PESTRIȚ, -Ă, pestriți, -e, adj. 1. Care are pete mici de diferite culori. V. bălțat, tărcat. Pitpalacu-n grîu sughiță, Iar nepoții lui După mama cea pestriță, Mai pestriți ca ea la pene, Sprinteni fug prin buruiene Doisprezece pui. COȘBUC, P. II 19. Pupăze cu creste bălțate, grauri pestriți... toate picau ca fermecate cînd ieșea el la vînătoare. ODOBESCU, S. III 181. Scoase din sîn o broșură cartonată cu hîrtie pestriță. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Fig. Era un om ciudat – o epavă pestriță aruncată de furtuna vieții în colțul acela foarte populat și cunoscut al Iașilor. SADOVEANU, O. VIII 152. ◊ Fontă pestriță = numele unui amestec de fontă cenușie cu fontă albă. 2. De tot felul, felurit, amestecat, variat, diferit. În urmă rămîne gara cu lume pestriță și lacrimi. SAHIA, N. 47. Pe trotuarele largi se vînzolea o lume pestriță într-un amestec oriental. REBREANU, R. I 17. Uneori, în burta șlepurilor, în hambarele goale... se dau baluri marinărești cu invitații în regulă. Asistă un numeros și pestriț public. BART, E. 331. 3. Fig. Rău, hain. Baba... își strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriță. EMINESCU, N. 22. ◊ Expr. A fi pestriț la mațe (sau cu mațe pestrițe) = a fi rău la inimă, a fi zgîrcit din cale-afară. Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă, iar a celui bogat era pestriță la mațe și foarte zgîrcită. CREANGĂ, P. 37. Cum sînt unii ciocoieși, cu mațe pestrițe, săca-le-ar sămînța, că mare urgie mai sînt pe lumea asta. ALECSANDRI, T. 49. Fata babei era însă de cele pestrițe la mațe. ȘEZ. V 65.