în vitamine și în săruri minerale, care se consumă în stare verde Si: lăptucă, (reg) marulă (Lactuca sativa). 2 (Pgn) Plantă asemănătoare cu salata (1), cu frunzele comestibile. 3 (Îc) ~-sălbatică Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpină înaltă, frunzele lungi și crestate pe margini, care crește în locuri necultivate și aride Si: lăptuci, susai, palma-tâlharului (Lactuca-serriola). 4 (Bot; îc) ~ta-câinelui sau ~-câinească Zgrăbunțică (Lapsana communis). 5 (Bot; îc) ~ta-câinilor Sălățică (3) (Aposeris foetida). 6 (Bot; reg; îc) ~-de-câmp Untișor (Ranunculus ficaria). 7 (Bot; reg; șîc șălata-broaștii sau șălatili-broaștii) Calcea¹ (1) calului (Caltha palustris). 8 (Bot; reg; îc) ~ta-cucului sau ~-nemțească (sau -mică ori -sălbatică) Untișor (Ranunculus ficaria). 9 (Bot; îc) ~tele-broaștei Floare de leac (Ranunculus repens). 10 (Bot; reg; îc) ~-de-iarnă Salsifi (Scorzonera hispanica). 11 (Bot; reg; îac) Barba-caprei (Tragopogon dubius major). 12 (Bot; reg; îc) ~-câinoasă Tâlhărea (Mycelis muralis). 13 (Îc) ~ta-iepurelui Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpină înaltă, cu flori roșii-purpurii sau violete Si: (reg) crestățea (2), tâlhărea, frunza-voinicului, susai-de-pădure (Prenanthes purpurea). 14 (Bot; reg; îc) ~-împărătească Năfurică (Artemisia annua). 15 (Bot; reg; îc) ~ta-mielului Fetică (5) (Valerianella locusta). 16 (Bot; îc) ~ta-porcului Buruiană-porcească (Hypochoeris radicata). 17 (Bot; reg; îc) Șălată-de-baltă Nufăr (Nuphar luteum). 18 (Îc) ~-de-mare Specie de algă, cu talul asemănător cu o frunză, care trăiește în apa mărilor (Ulva). 19 (Bot; reg; șîc salată de endivie) Cicoare (4) (Cichorium endivia). 20 (Adesea urmat de determinări care arată felul) Preparat culinar făcut din salată (1) sau din anumite legume crude, fierte sau coapte ori din pește, ouă etc., la care se adaugă sare, untdelemn, oțet sau alte condimente și care se servește ca aperitiv sau ca garnitură. 21 (Fam; îe) A-i face (cuiva) o ~ A mustra (pe cineva). 22 (Îe) A mânca o ~ A suferi o mustrare. 23 (Îae) A fi zdrobit în bătaie. 24 (Fam) A face (pe cineva) ~ A-i trage (cuiva) o bătaie zdravănă. 25 (Șîs ~ de fructe) Desert preparat din diferite feluri de fructe tăiate în cuburi mici sau în felii, amestecate cu zahăr și la care se adaugă rom, coniac, vin alb etc. corectat(ă)

+alt fel de (fel diferit) adj. pr. + s. n. + prep. (A comandat (un) ~ mâncare.)

borangic s.n. 1 (text.) Fir de mătase, obținut din gogoșile viermilor de mătase. Pînză de borangic (ISP.). 2 Țesătură fină obținută din acest fir, în industria casnică. Bluză de borangic. ♦ (la pl.) Diferite feluri de țesături de borangic. Erau îmbrăcate în borangicuri albe (SADOV.). 3 (bot.) Tortițel (Cuscuta epithymum și europaea). • pl. -uri. și (înv., pop.) burangic, burungic s.n. /<tc. bürüncük.

diferiți (fel de fel) (antepus substantivului regent) adj. pl. m. (~ oameni), g.-d. art. diferiților (părerile ~ oameni întrebați; S-a plâns ~ oameni întâlniți.); f. diferite (~ persoane), g.-d. art. diferitelor (părerile ~ persoane întrebate; S-a plâns ~ persoane întâlnite.)

ARMĂ (pl. -me) sf. 1 ⚔️ Instrument, unealtă făcută anume pentru a servi cuiva să se apere sau să lovească în cineva: ~ albă 👉 ALB; ~ de foc 👉 FOC; ~ ofensivă 👉 OFENSIV; ~ defensivă 👉 DEFENSIV; ~ portativă 👉 PORTATIV; ~ de vînat, de tir, de salon, de războiu; a lua armele, a se înarma fie pentru a ataca, fie pentru a se apăra; a chema la arme, a strînge soldații, cetățenii cari pot purta arme, spre a fi gata de atac sau de apărare; de aci: la arme! strigăt prin care se chiamă soldații, cetățenii ca să ia armele; a depune armele, a se preda, a înceta lupta, războiul ¶ 2 Sală de arme, un fel de galerie în care se află așezate în ordine și bine întreținute tot soiul de arme; loc unde se învață mînuirea armelor ¶ 3 🎖️ Se zice despre diferitele feluri de trupe care compun o armată, adică infanteria, cavaleria, artileria, geniul, aviația: în ce ~ ai servit? ¶ 4 pl. Meșteșugul mînuirii armelor ¶ 5 🎖️ pl. Fig. Războiu, luptă, expedițiune militară; frate de arme, tovarăș de luptă; ‡a ridica arme(le), a se apuca de arme, a începe războiul, a declara, a purta războiu ¶ 6 pl. Fig. În sens moral, se zice despre tot ce slujește spre a combate pe cineva, spre a face să dispară o greșală, spre a nimici o pasiune, etc.: armele rațiunii, adevărului, calomniei, etc.; se întrebuințează uneori și la sg.: calomnia este totdeauna arma invidioșilor ¶ 7 pl. 🛡 Semnele simbolice distinctive ale unei țări, unui oraș, unei familii nobile, marcă, stemă [lat. arma, în parte cu accepțiunile fr. arme].

DIVERS, -Ă, diverși, -se, adj. 1. Care prezintă aspecte, trăsături variate, diferite; diferit, variat, felurit. ◊ Fapt divers = a) întâmplare banală, de toate zilele; b) rubrică de ziar care prezintă succint întâmplările și evenimentele petrecute în cursul zilei. ♦ (Substantivat, f. pl.) Probleme mărunte și auxiliare care se discută într-o adunare. 2. (La pl., precedând substantivul) Tot felul de..., diferiți. – Din fr. divers, lat. diversus.

AMESTECAT adj. 1. diferit, eterogen, felurit, împestrițat, pestriț, variat, (reg.) mistreț. (Un public ~.) 2. v. corcit. 3. v. încurcat.

DESPĂRȚIT adj. v. deosebit, dezbinat, diferit, divers, felurit, învrăjbit, variat.

MISTREȚ adj. v. amestecat, corcit, diferit, eterogen, felurit, împestrițat, încrucișat, pădureț, pestriț, sălbatic, variat.

VARIAT adj. 1. deosebit, diferit, divers, felurit, (înv. și pop.) osebit, (înv.) despărțit, variu. (Un sortiment ~ de mărfuri.) 2. v. amestecat. 3. v. divers.

VARIU adj. v. deosebit, diferit, divers, felurit, variat.

DIVERS ~să (~și, ~se) Care constă din elemente diferite; variat; felurit. ◊ (Fapte) ~se fapte care nu pot fi reunite la o rubrică specială și formează, de obicei, ultimul punct din ordinea de zi a unei întruniri. Fapt ~ întâmplare banală. /<fr. divers, lat. diversus

MARINATĂ ~e f. 1) Sos preparat din oțet, untdelemn și diferite condimente. 2) Fel de mâncare pregătită din carne sau pește, ținut într-un astfel de sos. /<ngr. marinatos, it. marinato

DIVERS, -Ă adj. Care prezintă mai multe fețe, diferit, variat; felurit. ◊ Fapt divers = fapt obișnuit, neînsemnat. // s.f.pl. Chestiuni (mai mici) de mai mică importanță. [< fr. divers, it. diverso, lat. diversus].

DRESA vb. I. tr. I. A învăța un animal să execute anumite figuri și mișcări. ♦ (Fig., peior.) A obișnui pe cineva să se poarte într-un anumit fel în diferite ocazii. II. A face, a alcătui, a încheia (un proces-verbal etc.). [< fr. dresser].

DIVERS, -Ă I. adj. care prezintă mai multe aspecte, trăsături; diferit, variat; felurit. ♦ fapt ~ = fapt obișnuit, neînsemnat. II. s. f. pl. chestiuni mărunte, de mică importanță. (< fr. divers, lat. diversus)

DRESA¹ vb. tr. 1. a învăța, a deprinde un animal să execute la comandă anumite figuri și mișcări. 2. (fig.; peior.) a obișnui pe cineva să se poarte într-un anumit fel în diferite ocazii. (< fr. dresser)

măsură (< fr. mesure; lat. mensura), unitate de diviziune (2) în interiorul unei compoziții (1) muzicale, limitată grafic de două bare (II, 3) care taie vertical liniile portativului*. Stă la baza organizării și grupării duratelor* sunetelor*, cuprinde un anumit număr de timpi (1, 2) și este caracterizată de periodicitatea accentelor (III, 1) tari care, în general, cad pe prima notă a m. Este indicată la începutul compoziției, după cheie* și armură*, prin două numere suprapuse în formă de fracție: cel de jos arată durata fiecărui timp, iar cel de sus numărul de timpi conținuți în fiecare m. [ex.: indicația 3/8 se citește „trei optimi” sau „trei pe opt” (nerecomandabil) și înseamnă că în fiecare m. există trei timpi, durata fiecăruia fiind de o optime*]. Schimbarea m. în cursul desfășurării compoziției impune indicarea noii m. ♦ M. se clasifică după criterii legate de caracteristicile respective. M. binară* cuprinde doi timpi (ex.: 2/2, 2/4, 6/8 etc.), iar cea ternară* trei timpi (ex.: 3/2, 3/4, 3/8 etc.). Primul timp este accentuat și se numește tare sau forte; ceilalți sunt neaccentuați, slabi. M. simplă cuprinde doi sau trei timpi, cu un singur accent, și corespunde cu metrul (3) din poetică, un timp fiind echivalentul unei silabe. M. compusă este formată din mai multe m. simple omogene (ex.: m. de 9/8 este formată din trei m. simple de 3/8 și echivalează cu o m. ternară în care fiecare timp reprezintă trei optimi). Are atâtea accente câte m. simple cuprinde, primul fiind principal, iar celelalte, secundare. M. mixte, relativ rar utilizate, sunt m. formate din m. eterogene simple (ex.: 5/4 = 3/4 + 2/4 = 2/4 + 3/4, unde accentul primei m. componente este cel principal, iar al celei de-a doua, secundar; ceilalți timpi sunt neaccentuați). Uneori m. mixte sunt separate în m. componente prin bare punctate. M. simetrică cuprinde mai multe accente la intervale de timp egale și este de fapt o m. compusă omogenă, formată deci din mai multe m. simple cu același număr de timpi. M. asimetrice au caracteristicile m. mixte. M. alternative pot fi simetrice (ex.: 9/8, 6/8 sau 2/4, 3/4, notate la cheie pentru întregul discurs muzical) sau asimetrice, notate pe parcurs la fiecare schimbare de metru. Prima și ultima m. a unei compoziții sau a uneia din părțile sale de sine stătătoare pot fi incomplete, în care caz suma duratelor valorilor componente trebuie să fie egală cu valoarea m. întregi (v. anacruză). În structura formală a muzicii clasice există o corespondență între elementele acesteia și m. (ex. motivul* = 1 m.; fraza* = 4 m. etc.) ceea ce a determinat pe teoreticieni să considere m. ca pe o unitate a discursului muzical. ♦ În practica solfegierii* sau a dirijatului*, m. este marcată gestic prin anumite mișcări ale brațului sau mâinii, cu sau fără baghetă. Bătaia* indică fiecare din părțile egale în care se divide o m. A bate măsura (tactul) înseamnă a indica, prin diferite gesturi, felul m., marcând fiecare timp în parte sau chiar o m. întreagă, în cazul tempo(2)-urilor foarte rapide; v. tactare. ♦ În vechea musica plana (v. cantus planus) și în cântul greg.* nu există vreo diviziune a melodiilor în m. și deci nici barele respective, deoarece notele aveau toate aceeași lungime. Nici în muzica mensurală (musica mensurata*) nu existau asemenea diviziuni, deși notele erau de diferite lungimi determinate, ritmul fiind stabilit de înseși valorile notelor [v. timp (I, 1)]. Aceste valori nu erau însă constante, ci dependente de ordinea în care se succedau notele de lungime mai mică sau mai mare, astfel că apăreau situații ambigue. Pentru siguranța execuției s-a introdus (sec. 15) un punct divizionar (punctum divisionis) și un semn grafic asemănător literei (cifrei) romane V, care servea la separarea perioadelor* ritmice, fără a influența valoarea notelor. Aceste semne grafice au fost considerate ca precursoare ale barei de m. și deci ale diviziunii în m. Una din primele utilizări ale acesteri bare se întâlnește în lucrarea Musica instrumentalis deudsch din 1529 a lui Martin Agricola (1486-1556), fiind necesară mai cu seamă în cazul partiturilor* scrise pentru mai multe voci (2). Ulterior, diviziunea în m. prin adoptarea barei, semn grafic foarte practic, s-a generalizat, cu deosebire în urma extinderii procedeelor de tipărire a muzicii. Sunt rare excepțiile de la sistemul diviziunii în m. a compozițiilor muzicale. Ele se întâlnesc în stilul fanteziei*, în unele pasaje de mare virtuozitate (ex.: la începutul ultimului timp al Sonatei op. 106 a lui Mendelssohn-Bartholdy) și, în general, cadențele (2) sau în pasaje de mare neregularitate ritmică. În ultimele decenii, s-a tins însă spre eliminarea m., mai ales în unele compoziții de avangardă (v. modernă, muzica) cum și, destul de des, în notarea melodiilor pop. cu ritm foarte liber sau nederminat (ex. doinele*).

altfel de (diferit) (alt-fel) loc. adj. (un ~ om, ~ oameni)

specie f. 1. Zool. diviziunea genului: tigrul e o specie a genului pisica; specie umană, neamul omenesc; 2. categorie, clasă: o specie de oameni; 3. mod de a fi, calitate, fel: de diferite specii; 4. Jur. caz particular asupra căruia cată a se pronunța; 5. substanță farmaceutică, mai ales ierburi aromatice.

DIVERS, -Ă, diverși, -se, adj. 1. Care prezintă aspecte, trăsături variate, diferite; diferit, variat, felurit. Fapt divers = a) întâmplare banală, de toate zilele; b) rubrică de ziar care comentează succint evenimentele cotidiene. ♦ (Substantivat, f. pl.) Probleme mărunte și auxiliare care se discută într-o adunare. 2. (La pl., precedând substantivul) Tot felul de..., diferiți. – Din fr. divers, lat. diversus.

DISTINCT, -Ă, distincți, -te, adj. 1. Care nu poate fi confundat cu alte lucruri de același fel; deosebit, diferit. «O noapte furtunoasă» formează, împreună cu celelalte trei comedii, o perioadă bine distinctă în cariera literară a lui Caragiale. IBRĂILEANU, S. 40. 2. Clar, evident, lămurit, deslușit. O notă muzicală distinctă.

DIVERS, -Ă, diverși, -se, adj. 1. (Urmînd substantivul) Diferit, variat, felurit. Mișcarea mondială în favoarea tratativelor se desfășoară pe larg și sub forme diverse în diferite țări. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2756. ◊ Fapt divers = fapt mărunt, întîmplare banală, de toate zilele. Un fapt divers – sinuciderea în împrejurări ciudate a unui cunoscut personagiu bucureștean. M. I. CARAGIALE, C. 65. ♦ (Substantivat, f. pl.) Probleme mărunte care se discută într-o adunare, fără să fi figurat în mod explicit pe ordinea de zi. 2. (La pl., precedînd substantivul) Tot felul de..., diferiți. Ofițerii de la diverse depozite... își lasă și ei serviciul, ca niște funcționari conștiincioși, către orele șase. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. Ținea contabilitatea gospodăriei, în afară de diverse alte însărcinări. REBREANU, R. I 91.

AMESTECAT adj. 1. diferit, eterogen, felurit, împestrițat, pestriț, variat, (reg.) mistreț. (O mulțime ~.) 2. corcit, încrucișat, (pop.) mistreț, (prin Ban.) mistricioi, (Olt.) mistrițat. (Rase ~.) 3. încîlcit, încurcat. (Fire ~.)

DEOSEBIT adj., adv. 1. adj. anume, anumit, aparte, special, (înv. și pop.) osebit. (Cu o metodă ~.) 2. adj. aparte, distinct, separat, special. (Secția ocupă o clădire ~.) 3. adj. aparte, particular, special, specific, sui-generis. (Un gust ~.) 4. adj. aparte, individual, neobișnuit, singular, special, (livr.) insolit. (Un caz ~.) 5. adj. diferit. (Au trăit în vremuri ~.) 6. adj. diferit, distinct, (înv. și pop.) osebit. (Două cete, două grămezi ~.) 7. adj. diferit, distinct, separat, (înv. și reg.) chilin. (Problemele impun rezolvări ~.) 8. adv. aparte, separat, (pop.) deosebi, (fam.) bașca. (~ de asta, i-a mai dat și...) 9. adj. diferit, divergent. (Au concepții ~.) 10. adj. diferit, divers, felurit, variat, (înv. și pop.) osebit, (înv.) despărțit, variu. (Un sortiment ~ de mărfuri). 11. adj. ales, distins, rar, superior. (E un om ~). 12. adj. ales, distins, eminent, ilustru, remarcabil. (Un profesor ~.) 13. adj. important, însemnat, mare, notabil, prețios, remarcabil, serios, substanțial, temeinic, valoros, (fig.) consistent. (A adus o ~ contribuție la dezvoltarea științei.) 14. adj. admirabil, excelent, încîntător, remarcabil. (Un spectacol ~.) 15. adj. însemnat, remarcabil. (A repurtat un succes ~.) 16. adj. ales, aparte, distins, (înv. și reg.) scump. (Vorbe ~.) 17. adj. mare (I se face o ~ cinste.) 18. adv. excepțional, extraordinar, extrem, foarte, grozav, teribil (~ de bun.)

despărțit adj. v. DEOSEBIT. DEZBINAT. DIFERIT. DIVERS. FELURIT. ÎNVRĂJBIT. VARIAT.

ÎMPESTRIȚAT adj. 1. pestriț. (Un animal ~.) 2. amestecat, diferit, eterogen, felurit, pestriț, variat, (reg.) mistreț. (O mulțime ~.)

mistreț adj. v. AMESTECAT. CORCIT. DIFERIT. ETEROGEN. FELURIT. ÎMPESTRIȚAT. ÎNCRUCIȘAT. PĂDUREȚ. PESTRIȚ. SĂLBATIC. VARIAT.

PESTRIȚ adj. 1. bălțat, pătat, tărcat, (pop.) prian, (înv. și reg.) pistrui, (reg.) pric, priu, tărcuș, (Transilv. și Bucov.) alaciu, (prin Transilv.) cheș, (Ban.) șar, (prin Ban.) șălean, (prin Olt. și Ban.) șerguiat, (prin Transilv.) șvaițăr. (Animal, păr ~.) 2. griv, (rar) grivei. (Cîine ~.) 3. (rar) pestrițat, pistruiat. (înv. și reg.) pestrițiu, pistrui, (reg.) mistreț, mistricioi, pestric, picur, picurit. picuriu, pistricios, puchițel, (prin Ban.) barz. (Obiect ~; culori ~.) 4. amestecat, diferit, eterogen, felurit, împestrițat, variat, (reg.) mistreț. (Elemente ~.) 5. diferit, divers, felurit, variat. (Un public ~.)

VARIAT adj. 1. deosebit, diferit, divers, felurit, (înv. și pop.) osebit, (înv.) despărțit, variu. (Un sortiment ~ de mărfuri.) 2. amestecat, diferit, eterogen, felurit, împestrițat, pestriț, (reg.) mistreț. (Elemente ~.) 3. diferit, divers, felurit, pestriț. (Un public ~.)

variu adj. v. DEOSEBIT. DIFERIT. DIVERS. FELURIT. VARIAT.

legătură sf [At: PSALT. HUR. 93²/15 / Pl: ~ri / E: ml ligatura] 1 Mod de a uni două corpuri, prin care se limitează mobilitatea lor relativă și care permite transmiterea unor forțe sau a unor mișcări de la unul la celălalt Si: fixare, joncțiune, prindere. 2 (Spc) Legare a unei cărți Si: broșare, cartonare, copertare, (înv) compactare. 3 (Pex) Mod în care este legată o carte. 4 (Pex; ccr) Scoarțe și cotor în care este legată o carte. 5 Legare cu cercuri sau obezi de fier a unui obiect pentru a-l face mai rezistent. 6 (Pex) Mod în care este legat un obiect de fier pentru a-l face mai rezistent. 7 (Îla) Cu ~ Care este mai bine închegat. 8 (Pan) Consolidare a părților unor construcții prin diferiți lianți sau prin bucăți de lemn. 9 (Fig) Întărire. 10 (Țes) Mod de împletire, încrucișare, înlănțuire etc. a firelor de urzeală cu firele din bătătură la războiul de țesut, la împletit sau la tricotat. 11 (Îc) ~ pânză (sau ~ postav) Mod simplu de unire a firelor de urzeală cu cele din bătătură care constă în trecerea alternativă a firelor de urzeală peste și pe sub firul de bătătură. 12 (Înv; îla) În ~ În țesătură. 13 (Înv; îal) În stivă. 14 (Nav) Mod de a fixa, la bordul navelor, două parâme, două porțiuni ale aceleiași parâme sau doi scondri. 15 Cuplare a mai multor conductoare electrice, a mai multor acumulatoare, pile, generatoare electrice etc. 16 (Prc) Mod de fixare mecanică a unui conductor electric la izolatoarele-suport. 17 (Îs) ~ electrică Mod de reunire conductivă fixă și de durată a două elemente de circuit electric. 18 (Îas) Branșament electric. 19 (Îas) Mod de conectare a mai multor elemente de circuit cu scopul de a se realiza o anumită repartiție a curenților ori a tensiunilor electrice. 20 Unire a diferitelor particule care constituie o moleculă, un atom, un nucleu sau un alt sistem material cu proprietăți caracteristice. 21 (Pex) Consistență. 22 (Pex) Densitate. 23 (Îs) Forță de ~ Forță care unește între ele particulele constitutive ale unui sistem material. 24 (Îs) Energie de ~ Energie eliberată la formarea unui sistem material. 25 (Fiz; Chm) Unire a particulelor care constituie o moleculă, un atom, un nucleu etc. 26 (Fiz; Chm; pex) Mod în care se leagă între ei atomii sau moleculele. 27 (Îs) ~ fizică Interacțiune care se exercită între atomii elementelor sau moleculelor prin intermediul forțelor fizice slabe, de natură electrostatică. 28 (Fiz; îs) ~ ion-dipol Interacțiune care se stabilește în soluție între ionii unui compus chimic ionizabil și dipolii moleculelor solicitantului prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică având drept rezultat fenomenul de solvatare. 29 (Fiz; îs) ~ dipol-dipol Interacțiune care se realizează între moleculele polare prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică datorită atracției electrostatice dintre polii electrici opuși ai moleculelor. 30 (Fiz; îs) ~a Van der Waals Interacțiune care se stabilește între atomii gazelor rare sau între moleculele substanțelor solide, lichide și gazoase prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică și care explică posibilitatea lichefierii și solidificării lor. 31 (Chm; îs) ~ chimică Forță interatomică ce asigură legarea atomilor între ei în molecula unui compus chimic prin intermediul electronilor de valență și care conduce la formarea substanțelor chimice. 32 (Chm; spc) Simbol utilizat în formulele de constituție ale substanțelor pentru a arăta legăturile de valență dintre atomi. 33 (Chm; îs) ~ (sau punte) de hidrogen Legătură (31) de natură electrostatică inter- sau intramoleculară, proprie combinațiilor care conțin în moleculă atomii de hidrogen legați de atomii puternic electronegativi. 34 (Chm; îs) ~ ionică (sau heteropolară, electrovalentă, de electrovalență) Legătură (31) nedirijată, neorientată, care apare în combinațiile ionice și care constă în atracția electrostatică dintre ioni cu sarcini electrice de semn contrar, proveniți din atomi participanți la legătură (31), prin transfer, ce dă învelișuri electronice exterioare complete pentru ambii atomi Si: electrovalență. 35 (Chm; îs) ~ atomică (sau homeopolară, covalentă) Legătură (31) care se realizează prin intermediul unuia sau mai multor dubleți de electroni, prin punerea în comun a aceluiași număr de electroni de către fiecare dintre cei doi atomi participanți la legătură Si: covalență. 36 (Chm; îs) ~ covalentă nepolară Legătură (35) care se realizează între moleculele formate din atomi ce nu diferă prin electronegativitatea lor. 37 (Chm; îs) ~ covalentă polară Legătură (35) care se realizează între moleculele formate din atomi ce diferă prin electronegativitatea lor și în care dubletul electronic de legătură este deplasat spre atomul cel mai electronegativ, conferind moleculei o anumită polaritate. 38 (Chm; îs) ~ simplă Legătură (35) ce se realizează prin intermediul unui dublet de electroni de valență, între atomi din specii identice sau diferite. 39 (Chm; îs) ~ dublă Legătură (35) care se realizează prin cuplarea a două perechi de electroni de valență, între atomii de specii identice sau diferite a căror covalență este egală cu cel puțin doi. 40 (Chm; îs) ~ triplă Legătură (35) care se realizează prin cuplarea a trei perechi de electroni de valență, între atomi identici sau diferiți, a căror covalență este egală cu cel puțin trei. 41 (Chm; îs) ~ coordinativă (sau covalent coordinativă) Legătură (35) reprezentând o stare intermediară între legătura covalentă și legătura electrovalentă, care se realizează prin intermediul unui dublet de electroni proveniți numai de la unul dintre participanții la legătură (35). 42 (Chm; îs) ~ semipolară Legătură (35) în care dubletul electronic de legătură provine de la un singur atom. 43 (Chm; îs) ~ metalică Legătură (35) care se realizează între atomii unui metal, în rețeaua cristalină a acestuia, prin punerea în comun a electronilor de valență ai tuturor atomilor ce compun cristalul. 44 (Teh; îs) ~ mecanică Condiție geometrică prin care sunt restrânse posibilitățile de mișcare ale unui punct material sau ale unui sistem de puncte materiale. 45 Piesă, dispozitiv, obiect flexibil care unește sau fixează două sau mai multe obiecte sau părți ale aceluiași obiect cu scopul de a le fixa, imobiliza. 46 (Nav; spc) Parâmă. 47 (Muz; spc) Coardă. 48 (Bot) Viță. 49 (Atm; pop) Articulație. 50 (Atm; pop) Ligament. 51 (Atm; pop) Tendon. 52 (Țes; îs) ~rile durițelor Sforile ițelor. 53 (Țes) Chingi la războiul de țesut. 54 Sfoară la ferestrău. 55 (Reg) Apărătoare de la sanie cu care se fixează proțapul. 56 (Reg) Punte dintre coarnele plugului. 57 (Reg) Cercel la car. 58 (Reg) Vargă de la coasă. 59 (Îs) ~ra stâlpilor (sau la stâlpi) Parte a morii numită și „puntea bogdanilor”. 60 Obiect flexibil sau dispozitiv care unește două obiecte sau două părți ale aceluiași obiect pentru a le determina să se îmbine perfect. 61 (Spc) Șiret¹ (2). 62 (Spc) Șnur. 63 (Spc) Șiret¹ (3). 64 (Îs) ~ri în cruciș Curele la încălțăminte. 65 (Îe) A fi ~ de picior Se spune despre cineva care nu valorează nimic în ochii celorlalți oameni Si: neînsemnat. 66 (Spt; spc) Dispozitiv format din curele sau fire metalice prin intermediul căruia se atașează schiurile la picioare. 67 Nod. 68 (Pex) Fundă. 69 (Rar; îs) ~ de ciorapi Jartieră. 70 (Spc; îs) ~ de rană Material flexibil cu care se acoperă o rană Si: bandaj, fașă, pansament, tifon, (pop) oblojeală. 71 (Med; înv; îs) ~ de vână Garou. 72 (Pop; șîs ~ de cap) Bucată de pânză, de diferite culori și forme, pe care o poartă femeile pe cap Si: basma, broboadă, tulpan, (pop) testemel. 73 (Reg) Bucată de pânză albă, de formă triunghiulară, pe care o poartă pe cap numai femeile măritate. 74 (Rar; șîs ~ de pălărie) Panglică. 75 (Înv; șîs ~ de gât) Cravată. 76 (Înv; îas) Fular. 77 (Spc) Întăritură la malul unui râu Si: capră. 78 Armătură a unui pod. 79 (Pex) Ornamentație a unei uși. 80 (Spc) Îmbrăcăminte de fier aplicată pe caroseria carului. 81 (Pop) Mai multe fire de paie cu care se leagă snopul Si: legătoare (3). 82 (Pan) Loc unde se îmbină între ele două părți ale aceluiași lucru. 83 (Pop) Temelie a unei clădiri. 84 (Reg) Pod la casă. 85 (Reg) Grindă principală a casei Si: cosoroabă. 86 (Reg) Chingă a căpriorilor. 87 (Reg) Colț al camerei. 88 (Pop) Bulfeu la jug Si: spetează. 89 (Pop) Pod sau strat al coșului și brațe ale brâului la moara de vânt. 90 (Atm; pop; îs) ~ grumazului Claviculă. 91 (Mpl) Obiect, funie, lanț sau instrument care servește la imobilizarea unui captiv, pentru a-i limita libertatea de acțiune, de deplasare și pentru a-l chinui. 92 (Mpl; pex) Cătușe. 93 (Fig) Temniță. 94 (Fig; pex) Pușcărie. 95 (Îvr) Întemnițat. 96 (Îvr) Osândit. 97 (Înv; fig) Robie. 98 Cataplasmă. 99 (Pex) Bucată de pânză, compresă, pansament etc. unse cu cataplasmă și aplicate pe partea bolnavă a corpului. 100 Grup de obiecte, de același fel sau diferite, strânse și legate împreună într-o pânză, într-o hârtie, cu o sfoară etc. pentru a le păstra la un loc sau pentru a putea fi transportate mai ușor Si: balot, boccea, pachet¹, teanc. 101 (Pop) Pungă. 102 (Spc) Pachet de tutun. 103 (Rar) Fișic. 104 (Rar) Grămadă. 105 (Udp „de”) Grămadă delimitată de lemne, de nuiele, de paie etc. care (sau câtă) poate fi dusă în spinare sau cu brațele Si: mănunchi, povară, sarcină, snop. 106 (Pan) Grup restrâns de obiecte de același fel. 107 (Rar) Buchet. 108 (Rar) Mănunchi. 109 (Reg; lpl) Boabe, grăunțe în spic. 110 (Spc) Mănunchi de busuioc cu care preotul stropește cu aghiasmă Si: mătăuz, sfeștoc. 111 (Pop) Cantitate mică de fire de păr legată strâns cu o ață pentru a nu se împrăștia Si: smoc, șuviță. 112 Zarzavaturi prinse în mănunchi pentru vânzare, păstrare etc. 113 (Pop) Scul de fire de cânepă sau de in. 114 (Reg) Mănunchi de fuioare. 115 (Trs; spc) Matcă de bumbac Si: jirebie. 116 (Îe) A face ~ A rășchia. 117 (Pes; șîs ~ de carmoce) Unealtă de pescuit alcătuită din trei perimete Si: periteag, teag. 118 (Reg) Păpușă a porumbului până să facă mătase, care crește aproape de rădăcină. 119 (Spc; d. plante; îlv) A avea ~, a da ~, a prinde ~, a face ~, a lega ~ A rodi. 120 Ansamblu al mijloacelor care contribuie la realizarea de comunicații rutiere, feroviare, aeriene, navale sau a unei telecomunicații între două puncte. 121 (Îlv) A face ~ cu, a fi în ~ cu A comunica. 122 (Îe) A stabili ~ (cu cineva) A stabili relații cu cineva. 123 (Fig; urmat de determinări care indică felul, natura, caracterul) Relație de rudenie, de prietenie, de dragoste etc. care unește sau apropie oamenii. 124 (Mpl) Relație, cunoștință printre oameni de seamă sau influenți sau printre oameni dintr-un anumit cerc, în general eclectic. 125 (Fig) Contact stabilit și menținut între diferite persoane, instituții, state etc. 126 (Fig; îe) A veni în ~ cu... A ajunge să aibă relații, raporturi datorită vecinătății etc. cu... 127 (Fig) Raport de interdependență între obiecte, procese, fenomene sau însușiri ale acestora care este și se manifestă direct și puternic, relevând trăsături intrinsece și exprimând intercondiționări permanente, pe care gândirea omenească îl poate constata și stabili Si: conexiune, corelație, legătuință, raport. 128 (Îs) ~ universală Interdependență. 129 (Îlv) A fi în ~ cu, a sta în ~ cu... A depinde de... 130 (Îal) A fi în strictă conexiune cu... 131 (Îlv) A pune în ~ A corela. 132 (Îlpp) În ~ cu... În raport cu ... 133 (Îe) A nu avea nici o ~ cu ceva (sau cu cineva) A nu ști nimic despre ceva sau cineva. 134 (Îae) A nu avea de-a face cu ceva sau cu cineva. 135 (Îlav) Fără ~ Întâmplător. 136 (îal) Fără motiv. 137 (Îal) Fără sens. 138 (Fig) Înlănțuire logică Si: coerență. 139 (Îlv) A face ~ra, (rar) a pune ~ra A relaționa. 140 (Îal) A corela. 141 (Îal) A asocia. 142 (Îe) A lua ~ra (cu cineva) A contacta pe cineva. 143 (Fig) Coeziune. 144 (Fig) Solidaritate. 145 (Fig) Unitate. 146 Mod specific de organizare al limbii ca un sistem ale cărui elemente individuale se constituie ca tipare cu înțeles. 147 Concordanță între părțile unei expuneri, ale unei argumentări. 148 (Îla) Cu ~ Coerent. 149 (Îla) Fără ~ Separat. 150 (Îal) Izolat. 151 (Îal) Incoerent. 152 (Grm; înv) Conjuncție. 153 (Mil) Totalitate a mijloacelor și procedeelor folosite pentru a asigura transmitereaordinelor, dispozițiilor, rapoartelor și semnalelor, având scopul de a asigura conducerea trupelor în luptă. 154 (Îs) Agent de ~ Agent care menține un contact permanent între două unități militare, între două grupuri de comandă etc. 155 (Îs) Ofițer de ~ Ofițer din compunerea statului major trimis la un alt stat major superior, vecin sau subordonat, cu misiunea de a informa verbal asupra unei situații și de a transmite o comunicare verbală sau scrisă din partea comandamentului. 156 (Îs) Om de ~ Persoană care asigură un contact permanent între două instituții, două întreprinderi, două grupuri de persoane etc. 157 (Îas) Persoană prin intermediul căreia membrii unui partid sau grupări aflate în ilegalitate țin contactul cu organele superioare. 158 (Spc; îe) A da ~ A stabili un contact telefonic între două persoane. 159 (Ccr) Racord. 160 (Înv) Acord. 161 (Înv) Convenție. 162 (Înv) Pact. 163 (Înv) Promisiune. 164 (Înv) Obligație. 165 (Înv) Angajament. 166 Legământ (1). 167 (Îlv) A face ~ A se angaja. 168 (Îal) A se obliga. 169 (Îal) A paria. 170 (Înv) Condiție. 171 (Îvr) Pariu. 172 (Construit cu verbul „a face”) Convenție de colaborare. 173 (Construit cu verbul „a face”) Coaliție. 174 (Pgn; șîs ~ de pace, rar, ~ păcii) Tratat. 175 (Pan) Căsătorie. 176 Obligație impusă cuiva Si: interdicție, opreliște. 177 (Pex) Cumpătare. 178 (Pex) Abstinență. 179 (Rar) Mod de organizare socială. 180 (Înv; șîs ~ lui Mihai Viteazul) Decret. 181 (Înv; îas) Întocmire. 182 (Înv) Decizie. 183 (Înv) Hotărâre a soartei. 184 (Îvp) Farmec. 185 (Îvp) Impotență sau boală declanșată în urma unei vrăji. 186 (Îlpp) În ~ cu... Referitor la... 187 (Îal) Privitor la... 188 (Îlpp) Fără ~ cu... Care nu se referă la... 189-190 (Îe) A (nu) avea ~ cu... A (nu) se referi la ... 191-192 (Îae) A (nu) privi pe... corectat(ă)

* DIVERS adj. 1 Diferit, deosebit, felurit, fel de fel, care prezintă mai multe caractere, mai multe aparențe ¶ 2 Fapt ~ (în stil de gazetă), întîmplare obicinuită, fapt mărunt ¶ 3 pl. Unii, mai mulți: ~e persoane [fr.].

OSEBIT adj. v. anume, anumit, aparte, deosebit, despărțit, diferit, distinct, divers, felurit, izolat, neobișnuit, răzlețit, separat, special, variat.

DIPLOGRAF s.n. Mașină de scris cu două mecanisme, care, funcționînd simultan, dă scrieri diferite (cu două feluri de caractere). [< fr. diplographe].

SCULPTURĂ s.f. 1. Arta de a reprezenta plastic, tridimensional, formele naturii vii, diferite ornamente etc. ♦ Fel de a sculpta caracteristic unei epoci sau unui sculptor. 2. Operă de sculptură (1); ornament sculptat. [Cf. fr. sculpture, lat. sculptura].

SCULPTURĂ s. f. 1. arta de a reprezenta plastic, tridimensional, formele naturii vii, diferite ornamente etc. ◊ fel de a sculpta caracteristic unei epoci sau unui sculptor. 2. operă artistică prin sculptură (1); ornament sculptat. (< fr. sculpture, lat. sculptura)

greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.

DEOSEBI, deosebesc, vb. IV. 1. Refl. A se diferenția (de cineva sau de ceva), a nu (mai) fi la fel, a fi diferit. Marea Adunare Națională constituită după alegeri se deosebește de toate parlamentele pe care le-am avut pînă acum. IST. R.P.R. 721. ◊ Tranz. E o întreagă zonă de verdeață... deasupra căreia numele lui [al Oltului] se întinde, însușindu-și-o și deosebind-o de restul pămîntului. BOGZA, C. O. 260. Îmi vin felurite gînduri care mă bucură, căci ele mă deosebesc de ceilalți oameni. SADOVEANU, Z. C. 55. ♦ Tranz. A face distincție între două sau mai multe lucruri; a distinge. Cînd te uiți înapoi, la cele trecute, nu mai știi să le deosebești unele de altele. DEMETRIUS, V. 92. Ivan nu mai deosebea visul de viață. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 160. 2. Tranz. A recunoaște un lucru dintre altele; a desluși, a distinge, a discerne. Agripina căută să răzbată cu urechea prin zgomotul și pocniturile Iablanicioarei, dar nu deosebi nimic. GALACTION, O. I 163. Se vedea aproape ca ziua, deosebeai tot, copacii păreau chiar luminați pe dinăuntru. M. I. CARAGIALE, C. 152. Măcar că e așa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de năsip. CREANGĂ, P. 263. ◊ Refl. pas. Alte grămezi asemănătoare [de porumb] încep să se deosebească pe întinsul cîmpiei. BOGZA, C. O. 389. Urc drumul lucrat de soldați, care se deosebește greu. CAMIL PETRESCU, U. N. 242. ♦ Tranz. A remarca, a prefera, a alege. Între toiul neînsemnaților tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancu B. NEGRUZZI, S. I 25. 3. Refl. A se ridica deasupra (celorlalți), a se distinge, a se remarca. [Feciorul] său se deosebea prin istețimea, boiul și înțelepciunea lui. ISPIRESCU, L. 185. Supt următorii domni... vedem pe Miron deosebindu-se atît în tabere, apărîndu-și patria cu cinste, cît și în sfaturi, dînd păreri înțelepte și folositoare țării. BĂLCESCU, O. I 184. Femeile de la munte poartă ștergare de mătasă, lucrate de dînsele, ce se deosebesc prin dibăcia țesăturilor. ALECSANDRI, P. P. 139. – Variantă: (regional) deosibi (CARAGIALE, O. II 120) vb. IV.

PESTRIȚ, -Ă, pestriți, -e, adj. 1. Care are pete mici de diferite culori. V. bălțat, tărcat. Pitpalacu-n grîu sughiță, Iar nepoții lui După mama cea pestriță, Mai pestriți ca ea la pene, Sprinteni fug prin buruiene Doisprezece pui. COȘBUC, P. II 19. Pupăze cu creste bălțate, grauri pestriți... toate picau ca fermecate cînd ieșea el la vînătoare. ODOBESCU, S. III 181. Scoase din sîn o broșură cartonată cu hîrtie pestriță. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Fig. Era un om ciudat – o epavă pestriță aruncată de furtuna vieții în colțul acela foarte populat și cunoscut al Iașilor. SADOVEANU, O. VIII 152. ◊ Fontă pestriță = numele unui amestec de fontă cenușie cu fontă albă. 2. De tot felul, felurit, amestecat, variat, diferit. În urmă rămîne gara cu lume pestriță și lacrimi. SAHIA, N. 47. Pe trotuarele largi se vînzolea o lume pestriță într-un amestec oriental. REBREANU, R. I 17. Uneori, în burta șlepurilor, în hambarele goale... se dau baluri marinărești cu invitații în regulă. Asistă un numeros și pestriț public. BART, E. 331. 3. Fig. Rău, hain. Baba... își strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriță. EMINESCU, N. 22. ◊ Expr. A fi pestriț la mațe (sau cu mațe pestrițe) = a fi rău la inimă, a fi zgîrcit din cale-afară. Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă, iar a celui bogat era pestriță la mațe și foarte zgîrcită. CREANGĂ, P. 37. Cum sînt unii ciocoieși, cu mațe pestrițe, săca-le-ar sămînța, că mare urgie mai sînt pe lumea asta. ALECSANDRI, T. 49. Fata babei era însă de cele pestrițe la mațe. ȘEZ. V 65.

TONALITATE, tonalități, s. f. I. 1. (Muz.) Ansamblul legilor care stau la baza gamelor; sistem de funcțiuni care converg în jurul tonicii și se subordonează acesteia. 2. (În unele limbi) Intonație deosebită a unor cuvinte, care, deși sînt la fel, au sensuri diferite. Cuvintele care sînt la fel, dar au un înțeles diferit, se pronunță cu o intonație deosebită. Această așa-zisă tonalitate constituie o particularitate a limbii chineze. L. ROM. 1953, nr. 4, 19. II. 1. Nuanță a culorilor. Pictorul folosise tonalități întunecate. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 8/6. 2. Trăsătură dominantă, notă specifică a unei opere literare. Tonalitatea sumbră, apăsătoare, imaginile halucinante și triviale, erau nota comună a poeziei decadente. V. ROM. aprilie 1953, 240.

FELURIT adj. 1. deosebit, diferit, divers, variat, (înv. și pop.) osebit, (înv.) despărțit, variu. (Un sortiment ~ de mărfuri.) 2. amestecat, diferit, eterogen, împestrițat, pestriț, variat, (reg.) mistreț. (Elemente ~.) 3. diferit, divers, pestriț, variat. (Un public ~.)

amigdaloid [At: DA / P: ~lo-id / Pl: ~izi, ~e / E: fr amygdaloïde] 1 sm (Min) Rocă eruptivă a cărei masă conține substanțe de natură diferită, ca un fel de sâmburi, de forma unei migdale. 2 a (Pex) În formă de migdală.

osebit adj. v. ANUME. ANUMIT. APARTE. DEOSEBIT. DESPĂRȚIT. DIFERIT. DISTINCT. DIVERS. FELURIT. IZOLAT. NEOBIȘNUIT. RĂZLEȚIT. SEPARAT. SPECIAL. VARIAT.

ață sf [At: PRAV. GOV., ap. TDRG / Pl: ațe / E: ml acia] 1 Fir subțire și lung, răsucit (de in, de cânepă, de bumbac etc.), pentru cusut. 2 (Pex) Mosor sau ghem de ață (1). 3 (Îe) Cusut cu ~ albă Evident fals. 4 (Îae) Care sare în ochi, de care îți dai seama imediat. 5 (Îe) A nu întinde ața (să nu se rupă) A nu întrece măsura (căci nu ți se va permite). 6 (Îe) A se ține numai într-un fir de (sau numai într-o) ~ A fi gata să se rupă. 7 (Îae) A fi în mare primejdie. 8 (D. viață; îae) A fi aproape de sfârșit. 9 (Îe) (Nici) un fir (sau un capăt) de ~ Fără valoare. 10 (Îe) A fi cu șerpar de ~ A fi foarte sărac. 11 (Îe) Până-ntr-un (sau la un) capăt de ~ Până la cel mai mic rest. 12 (Îe) A spune (sau a povesti) din fir până-n ~ A povesti cu toate amănuntele. 13 (Îe) Nu face ața cât fața Folos puțin și trudă multă. 14 (D. haine; îe) Mai mult ~ decât față Ros, de i se vede urzeala stofei. 15 (Îe) Mai scumpă ața decât fața E mai scumpă execuția decât materia primă. 16 (Îe) A-l trage (pe cineva) ața spre (sau la) ceva A fi atras irezistibil, ca de o forță a destinului. 17 (Îvp; îe) A rămâne cu ața mămăligii A rămâne sărac lipit. 18 (Pop; îc) Ața vieții Viața. 19 (Îe) A i se tăia ața vieții A muri. 20 (Înv; îs) Ofițer de ~ Ofițer de administrație sau intendență, care avea tresă albă pe epolet Si: (înv) ațist. 21 (Înv) Șir de mărgele. 22 (Lpl) Feluri (sau culori) diferite de ață (2). 23 (Lpl) Zdrențe. 24 (Pan) Fir de păianjen. 25 (Pan) Fibră din tulpina unei plante. 26 (Pan) Fir format la păstaia plantelor leguminoase când se maturizează. 27 (Pan) Fibră din came. 28 (Pop; îs) Ața limbii Membrană care unește partea inferioară a limbii cu gura Si: (pop) frâul limbii. 29 (Îs) Ața buricului Cordon ombilical. 30 (Înv; îs) Ața cuțitului Fir de metal care se desprinde prin continuă ascuțire. 31 (Pex; înv) Frânghie. 32 (Îrg; îs) Ațele ițelor Sfori de scripeți la războiul de țesut. 33 (Țes; îrg) O parte a urzitoarei. 34 (Țes; îrg) O parte a sucalei. 35 (Înv) Nojiță. 36 (înv) Funie cu care se trage clopotul. 37 (Înv; pex) Bătaie de clopot. 38 (Înv; îs) Ața zidarului Fir cu plumb. 39 (Înv; îe) Ca pe ~ în linie perfect dreaptă. 40 (Înv; îae) Foarte bine. 41 (Înv; îlav) ~ la... Drept la... 42 (Înv; îe) A merge ~ A merge direct, fără ocolișuri. 43 (Îrg) Fitil. 44 (Bot; reg; îc) Ața-apei Mușchi din familia batramiaceelor, înalt de 10 cm, de culoare verde-gălbui, ce crește în tufe dese, pe malul apelor (Philonitis fontana). 45 (Bot; reg; îae) Mușchiul Minium fontanum. 46 (Bot; reg; îae) Mătasea-broaștei. 47 (Bot; reg; îc) ~-de-mare Plantă acvatică, cu tulpină și frunze filiforme și flori verzui, care crește în ape limpezi sărate (Ruppia rostellata). 48 (Iht; îac) Peștișorul marin Nerophis ophidion teres, cu corpul filiform.

textură sf [At: J. CIHAC, I. N. 443/26 / V: (înv) test~ / Pl: ~ri / E: fr texture, lat textura, ger Textur, it testura] 1 Mod de distribuire în spațiu a părților componente ale rocilor și raporturile dintre aceste părți. 2 Mod de dispunere orientată în spațiu a constituenților structurali ai unui metal sau ai unui aliaj. 3 Structură a solului sau a unui strat geologic dată prin proporția diferitelor particule minerale. 4 Felul cum sunt dispuse fibrele unei părți a corpului. 5 (Rar) Țesătură. 6 Aspectul unei țesături, determinat de finețea și de legătura firelor constituente. 7 (Pan) Mod în care sunt dispuse, aranjate componentele unei opere literare. 8 (Pgr) Imprimat de dimensiuni mici, sub formă de fâșie, care se lipește peste pasajele de rectificat ale unei lucrări tipărite.

altfel de (diferit) (desp. alt-fel) loc. adj. (~ oameni)

La nuit tous les chats sont gris (fr. „Noaptea, toate pisicile sînt cenușii”) – proverb foarte popular, prin care se înțelege că, în anumite condiții, toate lucrurile par la fel. Tradus în diferite limbi, proverbul a căpătat în românește formularea: noaptea toate pisicile sînt negre, ceea ce exprimă încă mai precis culoarea ambianței, aspectul mediului înconjurător. FOL.

*HALĂ² (pl. -le) sf. Piață acoperită; clădire unde se vînd de diferiți negustori tot felul de lucruri (🖼 2500): ~ de pești; hala vechiturilor [fr.].

ORCHESTRAȚIE, orchestrații, s. f. Arta de a orchestra; transcriere, aranjare pentru orchestră a unei bucăți muzicale prin folosirea mijloacelor tehnice de execuție și a timbrului propriu diverselor instrumente muzicale, în vederea realizării unei sonorități globale. ♦ Felul cum sunt îmbinate diferitele grupuri de instrumente ale unei orchestre (într-o bucată muzicală). – Din fr. orchestration.

OMOFON ~ă (~i, ~e) și substantival (despre cuvinte luate în raport unul cu altul) Care se pronunță la fel (dar se scrie diferit); cu pronunție identică (dar cu grafie distinctă). /<fr. homophone^[1]

LECȚIUNE s.f. 1. Fiecare dintre formele în care se prezintă textul unui autor în diferite manuscrise sau ediții; fel de a citi un (pasaj dintr-un) text pentru stabilirea versiunii lui originare. 2. V. lecție. [Pron. -ți-u-. / < lat. lectio, cf. germ. Lektion].

GARNITURĂ s.f. 1. Accesoriu care servește la împodobirea sau la completarea unui lucru; podoabă, ornament. 2. Adaos de legume, salată etc. care se servește la friptură. 3. Piesă sau ansamblu de piese demontabile care se fixează pe piese supuse uzurii prin frecare pentru a le proteja; piesă cu care se etanșează două elemente prin care circulă un fluid. 4. Grup de obiecte, de unelte etc. asemănătoare care formează un asortiment complet. 5. Ansamblu de piese de același gen, folosite într-un atelier, într-o exploatare etc. ♦ Totalitatea pieselor de același fel ale unei mașini. ◊ Garnitură de litere = serie de caractere de același fel, dar de corpuri diferite. ♦ Ansamblu format din locomotiva și vagoanele unui tren. [< fr. garniture].

TONALITATE s.f. I. 1. Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. ♦ Gamă care stă la baza unei compoziții muzicale. 2. Intonație deosebită, în unele limbi, a unor cuvinte, care se scriu la fel, dar au sensuri diferite. II. 1. Nuanță a culorilor. 2. Trăsătură dominantă, notă specifică a unei scrieri. [Cf. fr. tonalité].

GARNITURĂ s. f. 1. accesoriu pentru împodobirea sau completarea unui lucru; podoabă, ornament. 2. adaos de legume, salată etc. care se servește la friptură. 3. element plastic de etanșare între piesele rigide; ansamblu de piese demontabile care se fixează pe piese supuse uzurii prin frecare, pentru a le proteja. 4. ansamblu de obiecte, piese, scule etc. care formează un asortiment complet. ◊ totalitatea pieselor de același fel ale unei mașini. ◊ echipă (completă). ♦ ~ de tren = ansamblu format din locomotivă și vagoanele unui tren. 5. greementul unui catarg, unei vergi, unei vele. 6. ~ de cromozomi = totalitatea cromozomilor din celulele somatice ale unui individ. 7. (poligr.) ~ de litere = serie de caractere de același fel, dar de corpuri diferite. (< fr. garniture)

LECȚIUNE s. f. fiecare dintre formele în care se prezintă textul unui autor în diferite manuscrise sau ediții; fel de a citi (un pasaj dintr-un text) pentru stabilirea versiunii originare. (< germ. Lektion, lat. lectio)

TRAGLĂ, tragle, s. f. 1. Targă de lemn folosită pentru cărat diferite lucruri. ♦ (Reg.) Un fel de sanie folosită la căratul fînului. 2. Unealtă pentru adunat paiele la stog și pentru curățat aria de gunoi. ♦ Unealtă cu coada lungă pentru scos jarul și cenușa din sobă sau din cuptor. 3. Unealtă alcătuită dintr-o scîndură și o stinghie pe care se bate cu piciorul ca pe o pedală, pentru a speria peștele de sub pietre. – V. tragă.

* natúră f., pl. ĭ (lat. natura, d. natus, născut. V. nat). Totalitatea lucrurilor care există realmente, fire: cele treĭ regnurĭ ale naturiĭ. Ordine stabilită în univers: legile naturiĭ. Ceĭa ce e natural: a schimosi natura. Esență, caracter, origine: natura divină, umană, vegetală, minerală. Organizațiunea fie-căruĭ animal: natura peșteluĭ e de a trăi în apă. Temperament: natură bilioasă. Înclinațiune a sufletuluĭ: natură nobilă. Afecțiune a sîngeluĭ, a raseĭ: sentimentele naturiĭ. Valoare proprie, lucru natural saŭ marfă (nu banĭ): a plăti în natură. Model natural după care pictează pictoru: a picta după natură. Fel: obĭecte de natură diferită. Contra naturiĭ, contra indicațiunilor naturiĭ. A forța natura, a vrea maĭ mult de cît poate natura (de ex., a chinui un copil să învețe ceĭa ce e prea greŭ p. etatea luĭ). A plăti naturiĭ tributu, a muri. Natură moartă. V. mort.

mixtură f. 1. amestecare de diferite medicamente lichide; 2. orice fel de amestec.

GARNITURĂ, garnituri, s. f. 1. Accesoriu folosit pentru a împodobi sau a completa un lucru, în special un obiect de îmbrăcăminte. Garnitura unei haine. Garnitura unei pălării. ◊ Fig. Autorul grămădește toată luarea-aminte asupra persoanei de căpetenie... toată lumea cealaltă nu e pusă decît ca o garnitură, pentru a scoate la iveală caracterul eroului. GHEREA, ST. CR. I 266. ♦ Adaos constînd din legume, salată etc. care se servesc la friptură. 2. (Tehn.) Adaos demontabil care completează, întărește sau protejează o piesă, micșorîndu-i uzura; piesă cu ajutorul căreia se face îmbinarea perfectă a două elemente prin care circulă un gaz sau un lichid. Garnitura robinetului de apă. 3. Grup de mai multe obiecte sau lucruri, care formează un asortiment complet. Primisem cadou un serviciu pentru douăsprezece persoane, garnitura întreagă, de la o doamnă prietenă. CAMIL PETRESCU, P. 197. Tom are patefon, radio, cea mai completă garnitură de bar. C. PETRESCU, C. V. 194. S-au cumpărat covoare, lămpi și o garnitură nouă de mobilă. BART, E. 63. ◊ Garnitură de pat = ansamblu format din cearșafurile și fețele de pernă necesare unui așternut. Garnitură de birou = ansamblu format din obiectele mărunte necesare pentru scris. 4. (Tehn.) Totalitatea uneltelor de același fel (mărimea lor putînd varia) folosite într-un atelier sau într-o exploatare. Garnituri de burghie. ♦ Totalitatea pieselor de același fel ale unei mașini. Garnitura de roți a unei locomotive. ◊ Garnitură de litere = serie de caractere tipografice de același fel, dar de corpuri diferite. ♦ (De obicei urmat de determinări arătînd felul sau scopul) Ansamblu de elemente sau de mașini care lucrează împreună. Garnitură de treier. ♦ Ansamblu format din locomotiva și vagoanele unui tren. Hulub cercetă cu atenție ceva pe la motoare, îi spuse lui Mihai să șteargă nu știu ce, pînă vine garnitura la încărcare. V. ROM. februarie 1953, 42. Garnitura se opri pe peron pufăind, gîfîind, împingînd parcă fumul și răcnetele, cu botul locomotivei. CĂLUGĂRU, O. P. 33. Se mai întîmplă ca o garnitură să pornească și să fie adusă înapoi... pentru că trebuie să-i ia înainte alt tren. PAS, Z. III 37.

ORCHESTRAȚIE, orchestrații, s. f. Arta de a orchestra; transcrierea, aranjarea pentru orchestră a unei bucăți muzicale. Orchestrația piesei «Tablouri dintr-o expoziție», a lui Musorgski, a fost făcută de Ravel. ♦ Felul cum sînt îmbinate diferite grupuri de instrumente ale unei orchestre (într-o anumită bucată muzicală). ◊ (Fig.) Nu puteam prinde cu urechea depărtarea de la care venea această bizară orchestrație. HOGAȘ, M. N. 87.

steag, steaguri, s.n. – 1. Steag din spice de grâu, obicei agrar păstrat în zona Lăpuș: „Cununa și steagul erau duse cu alai de pe ogor până în sat de o fecioară și un flăcău” (Stoica, Pop, 1984: 112). 2. Steag de nuntă: „Apoi, la nuntă treabă să hie un steag. Steagu-i făcut din pânzătură roșie și cu mnedzuc alb. Apoi, steagu’ de nuntă îl fa’ la fecior care n-o mai fo’ însurat” (Papahagi, 1925: 318). „În seara premergătoare cununiei la mire se serbează cusutul steagului. Se strâng prietenii flăcăi ai mirelui, precum și rudele și fac steagul. Stegarul se îngrijește de o prăjină, năfrămuri de diferite culori, asemenea tot felul de panglici și le tocmește frumos pe prăjină ca un fel de steag, care joacă un anumit rol la cununie. La vârful prăjinei sunt agățate și niște clopoțele. Steagul fiind gata, îl joacă stegarul, precum joacă și tineretul adunat, până la miazănoapte” (Bârlea, 1924, II: 466). 3. Drapel cernit, la poartă, care semnalează un deces. – Din rus. steag, cf. sl. stĕgŭ (DEX); din sl. stegǔ „flamura” (Șăineanu, Scriban, MDA).

amesteca¹ [At: (a. 1640) ap. GCR I, 90 / Pzi: ~estec / E: lat *ammixticare Cf mesteca] 1-2 vtr A (se) uni. 3-4 vtr A (se) pune la un loc. 5-6 vtr A (se) combina două sau mai multe elemente (lichide, substanțe, lucruri, ființe etc.) diferite sau de același fel (dând, adesea, un corp nou). 7 vi (D. lichide) A înceta să fie curat. 8 vt (Îe) A ~ vinul (sau laptele) cu apă A subția punând apă. 9 vt A introduce ceva într-un lichid, cu scopul de a prepara o mixtură. 10 vt (D. lucruri diferite; îe) Între miere ~ că fiere Spune vorbe supărătoare între altele mai plăcute. 11-12 vtr (D. popoare) A (se) schimba în urma unui amestec cu elemente străine. 13 vi (D. lucruri de același fel) A schimba șirul, poziția reciprocă. 14 vi (D. ființe și lucruri) A dispărea. 15 vr A se confrunta în... 16 vr A se face una cu... 17 vr (Înv; d. ființe de sex opus) A se împreuna sexual. 18 vr (Înv) A se căsători. 19 vr A se da de partea cuiva. 20-21 vtr A (se) confunda. 22 vi A-și pierde mințile. 23 vra (Construit cu pp în, întru, la sau cu o propoziție introdusă prin unde) A se introduce într-un mediu străin. 24 vr A se vârî unde nu este chemat, unde nu este potrivit, unde n-are dreptul să participe. 25 vr A-și face de lucru, intervenind nechemat. 26 vr (Pfm; îe) Se ~ că ca cimbrul Se amestecă în toate. 27 va A interveni. 28 vr (Îe) A nu se ~ A fi hotărât să nu ia parte la ceva. 29 vr (Îae) A sta de (sau la) o parte fără să intervină sau să participe. 30 vt (Înv; fig) A defăima. 31 vt A cleveti, făcând intrigi împotriva cuiva. 32 vt (Construit, adesea, cu pp. cu d. lichide, cereale etc. de același fel) A omogeniza prin agitare.