TONALITATE, tonalități, s. f. I. 1. (Muz.) Ansamblul legilor care stau la baza gamelor; sistem de funcțiuni care converg în jurul tonicii și se subordonează acesteia. 2. (În unele limbi) Intonație deosebită a unor cuvinte, care, deși sînt la fel, au sensuri diferite. Cuvintele care sînt la fel, dar au un înțeles diferit, se pronunță cu o intonație deosebită. Această așa-zisă tonalitate constituie o particularitate a limbii chineze. L. ROM. 1953, nr. 4, 19. II. 1. Nuanță a culorilor. Pictorul folosise tonalități întunecate. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 8/6. 2. Trăsătură dominantă, notă specifică a unei opere literare. Tonalitatea sumbră, apăsătoare, imaginile halucinante și triviale, erau nota comună a poeziei decadente. V. ROM. aprilie 1953, 240.