CANAL s. n. 1. albie artificială (râu, fluviu) destinată navigației, irigării unei regiuni etc. ◊ braț de mare între două țărmuri apropiate. ◊ arteră de circulație pe apă. 2. conductă prin care se transportă apă sau alte lichide. 3. formație anatomică tubulară. ♦ ~ rahidian = canalul din vertebre care conține măduva spinării. ◊ (bot.) cavitate cilindrică drept conduct sau receptacul. 4. mijloc de transmisiune unilaterală a programelor sonore sau vizuale destinate difuzării publice (în televiziune). ◊ cale de acces a informațiilor într-un sistem electronic de calcul. (< fr. canal, lat. canalis)

CONDUCTĂ, conducte, s. f. 1. Țeavă, sistem de țevi sau instalație pentru distribuirea fluidelor (a apei, a petrolului, a gazelor naturale etc.) dintr-un rezervor central la locul de consum. Conductă de apă. Conductă de petrol. Conductă de gaz. 2. Fir metalic sau cablu care servește la transmiterea energiei electrice pentru luminat, pentru punerea în mișcare a mașinilor, pentru comunicații etc. Conductă electrică.

urloi sn [At: KLEIN, D. 489 / V: (reg) hurloaie sf, hu~, or~ / Pl: ~oaie / E: nct] (Trs) Coș pentru fum. 2 (Mun; Olt) Burlan (la sobă). 3 (Mun) Fiecare dintre deschiderile pentru curățare din coșul sobei, lipite cu lut. 4 (Olt) Bucată de tablă care astupă gura cuptorului sau orificiul prin care iese fumul din sobă, după ce nu se mai face foc Si: (reg) astupoi. 5 (Mun; Olt) Tub sau jgheab pentru apă. 6 Conductă (1). 7 (Reg) Uluc¹ (2) (la streașină casei). 8 (Trs; Mun) Buștean găunos. 9 Vas făcut dintr-un buștean scobit Si: (reg) ulei³. 10 (Mun) Stup. 11 (Înv; Trs) Tun primitiv.

GEOFON, geofoane, s. n. 1. Aparat electroacustic folosit în prospectarea geofizică (seismică). 2. Aparat acustic folosit la detectarea pierderilor de apă din conductele îngropate. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géophone.

VENTURIMETRU, venturimetre, s. n. Instrument care măsoară debitul unui curent de fluid într-o conductă de apă. – Din it. venturimetro.

CĂMIN¹ ~uri n. 1) Sobă joasă zidită lângă perete cu vatra larg deschisă. 2) Încăpere subterană, acoperită cu capac de fontă, pe traseul conductelor (de apă) pentru a avea acces la acestea. /<sl. kamina

HIDROFOR ~oare n. Instalație mecanică pentru împingerea apei din conducte la o înălțime. /<fr. hydrophore

gurnie, gurnii, s.f. (reg.) conductă de apă; urloi, țeavă.

HIDRANT s.n. Dispozitiv de închidere și de deschidere a apei din conducte sub presiune, la care se pot adapta unul sau mai multe furtunuri. [Pl. -nte, -nturi, (s.m.) -nți. / < germ. Hydrant].

HIDROFOR s.n. Instalație mecanică pentru împingerea apei din conducte la o anumită înălțime. // adj. (Biol.) Canal hidrofor = canal prin care circulă apa. [Pl. -oare. / < fr. hydrophore, cf. gr. hydor – apă, phoros – care poartă].

DERIVAȚIE s. f. 1. ramificație secundară a unei căi de comunicație, a unui circuit telefonic, electric etc. 2. deviere a unui proiectil din planul de tragere. 3. lucrare hidrotehnică pentru transportul apei între conducta principală sau sursă și punctul de utilizare. 4. (lingv.) derivare (2). 5. abatere a sângelui sau a umorilor dintr-o parte a corpului în alta. ◊ modificare a tulburărilor organice prin producerea unei reacții într-o altă zonă. (< fr. dérivation, lat. derivatio)

GEOFON s. n. 1. aparat electroacustic folosit pentru recepționarea undelor sonore în prospecțiunile geofizice. 2. aparat acustic folosit la delectarea pierderilor de apă din conductele îngropate. (< fr. géophone)

HIDRANT s. n. dispozitiv de închidere-deschidere a apei din conducte, sub presiune, la care se pot racorda unul sau mai multe furtunuri. (< fr. hydrante, germ. Hydrant)

HIDROFOR, -Ă I. adj. canal ~ = canal prin care circulă apa în sistemul ambulacrar la echinoderme. II. s. n. 1. instalație mecanică pentru împingerea apei în conducte, la o anumită înălțime. 2. aparat răcitor format dintr-un sistem de țevi prin care se asigură circulația apei reci, ca mijloc terapeutic. (< fr. hydrophore)

SUBTRAVERSARE s. f. 1. acțiunea de a subtraversa. 2. construcție hidrotehnică ce asigură trecerea unui curs de apă, canal, conductă pe sub un dig, cale de comunicație etc. 3. (mar.) încolăcire a traversei ancorei de către lanțul acesteia. (< subtraversa)

CLORÚRI (< fr.) s. f. pl. Săruri ale acidului clorhidric, combinații ale clorului cu unele elemente chimice sau cu unele substanțe organice. ◊ Clorură de aluminiu = substanță cristalină, solubilă în apă, utilizată drept catalizator. ◊ Clorură de amoniu = substanță cristalină, solubilă în apă, întrebuințată la lipirea metalelor cu aliaj staniu-plumb și ca îngrășămînt agricol; (pop.) țipirig. ◊ Clorură de argint = substanță cristalină albă, insolubilă în apă; se descompune sub influența luminii, înnegrindu-se. Se întrebuințează în fotografie, galvanotehnică, la argintare etc. ◊ Clorură de benzil = clorură organică cu nucleu aromatic, lichidă, incoloră, iritantă, folosită la prepararea benzilcelulozei etc. ◊ Clorură de calciu = substanță cristalină, cu gust amar, folosită ca deshidratant și la obținerea amestecurilor refrigerente. ◊ Clorură de etil = derivat monoclorurat al etanului, gaz incolor la temperatura camerei; întrebuințat ca anestezic la fabricarea tetraetil-plumbului, ca solvent pentru rășini etc.; chelen, cloretan. ◊ Clorură de metil = derivat monoclorurat al metanului, gaz incolor, întrebuințat ca anestezic local, agent refrigerent și ca dizolvant pentru cauciucul natural, rășini etc.; diclormetan. ◊ Clorură de polivinil = produs macromolecular, rezultat prin polimerizarea clorurii de vinil; are proprietăți termoplastice și o mare rezistență mecanică, electrică și chimică; întrebuințată ca material în construcție, în electrotehnică, la fabricarea pielii artificiale, a peliculelor etc.; policrorură de vinil. ◊ Clorură de poliviniliden = produs macromolecular, obținut prin polimerizarea clorurii de viniliden, întrebuințat la confecționarea conductelor de apă, în instalațiile sanitare din imobile, la sinteza fibrelor sintetice etc.; policrorură de viniliden. ◊ Clorură de sodiu = substanță cristalină, incoloră, solubilă în apă. Se găsește în natură, în apa mărilor sau ca sare gemă; întrebuințată ca aliment, conservant și ca materie primă pentru fabricarea produselor clorosodice, ca soda caustică, clorul, acidul clorhidric etc.; sare de bucătărie. ◊ Clorură de var = sare mixtă a acidului clorhidric și a acidului hipocloros; pulbere albă, care absoarbe apa, formînd un terci oxidant; folosită ca dezinfectant, decolorant și oxidant. ◊ Clorură de vinil = compus organic gazos care se obține prin clorurarea etenei și care manifestă o puternică tendință de polimerizare, dînd clorura de polivinil. ◊ Clorură de viniliden = substanță chimică lichidă care polimerizează cu ușurință, dînd clorura de poliviniliden; dicloretenă. ◊ Clorură mercurică = sublimat corosiv. ◊ Clorură mercuroasă = calomel.

gúrnă f., pl. e (ngr. gúrna, urnă, cĭucĭur, havuz, d. ven. gorna, canal; alb. gurnă, izvor). Vechĭ. Urnă. – Și gúrnie, urloĭ, sulinar, conductă de apă.

2) olán n., pl. e (d. oală). Tub scurt de lut ars care servește la făcut stîlpĭ la sobe și conducte de apă. Țiglă, oală, placă curbă de lut ars cu care se acopere casele. (ȘI olană f., pl. e). V. tulă.

HIDRODINÁMICĂ (< fr. {i}) s. f. Ramură a hidromecanicii care studiază legile de mișcare a lichidelor. H. are numeroase aplicații practice în domeniul construirii navelor și a barajelor, la scurgerea apelor prin conducte și la punerea în mișcare a turbinelor. ◊ H. magnetică = știință despre mișcarea mediilor electroconductibile (metale, lichide, electroliți, plasmă) într-un câmp magnetic și a cărei bază teoretică o constituie ecuațiile hidrodinamicii. Are aplicații practice în construirea de generatoare și pompe magnetohidrodinamice sau în realizarea fuziunii termonucleare dirijate.

HIDROMONITÓR (< germ.) s. n. Dispozitiv folosit la tăierea și la transportul hidromecanizat al pământului, al rocilor friabile sau al minereurilor metalifere dezagregate; este compus dintr-o țeavă metalică cu ajutaj, racordată la o conductă de apă sub presiune și care proiectează un jet puternic de apă.

HIDROTÉHNIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Privitor la hidrotehnică, care aparține hidrotehnicii; care se referă la folosirea apei și a energiei hidraulice. ◊ Sistem h. = ansamblu de construcții și de amenajări constituit din noduri hidrotehnice reunite prin cursuri de apă amenajate sau prin construcții de transport al apei (canale, conducte); este destinat utilizării în scopuri energetice, pentru navigație, irigații, alimentări cu apă, piscicultură etc.

REȚEÁ (lat. *retella) s. f. 1. Împletitură din fire de ață, de sfoară, de sârmă etc., lucrată cu ochiuri mari; plasă, fileu; p. ext. țesătură rară care imită acest fel de împletitură. 2. Obiect făcut din r. (1). ♦ Obstacol, întăritură în fața tranșeelor sau gard făcut din sârmă ghimpată, întinsă (în rânduri dese) între stâlpi susținători. 3. (MAT.) R. de drepte în plan = sistem format din două familii (fiecare depinzând de un parametru) de drepte. R. de curbe pe o suprafață = sistem format din două familii (depinzând fiecare de un parametru) de curbe, situate pe o suprafață. R. de cercuri în plan = familie de cercuri a căror ecuație depinde liniar de trei parametri omogeni, 4. (EC.) R. tarifară = element component al sistemului de plăți, prin care se stabilește categoria de încadrare a angajaților în mod diferențiat pe ramuri, în funcție de complexitatea procesului tehnologic. 5. (FIZ.) Ansamblu plan sau spațial format din două sau mai multe sisteme de linii care se întretaie între ele; ansamblu de obiecte aflate în punctele de întretăiere ale acestor linii. R. cristalină, r. de linii imaginare care leagă punctele ce reprezintă centrele particulelor constitutive ale unui cristal. ◊ R. de difracție v. difracție. 6. (TEHN.) Ansamblu de conducte (de apă, de canalizare etc.) sau de conductoare electrice legate la noduri între ele. ◊ R. de telecomunicații = ansamblul liniilor, stațiilor de amplificare, centralelor etc. care realizează comunicațiile pe un anumit teritoriu. R. electrică de energie = ansamblul instalațiilor pentru transmiterea energiei electrice de la centralele electrice până la consumatori. 7. (TOPOGR.) R. geodezică = ansamblu de puncte geodezice marcate pe teren prin borne de beton a căror poziție în cadrul planului de proiecții este precis determinată și care, unite între ele, formează o r. de triunghiuri echilaterale. R. trigonometrică = ansamblu de puncte dintr-o triangulație. R. de nivelment = totalitatea punctelor de nivelment din ansamblul unui teritoriu. 8. (HIDROL.) R. hidrografică = totalitatea albiilor prin care se scurg apele de suprafață dintr-un anumit teritoriu, care cuprinde: r. h. temporară (care nu funcționează decât în urma ploilor sau a topirii zăpezii), r. h. semipermanentă (lipsită de apă în perioadele secetoase), r. h. permanentă (care are apă tot timpul anului). 9. R. meteorologică = totalitatea stațiilor meteorologice care efectuează observații asupra elementelor meteorologice de pe un anumit teritoriu. Se deosebesc: r.m. de ordinul I (sau aerologice), care efectuează observații din oră în oră; r.m. de ordinul II (sau climatice), care efectuează patru observații în 24 de ore, și p.m. de ordinul III (sau posturi pluviometrice) care înregistrează numai precipitațiile atmosferice căzute. 10. R. cartografică, reprezentare pe hartă a meridianelor și paralelelor geografice într-o anumită proiecție cartografică. Servește la întocmirea hărților și la determinarea coordonatelor punctelor. 11. Ansamblu de instituții, de școli etc. răspândite într-o localitate, într-o regiune etc. 12. Ansamblu de relații și de membri ai unei organizații clandestine (ex. r. de spionaj). 13. (ZOOL.) Reticulum. 14. (ECOL.) R. trofică, sistem de lanțuri trofice interconectate prin care se realizează circuitul substanței organice (prin intermediul organismelor vii) în cadrul unei biocenoze. O serie de specii au o alimentație diversificată, participând la mai multe lanțuri trofice la diverse niveluri ale acestora (de ex. unele răpitoare de noapte, care se hrănesc cu rozătoare cât și cu păsări insectivore și granivore, vulpile, șacalii), în timp ce alte specii servesc ca hrană (ca șoarecii, iepurii etc.) mai multe tipuri de consumatori. În acest fel se stabilesc legături complexe care în general asigură stabilitatea sistemului.

RIYᾹDH (AR RIAD sau RIAD), capitala Arabiei Saudite, situată în centrul pen. Arabia, într-o oază din pod. Nejd, pe valea Wādῑ Hanῑfa, la poalele m-ților Tuwayq, la 590 m alt., la 380 km de G. Persic și 773 km NE de Mecca; 4,7 mil. loc. (2001, cu suburbiile). Aeroportul Khalid, situat la 35 km de oraș. Rafinărie de petrol. Ind. chimică (mase plastice), a cimentului, textilă și alim. Legat prin pipe-line cu Al Jubayl de la G. Persic (467 km) și cu o conductă de apă potabilă rezultată din desalinizarea apei mării în instalații speciale. Muzeu de arheologie și etnologie (1978). Biblioteca Universității (1957), cu 1,1 mil. vol. Universitatea Riyādh (1957); Universitatea islamică Muhammad ibn Saud (1974). Moscheea Jami’da. Palat regal. Punct de popas pe drumurile caravaniere și pentru pelerini în drum spre Mecca, devine la începutul sec. 19, o dată cu mutarea aici, în nov. 1824, a centrului puterii imamului wahhabit Turki ibn Abdallah (1823-1834), capitala cârmuirii saudite, până în 1885, când reg. Nejd, inclusiv R., a fost cucerită de emirul rival, rașididul Muhammad (1872-1897), care a numit aici guvernatori. În 1902, Abd al-Aziz Il ibn Abd ar-Rahman ibn Saud, emir de Nejd și imam al wahhabiților, a recucerit R., făcând din el baza cuceririlor sale din Pen. Arabia. O dată cu proclamarea Regatului Arabiei Saudite (sept. 1932), R. devine capitala noii creații statale. Orașul a beneficiat de pe urma imenselor zăcăminte de petrol, cunoscând o expansiune a construcțiilor în afara vechilor ziduri de incintă.

spălătór n., pl. oare. Petică de spălat vasele de bucătărie. Masă orĭ bancă pe care se ține ligheanu și ibricu (saŭ cana) saŭ instalațiune cu conducte de apă de spălat mînile și fața.

VENTURIMETRU, venturimetre, s. f. Instrument care măsoară debitul unui curent de fluid într-o conductă de apă. – Din it. venturimetro.

GEOFON, geofoane, s. n. 1. Aparat construit după principiul seismografului, care recepționează undele sonore ce se propagă în stratele superficiale ale scoarței terestre. 2. Aparat acustic folosit la detectarea pierderilor de apă din conductele îngropate. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géophone.

CIRCULAȚIE, circulații, s. f. Faptul de a circula. 1. Mișcare, deplasare, trecere a oamenilor, a animalelor sau a vehiculelor pe o cale de comunicație. O grămadă de oameni așa de mare, încît ea oprește circulația. GHEREA, ST. CR. II 138. ♦ Mers organizat și regulat (potrivit unui anumit orar și itinerar) al diverselor mijloace de transport în comun. Circulația trenurilor. 2. Mișcare (continuă și regulată) a unui lichid, a unui gaz, a unui curent în interiorul unui circuit sau al unei conducte. Circulația apei calde prin radiatoare. ▭ În Uniunea Sovietică, pe lîngă irigarea obișnuită, de suprafață, se introduce o nouă metodă de irigare, subterană sau de condensare. Ea se bazează pe circulația vaporilor de apă în pămînt, provocată de acțiunea căldurii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2701. ♦ Mișcare continuă a sîngelui în organism prin vasele sistemului circulator. 3. Transmitere, schimb de bunuri sau de mărfuri (care de obicei se face prin intermediul banilor). Circulația mărfurilor este punctul de plecare al capitalului. MARX, C. I 159. Circulația este suma tuturor raporturilor reciproce dintre posesoriide mărfuri. MARX, C. I 174. ◊ Loc. adj. și adv. De mare circulație = foarte răspîndit. ◊ Expr. (Despre bunuri, cuvinte, expresii etc.) A fi (sau a nu mai fi) în circulație = a fi (sau a nu mai fi) întrebuințat, a (nu mai) circula. A pune (sau a introduce, a da) în circulație = a face să circule, să intre în uz, să se răspîndească. Cu ocazia centenarului lui I. L. Caragiale a fost pusă în circulație o serie de mărci poștale jubiliare. A da în circulație = a inaugura circulația pe o arteră de comunicație, a pune la dispoziția oamenilor și a vehiculelor un drum, o cale nouă de comunicație, a deschide o nouă arteră de comunicație. A scoate din circulație = a suspenda, a opri circulația unui lucru, a retrage dreptul sau mijlocul de a se răspîndi, de a fi întrebuințat. ◊ Circulație monetară = circulația monedelor în procesul de schimb. – Pronunțat: -ți-e.

HIDROFOR, hidrofoare, s. n. Aparat mecanic cu ajutorul căruia se poate ridica apa din conducte, pînă la o anumită înălțime, prin expansiunea aerului dintr-un rezervor în care se introduce apă cu o pompă.

HIDRO-₁ „apă, lichid, fluid, ser, serozitate, apos, acvatic”. ◊ gr. hydor, hydatos „apă” > fr. hydro-, germ. id., engl. id. > rom. hidro-. □ ~arheologie (v. arheo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază felul de viață și cultura popoarelor vechi pe baza descoperirilor făcute prin săpături sub apă; ~bie (v. -bie), s. f., însușire a organismelor de a trăi și evolua într-un mediu acvatic; ~biolog (v. bio-, v. -log), s. m. și f., specialist în hidrobiologie; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază procesele biologice animale și vegetale din mediul acvatic; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme care cresc și se dezvoltă în mediu acvatic; ~blast (v. -blast), s. n., lăstar acvatic; ~carpie (v. -carpie), s. f., proces de maturizare a fructelor sub apă; ~carpotrop (v. carpo-₁, v. -trop), adj., care prezintă mișcări de curbare pentru maturizarea fructelor sub apă; sin. hidrocarpotropic; ~carpotropic (v. carpo-₁, v. -tropic), adj., hidrocarpotrop*; ~caul (v. -caul), s. n., ax subțire chitinos, prezent la graptoliții axonofori, care unește rabdozomii într-o colonie complexă; ~cefal (v. -cefal), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de hidrocefalie; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., boală manifestată printr-o acumulare excesivă de lichid cefalorahidian în membranele creierului; ~cel (v. -cel₂), s. n., acumulare seroasă în tunica vaginală a testiculului; ~cenoză (v. -cenoză₂), s. f., evacuare apoasă a fecalelor; ~centru (v. -centru), s. n., regiune geografică bogată în ape și în energie hidraulică; ~chineziterapie (hidrokineziterapie) (v. chinezi/o-, v. -terapie), s. f., tratament medical cu ajutorul mișcărilor și exercițiilor în apă; ~cit (v. -cit), s. n., celulă vegetală de acumulare și de conducere a apei; ~cleistogamie (v. cleisto-, v. -gamie), s. f., cleistogamie datorită dezvoltării florilor în mediul subacvatic; ~clinie (v. -clinie), s. f., fenomen de curbare a tulpinii sau a frunzelor sub influența apei; ~colecist (v. cole-, v. -cist), s. n., dilatare a veziculei biliare prin acumulări de lichid seros; ~coleretic (v. col/o-₃, v. -eretic), adj., s. n., (medicament) care stimulează secreția biliară, mai ales pe seama apei; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) ale căror fructe sau semințe sînt adaptate la diseminare prin intermediul curenților de apă; ~corie (v. -corie₂), s. f., mod de răspîndire a plantelor hidrocore; ~corm (v. -corm), s. n., tulpină subacvatică sau plutitoare; ~cratic (v. -cratic), adj., relativ la mișcările suprafeței mărilor și oceanelor, provocate de schimbările volumului de apă; ~criptofite (v. cripto-, v. -fit), s. f. pl., plante cu organele vegetative scufundate complet în apă; ~cultură (v. -cultură), s. f., procedeu de cultivare a plantelor în apă sau în soluții nutritive, renunțîndu-se la pămînt; ~dinamic (v. -dinamic), adj., referitor la legile mișcării lichidelor; ~encefalocel (v. encefalo-, v. -cel₂), s. n., hidrocefalie asociată cu hipersecreție ventriculară; ~enterocel (v. entero-, v. -cel₂), s. n., enterocel complicat cu hidrocel; ~enteromfal (v. enter/o-, v. -omfal), s. n., hernie ombilicală complicată cu o aglomerare de serozități în sacul herniar; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor față de apă; ~fan (v. -fan), s. n., substanță minerală ușoară și poroasă, constituind o varietate de opal; ~filă (v. -fil₂), s. f., frunză a hidrofitelor; ~file (v. -fil₁), adj., s. f. pl., 1. adj., Care are afinități pentru apă, care se îmbibă ușor cu apă. 2. s. f. pl., Plante la care polenizarea se face prin intermediul apei; ~filie (v. -filie₁), s. f., 1. Proprietate a unei substanțe de a fi hidrofilă. 2. Capacitate a țesuturilor organice de a absorbi apa. 3. Caracteristică a plantelor hidrofile; ~fită (v. -fit), adj., s. f., (plantă) adaptată la viața acvatică; ~fitologie (v. fito-, v. -logie₁), s. f., studiul plantelor de apă; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., 1. adj., (Despre substanțe) Care nu intră niciodată în combinație cu apa. 2. adj., (Despre plante) Care nu se poate dezvolta într-un mediu cu un grad ridicat de umezeală. 3. adj., s. m. și f., (Persoană) care suferă de hidrofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., 1. Teamă patologică de apă. 2. Proprietate a unei substanțe de a fi hidrofobă; ~fon (v. -fon), s. n., aparat pentru semnalizarea sub apă cu ajutorul sunetelor, format din microfoane acționate electromagnetic; ~for (v. -for), adj., s. n., 1. adj., (Despre țesuturi) Care înmagazinează sau care conduce apa. 2. s. n., Instalație mecanică pentru împingerea apei din conducte la o anumită înălțime; ~fug (v. -fug), adj., (despre un material) care nu permite pătrunderea umidității sau a apei; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., (plante) la care florile se polenizează în apă sau la suprafața acesteia; ~gamie (v. -gamie), s. f., fertilizare a plantelor sub apă sau deasupra acesteia; ~gen (v. -gen₁), s. n., element chimic gazos, incolor, inodor, insipid și inflamabil, obținut prin electroliza apei; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de îmbibare cu apă a rocii-mamă; ~genoliză (v. geno-₁, v. -liză), s. f., reacție simultană de hidrogenare și de rupere a unei catene de atomi de carbon; ~geolog (v. geo-, v. -log), s. m. și f., specialist în hidrogeologie; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul distribuției și genezei apelor subterane; ~grad (v. -grad), s. n., unitate de măsură a nivelului apelor curgătoare, egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă; ~graf (v. -graf), s. m. și n., 1. s. m., Specialist în hidrografie. 2. s. n., Grafic care indică variația nivelului sau debitului unui curs de apă,^[1] egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Disciplină care se ocupă cu studiul apelor de suprafață dintr-o regiune. 2. Știință care se ocupă cu elaborarea hărților marine; ~gramă (v. -gramă), s. f., grafic care indică variația nivelului sau debitului unui curs de apă într-o anumită unitate de timp; ~hemartroză (v. hem/o-, v. -artroză), s. f., revărsare de lichid serohematic în cavitatea articulară; ~hematoree (v. hemato-, v. -ree), s. f., pierdere seroasă sau serohematică; ~hernie (v. -hernie), s. f., infiltrare a țesutului conjunctiv cu lichide și reducere a depozitului adipos subcutanat; ~izobată (v. izo-, v. -bat₁), s. f., curbă care unește punctele de pe suprafața unui teren în dreptul cărora adîncimea nivelului hidrostatic este constantă între două adîncimi convenționale; ~izodinamă (v. izo-, v. -dinam), s. f., curbă reprezentînd grafic suprafața de depresiune creată într-un strat acvifer sub acțiunea și în timpul drenării acestuia; ~izohipsă (v. izo-, v. -hipsă), s. f., linie care unește punctele de pe un teritoriu avînd aceeași înălțime a nivelului apei freatice; ~izopieză (v. izo-, v. -pieză), s. f., linie care unește punctele cu același nivel hidrostatic la stratele acvifere cu nivel ascendent; ~izotermă (v. izo-, v. -term), s. f., linie care unește punctele cu aceeași temperatură a apei din rocile acvifere respective; ~lacolit (v. laco-, v. -lit₁), s. n., formă pozitivă de relief cu aspect circular din zonele subpolare, avînd în substrat o lentilă de gheață acoperită cu un material mineral; ~lit (v. -lit₁), s. n., hidrură de calciu; ~liză (v. -liză), s. f., 1. Proces de descompunere a unor compuși prin acțiunea apei. 2. Reacție chimică între un compus organic și apă, care se produce în prezența unui catalizator; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în hidrologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază proprietățile fizice, chimice și mecanice ale apelor de la suprafața scoarței terestre; ~manie (v. -manie), s. f., tendință patologică de a se arunca în apă; ~megaterm (v. mega-, v. -term), adj., (despre plante) care reclamă multă apă și căldură; ~meningocel (v. meningo-, v. -cel₂), s. n., hernie în afara cutiei craniene a membranelor creierului, împinse de lichidul cefalorahidian; ~metalurgie (v. metal/o-, v. -urgie), s. f., disciplină care se ocupă cu extragerea metalelor din minereuri cu ajutorul soluțiilor apoase; ~meteorologie (v. meteoro-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază circulația apei în atmosferă; ~metrie₁ (v. -metrie₁), s. f., disciplină care studiază metodele tehnice pentru determinarea debitului unui curs de apă sau al unei conducte; ~metrie₂ (v. -metrie₂), s. f., acumulare de lichid seros în cavitatea uterină; ~metru₁ (v. -metru₁), s. n., 1. Aparat pentru măsurarea densității și a vitezei de curgere a lichidelor. 2. Manometru metalic cu care se măsoară nivelul unui curs de apă; ~metru₂ (v. -metru₂), s. n., colecție de serozități în uter; ~microencefalie (v. micro-, v. -encefalie), s. f., asociere de microcefalie cu hidrocefalie internă; ~mielie (v. -mielie), s. f., afecțiune caracterizată prin dilatarea segmentară a canalului ependimar; ~mielocel (v. mielo-, v. -cel₂), s. n., mielocistocel*; ~morf (v. -mort), adj., (despre teren) ale cărui caractere se datoresc prezenței temporare sau permanente a apei; ~morfic (v. -morfic), adj., (despre organe vegetale) adaptat la viața subacvatică; ~morfie (v. -morfie), s. f., hidromorfoză*; ~morfologie (v. morfo-, v. -logie₁), s. f., ramură a hidrologiei care studiază formele și geneza albiilor apelor curgătoare sau stătătoare; ~morfometrie (v. morfo-, v. -metrie₁), s. f., ramură a hidrografiei care se ocupă cu determinarea mărimilor care caracterizează dimensiunile și forma albiilor apelor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor structurale ale organelor plantelor acvatice; sin. hidatomorfie, hidromorfie; ~nastie (v. -nastie), s. f., mișcare de curbare, de închidere sau de deschidere a florilor, frunzelor etc., ca răspuns la variația umidității aerului sau a solului; ~pat (v. -pat), adj., care tratează bolile prin hidroterapie; ~patie (v. -patie), s. f., hidroterapie*; ~pexie (v. -pexie), s. f., 1. Fixare a apei în țesuturile organismului. 2. Însușire pe care o prezintă unele corpuri sau substanțe de a fixa apa; ~planctofite (v. plancto-, v. -fit), s. f., totalitatea vegetalelor planctonice din ape; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., constituent lichid al protoplasmei; ~plast (v. -plast), s. n., formațiune în formă de vacuolă în care se produc granule de aleuronă; ~ragie (v. -ragie), s. f., trecere a apei din plasma sanguină în spațiile interstițiale ale organismului; ~rahiocenteză (v. rahio-, v. -centeză), s. f., puncție chirurgicală și eliminare a unei cantități de lichid în caz de hidropizie a canalului rahidian; ~ree₁ (v. -ree), s. f., scurgere cronică a unui lichid apos dintr-o mucoasă inflamată; ~sarcocel (v. sarco-, v. -cel₂), s. n., sarcocel complicat cu hidrocel vaginal; ~sferă (v. -sferă), s. f., înveliș de apă al globului terestru; ~spor (v. -spor), s. m., spor diseminat prin intermediul apei; ~static (v. -static), adj., referitor la echilibrul fluidelor; ~taxie (v. -taxie), s. f., mișcare a plasmodiului unor mixomicete sub influența uscăciunii în direcția substratului mai umed sau invers; ~tecă (v. -tecă), s. f., fiecare dintre căsuțele chitinoase în care sînt adăpostiți polipii hidrozoarelor; ~tehnic (v. -tehnic), adj., referitor la studiul folosirii energiei hidraulice; ~terapie (v. -terapie), s. f., folosirea terapeutică a apei la diverse temperaturi, sub formă de băi, aburi, dușuri etc.; sin. hidropatie; ~termoterapie (v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a apelor termale; ~tipie (v. -tipie), s. f., procedeu de realizare a fotografiilor în culori, cu ajutorul unor coloranți solubili în apă; ~tomie (v. -tomie), s. f., procedeu de disecție, constînd în injectarea arterelor cu apă sub presiune; ~trofie (v. -trofie), s. f., dezvoltare inegală a unor părți de organe vegetale datorită diferenței de umiditate; ~trop (v. -trop), adj., referitor la procedeul de fierbere a materiilor prime vegetale, în vederea obținerii de produse fibroase; ~tropic (v. -tropic), adj.^[2], despre un fenomen prin care se mărește solubilitatea în apă a combinațiilor greu solubile, organice sau anorganice; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., clasă de celenterate dulcicole și marine, coloniale sau solitare, cuprinzînd hidrele și meduzele; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., totalitate a hidrotecilor care constituie o colonie fixată de hidrozoare. corectat(ă) modificată

geofon sn [At: LTR / P: ge-o~ / Pl: ~oane / E: fr géophone] 1 Aparat electroacustic folosit în prospectarea geofizică (seismică). 2 Aparat acustic folosit la detectarea pierderilor de apă din conductele îngropate.

hidrant sn [At: DN³ / Pl: ~e și ~uri / E: ger Hydrant] Dispozitiv de închidere și deschidere a apei din conducte sub presiune, la care se pot adapta unul sau mai multe furtunuri.

hidrofor sn [At: LTR / Pl: ~oare / E: fr hydrophore, ger Hydrophore] (Teh) Dispozitiv mecanic cu ajutorul căruia se poate ridica apa prin conducte la o anumită înălțime, folosind forța de expansiune a aerului închis într-un rezervor metalic, în care apa a fost introdusă cu ajutorul unei pompe de presiune.

hornoi sn [At: CALENDARIU (1814) 87/3 / V: ~rloi, hurloi, hurlou, urloi / Pl: ~oaie / E: horn + -oi] 1 Gaură făcută în acoperișul casei pe unde iese fumul. 2 (Îf hurloi, urloi) Horn (1). 3 Firidă în perete prin care iese fumul. 4 (Îf hurloi, urloi) Țeavă care duce fumul de la cuptor sau de la sobă în pod sau în coș³ (40) Si: burlan. 5 Horneț care leagă cuptorul de horn (1). 6 (Îf urloi) Coș³ (38). 7 (Înv; îf urloi) Conductă de apă. 8 (Reg; fig; îf hurloi) Uliță strâmtă, întortocheată și accidentată.

suiulgiu sm [At: (a. 1741) CAT. MAN. I, 237 / V: ~ugiu, ~ilgiu, suing~ / Pl: ~ii / E: tc suyolcu] Persoană care se ocupa cu săparea, instalarea și întreținerea fântânilor, a conductelor de apă sau a cișmelelor, ori care făcea aprovizionarea cu apă a populației Vz: fântânar, puțar, cișmegiu, sacagiu.

MUIA vb. I. 1. T r a n z. A umezi, a uda introducînd într-o substanță lichidă (sau într-un vas, într-o cavitate etc. care conține această substanță); s p e c. (complementul indică un aliment) a introduce într-un lichid pentru a face să fie moale¹ (I 1). Lemnul de chedru și înfășurătura canurei roșie. . . să le moaie în sîngele găinei jungheate. CORESI, EV, 425, cf. ANON. CAR. Două fălii de pîine prăjite și muiate în oțet de trandafir (a. 1749). GCR II, 45/9, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Mîncam numai soharici, un fel de pesmet. . .; trebuia să-l moi o zi întreagă în apă, să-l faci terci ca să-l poți băga în gură. GHICA, S. 20. Să-mi moi degetul în gură. EMINESCU, N. 43. Muia feleșțiocul în strachina cu dohot. CREANGĂ, A. 46. O babă. . . morfolea-n gingii un crîmpei de covrig muiat într-o năstrapă cu apă rece. CARAGIALE, O. II, 244. Eu nu sînt ca albinele, să-mi moi botul în orice floare. DELAVRANCEA, O. II, 118. Muie de multe ori condeiul în călimară. AGÎRBICEANU, A. 137. Ne mulțămirăm a ne muia buzele în rachiul din pahar. HOGAȘ, DR. I, 150. Aprind cîte o bucată de pînză dintr-un sac, după ce au muiat-o în petrol. CANDREA, F. 289. Moaie-ți colea în fîntînă botișorul însetat Și te-adapâ și te-alină, roibuleț nealintat. EFTIMIU, Î. 101. [Calului] îi vine chef să-și plece botul într-un pîrăuaș de apă nouă. Și-l moaie ușor, îl scutură și pufnește. SADOVEANU, O.VIII, 301. își muiară mustățile în oala de vin. id. ib. 359. Muia pîinea pe jumătate în apă și o mînca. STANCU, R. A. III, 113. Barbu muie tocul în călimara de pe masă și se iscăli. PREDA, D. 39. Tîrziu îți moi penița-n călimară. V. ROM. iulie 1954, 281. Treceți, Mergeți la fîntînă. . . Muiați fir de calomfir. TEODORESCU, P. P. 16, cf. 601. Mai multe țandure de draniță muiete în rîșină topită și aprinse. ȘEZ. II, 227, cf. III, 58. Și să mîne prefont uscat, Nici cu apă nu-i muiat, Nici cu sare nu-i sărat. HODOȘ, P. P. 208. Nora merge la fîntînă Cu cămeșa soacrei-n mînă. O moaie o dată în apă: „Na-ți-o, mamă, că-i spălată”. ZANNE, P. IV, 514. (În context figurat) Mi-i greață de secuiul ist muiet în cerneală, cînd cetesc în Plutarc despre oamenii cei mari. I. NEGRUZZI, S. V. 157. ◊ R e f l. p a s. Prin jud. Dorohoi pînzele se moaie o singură dată în apă caldă și apoi se usucă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 174. ◊ (Poetic; prin lărgirea sensului) Agapița mea a să fie cocoană mare, zicea ea cu ochii muiați în lacrimi de bucurie. NEGRUZZI, S. I, 72. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos, și de aceea, cînd se împrăștie faima venirii lui, ziua își muie aerul în lumină de sărbătoare. EMINESCU, N. 27, cf. id. G. P. 7. Era orașul de-altădată Sub plopi de-argint, muiați în soare. MACEDONSKI, O. I, 188. Punți de stele peste abisuri muiau adîncu-n străluciri. id. ib. 230. Clarul de lună, în care-s muiate vechile balade, numai singurătăților li se potrivește. ANGHEL, PR. 79. O ! pasări pribege, de ce nu mă luați cu voi în țările muiate veșnic în apele visurilor blonde. PETICĂ, O. 289. (R e f l.) Codrii de prin-prejur se muiau . . . în rumeneala serei. GALACTION, O. 281. ♦ (Complementul indică rufele murdare) A băga în apă (cu sodă, săpun etc.) și a ține cîtva timp înainte de spălare. S-a apucat des-dimineață să moaie tot ce avu negru. ȘEZ. I, 59. ♦ (Complementul indică pîinea sau mămăliga) A băga în grăsime, în sos etc. (înainte de a mînca); (popular) a întinge. Prostul muia malaiul în brînză, ca să se prindă de el, cum știa că se prinde de mămăliga caldă. ȘEZ. V, 55, cf. III, 17. Moi un dumicat. ALR II 4 116/727, cf. 4 116/605, 833. ◊ A b s o l. Am muiat în mîncare. ib. 4 116/704. 2. T r a n z. A uda; a stropi. Cu lacrimile meale de-m moiu așternutul. DOSOFTEI, PS. 23/11. Bătrînul îi mîngîia fruntea muiată de sudoare. SADOVEANU, O. VI, 624. Și ploaia mă ploaie, căpeneagu-mi moaie. HODOȘ, P. P. 272. A mele floricele să le moi cu apă rece. BUD, P. P. 30. Moi straturile. ALR II 2 537/362. 3.T r a n z. (Complementul indică pămîntul) A îmbiba cu apă făcînd să devină moale¹ (I 1). Ploaia dintr-acea zi muiesă pămîntul. DRĂGHICI, R. 79/16. Pompe puternice împingeau pămîntul muiat cu apă prin conducte. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 400. (În context figurat) Muiați pămîntul inimiei voastre ca sămînța de spăsenie, cuvîntul lu Hristos. . . întru voi să-l priimiți. CORESI, EV. 3. ◊ R e f l. El cum se ruga, Ploaiă că dădea, Pămîntu se muia, Cerbu se-nămolea. TEODORESCU, P. P. 67. De-ar da Dzeu să ploaie, Dealurile să se moaie. RETEGANUL, TR. 139. Cu o stropitură de ploaie pămîntul nu se moaie. ZANNE, P. I, 239. ♦ (Complementul indică materii în formă de pulbere) A transforma în pastă prin amestecare cu un lichid. A cernut făina de grîu și a muiat-o. A amestecat în aluat piper mult, a împletit un colăcel și l-a copt. SADOVEANU, O. XV, 410, cf. ȘEZ. III, 203, ALR II 4 025/531. 4. T r a n z. A face să devină mai moale¹ (I), mai puțin dur sau mai puțin țeapăn; a face mai suplu; p. r e s t r. a frăgezi. Își muie cîte o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149/19. Am muiat pînza, frecînd-o între degete. PAMFILE, J. II, 155. Sus, Sus opinca mea, Spusu-ți-am că te-oi muia In casă la soacră-mea. DOINE, 49, cf. ȘEZ. I, 114. ◊ E x p r. (Familiar) A muia coarda = a-și mai reduce din pretenții. Cf. ZANNE, P. IV, 313. ◊ R e f l. Gîrnețul s-a înfierbîntat, s-a muiat și foflenchi ! iar sare roata. CREANGĂ, P. 126. Să-i cumperi cizme de capră, Că altele se tot crapă Și de oaie Se tot moaie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 437. ♦ R e f l. A deveni (mai) elastic, mai puțin rigid. După scăldare mai fiecare româncă îndătinează a unge pre copilul scăldat cu unt. . . ca să i se moaie ciolanele. MARIAN, NA. 114. ◊ T r a n z. Stoicea își muie mijlocul, își întinse ipingeaua și. se culcă. GALACTION, O. 46. 5. R e f l. (Despre ger, ploaie, vînt etc.) A scădea în intensitate, a deveni mai puțin aspru; (despre timp, vreme) a fi mai puțin rece, mai puțin friguros, a se încălzi. Să muie gerul. Să topiră zăpezile. DELAVRANCEA, O. II, 29. Gerul, în loc să contenească, să se mai moaie, creștea mereu. AGÎRBICEANU, A. 458, cf. 486. Se muie gerul. Streșinile începură să picure. STANCU, R. A. IV, 7. De îndată însă ce timpul s-a muiat, ele dispar iarăși de pe aici. LINȚIA P. II, 87. ◊ (Prin analogie) S-au mai muiat flacăra focului. DIONISIE, C. 204. ♦ T r a n z. (Regional; complementul indică o băutură alcoolică) A reduce tăria prin amestecare cu apă (Glimboca-Caransebeș). ALR II 4 155/27. 6. R e f l. (Despre ființe și despre părți ale corpului lor) A-și pierde puterile, vlaga; a se moleși (1). Caii lor li se muiase și îngenuncheară jos. PANN, E. II, 154/25. Cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiet ciolanele. CREANGĂ, P. 251, cf. id. A. 127. De mai ținea lupta, numai cît ai ațîța un foc, s-ar fi muiat. ISPIRESCU, L. 254, cf. I. NEGRUZZI, S. IV, 523. De la o vreme, simții că picioarele mi se moaie de la genunchi. DUNĂREANU, CH. 116. Și toate [cămilele] s-au muiat de genunchi și s-au pus jos. DELAVRANCEA, O. II, 316. Asinului i se muiară genunchii. GÎRLEANU, L. 135. Un rînd de plăcinte și un rînd de vin, pînă ce picioarele se muiară și glasurile se înduioșară. SADOVEANU, O. I, 55. Celor trei li se muiară picioarele. CAMIL PETRESCU, O. III, 172. Nu ducea la băutură, astfel că se muia din două țuici. PAS, Z. I, 225. O cuprindea o sfîrșealâ și picioarele i se muiau de la genunchi. V. ROM. februarie 1955, 144, cf. ib. august 1955, 55. Dară mîndră hălăoaie, Dac-o duci în cîmp, se moaie. JARNIK-BÎRSEANU, O. 432. ◊ E x p r. (Familiar) A i se muia (cuiva) balamalele = a-i slăbi (cuiva) puterile. Cf. ZANNE, P. III, 16. ◊ T r a n z. Furnicări ca de ace îi făceau dureri pe la încheieturi, îi amorțeau brațele și-i muiau picioarele. VLAHUȚĂ, O. III, 62. în încăierarea care se produsese, polițiștii, întârîtați, îl loviseră . . . , îl muiaseră și-l legaseră. STANCU, R. A. III, 34. Purtau încă amîndoi căciuli și sumane, și căldura verii timpurii îi muiase și le brobonise frunțile. GALAN, Z. R. 29. ♦ (Despre mișcări) A-și domoli avîntul, a se încetini, a se tempera. Se mai muia jocul. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Din ce în ce pașii se muiară. TEODOREANU, M. II, 120. ◊ T r a n z După o bucată de drum, o muiarăm de tot la pas. STĂNOIU, C. I. 57. Ne muiarăm fuga cailor. SADOVEANU, O. I, 156. Își domoli și-și muie pașii și se opri. id. ib. IX, 99. Mai moaie pasu. ALR II/I MN 46, 2 243/29. ♦ T r a n z. F i g. (Popular și familiar; adesea cu complementul „oasele”, „ceafa”, „spinarea”) A bate tare, zdravăn. Îl ghemuiesc în țârînă Pînă l-au muiat la vînă. BĂRAC, A. 72/16. Dacă și după aceea se vor împotrivi, muiați-le spinarea cu muchele iataganelor. FILIMON, O. I, 159, cf. BARONZI L. 43. Alelei ! pui de ciocoi ! De te-aș prinde la zăvoi, Să-ți dau măciuci, să te moi, De piele să te despoi. ALECSANDRI, P. P. 250. Cînd te-oi prinde la zăvoi, Cu măciuca să te moi, Să te jupoi ca pe oi. ȘEZ. V, 46. Scoati-o botî ciotoroasî. . . Pi ciocoi mni-l mai muia. VASILIU, C. 31. Am să-ți moi oasele. CIAUȘANU, GL., cf. ZANNE, P. II, 66. 7. T r a n z. și r e f l. F i g. A (se) îndupleca, a (se) înduioșa, a (se) îmbuna; a (se) potoli, a (se) domoli. Să nu ne slăbim, nici să ne muiem. CORESI, EV. 76, cf. 466. Mardonie atîta zisă și muia gîndul lui Xersis, și, mai apoi, și acesta tăcu. HERODOT (1645), 360. într-aceasta să muie tiranul. DOSOFTEI, V. S. septembrie 16^r/15, cf. octombrie 69^r/14. Luîndu-l cu cuvinte și rugămente părintești, turburată răutatea lui Caracala să moaie. CANTEMIR, HR. Bătrînă socotind. . . cum că s-au muiat Teaghen, au spus cătră Arsachi. . . AETHIOPICA, 31^v/10. Măcar de ar fi și tari la inimă,moaie și cu osîrdie o dumerește. MOLNAR, RET. 4/2. Inima cea mai păgînă, privind să putea muia. BELDIMAN, E. 73/36. Însuși turbata mulțime . . . Să muiesă, încetasă, Di blăstămuri să lăsasă (a. 1845). CAT. MAN. II, 128. Slăbiciunile spuse moaie inima oricui. CONACHI, P. 122. Se muie iar împăratul cu cîte el i le-a zis. PANN, P. V. II, 10/19, cf. III, 49/6. Viteze oști ce muiaseră ambițiunea polonilor. NEGRUZZI, S. I, 30. Nu mai știa ce să facă . . . ca să moaie inima tiranei de Junona. ISPIRESCU, U. 11. Zadarnic am cercat trufașa-i sumeție s-o moi prin voluptăți. NEGRUZZI, S. VI, 258, cf. 542. De piatră d-ai fi fost, te-ai fi muiat l DELAVRANCEA, O. II, 149, cf. AGÎRBICEANU, A. 118. Atunci acesta nu numai că se moaie. . . , ci ține și un discurs. IBRĂILEANU, SP. CR. 257. Oamenii se muiară numaidecît, ba unii dintre ei plecară chiar ochii în pămînt, rușinați. STĂNOIU, C. I. 68, cf. 202. Am să mă rog și eu ș-am să cetesc, ca să ți se moaie inima. SADOVEANU, O. IX, 193. Mitreă și-a adus aminte de înfățișarea uitată a Agapiei și i s-a muiat inima. id. M. C. 64. Bunicului se moaie inima de milă. STANCU, D. 15. Mă dusei la rîul sec, Dorul mîndrei să-l înec . . . La inimă m-am muiat Si nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. ♦ R e f l. (Despre ceea ce spune cineva) A căpăta un conținut mai puțin aspru. Cf. PSALT. HUR. 46^/1, CORESI, PS. 144/7. ◊ E x p r. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. CREANGĂ, A, 58. ◊ T r a n z, Ca a fariseilor și a cărtularilor graiure să le moaie. . . cu această znamenie. CORESI, EV. 168. După ce așeză biletul în lumină și-l citi, părintele Ghițâ mai muie vorba. STĂNOIU, C. I. 33. 8. T r a n z. (Fon.) A palataliza. Inițial a existat la plural un i, care a dispărut după ce a muiat consoana anterioară. GRAUR, I. L. 61. ◊ R e f l. În epoca următoare, romanică comună, toate consoanele urmate de iod s-au muiat. SCL 1956, 163. – Prez. ind.: moi și (Învechit, rar) muiez (ANON. CAR.). – Și: (învechit) amuiá (BUDAI-DELEANU, ap. HEM), (regional) moiá (ALR II 3 551 bis/2, 36) vb. I. – De la moale¹. – Pentru unele sensuri, cf. fr. m o u i l l e r. – Amuia: cu proteza lui a.

APEDUCT ~e n. Sistem de conducte care transportă apa de la locul ei de captare până la punctul de destinație. /<lat. aquaeductus

A DESCHIDE deschid 1. tranz. 1) (uși, ferestre, porți) A da în lături lăsând liber accesul (într-o încăpere, într-un spațiu etc.). ◊ ~ cuiva ochii a face pe cineva să înțeleagă anumite lucruri. A-și ~ sufletul (sau inima) a-și exterioriza sentimentele; a-și mărturisi tainele; a se destăinui. A-și ~ urechile a asculta cu mare atenție. ~ pofta de mâncare a stimula pofta de mâncare. 2) (valize, sertare, borcane, sticle etc.) A face să aibă o deschizătură sau o trecere, dând în lături piesa corespunzătoare (mobilă). ◊ ~ robinetul a da drumul la debitul de apă dintr-o conductă. ~ cu cheia a descuia. ~ paranteza a) a pune prima parte a semnului parantezei la locul cuvenit; b) a face o abatere în cursul unei comunicări (pentru a scoate ceva în evidență). ~ gura a) a despreuna buzele și fălcile; b) a vorbi. ~ ochii a) a despreuna pleoapele; b) a se deștepta; c) a fi atent. 3) (caiete, cărți etc.) A desface întorcând coperțile. 4) (aparate, mecanisme etc.) A face să funcționeze. 5) (răni, cavități ale corpului) A desface în vederea unei operații chirurgicale. 6) (căi de comunicație) A da în exploatare. 7) (întreprinderi, instituții, localuri etc.) A face să ia naștere și să funcționeze. 8) (adunări, ședințe, jocuri sportive etc.) A realiza în partea inițială; a începe; a porni. /<lat. discludere

DIAFRAGMĂ ~e f. 1) Mușchi care desparte cavitatea toracică de cea abdominală. 2) Cartilaj care desparte nările nasului. 3) (la unele aparate acustice) Membrană elastică care produce sunetele prin vibrație. 4) (la aparate optice) Disc opac cu un orificiu reglabil, care lasă să treacă în camera aparatului cantitatea necesară de lumină. 5) Dispozitiv folosit la măsurarea vitezei apei dintr-o conductă. [Sil. di-a-] /<fr. diaphragme, lat. diaphragma

VENTUZĂ ~e f. 1) Vas mic de sticlă, care se aplică pe corpul unui bolnav, după ce s-a rarefiat aerul din el prin încălzire, pentru a provoca o mică congestie locală cu efect curativ. 2) zool. Organ al unor animale acvatice cu ajutorul căruia ele se pot lipi de corp (pentru a suge sângele). 3) Dispozitiv cu ajutorul căruia se poate extrage aerul care împiedică circulația apei într-o conductă. /<ngr. ventuza, fr. ventouse

EMISAR s.n. 1. Canal sau conductă pentru îndepărtarea apelor dintr-un bazin, dintr-un lac. 2. Limbă de gheață scursă dintr-o calotă glaciară sau dintr-un ghețar. [< fr. émissaire].

VENTUZĂ s.f. 1. Organ al anumitor animale care le permite să se fixeze pe diferite corpuri ca să sugă. 2. Păhărel special de sticlă care se aplică pe piele după ce s-a rarefiat aerul din el prin căldură pentru a provoca o mică congestie locală cu efect curativ. 3. Aparat în formă de clopot cu care se scoate aerul care împiedică circulația apei într-o conductă. 4. (Poligr.; la pl.) Mici piese montate pe o bară, care prin depresiune absorb coala de hîrtie, iar prin presiune o depun la semnele mașinii de imprimat. [< fr. ventouse].

APOMETRU s.n. Aparat care măsoară volumul de apă care a trecut printr-o conductă; contor de apă. [< apă + -metru].

DEVERSOR s.n. Instalație așezată într-un curs de apă, într-o conductă sau într-un canal, în vederea menținerii unui nivel constant. ♦ Deschizătură la partea superioară a unui baraj, prin care se scurge surplusul de apă. [< fr. déverrsoir].

DEVERSOR s. n. 1. instalație într-un curs de apă, într-o conductă sau într-un canal, în vederea menținerii unui nivel constant. 2. deschizătură la partea superioară a unui baraj prin care se scurge surplusul de apă. (< fr. déversoir)

DREN s. n. 1. conductă subterană pentru colectarea și evacuarea apei de pe un teren mlăștinos. 2. strat pietros care căptușește spatele unui zid de sprijin, o boltă etc., destinat să colecteze apa de infiltrație. 3. conductă de oțel montată de-a lungul unei nave, pe fund, servind la colectarea apei drenate din santinele acesteia. 4. tub, meșă de tifon prin care se scurge puroiul sau lichidul dintr-o rană. (< fr. drain)

VENTUZĂ s. f. 1. organ de fixare la unele animale parazite. 2. păhărel special de sticlă ce se aplică pe piele după ce s-a rarefiat aerul din el prin căldură pentru a provoca o mică congestie locală cu efect curativ. 3. aparat în formă de clopot cu care se scoate aerul ce împiedică circulația apei într-o conductă. 4. (poligr.; pl.) mici piese montate pe o bară, care prin depresiune absorb coala de hârtie, iar prin presiune o depun la semnele mașinii de imprimat. (< fr. ventouse)

BRANȘAMENT, branșamente, s. n. Porțiune de conductă care face legătura între o conductă principală (de apă, de gaz etc.) și una secundară. – După fr. branchement.

ASPERSOR, aspersoare, s. n. Dispozitiv cu ajutorul căruia se împrăștie apa adusă prin conducte, sub formă de picături imitând ploaia, asupra unei culturi agricole. – Din fr. aspersoir.

APOMETRU, apometre, s. n. Aparat pentru măsurarea volumului de apă scurs printr-o conductă; contor de apă.

CANAL, (1) canaluri, (2, 3) canale, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări) Albie artificială pe care se abate apa dintr-un rîu, dintr-o mare etc. și care leagă între ele două fluvii, două mări, un rîu cu un lac etc. și servește la navigație, la irigări sau la construcții hidrotehnice. Canalul Volga-Don. Canalul Panama. ♦ Curs de apă îndiguit cu scopul de a-l face navigabil, de a preveni inundațiile, de a asana terenurile mlăștinoase etc. Canalul Bega. ♦ Cale de circulație pe apă, ținînd uneori loc de stradă, în orașele așezate la mare sau pe un fluviu. Din cauza frumoaselor sale canaluri, Leningradul a fost denumit și Veneția Nordului. ▭ Okeanos se plînge pe canaluri... El numa-n veci e-n floarea tinereții. EMINESCU, O. I 202. [Veneția este] oraș mare, vechi... și tot orașul în mare, avînd în loc de ulițe 530 canaluri. GOLESCU, Î. 111. 2. Conductă (acoperită sau descoperită) construită din beton sau din tuburi îmbinate și destinată să transporte lichide, în scop sanitar, industrial etc.; țeava. Se betonau ultimele sute de metri de canal și se făceau pregătiri pentru construcția castelelor de apă. JIANU, C. 471. 3. Conductă, tub sau vas, în organismele animale sau vegetale, prin care circulă substanțele nutritive.

HIDROMETRIE s. f. Ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul metodelor tehnice pentru determinarea debitului, vitezei, adîncimii unui curs de apă, ale unui strat de apă subteran sau ale apei dintr-o conductă.

SCOC, scocuri, s. n. 1. Canal făcut din scînduri sau din tuburi prin care curge apa pentru a pune în mișcare roata morii sau a joagărului; lăptoc, uluc. Atunci cînd Călifar ridica stăvilarul și slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un șarpe încolțit de flacări. GALACTION, O. I 44. La scocul morilor, vuietul apelor n-ar năpădi mai vijelios. DELAVRANCEA, O. II 86. Vezi scocul? – Văd. Și ce-i pe scoc? – E apă. – Bun! Stă apa-n loc? – Ba vine. COȘBUC, P. I 272. Nu mai vedea nimic înaintea ochilor, îi vîjîiau urechile, ca lîngă scocul unei mori. VLAHUȚĂ, O. A. 110. ♦ Groapă, adîncitură făcută de apa care cade din scoc; vîltoare. 2. Construcție în formă de canal (uneori căptușit cu lemn) uscat sau cu apă, pe care alunecă buștenii de pe coastele munților sau dealurilor, pînă la o cale de transport; jilip. Au dat jos cu topoarele și joagărele cele dintîi șiraguri de brazi și au încheiat primele scocuri și jilipuri. SADOVEANU, O. A. II 206. Atunci au fost puse pîraiele pe scocuri, ca să săgeteze pe ele trunchiurile albe în valea cea mare a rîului. id. ib. 204. 3. Jgheab, burlan sau conductă pentru scurgerea apei sau a altor lichide. Și prin fum și prin văpaie Fierul curge, glod, în scoc. D. BOTEZ, F. S. 43. ♦ Înjghebare, construcție de scînduri în forma unui jgheab. D-l Călin ridica dar pătura, ca să-și dezvălească piciorul, care era așezat într-un fel de scoc făcut din scînduri subțiri. SLAVICI, N. I 274. ♦ (Regional) Olan. 4. Jgheab sau tub folosit la transportul prin alunecare al produselor miniere, al rambleului etc.

VENTUZĂ, ventuze, s. f. 1. Organ al unor animale acvatice, cu ajutorul căruia ele se fixează pe suprafața unui corp. 2. Pahar mic de sticlă cu marginile rotunjite, care se aplică în scopuri terapeutice pe pielea unui bolnav, pentru a provoca o mică congestie locală a sîngelui; pahar. Lua temperaturile, punea ventuze la bolnavi, făcea injecții cu o îndemînare de uimea pe doctori. MIRONESCU, S. A. 124. 3. Valvă automată, prin care poate ieși aerul care stînjenește circulația apei într-o conductă.

aducție sf [At: DA / V: (înv) ~iune (Pl: ~iuni) / Pl: ~ii / E: lat adductio, -onis, fr adduction] 1 (Teh) Transportare. 2 (Teh) Îndreptarea apei către un anumit loc. 3 (Îs) Conductă de ~ Conductă sau canal sub presiune cu nivel liber, care transportă un lichid de la punctul de captare până la cel de distribuție. 4 Ansamblu hidrotehnic constituit din astfel de conducte. 5 (Îs) ~ de apă Apeduct. 6 (Atm) Mișcare efectuată de un mușchi aductor. corectat(ă)

dezaerisit, ~ă a [At: MDA ms / Pl: ~iți, ~e / E: dezaerisi] 1 (Teh; d. instalațiile de încălzire centrală) Din care s-a evacuat aerul Si: (rar) dezaerat (2). 2 (Teh; d. sacii de aer din conducte, recipiente de apă sau de abur) Care au fost evacuați Si: (rar) dezaerat (3). 3 (D. încăperi, echipamente, alimente, apă etc.) Care nu mai conțin substanțe toxice Si: (rar) dezaerat (4).

emisar, ~ă [At: INSTRUCȚII, 17/37 / V: (înv) ~iu sm / Pl: ~i, ~e / E: fr emissaire] 1 smf Trimis al unui stat sau al unei organizații politice, al unui conducător etc., însărcinat cu o misiune secretă Vz ambasador. 2 smf (Pgn) Mesager. 3 a (Frm; îs) Țap ~ Țap ispășitor. 4 sn Apă care colectează apele murdare din întreprinderi, așezări umane etc. 5 sn Canal sau conductă care colectează apele reziduale adunate într-un lac sau într-un bazin. 6 sn Curs de apă permanent care drenează surplusul de apă dintr-un bazin lacustru. 7 sf Limbă de gheață scursă dintr-o calotă glaciară sau dintr-un ghețar.

fântână sf [At: PSALT. 520/23 / V: (reg, 5) fon~ / Pl: ~ni, (rar) ~ne / E: ml fontana] 1 (Înv) Izvor. 2 Construcție alcătuită dintr-o groapă cilindrică sau prismatică cu pereții pietruiți, cu ghizduri împrejur, săpată până la nivelul unui strat de apă, care servește la alimentarea cu apă. 3 (Pop; îe) A căra apă la ~ A face o muncă inutilă. 4 Construcție care adăpostește o sursă de apă (adusă prin conductă), servind la distribuirea apei sau ca element arhitectonic decorativ. 5 (Reg) Bageac¹.

hidrometrie sf [At: LTR / E: fr hydrométrie, ger Hydrometrie] Ramură a hidrologiei care se ocupă cu determinarea cantitativă a debitului unui curs de apă, cu studiul metodelor tehnice pentru determinarea vitezei, a adâncimii unui curs de apă, a unui strat de apă subteran sau a apei dintr-o conductă, în vederea realizării proiectelor de construcție hidrotehnică și a planului de gospodărire a apelor.

bazin s.n. 1 Rezervor deschis (de mari dimensiuni), construit din piatră, ciment etc., alimentat dintr-o apă curgătoare, fîntînă, conductă etc., care are diverse utilizări. Bazin de decantare. 2 (sport; și bazin de înot) Construcție specială pentru practicarea înotului, a unor jocuri sportive, pentru sărituri de pe trambulină etc. 3 (mar.; și bazin portuar) Parte a unui port, special amenajat, unde staționează navele. 4 (geogr.; și bazin hidrografic) Regiune limitată de cumpăna apelor, din care un rîu, un fluviu, un lac etc. își colectează apele. 5 (geogr.; și bazin oceanic) Regiune foarte întinsă a scoarței terestre, mai coborîtă față de continente, acoperită cu mase importante de ape. Bazinul Oceanului Atlantic. 6 (geogr.) Regiune în care s-au acumulat anumite depozite sedimentare, bogate în zăcăminte. Bazin carbonifer. 7 (anat.) Regiune a scheletului osos situată în partea inferioară a trunchiului, cu aspectul unei cavități delimitate de o centură osoasă (sacrumul și coccisul posterior, continuate, bilateral, de oasele iliace, unite anterior prin simfiza pubiană); pelvis. • pl. -e. /<fr. bassin.

CĂMIN, (1, 4, 6) căminuri, (2, 3, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural; cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina.

HIDRANT, hidrante, s. n. Dispozitiv la conductele de distribuție a apei sub presiune, care permite deschiderea și închiderea unuia sau a mai multor furtunuri în același timp. [Pl. și: (m.) hidranți] – Din fr. hydrante, germ. Hydrant.

ȘANȚ, șanțuri, s. n. 1. Săpătură lungă și îngustă făcută pe ambele părți ale unui drum, pentru scurgerea apei; p. gener. orice săpătură în forma de mai sus, făcută pentru scurgerea apei, pentru îngroparea unei conducte, pentru marcarea hotarului între două suprafețe de pământ etc. ◊ Expr. (Rar) A se duce la șanț = a se risipi, a se prăpădi. 2. Tranșee. ♦ (În evul mediu) Fortificație de forma unui canal adânc și lat (uneori plin cu apă), care împrejmuia un castel sau o cetate. 3. Crestătură sau scobitură în formă de șanț (1), la diferite organe sau piese de mașini, în scoarța unor arbori, în pielea unor animale etc. – Din pol. szaniec, germ. Schanze.

HIDRANT ~e n. (la conductele de distribuire a apei) Dispozitiv pentru captarea apei sub presiune dintr-o conductă. [Sil. hi-drant] /<fr. hydrante, germ. Hydrant

HIDROMETRIE s.f. 1. Ramură a hidrologiei care studiază metodele tehnice pentru determinarea debitului unui curs de apă sau al unei conducte. 2. Acumulare de lichid seros în cavitatea uterină. [Gen. -iei. / < fr. hydrométrie].

drenă (drene), s. f. – Conductă, canal care colectează apa de pe un teren. – Var. dren. Fr. drain. – Der. (din fr.) drena, vb. (a evacua apa de pe un teren); drenaj, s. n. (drenare).

BRANȘAMENT s. n. legătură între conducta de distribuire a apei, gazului, electricității și instalația aferentă a unei construcții; ambranșament. (< fr. branchement)

HIDROMETRIE s. f. ramură a hidrologiei care studiază metodele tehnice pentru determinarea debitului unui curs de apă sau al unei conducte, al aluviunilor etc. (< fr. hydrométrie)

DREN (< fr.) s. n. 1. (HIDROT.) Conductă subterană sau canal deschis, având secțiunea transversală liberă umplută cu material filtrant (pietriș, fascine etc.), destinată să colecteze și să evacueze apa de infiltrație, să coboare nivelul pânzei de apă dintr-un teren sau să colecteze apa dintr-o pânză acviferă subterană. ♦ D. contrafort = ansamblu de șanțuri umplute cu piatră, amenajate la suprafața unui taluz, în scopul drenării apelor și al consolidării terenului. 2. (CONSTR.) Strat de piatră spartă sau de pietriș, așezat în spatele unui zid de sprijin ori deasupra unei bolți de pod sau de tunel, destinat să colecteze apa de infiltrație. 3. (NAV.) Conductă de oțel montată de-a lungul unei nave, pe fundul ei, care servește la colectarea apei drenate din santinelele acesteia. 4. (MED.) Tub de d. = tub de cauciuc, de aluminiu, de sticlă etc. cu care se efectuează drenarea (4). Meșă de d. = fâșie de tifon, sterilizată, uscată, utilizată pentru drenare (4).

drenaj n. operațiune spre a însănătoși terenurile umede, înlesnind scurgerea apelor cu ajutorul unor conducte subterane: drenajul aduce mari servicii agriculturei (= fr. drainage).

ȘANȚ, șanțuri, s. n. 1. Săpătură lungă și îngustă făcută pe ambele părți ale unui drum, pentru scurgerea apei; p. gener. orice săpătură în forma de mai sus, făcută pentru scurgerea apei, pentru îngroparea unei conducte, pentru marcarea hotarului între două suprafețe de pământ etc. ◊ Expr. (Rar) A se duce la șanț = a se risipi, a se prăpădi. 2. Tranșee. ♦ (În Evul Mediu) Fortificație de forma unui canal adânc și lat (uneori plin cu apă), care împrejmuia un castel sau o cetate. 3. Crestătură sau scobitură în formă de șanț (1), la diferite organe sau piese de mașini, în scoarța unor arbori, în pielea unor animale etc. – Din pol. szaniec, germ. Schanze.

CĂMIN, (1, 2, 3, 6) căminuri, (4, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural: cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în România la începutul decen. 3 al sec. XX în scopul propagării culturii la sate (5)^[1]; cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin-spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina.

HIDRANT, hidranți, s. m. Dispozitiv la conductele de distribuție a apei sub presiune, care permite deschiderea și închiderea unuia sau a mai multor furtunuri în același timp. [Pl. și: (n.) hidrante] – Din fr. hydrante, germ. Hydrant.

BAZIN, bazine și bazinuri, s. n. 1. Rezervor de apă construit din piatră, din ciment etc. și alimentat dintr-o fîntînă, dintr-o apă curgătoare, dintr-o conductă sau din colectări de ploaie; are diverse întrebuințări: ca ornament în parcuri (v. havuz), ca scăldătoare (v. piscină, ștrand), ca auxiliar în prelucrarea unor materiale care au nevoie, un timp mai îndelungat, de umiditate, ca rezervă de apă pentru irigații etc. În lupta contra secetei la noi, nu trebuie să subestimăm... crearea bazinurilor de retenție de-a lungul rîurilor, pentru ca apa în timpul revărsărilor să nu fie element de distrugere, ci de fertilizare pentru culturi. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 113, 11/3. Cu o velință, în grădină, pe marginea bazinului... s-ar fi simțit ca într-un zăvoi fermecat. PAS, L. 1 96. ◊ (Mar.) Partea mai mult sau mai puțin închisă a unui port, unde staționează vasele. Bazinul docurilor. 2. Ținut udat de un rîu sau de un fluviu și de toți afluenții acestuia. Bazinul Mureșului. 2. Regiune geografică bogată în zăcăminte de minereuri, în special de cărbuni. Va trebui să începem deschiderea de noi bazine carbonifere și de mine noi în actualele bazine, în vederea asigurării dezvoltării producției de cărbuni. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 665. 4. (Anat.) Cavitate formată de cele două oase iliace. – Variantă: basin s. n.

HIDRANT, hidrante, s. n. Dispozitiv care permite legarea mai multor furtunuri în același timp la conductele de distribuție a apei sub presiune.

POTABIL, -Ă, potabili, -e, adj. (Despre o apă) Care e bună de băut. De curînd am tras apă potabilă de la conducta nouă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2830.

ÎNCHIDE vb. 1. a încuia, a pune, a trage. (A ~ zăvorul la ușă.) 2. a (se) fereca, a (se) încuia, a (se) zăvorî. (A ~ o casă, o ușă; s-a ~ în casă.) 3. a (se) acoperi, a (se) astupa. (A ~ o deschizătură.) 4. a (se) astupa, a (se) înfunda, a (se) obtura. (A ~ un canal, o conductă.) 5. a opri. (A ~ apa, gazele.) 6. a încheia, (reg.) a îmbumba. (A ~ o haină.) 7. a astupa, a bara, a bloca. (Zăpada ~ drumul.) 8. a se înfunda. (Drumul se ~.) 9. a împrejmui, a înconjura, a îngrădi, (înv. și pop.) a ocoli, (pop.) a țărcui, (reg.) a prejmui. (A ~ un teren cu un gard.) 10. (JUR.) a aresta, a deține, a întemnița, a reține, (înv. și reg.) a robi, (înv.) a arestălui, a arestui, a popri, a temnița, a zăvorî. (Hoțul a fost ~ mai multă vreme.) 11. a băga, a pune, a vîrî. (Îl ~ la arest.) 12. (MED.) a se cicatriza, a se vindeca. (Rana s-a ~.) 13. a isprăvi, a încheia, a sfîrși, a termina. (Să ~ discuția.) 14. a se întuneca. (Culoarea s-a ~.) 15. a se înnegura, a se înnora, a se întuneca, a se mohorî, a se posomorî. (Cerul s-a ~.) 16. a se mohorî, a se posomorî, a se strica. (Vremea s-a ~.)

apometru sn [At: LTR / Pl: ~re / E: apă + metru] Aparat pentru măsurarea volumului de apă scurs printr-o conductă.

cămin sn [At: DOSOFTEI, V. S. 2/2 / Pl: ~e, ~uri / E: vsl ϰаминa] 1 Cuptor. 2 Vatră. 3 Coș pe unde iese fumul Si: horn. 4 Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă Si: șemineu. 5 Moșie după care se numea neamul. 6 (Fig) Casă părintească. 7 (Pex; fig) Familie. 8 Instituție care asigură cazarea anumitor categorii de persoane. 9 (Îs) ~ de copii Instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal. 10 (Îs) ~ studențesc Așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând, uneori, și cantine. 11 (Îs) ~ cultural Instituție înființată în scopul propagării culturii la sate. 12 (Îs) ~ școală Instituție care cuprinde un cămin (8) și o școală. 13 (Îs) ~ spital Cămin (8) (de bătrâni) în care se acordă și asistență medicală. 14 Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. 15 Gaură făcută în masivul de cărbuni pentru a uni o galerie cu alta în vederea aerisirii minei.

conductă sf [At: IOANOVICI, TEHN. 40 / Pl: ~te / E: fr conducte] 1 Instalație pentru conducerea apei, petrolului, electricității etc. 2 (Spc) Țeavă pentru conducerea apei, petrolului, gazului etc. 3 (Pex) Rețea de sârme electrice.

CANAL² ~e n. 1) Conductă prin care se transportă apă sau alte lichide. ~ de scurgere. 2) Formație organică în formă de tub prin care circulă diferite substanțe în organismele animale sau vegetale. ~ lacrimogen. 3) Cale de transmisiune unilaterală a programelor sonore sau vizuale. ◊ ~ de televiziune canal de radiocomunicații destinat transmiterii unui program de televiziune. 4) Cale de acces a informațiilor. ~ diplomatic. /<lat. canalis, fr. canal

CIȘMEA ~ele f. 1) Izvor amenajat pentru a bea apă. 2) Instalație prevăzută cu o pompă sau cu un robinet, prin care se ridică apa ce vine dintr-o conductă sau dintr-un izvor natural. În curte este instalată o ~. [Art. cișmeaua; G.-D. cișmelei; Sil. ciș-mea] /<turc. çeșme

APEDUCT s.n. Sistem de conducte prin care se aduce apa de la locul de captare pînă la locul de consum. [Pl. -te, -turi. / după lat. aquaeductus, fr. aqueduc].

CANAL s.n. 1. Albie artificială (a unui rîu, a unui fluviu etc.) destinată navigației, irigării unei regiuni etc. ♦ Braț de mare situat între două țărmuri apropiate. 2. Conductă prin care se transportă apă sau alte lichide. 3. Formație anatomică tubulară. 4. Cale de transmisiune unilaterală a programelor sonore sau vizuale destinate difuzării publice (mai ales în televiziune). ♦ Cale de acces a informațiilor într-o mașină de calculat. [Pl. -luri, -le. / < fr. canal, it. canale < lat. canalis].

EGALIZATOR, -OARE I. adj. care egalizează. II. s. n. 1. amestec de rășină folosit în vopsitorie la netezirea și la obținerea unui luciu superior al peliculelor (2). 2. produs chimic cu proprietăți de egalizare (3) a coloranților. 3. dispozitiv care reglează presiunea apei, a aburilor într-o conductă. 4. aparat electronic care permite, cu ajutorul unor filtre, obținerea calității maxime la înregistrare sau la redare a unui casetofon. (< fr. égalisateur, /II/ égaliseur, /II, 4/ engl. equalizing)

slimline s. (cuv. engl.; tehn.) ◊ „«Slimline». Societatea britanică «Arc Concrete» a pus în fabricație conducte rezistente de beton armat cu fibre de sticlă pentru sistemele de canalizare și transportul apei la suprafață. Compoziția acestor conducte, denumite «Slimline» este de 99 la sută beton de înaltă rezistență și 1 la sută sticlă, ceea ce le face imune la mediul alcalin.” Sc. 8 X 77 p. 5 [pron. slimlain]

APEDUCT, apeducte, s. n. Sistem de țevi sau de conducte prin care se aduce apa de la un rezervor central la locul de consum.

EMISAR², emisare, s. n. Canal sau conductă care servește la îndepărtarea apelor adunate într-un loc.

BRANȘAMENT, branșamente, s. n. Porțiune de conductă (de fontă, plumb sau oțel galvanizat) care face legătura între o conductă publică de distribuție a apei sau a gazului și instalația unui consumator.

CASTEL, castele, s. n. 1. Casă mare medievală, prevăzută cu turnuri și creneluri, înconjurată cu ziduri și cu șanțuri, servind ca locuință fortificată seniorilor feudali; fortăreață, cetățuie; (astăzi) casă mare și luxoasă, imitînd arhitectura medievală. In marginea dinspre pădure a satului răsar din pieptul unui deal zidurile înalte și roșiatice ale mărețului castel. VLAHUȚĂ, O. AL. 145. Stă castelul singuratic, ogiindindu-se în lacuri. EMINESCU, O. I 152. Ce castel e acesta? întrebă Sobiețchi cînd, ridicînd capul, zări pe sprînceana dealului înălțîndu-se trufașă dinaintea lui cetățuia Neamțu. NEGRUZZI, S. I 168. ◊ Expr. Castele în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice; himere. 2. (În expr.) Castel de apă = construcție specială, de obicei de beton armat, în care se fac rezerve de apă, în vederea alimentării, prin conducte, a unei fabrici, a unei aglomerări umane etc.

branșament sn [At: LTR / Pl: ~e / E: fr branchement] (Teh) 1 Legătură între o conductă principală și una secundară. 2 (Ccr) Porțiune de conductă care face legătura între conducta publică de distribuție a apei potabile sau a gazului și instalația interioară de apă sau de gaz a unui consumator. 3 (Îs) ~ electric Racord electric.

lipitură s.f. I 1 (biol., lingv., tehn.) aglutinare, alipire, lipire, reunire, sudare, unire. 2 <înv.> lipeală. Apa picură pe la lipiturile conductei. 3 (constr.; pop.) <reg.> muruială. Lipitura se face din pământ sau din lut frământat cu apă (uneori, adăugându-se paie, balegă, nisip) și se folosește la acoperirea pereților sau a planșeului unei construcții. 4 (constr.; pop.) <reg.> tencuială. Lipitura se aplică și se netezește pe pereții sau pe planșeul unei construcții. 5 (înv.) v. Adaos. Anexă. Apendice. Completare. Supliment. 6 (arg.) <arg.> lipeală. Îl roagă să-i facă lipitura cu o colegă a lui. Il (med.) 1 (în credințele populare; pop.) <pop.> zburător, zmeu. Despre lipitură se crede că este cauzată de un duh rău sau de Zburător, personaj mitologic. 2 (înv.) v. Simfiză. Sinechie.

CIȘMEA, † CEȘMEA (pl. -mele) sf. Fîntînă din care curge apa adusă prin țevi sau conducte (🖼 1220): în fața bisericii ... e vestita și binecuvîntata cișmea, numită Fîntîna lui Manole (VLAH.) [tc. češmè].

magistral, -ă adj., s.f. I adj. 1 (despre fapte, evenimente, stări, despre calitatea unor produse, despre creații, manifestări etc. ale oamenilor sau, p. ext., despre oameni) desăvârșit, excelent, excepțional, extraordinar, fabulos, fantastic, fenomenal, formidabil, grozav, ideal, minunat, nemaipomenit, perfect, splendid, sublim, superb, <livr.> alat, arhetipic, mirobolant, <rar> excelentisim, <pop. și fam.> strașnic, <pop.> înfricoșat, <fam.> cool, extra, giopsi, meseriaș, mortal, periculos, senzațional, super, teribil, trăsnet, țuț, ultra, <înv.> apelpisit, nepomenit, săvârșit², <fig.; înv. și pop.> luminat², <fig.; fam.> colosal, demențial, supranatural, <arg.> adevărat, belea, bengos, futere, giorno, marfă, penal, supărat. Volumul de poezii a fost tipărit în condiții grafice magistrale. Cunoscuta actriță are o interpretare magistrală în rolul principal. 2 (despre ton, ținută) profesoral, solemn. Cunoscutul academician vorbește cu un ton magistral. II adj. (despre conducte, drumuri, căi de comunicație etc.) principal. Conducta magistrală de alimentare cu apă potabilă trece prin centrul orașului. III s.f. <livr.> prospect². Magistrala este o arteră principală de comunicație rutieră, feroviară etc.

SIFON ~oane f. 1) Tub în formă de U, folosit pentru trecerea unui lichid de la un nivel superior la un nivel inferior. 2) Butelie în care se păstrează sub presiune apa gazoasă. 3) Piesă montată pe o conductă de canalizare pentru a împiedica ieșirea gazelor din canal în încăpere. 4) Aparat pentru spălarea și dezinfectarea unor cavități ale corpului (nas, gură etc.). 5) Organ de locomoție în formă de tub la unele moluște marine. /<fr. siphon, lat. sipho, ~onis, germ. Siphon

DREN s.n. 1. Conductă subterană pentru colectarea și evacuarea apei de pe un teren mlăștinos. ♦ Strat pietros care căptușește spatele unui zid de sprijin, o boltă etc., destinat să colecteze apa de infiltrație. 2. Tub, meșă de tifon prin care se scurge puroiul sau lichidul dintr-o rană. [< fr., engl. drain].

GOLIRE, goliri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) goli; deșertare. 2. Dispozitiv alcătuit dintr-o conductă cu robinet, folosit la evacuarea apei dintr-o instalație.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer²; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

DREN, drenuri, s. n. 1. Conductă subterană care colectează și evacuează apa dintr-un teren cu multă apă, uscîndu-l. Drenurile sînt îngropate la o adîncime la care nu le poate ajunge fierul plugului să le spargă. GHICA, S. 545. ♦ Strat de piatră spartă sau de pietriș așezat la spatele unui zid de sprijin sau deasupra unei bolți de pod sau de tunel, servind la evacuarea apei de infiltrație. 2. Tub sau meșă de tifon, care înlesnește scurgerea puroiului sau a lichidului dintr-o rană adîncă, contribuind la închiderea și uscarea ei.

USCĂTOR¹, uscătoare, s. n. Aparat, mașină sau instalație care servește la uscatul unor obiecte sau al unor produse agricole, industriale etc. ◊ Uscător de abur = aparat montat pe conductele de abur, pentru a extrage apa formată prin condensarea aburului în timpul circulației lui prin conducte. ♦ Mic aparat (folosit mai ales de coafori) pentru uscarea rapidă a părului spălat.

arteră sf [At: I. IONESCU, M. 718 / V: (Trs; înv) -rie / Pl: ~re, (înv) ~ri / E: fr artre] 1 Vas sangvin ce asigură circulația sângelui de la inimă la diverse organe și țesuturi. 2 (Îs) – aortă Aortă. 3 (Îs) – pulmonară Arteră (1) care pleacă din ventriculul drept și conduce sângele la plămâni ca să se oxigeneze. 4 Cale importantă de comunicație și de transport. 5 Conductă principală prin care se transportă apa la locul de consum. 6 Linie electrică prin care se transportă energia spre locul de consum.

dezaerisi vt [At: LTR² / Pzi: ~sesc / E: dez- + aerisi] 1 (Teh) A evacua aerul din instalațiile de încălzire centrală, pentru a asigura circulația normală a agentului termic prin conducte și prin corpurile de încălzire Si: (rar) a dezaera (2). 2 (Teh) A evacua aerul din sacii de aer formați într-o conductă sau într-un recipient de apă sau de abur Si: (rar) a dezaera (3). 3 A înlătura substanțele toxice persistente (în special cele gazoase) dintr-un adăpost, de pe echipamente, alimente, apă etc. Si: a degaza, (rar) a dezaera (4).

dezaerisire sf [At: MDA ms / Pl: ~ri / E: dezaerisi] 1 (Teh) Evacuare a aerului din instalațiile de încălzire centrală, pentru a asigura circulația normală a agentului termic prin conducte și prin corpurile de încălzire Si: (rar) dezaerare (2). 2 (Teh) Evacuare a aerului din sacii de aer formați într-o conductă sau într-un recipient de apă sau de abur Si: (rar) dezaerare (3). 3 Operație de înlăturare a substanțelor toxice persistente (în special cele gazoase) dintr-o încăpere, de pe alimente, apă, echipamente etc. Si: (rar) degazare, (rar) dezaerare (4).

golire sf [At: LTR / Pl: ~ri / E: goli] 1 Dezbrăcare. 2 Dezbrăcare a unor părți intime ale corpului Si: golit¹ (2). 3 (Fam) Evacuare a fecalelor sau a urinei din organism Si: golit¹ (3). 4 Scoatere a unei arme din teacă Si: golit¹ (4). 5 Scoatere a conținutului dintr-un recipient Si: golit¹ (5). 6 Rămânere fără conținut Si: golit¹ (6). 7 Consumare a întregului conținut dintr-un recipient Si: golit¹ (7). 8 (Îvr) Jefuire. 9 (Îvr) Lipsire de ceva Si: golit¹ (9). 10 (Fig) Stare în care omul rămâne fără gânduri, sentimente Si: (rar) golit¹ (10). 11 (Ccr; teh) Dispozitiv alcătuit dintr-o conductă cu robinet, folosit la evacuarea apei dintr-o instalație.

jgheab sn [At: DOSOFTEI, V. S. 104 / S și: (înv) jghiab / V: jdeav, sghiab, șghiab^[1] / Pl: ~uri / E: slv жлѣбъ] 1 Canal pentru scurgerea apei. 2 (Înv; fig) Cataractă. 3 Albie săpată într-un trunchi de copac sau în piatră pentru scurgerea apei din fântână. 4 Adăpătoare pentru vite. 5 Conductă sau canal deschis în partea superioară, făcute în piatră, într-un trunchi de copac etc. permițând (prin înclinarea sa) scurgerea unui lichid sau a unui material pulverulent. 6 Trunchi de copac scobit în care se pune hrana oilor. 7 Fântână mică. 8 Scoc de lemn sau de tinichea pus de-a lungul streașinii de la casă pentru scurgerea apei de pe acoperiș Si: uluc. 9 Scoc la moară. 10 (Îf sghiab) Parte a morii în care curge făina măcinată. 11 (În industria carboniferă; îs) ~ oscilant Serie de tole de fier curbate în formă de jgheab (9) puse în funcțiune de un motor. 12 Călcător folosit la prepararea vinului. 13 Crestătură. 14 Scobitură. 15 Adâncitură. 16 Șănțuleț care servește la udatul semănăturilor (în grădinile de zarzavat) Si: rigolă. 17 Scobitură în formă de canal făcută de ploi în stânci. 18 Scobitură făcută de om în lemn sau în piatră. 19 Loc pe unde se coboară lemnele din pădurile de munte. 20-21 Făgaș sau râpă făcute la munte de șuvoiul ploilor. 22 (Pex) Vale. 23 (Înv) Albie. 24 (Înv) Scobitură în bârnele din care se construiesc pereții caselor țărănești Si: (reg) jghebături. 25 Crestătură făcută în piciorul de sus al prispei. 26 Joncțiune a bârnelor de la colțurile casei. 27 Șanț la masa dulgherului, unde se țin uneltele. 28 Loc cuprins între două masive de munte. 29 Drum îngust și adânc între două dealuri. 30 Colț de stâncă. 31 (Reg) Loc arid. 32 (Reg) Osie a vagonetului cu care se scoate piatra din mină. 33 (Trs) Plasă de pescuit Si: pleșcă. 34 (Trs) Sicriu. 35 (Reg; lpl) Gospodărie cu toate acareturile.

șanț¹ sn [At: URECHE, L. 191 / V: (reg) sa~, (îvr) ~ă sfi / Pl: ~uri, (reg) ~e / E: ger Schanze, pn szaniec, mg sánc] 1 (Înv) Săpătură lungă și adâncă, adesea fortificată sau umplută cu apă, care se facea în jurul unei cetăți, al unui castel, în scopuri de apărare. 2 (Pex) Tranșee. 3 (Spc) Săpătură lungă și îngustă (pietruită), făcută de o parte și de alta a unui drum pentru scurgerea apei. 4 (Pgn) Orice săpătură lungă și îngustă, făcută pentru scurgerea apei, pentru irigații, pentru îngroparea unei conducte, pentru marcarea hotarului între două suprafețe de pământ etc. 5 (Pan) Scobitură alungită și îngustă, făcută la diferite organe sau piese de mașini, în scoarța unor arbori, în lemn, în pielea unor animale etc. Vz: șliț¹ (1). 6 (Pan; rar) Adâncitură alungită și îngustă la suprafața unui organ² sau a unei părți a corpului. 7 (Înv; îe) A osândi (pe cineva) la ~ A pedepsi (pe cineva) la muncă silnică. 8 (Rar; îe) A se duce la ~ A se distruge. 9 Urmă lăsată de roțile unui vehicul pe pământul moale Si: (reg) făgaș¹ (1). 10 (Trs) Urmă adâncă lăsată de șuvoaie¹ (1) pe coasta unui deal. 11 (Mun; Trs) Albie a unui râu. 12 (Reg) Fâșie de pământ rămasă nearată între brazde. 13 (Înv) Val de pământ făcut în scopuri de apărare Si: dig.

DREN, drenuri, s. n. 1. Conductă sau canal care colectează și evacuează apă de pe un teren apos, coboară nivelul unei pânze de apă din sol etc. ♦ Strat de piatră spartă sau de pietriș așezat în spatele unui zid de sprijin sau deasupra unei bolți de pod sau de tunel, care colectează apa de infiltrație. 2. Tub sau meșă de bumbac care înlesnește scurgerea secrețiilor dintr-o plagă. [Var.: (2) drenă s. f.] – Din fr. drain.

CANALIZAȚIE ~i f. 1) Sistem de canale și conducte folosit la colectarea, epurarea și evacuarea apelor reziduale sau a apei de ploaie din perimetrul unei localități. 2) Instalație care servește la transportul și distribuirea energiei electrice prin canale. [Art. canalizația; G.-D. canalizației; Sil. -ți-e] /<fr. canalisation

ȘTUȚ ~uri n. tehn. Țeavă scurtă de metal care servește ca piesă de legătură între o conductă și un recipient. ~ de golire a apei. /<germ. Stutzen

BUCLĂ s. f. 1. șuviță de păr răsucită; cârlionț, zuluf. 2. parte a ochiului unui fir în timpul tricotării. 3. curbă la racordarea aliniamentelor unei serpentine. ◊ cotitură a unui curs de apă. 4. parte dintr-un cablu, dintr-o conductă etc. având forma unei porțiuni dintr-o curbă închisă. 4. (inform.) secvență din instrucțiunile unui program care se execută de mai multe ori până se satisfac anumite condiții. 6. (cib.) suită de efecte în care ultimul corespunde celui dintâi. (< fr. boucle)

DREN, drenuri, s. n. 1. Conductă sau canal care colectează și evacuează apa de pe un teren apos, coboară nivelul unei pânze de apă din sol etc. ♦ Strat de piatră spartă sau de pietriș așezat în spatele unui zid de sprijin sau deasupra unei bolți de pod sau de tunel, care colectează apa de infiltrație. 2. (În forma drenă) Tub sau meșă de bumbac care înlesnește scurgerea secrețiilor dintr-o plagă. [Var.: drenă s. f.] – Din fr. drain.

CAPTA, captez, vb. I. Tranz. (Cu privire la lichide sau gaze) A colecta, a aduna (de la sursă sau de la locul de emanație) într-un rezervor sau în tuburi, pentru diferite întrebuințări. Apa care a fost captată trece în conductă. ◊ (Poetic) Desțeleniți, irigați, electrificați, Captați clocotul șuvoaielor din Carpați. TOMA, C. V. 212. ♦ Fig. (Cu privire la persoane) A prinde în mreji, a cîștiga sau a atrage de partea sa prin diferite manopere sau șiretenii.

CIȘMEA, cișmele, s. f. 1. Instalație prevăzută cu o pompă sau cu un robinet din care curge apa adusă prin țevi de la o conductă sub presiune, de la un rezervor sau de la un izvor. Cum însera... pornea încet către cișmea. CAMILAR, N. I 26. Ghiță Brebu poate... să se răcorească, dacă e vară, și să-și încălzească sîngele, iarna, punîndu-și capul sub cișmeaua din curte. PAS, L. II 51. Caii trecură pe la jgheab; căci nu se putea să intre în Iași cal neadăpat la cișmeaua Păcurarului. SADOVEANU, Z. C. 94. ◊ Expr. A curge ca dintr-o cișmea = a curge mult și continuu. 2. Șipot. Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe. MACEDONSKI, O. I 63. ◊ (Poetic) Izvor. Iar unde-mi cădea... Cișmea izvora, Cu apă curată, Trecută prin -piatră. TEODORESCU, P. P. 470.

dren sn [At: DEX / V: (3) ~ă sf / Pl: ~uri / E: fr drain] 1 Conductă sau canal care colecteză și evacuează apa de pe un teren apos, coboară nivelul unei pânze de apă din sol etc. 2 Strat de piatră spartă sau de pietriș așezat în spatele unui zid de sprijin sau deasupra unei bolți de pod sau de tunel, care colectează apa de infiltrație. 3 (Med) Tub sau meșă de bumbac care înlesnește scurgerea secrețiilor dintr-o plagă. corectat(ă)

conduce [At: NEGRUZZI, S. I, 219 / Pzi: conduc / E: lat conducere] 1 vt A însoți. 2 vt (Îlv) A ~ la poliție (sau la închisoare) A aresta. 3 vt (Îe) A ~ la altar A lua în căsătorie. 4 vt A călăuzi. 5 vt A fi în fruntea unui grup de oameni, a unei instituții, organizații etc., având întreaga răspundere a muncii în domeniul respectiv. 6 vt (Fig) A dirija o discuție, o dezbatere. 7 vt A șofa. 8 vt A introduce apa, gazul în locuințe, prin instalații sau conducte (2). 9 vt A duce. 10 vr A se orienta după anumite norme, principii etc.

CIȘMEA, cișmele, s. f. 1. Instalație prevăzută cu o pompă sau cu un robinet din care curge apa adusă prin țevi de la o conductă sau de la un izvor. ♦ Expr. A curge ca dintr-o cișmea = a curge mult și continuu. 2. Șipot; izvor. – Tc. țeșme.

SORB², sorburi, s. n. 1. Vîrtej de apă cu un ochi adînc la mijloc. Era gușat olarul, parc-avea două cimpoaie sub bărbie. Vorbea, cimpoaiele... se umflau, se dezumflau, gîlgîiau ca apa în sorb cuvintele. STANCU, D. 43. ◊ Fig. M-au urcat pe culmea slavei, într-un rai de strălucire, Și m-au prăbușit în sorburi de-ntuneric și-amăgire. DAVILA, V. V. 101. ◊ (În mitologia populară) Sorbul mărilor = vîrtej mare în miijlocul mări, în care se strîng apele de pe pămînt și care înghite corăbiile. Și l-a aruncat în sorbu mărilor, În bătaia vînturilor. MAT. FOLK. 1564. Sorbul pămîntului = marea care desparte lumea noastră de presupusa lume de dincolo de mormînt. 2. Piesă metalică cu mantaua perforată sau prevăzută cu o sită, care se montează la capătul introdus în lichid al unei țevi aspiratoare, pentru a împiedica aspirarea corpurilor străine; p. ext. țeavă, conductă aspiratoare. Patru țevi negre se afundă în apele Dunării și sug necontenit lichidul necesar fabricării cimentului. Țevile se numesc sorburi. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 180, 2/2. În mlaștină se scobise cu mare greutate... o fîntînă pentru sorbul pompei. SADOVEANU, P. M. 223.

umezitor, ~oare [At: CIHAC, I, 298 / Pl: ~i, ~oare / E: umezi + -tor] 1 a Care umezește (1). 2 sn Dispozitiv de umezit hârtia prin stropire cu apă (pentru a o satina), în timpul procesului de fabricație. 3 sn (Îs) ~ de aer Aparat care pulverizează apă și umezește aerul relativ uscat adus prin conducte din exterior la o instalație industrială, unde este necesar aer condiționat cu un anumit grad de umiditate.

branșament s.n. Loc de conexiune dintre conducta principală a unei rețele de distribuție (de apă, de gaze, de energie electrică etc.) cu una secundară, care servește la alimentarea unui consumator; ambranșament. • pl. -e. /<fr. branchement.

HIDROMONITOR, hidromonitoare, s. n. Instalație pentru săparea pământului, formată dintr-o conductă metalică prin care se proiectează o vână de apă sub presiune. – Din fr. hydromoniteur, germ. Hydromonitor, rus. ghidromonitor.

COLECTOR² ~oare n. 1) Recipient sau conductă pentru colectarea și conducerea fluidelor. ~ de abur. ~ de apă. 2) Organ al rotorului unor mașini electrice. /<fr. collecteur

HIDROMONITOR ~oare n. Instalație pentru spălat pământul, constând dintr-o conductă metalică prin care se proiectează un jet de apă sub presiune foarte mare. /<fr. hydromoniteur, germ. Hydromonitor

DUKER s.n. Conductă de forma unui sifon inversat, care asigură trecerea apelor pe sub șosele, canale etc. [< germ. Düker].

ARTERĂ s.f. 1. Vas de sînge prin care circulă sîngele de la inimă la organe și țesuturi. ♦ (Fig.) Cale, drum de comunicație. 2. Conductă hidraulică principală de alimentare prin care se transportă apa spre locul de consum. ♦ Linie electrică de alimentare pe care se transportă energia spre locul de consum. [< fr. artère. cf. lat. arteria].

DUCKER s. n. conductă de forma unui sifon inversat, care asigură trecerea apelor pe sub șosele, canale etc. (< germ. Dücker)

HIDROMONITOR s. n. dispozitiv component al unei instalații de excavat pământ, dintr-o conductă metalică prin care se proiectează un jet de apă sub presiune. (< fr. hydromoniteur, germ. Hydromonitor)

ARTERĂ, artere, s. f. 1. Vas sanguin de diferite mărimi, care asigură circulația sîngelui de la inimă la organe și țesuturi. ♦ Fig. Cale importantă de comunicație. 2. Conductă hidraulică principală de alimentare, pe care se transportă apa spre locul de consum. ♦ Linie electrică de alimentare, pe care se transportă energie spre locul de consum. – Fr. artère.

ROBINÉT (< fr.) s. n. (TEHN.) Organ de mașină sau armătură, care se montează la capătul unei conducte sau la capătul conductei de scurgere a unui recipient, în scopul opririi, restabilirii sau reglării circulației unui fluid. După forma și mișcarea organului de închidere-deschidere a circulației fluidului, r. pot fi: cu ac, cu bilă, cu cep, cu clapă, cu sertar, cu supapă, cu vană etc. După funcția lor, se disting: r. de asigurare (sau de siguranță), pentru oprirea automată a circulației fluidului, în cazul apariției unei defecțiuni în instalația deservită; r. de dirijare a circulației într-o ramificație de conducte; r. de închidere, folosit în instalațiile obișnuite de apă, de gaz, de încălzire centrală etc.; r. special (sau de comandă, de reglare, de control etc.), folosit în condiții sau în instalații speciale etc.

HIDROMONITOR, hidromonitoare, s. n. Instalație pentru săparea pământului, formată dintr-o conductă metalică prin care se proiectează o vână de apă sub presiune. – Din fr. hydromoniteur, germ. Hydromonitor.

REȚEA, rețele, s. f. 1. Împletitură de fire (de ață, sfoară, sîrmă) lucrată în ochiuri mari; plasă, fileu; p. ext. țesătură rară, imitînd acest fel de împletitură. Două raze ale soarelui de mai... străbăteau pe la marginea perdelei de rețea. STĂNOIU, C. I. 73. ◊ Fig. Un pîlc de copaci se arătă cu rețeaua uscată de ramuri tremurînd, șuierînd, fîșîind în năvala vîntului. SADOVEANU, O. III 334. Paianjenii dormeau în rețelele întinse între strașină și trandafiri. GALACTION, O. I 42. O nesfîrșită și subțire rețea viorie de aburi auriți se așternuse peste marea frămîntată, parcă de valuri, a brădetului. HOGAȘ, M. N. 57. ♦ (Învechit) Dantelă, horbotă. (Cu pronunțare regională) 2 perne de tulpan cu flori de tiriplic, cu rățele de fir. ODOBESCU, S. I 422. Am primit de curînd: mătăsării de Veneția, tulpanuri, panglice, rățele și horbote din Lipsca. FILIMON, C. 109. 2. Obstacol în fața tranșeelor sau îngrăditură la un teren, făcută din sîrmă ghimpată întinsă în rînduri dese între stîlpii susținători. Se văd ici-colo rețelele de sîrmă, creneluri de tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 300. Rețeaua de sîrmă ghimpată, în licărirea albă a cîtorva stele, părea uneori o panglică de flori de gheață. REBREANU, N. 56. 3. Obiect făcut din rețea (1): a) plasă de vînătoare sau, mai ales, de pescărie. V. mreajă. Ajunse cu luntrea la mal, o priponi, ieși în drum cu rețeaua plină de pește. SADOVEANU, O. II 57; b) poliță din împletitură de sfoară sau de sîrmă groasă, pe care se așază bagajele în tren, autobus etc.; c) pungă făcută din plasă. În rețeaua gentei pe care o purta la șold, observai cinci ori șase rațe împușcate. SADOVEANU, O. VIII 206. 4. Fig. Sistem de conducte, galerii, străzi, drumuri etc. cu multe ramificații și întretăieri. O rețea de galerii, perfect orizontale, străbate toată mina. BOGZA, Ț. 63. Soarele cobora spre asfințit și deodată rețele de apă, pînă atunci nevăzute, începură să licărească. SADOVEANU, O. VIII 83. ◊ Rețea de distribuție = ansamblu de conducte prin care se distribuie consumatorilor dintr-un oraș apa, gazele, electricitatea. Rețea de difracție = placă transparentă care are săpate pe suprafața sa linii echidistanțate foarte fine, folosită în locul prismei pentru dispersarea luminii și producerea unui spectru. Rețea de drenaj v. drenaj. ♦ Ansamblu de instituții, școli etc. răspîndite într-o localitate, regiune etc. Rețeaua brigăzilor ieșite în campanie le apăru din nou în față și în minte, ca un cîmp de bătălie cu unitățile desfășurate. MIHALE, O. 132. S-a creat... o mare rețea de instituții pentru protecția copilului. SAHIA, U.R.S.S. 108.

hidromonitor sn [At: LTR² / Pl: ~oare / E: fr hydromoniteur, ger Hydromonitor, rs гидромонитор] Instalație pentru săparea pământului, formată dintr-o conductă metalică prin care se proiectează o vână de apă sub presiune.

rețea sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) raț~, răț~ / Pl: ~ele, (înv) ~eli / E: ml retella] 1 Împletitură din fire (de ață, sfoară, sârmă etc.) lucrată în ochiuri mari Si: plasă, fileu (1). 2 (Pex) Țesătură rară care imită o rețea (1). 3 (Pan) Pânză de păianjen. 4 (Înv) Dantelă. 5 Plasă de vânătoare sau, mai ales, de pescuit. 6 (Rar; fig) Intrigă. 7 (Rar; fig) Capcană (2). 8 Săculeț făcut din împletitură de sfoară unde se păstrează, în timpul pescuitului, peștele prins cu undița. 9 Poliță făcută din împletitură de sfoară sau de sârmă groasă, pe care se așază bagajele în tren, în autobuz etc. 10 (Reg) Fileu pentru păr. 11 Obstacol în fața tranșeelor sau îngrăditură la un teren, alcătuit din sârmă ghimpată întinsă în rânduri dese între stâlpi susținători. 12 (Urmat de determinări) Ansamblu de conducte, galerii, străzi, drumuri etc. cu multe ramificații și întretăieri. 13 (Îs) ~ hidrografică Totalitatea văilor prin care se scurg apele de suprafață dintr-un anumit teritoriu. 14 (Îs) ~ de distribuție Ansamblu de conducte prin care se distribuie consumatorilor dintr-un oraș apa, electricitatea, gazul metan etc. 15 Sistem de vase sanguine, de nervi etc. 16 Ansamblu de instituții, școli etc. răspândite într-o localitate, într-o regiune etc. 17 Al doilea compartiment al stomacului rumegătoarelor Si: ciur (27).

HIDROMONITOR s.n. Instalație pentru săpat pămîntul, formată dintr-o conductă metalică prin care se proiectează o vînă puternică de apă. [< fr. hydromoniteur].

TERMOSIFON s.n. Ansamblu de conducte într-o instalație de încălzire centrală, în care circulația apei se face pe baza diferenței de densitate dintre apa caldă care se ridică și apa rece care coboară. [< fr. thermosiphon].

TERMOSIFON s. n. ansamblu de conducte într-o instalație de încălzire centrală în care circulația apei se face pe baza diferenței de densitate dintre apa caldă care se ridică și apa rece care coboară. (< fr. thermosiphon)

DÉBIT¹ (< fr.) s.n 1. Cantitatea de fluid (sau de material pulverulent) exprimată prin masa (d. masic) sau volumul (d. volumic) substanței care trece în unitatea de timp printr-o secțiune transversală a unei conducte, a unui râu etc. D. unui râu este în schimbare continuă, variind în lungul cursului și în timp, crescând în general de la izvor la vărsare. Se măsoară în kg/s sau m³/s. ◊ D. specific = cantitatea de fluid care trece în unitatea de timp printr-o secțiune perpendiculară pe direcția de curgere a fluidului. D. solid = cantitatea de materiale solide transportate de un curs de apă care trece în unitatea de timp printr-o secțiune transversală. Se măsoară în kg/s sau t/zi. D. normal = d. scurs într-un interval de timp dat, în condiții normale de temperatură (273 K) și presiune (1,01325 N/m²). D. efectiv = d. măsurat într-o secțiune într-o secțiune a unei conducte de fluid. D. instalat = valoarea maximă a debitului de apă care poate fi folosit în turbinele unei centrale hidroelectrice. D. de servitute = d. minim al unui curs de apă, care trebuie lăsat în urma unei amenajări hidrotehnice pentru satisfacerea cerințelor din aval. ♦ (TELEC.) D. de informație = mărime ce caracterizează sursa sau emițătorul dintr-un sistem de comunicație, exprimată prin cantitatea de informație (2) transmisă în unitatea de timp. ♦ (FIZIOL.) D. cardiac = cantitatea de sânge expulzată de ventriculul stâng în aortă la fiecare contracție a inimii (d.-bătaie) sau în cursul unui minut (d.-minut). (MILIT.) D. de foc = numărul de lovituri (care poate fi) tras de o gură de foc în unitatea de timp (minut, oră etc.); regim de foc. ♦ Fig. Flux verbal (abundent). 2. Vânzare de mărfuri cu amănuntul, rapidă și în flux continuu. ♦ Magazin (prăvălie) în care se comercializează mărfuri ce pot fi consumate imediat (d. de tutun); spec. tutungerie. 3. Cantitate de mărfuri, număr de persoane ce pot fi transportate într-o unitate de timp.

DERIVAȚIE, derivații, s. f. 1. Ramificație secundară (permanentă sau temporară) a unui curs de apă, a unei canalizări, a unui circuit electric, a unei conducte de fluid sau a unei căi de comunicație. Șoseaua fiind în reparație, automobilele o luau pe derivație. ♦ Lucrare prin care se abate un curs de apă (pentru irigație, alimentarea unui oraș etc.). 2. (Mil.) Abaterea unui proiectil din planul de tragere, cauzată de rotația în jurul axei sale. 3. (Lingv.) Derivare (1 b). «Căsuță» este format prin derivație din «casă». ▭ Fondul principal de cuvinte e în raporturi strînse cu structura gramaticală și datorită sistemului de derivație prin afixe sau alte mijloace. L. ROM. 1953, nr. 1, 23. Declinarea, conjugarea sau derivația cuvintelor sînt legile organizării interne ale limbii. MACREA, F. 18. 4. (Mat.) Operație în cadrul analizei matematice, folosită pentru a găsi derivata unei funcțiuni. – Variantă: (învechit) derivațiune (pronunțat -ți-u-) (ODOBESCU, S. III 29) s. f.

COLOANĂ, coloane, s. f. 1. Stîlp cilindric de marmură, de piatră, de lemn etc., servind la sprijinirea frontoanelor și a părților interioare ale unor clădiri, sau numai la înfrumusețarea lor. Mai mult chiar decît o coloană de granit... sînt puternice trunchiurile vii [ale stejarilor]. BOGZA, C. O. 245. Ai fi zis că te afli subt o imensă boltă de templu, sprijinită de mii de coloane. HOGAȘ, M. N. 73. Înălțimea coloanelor de dinaintea ușii principale îl face pe Moș Gheorghe să se simtă mic, mic de tot. SP. POPESCU, M. G. 69. Eu nu am serai pe mare, Cu coloane de porfir. BOLINTINEANU, O. 101. ◊ Fig. Ardeau și copaci, coloane subțiri, trandafirii. DUMITRIU, B. F. 53. Vezuviul în aer împinge... Coloana sa de flăcări, coloana sa de fum. MACEDONSKI, O. I 52. ◊ Coloană vertebrală = ansamblu osos alcătuit din totalitatea vertebrelor unui animal, formînd baza de susținere a scheletului la animalele vertebrate; șira spinării. 2. (Fiz.) Masă cilindrică a unui fluid, închisă într-un tub sau țîșnind cu putere dintr-o conductă ori dintr-un rezervor. Coloană de mercur. Coloană de apă. 3. Fiecare dintre secțiunile verticale în care se împarte uneori o pagină tipărită (în special la ziare și reviste) și care este despărțită de celelalte printr-o linie verticală sau printr-un spațiu alb; p. ext. conținutul unei astfel de despărțituri. Ziarele noastre... au găsit mai toate loc pentru a jertfi, din cînd în cînd, cîte o coloană, două, poeziei. MACEDONSKI, O. IV 6. Redacția acestei foi va primi orice plîngere dreaptă a cetățenilor și va face să răsune coloanele sale în favorul celor nedreptățiți. BOLINTINEANU, O. 247. Coloanele ziarului... mi-au fost deschise. GHICA, S.175. Povestea asta se tipări în foaia «Propășirea», mai mult ca să împle coloanele jurnalului. NEGRUZZI, S.I 94. ◊ Expr. A pune (pe cineva) pe două coloane = a arăta că cineva a plagiat, a expune, în coloane alăturate, textul plagiatorului și originalul pe care l-a imitat sau copiat. ♦ Rubrică (într-un formular, într-un registru etc.) care urmează să fie completată. În coloana întîi se trece numele, în coloana a doua data nașterii. ▭ Sta la masă, în față cu un registru deschis, cu o mînă oprită hotărît pe una din coloanele pline de cifre. MIHALE, O. 524. 4. (Determinat uneori prin «de cifre») Șir de cifre așezate unele sub altele (pentru a putea fi adunate). 5. (Adesea urmat de determinări) Grup de oameni (de obicei de soldați) sau de vehicule în mers, așezate în șiruri paralele în adîncime (spre a ocupa cît mai puțin loc din lățimea căii de comunicație). Coloană de tractoare. ▭ Coloana se înșira tăcută. SAHIA, N. 43. Soldații se așezară la rînd și coloana, porni în urma felinarului. D. ZAMFIRESCU, R. 127. Acum coloana s-au oprit Sub crivățul de noapte. ALECSANDRI, P. A. 159. Coloană de marș = formație de mișcare a trupelor pe drum. Coloana a cincea = grup de elemente trădătoare strecurate în spatele unei armate, cu scopul de a-i submina lupta prin acțiuni de sabotaj, spionaj etc. (nume dat pentru prima oară grupului aflat în Madrid în timpul războiului civil, pe care se bizuiau fasciștii spanioli cînd înaintau cu patru coloane asupra orașului).

CONTOR, contoare, s. n. Aparat de măsurat cantitatea de apă, de energie electrică, de gaze etc. transmisă consumatorilor prin conducte. Au scos siguranțele la contor! răcniră cei care fuseseră lăsați în întuneric. PAS, Z. IV 255.

JGHEAB, jgheaburi, s. n. 1. Trunchi de copac (sau piesă de lemn, de piatră etc.) scobit la mijloc de la un capăt la altul ca un șanț și servind drept canal de scurgere pentru apă sau ca adăpătoare pentru vite. [Calul] băgă capul în jgheab și bău. PREDA, Î. 132. Vinul tău e apă goală și paharul tău e de lemn scobit ca jgheabul din care s-adapă vitele. DELAVRANCEA, O. II 259. Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe. MACEDONSKI, O. I 63. ♦ Conductă deschisă așezată la marginea acoperișului unei case, pentru scurgerea apei; uluc. 2. Șanț îngust, crestătură, adîncitură. V. șănțuleț. Trecui din stinga la dreapta tamponul, luai guma de șters din jgheabul de sticlă și o pusei pe o bucată de hîrtie, pe masă. ARGHEZI, P. T. 153. O lespede lată... brăzdată de jgheaburi netede, adîncite de mînă de om. C. PETRESCU, R. DR. 55. ◊ Fig. [Picăturile] se scurgeau tot mai grele, tot mai dese, pe jgheabul unui creț al cioarecilor. GALAN, Z. R. 208. 3. Făgaș, rîpă, dîră făcută de șuvoiul ploilor la munte; p. ext. vale. Uraganele umplură jgheaburile largi ale munților și, ca niște imense puhoaie vijelioase, se rostogoleau prăpăstios la vale. HOGAȘ, M. N. 175. Pe sus, pe pustiile jgheaburi, Prin rîpele munților suri, Zac zmeii cu trupul de aburi. COȘBUC, P. II 8. Pămîntul se lăsa la vale... pînă se cufunda în jgheaburile mult umbrite ale Rîmnicului și Rîmnicelului. ODOBESCU, S. III 195. 4. Șănțuleț săpat în pămînt care servește la udatul semănăturilor, mai ales în grădinile de zarzavat; rigolă. Jgheabul se întinde ca un vrej, ca un șarpe, făcînd înconjurul grădinii, iar pe-alocuri trece printre brazde și le udă pe toate. PAS, L. II 69. – Variantă: zgheab (TEODORESCU, P. P. 171) s. n.

coloană sf [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 254 / Pl: ~ne / E: fr colonne cf columnă, cortină] 1 (Aht) Stâlp cilindric de marmură, piatră, lemn etc., destinat să susțină o parte dintr-un edificiu sau să-l înfrumusețeze. 2 (Fig) Protector. 3 (Teh) Nume dat mai multor aparate folosite în chimie și în industria chimică, alcătuite dintr-o manta cilindrică verticală de metal, de sticlă etc. care conține materiale adsorbante sau talere de formă specială, materiale filtrante etc. 4 (Îs) ~ de ancoraj Prima coloană de tubaj din partea de sus a unei găuri de sondă, care servește la consolidarea straturilor de la suprafață. 5 (Îs) ~ de forare Coloană metalică, ale cărei capete se fixează în talpa și în tavanul galeriei care susține perforatorul. 6 (Îs) ~ filtrantă Tub de oțel introdus în pământ cu ajutorul căruia se captează izvoarele subterane. 7 (Îs) ~ montantă Conductă principală la care se racordează țevile sau cablurile de apă, gaz, curentul electric etc. în diferite etaje ale unei clădiri. 8 (Îs) ~ hidraulică Gură de apă, de mare debit, situată lângă o linie de cale ferată în stații și în depouri de locomotive pentru alimentarea cu apă a tenderului locomotivei. 9 (Chm; îs) ~ de distilare (sau de fracționare) Aparat (industrial) cu ajutorul căruia se separă, prin distilare, componentele unui amestec lichid. 10 (Fiz) Masă cilindrică a unui fluid, închisă într-un tub sau țâșnind cu putere dintr-o conductă sau dintr-un rezervor. 11 (Mar) Partea de jos a catargului. 12 Fiecare dintre secțiunile verticale în care se împarte o pagină tipărită de ziar, revistă etc. și care este despărțită de celelalte printr-o linie neagră verticală sau printr-un spațiu alb. 13 (Pex) Conținutul unei coloane (12). 14 (Îe) A pune pe cineva pe două ~ne A demonstra că cineva a plagiat, expunând, în coloane alăturate, textul plagiatorului și originalul folosit de acesta. 15 Șir de cifre așezate unele sub altele într-un tabel, într-o matrice etc. pentru a putea fi adunate. 16 Despărțitură verticală a unui registru marcată prin două linii paralele. 17 (Șîs) ~ de marș Grup de oameni, de soldați, de vehicule etc. care se deplasează pe același itinerar în șiruri paralele. 18 Formație realizată prin dispunerea în adâncime a unităților militare în vederea deplasării lor. 19 (Îs) ~ mobilă Corp de trupe dislocate într-o anumită regiune pentru a menține liniștea. 20 (Iuz; îs) ~na a cincea Grup de fasciști organizați pentru propagandă, luptă și spionaj împotriva democrației într-o țară nefascistă. 21 (Îs) ~ vertebrală Totalitatea vertebrelor reunite cap la cap, formând axul de susținere a scheletului la animalele vertebrate. 22 (Îs) ~ sonoră Ansamblu de sunete (cuvinte, muzică etc.) care însoțesc imaginile unui film.

CIRCUIT ~e n. 1) Mișcare pe un cerc închis cu revenire la punctul inițial ◊ ~ul capitalului mișcare a capitalului industrial în sfera producției (bani-marfă-bani). 2) Sistem de medii sau de conducte prin care circulă ceva (lichide, vapori, gaze, electricitate etc.). * ~ul apei în natură proces continuu de circulație a apei în diferitele ei stări. ~ electric ansamblu de fire, bune conducătoare de electricitate, care constituie un traseu închis pentru circulația unui curent. /<fr. circuit, lat. circuitus

PIPĂ, pipe, s. f. 1. Lulea. Amîndoi... au stat o vreme așa, fumînd în tăcere: baciul pipa și căruțașul a doua țigară. SADOVEANU, O. L. 71. Ca un lucrător care și-a sfîrșit treaba și are acum vreme de palavre, aprinse o pipă scurtă. C. PETRESCU, Î. II 183. Toți, jucînd, se strîng în drum, Și bunicul rîde tare, Pipa scuturînd de scrum. IOSIF, V. 47. 2. (Tehn.) Tub de porțelan curbat la un capăt, folosit pentru protejarea conductelor aeriene exterioare la intrarea lor în pereții unei clădiri împotriva apei de ploaie. ♦ Piesă a distribuitorului motorului cu explozie, care are o mișcare de rotație pentru a închide succesiv circuitele electrice ale bujiilor.

eroziune sf [At: COBÎLCESCU, G. 63/5 / P: ~zi-u~ / Pl: ~ni / E: fr érosion, lat erosio, -onis] 1 Uzură exercitată de apă și de agenții atmosferici asupra scoarței pământului. 2 Rezultat al eroziunii (1). 3 Măcinare a solului cauzată de eroziune (1). 4 Uzură exercitată de apele curgătoare asupra albiei și a malurilor proprii. 5 (Teh) Uzură a conductelor sau a aparatelor metalice, apărută din cauza frecării fluidelor de pereții acestora. 6 (Med) Ulcerație superficială a pielii sau a mucoaselor apărută în urma unei inflamații sau a acțiunii unor agenți exteriori Si: excoriație.

DEBIT¹, debite, s. n. 1. Tutungerie. ♦ (Înv.) Debit de băuturi spirtoase = cârciumă. 2. (Înv.) Vânzare, desfacere continuă de mărfuri cu amănuntul. 3. Cantitatea de fluid sau de pulbere fină care trece, într-o unitate de timp, printr-o secțiune a unei albii, a unei conducte sau a unui canal. ◊ Debit instalat = valoare maximă a debitului de apă care poate fi utilizat în scopuri energetice de turbinele unei centrale hidroelectrice. ♦ Cantitate de material sau de obiecte produse de o mașină sau de o instalație într-o unitate de timp. Debit de energie = energie debitată de o instalație într-o unitate de timp. ♦ (Med.) Debit cardiac = cantitatea de sânge expulzată de ventriculul stâng în aortă la fiecare contracție a inimii sau în cursul unui minut. ♦ (Mil.) Debit de foc = numărul de lovituri care poate fi tras de o gură într-o anumită cantitate de timp. ♦ Fig. Afluență (precipitată), torent de cuvinte în vorbirea cuiva. – Din fr. débit.

DESFUNDA, desfund, vb. I. Tranz. 1. A deschide un butoi scoțându-i fundul sau dându-i cep; p. ext. a deschide o sticlă astupată, scoțându-i dopul; a destupa. ♦ Refl. (Rar; despre torente de apă) A se revărsa. 2. A curăța sau a goli un canal; o conductă, un șanț înfundat etc. 3. A face ca un drum, un teren să devină impracticabile din cauza ploii, a apei revărsate, a noroiului etc. 4. A ara adânc, a desțeleni un teren, de obicei pentru pregătirea unei plantații viticole sau pomicole. – Des¹- + [în]funda.

A PURJA ~ez tranz. tehn. (instalații, conducte) A curăța în interior de depuneri și de impurități (cu ajutorul apei sub presiune). /<fr. purger

DEBIT¹, debite, s. n. 1. Tutungerie. ♦ (Înv.) Debit de băuturi spirtoase = cârciumă. 2. (Înv.) Vânzare, desfacere continuă de mărfuri cu amănuntul. 3. Cantitatea de fluid sau de pulbere fină care trece, într-o unitate de timp, printr-o secțiune a unei albii, a unei conducte sau a unui canal. ◊ Debit instalat = valoare maximă a debitului de apă care poate fi utilizat în scopuri energetice de turbinele unei centrale hidroelectrice. ♦ Cantitatea de material sau de obiecte produse de o mașină sau de o instalație într-o unitate de timp. Debit de energie = energie debitată de o instalație într-o unitate de timp. ♦ (Med.) Debit cardiac = cantitatea de sânge expulzată de ventriculul stâng în aortă la fiecare contracție a inimii sau în cursul unui minut. ♦ (Mil.) Debit de foc = numărul de lovituri care poate fi tras de o gură de foc într-o anumită unitate de timp. ♦ Fig. Flux verbal (abundent). – Din fr. débit.

DESFUNDA, desfund, vb. I. Tranz. 1. A deschide un butoi scoțându-i fundul sau dându-i cep; p. ext. a deschide o sticlă astupată, scoțându-i dopul; a destupa. ♦ Refl. (Rar; despre torenți de apă) A se revărsa. 2. A curăța sau a goli un canal; o conductă, un șanț înfundat etc. 3. A face ca un drum, un teren să devină impracticabile din cauza ploii, a apei revărsate, a noroiului etc. 4. A ara adânc, a desțeleni un teren, de obicei pentru pregătirea unei plantații viticole sau pomicole. – Pref. des- + [în]funda.

SIFON, sifoane, s. n. 1. Tub în formă de U răsturnat folosit pentru a face ca un lichid să treacă de la un nivel la alt nivel, pe deasupra unui obstacol care împiedică scurgerea liberă a lichidului. 2. Dispozitiv în formă de S, de U sau de P montat la punctul de legare dintre un obiect de instalație sanitară și o conductă de canalizare, cu scopul de a opri, prin formarea unui dop de apă, trecerea gazelor din canal în instalație. 3. Butelie etanșă de sticlă, de material plastic etc., cu pereții groși, folosită pentru păstrarea și debitarea sub presiune a apei acidulate cu bioxid de carbon; p. ext. apă gazoasă obținută prin saturarea cu bioxid de carbon, sub presiune, a apei potabile. 4. Aparat pentru spălarea și dezinfectarea anumitor cavități ale organismului (stomac, nas etc.). 5. Organ de locomoție sau de circulație în formă de pâlnie la unele animale acvatice inferioare. – Din fr. siphon, lat. sipho, -onis, germ. Siphon.

SIFON, sifoane, s. n. 1. Tub în formă de U răsturnat folosit pentru a face ca un lichid să treacă de la un nivel la alt nivel, pe deasupra unui obstacol care împiedică scurgerea liberă a lichidului. 2. Dispozitiv în formă de S, de U sau de P montat la punctul de legare dintre un obiect de instalație sanitară și o conductă de canalizare, cu scopul de a opri, prin formarea unui dop de apă, trecerea gazelor din canal în instalație. 3. Butelie etanșă de sticlă, de material plastic etc., cu pereții groși, folosită pentru păstrarea și debitarea sub presiune a apei acidulate cu dioxid de carbon; p. ext. apă gazoasă obținută prin saturarea cu dioxid de carbon, sub presiune, a apei potabile. 4. Aparat pentru spălarea și dezinfectarea anumitor cavități ale organismului (stomac, nas etc.). 5. Organ de locomoție sau de circulație în formă de pâlnie la unele animale acvatice inferioare. – Din fr. siphon, lat. sipho, -onis, germ. Siphon.

SIFON, sifoane, s. n. 1. Tub îndoit în formă de U răsturnat, cu brațe neegale, folosit pentru a face să treacă un lichid de la un nivel superior la un nivel inferior, pe deasupra unui obstacol care împiedică scurgerea liberă a lichidului. 2. Piesă de fontă sau de plumb, în formă de S, de U sau de P, montată la legătura dintre un obiect de instalație sanitară și o conductă de canalizare cu scopul de a opri, prin formarea unui dop de apă, trecerea gazelor din canal în încăperea în care se află obiectul. 3. Sticlă ermetic închisă, în care se introduce o băutură gazoasă sub presiune și care, la apăsarea pe un mîner de metal, lasă să curgă lichidul; băutura conținută în această sticlă. Un sifon... bîzîia pe gîtul de metal coclit. C. PETRESCU, S. 69. 4. Aparat pentru spălarea și asepsia anumitor cavități ale organismului (stomac, nas etc.). 5. Organ de locomoție, în formă de pîlnie, la animalele cefalopode.

sifon sn [At: I. GOLESCU, C. / V: (îrg) ți~ / Pl: ~oane / E: fr siphon, lat sipho, -onis] 1 Țeavă îndoită, cu două brațe inegale, folosită la transvazarea lichidelor între două niveluri diferite. 2 Dispozitiv în formă de S, de U sau de P montat la punctul de legare dintre un obiect de instalație sanitară și o conductă de canalizare, cu scopul de a opri, prin formarea unui dop de apă, trecerea gazelor din canal în instalație. 3 Butelie etanșă de sticlă sau plastic, cu pereții groși, folosită pentru păstrarea și debitarea sub presiune, prin deschiderea unei supape, a apei acidulate cu bioxid de carbon. 4 (Pex) Apă acidulată obținută prin saturarea cu bioxid de carbon, sub presiune, a apei potabile Si: (pop) apă gazoasă, (rar) sodă. 5 (Fam; îe) A-i veni (cuiva) cu ~ A se supăra (11). 6 Aparat de uz medical pentru spălarea și dezinfectarea anumitor cavități ale organismului (stomac, nas etc.). 7 Organ de locomoție sau de circulație în formă de pâlnie, la unele animale acvatice inferioare. 8 (Arg) Sifilis. 9 (Gfg; înv) Vânt foarte puternic în formă de vârtej. asemănător cu tromba¹.

INSTALATOR, -OARE, instalatori, -oare, s. m. și f. Lucrător care montează conducte sau aparate într-o instalație; persoană specializată în montarea și repararea instalațiilor de apă, gaze naturale, electricitate etc.

buclă s.f. 1 Șuviță de păr ondulat în formă de spirală; cîrlionț, zuluf. Un cap tînăr de fată încărcat cu bucle (CĂL.). 2 (text.) Bucată de fir textil, îndoită și răsucită în timpul tricotării, în formă ondulată, care formează ochiul tricotului. 3 Curbă foarte strînsă, folosită la racordarea porțiunilor drepte ale unui drum în serpentină. ♦ Curbă a unui curs de apă. 4 (constr., electr.) Obiect care are formă de spirală sau de inel (fir, cablu, conductă etc.). ♦ Piesă metalică pe care se fixează, prin îndoire, capătul unui cablu, a unei conducte etc. 5 (inform.) Secvență din instrucțiunile unui program care se execută de mai multe ori pînă se satisfac anumite condiții. ◊ Buclă digitală = aparat electronic pentru redarea infinită a unei secvențe sonore înregistrate. 6 (cib.) Suită de efecte în care ultimul corespunde celui dintîi. 7 (med.) Ansă. • pl. -e. /<fr. boucle.

DREN ~uri n. 1) Conductă subterană cu pereți absorbanți sau canal deschis, folosită pentru colectarea și evacuarea excesului de apă din sol. 2) med. Tub sau meșă de tifon care se aplică la o rană pentru a o curăța de puroi. /<fr. drain

SLIMLINE SLIM-LAIN/ s. n. conductă rezistentă, din beton armat cu fibre din sticlă, pentru sistemele de canalizare și transportul apei la suprafață. (< engl. slimline)

DANAIDĂ s.f. 1. (Mit.) Nume dat fiecăreia dintre cele 50 de fiice, foarte frumoase, ale lui Danaos, regele Argosului, care pentru faptul de a-și fi ucis soții în noaptea nunții, au fost pedepsite ca după moarte, în infern, să umple cu apă un vas uriaș fără fund. 2. Deschizătură calibrată, folosită în măsurarea cu precizie a debitelor în conducte. [< fr. Danaïdes].

COT, (I 1) coate și (I 2, 3, 4) coturi, s. n., (II) coți, s. m. I. S. n. 1. (Anat.; la om) Partea exterioară a articulației dintre humerus și cubitus, care unește brațul cu antebrațul. ◊ Loc. adv. Cot la cot = alături; împreună. ◊ Expr. A da din coate = a) a-și face loc împingând pe alții; b) a lupta (fără scrupule) pentru a ieși dintr-o încurcătură, pentru a obține o situație. A lega cot la cot = a lega (pe cineva) cu mâinile la spate (alături de altul). A-și da coate (sau cu cotul) = a-și face semne (cu cotul); a coti (2). A băga mâinile până-n (sau până la) coate = a fura mult și fără jenă. (Fam.) A-i arăta (sau a-i întoarce) cuiva cotul = a refuza pe cineva în mod batjocoritor; a nu lua în seamă, a trata cu indiferență. Mă doare-n cot! = puțin îmi pasă! ♦ Compus: coate-goale s. m. invar. = (depr.) om sărac. ♦ Parte a mânecii care acoperă cotul (I 1). ♦ (La cal) Parte ieșită în afara articulației de la mijlocul picioarelor de dinapoi. 2. Loc, porțiune unde un drum, o vale etc. își schimbă brusc direcția; cotitură, întorsătură. ♦ Meandră (a unei ape curgătoare). 3. Tub curbat în forma unui arc de cerc, folosit pentru a face legătura între două conducte cu direcții diferite. 4. (Reg.) Colț, unghi, ungher. II. S. m. Veche unitate de măsură pentru lungimi egală cu 0,664 metri (în Muntenia) sau cu 0,637 metri (în Moldova), care reprezenta distanța de la cot (I 1) până la încheietura palmei; p. ext. măsură considerată, subiectiv, mare sau mică, după împrejurări. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși cuiva) limba de-un cot, se zice când cineva face un efort (fizic) peste măsură de mare. ♦ Bucată de material textil măsurată cu această unitate de măsură. ♦ (Reg.) Vergea de lemn sau de metal pentru măsurarea lungimii. – Lat. cubitus.

EROZIUNE s.f. 1. Acțiunea de roadere pe care o exercită mai ales apa și agenții atmosferici asupra Pămîntului; (spec.) roadere a solului produsă de acțiunea diferiților agenți externi. 2. Uzura conductelor sau a aparatelor metalice, datorită frecării fluidelor de pereții acestora. 3. Ulcerație ușoară, superficială a pielii sau a mucoaselor. [Pron. -zi-u-. / < fr. érosion].

CANALIZAȚIE s. f. 1. ansamblu de construcții și instalații destinat colectării, transportului și evacuării apelor uzate. 2. ansamblu de lucrări care permit curgerea unui curs de apă cu debit mic dintr-un canal. 3. instalație care servește la transportul sau distribuția energiei electrice, prin conducte. (< fr. canalisation)

COT, (I 1) coate, (I 2, 3, 4) coturi, s. n., (II) coți, s. m. I. S. n. 1. (Anat.; la om) Partea exterioară a articulației dintre humerus și cubitus, care unește brațul cu antebrațul. ◊ Loc. adv. Cot la cot = alături; împreună. ◊ Expr. A da din coate = a) a-și face loc împingând pe alții; b) a lupta (fără scrupule) pentru a ieși dintr-o încurcătură, pentru a obține o situație. A lega cot la cot = a lega (pe cineva) cu mâinile la spate (alături de altul). A-și da coate (sau cu cotul) = a-și face semne (cu cotul); a coti (2). A băga mâinile până-n (sau până la) coate = a fura mult și fără jenă. (Fam.) A-i arăta (sau a-i întoarce) cuiva cotul = a refuza pe cineva în mod batjocoritor; a nu lua în seamă, a trata cu indiferență. Mă doare-n cot! = puțin îmi pasă! ◊ Compus: s. m. și f. coate-goale = (depr.) om sărac. ♦ Parte a mânecii care acoperă cotul (I 1). ♦ (La cal) Parte ieșită în afara articulației de la mijlocul picioarelor de dinapoi. 2. Loc, porțiune unde un drum, o vale etc. își schimbă brusc direcția; cotitură, întorsătură. ♦ Meandru (al unei ape curgătoare). 3. Tub curbat în forma unui arc de cerc, folosit pentru a face legătura între două conducte cu direcții diferite. 4. (Reg.) Colț, unghi, ungher. II. S. m. Veche unitate de măsură pentru lungimi egală cu 0,664 metri (în Muntenia) sau cu 0,637 metri (în Moldova), care reprezenta distanța de la cot (I 1) până la încheietura palmei; p. ext. măsură considerată, subiectiv, mare sau mică, după împrejurări. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși cuiva) limba de-un cot, se zice când cineva face un efort (fizic) peste măsură de mare. ♦ Bucată de material textil măsurată cu această unitate de măsură. ♦ (Reg.) Vergea de lemn sau de metal pentru măsurarea lungimii. – Lat. cubitus.

aspirație sf [At: MAIORESCU, CR. III, 215 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr aspiration] 1 Inspirare. 2 Inhalare. 3 (Fon) Pronunțare aspirată (4) a unui sunet. 4 (Pex) Spiranta laringală h. 5 (Teh) Deplasare a unui fluid într-o conductă prin micșorarea presiunii aerului la capătul conductei către care acesta se deplasează. 6 (Med) Pătrundere în căile aeriene a unor lichide (sânge, lichid amniotic, apă, vomă) care pot produce asfixie mecanică sau pneumonie. 7 Metodă de extragere a conținutului lichid dintr-o cavitate sau plagă. 8 (Fig) Năzuință. 9 (Psh; îs) Nivel de ~ Nivel pe care subiecții speră să-l atingă în executarea unei activități specifice și standardizate, care se evaluează prin raportarea succesului real la succesul presupus.

lână s.f. I 1 <reg.> lâneață. Oile din stână au o lână de calitate. 2 (ind. text.) lână artificială = lanital. Lâna artificială se folosește la fabricarea unor țesături și tricotaje. 3 lână tăbăcărească = <înv.> lână de tăbăcie. Lâna tăbăcărească se smulge de pe pielea de oaie dată la tăbăcit, fiind folosită mai ales la fabricarea pâslelor; (reg.) lână tușinată = <reg.> tușinătură, tușineală. Lâna tușinată se tunde a doua oară, toamna, mai ales de pe oile țurcane; (înv.) lână de tăbăcie v. Lână tăbăcărească. 4 (la pl. lânuri) lânică, <reg.> lâneață, lânișoară, lâniță, lânuță. Lânurile se folosesc mai ales la brodat. 5 (tehn.) lână de zgură = lână minerală = vată de zgură. Lâna de zgură este folosită pentru izolarea conductelor. II (bot.) 1 (art.; bot.) lâna-caprelor = Serastium lanatum; <reg.> steluță-albișoară. 2 (reg.) lână-broștească = lână-de-apă = lână-de-broască = lână-de-broaște = lână-verde = (art.) lâna-apei = lâna-broaștei = lâna-broaștelor v. Mătasea-broaștei (v. mătase) (Conferva rivularia); lânâ-de-baltă v. Iarba-câmpului (v. iarbă) (Agrostis alba sau Agrostis stolonifera); lână-de-brad v. Mătreață-de-arbori (Usnea barbata).