absolvi (-v, -it), vb. 1. A ierta, a scuti de pedeapsă. – 2. A termina studiile. < Lat. absolvere (sec. XVIII). Sensul 2 este împrumutat din terminologia referitoare la învățămînt din Austria și Germania; există cu acest sens tendința de a conjuga eu absolvesc (cf. Iordan, BF, II, 53). – Der. absolvent, adj. (care a terminat o formă de învățămînt); absolvență, s. f. (terminarea unei forme de învățămînt).

aciua (aciuez, aciuat), vb. – A-și găsi refugiu, a se pune la adăpost, a se pripăși. – Var. aciuia, aciola. < Lat. ciere (lat. tîrzie cire) „a incita, a chema”, cf. accire „a chema la sine, a lăsa să vină”. Dacă este, cum presupunem, un cuvînt pastoral, s-a referit mai întîi la acțiunea de a strînge cu strigăte vitele, pentru a le pune la adăpost de vremea rea. Fonetismul îndreptățește presupunerea unei schimbări de conjug., care poate fi tîrzie, și evoluția lui i la iu, ca în bucium, cf. invers, reducerea lui u › i în adia și baier. Fenomenul este cunoscut și în it., cf. angelus, it. angiolo, calabr. anciulu. Celelalte explicații nu sînt satisfăcătoare. Cihac, II, se gîndea la sl. utečati „a fugi”. Lat. *accellare, din cella „ascunzătoare” (Philippide, ZRPh., XXXI, 287; Pușcariu, Conv. Lit., 1908, 602; REW 1802; DAR; Pascu, Beiträge, 14) prezintă dificultăți (cf. Graur, BL, V, 92). Candrea-Dens., 10 propun lat. *accubiliare, inacceptabil fonetic, ca și ipoteza lui Giuglea, Concordances, 20 (cf. REW 4564), bazată pe lat. *jacilia din *jacile. Var. aciola, cu der. acioală, s. f. (refugiu, adăpost, copertină), care circulă pe o arie redusă în Munt., este mai greu de explicat. Este probabil să fi intervenit vreo contaminare, de ex. cu poală „fustă”, de unde sensul de „copertină”, sau vreo analogie, de ex. cu forma dublă înșeua și înșela.

ACORD s.n. 1. Comunitate de vederi asupra unui punct determinat într-o înțelegere; învoire, înțelegere. 2. Tratat, convenție între state, care reglementează domenii determinate ale colaborării internaționale. 3. Remunerare a muncii prestate, fixată pe unitatea de produs realizat. ◊ Acord global = formă de organizare și de retribuire a muncii prin care se leagă nemijlocit mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea și importanța muncii prestate. 4. Raport între două sau mai multe cuvinte ale căror forme trebuie să concorde potrivit genului, numărului, cazului, conjugării etc. 5. Armonie a mai multor sunete muzicale produse în același timp. ♦ Disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale și înlănțuirii lor. ♦ (Fiz.) Sintonie. [Cf. fr. accord, it. accordo].

adăoga (-aog, -at), vb. – A mai pune peste, a da în plus, a spori. – Var.adaoge, adăuga, adăugi. Mr. adavgu (adapșu, adăvgat), megl. daug (dauș). < Lat. adaugĕre, care s-a păstrat numai în rom. (Pușcariu 10; Candrea-Dens., 16; REW 149; DAR); cf. v. fr. aoire, v. prov. azaut. Ca și în alte cazuri, -ĕre trecuse la -ēre din lat. vulg. Forma adaugere este vie încă în rom., dar astăzi se preferă forma de conjug. I. Totuși, aceasta din urmă este relativ recentă, și DAR (1913) nu o admite. În sfîrșit, există ca arhaism și o formă adaptată la conj. IV, a adăugi. Oscilația între cele trei conjug. posibile a înmulțit curios formele verbale, mai ales la perf. simplu (eu adăosei, adăusei, adăugii, adăogai, adăugai) și la part. trecut (adaos, adaus, adăogit, adăugit, adăogat, adăugat). În toate cazurile, este de preferat tipul de conj. I. Der. adaos, adj. (adăugat); adaos, s. n. (adăugare, supliment); adăoșag, s. n. (suprataxă, contribuție adițională, desființată în Mold. în 1741; adăosătură, s. f. (adăugare).

adăsta (-ast, -at), vb. – A aștepta. – Mr. adastu. < Lat. ădastāre „a fi prezent” (Pușcariu 22; REW 148; DAR), care nu trebuie confundat cu lat. adastare „a grăbi” (REW 3990), de origine germanică. Se remarcă tendința de a conjuga eu adăstez.

adînc (-că), adj. – Profund. – Mr. adîncu, megl. dăncá (< adîncat). < Lat. ăduncus „concav” (Pușcariu 25; Candrea-Dens., 17; Tiktin), cf. sp. adunco. Se pleacă în general de la var. vulg. ădancus (REW 144; DAR; Rosetti, I, 161), pentru a se explica apariția lui î; Candrea-Dens. o explică prin formele în care u era aton. Fără să fie imposibile, ambele supoziții sînt inutile, căci rezultatul lui ăduncus este normal să fie adînc, cf. longo › lîngă, sunt › sînt. Adînc, s. n. (adîncime); adînca (var. adînci), vb. (a adînci); adîncătură, s. f. (adîncitură); adîncime, s. f.; adîncit, adj. (înfundat; îngrijorat; dus pe gînduri). Adînca, vb., înv., a fost înlocuit prin adînci, datorită conjug. incoative, care pare cea mai adecvată sensului lui adîncesc.

adumbri (-resc, -it), vb. – A face, a ține umbră; a umbri. – Mr. aumbrez. < Lat. adumbrare (Pușcariu 30; DAR), cf. it. adombrare, prov. azombrar, v. fr. aombrer, sp. asombrar. Schimbarea de conjug. pare recentă. V. umbră. – Der. adumbritor, adj. (umbros).

AGAMOTROP, -Ă adj. care nu prezintă mișcări de atracție reciproce între gameții conjugați. (< fr. agamotrope)

agest (-te), s. n. – Îngrămădire de bușteni, crengi etc. aduse de ape; aluviuni. – Var. agestru. Lat. aggestum (Hasdeu 501; Candrea-Dens., 20; DAR); cf. sp. din Ribagorza conchestra (< lat. congesta), citat de Giuglea, Concordances, 19. Var. este o formă analogică, așa cum este nost’-nos-tru etc. – Der. agesta, vb. (a proteja), a cărui conjug. ni se pare neclară (poate nu se folosește la modurile personale); agesti, vb. (a îngrămădi, a aduce aluviuni).

ajutător a. care ajută; verb ajutător, care ajută la conjugarea celorlalte: a fi, a avea, a voi. ║ m. ajutor.

alerga (-g, -at), vb. – 1. A pune pe fugă. – 2. A fugi. – 3. A recurge la..., a se folosi de... 4. A participa la o competiție de cros. – Mr. alag, megl. lag, lăgari, istr. alerg? (nesigur). Origine nesigură. Probabil trebuie plecat de la lat. lēgāre „a porunci”; sensul rom. nu apare printre accepțiile cuv. lat., dar este posibil să fi existat în lat. vorbită, datorită perfectei analogii a lui lēgāre cu mittĕre în celelalte sensuri. De la alēgāre, rezultatul normal *alega (cf. dialectele) ar fi suferit o propagare a lichidei, *alelga, urmată de o disimilare, ambele fenomene proprii doar dacorom. În general se presupune că alerga reprezintă lat. *allargāre, de la largus (Pușcariu 61; Candrea-Dens., 952; REW 352; Philippide, II, 539; DAR; Pușcariu, Lr., 242); cf. alb. ljargoń „dau la o parte”, it. (allargare), genov. allargarse, sard. allargare „a se îndepărta, a se da la o parte”. Explicația pare inadmisibilă. Semantismul este curios, mai ales dacă se ține seama cu paralelismul cu alunga. Formele romanice sînt toate neol. și se explică în lumina vieții maritime, ale cărei circumstanțe nu există în rom. S-a încercat să se explice trecerea de la *alărgare la alergare printr-o analogie cu mergere, care aparține altui tip de conjug., astfel încît nu se vede clar cum a putut influența merge asupra lui *alargă. În sfîrșit, dialectele indică o formă de bază diferită de cea care se propune. Der. alergătoare, s. f. (alergare; depănătoare, vîrtelniță); alergător, adj. (care aleargă; activ, harnic); alergător, s. m. (ștafetă, curier; cal de curse); alergător, s. n. (pasăre alergătoare); alergătură, s. f. (alergare; pl. gestiuni, demersuri, intervenții); alergău, s. m. (Trans., curier, mesager).

ameți (-țesc, -it), vb. – 1. a se zăpăci. – 2. A-și pierde capul. – 3. A se îmbăta (ușor), a se chercheli. – 4. (Fam.) A face ceva de mîntuială, a da rasol. Lat. *ammatteāre, de la *mattea „băț, par”; cf. it. ammazare „a omorî”, sp. mazar, port. maçar. Sensul primar a fost „a lovi, a bate pînă la pierderea cunoștinței”, de unde mai tîrziu în it. „a omorî”, și în rom. „a lăsa, a rămîne fără cunoștință”. Schimbarea de conjug. este firească la vb. incoative. După Pușcariu, ZRPh., XXXII, 717 și DAR, din lat. *ammatῑre, de la *mattus, de unde it. matto „nebun”, ammattire „a înnebuni” (cf. REW 5401 și 5428); însă în rom. nu este atestat *mattus, în timp ce *mattea s-a păstrat, cf. măciucă; în plus, evoluția semantică pare mai convingătoare. Hasdeu 1062 se gîndea la ammitĕre, cf. Densusianu, Rom.,XXXIII, 273; iar Körting 591 la *amentio, imposibil din punct de vedere fonetic. – Der. amețeală, s. f. (zăpăceală, vertij, tulburare; Arg., plictiseală, lucru searbăd); amețitor, adj. (care provoacă amețeala).

AMFIGAMIE s. f. fuziune a două celule sexuate din care rezultă nuclei conjugați. (< fr. amphigamie)

ANIZOGAMET s. m. fiecare dintre cei doi gameți conjugați (femel și mascul), diferiți ca sex, structură, formă. (< fr. anisogamète)

AORIST n. Timp trecut indefinit (în conjugarea verbală din unele limbi). /<fr. aoriste, lat. aoristus

aorist n. timpul trecutului indefinit (în conjugarea greacă).

asfinți (asfințesc, asfințit), vb. – 1. (despre aștri) A apune, a scăpăta. – 2. (Despre sursele de lumină) A dispărea, a se întuneca. Var. sfinți. Probabil un der. de tipul *affingĕre sau *exfingĕre, cu schimbarea modernă a conjug. (datorită conjug. incoative), și cu alterarea fonetismului, datorată falsei etimologii populare care a asimilat acest cuvînt la familia sfînt și sfinți. Fingere înseamnă în principal „a da formă” (cf. figura, effigies); în lat. ca și în rom. a ajuns să însemne „a da formă falsă” sau „a se preface”; cf. it. fingere, prov. fenher, fr. feindre (REW 3313). Cu toate acestea, sensul primitiv s-a păstrat, specializat în mod ciudat, „a da formă aluatului pentru pîine”, prin cat. fenyer, sp. heñir și mr. asfindzere „a crește aluatul”, desfindzere „a pune aluatul la rece, pentru a-l împiedica să crească” (Papahagi, JB, XII, 102; REW 3313). În rom. acest sens este propriu vb. a crește, dar a existat probabil în vechime un verb *asfinge, ca în mr., care ulterior a devenit *asfingi. Evoluția semantică poate fi interpretată în mai multe feluri. Plecînd de la affingere „a crește aluatul” se poate să fi ajuns la „a se revărsa” sau „a da pe de lături”, caz în care am avea o evoluție (de la „a crește” la „a pleca”) paralelă cu cea care apare la lat. mergere „a adînci, a cufunda” › rom. merge. Este posibil de asemenea ca effingere să fi fost interpretat ca un *de ex fingere. Însă cel mai probabil este faptul ca însuși vb. fingere să fi ajuns, printr-o evoluție normală, de la sensul de „a da formă falsă”, la acela de „a nu da nicio formă” sau „a dispărea”; această ipoteză se sprijină și pe morv. foedre „a scoate, a da jos”. Cf. semantismului lui „apune” și, pentru proteza lui s, (s)fărîma, (s)frinție. În general se consideră că asfinți provine de la sfînt (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac; DAR; Candrea; cf., pentru compararea cu expresia corespunzătoare din ngr. ο ἤλιος βασιλείει, articolele lui L. Spitzer, REB, II, 224-5 și M. Kriaras, REB, III, 462-8). Am arătat că este evidentă contaminarea lui *asfingi cu asfinți; pare însă evident și faptul că o asemenea asociere nu poate fi concepută decît a posteriori, adică sugerată de consonanța ambelor cuvinte. Etimonul asfinți < sfînt s-ar baza pe asocierea ideii de „apus” cu cea de „dincolo”, fundamentală în mitologia populară în general. Cu toate acestea, a presupune că imaginația populară a conceput apusul soarelui ca o „sanctificare” a astrului implică un proces intelectual prea complicat, și în același timp neclar. Dimpotrivă, s-ar putea afirma că imaginația populară vede „sfîntul” ca o entitate vie și actuală (sfîntul soare este o expresie foarte cunoscută, dar numai pentru soarele prezent), și refuză să asocieze ideea de „sfințenie” cu aceea de „moarte” sau „dispariție”, care la urma urmelor înseamnă neputința firească a umanității noastre obișnuite. Pe de altă parte, este curios să observăm că vb. asfinți, popular și de uz curent, nu apare în nici un text anterior sec. XIX; de aici se poate deduce că evoluția semantică pe care am indicat-o a rămas nesigură pînă într-o epocă relativ modernă. Adăugăm că Scriban se gîndește la o der. de la sl. svjetiti, cf. a sfeti, cu influența lui sfînt; însă sensul lui svjetiti „a străluci” se opune acestei der. (dificultate pe care autorul încearcă s-o biruie, presupunînd că numele s-a aplicat poate mai întîi răsăritului, și apoi apusului aștrilor). Mai importantă decît etimologia propusă, care ni se pare greșită, este intuiția autorului că originea cuvîntului trebuia să fie căutată altundeva în afară de sfînt. -Der. asfințit, s. n. (apus al aștrilor; occident).

asmuți (asmuțit, asmuțit), vb. – 1. a stîrni, a întărîta cîinii. – 2. A stîrni, a instiga, a îmboldi. – Var. a(s)muța, muța, sumuți. Mr. muțare „a suge”. Lat. pop. ex*mucciāre (REW 5707; DAR), cu schimbare modernă de conjug. Candrea-Dens., 1197, se gîndesc la *ammotiare, de la motus, care prezintă dificultăți mai mari. Pentru Șeineanu, Chien, 218, cuvîntul este „obscur”; Byhan 322 îl identifică cu sumuța și îl derivă de la rut. smutiti. Var. amuța pare a reprezenta un lat. *ammucciāre (Pușcariu, Jb., XI, 110; Pușcariu 86 și 1146; REW 5707; DAR), cf. poitev. amoisser. Dacă aceste sugestii sînt exacte, explicația semantismului se bazează pe mișcarea buzelor cînd chemi un cîine, cf. sensul mr.

atesta (-tez, atestat), vb. – A face dovada, a confirma. Fr. attester. Conjug. eu atest este înv. – Der. atestat, s. n. (certificat); atestație, s. f. (atestare); atestator, adj. (care dovedește).

AUXOSPOR s.m. (Biol.) Zigot al diatomeelor, format din conjugarea a doi indivizi care nu se mai pot divide. [< fr. auxospore, cf. gr. auxein – a crește, sporos – germen].

băși (băs, bășit), vb. – A face vînturi, a se pîrțîi. – Mr. bes, megl. bișǫri. Lat. vĭssῑre (Pușcariu 186; REW 9382; Candrea-Dens., 138; DAR); cf. it. viscia, v. fr. vessir, fr. vesse, it. bessa. V. bășină. Se conjugă și la forma incoativă, bășesc. – Der. beșniță, s. f. (mușama, scutec).

BĂȘI, băs, vb. IV. Refl. A elimina gazele din intestin. [conjug. și bășesc, după DER] (din lat. vĩssīre)

bea (beau, băut), vb. – 1. A înghiți un lichid. – 2. A cheltui băutură, a-și prăpădi banii, a mînca, a fuma. – 3. A fuma. – Mr. beau (beari), megl. bęu, istr. beut (mbeare). Lat. bĭbĕre (Pușcariu 192; REW 1074; Candrea-Dens., 152; DAR); cf. it. bere, prov. beure, fr. boire, sp., port. beber. Este cuvînt cu răspîndire foarte generală (ALR 81). Conjug. sa se caracterizează în Mold. prin tendința de a suprima în toate formele diftongul ea: beau › beu, să beu › să bee. Expresia a bea tutun (sens 3) este traducerea tc. tütün icmek, ngr. πίνω ϰαπνόν. Cf. și băutură, beat. Der. băut, adj. (beat); băutor, adj. (bețiv), pe care REW și Pascu, Lat. Elem., 275, le fac să provină direct din lat. bibitor, cf. it. bibitore, fr. buveur, prov., cat. bevedor, sp., port. bebedor.

beli (-esc, belit), vb. – 1. A jupui, a scoate pielea. – 2. A curăța coaja. – 3. A descoperi (acele părți ale trupului care sînt în mod normal acoperite sau protejate de o membrană, de piele sau de un organ). – 4. A prăda, a jefui. – Mr. bilescu, megl. bilés. Lat. vēllĕre „a smulge”, cu schimbare de conjug., datorită formei incoative a vb.; cf. cat. esbellegar „a sfîșia”, din lat. *exvēllĭcāre. În mod tradițional s-a păstrat der. din sl. belŭ „alb”, bĕliti, „a albi”, cu toate că acestă ultimă formă a dat alt rezultat rom. (cf. bili), și că este imposibil de apropiat din punct de vedere semantic cele două noțiuni de „alb” și „a jupui”. Cf. Miklosich, Slaw. Elem., 16; Cihac; DAR; Candrea. Scriban se gîndea, curios, la o posibilă der. de la piele. Der. belitură, s. f. (jupuire, jupuitură); belitor, adj. (care jupuiește); beligă, s. f., rar (coajă). Din rom. provine bg. bĕlĭam „a jupui”.

boci (bocesc, bocit), vb. – 1. A se plînge, a se jelui. – 2. A cînta bocete la înmormîntare. Lat. *vōcῑre, care pare a fi o confuzie a lui vōcem cu vāgῑre; cf. *vōceāre, de unde it. bociare „a publica”, gal. abujar „a zăpăci cu strigăte”, port. bocear „a vorbi, a striga” (Parodi, Rom., XVII, 52). Schimbarea de conj. ar putea fi tîrzie, și datorată conjug. sale incoative. După Pușcariu 208 și DAR, ar deriva direct din boace, formă locală a lui voce, astăzi pe cale de dispariție; însă acestă ipoteză pare mai puțin credibilă,dacă se iau în vedere redusa răspîndire și vitalitate a lui boace, și absența formei corespunzătoare a voci. Der. boceală, s. f. (plînset, lamentație); bocet, s. n. (plîns zbuciumat, vaiet; cîntare de mort, lamentație improvizată), der. de la vb., ca plînset, rîset, strigăt, țipăt de la vb. respective (Giuglea, Concordances, 19, propune un lat. *vōcĭtum, care nu pare indispensabil); bocitor, adj. (care bocește); bocitoare, s. f. (femeie care se îndeletnicește cu bocitul la înmormîntări). Din rom. provine sb. bočitise „a certa” (Cihac, I, 26).

borî (borăsc, -ît), vb. – A vărsa, a vomita. Lat. *abhŏrrῑre, de la abhŏrrēscĕre, de conjug. ca în it. aborrire, prov., v. fr., cat. aborrir, sp. aburrir (cf. REW 23). Cu excepția sp., sensul romanic este cel etimologic, de „a urî”. Semantismul rom. se explică prin confuzia firească a reacției de a vomita cu ideea de a disprețui sau urî ceva; cf. gr. σϰύβαλον „rest de mîncare, excremente”, față de σϰυβαλίζω „a disprețui”; sau fr. vomir „a vomita” cu sensul de „a urî”; în expresia celui-là, je le vomis. Cuvîntul este general cunoscut (ALR, 145) și folosit de la Coresi; astfel încît nu se poate admite cum, a presupus Juilland, Cah. Pușcariu, I, 159, că este vorba de un împrumut din țig. Der. borală, s. f. (Trans. de Sud, spermă); borîcios, adj. (repugnant, care provoacă greață); borîtor, adj. (care vomită, vomitiv); borîtură (var. borătură), s. f. (vomitat).

cere (cer, cerut), vb. – 1. (Înv.) A căuta. – 2. A avea nevoie. – 3. A solicita, a implora. – 4. A reclama, a pretinde, a revendica. – 5. A indica prețul unei mărfi. – 6. A cerși, a cere de pomană. – 7. A peți, a face propuneri de căsătorie. – 8. A chema, a solicita prezența. – 9. (Refl.) A se cere, a fi nevoie. – 10. A fi acceptat un articol. – 11. (Refl.) A solicita un permis, a cere autorizație. – Mr. țer, țireare „a căuta,” megl. țer. Lat. quaerĕre „a căuta” și a cere (Pușcariu 337; Candrea-Dens., 317; REW 6923; DAR); cf. it. chiedere (sard. kèrrere), prov., v. fr. querre, sp., port. querer. – Der. cerință, s. f. (exigență), formație literară din sec. XIX. Conjug. perf. simplu cerui și a part. cerut este modernă și analogică; pînî în primii ani ai sec. XIX se folosise, paralel cu formele anterioare conjug. lat. quaesῑvi › cerșii, de unde cerșui, și quaesῑtum › cerșit, mai tîrziu cerșut (cu r analogic, de la prezent). De la această formă veche de conjug. s-a dezvoltat un vb. nou, iar pe baza perf. simplu al acestuia, cerșii, s-a construit un prezent analogic cerșesc; astfel se explică cerși, vb. (a cere; a cere de pomană; a implora); cu der. cerșit, s. n. (faptul de a cerși); cerșetor, s. m. (persoană care cere de pomană); cerșetoresc, adj. (de cerșetor); cerșetori, vb. (a cerși); cerșetorie, s. f. (cerșit). Pentru formarea acestui vb., cf. Șeineanu, Semasiol., 214 și de asemenea v. sard. kerkidore, sard. chircadore „cerșetor”.

coincide (coincid, coincis), vb. – A se petrece simultan. Fr. coïncider. Se observă o oscilație în conjug., datorită tendinței de a o asimila cu cea a vb., a cădea, astfel încît se aude uneori să coinciză în loc de să coincidă. Tendința ce pare a se remarca este de a evita conjug. la timpuri trecute. – Der. (din fr.) coincident, adj.; coincidență, s. f.

combate (-t, -tut), vb. – A lupta împotriva unor atitudini, idei etc. Fr. combattre, adaptat conjug. lui a bate. – Der. combatant, s. m.; combativ, adj.; combativitate, s. f., din fr.

comite (-t, -is), vb. – A săvîrși, a face, a înfăptui. Lat. committere, fr. commettre (sec. XIX), conjug. ca trimite. – Der. comitent, s. m. (persoană care încredințează cuiva un mandat de împuternicire), din germ. Kommitent; comitet, s. n. (organ de conducere colectivă, comisie, delegație), din fr. comité, prin intermediul rus. komitet (Sanzewitsch 201); comitagiu, s. m. (partizan, agitator bulgar care acționa la ordinul unui comitet, făcînd incursiuni pe teritoriul altor state), din bg. komitadži, tc. komitaci (Ronzevalle 141).

compune (compun, us), vb. – 1. A forma, a alcătui un întreg. – 2. A crea, a scrie, a redacta o operă. Lat. componere (sec. XIX), cu sensurile fr. composer și cu conjug. rom. a pune. – Der. compunere, s. f.; compoziție, s. f., din fr. composition; compozitor, s. m., din fr. compositeur; compozant, s. n., din fr. composant; descompune, vb., format pe baza fr. dècomposer; descompunere, s. f.

*conjúg, a -á v. tr. (lat. cónjugo, -áre, d. con-, împreună, și jugare, a uni. V. jug, înjug, ajung). Gram. Schimb un verb după formă, mod, timp, număr saŭ persoană, precum: fac, facĭ, face.

A SE CONJUGA se conjugă intranz. 1) (despre verbe) A se modifica după categoriile gramaticale specifice (mod, timp, persoană, număr și diateză). 2) fig. A se uni într-o anumită ordine. /<fr. conjuguer, lat. conjugare

conjuga (conjug, conjugat), vb. – 1. A modifica formele unui verb. – 2. A se combina, a se uni. Lat. coniugare (sec. XIX), asimilat lui a înjuga. – Der. conjugal, adj., din fr. conjugal.

CONJUGA vb. I. 1. tr., refl. (Despre verbe) A(-și) modifica formele după persoană, număr, timp, mod și diateză. 2. tr., refl. (Fig.; rar) A (se) uni, a (se) îmbina, a (se) împleti. [P.i. conjug. / < fr. conjuguer, cf. lat. coniugare].

CONJUGA vb. v. îmbina, împleti, uni.

CONJUGA, conjug, vb. I. 1. Tranz. A modifica formele unui verb după persoană, timp, mod și diateză. ♦ Refl. (Despre verbe) A fi flexibil. 2. Refl. Fig. A se îmbina, a se împleti, a se uni. – Din fr. conjuguer, lat. conjugare.

conjuga vb., ind. prez. 1 sg. conjug, 3 sg. și pl. conjugă

conjuga (a ~) vb., ind. prez. 3 conjugă

A CONJUGA conjug tranz. A face să se conjuge. /<fr. conjuguer, lat. conjugare

CONJUGA vb. tr., refl. 1. (despre verbe) a (se) modifica după persoană, număr, timp, mod și diateză. 2. a (se) uni, a (se) îmbina, a (se) împleti. (< fr. conjuguer, lat. coniugare)

*conjugábil, -ă adj. (d. conjug). Care se poate conjuga.

CONJUGABIL, -Ă adj. care se poate conjuga. (< fr. conjugable)

CONJUGABIL ~ă (~i, ~e) (despre verbe) Care poate fi conjugat; care se poate conjuga. /<fr. conjugable

CONJUGABIL, -Ă adj. Care se poate conjuga. [Cf. fr. conjugable].

CONJUGABIL, -Ă, conjugabili, -e, adj. Care se poate conjuga. – Din fr. conjugable.

CONJUGARE s. f. 1. acțiunea de a (se) conjuga. ◊ flexiunea verbului. ◊ fiecare dintre categoriile în care se împart verbele după terminația infinitivului. 2. îmbinare, unire. 3. mod de înmulțire sexuală în care prin fuzionarea a doi gameți rezultă zigotul. ◊ împerechere a cromozomilor în cursul meiozei. (< conjuga)

conjugare f. Gram. totalitatea formelor verbale după voci, moduri, timpuri, numere și persoane.

conjugare s. f., g.-d. art. conjugării; pl. conjugări

CONJUGARE, conjugări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) conjuga și rezultatul ei. 2. Flexiunea verbului. ♦ Categorie de verbe cu aceeași terminație la infinitiv, care se conjugă în mod asemănător. 3. Fig. Îmbinare, împletire. 4. (Biol.) Forma cea mai simplă de fecundație, care constă în unirea temporară a doi indivizi (la infuzori) sau a două celule (la unele alge), urmată de un schimb reciproc de substanțe nucleare. – V. conjuga.

CONJUGARE s. v. îmbinare, împletire, unire.

CONJUGARE ~ări f. 1) v. A CONJUGA și A SE CONJUGA. 2) Categorie la verbe cu aceeași terminație la infinitiv care se conjugă în mod asemănător. 3) biol. (la infuzori, la unele alge) Mod de înmulțire bazat pe un schimb de substanță nucleară. ~ bacteriană. /< a conjuga

conjugare s. f., g.-d. art. conjugării; pl. conjugări

CONJUGARE s.f. 1. Totalitatea formelor flexionare ale unui verb. ♦ Fiecare dintre categoriile în care se împart verbele după terminația infinitivului. 2. (Rar) Îmbinare, unire. 3. (Bot.) Unirea gameților în procesul de fecundare. ♦ Mod de fecundație la infuzori prin unirea temporară a doi indivizi, urmată de un schimb reciproc de substanțe nucleare. ♦ Unirea cromozomilor în timpul meiozei. [<conjuga].

CONJUGAT, -Ă, conjugați, -te, adj. Unit, legat împreună. ◊ (Biol.) Nervi conjugați = nervi care au aceeași funcție. (Fiz.) Focare conjugate = focare astfel așezate încât razele de lumină răsfrânte dintr-unul se unesc în celălalt și invers. Puncte conjugate = oricare dintre punctele unui obiect și punctul corespunzător de pe imaginea obiectului obținută cu ajutorul unui sistem optic. (Mat.) Numere conjugate = două numere complexe care au părțile reale egale, iar părțile imaginare egale și de semne contrare. Regulă conjugată = reunirea a două sau a mai multor reguli de trei simple. – Din fr. conjugué.

*conjugát, -ă adj. (d. conjug). Bot. Se zice despre frunzele care aŭ una saŭ maĭ multe părechĭ de frunzișoare opuse pe un pețiol comun. Mec. Se zice despre mașinile unite ca să concure la aceĭașĭ lucrare. Anat. Se zice despre nerviĭ care concură la aceĭașĭ operațiune.

conjugat a. 1. Gram. reunit; 2. Bot. (frunze) cu foliole așezate perechi-perechi; 3. Anat. (nervi) cari concură la aceeaș funcțiune.

CONJUGAT, -Ă adj. Unit, legat împreună. ◊ Nervi conjugați = nervi care îndeplinesc aceeași funcție; focare conjugate = sistem optic în care focarele sunt așezate astfel încît razele de lumină răsfrînte dintr-unul se reunesc în celălalt focar și invers; frunze conjugate = frunze cu foliolele împerecheate; numere conjugate = numere complexe care au același coeficient. [Cf. fr. conjugué].

CONJUGAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A CONJUGA. 2) Care este unit, legat împreună; îmbinat prin împletire. ◊ Frunze ~te frunze cu foliolele unite. Nervi ~ți nervi cu funcție identică. Focare ~te focare concentrate spre un punct comun. /v. a conjuga

CONJUGAT adj. v. unit.

CONJUGAT, -Ă adj. unit, legat împreună. ♦ nervi ~ți = nervi care îndeplinesc aceeași funcție; focare ~e = focarele unui sistem optic așezate astfel încât razele de lumină răsfrânte dintr-unul se reunesc în altul și invers; puncte ~e = oricare dintre punctele unui obiect și punctul corespunzător de la imaginea obiectului obținută cu ajutorul unui sistem optic; frunze ~e = frunze cu foliolele împerecheate; numere ~e = numere complexe care au părțile reale egale, iar părțile imaginare egale și de semne contrare. (< fr. conjugué)

conjugat adj. m., pl. conjugați; f. conjugată, pl. conjugate

conjugat adj. m., pl. conjugați; f. sg. conjugată, pl. conjugate

CONJUGATE s.f. pl. Ordin de alge verzi unicelulare sau pluricelulare filamentoase, care nu produc niciodată spori, reproducîndu-se prin conjugare (3) [în DN]; (la sg.) algă din acest ordin. [< fr. conjuguées].

CONJUGATE s. f. pl. ordin de alge verzi unicelulare sau pluricelulare filamentoase, care nu produc niciodată spor, reproducându-se prin conjugare (3). (< fr. conjuguées)

*conjugațiúne f. (lat. conjugátio, -ónis). Gram. Modu de a conjuga un verb. Clasă de verbe cu aceĭașĭ terminațiune la infinitiv. – Și -áție, dar ob. -áre.

conscrie (-iu, -is), vb. – (Înv.) A chema în armată, a recruta. Lat. conscribere (sec. XIX), conjugat ca a scrie. – Der. conscripți(un)e, s. f., din fr.

contrazice (-c, -is), vb. – A susține contrariul, a nega. Tradus din fr. contredire și conjugat ca a zice. – Der. contrazicere (var. contradicție), s. f.; contradictor (var. contradictoriu, contrazicător), adj.

convinge (conving, convins), vb. – A face pe cineva să adopte o părere. Lat. convincere (sec. XIX), asimilat la conjug. lui a învinge. – Der. convicțiune, s. f. (înv.), înlocuit de convingere, s. f.; convingător, adj.

corespunde (corespund, corespuns), vb. – 1. A fi conform cu ceva, a se potrivi. – 2. A fi în legătură, a comunica cu ceva. Din fr. correspondre sau it. corrispondere, asimilat la conjug. lui răspunde. Este dublet al lui coresponda, vb. (Trans., din germ. korrespondieren) și corespondarisi, vb. (sec. XVIII), cu terminația din ngr. – Der. corespunzător, adj. (care corespunde; conform); corespondent, adj.; corespondență, s. f., din fr.

corupe (corup, corupt), vb. – 1. A perverti, a deprava. – 2. A face ca o idee, un sentiment etc. să-și piardă puritatea; a deforma, a strica. Lat. corrumpere (sec. XIX), adaptat la conjugarea lui a rupe. – Der. corupt, adj.; corupător, adj.; coruptor, adj., din fr. corrupteur; corupție, s. f., din fr.; coruptibil, adj.; coruptelă, s. f., din lat. corruptela (sec. XIX).

DELĂSA vb. I. refl. A dovedi nepăsare, a se lăsa de, a neglija, a părăsi o muncă începută. [P.i. delas, se conjugă ca lăsa. / Cf. fr. délaisser].

DELEGA vb. I. tr. A împuternici pe cineva cu dreptul de a acționa (în numele celui care-i dă împuternicirea); a da o delegație cuiva. ♦ A transmite prin delegație (o autoritate, o putere, o creanță etc.). [P.i. deleg, se conjugă ca lega. / < fr. déléguer, cf. lat. delegare].

depinde (-d, -ns), vb. – 1. A fi legat cu necesitate de... – 2. A fi subordonat cuiva. Fr. dépendre, probabil adaptat conjugării lui prinde, după analogia pendre-prendre-prinde. – Der. (din fr.) dependent, adj.; dependență, s. f.; independent, adj.; independență, s. f.

*deróg, a -á v. intr. (lat. dé-rogo, -rogáre. V. rog. – Se conjugă ca ab-rog). Stabilesc o dispozițiune contrară uneĭ legĭ saŭ unuĭ act anterior: a deroga de la lege. Nu-mĭ păstrez demnitatea. Fac un lucru care-mĭ atrage perderea ranguluĭ (noblețeĭ, demnitățiĭ): odinioară, nobilu care se făcea negustor deroga.

desfide (desfid), vb. – A provoca pe cineva să dovedească ceva. Din fr. défier, pe baza lat. fidere. Nu se conjugă la perf.

DESINENȚĂ s. f. element gramatical care se adaugă la sfârșitul unui cuvânt pentru a constitui o formă de conjugare (la verb) sau declinare (la substantiv, adjectiv). (< fr. désinence)

desmăța (-țez, -at), vb. refl. – A duce o viață desfrînată, a trăi în libertinaj. Lat. mētῑri, „a măsura”, cu pref. dĭs-, care imprimă cuvîntului sensul contrar, cf. sp. des(co)medido. Se cuvine să presupunem forma intermediară *dĭsmētiāre, cu schimbare de conjugare. Celelalte ipoteze sînt insuficiente: din sl. mĕtati „a zăcea”, cf. sl. razmĕtati „a împrăștia” (Cihac, II, 95); sau din lat. *dĭsmatĭāre, de la matia „intestin” (P. Papahagi, Notițe, 18; Tiktin; Iordan, Arhiva, XXXIX, 527; REW 5412; Candrea; Scriban), cf. mr. dizmațare „a scoate mațele”. Baza semantică ar fi, în acest ultim caz, imaginea omului zdrențăros comparat cu animalul sacrificat, cu mațele atîrnînde; dar, pe lîngă ciudățenia imaginii, dis- se pare că nu indică mațele atîrnînde, ci lipsa lor. Sensul de „zdrențăros”, care apare în dicționare, pare a se datora influenței acestei etimologii. – Der. desmăț, s. n. (libertinaj, desfrîu); postverbal; desmățat, s. m. (libertin, golan).

*destítuĭ și -ĭésc, a -í v. tr. (lat. destitúere, d. statúere, a hotărî, a fixa. V. constituĭ. – Se conjugă ca constituĭ). Scot din funcțiune în semn de pedeapsă: a destituĭ un funcționar.

DICARIOFAZĂ s. f. conjugare a perechilor de nuclee haploide, fără fuzionare, la reproducerea unor ascomicete. (< fr. dicaryophase)

* disólv, a -á v. tr. (lat. dis-sólvere -solútum, fr. dis-soudre, -solvant. V. absolv, rezolv. – Se conjugă ca absolv). Chim. Descompun pătrund, separ moleculele unuĭ: apa disolvă zaharu, dar nu și unt-de-lemnu. Risipesc, împrăștiĭ: a disolva un parlament. Rup, anulez: a disolva o căsătorie. Stric, conrup: a disolva obiceĭurile. – Fals dizolv.

distra (-ez, -at), vb. – A distrage, a amuza. – Var. (înv.) distrage. Fr. distraire, var. adaptată conjugării vb. a trage. – Der. distractiv, adj.; distracți(un)e, s. f.; distrat (var. înv. distras), adj., din fr.

* distríbuĭ și -ĭésc, a -í v. tr. (lat. dis-tribúere, it. -uíre, fr. -uer. V. atribuĭ. – Se conjugă ca atribuĭ). Împart, daŭ: a distribui premiĭ. Împart, despart, dispun: arhitectu a distribuit bine camerele în casa asta.

dogorî (-resc, -it), vb. – A încălzi, a prăji, a pîrjoli. – Mr. dugurescu, dugurire. Sl. gorĕti „a arde”, cu pref. exhaustiv do- (Miklosich, Lexicon, 138; Cihac, II, 97; Pascu, Suf., 52; Conev 99), cf. bg. dogorĭam, dogorĭavam, sb. dogoreti „a arde complet”. Conjugarea oscilează între formele dogori și dogorî. – Der. dogor, s. n. (foc, centru de căldură), deverbal; dogoare, s. f. (ardoare, usturime, arsură); dogoreală, s. f. (arsură); dogorită, s. f. (bășică produsă de o arsură); dogoritor, adj. (fierbinte, arzător).

erupe (erup, erupt), vb. – A face erupție, a ieși afară, a izbucni. Lat. erumpere (sec. XIX), conjugat ca rupe. – Der. (din fr.) eruptiv, adj.; erupți(un)e, s. f.

A FLEXIONA ~ez 1. tranz. A face să se flexioneze. 2. intranz. (despre cuvinte) A schimba forma (în procesul declinării sau conjugării). [Sil. -xi-o-] /Din flexiune

FLEXIUNE ~e f. 1) Mișcare de îndoire; mlădiere. 2) Ansamblu de modificări pe care le suferă un cuvânt, pentru a exprima diverse valori gramaticale. ◊ ~ nominală (pronominală) declinare. ~ verbală conjugare. [Sil. -xi-u-] /<fr. flexion, lat. flexio, ~onis

*flexiúne f. (lat. fléxio, -ónis, d. fléctere, flexum, a îndoi, a încovoĭa. Cp. cu îm-pletesc). Acțiunea de a îndoi: flexiunea genunchĭuluĭ. Starea lucruluĭ îndoit: flexiunea unuĭ resort. Gram. Modificarea produsă în desinența unuĭ cuvînt pin declinare orĭ conjugare. V. moțiune.

flexiune f. 1. încovoiere, mlădiere; 2. Gram. modificări produse în dezinența vorbelor prin declinare și conjugare.

garnisi (garnisesc, garnisit), vb. – 1. A împodobi, a orna. – 2. (Arg.) A se contagia, a se molipsi de o boală. Fr. garnir, cu terminația -isi aplicată mai multor vf. fr. care se conjugă cu infixul -iss-. – Der. garnitură, s. f., din fr. garniture; garniseală, s. f., din fr. garnison.

haide interj. – Vino, mai repede! (servește pentru a îndemna sau incita). – Var. hai, ai(de), (h)aidem, (h)aideți, haida(-ha). Mr. hăi, megl. hăi. Tc. hayde (Miklosich, Fremdw., 91; Röesler 606; Meyer 144; Ronzevalle 172; Berneker 381), cf. ngr. ἄïντε, alb. hai(de), bg., sb. hajde, rus. ajda. Interpretat ca un imperativ, a primit un început de conjugare în var. haidem, haideți; aceste forme, proprii conjugării rom., sînt reproduse în var. bg. hajdete, sb. hajdemo, hajdete. Var. hai s-a confundat cu var. lui ha; de la haide provine și hait(i), interj. (exprimă surpriza).

inflexiune f. 1. schimbarea tonului sau a accentului în voce; 2. Gram. modificări ce sufăr vorbele când se declină și se conjugă; 3. Fiz. abatere: inflexiunea razelor luminoase.

*interóg, a -á v. tr. (lat. intér-rogo, -rogáre, de unde vine și întreb. – Se conjugă ca ab-rog). Adresez întrebărĭ cuĭva cercetîndu-l: a interoga un inculpat. Examinez un candidat ca să văd ce știe.

*iregulár, -ă adj. (mlat. irregularis). Care nu e regular, nu e simetric: poligon iregular, trăsăturĭ iregulare. Fără regulă, fără ordine, dezordonat: om iregular, vĭață iregulară. Gram. A căruĭ declinare saŭ conjugare se depărtează de regula generală: substantiv, verb iregular. Med. Puls iregular, ale căruĭ bătăĭ nu-s uniforme. Trupe iregulare, adunate și organizate în grabă ca să vie în ajutor armateĭ regulare. Adv. În mod iregular, fără regulă. – Ob., dar nu maĭ bine: neregulat.

irumpe (irump, irumpt), vb. – A ieși la iveală dintr-o dată, a năvăli. Lat. irrumpe (sec. XIX), adaptat la conjugarea lui ru(m)pe. Part. nu se folosește. – Der. irupți(un)e, s. f., din fr. irruption.

ISOHOLOGAMIE s. f. conjugare a gameților complet identici ca formă și sexualitate. (< fr. isohologamie)

îmbia (-iu, îmbiat), vb. – 1. A solicita, a cere. – 2. A invita, a pofti. – 3. A oferi, a propune. Lat. ambῑre, al cărui sens propriu de „a înconjura” trecuse deja în limba clasică, ca cel de „a solicita”, cf. la Tacit, Germ., 17, nuptiis ambiuntur „le propun căsătorie”. Schimbarea de conjugare ambῑre › *ambiāre ca în accῑre › aciua. Acest etimon, propus deja de Philippide, II, 718, nu pare să fi fost acceptat. Totuși, pare mai sigur decît der. propusă de Pușcariu, Dacor., IV, 1319 și DAR (cf. REW 9295 și Graur, BL, V, 117), din lat. *inviāre „a obliga”, de la vis „forță”, sau decît cea a lui Scriban, din lat. *inviāre „a îndruma”. Din lat. *invitāre (Koerting 5136), nu este posibil. – Der. îmbieală, s. f. (invitație, rugăminte, solicitare); îmbietor, adj. (atractiv); îmbietură, s. f. (invitație); îmbiecios, adj. (care se lasă rugat).

ÎMBINA vb. 1. v. asambla. 2. a încheia, a prinde, a uni. (A ~ capetele bârnelor.) 3. v. îmbuca. 4. a (se) combina, a (se) împreuna, a (se) îngemăna, a (se) uni. (Cum se ~ aceste elemente?) 5. v. uni. 6. a (se) împleti, a (se) uni, (fig.) a (se) conjuga. (A ~ în mod armonios diverse preocupări.)

ÎMBINARE s. 1. v. asamblare. 2. încheiere, prindere, unire. (~ celor două capete ale bârnei.) 3. combinare, combinație, împreunare, îngemănare, unire. (O ~ de elemente.) 4. împletire, unire, (fig.) conjugare. (~ armonioasă a unor preocupări.)

împătra (-atru, împătrat), vb. – A rămîne cu buzele umflate, a fi dezamăgit. – Var. pătra. Lat. patrāre „a executa”, probabil cu sensul lui impetrāre „a obține” (Bogrea, Dacor, I, 258; DAR; REW 4306a; Rosetti, I, 167); pentru semantism, cf. a o căpăta „a da greș”. Cuvînt rar (var. numai la Șincai, unde poate fi latinism), arareori folosit la moduri personale, poate fi astfel încît conjugarea sa nu ni se pare sigură.

îndrepta (îndrept, îndreptat), vb. – 1. A face drept ceea ce era îndoit sau strîmb. – 2. A rectifica, a corija. – 3. A reface, a aranja, a restabili. – 4. A călăuzi, a îndruma, a indica direcția. – 5. (Mold.) A arăta, a semnala. – 6. (Refl.) A se justifica. – 7. (Refl.) A îmbunătăți, a ameliora. – Var. (înv.) drepta, înderepta, îndirepta. Mr. ndreptu, ndreptare, megl. andrept, andriptari. De la drept, înv. derept, cu pref. factitiv în-, ca drum › îndruma, semn › însemna, etc. Der. directă de la un lat. *directāre sau *derectāre (Candrea-Dens., 515; DAR; Candrea), sau din lat. *indirectāre, cf. alb. ndërtoń (Philippide, II, 645), este posibilă, fără să pară probabilă. Directiāre apare la Virgilio Marón, cf. *addirectiāre › fr. adresser. Sensul 7 apare și în calabr. ndirizzari „a se ameliora (timpul)”. Există tendința de a conjuga eu îndreptez. – Der. îndreptător, adj. (care îndreaptă; călăuzitor); îndreptătură, s. f. (înv., corectare; îmbunătățire).

înfăț, a -á v. tr. (d. față. – Se conjugă ca învăț. V. răsfăț). Pun saŭ schimb fața uneĭ perne saŭ uneĭ plapome.

înșél, a -á v. tr. d. șea, șa, pl. șele, pin aluz. la șireteniile întrebuințate cu calu pînă-l deprinzĭ să sufere șaŭa. [Cp cu pingelesc, potcovesc, încalț, căptușesc, boĭesc; it. sellare, pv. ensellar, fr. seller, sp. ensillar, pg. sellar. – Se conjugă ca deșel]. Pun șaŭa caluluĭ: a înșela calu. (Se zice și înșeŭez, ca îngreuĭez pe lîngă ingrelez). Fig. Amăgesc, induc în eroare pin faptă saŭ pin vorbă: l-a înșelat c’un franc la socoteală. Comit infidelitățĭ. Seduc. A înșela la cantar, a da lipsă cîntărind. V. refl. Greșesc: m’am înșelat la socoteală, în privința drumuluĭ. V. păcălesc, escrochez, mistific.

întréb, a -á v. tr. (lat. intér-rogo, -áre, a întreba, de unde s’a făcut *înterg, *înterb, întreb; vfr. enterver [ca și corvée, corvadă], de unde vine și pv. entervar. – Se conjugă ca înec. V. interog). Cer informațiunĭ: îl întreb pe cineva ce s’a întîmplat. Examinez, interog, ascult: profesoru îl întreabă pe elev. Supun unuĭ interogatoriŭ: judecătoru îl întreabă pe acuzat. Întreb de (orĭ despre) cineva orĭ ceva, întreb pe cineva despre cineva orĭ ceva: m’a întrebat de adresa ta.

înțina (înținez, at), vb. – 1. A tăia incomplet trunchiul unui copac, pentru a-l putea doborî apoi cu ușurință. – 2. A lăsa un obiect în echilibru instabil, micșorîndu-i baza sau punctul de sprijin. Lat. tenŭāre (Tiktin; Candrea-Dens., 876; REW 8654; DAR; Rosetti, I, 168). Conjugarea este înv., actualmente se folosește mai ales part. cu funcție adj.

învia (-iu, înviat), vb. – A reveni sau a readuce la viață. – Var. (înv.) învie, înviere. Mr. înviedz. Lat. vῑvĕre, pref. verbal în- (Tiktin; DAR). Rezultatul normal, înviĕre, astăzi dispărut, (apare în texte din sec. XVI-XVII), și-a schimbat conjug., ca în Banat scriare < scriere (Tiktin), cf. și confuzia între curere și curare (după DAR, învia e reprezentant direct al unui lat. invῑvāre, cf. Pușcariu, Dacor., VI, 704, ipoteză ce pare inutilă). Eset cuvînt comun (ALR, I, 175); part. învis, de la conjug. primitivă, se conservă încă în Trans. de Nord (Drăganu, Dacor., II, 611). – Der. învietor, adj. (care reînvie); înviere, s. f. (acțiunea de a învia).^[1]

învinge (înving, învins), vb. – 1. A înfrînge, a birui. – 2. A domina, a stăpîni, a supune. – 3. A trece peste, a depăși. – Var. (în)vince, (în)vence, (în)vinci, toate înv. Mr. azvingu, asvimșu, azvingere; megl. (an)ving, (an)vinș. Lat. vĭncĕre (Pușcariu 901; Tiktin; REW 9338; DAR); cf. it. vincere, prov., cat., sp., port. vencer, fr. vaincre. Schimbarea c › g se datorează analogiei cu vb. aceleiași conjug. (stinge, linge, încinge) al căror part. coincid cu cele de la învince (învins, ca stins, lins, încins). Der. învins (var. învîncut), adj. (biruit; eșuat); neînvins, adj. (invincibil); învingător, adj. (care învinge); învincătură, s. f. (înv., victorie); (în)vinceală, s. f. (înv., victorie). Cf. previnge.

lega (leg, legat), vb. – A lăsa prin testament, a porunci, a cere, a lăsa. Lat. legare (sec. XIX), fr. leguer. Nu se obișnuiește să se conjuge. – Der. leg, s. n. (înv., legat, poruncă), din fr. legs; legat (var. înv., legată, legatum, legaton), s. n. (danie, mandat), din lat. legatum, în parte prin intermediul ngr. λεγάτον (sec. XVII, figurează în Îndreptarea legii); legatar, s. m., din fr. légataire, și mai înainte din lat. legatarius; legat, s. m. (delegat papal), din lat. legatus (sec. XVII); legați(un)e, s. f., din fr. légation; delega, vb., din fr. déléguer; delegați(un)e, s. f., din fr. délégation; relega, vb., din fr. reléguer.

leit (leită), adj. – 1. Poleit, lustruit, strălucitor. – 2. Care vine ca inelul pe deget, care corespunde perfect. – 3. Potrivit, asemănător. De la un verb care nu se conjugă, provenit din sl. lijati, lĕją, lĕješi „a topi” (Cihac, II, 168; Conev 76). Sensul ar fi de „făcut după model”, cf. fr. moulé, cf. Iordan, BF, IX, 149.

lumină (lumini), s. f. – 1. Claritate, transparență. – 2. Strălucire, splendoare. – 3. Știință, cunoaștere. – 4. Făclie, corp luminos. – 5. Lumînare. – 6. Vedere. – Mr. lumină, lunină. Lat. lumina, pl. lui lūmen (Pușcariu 994; REW 5161; Tiktin). Schimbarea de accent se aplică poate prin confuzia terminației, cu suf. -ină, ca în albină, sulfină, tulpină etc. Candrea-Dens., 1016 și Candrea propune un intermediar lat. *luminina, care nu pare convingător. Sensul de lumină „pupilă”, este aproape general (ALR, I, 19). Der. lumina, vb. (a da lumină; a străluci; a clarifica; a ghida, a sfătui), din sec. XVII, și forma de conjug. pare der. din rom. (după Tiktin și Candrea, din lat. lumināre; după Candrea-Dens., 1017. din lat. *allumināre; conservarea lui i arată și o dependență directă de lumină); luminăciune, s. f. (înv., iluminare; înv., titlu de demnitate; înălțime, alteță); luminat, adj. (iluminat; cult; strălucitor; înv., înalt, calificativ oficial, în sec. XVII-XIX, cînd e vorba de voievod); luminăție, s. f. (înv., înălțime, titlu de demnitate); luminător, adj. (care lucește, care luminează; care iradiază; care clarifică); luminător, s. n. (ferăstruică, lucarnă); luminiș, s. n. (rariște, poiană; spațiu descoperit într-o pădure); luminiță, s. f. (lumină mică; plantă, Oenothera biennis); luminos, adj. (strălucitor, splendid, cult, instruit); luminoasă, s. f. (plantă, Clematis erecta), pe care Scriban îl derivă din rus. lomonos încrucișat cu luminos; strălumina, vb. (a ilumina); străluminat, adj. (mărit, slăvit). Cf. lume, lumînare. Der. neol. ilumina, vb., din fr. iluminer; iluminați(un)e (var. pop. luminație), s. f. (iluminație; sărbătoare nocturnă); înlumina, vb. (a ilumina; a prinde culoare), din fr. enluminer; luminozitate, s. f., din fr. luminosité. – Din rom. provine ngr. λουμίνι „candelă, lumînărică”.

MACRONUCLÉU (< fr.) s. n. (ZOOL.) Nucleu mare, asociat de obicei unuia sau mai multor nuclee mai mici, necesar pentru reproducere (conjugare sau autogamie). După procesul reproducerii, degenerează. Se formează iar în zigot din materialul nuclear.

major, atribut al unor formațiuni muzicale tipizate, în succesiune (melodice) sau în simultaneitate (armonice), formațiuni concepute la nivel de schemă și nu obligatoriu la nivel sintactic*; sensul m. derivă structural – și numai relativ – din dispunerea unor intervale* și – în chip absolut – din antinomia față de minor*; m. este, de aceea, o stare, un caracter, un gen (II), chiar un mod*, în sensul său logic și istoric restrâns [tonalitatea (1) comportă numai două moduri: cel m. și cel minor]. ♦ În modurile (I, 1) eline, caracterul [ethosul (1)] avea, pe de o parte, surse „etnice” și psihologice particulare, iar pe de alta viza mai curând genul diatonic*, cromatic* sau enarmonic (1) decât raportarea intervalului determinant (terța* mare) la finală*, mai ales că această noțiune apare odată cu schimbarea de sens a modurilor (1, 3) în ev. med. și cu fixarea unui astfel de punct de referință. Deși ehurile* biz. au vădit (mai bine zis, au determinat) o astfel de schimbare de optică, etosul lor rămâne, până la începutul sec. 20, orientat ca și cel elin spre particularul fiecărui mod: „Din vechile gramatici, nu se înțelege ce este un mod m. și ce este minor, ci se spune doar că toate glasurile au, fiecare separat, scară proprie. Nu este de mirare, deci, că psalți renumiți nu pot să răspundă care din cele 8 glasuri au caracter m. și care minor” (Gr. Costea, N. Lungu, I. Croitoru, Gramatica muzicii psaltice, 1951). Prima mențiune a unei diferențieri duale a caracterelor modale apare la Boethius și, mai ales, la urmașii săi medievali, care considerau diatonismul*, al cărui interval caracteristic era tonul* întreg, ca durum (lat. „tare”; germ. Dur*) iar cromatismul*, al cărui interval caracteristic era semitonul* ca molle (lat. „moale”; germ. Moll*). De aici denumirea h durum pentru h* și b molle pentru b*. Prin preluarea lui h durum în hexacordul sol-mi, acest hexacord s-a numit hexacordum durum, iar prin preluarea lui b molle în hexacordul fa-re, acest hexacord s-a numit hexacordum molle. ♦ Primele semne ale unei noi ordini se întrevăd la Glareanus care, în al său Dodekachordon (1547), adaugă celor opt moduri tradiționale, chiar un mod eolic pe la (al 9-lea) și plagalul său (al 12-lea). Cel din urmă curent în practica muzicală, cu deosebire în cea pop., era considerat de Glareanus ca fiind adecvat dansului*. Urmându-l pe Glareanus, Zarlino creează un sistem al celor 12 moduri la baza căruia nu se mai află modul doric (re) ci ionicul (do). Sistemul se divide în două grupe: cea a modurilor cu terță* mare (majoră) deasupra finalei* și cea a modurilor cu terță mică (minoră). În contextul unei gândiri armonice tot mai conturate, aceste proprietăți ale modurilor se conjugă cu determinarea prin diviziune (6) armonică a trisonului (v. acord) m. și, respectiv, aritmetică a celui minor; una „sună” allegro „veselă” iar cealaltă mesta „trista”, ceea ce impune o nouă și, desigur, restrictivă accepțiune a etosului modal, dar dominantă pentru mentalitatea muzicală occid. Cu apariția temperării* egale, ele deveneau singurele două genuri posibile (mode sau ton m. sau minor, în terminologia fr.) ale tonalității. ♦ Cu stabilirea legilor armoniei (III, 2) de către Rameau, se identifică tot mai mult m. cu proiecția sa vertical-armonică, o tonalitate (2) fiind definită prin cele trei acorduri m. ale funcțiilor de T, D și Sd; tonalitatea minoră este, principial, definită prin aceleași funcții (minore). Deoarece aceste trei acorduri ale funcțiilor principale, conțin întregul material al modului, orice melodie nemodulantă (v. modulație) poate fi armonizată numai prin aceste trei acorduri. ♦ M. și raportul său cu minorul, considerate ca aspecte contrastante, contrare și poate ale tonalității, au preocupat teoria muzicală, indiferent de orientarea geometrizantă polaristă*, atracționistă, energetistă* sau dualistă* a acesteia. Mai ales cea din urmă orientare a căutat să coroboreze datele teoriei armoniei cu cele fizicaliste, sperând în fundamentarea obiectivă a m. și a minorului. Eșecul deducerii minorului dintr-o inexistentă serie a armonicelor* inferioare, se explică prin incompatibilitatea abstracțiunii intelectuale a unui fenomen (reprezentare abstract-caracteriologică a acestor stări modale, cu o certă aplicabilitate practică dar circumscrisă unor condiții istorice precise) prin concretețea și universalitatea în sine a legilor fizice. Cu toate acestea, deși practica de creație a restrâns până la anulare valabilitatea noțiunii de m. și de minor, într-un interval extrem de scurt: apariția cromatizării* din „Tristan” și afirmarea atonalismului*, gândirea pragmatică a modernilor (Hindemith, Schönberg, Messiaen) nu exclude acest determinativ. În teoriile neo-modaliștilor din sec. 20, ce s-au format nu doar în condițiile vehiculării unor structuri monodice* ci, mai ales multivocale*, dualitatea m. – minor constituie, ca și pentru Zarlino, o trăsătură caracteriologică suplimentară și complementară în clasificarea modurilor.

MARÉE (< fr.) s. f. Oscilație periodică a nivelului Oceanului Planetar, datorată forței de atracție exercitată de Lună și Soare, materializată prin flux și reflux. Unde de m. se deplasează în jurul Pământului, fluxul producându-se în general de două ori în 24h și 50′, urmărind cu oarecare întârziere trecerea Lunii la meridianul locului și la meridianul opus. Când soarele și Luna acționează conjugat (la Lună nouă și la Lună plină), m. atinge cea mai mare amplitudine (apele vii), pe când la primul și al treilea pătrar, m. atinge cea mai mică amplitudine (apele moarte). Înălțimea m. este mai mică în largul oceanelor și crește de-a lungul țărmurilor, în strâmtori și în golfurile înguste (ex. coastele statului Maine, S.U.A. și în golful Fundy, Canada, m. ating înălțimea medie de 16,3 m, cea mai mare de pe glob). Sub acțiunea forțelor de atracție ale Lunii și Soarelui, precum și a forței centrifuge a Pământului au loc deformări ale părții solide a Pământului, cunoscute sub numele de m. ale Pământului. M. constituie importante surse de energie. ◊ M. atmosferică = variație periodică a presiunii atmosferice datorită atracției exercitate de lună și de Soare asupra atmosferei terestre. ◊ M. neagră = peliculă de petrol ajunsă pe suprafața apei marine sau oceanice accidental (de la petroliere avariate sau naufragiate, de la erupții ale sondelor petroliere marine etc.), care plutește o perioadă și atinge în final zona litorală.

mătură (mături), s. f. – 1. Obiect cu care se curăță. – 2. Sorg (Sorghum vulgaris). – 3. Spanac porcesc (Chenopodium scoparia). – Mr. metură, megl. m(i)etură, istr. meture. Origine obscură. La baza lui trebuie să stea lat. matta „covoraș”, de unde sard. matta „tufă, arbust”, abruz. mattęlę „mănunchi”, Lucania mattǫrrę „mătură de nuiele”, Lipari mattulu „vreascuri”, calabr. máttulu „scul”, cat., sp. mata (Corominas, III, 287, cf. REW 5424). Lat. matta și-a schimbat genul. Rezultatul *mat explică pl. mături și, prin falsă regresiune, mătură, cf. pătură, măgură, latură. S-ar putea pleca și de la un lat. *mattula; însă fonetismul din rom. prezintă o anumită dificultate. Pentru a-l explica pe ă, trebuie presupusă o încrucișare cu lat. metere „a lua, a culege”, în a cărui conjugare ar fi intervenit o schimbare analogică, destinată s-o reducă la un tip mai mult sau mai puțin regulat, meto, *metitum (în loc de messum), ca peto, petitum, cf. parco, parcitum (față de parsum), patior, *patitum (față de passum). Din încrucișarea lui matta cu meto putea să rezulte *metula, cf. alb. mettulë. Alte ipoteze sînt mai puțin convingătoare. Din lat. mētŭla „piramidă mică” (Candrea, Éléments, 29; Pușcariu 1053; Candrea-Dens., 1074; REW 5554; Candrea; Tiktin) este dificil din punct de vedere semantic. Din sl. metla „nuielușă”, cf. bg., rus. metlá „mătură” (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 109; Berneker, II, 41; Pascu, Beiträge, 18; Conev 46) nu este posibil din punct de vedere fonetic. De origine daco-tracică după Pușcariu, Lr., 286; anterior indoeurop. după Lahovary 335. Der. mătura, vb. (a curăța cu mătura; a expulza; a elimina); măturător, s. m. (om care mătură); măturătoare, s. f. (mașină de măturat); măturătură, s. f. (acțiunea de a mătura și rezultatul ei); măturar, s. m. (măturător); măturică (var. măturice), s. f. (plantă, Centaurea cyanus); măturiță, s. f. (verbină, Verbena officinalis). – Cf. mătreață.

merge (merg, mers), vb. – 1. A umbla, a se îndrepta spre, a pleca. – 2. A călători, a se deplasa. – 3. A se extinde într-o direcție determinată. – 4. A frecventa. – 5. A continua, a dura, a urma. – 6. A circula, a da curs. – 7. A funcționa (o mașină). – 8. A se realiza un negoț. – 9. A progresa, a înainta. – 10. A opera, a proceda. – 11. A intra în anumite jocuri de cărți. – 12. A veni, a se conforma, a se ajusta, a asorta. – 13. A conveni, a fi oportun. – 14. A fi posibil, a fi permis. – 15. A se folosi, a se uza, a se consuma. – 16. A trece. – 17. (În expresii) A cădea, a se desprinde, a se rostogoli. – 18. (Cu pron. în dativ) A-i prii, a fi. – 19. (Cu după) A se mărita, a se căsători. – 20. (Cu pe) A avea un oarecare număr de ani, neîmpliniți. – Var. (Trans.) mere. Mr. nergu, nerșu, megl. mierg, merș, istr. meg, mes, mere. Lat. mergĕre „a se scufunda” (Candrea, Bul. Soc. fil., II, 12; Pușcariu 1056; Candrea-Dens., 1080; Densusianu, GS, II, 20; REW 5525), cf. alb. mergoń „a îndepărta” (Meyer 274; Philippide, II, 647), sard. imbergere „a împinge” < lat. inmergere (Wagner 111). Cf. și Daicovici, Dacor., V, 477; Rosetti, I, 175; Cortés 131. Semantismul presupune un sens intermediar, „a cădea” ca cel care apare (17) în fraze ca vă croiesc de vă merg petecele (Creangă). Var. mere e puțin clară. Poate-i vorba de un proces de asimilare al conjug., datorat participiului mers, ca în curs, cure sau cura (care apoi a evoluat în sens contrar, pînă a ajuns la curgere). Prezența acestei forme în Trans. și în istr. este dovada unei schimbări foarte vechi. Trebuie să existe și în Mold. (cf. poezie populară: după dăscălaș n’oi mere, că mă ține cu pomene), și probabil în tot domeniul rom., cf. mereu. Der. mergător, s. m. (înv., călător); înainte-mergător, s. m. (precursor), după sl. predteča și apoi după lat. praecursor; mers, s. n. (umblat; mișcare; progres, dezvoltare; umblet); mersură, s. f. (umblet); demers, s. n. (diligență, solicitare), format după fr. démarche, pe baza paralelismului marche-mers; premerge, vb. (a preceda), se folosește în Trans., format după germ. vorgehen; premergător, adj. (precedent, antepus; vestitor; s. m. precursor), după fr. précurseur.

METAFÍZĂ (< fr., engl.) s. f. Parte a unui os lung ce face legătura între epifiză și diafiză. În mijlocul ei, transversal, se află cartilajul de conjugare care asigură creșterea în lungime a osului.

METAPLASMĂ s.f. Schimbare fonologică sau morfologică a unui element lingvistic; (spec.) trecere a substantivelor de la o declinare la alta sau a verbelor de la o conjugare la alta, datorită schimbărilor fonetice sau analogiilor. [< fr. métaplasme, cf. lat. metaplasmus, gr. metaplasmos].

mucli (-lesc, -it), vb. – 1. A abandona, a închina armele, a fi învins. – 2. A tăcea. Țig. muk-, part. muklo „a renunța” (Graur 171; Juilland 169). Cuvînt de arg., ca și der. mucles, interj. (tacă-ți gura!) din țig. muk les „las-o baltă”. Se conjugă cu pron. neutru, a o mucli.

muri (-mort, murit), vb. – 1. A deceda, a se sfîrși din viață. – 2. A simți o pasiune vehementă. – 3. A se epuiza, a se extenua. – Mr. mor, murire, megl. mor, muriri, istr. mor. Lat. mǒrior, redus la o conjug. analogică *mǒrῑre (Pușcariu 1107; Candrea-Dens., 1174; REW 5681), cf. it. morire, prov., cat., sp. morir, fr. mourir. Cuvînt de uz general (ALR, I, 286). – Cf. mort, moarte, mortăciune, amorți. Der. muricios, adj. (înv., mortal); murind, s. m. (călugăr care îngrijește muribunzii), cuvînt neuzual, creat de Caragiale, după modelul fr. mourant; muribund, adj., din fr. moribond; muritor, s. m. (mortal, efemer); nemurire, s. f. (imortalitate); nemuritor, adj. (imortal); nemuri (var. înemuri), vb. (a imortaliza), neuzual, creație a scriitorilor romantici; nemuritorie, s. f. (înv., imortalitate).

muzică serială, sistem de organizare a obiectului* sonor care, este bazat pe o riguroasă tehnică a detaliului, presupune nașterea oricăror configurații sonore dintr-o serie* de bază inițial construită. Serialismul reprezintă o cucerire a muzicii sec. nostru fiind o continuare firească a căutărilor și împlinirilor romantismului* târziu al cărui personaj central a fost R. Wagner, „înconjurat” de nume sonore ca Brahms, Mahler, R. Strauss ș.a. Mobilul dezagregării sistemului (II, 3) tonal: excesiva cromatizare a limbajului armonic pe care Wagner a împins-o până la ultimele consecințe (Tristan) lăsând loc unui Mahler, dar mai ales unui R. Strauss să treacă dincolo de pragul tonalității (1) (Electra), a însemnat necesitatea lărgirii limbajului muzical și totodată a expresiei. După o perioadă de tatonări în zone nebuloase, care impuneau din ce în ce atonalitatea* (perioada dodecafonică*), a urmat o limpezire datorită cristalizării unui nou sistem ce punea ordine între cele 12 sunete folosite liber de către unii compozitori ai vremii: serialismul dodecafonic. Gruparea componistică ce s-a format cunoscută azi prin denumirea de „noua școală vieneză”, reprezentată de A. Schönberg și A. Webern, descoperea un alt univers sonor bazat pe organizarea celor 12 sunete după reguli precise care urmăreau principiul nonrepetabilității și anularea atracției tonale. Astfel se creează serii de 12 sunete care sunt tratate după principiul variațiunii (1) perpetue (inițiat de Schönberg) urmărindu-se, prin înlăturarea dublajelor instr. (este interzisă octavizarea) și a excesului de culoare postromantică, ajungerea la timbrurile* pure – idee pe care A. Webern o va exploata la maximum printr-un stil cameral, trasparent, confesiv, aproape imploziv. Teoreticianul, și bineînțeles cel care aplică primul în practică noul sistem prin Piesa nr. 5 intitulată „Vals” din lucrarea Cinci piese pentru pian op. 23, a fost A. Schönberg. Piesa datează din 1923. (Se pare că înaintea lui Schönberg, Hauer a creat un alt tip de organizare dodecafonică – v tropi (4)). Tehnica serială presupune o serie de bază de 12 transpoziții* și 4 forme: directă, inversă*, recurentă*, recurentă inversă. Deci cele 4 forme a câte 12 transpoziții fiecare înseamnă 48 de posibilități de a lucra cu o singură serie. Desigur conceperea seriei la începutul practicii seriale era încă legată de ideea de tematism. Cu cât s-a câștigat în tehnică și în expresia noii estetici, depărtarea de influențele tematice a fost tot mai vizibilă. Astfel A. Webern ajunge în creațiile sale să depășească încorsetările tradiționale, chiar și ideile estetice ale impresionismului* și să creeze o artă abstractă unde vechile concepte nu își găseau locul. El este inițiatorul stilului punctualist* prin tehnica „melodiei timbrurilor” (Klangfarbenmelodie) pe care o utilizează încă din 1909, în op. 6, și primul care reușește să spargă formele* clasice (în care erau turnate majoritatea lucrărilor seriale ale lui Schönberg sau Berg), prin construirea de forme noi bazate alăturări de secțiuni date de utilizarea seriei. Totuși, nici el, nici ceilalți doi compozitori nu s-au putut elibera de principiul variațional care le-a dominat creația și de sistemul polif. linear*, deși în multe creații se poate observa o noutate în privința scriiturii polif.: organizarea obiectelor sonore pe o dimensiune oblică* (în special la Webern). O altă caracteristică a grupării de la Viena este concentrarea în timp. Lucrările seriale, cu precădere creațiile weberniene, au aspectul unor „concentrate”. (Toată creația lui Webern se poate audia în aproximativ 3 ore). Această esențializare a însemnat un pas înainte în expresia muzicală abstractă fiind totodată conformă cu gradul de percepere a noii organizări a materialului sonor. Care au fost ecourile conceptului serial? Bineînțeles cei care au urmat și au privit cu alți ochi creațiile școlii vieneze au putut observa și limitele acesteia. Cei trei compozitori reprezintă o bază solidă de plecare pentru aventura muzicii europ. de mai târziu. Ei s-au oprit în a organiza serial doar înălțimile (2) sunetelor. În schimb, în 1949 compozitorul fr. O. Messiaen propune în piesa Mode de Valeurs et d’Intensités din Quatre Études de Rythmes o organizare pe bază modală* (de unde și serialismul modal care provine din procedeul de a folosi tronsoane ale seriei, răspândit până în zilele noastre) a tuturor parametrilor* cu care operează (înălțimi, durate*, intensități (2)). Un an mai târziu, Pierre Boulez, plecând de la o sinteză a muzicii weberniene și a sugestiei date de Messiaen, ajunge la metoda de organizare denumită serialismul integral. Metodologia serialismului integral presupune crearea seriilor de înălțimi, durate, intensități și timbru [mai târziu: spațiul (II)] precum și derivarea sau conjugarea lor, de unde rezultă complexele acordice*, blocuri sonore (provenite din creația lui E. Varèse), diferite tipuri de densități sonore etc. Serialismul integral operează mai ales cu microstructuri, obținute prin structurarea multiserială, care la rândul lor sunt serializate și dispuse în macrostructuri formale (v. structură). Limita, atât teoretic cât și practică, reiese din faptul că sintaxa noului vocabular nu rezolvă problemele formei. Înlănțuirea structurilor și realizarea unei structuri rămân în afara preocupărilor serialismului total, deși viziunile teoretice ale lui Boulez prezentate în cartea sa Penser la musique aujourd’hui (Geneva, 1964) deschid unele perspective în acest sens. Cartea insistă însă pe studiul morfologic și numai parțial pe cel al sintaxei (2). De această barieră s-au lovit și ceilalți serialiști de după anii ’50, fie că făceau parte din grupul serialiștilor it. în frunte cu Nono, fie din cel germ. avându-l ca personaj principal pe Stockhausen. Totodată, ei nu au putut depăși scriitura polif. liniare care în ideea organizării multiseriale devenea ineficientă anulându-și detaliile. A trebuit să apară compozitorul Y. Xenakis care, stabilit la Paris în 1955, declanșează un „atac” împotriva concepției serialismului integral, arătând că în s. total perceperea detaliului se pierde. Astfel, o atare tehnică devine în acest caz un nonsens. Xenakis propune un sistem mai potrivit de structurare a fenomenului, prin evenimente sonore ce se realizează în planul ansamblului care să fie controlate de media mișcării obiectelor cu ajutorul calculului probabilistic (v. stochastică, muzică). Tot în ideea neputinței perceperii detaliului ci doar a fenomenului global, în Europa se introduce treptat aleatorismul* în muzică, provenit de la compozitorii de peste Ocean. Aleatorismul privește într-un mod nou punerea în timp a evenimentelor aducând o notă de prospețime și de adevăr (poate chiar de natural) în această direcție. Chiar una dintre ultimele, și cele mai cunoscute lucrări integral seriale, Gruppen für drei Orchester, semnată de Stockhausen, se contrazice în organizarea totală prin serializarea tempo(2)-urilor (celor trei orch. suprapuse) care, până la urmă, intră în sfera aleatoriului, neputând fi realizate practic, ci doar pe hârtie. Cu toate neajunsurile ei, s. rămâne totuși o aventură deosebită a intelectului și a spiritului uman.

NEREGULAT ~tă (~ți, ~te) (negativ de la regulat) 1): Verb ~ verb care se abate de la modelul obișnuit de conjugare. 2) (despre suprafețe) Care are ridicături și adâncituri. /ne- + regulat

obiectiv adj., s.n. 1. Caz obiectiv În gramatica lui Ch. J. Filmore denumește una dintre categoriile de caz, cea mai neutră din punct de vedere semantic. 2. Conjugare obiectivă Caracterizează numai anumite limbi (vezi maghiara), unde se opune conjugării subiective. 3. Genitiv obiectiv Genitivul ocurent numai în vecinătatea unui substantiv de proveniență verbală, corespunzând obiectului direct.

*orgánic, -ă adj. (vgr. organikós). Relativ la organe saŭ la corpurile organizate: vĭața organică, nutrițiunea e o funcțiune organică. Care atacă organele vĭețiĭ: diabetu e o boală organică. Provenit din corpurĭ organizate (animale saŭ plante): cărbunele de pămînt e o materie organică. Relativ la organizațiunea uneĭ țărĭ, uneĭ societățĭ: regulament organic, lege organică. Care datează din timpu cînd s’a organizat o limbă: toate vorbele de conjugarea a doŭa și a treĭa îs organice în limba românească. Chimia organică, chimia cărbuneluĭ și a derivatelor luĭ. S. f. La ceĭ vechĭ, acea parte a muziciĭ care se cînta din instrumente. Adv. În mod organic.

PARADIGMĂ ~e f. lingv. 1) Ansamblu asociativ de elemente ale limbii aparținând aceleiași clase morfo-sintactice sau/și semantice, care posedă între ele relații virtuale de substituție. 2) Totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt. 3) Model de declinare sau de conjugare. /<lat. paradigma, ngr. parádigma

*paradígmă f., pl. e (vgr. parádeigma). Exemplu, tip, model de declinare saŭ de conjugare în gramatică.

parcurge (parcurg, parcurs), vb. – A străbate, a merge. – Var. parcurge. Fr. parcourir, adaptat la conjug. lui a curge. – Der. parcurs (var. percurs), s. n. (distanță străbătută).

PARTENOGAMET s. m. gamet format fără conjugare. (< fr. parthénogamète)

PASIV, -Ă I. adj. 1. lipsit de inițiativă, inactiv, dezinteresat, apatic. 2. (despre diateze, forme verbale, conjugări etc.) care arată că subiectul suferă acțiunea făcută de altcineva. ♦ vocabular ~ = parte a vocabularului care nu este folosită în mod curent. 3. (despre metale, aliaje) care prezintă pasivitate (2). II. s. n. 1. totalitatea mijloacelor economice ale unei întreprinderi, instituții etc., privite sub aspectul provenienței lor la un moment dat. ◊ parte a bilanțului în care sunt înscrise aceste mijloace. 2. ~ patrimonial = ansamblul obligațiilor și sarcinilor cu conținut economic aparținând unei persoane (fizice sau juridice) care împreună cu activul alcătuiesc patrimoniul. (< fr. passif, lat. passivus, germ. passiv, /II/ Passiv)

PASIV, -Ă, pasivi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care nu reacționează în nici un fel, care este lipsit de inițiativă și de interes pentru ceea ce face, vede etc.; inactiv. ♦ Vocabular pasiv = parte a vocabularului care nu e folosită în mod frecvent în vorbire. Apărare pasivă = ansamblul măsurilor luate pentru a feri un oraș, o clădire etc. de atacuri aeriene inamice. Drept electoral pasiv = dreptul de a fi ales în diverse organe legislative. 2. (Gram.; despre diateze, forme verbale, conjugări etc.) Care arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva. ♦ (Substantivat, n.) Diateza pasivă (I 2) a unui verb. 3. (Despre metale, aliaje) Care prezintă fenomenul de pasivitate (2). II. S. n. 1. (Fin.; adesea adjectival) Totalitatea mijloacelor economice ale unei întreprinderi, privite sub aspectul provenienței lor la un moment dat și al destinației lor. ♦ Parte a bilanțului contabil în care sunt înscrise fondurile unei întreprinderi sau ale unei instituții la un moment dat. 2. (Jur.) Parte din patrimoniul unei persoane fizice sau juridice alcătuită din datorii sau din alte obligații ce se pot evalua în bani. – Din fr. passif, lat. passivus, germ. passiv, Passiv.

pasiv a. 1. care primește acțiunea sau impresiunea: verb pasiv; 2. care nu lucrează: rezistență pasivă. ║ n. 1. forma de conjugare a verbelor pasive; 2. totalitatea datoriilor: pasivul acestui comerciant covârșește activul său.

pătimăreț, pătimăreață, adj. (înv.; despre diateze, conjugări, forme verbale) pasiv.

pătimiv, -ă, adj. (înv.; despre diateze, conjugări, forme verbale) pasiv.

*percép, -cepút, a -cépe v. tr. (lat. percipere, de unde vine și pricep, cu care se conjugă la fel). Rîdic, strîng, adun, încasez o taxă, un impozit. Fig. Aud, simt, prind: urechea percepe sunetele.

PERSOANĂ s.f. 1. Ființă omenească; om; individ, ins. ♦ În persoană = a) personal, însuși; b) în carne și oase. ♦ (Jur.) Persoană fizică = om privit ca subiect cu drepturi și obligații; persoană juridică = întreprindere, instituție etc. căreia legea îi acordă drepturi și datorii, fiind recunoscută ca subiect de drept. 2. Categorie gramaticală a pronumelui și a conjugării verbelor, care indică pe vorbitor, pe cel căruia i se adresează sau pe cei despre care se vorbește. [< lat. persona, cf. it. persona, fr. personne].

ploua (-uă, plouat), vb. impers. – 1. A cădea ploaie. – 2. A cădea ceva din abundență. – 3. A plictisi, a supăra. – Var. ortogr. ploa. Mr. ploae, istr. plou. Lat. plovĕre, forma populară a lui pluĕre (Pușcariu 1342; Candrea-Dens., 1413; Densusianu, Hlr., 78; REW 6610), cu schimb de conjug., cf. it. piovere (senes. piovare, cf. Max Steffens, Die Ausdrücke für Regen, Zürich 1935, 5), prov., cat. ploure, fr. pleuvoir, sp. llover, port. chover. Mai există urme de conjug. în -ere: să plouă, în Trans., să ploaie; plouă, în Olt., ploaie. Var. ploa, este înv. și incorectă. Der. ploaie, s. f. (precipitație atmosferică; abundență, încărcătură de alice), mr. ploae, megl. ploaiă, istr. ploie, din lat. *plovia < pluvia (Diez, I, 322; Diez, Gramm., I, 155; Densusianu, Filologie, 448; Tiktin; REW 6620), cf. it. pioggia, prov. ploja, fr. pluie, sp. lluvia, port. chuva (reducerea ploja în lat., propusă de Pușcariu 1340; Candrea-Dens., 1415, nu putea conduce la rezultatul rom., cf. Pascu, Beiträge, 19); ploicică (var. ploiță), s. f. (răpăială); ploier, s. m. (pasăre, Squatarola squatarola); plointe, adj. (Olt., timp ploios), pe care Candrea îl leagă de lat. pluentem, nu pare o ipoteză necesară; ploios, adj. (cu ploaie); plouat, adj. (ud; obosit, fără chef).

preda (predau, predat), vb. – 1. A remite, a încredința. – 2. A explica o lecție sau un obiect de studiu. – 3. (Refl.) A se da în mîna dușmanului. – Mr., megl. pridau. Sl. prĕdati (Cihac, II, 90), conjugat ca a da. – Der. predanie, s. f. (trădare; tradiție), înv., din sl. prĕdanije. Cf. prididi.

presupune (presupun, presupus), vb. – A crede, a socoti. Fr. présupposer, adaptat la conjugarea lui a supune.

prînz (prînzuri), s. n. – 1. Masa de la mijlocul zilei. – 2. Ora 12 la miezul zilei. – Mr. prîndzu. Lat. prandium (Pușcariu 1389; Candrea-Dens., 1451; REW 6730), cf. vegl. prints, it. pranzo (logud. prandzu). – Der. prînzi, (mr. prîndzu, prîndzăscu, megl. prundzos), vb. (a mînca < de prînz ›), din lat. prandĕre cu schimb de conjug. (Densusianu, Hlr., 148; Pușcariu 1390; Candrea-Dens., 1452; REW 6728), cf. vegl. prendar, calabr. pranziare „a mînca bine”, logud. prandere; prînzare, s. f. (masa de prînz); prînzișor, s. n. (micul dejun, masa de dimineață; Banat, pomana de nouă zile după moarte).

produce (produc, us), vb. – A (se) face. Fr. produire, adaptat la conjug. lui a duce. – Der. producător, s. m. (persoană care produce); product (var. produs), s. n., după fr. produit; productiv, adj., din fr. productif; improductiv (var. neproductiv), adj. (care nu produce); productivitate, s. f., din fr. productivité; reproduce, vb. (a produce din nou).

PRODUCTIV, -Ă, productivi, -e, adj. 1. Care produce (mult); care dă randament. ◊ Pământ productiv = pământ fertil, rodnic. Rasă (de animale) productivă = rasă fecundă, prolifică. ♦ (Despre întreprinderi, meserii etc.) Rentabil, bănos. 2. (Despre sufixe, prefixe, elemente de compunere, cuvinte etc.) Care formează, are numeroase derivate, compuse etc. ♦ (Despre conjugări) Care se îmbogățește mereu. – Din fr. productif.

PRODUCTIV, -Ă adj. 1. Care produce (mult), care aduce beneficii. ♦ Bănos, rentabil. 2. (Despre sufixe, prefixe etc.) Care formează multe derivate. ♦ (Despre conjugări) Care se îmbogățește mereu. [Cf. fr. productif].

PRODUCTIV, -Ă adj. 1. care produce (mult), care aduce beneficii. ◊ bănos, rentabil. 2. (despre sufixe, prefixe, elemente de compunere etc.) care formează numeroase derivate. ◊ (despre conjugări) care se îmbogățește mereu cu noi verbe. (< fr. productif)

PRODUCTIVITATE s. f. Capacitatea sau însușirea de a fi productiv; capacitatea de a produce (mult); randament. ◊ Productivitatea muncii = eficiență a muncii exprimată prin raportul dintre cantitatea de produse realizată și volumul de muncă consumat. ♦ Capacitatea unor sufixe, prefixe, elemente de compunere etc. de a forma (numeroase) derivate, compuse etc. ♦ Capacitatea unor cuvinte de a forma (multe) sensuri sau derivate noi. ♦ Capacitatea unor conjugări de a se îmbogăți mereu. – Din fr. productivité.

promite (promit, promis), vb. – A făgădui. Fr. promettre, conjug. ca a trimite. – Der. promisiune, s. f., din fr. promesse tratat ca mission față de mettre, admission față de admettre etc.; promițător, adj. (care promite); compromite, vb., din fr. compromettre; compromis, s. n., din fr. compromis.

*proróg, a -á v. tr. (lat. prórogo, -áre. – Se conjugă ca ab-rog). Prelungesc în timp (o sesiune, un examin, un congediŭ).

pune (pun, pus), vb. – 1. A așeza, a amplasa. – 2. A dispune, a pregăti. – 3. A (se) situa, a (se) plasa. – 4. A numi, a instala, a preda. 5. A introduce, a fixa. – 6. A impune, a stabili. – 7. A comanda, a sili, a îndemna. – 8. A recurge la... – 9. A obliga, a forța. – 10. A expune, a risca. – 11. A (se) folosi, a (se) întrebuința. – 12. A îmbrăca, a purta. – 13. A presupune, a admite. – 14. A socoti, a calcula. – 15. (Refl.) A se așeza. – 16. (Refl.) A ieși afară, a avea scaun. – 17. (Refl.) A se băga, a intra în, a se întinde. – 18. (Refl.) A ase opune, a rezista. – 19. (Refl.) A se certa, a se bate. – 20. (Refl.) A intra în serviciu. – 21. (Refl.) A începe, a se așterne, a se produce o intemperie. – Mr., megl. pun, puș, istr. pur, pus. Lat. pōnĕre (Pușcariu 1401; Candrea-Dens., 1461; REW 6647), cf. it. porre (logud. ponnere), prov. ponre, fr. pondre „a depune ouă”, sp. poner, port. pôr. Persoana a doua a prezentului, pui < ponis, a influențat-o pe prima, eu pun, care se pronunță adesea eu pui; la fel să pun, să pui; gerunziul punînd și puind, cu suf. de agent punător și puitor. La fel se pot conjuga și derivatele lui (apune, depune, supune, răpune, despune, spune, prepune) ca și veni și ține. S-au adaptat la conjug. lui toate der. împrumutate din fr. poser; compune, vb.; impune; dispune; presupune; repune; contrapune etc. Der. puitor, s. m. (persoană care pune ceva; lucrător care alimentează presa de imprimat); puitoare, s. f. (lucrătoare care alimentează presa de imprimat); puitură, s. f. (semănat; cusătură de ie); pus, s. n. (acțiunea de a pune); pusătură, s. f. (înv., așezare, poziție; boală rezultată din vrăji; farmece); pusoare, s. f. (situație; poziție; viță-de-vie sădită recent; Trans., așteptare, pîndă, post de vînătoare). Cf. apune, depune, prepune, răpune, supune. Der. neol. compune, v. mai sus; contrapune, vb.; expune, vb.; interpune, vb.; justapune, vb.; opune, vb.; propune, vb.; suprapune, vb.

purcede (purced, purces), vb. – 1. A porni, a se mișca. – 2. A proveni, a rezulta, a decurge. – 3. (Înv.) A trimite, a expedia. – 4. A rămîne. Lat. procēdĕre (Pușcariu 1405; Candrea-Dens., 1477; REW 6765a) păstrat numai în rom. (Rosetti, I, 170). Conjug. șovăielnică între formele purced, purcez, purceg, datorată contactului cu pers. a doua, purcezi, cf. încinge. – Der. purces, s. n. (plecare); purcezător, adj. (care purcede).

putea (pot, putut), vb. – 1. A fi în stare. – 2. (Refl.) A fi posibil. – 3. (Cu negația nu mai). A muri de, a arde în, a crăpa; ironic, a nu-i păsa de nimic. – Mr. pot, putut, puteare, megl., istr. pot. Lat. *pŏtēre, forma vulgară analogică a lui posse (Diez, Gramm., I, 331; Pușcariu 1362; Candrea-Dens., 1491; REW 6682), cf. vegl. potare, it. potere, prov., cat., sp., port. poder, v. fr. pooir (› fr. pouvoir). Pentru conjug., cf. Lombard, Cah. S. Pușcariu, II, 147-50. Der. poate, adv. (probabil, eventual), în loc de se poate, cf. calabr. pozza; putere, s. f. (tărie; forță, vigoare; stăpînire, conducere; înv., armată, forță militară; înv., mulțime; înv., minune, miracol; autoritate, împuternicire, mandat; una din cele trei autorități ale statului; putere executivă, guvern; stat suveran; mijloc, inimă; partea centrală a trunchiului) ale cărui ultime sensuri se explică prin localizarea ideei de putere în inimă și prin echivalență cu ea, cf. sp. corazón „parte centrală”; de-a puterea fi, adv. (Mold., exact, întocmai); puteri (var. împuteri), vb. (înv., a întări, a fortifica); putință, s. f. (posibilitate, facultate; mijloc), din lat. pǒtentia (Tiktin; Candrea; Scriban), sau mai probabil cu suf. -ință, ca stăruință, adeverință etc.; putirință (var. puterință), s. f. (putere, posibilitate), formație glumeață și familiară, rezultată din contaminarea lui putere cu putință; neputință, s. f. (impotență, incapacitate; imposibilitate); putincios, adj. (înv., puternic; înv., demn de, vrednic de; posibil); neputincios, adj. (impotent; înv., imposibil); puternic, adj. (tare, robust, potent; prepotent); neputernic, adj. (înv., debil, incapabil); preaputernic, adj. (atotputernic); atotputernic, adj. (prepotent), atribut exclusiv pentru Dumnezeu; puternici, vb. (înv., a-și exercita puterea); puternicie, s. f. (forță, tărie); atotputernicie, s. f. (omnipotență); puternice, s. f. pl. (duhuri rele); împuternici, vb. (a da puteri; refl., a se fortifica); împuternicire, s. f. (mandat; procură); împuternicit, s. m. (delegat; plenipotențiar); răsputea, vb. (a face ceva cu toată puterea); răsputere, s. f. (toată forța). – Din rom. provin bg. puteren (Capidan, Raporturile, 230), bg. din Trans. putere, puternica (Miklosich, Bulg., 131; Miklosich, Fremdw., 121), rut. puter(j)a, rus. puternyi, adj., puteruvaty, vb. (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 409).

rage (rag, răgit), vb. – A mugi, a răcni, a behăi. Lat. ragĕre (Densusianu, Hlr., 197; Pușcariu 1427; REW 7077), cf. v. fr. raire. Din sec. XVII, tendința este de a asimila conjug. cu cea a vb. în -ire: formele part. ras și ale gerunziului răgînd, pe care le citează Tiktin, sînt puțin folosite. – Der. răget, s. n. (behăit, muget), cu var. răget, ragăt, rare; rangăt, s. n. (zbierat, muget), var. cu infix nazal; ramăt, s. n. (muget), negreșit altă var., deși dificil de explicat fonetic (după Tiktin, din freamăt, care nu este nici el mai ușor).

rămînea (rămîn, rămas), vb. – 1. A sta pe loc. – 2. A prisosi. – 3. A subzista, a se menține. – 4. A rezulta. – 5. (Cu prep. cu) A ține, a păstra. – 6. (Înv.) A condamna, a osîndi, a pedepsi. – 7. A învinge, a cîștiga. – 8. A cîștiga un joc sau o prinsoare. – 9. (Cu prep. de) A pierde pe cineva, a ajunge orfan sau văduv. – Var. rămîne. Mr. (a)r(ă)mîn(eare), armas, megl. rămǫn, rămas, istr. rămăr(esc)u, rămas. Lat. rĕmanēre (Pușcariu 1430; REW 7194), cf. it. rimanere, prov. remanre, v. fr. remaindre, v. sp. remaner. În conjug., pers. II a prez. rămîi, a influențat pers. III subj. să rămînă › să rămîie. Perf. simplu rămaș (mr., megl., istr. rămaș) a fost înlocuit de rămăsei. Der. rămas, s. n. (ereditate, moștenire; rest; prinsoare; înv., sentință, hotărîre); rămăși, vb. refl. (a paria); rămășag, s. n. (prinsoare), cu suf. -șag; rămășiță, s. f. (rest, reziduu; relief; deșeuri, gunoi, resturi, cenuși; înv., moștenire), pe care Pușcariu 1429 îl derivă din lat. *rĕmansicia. Din rom. provine mag. ramasz (Edelspacher 21).

răsár, a -sărí v. intr. (d. sar, după care se conjugă). Mă înalț, apar, ĭes în evidență: soarele se vedea răsărind din ocean, (V. apun), plantele răsar din pămînt, periĭ albĭ începuse a-ĭ răsări de pe la tîmple, slăbise și-ĭ răsărise oasele, biserica răsărea dintre case. Cresc maĭ mare: copiiĭ au răsărit. Mă scol orĭ apar deodată: maĭcă-mea a răsărit de lîngă mine (Sadov. VR. 1924, 1, 9), un jandarm răsări ca din pămînt. Ricoșez, răsalt: grindina răsare pe acoperemînt. Tresar: a răsări din somn. A-țĭ răsări (mîncarea din gît), a înghiți greșit și a fi apucat de tuse súbită. V. refl. Vechĭ. Mă perd din alte lucrurĭ: hîrtia s’a răsărit. V. tr. Vechĭ (după ngr. vlastáno orĭ anatello). Scot la iveală, produc. Bucov. (după germ. absprengen orĭ abschlangen). Fac să sară lovind.

3) răscól, a -sculá v. tr. (ră- și scol, nu d. vsl. raskoliti, de unde vine răscolesc. De alt-fel, și conjugarea luĭ, cu o, oa, u, întocmaĭ ca scol, arată latinitatea luĭ). Revolt, fac să se revolte: demagogiĭ aŭ răsculat satele la 1907. V. refl. Mă revolt. mă rîdic cu armele. V. buntuluĭesc, burzuluĭesc, rocoșesc.

reculege (reculeg, recules), vb. refl. – A medita, a se adînci în meditație. Fr. recueillir, adaptat la conjug. lui culege.

reduce (reduc, us), vb. – A diminua. Fr. réduire adaptat la conjug. lui a duce.

*regulár, -ă adj. (lat. regularis; fr. regulier, it. regolare). Conform regulelor, sistematic: mișcare regulară. Proporționat, simetric, armonios: față, casă regulară. Exact, punctual, ordonat, liniștit: om regular, vĭață regulară. Geom. Figură regulară, compusă numaĭ din laturĭ și unghĭurĭ egale. Gram. Verbe saŭ substantive regulare, acelea care urmează regulele generale ale conjugărilor saŭ declinărilor. Cleru regular (catolic), ordinele religioase supuse uneĭ regule. (Opusu luĭ e secular). Adv. În mod regular: vulpea fura regular cîte o găină. – Maĭ des, dar fals regulat, că se zice regularitate, nu -titate!

REGULAT² ~tă (~ți, ~te) 1) v. A REGULA. 2) Care se repetă cu precizie la anumite intervale. 3) Care nu prezintă abateri de la regulă, de la normă. Respirație ~tă. * Verb ~ verb care se conjugă după regulile generale. 4) Care este cumpătat; fără excese. Viață ~tă. 5) Care este compus din părți identice. * Poligon ~ poligon care are toate laturile și toate unghiurile egale. 6) Care constă din elemente aranjate armonios. Trăsături ~te. /<lat. regulatus

REGULAT, -Ă, regulați, -te, adj. 1. Care este conform unei reguli stabilite în prealabil; care se repetă după o anumită regulă, într-o anumită ordine, fără abatere. ♦ Care se desfășoară cu regularitate; firesc, obișnuit, normal. ◊ Verbe regulate = verbe care se conjugă după regulile generale ale conjugărilor. ♦ Ordonat, uniform. 2. Care este organizat sau funcționează în baza unei legi; organizat legal, organizat pe baze permanente. ♦ Sistematizat, orânduit. 3. (Despre corpuri) Care permite o descompunere în părți, astfel încât acestea să fie identice și în relații identice unele în raport cu altele. ◊ Poligon regulat = poligon care are toate laturile și toate unghiurile egale. Poliedru regulat = poliedru cu toate fețele poligoane regulate și cu toate unghiurile diedre egale. ♦ (Despre trăsături, forme etc.) Alcătuit din elemente care se grupează ordonat sau simetric; armonios, frumos. – V. regula.

resemna (resemnez, resemnat), vb. refl. – A accepta o situație defavorabilă. – Var. resigna, rezigna. Fr. résigner, adaptat la conjug. lui a însemna.

*restítuĭ și -ĭésc, a -í v. tr. (lat. restitúere, d. statuere, a așeza, a hotărî. V. constituĭ. – Se conjugă ca constitui). Înapoĭez, daŭ înapoĭ: ĭ-am restituit ceĭa ce-ĭ datoram. Fac să recapete: a restitui patriiĭ vechea glorie. Restabilesc, aduc ĭar în bună stare: a restitui un monument, un text.

*rezólv, a -á v. tr. (lat. resólvere, -solútum, fr. résoudre, résolvant. V. ab-solv. – Se conjugă ca absolv). Descompun, reduc la saŭ în: Talete din Milet rezolva tot în apă, focu rezolvă lemnu în cenușă. Dezleg, descurc, găsesc soluțiunea: a rezolva o problemă. Hotărăsc ce să se facă cu o cerere: ministru rezolvă hîrtiile, cererile. Jur. Desfac, anulez: a rezolva un act. Med. Fac să dispară încet-încet: a rezolva o tumoare. – Rar și rezolvésc.

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

satisface (satisfac, ăcut), vb. – A mulțumi, a corespunde. Fr. satisfaire, adaptat la conjug. lui a face. – Der. satisfăcător, adj. (mulțumitor); satisfacți(un)e, s. f., din fr. satisfaction.

scármăn, a scărmăná v. tr. (lat. [*ex-]carmino, -carminare, a scărmăna, d. carmen, darac; it. carminare, pv. carmenar, sp. [es]carmenar, pg. carmear. – Se conjugă ca supăr). Trag și scutur lînă cu amîndoŭă mînile ca să se descurce și să se scuture de colb și de cornuți, după care urmează peptănatu saŭ dărăcitu. Fig. Bat, lovesc, trîntesc, scutur: fugĭ maĭ răpede, că te scarmănă. Scutur, golesc, jăfuĭesc: demagogiĭ aŭ scărmănat bugetu. – În Bucov. Trans. și carmăn: c’aŭ cărmănat penele (Șez. 36, 2).

scrie (-iu, -is), vb. – 1. A așterne pe hîrtie cu ajutorul unor semne grafice cuvinte, texte etc. – 2. A compune. – 3. A coresponda, a comunica prin scrisori. – 4. A desena, a picta, a reprezenta. – 5. A înscrie, a înregistra. – Mr. scriu, scrișu, scriat, scriire. Lat. scrĭbĕre (Pușcariu 1564; REW 7745; Densusianu, GS, II, 12), cf. it. scrivere, prov., cat. escriure, fr. écrire, sp. escribir, port. escrever, alb. skruan (Philippide, II, 654). – Der. scriere, s. f. (acțiunea de a scrie; scris, compoziție); scriitor, s. m. (persoană care scrie, autor, publicist, diac); scriitoraș, s. m. (scriitor fără valoare, gazetăraș; caligraf, grefier); scriitoricesc, adj. (de scriitor, literar); scriitură, s. f. (scris, grafie); scris, adj. (redat prin scriere; predestinat, fatal; desenat, reprezentat; frumos, drăguț); scris, s. n. (faptul de a scrie; grafie, poruncă, ordin; pl., acțiuni, efecte bancare); scris, s. m. (bărbat predestinat drept soț, logodnic, mire); scrisă, s. f. (destin, soartă); scrisoare, s. f. (scris; epistolă; act, document scris; înv., descriere). Cf. scriptură. Der. neol. script, s. n., din lat. scriptum (sec. XIX); scriptic, adj. (scris, se zice despre examene), din germ. Skriptum (Candrea); scrib, s. m., din fr. scribe; adscrie, vb.; circumscrie, vb.; descrie, vb.; înscrie, vb.; prescrie, vb.; proscrie, vb.; subscrie, vb., din lat., cu adaptare la conjug, lui a scrie.

SCURT, -Ă, scurți, -te, adj. adv., s. f. I. Adj. 1. (Despre obiecte) De lungime redusă. ♦ (Despre distanțe, drumuri) Care se parcurge în puțin timp (având o lungime redusă). ♦ (Substantivat, f. pl.) Unde scurte. ♦ Expr. A lua (sau a ține pe cineva) de (sau din) scurt = a trata (pe cineva) cu asprime, a supune (pe cineva) unei discipline severe. (Substantivat, f.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecințe (neplăcute). ♦ Infinitiv scurt = formă de infinitiv în limba română, care poartă caracteristica conjugării. ♦ (Despre opere literare sau științifice) De proporții reduse. ♦ (Despre vorbire) Concis, fără multe cuvinte. ◊ Loc. adv. În (sau pe) scurt = fără multe cuvinte, în puține vorbe. ♦ Fig. Mărginit, redus. 2. (Despre părți ale corpului) De lungime mică; (despre ființe) mic de statură, scund. ◊ Vedere scurtă = miopie. ◊ Expr. (A fi) scurt de vedere = (a fi) miop. A avea mână scurtă = a fi zgârcit. ♦ (Despre lucruri) Care are o înălțime mică. 3. (Despre vreme sau despre alte noțiuni temporale) Care durează puțin, care trece sau se termină repede. ◊ Silabă (sau vocală) scurtă = silabă (sau vocală) care are o durată mai mică decât durata medie. ◊ Expr. În (sau peste) scurt timp sau în scurtă vreme = în curând. II. Adv. 1. Brusc, repede. Se oprește scurt. ♦ Fără multă vorbă; fără a admite replică, energic. I-a poruncit scurt. 2. (De) la distanță mică; p. ext. strâns. A lega scurt. III. S. f. 1. Haină groasă, de obicei vătuită sau îmblănită, lungă până deasupra genunchilor. 2. (Pop.) Inflamare a ganglionilor de la subsuoară sau din regiunea inghinală; adenopatie axială sau inghinală. – Probabil lat. *excurtus (= curtus) sau din scurta (derivat regresiv).

SEMIDEPONENT, -Ă, semideponenți, -te, adj. (În sintagma) Verb semideponent = verb activ ca sens care are unele forme ce se conjugă după diateza activă, iar altele după diateza pasivă. – Din fr. semidéponent.

SEMIDEPONENT adj. verb. ~ = (în limba latină) verb activ ca sens, care se conjugă la timpurile și la modurile derivate din tema prezentului după diateza activă, la celelalte după diateza pasivă. (< fr. sémidéponent)

SEMIDEPONENT adj.n. (În limba latină) Verb semideponent = verb activ ca sens, care se conjugă la timpurile și la modurile derivate din tema prezentului după normele diatezei active, în timp ce la celelalte are forme de conjugare pasivă. [< it. semideponente].

semiotică muzicală. Semiotica (semiologia) este considerată ca o „teorie generală a semnului”, ca o „știință autonomă” sau, în particular, ca o modalitate de a oferi muzicologiei* o cale de consolidare a metodologiei sale științifice. Umberto Eco (Trattato di semiotica generale, 1975) socotește că teoria semiotică permite analiza „producerii speciale a semnelor și a sistemelor de semne ca fenomen cultural” <<apropiindu-se de concepția lui Saussure›› („știința vieții semnelor în sânul vieții sociale”). Semiotica s-a dezvoltat sub auspiciile „filosofiei semnului”, a psihologiei „semnelor” și a celei „behavioriste”, a lingvisticii structurale, a formalismului logico-matematic, a teoriei comunicării și a teoriei informației. Dintre fondatorii și principalii teoreticieni amintim pe Dh. S. Peirce, Dh. W. Morris, F. de Saussure, C. K. Ogden și I. A. Richards, R. Jakobson, L. Hjelmslev, A. J. Greimas, J. Kristeva, E. Benveniste, T. Todorov, Max Bense, J.J. Nattiez, L. Prieta ș.a. A fost aplicată și în fenomene de comunicare naturală sau extralingvistică (Ém. Benveniste, Rh. A. Sebeok). În artă ca și în muzică, cercetarea semiotică s-a centrat pe problemele limbajului, mai ales de când estetica*, prin Pius Servien, a teoretizat asocierea dintre structura limbajului științific și a limbajului poetic încercând să depășească granițele celor două arii de manifestare ale spiritului uman (Lyrisme et structures sonores – 1930, Estethique. Musique – Poésie – Science, 1930). Și alți esteticieni din acea epocă susțin o posibilă interpretare semiologică a artei printre care și Jan Múkarovsky (L’art comme fait sémiologique – 1934). O înrâurire deosebită asupra dezvoltării semioticii au avut-o orientările structuraliste din lingvistică și aplicațiile din antropologie, folclor, literatură, studiul obiectelor – design, film și dramaturgie. Se urmărea astfel o metodologie comună oricărui domeniu de aplicare al semioticii, deci oricărui sistem de semne – vizuale, olfactive, kinestezic-proxemice, naturale, medicale sau auditive folosite în comunicarea umană și care să permită o interpretare formalizabilă a oricărui tip de limbaj și de „discurs” implicând deci sisteme ordonate de forme, în timp sau în spațiu, și legile lor de asamblare (compunere). După cum se știe, chiar stoicii foloseau termenul de semnificație, „semeiotikè”, însușit ulterior de gânditorii europ. Îl găsim apoi la John Locke (la rându-i, îl preluase de la John Wallis), prin care descria sistemul de semne muzicale: „un fel de figuri ce marcau fiecare ton” numite semeia, adică notele-semn (după abatele J.B. Dubos). Astfel, astăzi se înțelege prin semioză „semnul de acțiune” sau spațiul de manifestări ale semnelor (într-un domeniu sau altul și de obicei în procesul creativ și cel al comunicării). Semiotica consideră semnul ca interfață (suprafață de contact) între semnificant și semnificat, pentru că el arată întotdeauna „prin ceva”, „despre ceva”, „cuiva”, fiind o comunicare prin semne intenționale și semnificative (cu sens). Descrierile și interpretările mediate de universul semnelor pot să se refere la expresia discursului (forma sa) precum și la conținutul acestuia deși ambele planuri se socotesc a fi complementare. Semiologia generală (bazată îndeosebi pe structurile lingvistice) comportă analize de ordin semantic, sintactic și pragmatic și ale variației raporturilor dintre semnificant, semnificat și referent în vederea obținerii unor regularități (invarianți) cu virtuți explicative. ♦ Există desigur și în semiotică multe probleme controversate, fapt pentru care și aplicațiile în domeniul muzicii nu au fost lipsite de dificultăți, fie că era vorba de (a) definirea corpus-ului de elemente semice specifice; (b) de găsirea procedurilor compatibile de identificare și decupaj din discursul muzical; (c) de formalizarea și definirea metalimbajului corespunzător; (d) de stabilirea procedurilor de validare. De exemplu, transpunerea canoanelor structuraliste din lingvistică în limbajul muzical, așa cum a procedat Saint-Guirons (1964) este criticat de N. Ruwet ca nerelevantă. Diferențele utile analizei* muzicale au fost introduse mai târziu când, pornindu-se de la problema articulației limbajului, s-a marcat faptul că, la nivelul sintaxei*, limbajul muzical implică numai nivelul infrastructural (construcția discursului cu ajutorul notelor considerate drept unități) în timp ce limbajul natural presupune o dublă articulare – de la unitățile fonemice la nivelul suprastructural al cuvântului (morfematic) prin concatenare (deși există și unele excepții nesemnificative). Nici chiar tentativele de a echivala motivul muzical cu morfemul nu au dus la evitarea dilemei cu privire la statulul de „limbaj” sau numai de „cod” al discursului muzical. Similitudinea semo-lingvistică ar fi trebuit să evidențieze, în analize factuale, caracteristici ale limbajului bazate pe relații de omologie, de opoziție sau de complementaritate între unitățile semice ale sistemului-obiect. Pentru aceasta s-a recurs la metoda taxominică, prin operarea cu dihotomii de tipul: limbă-vorbire, paradigmă-sintagmă, expresie-conținut, substanță-formă, gramaticalitate-negramaticalitate, sincronic-diacronic; la metoda distribuționalității (Harris) sau la metoda chomskyană generativ-transformațională vizând structurile profunde și cele de suprafață, de competență și performanță și revizuirea distincțiilor: melodie* armonie(III, 1)-ritm*, polifonie*-monodie (1) ș.a. Toate aceste demersuri au condus la evidențierea aspectelor din planul expresiv acolo unde apare mai clară diferențierea „limbajului” muzical mai ales prin „echivalențele” dintre sens și sintaxă (N. Ruwet) sau prin identitatea lor (J.-J. Natiez) ceea ce atestă preeminența funcției estetice față de cea cognitivă (sistemul muzical este chiar ceea ce semnifică – signifie – spre deosebire de limbaj care ar fi expresia a ceea ce el semnifică – B. de Scholoezer). Se consideră chiar că limbajul muzical este distinct și de cel științific și de cel poetic, optându-se pentru contiguitatea celui muzical și poetic, ceea ce este demonstrabil prin modele algebrice de semantică muzicală (B. Cazimir). Au fost întreprinse cercetări și în alte direcții pentru a se lua în considerație, printr-o semantică de cod, nu numai mesajul muzical în sine (M. Schoen, E. Hanslick), ci și conotațiile (simbolice) extramuzicale (L.B. Meyer) de tip referențial. Pentru a se putea determina o serie de indici ai organizării interne muzicale s-a recurs la teoria comunicării putându-se vorbi astfel de o semiotică comunicațională diferită de cea structural-semantică (semiotica semnificației). Trebuie remarcat faptul că viziunea informațională în estetică și în semiotică elaborată în perioada marcată de Estetica lui Bense, de lucrările lui A. Moles, H. Frank, U. Eco, J.E. Cohen, Meyer-Eppler, P. Schaeffer, Xenakis, conduce la un funcționalism ce s-a resimțit de instrumentalizarea cantitativistă, necesară în determinări statistice ale ordinii, dezordinii sau redundanței. Trecerea spre o concepție calitativă, semantică, pentru determinarea elementelor stilistice, a nivelului complexității și noutății, implică integrarea în structurile massmediei și în sistemul culturii. Aceste cercetări au fost asociate cu studii de teoria sistemelor. Principalul obiectiv al semioticii comunicaționale este acela de a explica sursele comunicării emoțional-estetice ca o condiție imanentă a mesajului muzical. S-au conjugat asemenea eforturi cu studiile percepției estetice, a receptanței, fie din perspectiva psihologiei* experimentale, fie a fenomenologiei*, fie a ciberneticii și teoriei informației, fie a informaticii. În acest sens sunt remarcabile studiile elaborate în cadrul Institutului de Cercetări și de Coordonare Acustică – muzică (IRCAM) din Centre Beaubourg (Paris) asupra principalilor parametri fizici (acustici) ai sunetului*: intensitate (1), înălțime (1), ritm* sau timbru* și mai ales asupra multiplelor structurări ce se produc prin corelarea acestora (Boulez, G. Bennet, J. Risset ș.a.). Analizele semiotice nu au un scop în sine. Ipotezele și metodele de validare deschid drumuri noi în interpretarea fenomenului muzical, a raporturilor dintre muzică și autor, a descifrării formelor de percepere și trăire a realității sonore, dar și orientări noi în ce privește execuția muzicală și componistică a epocii noastre. Chiar când au un caracter experimental (și nu consacrat), asemenea modalități de analiză și aplicație contribuie la lărgirea spațiului* sonor și a substanței muzicale, la găsirea unor tehnici noi de prelucrare a sunetelor, a unor noi instrumente* și a unor noi reguli de compoziție (2) și transmitere a mesajului muzical. În țara noastră acest ansamblu de preocupări de la analiză la compoziție, de la semiologie la semantică muzicală, au înregistrat notabile adeziuni din partea unor muzicologi și matematicieni, compozitori și esteticieni. Sunt de remarcat atât studiile teoretice cât și lucrările muzicale elaborate de A. Stroe, Șt. Niculescu, L. Mețianu, A. Vieru, M. Brediceanu, D. Ciocan, S. Marcus, N. Brânduș, O. Nemescu, B. Cazimir, C. Cezar, Speranța Rădulescu, Gh. Firca, Fl. Simionescu.

sigur (-ră), adj. – 1. Neîndoielnic, cert, indubitabil. – 2. (Adv.) În mod cert. – Mr. sigur. Ngr. σίγουρος, din ven. siguro (Cihac, II, 698; Densusianu, Rom., XXXIII, 286). – Der. nesigur, adj. (incert); siguranță, s. f. (securitate); nesiguranță, s. f. (insecuritate); sigureală (var. siguritate), s. f. (înv., securitate); siguripsi, vb. (a asigura), din ngr. σιγουρεύω, aorist σιγουρεύσω (Tiktin), sec. XVIII, înv.; asigura, vb. (a căpăta garanții); asigurător, adj. (care asigură). Există tendința de a conjuga asigurez „semnez o poliță de asigurare” și asigur „fixez, întăresc”.

SIMPLU, -Ă, simpli, -e, adj. 1. Care este format dintr-un singur element sau din câteva elemente omogene; care nu se poate împărți în elemente de natură diferită; care nu este amestecat. ◊ Floare simplă = floare a cărei corolă este compusă dintr-un singur rând de petale și un rând de stamine. Frunză simplă = frunză alcătuită dintr-un singur limb. (Gram.) Timp simplu = timp verbal care se conjugă fără ajutorul verbelor auxiliare. (Gram.) Perfect simplu = timp verbal simplu al modului indicativ, care exprimă o acțiune trecută, terminată de curând. 2. Care este lipsit de artificialitate, care nu este prefăcut; p. ext. care nu este complicat sau încărcat, care nu prezintă dificultăți, care este ușor de făcut, de înțeles, de rezolvat. 3. Care este într-un singur plan; care se întâmplă o singură dată. Contabilitate în partidă simplă. ♦ (Sport; despre o partidă) Care are loc între doi adversari; în care confruntarea are loc între adversari individuali. 4. Lipsit de podoabe, modest. ♦ Care este inferior ca preț sau calitate; p. ext. fără valoare. 5. (Despre oameni și manifestările lor) Lipsit de rafinament, de afectare sau de prefăcătorie; sincer, cinstit. ♦ Lipsit de cultură; p. ext. (peior.) necioplit, bădăran. 6. (Precedând numele, înlocuiește un adverb) Numai, doar; nimic mai mult; sadea, curat. ◊ Expr. (Fam.) Simplu ca bună ziua = foarte simplu. Simplu muritor = om obișnuit. – Din fr. simple.

SIMPLU adj. 1. format dintr-un singur element sau din elemente omogene; care nu se poate împărți în elemente diferite. ◊ (s. n.) partidă de tenis între doi jucători; single (1). 2. care nu este complicat, ușor de făcut, de înțeles. ◊ (gram.) timp ~ = timp al verbului care se conjugă fără auxiliar. 3. care este într-un singur plan; care se petrece o singură dată. 4. (despre oameni) lipsit de rafinament, de afectare; modest, sincer. ◊ lipsit de cultură. (< fr. simple)

SIMPLU adj. 1. Care este format dintr-un singur element sau din elemente omogene. ♦ s.n. Probă la jocurile de tenis, disputată între doi jucători. 2. Ușor de făcut, de priceput etc. ♦ Fără ornamente, neîncărcat, necăutat. ♦ (Gram.) Timp simplu = timp al verbului care se conjugă fără auxiliar. 3. Care este într-un singur plan; care se petrece o singură dată. 4. (Despre oameni sau manifestările lor) Lipsit de rafinament, de afectare; sincer, cinstit. ♦ Lipsit de cultură; (peior.) necioplit. [Cf. fr. simple, lat. simplex].

sociologia și psihologia muzicii. De la recunoașterea sau contestarea caracterului social al fenomenului muzical și până la afirmarea sociologiei muzicii ca subdomeniu al sociologiei culturii, implicit al sociologiei artelor, gândirea europeană a parcurs momente de scepticism, de cutezanță în cercetări științifice în această direcție. S-a crezut multă vreme, se mai susține încă și azi, că muzica este, în ultimă instanță, un act individual de trăire, de incantație* necondiționată în raport cu surse sonore sau cu opera muzicală creată și înțeleasă și ea tot după reguli intrinseci de plăsmuire – reguli ce ar fi exclusiv estetice și muzicale (v. compoziție (2)). Desigur că trăirea muzicii este un act individual. Experiența muzicală este însă un fenomen social intermediată de prezența nemijlocită a omului. Ea este ansamblul de semnificări pe care muzica le provoacă în propria conștiință, precum și în condițiile oamenilor și ale colectivităților prin tot ceea ce societatea a indus în fiecare dintre noi pe calea învățării, adică valorile, simbolurile, obișnuințele și orice conotații culturale ale percepției muzicale. Gândirea sociologică în artă a fost determinată de prioritățile social-istorice ale sec. trecut – modernizarea și industrializarea. Transformările erau pregnante prin radicalizarea lor și au influențat atât modul de viață, evoluția instituțiilor sociale și culturale cât și concepția privind locul artei și al culturii în noile structuri și în dinamica societății. Pe plan intelectual o contribuție de seamă a avut-o procesul de desincretizare (v. sincretism) a fenomenului total cultural însoțit de puternica mișcare a ideilor în direcția formării unor discipline autonome, după modelul științelor naturii, discipline desprinse, în ultimă instanță, din trunchiul comun al filosofiei. Ideile-forță care au influențat emanciparea noilor discipline ale umanisticii (numite în epocă și „Științe ale spiritului”) caracterizate prin specializare + autonomizare + metode „fizicaliste” au fost, pe de o parte, aprofundarea raționalismului și a consecinței sale teoretice, directe, pozitivismul lui A. Compte; pe de altă parte concepția „istoristă” și „dialectica”. S-a deschis astfel drumul larg „universaliilor”, „spiritului științific” modern și aplicării lui în practica tehnologică a epocii noastre de care beneficiază și muzica contemporană. Analiza succintă a mișcării ideilor în sec. 19 arată că, în spațiul umanisticii, filosofia acceptă cvasi-autonomizarea unor domenii problematice care, la rândul lor, favorizează noi discipline. O primă direcție a reprezentat-o filosofia culturii și filosofia istoriei cu tendința de a se transforma în științe sau teorii ale limbajului, ale literaturii, dramaturgiei, muzicologiei*, ale vizualului și chiar ale istoriei. S-au și constituit discipline corespunzătoare (lingvistica, poetica, stilistica, semiotica, folcloristica, istoria ș.a.). Estetica a jucat rolul de catalizator. O a doua direcție a fost cea a filosofiei sociale din care s-au diversificat, cu timpul, economia politică, sociologia generală, etnologia, politologia. Sub același impuls, sociologia generală s-a subdivizat în alte discipline printre care și sociologia culturii și iar mai târziu și psihosociologia. Cu timpul însă, sociologia culturii (cultura fiind socotită ca fenomen global) a dezvoltat câteva ramuri distincte printre care și sociologia artelor, sociologia cunoașterii, a științei, a religiei, sociolingvistica. Diverse controverse au încurajat specializări mai adânci, mai ales în sociologia artelor și astfel au apărut preocupări distincte de sociologia muzicii, literaturii, spectacolului, artei plastice, filmului etc. Conjugarea cercetărilor de s. cu cele de etnologie au dus la apariția etnomuzicologiei* după cum confluențe fertile cu psihologia au impulsionat studiile de psihologia artei, de psihanaliză și de psihosociologia artelor (legate mai cu seamă de fenomenul receptării). Antropologia filosofică a permis cooperări fertile cu sociologia, ceea ce a încurajat apariția studiilor de antropologie socială și culturală (mai ales în sfera anglo-saxonă) și prețioase analize referitoare la sacralitatea simbolurilor muzicale în comunitățile arhaice, în obiceiurile pop., în structurile metalităților mitice. Atât în sociologia culturii, cât și în teoria culturii și respectiv a artelor, istoria socială și istoria culturii și civilizației a potențat perspectiva istoricistă asupra fenomenelor socio-culturale. Materialismul și dialectica istorică au adus fundamentări noi în procesul sociologizării. O a treia direcție a filosofiei a făcut posibilă autonomizarea disciplinelor logico-epistemologice care, la rândul lor, cooperînd cu matematica, cu teoria informației și comunicării sau cu teoria sistemelor a oferit deschideri de asemenea insolite, atât în consolidarea teoriilor culturale (a muzicologiei) cât și a celor sociale (mai cu seamă asupra fenomenelor mass-media). Desigur că au existat rezistențe din partea muzicologiei în ce privește oportunitatea teoretică de a renunța la problematica socială ca parte integrantă a teoriei muzicale și a istoriei muzicale. Muzicologia se preocupă de apariția și dezvoltarea discursului muzical, a formelor și legilor pe care expresia muzicală le dobândește, a tehnicilor și concepțiilor care orientează evoluția genurilor și modalităților de compoziție și interpretare*. S. care, într-o viziune sistemică, trebuie înțeleasă în contextul medierilor culturii globale și a celorlalte domenii ale artei, analizează și interpretează nu demersul muzicologic ci formele vieții muzicale în care discursul muzical devine eveniment social, satisfăcând, transformând sau contestând instituții și obișnuințe perceptive ale grupurilor umane. Se știe că reprezentații esteticii puriste (Herbart, Hanslick, Croce, Bermond sau Brelet) considerau muzica drept o „combinație pură de sunete” sau „forme în sine” concepție care și-a pus amprenta pe numeroase creații muzicale postromantice. Reacția esteticii sociale (J.J.M. Amiot, M-me de Staël, H. Taine, Ch. Lalo, Plehanov, Lukács, Munro ș.a.) a contribuit la reevaluarea implicațiilor extraestetice din perspectiva „spiritului epocii”, în funcție de diversele opțiuni ideologice adoptate. Societatea sec. 20 însă a evidențiat și mai mult dimensiunea socială a fenomenului muzical și gradul de socializare crescândă în și prin spațiul sonor creat. Se vorbește azi de o specifică „stare de muzicalitate” a lumii prin existența unui autentic univers sonor, a unui „environ”, a unei „ecologii sonore”, prin cotidianitatea participării la acest „câmp cultural” care induce senzații trăite de transă sau de catharsis colectiv, prin festivaluri* și concursuri, publicitatea, industria culturii muzicale și dependența – la scară planetară – de evenimentul muzical transmis prin mijloacele de comunicare. Recunoașterea necesității sociale a muzicii, credibilitatea formelor ei expresive, a forței sale evocatoare pentru spiritualitatea colectivităților care o trăiesc, deci organizarea socială a sunetului și chiar a zgomotelor *(J. Attali) diferă de la un popor la altul, de la epocă la alta și chiar de la o categorie socială la alta, reflectându-se în ideologii și în politicele culturale ale statelor. Raporturile dintre muzică și societate au devenit atât de complexe încât ele se cuvin analizate, disociate, diagnosticate și anticipate în variatele lor evoluții. Chiar și istorici ca Jules Combarieu sau mai de curând Arnold Hauser n-au putut depăși o fază de conotație sociologică la istoria muzicii*. Sociologia s-a desprins din filosofia socială – sub incidența ideilor lui Saint-Simon, Marx, A. Compte, Fr. le Play, H. Spencer sau A. de Tocqueville – devenind o disciplină care analizează, cu mijloace științifice, realitatea și acțiunea socială la nivel macrosocial (al marilor colectivități) sau raporturile interumane în cadrul grupurilor mici formând, în acest caz, obiectul de studiu al psihosociologiei. ♦ S., considerată ca o componentă a sociologiei culturii, cercetează – descrie și explică – ordinea și acțiunile sociale ce sunt implicate în diverse forme ale vieții muzicale, reproducerea și/sau schimbările structurilor, funcționalitatea sau disfuncționalitatea sistemului de relații și valori (instituții) ale lumii muzicale, evidențiind regularitățile disociabile ale fenomenelor sociale muzicale, determinându-le riguros și controlabil prin metode și tehnici științifice. Identificarea unor asemenea regularități oferă suportul generalizărilor sociologice – fără a fi excluse însă situațiile particulare sau „studiile de caz”, – regularitățile care se dovedesc că reprezintă pattern-uri sociale și culturale, adică forme sociale coerente și relativ stabile ale vieții muzicale. În spațiul de confluențe socio-muzicale s-a conturat încă din sec. 19 o problematică specifică care s-a îmbogățit treptat. Încă din 1887 Georg Simmel considera muzica drept un model de comunicare interumană și ca o expresie a vieții sociale (deși în Études psychologiques et ethnologiques sur la musique nu disocia sociologia ca domeniu autonom). Tot așa avea să interpreteze mai târziu fenomenul socio-muzical și J.-M. Goyan în L’art du point de vue sociologique, precum și Pitirim Sorokin cu analizele sale asupra variațiilor stilistice în spațiu și timp sau a intercondiționărilor ce se produc între procesele socio-culturale și formele sau expresiile creațiilor artistice. O analiză a comportamentului muzical întreprinde Max Weber în studiul său Les bases rationnelles et sociologiques de la musigue (1921), din care nu lipsește și perspectiva istoristă prin comparațiile între asemenea comportamente artistice ale comunităților. Weber încearcă o argumentare cauzală a condiționării sociologice (economice și morale chiar) a vieții muzicale, a formelor pe care le îmbracă discursul muzical. În spiritul analizei raționaliste el folosește chiar calculul logico-matematic, sporind interesul ulterior pentru rigoare științifică în cercetarea sociologică fără a neglija însă, prin analiza comprehensivă, singularitatea fenomenelor muzicale. Desigur că, în contextul socio-cultural pe care l-am numit formele vieții muzicale, un rol deosebit revine experienței muzicale sau modalităților de trăire socialmente perceptibile, a operelor muzicale, în toată varietatea formelor, genurilor și simbolurilor pe care le comunică. În acest sens considerăm remarcabile lucrările de sinteză ale lui Alphons Silbermann (Introduction à une sociologie de la musique, 1955 și The sociology of music, 1963) folosit și în redactarea acestui articol. El socotește că s. aduce în centrul investigațiilor sale omul ca „ființă socio-artistică” având la baza acestei relații „trăirea artistică” prin care se creează „câmpul acțiunii culturale” sau determinantele sociale ale „percepíei estetice” după Pierre Bourdieu. În timp ce sociologia muzicii și a culturii în general se îndreaptă spre cercetarea empirică a acestor fenomene nu puține au fost tendințele spre o sociologie speculativă, de esență filosofică, care continuă, fie tradiția hegeliană și marxistă printre altele, de absolutizare a universului uman și social, fie resurecția experienței individuale, a proscrisului și alienării, ca în scrierile filosofilor critici din Școala de la Frankfurt, printre care A. Adorno, Marcuse sau Ghelen. În concepția lui A. Silbermann, s. (ca și a artei) ar trebui să urmărească trei scopuri principale: a) evidențierea caracterului dinamic al fenomenului social al artei în variatele sale forme de expresie; b) elaborarea unei înțelegeri universal inteligibile asupra devenirii vieții artistice, a transformărilor ei prezente și viitoare; c) formularea unor legi care să permită premoniția și consecințele devenirii fenomenului social al artei. Propunem, în cele ce urmează, o interpretare din perspectiva sociologiei comunicaționale a fenomenului cultural, cu aplicație la viața muzicală, considerându-se că subsistemele avute în vedere se află în interrelații complexe, între acestea și sistemul orânduirii sociale (globale). 1. Nivelul elaborării și producției de „opere” muzicale în care distingem: a) statutul socioprofesional al creatorilor, compozitori și interpreți, anonimi, amatori, profesioniști; formarea, șansele afirmării artistice și recunoașterea lor socială; libertate și angajare artistică în creație; b) sociologie operei muzicale, condiționările social-istorice ale apariției și evaluarea semnificațiilor sociale ale conținutului; apariția și afirmarea genurilor (I) muzicale, tendințelor, școlilor și curentelor în expresia și formele discursului muzical; tradiție și inovare; dezvoltarea materiei sonore; muzica și textul literar, dansul*, filmul etc.; c) producătorii individuali sau colectivi care transpun operele muzicale în structuri de comunicare socială prin editare, discuri*, benzi audio și video, publicații de specialitate, transmisii radiotelevizate și întreaga viață a spectacolului muzical (regizori, impresariat, concursuri, festivaluri etc.); dezvoltarea tehnologiei muzicale de la instr. la mijloace electronoacustice; montările producțiilor muzicale. 2. Mediul socio-cultural instituționalizat reprezentând experiența unei comunități condensată în instituții, norme și alte mecanisme de filtraj, orientare și control social al viețiimuzicale printre care: a) instituții profesionale (Uniuni și sindicate); b) instituții de coordonare a politicii culturale, de orientare, finanțare și gestiune; c) critica de specialitate și statulul ei social; d) instituții de difuzare a operelor și producțiilor muzicale, societăți filarmonice, organisme de impresariat și marketing, societăți și rețele radio-TV, discoteci*, biblioteci de specialitate, care de înregistrări și edituri, magazine etc.; e) organisme de învățământ* muzical și de cercetare științifică; f) nivelul de organizare al comunității sociale, gradul de omogenitate culturală, muzica și clasele sociale, structura socială a timpului liber, accesibilitatea culturală, conștiința tradițiilor cultural-muzicale și rolul social-politic al vieții muzicale, dezvoltarea socială a celorlalte forme de viață artistică și spirituală, modele informale ale vieții muzicale (audiții private, circulația imprimărilor ș.a.), structurile noului environ sonor, vibrațiile, poluare și securitate sonoră colectivă, economia vieții muzicale; orașele muzicale; spații și arhitectura destinată muzicii. 3. Nivelul receptanței muzicale are profunde implicații socio-culturale, relația muzică-publicuri devenind esențială. Receptarea muzicii are motivații diferite și presupune comportamente variate după cum este investigată la nivelul indivizilor, a microgrupurilor sau a comunităților mari, a celor etnice, a maselor; după natura intercomunicării acestora; după sistemul de referință axiologică și culturală al fiecărui nivel, sistem necesar valorizării, selectării și asimilării creației muzicale. Formarea publicurilor și dinamica transformării acestora prin reevaluarea apartenenție, a gusturilor, a prestigiului social, a formelor de evaziune sau contestație, a rolului liderilor de opinie, a noilor mitologii muzicale; evoluția limbajului, clișeului vestimentar, ritmicității și armoniei o dată cu tehnologizarea spectacolului muzical; individualizare și masificare în receptarea muzicală; formarea publicurilor în funcție de vârstă, de genuri ale muzicii, de instituții, de programele mijloacelor de difuzare în masă etc. Există și alte puncte de vedere în ce privește problematica specifică a sociologiei muzicii dar pentru a nu fi confundate cu cele ale filosofiei culturii sau ale muzicologiei și esteticii, trebuie avute în vedere metodele, tehnicile de investigare și prelucrare a datelor, precum și specificul sociologic al interpretării rezultatelor. De exemplu, Ivo Supičić, în Musique et Société. Perspectives pour une sociologie de la musigue, Zagreb, 1971, prezintă o tematică dezvoltată și un program de investigație sociologică în acest domeniu. Pluralismul culturilor muzicale necesită nu numai cercetări în direcția stabilirii identității lor socio-culturale dar și a legitimității diverselor forme ale vieții muzicale, compararea și intercomunicarea dintre ele. Și formele istorice ale vieții muzicale, constituie un domeniu de investigare sociologică pe baze documentare dintr-o perspectivă inconfundabilă față de cea istorică propriu-zisă. Psihologia* muzicii s-a afirmat însă, cu precădere, în procesul de transmitere și receptare a mesajelor muzicale în cadrul mijloacelor de comunicare în masă și a influențelor exercitate de difuzarea lor în grupurile mici, în comportamentul și interrelațiile celor care alcătuiesc microgrupul (3 până la 20 și chiar mai multe persoane, cum ar fi grupul familial, de prieteni sau colegi, de club sau de formație muzicală restrânsă ș.a.). Metodele și tehnicile științifice la care recurge investigarea sociologică sunt multiple mai cu seamă în direcția cercetării empirice, a investigațiilor directe efectuate chiar în câmpul de evenimente muzicale ce interesează (sunt posibile și cercetări indirecte sau secundare atunci când apelăm la sursele documentare sau la informațiile din băncile de date provenite din alte cercetări întreprinse). Aplicarea metodelor riguroase solicită participarea sau îndrumarea cercetărilor de către persoane specializate. În domeniul muzicii este recomandabil ca sociologul să cunoască problemele muzicale și să colaboreze cu specialiștii din acest domeniu. Alegerea temelor de studiu și stabilirea aspectelor specific sociologice devine o preocupare esențială din care decurge și cadrul dau eșantionul ce urmează a fi investigat cât și stabilirea căilor de analiză. Stabilirea eșantioanelor se face pe baza calculului statistic (nu orice segment de public poate forma un eșantion care să ofere date pertinente studiului). Se pot stabili și arii mai întinse în care se pot efectua monografii sociologice, metodă folosită mult de etnomuzicologi și de antropologia culturală. Este recomandabil ca o investigație sociologică să fie precedată de o cunoaștere suficientă a problemelor pe care fenomenele sau colectivitățile studiate le ridică așa după cum, înaintea efectuării cercetării propriu-zise, este necesară pretestarea instrumentelor de observație sau de anchetă ce le vom folosi pentru a stabili o maximă adecvare a lor la specificul fenomenelor. De asemenea, abordarea unei cercetări socio-muzicale presupune adoptarea unei metodologii prin care se stabilește obiectivul cercetării, se formulează temele principale ale analizei (caracteristici și dimensiuni), se formulează întrebările pentru interviu sau pentru chestionar, sau chiar pentru observația directă (prin participare sau nu) astfel încât culegerea datelor despre fenomen, fie pe un caz, câteva cazuri sau pe eșantioane, să poată fi apoi prelucrate după reguli care cer ca datele să fie compatibile cu descrierea, măsurarea sau interpretarea, cauzală sau nu, a obiectului studiat. Desigur că există diferențe importante pentru cercetare, între caracteristicile ce pot fi descrise cantitativ și între opiniile sau chiar atitudinile și aspirațiile declarate și care vor necesita metode adecvate (scale de atitudine, analiza spațiilor de atribute, analize multivariate, a structurilor latente, analiza de conținut, factorială, de varianță etc.). Sociologia folosește și analiza de sistem, analize structural-funcționale sau chiar analize prin modelizare (aplicarea metodelor matematice și probabilistice). Metoda chestionarului pe cât pare de facilă pe atât este de riguroasă în condițiile pe care le cere în folosirea ei. ♦ Sociologia muzicii în România nu are o prea bogată tradiție. Putem spune că cercetările mai vechi și mai noi asupra folclorului* muzical și etnomuzicologia așa cum a fost aplicată de C. Brăiloiu și G. Breazul (încurajat de Școala sociologică de la București) constituie un filon de reală valoare pentru cercetarea sociologică cu care uneori se și confundă. De asemenea, studiile mai recente de etnocorelogie (dansurile naționale) se conjugă fericit cu cele de muzică. După ultimul război mondial s-au întreprins studii sociologice de teren în cadrul unor centre de specialitate, de regulă în domeniul culturii și al culturii de masă, al istoriei artelor și esteticii. Rezultatele multor investigații există ca rapoarte de cercetare nepublicate sau comunicări științifice. Amintim printre specialiști pe: M. Voicana, Lucia-Monica Alexandrescu, Elena Zottoviceanu, V. Popescu-Deveselu, P. Câmpeanu, P. Caravia, M. Lunca, C. Schifirneț, H. Culea, Clemansa-Liliana Firca, Speranța Rădulescu, D.-D. Georgescu, Ghizela Sulițeanu, N.Tertulian, M. Caloianu, Ș. Steriade.

stoarce (-orc, -ors), vb. – 1. A presa, a scoate, a extrage. – 2. A obține. – 3. A epuiza, a extenua. – Mr. storcu, storșu, stoarcere. Lat. extŏrquēre, cu schimb de conjug. ca toarce (Pușcariu 1649; REW 3094), cf. it. storcere, prov., cat. estorcer, v. fr. estordre, sp. estorcer. – Der. stors, s. n. (acțiunea de a stoarce); storsură, s. f. (lichid stors, suc); storcoși, vb. (a strivi, a face terci), cu suf. expresiv -oși.

suplini (-nesc, -it), vb. – A substitui, a înlocui. It. supplire adaptat la conjug. lui a împlini. – Der. suplinitor, adj. (care suplinește). – Cf. supleant, s. m., din fr. suppléant; der. supleanță, s. f., din fr. suppléance.

ședea (-d, șezut), vb. – 1. A fi așezat, a ocupa un loc, a sta. – 2. A se așeza, a lua loc, a se pune. – 3. A se instala, a trăi, a locui. – 4. A sta, a rămîne, a se stabili pentru un timp. – 5. A sta liniștit, a se odihni, a se reface. – 6. A fi inactiv, a sta cu mîinile încrucișate. – 7. A conveni, a se potrivi. – 8. A se așeza bine sau rău, a se adapta. – Mr. șed, șidzui, șideare; megl. șǒd, șădzui, șăderi, istr. șed, șezut. Lat. sēdēre (Pușcariu 1576; REW 7780), cf. it. sedere, prov. sezer, fr. seoir, cat. seure, sp., port. seer. Deși este clar diferit de a sta, se confundă vulgar cu el, cf. stai jos (corect șezi), ostenită de lunga ședere în picioare (I. Teodoreanu). Se conjugă șed › (șez), șezi, șade (Mold. șede), să șadă (› să șază). Cf. așeza, șes. Der. cuședea, vb. (a conveni, a sta), cu cu- expresiv (Philippide, ZRPh., XXXI, 308; DAR); ședere, s. f. (oprire, rămînere, rezidență); ședință, s. f., din fr. séance adaptat la ședea; șezător, adj. (locuitor, rezident); șezătoare, s. f. (petrecere, serată, adunare); șezut, s. n. (rezidență, domiciliu; sediu; dos, fund), mr. șidzut. Der. neol. sedentar, adj., din fr. sédentaire; sediment, s. n.; sedimenta, vb., din fr. sédimenter; sediu, s. n., din it. sede, cf. asediu; sesiune, s. f., din lat. sessionem (sec. XIX).

tihni (-nesc, -it), vb. – 1. A se bucura de odihnă, a sta liniștit. – 2. A se simți bine, a profita de ceva, a-i conveni. – Var. Mold. ticni, Trans. tigni (și var.). Rezultat din confuzia sl. tichnąti „a fi odihnit” cu sl. tekniti „a se simți bine” (Cihac, II, 409). Se conjugă numai la pers. III; cu primul sens, se folosește aproape exclusiv participiul tihnit. – Der. tihnă, s. f. (liniște, odihnă, repaus), postverbal; tihneală, s. f. (pace, liniște); netihnă, s. f. (neliniște).

traduce (-c, -us), vb. – 1. A tălmăci, a tîlcui. – 2. (Familiar) A înșela, a trăda un bărbat de către o femeie. – Lat. traducere (sec. XIX), conjugat ca a duce. – Der. traducere, s. f.; traducător, s. m.; traducătoare, s. f.; traductibil, adj.; intraductibil, adj.

trăda (-ez, -at), vb. – A vinde pe cineva. Din lat. tradere (sec. XIX), după conjug. lui a da (cf. Pușcariu 1751; REW 8828). – Der. trădător, s. m., după it. traditore.

tresări (-ar, -it), vb. – A tresălta, a face o mișcare bruscă și spontană. – Mr. antrisar, antrisărire. După fr. tressailir, adaptat la conjug. lui a sări. Der. din lat. *tra(n)s-sălĭre (Pușcariu 1761) ar fi posibilă numai pentru mr.

ținea (-n, -nut), vb. – 1. A avea ceva în mînă și a nu lăsa să scape, a menține, a susține. – 2. A păzi, a conserva. – 3. A suporta, a rezista. – 4. A purta. – 5. A poseda, a domina. – 6. A ocupa, a fi stăpîn, a stăpîni. – 7. A întreține. – 8. A avea la dispoziție, a petrece. – 9. A observa, a respecta. – 10. A îngriji, a administra, a supraveghea. – 11. A trata, a considera. – 12. A costa. – 13. A da, a pronunța (un discurs). – 14. A reține; a deține, a opri. – 15. A urma, a menține, a continua în aceeași direcție. – 16. A executa, a îndeplini. – 17. A depinde, a atîrna. – 18. A dura, a rămîne. – 19. A încăpea, a intra. – 20. A avea afecțiune, simpatie, a iubi. – 21. A dori, a avea poftă. – 22. (Refl.) A se apuca, a se prinde. – 23. (Refl.) A sta, a locui. – 24. (Refl.) A se susține, a-și cîștiga traiul. – 25. (Refl.) A se reține, a se înfrîna, a se domina. – 26. (Refl.) A se socoti, a se crede. – 27. (Refl.) A stărui, a se încăpățîna, a insista. – 28. (Refl.) A trăi în concubinaj, a fi concubin cu... – Var. ține. Mr. țîn, țînui, țineare, megl. țǫn, istr. țir. Lat. tĕnēre (Pușcariu 1733; REW 8646), cf. vegl. tenar, it. tenere, prov., fr., cat. tenie, sp. tener, port. têr. Uz general (ALR, I, 106). Pentru conjug. prez., cf. pune. Der. țiitor, s. m. (stăpîn, proprietar, senior); atotțiitor, adj. (atotputernic); țiitoare, s. f. (concubină, amantă, loc de pîndă al vînătorilor); țiitorie, s. f. (înv., concubinaj); țiitură, s. f. (înv., stăpînire, dominație; un anumit dans popular; muzica de acompaniament; Olt., concubinaj); ținut, s. n. (înv., moșie; provincie, regiune); ținutal, adj. (înv., provincial); ținutaș, adj. (înv., provincial); ținută, s. f. (comportament, maniere), după fr. tenue. Comp. neol., formată după fr.; abținea, vb.; conținea, vb.; deținea, vb.; întreținea, vb.; menținea, vb.; obținea, vb.; reținea, vb.; susținea, vb.

umple (-lu, -ut), vb. – 1. A face un obiect să fie plin. – 2. A îndopa, a îmbuiba, a îndesa. – 3. A împlini. – 4. A acoperi, a scălda în, a cufunda. – 5. A molipsi. – Var. umplea, înv. împle(a) și der. Mr. umplu, umplui, umpleare, megl. ampl’u. Lat. implēre (Șeineanu, Semasiol., 198; Pușcariu 1807; REW 4310), cf. vegl. emplar, it. empiere, prov., fr. emplir, sp. enchir^[1], port. enchar. Ca și în cazul lui umfla, trecerea lui in- › un- poate fi anterioară rom., cf. sard. úmprere, cat. umpir^[2]. Schimbul de conjug. este modern și pare să se generalize în tendința actuală. – Der. umplutură, s. f. (ceea ce servește pentru a umple).

UNI vb. 1. a (se) îmbina, a (se) împreuna, a (se) lega, a (se) reuni. (A ~ elementele într-un tot.) 2. v. asambla. 3. v. îmbina. 4. a îmbina, a încheia, a prinde. (A ~ capetele bârnelor.) 5. v. agrega. 6. (LINGV., BIOL., TEHN.) a (se) aglutina, a (se) alipi, a (se) lipi, a (se) reuni, a (se) suda. (Două elemente ale vorbirii se pot ~.) 7. v. unifica. 8. v. fuziona. 9. v. asocia. 10. v. coaliza. 11. v. căsători. 12. a (se) îmbina, a (se) împleti, (fig.) a (se) conjuga. (A ~ în mod armonios diverse preocupări.)

UNIPERSONAL, -Ă, unipersonali, -e, adj. (Despre verbe, forme și construcții verbale) Care se întrebuințează sau se conjugă numai la persoana a 3-a singular. – Din fr. unipersonnel.

UNIPERSONAL ~ă (~i, ~e) 1) Care aparține unei singure persoane; care se referă la o singură persoană. 2) (despre verbe) Care se conjugă și se folosește numai la persoana a treia singular. /<fr. unipersonnel

UNIRE s. 1. v. asamblare. 2. v. îmbinare. 3. îmbinare, prindere. (~ celor două capete ale bârnei.) 4. (LINGV., BIOL., TEHN.) aglutinare, alipire, lipire, reunire, sudare. (Proces de ~ a două cuvinte; ~ a unor microorganisme.) 5. v. unificare. 6. v. fuzionare. 7. v. joncțiune. 8. v. căsătorie. 9. îmbinare, împletire, (fig.) conjugare. (~ armonioasă a unor preocupări.) 10. v. armonie. 11. (înv.) uniciune. (O strânsă ~ exista între ei.)

UNIT adj., s. 1. adj. îmbinat, împreunat, îngemănat, reunit. (Elementele ~ ale unui tot.) 2. adj. v. aglutinat. 3. adj. v. unificat. 4. adj. (fig.) conjugat. (Eforturi ~.) 5. adj. v. înfrățit. 6. adj., s. (BIS.) greco-catolic, (rar) uniat.

va vb. – A merge. Lat. vadĕre (Pușcariu 1847; REW 9117). Ca și în celalate idiomuri romanice este vb. defectiv, practic fără conjug. Se păstrează în expresia mai va „mai este mult” literalmente „merge mai mult”. Înv., în Trans., (sec. XVI) se citează formele de imperativ vă, pl. va(re)ți. Deși există părerea generală că viitorul rom. se formează cu auxiliarul a voi, probabil acest auxiliar este prezentul lui va, confundat pe urmă cu a voi (voi, vei, va, vom, veți, vor). Pentru această formare a viitorului, cf. fr. și sp. (voi cînta, cf. fr. je vais chanter, sp. voy a cantar) și Pușcariu, Dacor., VI, 387-93.

*verb n., pl. e (lat. verbum, vorbă. V. ad- și pro-verb). Rar. Vorbă, felu de a vorbi: verb pompos. Teol. A doŭa persoană a trinitățiĭ. Verbu întrupat, Isus Hristos. Gram. Cuvînt care arată starea saŭ acțiunea subĭectuluĭ și care se conjugă după modurĭ, timpurĭ, persoane și numere: verb transitiv (saŭ activ), intransitiv (saŭ neutru), reflexiv.

verb n. vorbă gramaticală ce exprimă starea sau acțiunea subiectului și care se conjugă după moduri, timpuri, persoane și numere: verb activ, neutru, reciproc.

VERBAL, -Ă adj. 1. care se transmite prin viu grai; oral. ♦ notă ~ă = notă diplomatică nesemnată, echivalentă cu o declarație orală. 2. referitor la verb, al verbului; provenit din verb. ♦ flexiune ~ă = conjugare (1). ◊ cu valoare de verb. (< fr. verbal, lat. verbalis)

VERBAL, -Ă, verbali, -e, adj. 1. Care se face, se transmite, se comunică prin viu grai, din gură în gură; care caracterizează graiul viu, vorbirea; oral. 2. Care aparține verbului (1), privitor la verb, de verb. ◊ Flexiune verbală = conjugare (2). – Din fr. verbal, lat. verbalis.

via (viez, vis), vb. – A trăi. – Mr. vie. Lat. vῑvĕre (Tiktin; Candrea; lipsește în REW 9411), cf. it. vivere, prov., cat. viure, fr. vivre, sp. vivir, port. viver. Înv., aproape ieșit din uz; totuși se aude uneori; de ex. în Munt. Conjug. înv. era viu, vie, în loc de viez, viează. A fost înlocuit de trăi, poate din cauza omofoniei parțiale cu a veni (Pușcariu, Lr., 207). Cf. viu. – Der. vietnic, adj. (locuitor, stătător), cu suf. sl. -nic, greșit -tnic, cum apare în multe cuvinte sl., cf. cîrstnic, platnic etc. (după Tiktin, prin analogie cu sl. žitelĭnikŭ).