scoibă, scoibe, s.f. (reg.) 1. cal bătrân, slab și neputincios. 2. femeie bătrână și slabă. 3. coajă verde de nucă; coajă de dovleac fiert (hrană pentru porci).

coclete (cocleți), s. m. – 1. Înveliș al alunei sau nucii, coajă, coajă de castană cu țepi (se aplică numai fructelor crescute împreună pe o singură codiță). – 2. Fire de urzeală. – 3. Plasă, împletitură în general. – 4. Postament pe patru picioare pe care se așază albia de spălat sau de frămîntat. – Var. cocleț, cotleț, cotlete, codleț, corleț. Probabil der. de la formația expresivă coc, cu l de asemenea expresiv (cf. cocoli) și cu suf. – ete. Sensul 4 se datorează unei confuzii cu corlată. Cioclej, s. m. (tulpină de porumb lăsată pe cîmp), cu var. cioclod, s. m. (tulpină de porumb; miez de măr), se datorează contaminării cu ciocălău. Coincidența cu sl. kuka „cîrlig” (Cihac, II, 67), cu bg. kukulec (Conev 60) sau cu sb. kotlac (Candrea), nu este convingătoare. – Der. încocleți (var. încocleța), vb. (a prinde, a strînge, a înhăța).

NUCĂ s. f. I. 1. Fructul de nuc (1), alcătuit dintr-un miez comestibil, închis într-o coajă lemnoasă, acoperită de o coajă cărnoasă verde care la maturitate se usucă și crapă. Găoci de nuci (cca 1705). gcr i, 357/6. Cu meșterșug tocmind într-o nucă metiutea iarbă pucioasă, o ascunde. cantemir, hr. 121, cf. budai-deleanu, lex., lb. Dacă vor fi nuci destule, atuncea și sămănăturile în creșterea și coacerea lor folos vor avea. calendariu (1814), 88/24. [Î]l voi hrăni cu miez de nucă. eminescu, n. 27, cf. id. o. iv, 74. Poruncește să-i aducă... un sac plin cu nuci. creangă, p. 101, cf. ispirescu, l. 71. Să tăiem coaja verde a nucei cu cuțitul, ca să putem gusta din sîmburele ei dulce. f (1906), 31. Coji verzi de nuci. antipa, p. 125. Arzi o nucă cu coajă și miez cu tot... și cu amestecul ce se dobîndește se ung bubele. pamfile, b. 17, cf. id. J. ii, 88, id. văzd. 92. Întrebuințarea coajei de nuc sau a nucilor verzi... la fire și lînă. pamfile-lupescu, crom. 128. Scăldătorile de frunze și coji verzi de nuci sînt reputate în popor pentru copiii scrofuloși și slăbiți. n. leon, Med. 53. Ești jucat de-o undă ce te-neacă Și de năluca apei, ca o nucă seacă? arghezi, c. o. 91. Miezul nucilor, pe lîngă substanțele grase și cele albuminoide, conține și cantități importante de vitamina B₁. bordeianu, p. 364. Bădiță... nimica nu-mi aduci, Fără sînul plin de nuci. jarnik-bîrseanu, d. 83. Frunză verde, nucă seacă. hodoș, p. p. 85, cf. șez. i, 141, alr i 882. La Crăciun se vede dacă-i bună nuca (= rezultatele trebuie apreciate la timpul potrivit, nu mai devreme). cf. zanne, p. i, 21. Tac, tac, Ca nucile-n sac, se spune, ironic, despre cei vorbăreți. cf. id. ib. 227. Omul se cunoaște din vorba sa, și nuca cea sacă din ușurința sa. id. ib. ii, 829. Patru frați într-un cojoc (Nuca). șez. xiii, 26. ◊ (Ca termen de comparație) Femelele depun, în etape, cîteva sute de ouă într-un cuib mare cît o nucă. c. antonescu, p. 134. Pentr-o mîndră cît o nucă. jarnik-bîrseanu, d. 434. Țițile ca nucile. șez, ii, 222, cf. zanne, p. ix, 495. Ai făcut o treabă cît o nucă, se spune, familiar, cuiva care a acționat greșit, care nu a ajuns la rezultatul scontat. cf. zanne, p. i, 229. ◊ (Cu determinări arătînd specia) Nuci de cele mari sau talie-nești. lb. Nuci turcești. com. din brașov. ◊ Expr. Cînd o face plopul nuci și răchita mere dulci = niciodată. cf. jarnik-bîrseanu, d. 272, zanne, p. i, 257. A se potrivi (sau a se nimeri, popular, a se lovi, a se lipi) ca nuca în perete (sau, rar, în gard) = a fi total nepotrivit. cf. baronzi, l. 44. Cîrpește o minciună care se potrivea ca nuca în părete. creangă, p. 47. Se lovi ca nuca în perete și vorba ta. ispirescu, l. 215. Arcul acela de la Filaret de pe Cîmpia Libertății, despre care el pretinde că l-a făcut în stil neogotic... se potrivește acolo ca nuca în perete. camil petrescu, o. ii, 396. Intervenția nevesti-si în discuția lor se potrivea ca nuca-n perete. galan, b. ii, 42, cf. com. din piatra-neamț, zanne, p. i, 228. ♦ (De obicei la sg.; folosit ca nume de materie) Miez de nucă (I 1). Mujdei de nucă. șez. viii, 39. Azi se coc în casă prăjituri pe ales și potcoave cu mac, nuci și lictar. f (1906), 7. În dulapul din sufragerie Un sfert de cozonac cu nucă. minulescu, v. 190. ♦ (Regional) Găoace de nucă (I 1). alr sn i h 213. ♦ (La pl.; adesea în construcția în nuci, ddrf, cade) Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. Masalagii și pungași... jucau nuci. FILIMON, 0. I, 109, cf. DDRF, TDRG, CADE, h X 586. 2. Compuse: nucă-de-cocos sau (învechit) nuca-cocului = fructul comestibil al cocotierului. Robinson au făcut o gustare bună din aceste nuci-de-cocos. drăghici, r. 51/30. Întrebuința coaja nucii-cocului. id. ib. 101/21. În magia depărtării... vedea pădurile de smarald, penagile palmierilor, feriga gigantică, nucile-de-cocos. bart, e. 307. Multe triburi primitive au cuvinte deosebite pentru diversele specii... de nuci-de-cocos. vianu, m. 23. (Învechit și regional) Nucă-de-mare sau nucă-de-mușcată, nucă-tămîioasă = nucșoară (2). cf. lb, lm, morariu, pl. 463. În toată Europa occidentală se făcea deci o enormă consumație de piper, cuișoare, scorțișoară, ghimber, nucă-tămîioasă. oțetea, r. 108. Se întorceau cu... ghimber, scorțișoară, nucă-de-mușcată etc. id. ib. 122. Nucă-galică sau nucă-de-stejar, (regional) nucă-de-goron = gogoașă de ristic, v. ristic. cf. alexi, w., ltr², a i 26. Nucă-americană sau nucă-de-America = semințele comestibile ale arborelui Bertholletia excelsa, care crește în regiunea tropicală din America de Sud. (Rar) Nucă-amară = migdală. cf. lm. (Regional) Nucă-de-mare = castană. teaha, c. n. 247. Nucă-vomică = semințele toxice ale arborelui turta-lupului. cf. dm. ** p. ext. (Transilv.) Nucă-de-lac = cornaci (Trapa natans). cf. coteanu, pl. 15, KLEIN, D. 73, LB, POLIZU, LM, BARCIANU. II. p. anal. 1. (Regional) a) Parte la piciorul de dinapoi al calului, situată dedesubtul șoldului și în imediata apropiere a acestuia. dr. v, 320. b) (În sintagmele) Nuca genunchiului = rotulă. cf. BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Nuca gîtului = ceafă. alexi, w. 2. Organ de mașină care servește la realizarea articulațiilor sferice. cf. ltr², dm, der. ♦ Șaibă, piuliță. Cf. lb. Pentru fire de bătătură nuca fusului, adică șaiba, se ia mai mică. ionescu-muscel, Fil. 255. ♦ (Regional; determinat prin „de la tigaie”) Bucată de oțel sau de fier, fixată în centrul piuliței, pe care se învîrtește capătul de jos al fusului de la crîngul morii. cf. alr sn i h 165. ♦ (Regional) Partea de jos a coarbei, în care se fixează sfredelul; broască (Groși-Baia Mare). alr ii 6 662/349. 3. (La pl.; în limbajul minerilor din Valea Jiului) Cărbuni de granulație mijlocie, de 10-20 mm. ltr. – pl.: nuci și (regional) nuce (alr i 882/49, 61, 75, 116, 259, 315, 375, 388, 394, 418, 528, 596, 684, 720, 940). – gen.-dat. nucii și (învechit) nucei, (regional) nuchii (alr ii 6 085/95). – Lat. nux, -cis.

GĂOACE găoci f. 1) Coajă tare a oului. 2) Fiecare dintre jumătățile unei coji de nucă (sau de alt fruct). * A se închide în ~ea sa a se izola de tumultul vieții. 3) Căpăcel al unei ghinzi. [G.-D. găocii] /Orig. nec.

SPĂRGĂTOR² ~oare n. Instrument pentru spargerea unor materiale dure (sau a fructelor cu coajă). ~ de nuci. ◊ ~ de gheață navă de construcție specială capabilă să-și croiască drum prin câmpurile de gheață, lăsând în urmă un coridor de navigație pentru alte vase. /a sparge + suf. ~ător

MOLUȘTE s.f. pl. Încrengătură de animale nevertebrate, cu corpul moale, lipsit de schelet intern și care trăiesc adesea într-o cochilie; (la sg.) animal din această încrengătură. [Sg. moluscă. / < fr. mollusques, cf. lat. mollusca – nucă cu coajă moale].

SCLEREIDE s.f.pl. (Biol.) Celule moarte, îngroșate și lignificate care formează țesutul dur al cojilor de nucă, al sîmburilor de piersici etc. [Pron. -re-i-, sg. sclereidă. / < germ. Sklereide, cf. gr. skleros – tare, eidos – aspect].

costeliv (costelivă), adj. – 1. Slab, uscățiv. – 2. (Nucă) cu coaja tare. – Mr. costenliv. Sl. kostilivŭ (bg. kosteliv) „ciolănos”, din sl. kostĭ „os” (DAR; Conev 90).

dehoca (-c, -at), vb. – 1. A sacrifica, a omorî (un animal). – 2. A rupe, a sparge, a face bucăți. – 3. A extenua, a obosi, a epuiza. – Var. (Mold.) dihoca, (Trans.) devocă. Origine incertă. Se consideră în general reprezentant al unui lat. *devocare, în loc de *devacuāre (Candrea-Dens., 481; REW 9108; Candrea; Scriban); cf. cat. divacare „a goli.” Soluția nu este imposibilă; însă pare preferabil să se pună acest cuvînt în legătură cu seria de creații expresive dăbăla, dehula, etc. Circulă și var. desvoca, pe care Candrea, Bul. Soc. fil., I, 40 și Candrea-Dens., 474, o derivă din lat. *disvocāre. Densusianu, Rom., XXXIII, 76, pleca de la mag. dió „nucă”, dió haj „coajă de nucă”. Cf. desfăca.

SCLEREIDĂ s. f. celulă moartă, cu membrana îngroșată și lignificată, formând țesutul dur al cojilor de nucă, al sâmburilor de piersici etc.; scleroblast. (< fr. scléréïde)

găoáce f., pl. găocĭ (cp. cu goagă, cu lat. coclea și cóchlea și cu vgr. kohlias, melc, d. kóglos, kóghe, concă. Tot de aicĭ ghioc, ghiocel. V. concă). Coaja oŭălor, nucilor, alunelor ș. a. – În vest ghioace (NPl. Ceaur, 152).

NUC (< nucă) s. m. Arbore din familia juglandaceelor, înalt de 18-20 m, cu frunze penat-compuse cu 5-9 foliole late, eliptice, și fructul o drupă su sămânța comestibilă (Juglans regia). Frunzele și cojile de nuci au variate întrebuințări în medicina tradițională (în diabet, ca tonic, pentru combaterea sudorației și a diareii etc.). Cojile verzi și frunzele sunt folosite la vopsirea fibrelor naturale într-o gamă largă de nuanțe. Lemnul de n. este folosit în ind. mobilei.

brustan, -i, s.n. – (bot.) Brustur(e), plantă cu frunze mari și late, cu flori purpurii dispuse în inflorescență sferică, țepoasă. Ciulin, scai (Actium lappa). Se utiliza pentru obținerea culorii negre, în amestec cu arin, sovârf, coji de nucă. ♦ (Med. pop.) Frunzele crude se puneau pe răni, buboaie, umflături, pe pielea arsă de soare; pentru dureri de șale și de piept (Butură 1979). Rădăcina, recoltată înainte de înflorire (în martie-aprilie) conține insulină (40). Stimulează funcțiile renale; scade zahărul din sânge (Dumitru 1992: 90). – Cuvânt autohton, cf. alb. brushtullë, cu arhetipul *brustul, de la rad. i.-e. *bhrez-s- „a încolți, a crește” (Russu 1981; Brâncuși 1983).

jdeaucă, jdeuci, (jdeucă, jdiaucă, șghieucă), s.f. – 1. Adâncitură, cavitate, scobitură, gol: „Nu știu ce jdiaucă avea acolo în spate” (Bilțiu 1999: 193; ref. la Fata Pădurii, despre care se spune că avea spatele sub formă de covată). 2. Orbită oculară: „Din perii capului, / Din șghieucile ochilor” (Bârlea 1924 II: 371). 3. Coajă de nucă (ALR 1971: 475). 4. (top.) Jdeuca, fânațe într-o mică depresiune (Vișovan 2002; Larga). – Forma dial. a s. ghioc, în ghioacă „melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porțelan, care trăiesc în mările calde”; Lat. cavum „gaură” (DER) sau lat. cohlea, prin metateza *cloca (Pușcariu, DEX), cf. it. chiocca „țeastă”.

bursune m. Mold. rugină roșie portocalie, cu pete lucitoare, întrebuințată cu cojile de nucă pentru făcutul văpselii negre. [Origină necunoscută].

desface v. 1. a strica ce a fost făcut, a deslega: a desface nodul; 2. a curăța: a desface porumbul, fasolea; 3. a (se) întredeschide: floarea se desface; 4. a scoate tecile (la fasole), cojile (la nuci), pănușile (la porumb); 5. a se scăpa prin vânzare: marfa s’a desfăcut; 6. a plăti: a desface o datorie; 7. a desființa: a desface o căsătorie, un contract; 8. a sparge o vrajă; 9. a se desprinde: luntrea se desface de mal EM. [Pentru sensul 4 se zice în Mold. și desfăcare (aplicat în special porumbului), formă paralelă cu desfacere (cf. născare: naștere, vânzare: vindere)].

GĂOACE, găoci, s. f. 1. Coaja tare a oului. Du-te neică, și te-ntoarce Ca puișoru-n găoace. BIBICESCU, P. P. 38. 2. O jumătate de coajă de nucă, de ghindă sau de alte fructe. Pentru oameni buni este loc, dragă jupîneasă, și într-o găoace de nucă. HOGAȘ, M. N. 78. Trecusem Oltul dincoace, C-o luntre cît o găoace. TEODORESCU, P. P. 121.

LOTCĂ, lotci și lotce, s. f. Luntre lungă de pescuit, mînuită cu ajutorul lopeților. Lotcile liliputane și negre ale lipovenilor nu mai spintecau valurile. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 48. Un lanț de lotci, fragile ca niște coji de nucă, se legănau priponite la mal. BART, E. 289. Au sosit de la Giurgiu niște lotce. D. ZAMFIRESCU, R. 97.

NUCĂ, nuci, s. f. 1. Fructul nucului, cu miezul comestibil, învelit într-o coajă lemnoasă tare, acoperită de o coajă cărnoasă verde, care, după coacere, crapă și se usucă. Întocmai ca nuca veche era și fața lui. DUMITRIU, N. 91. Legă pe țigancă de coadele cailor, împreună cu un sac de nuci. ISPIRESCU, L. 71. Copii eram noi amîndoi, Frate-meu și cu mine. Din coji de nucă car cu boi Făceam și înhămam la el Culbeci bătrîni cu coarne. EMINESCU, O. IV 74. ◊ Expr. A se potrivi (sau a se lovi) ca nuca-n perete = a nu se potrivi de loc. Pe loc cîrpește o minciună, care se potrivea ca nuca în părete. CREANGĂ, P. 47. 2. (În expr.) Nucă de cocos = fructul comestibil al cocotierului. Vedea pădurile de smarald... nucile de cocos, ciorchinii de banane, lianele și orhideele, îmbrățișînd copacii seculari. BART, E. 307. Nucă vomică = semințele unui arbore sălbatic răspîndit în India, Australia, Indochina etc. din care se extrag substanțe utilizate în farmacie și în industria chimică. 3. Piesă formată dintr-o tijă metalică filetată la un capăt și terminată la celălalt cu un fus sferic, servind la realizarea legăturii de articulație dintre două organe de mașină.

SCOABĂ, scoabe, s. f. 1. Piesă metalică formată dintr-o tijă cu capetele îndoite în unghi drept și ascuțite la vîrf, folosită pentru a fixa între ele piese de lemn sau de piatră (mai ales la construcții provizorii). Dădu tîrcoale sipetului cu scoabe și cercuri și ținte de fier. C. PETRESCU, A. R. 196. Cu un amînar de oțel, în formă de scoabă veche, prinse a scoate, din vinele mute și negre ale unei cremene răci, un izvor de scîntei luminoase. HOGAȘ, M. N. 114. Am putut parveni la dezlipirea capacului și la descleștarea lui din scoabele de fier. BOLLIAC, O. 274. ◊ (În metafore și comparații) Eu tot voinică și grasă sînt și ea-i îndoită ca o scoabă și creață ca o coajă de nucă. SADOVEANU, O. VIII 719. Pentr-o mîndrețe dă voinic ca dumneata n-o fi fost atît dă grea treabă ca pentr-o scoabă bătrînă ca mine. C. PETRESCU, A. R. 50. Ce tare a slăbit și mama Paraschiva asta! gîndea Irina. S-o făcut ca o scoabă, sărmana! BUJOR, S. 79. 2. Unealtă folosită la scobit sau la răzuit, mai ales în lucrări de dulgherie și de dogărie. Un țigan cu scoabele Să sape covețile; Iar alții cu ciocanele Să bată sus potcoavele. ȘEZ. II 10. 3. Scobitură în zid; firidă. Într-o scoabă, în părete, ardea o candelă. ODOBESCU, S. I 131. 4. Fiecare dintre discurile osoase de pe pielea unor pești (morun, nisetru, cegă etc.).

brustan, brustani, s.m. – (bot.) Brustur(e), plantă cu frunze mari și late, cu flori purpurii, dispuse în inflorescență sferică, țepoasă. Ciulin, scai (Actium lappa). Se utiliza pentru obținerea culorii negre, în amestec cu arin, sovârf, coji de nucă. ♦ (med. pop.) Frunzele crude se puneau pe răni, buboaie, umflături, pe pielea arsă de soare; pentru dureri de șale și de piept (Butură, 1979). Rădăcina, recoltată înainte de înflorire (în martie-aprilie), conține insulină (40). Stimulează funcțiile renale; scade zahărul din sânge (Dumitru, 1992: 90). ♦ Brusturi, top. în localitățile lăpușene Larga și Rohia (Vișovan, 2008); Brusturi, localitate în Maramureșul din dreapta Tisei (Filipașcu, 1940). ♦ (onom.) Brustureanu, nume de familie (DFN, 2007). ♦ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). – Et. nec. (Șăineanu, DEX, MDA). Cuvânt autohton, cf. alb. brushtullë, cu arhetipul *brustul, din rad. i.-e. *bhrez-s- „a încolți, a crește” (Russu, Brâncuș); din brust (cf. top. Valea Brustului) + suf. -an (Frățilă, 1999). Cuv. rom. > magh. brusztuj, burusztuj, ucr. brostur, brustura „brusture”.

jdeaucă, jdeuci, (jdeucă, jdiaucă, jgheucă, șghieucă, deaucă), s.f. – (reg.) 1. Adâncitură, cavitate, scobitură, gol: „Nu știu ce jdiaucă avea acolo în spate” (Bilțiu, 1999: 193; ref. la Fata Pădurii, despre care se spune că avea spatele sub formă de covată). 2. Orbită oculară: „Din perii capului, / Din șghieucile ochilor” (Bârlea, 1924, II: 371). 3. Coajă de nucă (ALRRM, 1971: 475). 4. (top.) Jdeuca, fânațe într-o mică depresiune (Vișovan 2002; Larga). – Forma dial. a s. ghioc, în ghioacă „melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porțelan, care trăiesc în mările calde”; lat. cavum „gaură” (DER) sau lat. cohlea, prin metateza *cloca (Pușcariu, DEX), cf. it. chiocca „țeastă”. „O var. lexicală a lui (z)gaucă, rezultată, probabil, sub influența sinonimului jgheab(ă) sau a vb. dezghioca” (Loșonți, 2001: 72).

SCLEREÍDĂ (< germ. {i}; {s} sclero- + gr. eidos „aspect”) s. f. (BOT.) Celulă moartă poliedrică, cu membrană îngroșată, lignificată. S. se găsesc în scoarță, parenchim, măduvă sau grupate sub formă de nodule pietroase (în pere, gutui), ori constituie țesutul dor al cojilor (de nucă, de alune) sau al sâmburilor (la piersici, la prune etc.).

GHEORGHIE gr. Γεώργιος „agricultor”. I. A. Gheorghe forma comună; -a (Ard II 146). 1. Cont. cu Gherghel: Gheorghelaș (G. Dm 591). 2. Gheorghi formă mold.; -e formă cultă, literară; cu afer.; Orghie, P., munt. (BCI XI 20); Gheorghi/eș (Sur IV; Șez); -an, Preda, buc., 1790 (Băl VI); -an, Iosif. mitr.; Gheorghi/nă (Cand 141); -oiu, T. (Vr C 103); -oa, hațeg (Cand 141); Gheorghișor V. (AO XXI 173; Sc); – I. (Ul 137); Gheórghiu, Ian. (BCI X 106); – Coste (Băl VI); Gheorghiu, + suf. ngr. -iu, obișnuit la nume străine și răspîndit la noi, prin imitație, în locul lui -escu, în sec. XIX. 3. Gheiorghie Părtoacă, munt., 1629 (BCI V187). 4. Gheorghin/a f.; -oiu (Am); -escu act. 5. Gheorghiț/a, f. (Grș 12; Î Div); -ă (Dm), frecv. act.; -an. 6. Cu afer., ipoc. obișnuit: Ghiță, frecv. act; nume unic (17 B II 317); Ghițău fam. (Racovița r, R-S); Ghița, ar. (Ant Ar); -n, olt. (Cand 142); Ghiț/ea (Dm); -escu, Ilie (Băl VI); -ești s.; Ghițeș megiaș (16 A III 331); Ghiț/oi; -oiu, olt.; -uică; -un, Gh., act.; -ulescu, act.; -ulan (Cand 141); -ulete (ib); cf. Gîțulescu, T. (Bîr I). B. *GHEORGA: 1. Gheorgan, 1789 (AO XIX 108); – N. (AO XII 385); Gheorganii fam. olt. (AO XV 65). Cf. blg. Γеорга (Weig).Cu afer.: Gane, -a, cf. blg. Γане (Weig); v. Gan. 3. + -man: Gheorgoman (Cat.) C. -ică: 1. Gheorghică, mold. (Sd XXI); olt. (Cand 141). 2. Cu afer.: Ghica moșu(16 B IV 295), formă ce se întîlnește cu alb. GHIKA, adus de emigranți din Albania; boierul Ghika își ia numele, ca Domn, „Gheorghe Ghika”, făcînd din prenume un nume de familie „Ghiculeștii”; Ghica pren., 1746 (B Cr 53, 74). 3. Ghican (Bibi. rom. veche III); V. Bălaru (Șoimari); -i s. 4. Ghicul, Coman, 1658, munt. (BCI XII 104); -eț (Sd XVI); -escu, L. (IS 274). D. Cu fon. ard. ghe > dĭ: 1. Gheordie (Hur 222). 2. Dĭorde și Dĭurdea (Mar 183); Dĭordei An., ard. act. 3. Dorda f., mold. act.; Dorde (Mar 183); -a, I., act. II. GHERGHE; 1. Ghierghie banul Băleanul (Aș Br 34); Ghierghe (Mano 20). 2. Gherghi spătar (16 B II194) -e (Pom; 16 A II 72). 3. Gherghe (Dm; Cat; Rel; Sd XVI 140; Ard I 59; 17 B II 77; An C III 746), etc.; – Ungurul; – Sasul (17 B II 37, 225); Ghergh/easa, -ești ss. (Sur II); -escul (Bîr III). 4. Gherghei, V. (BCI VII 10). 5. Ghergăe (17 B IV 302). 6. Ghergheș, frecv. (M mar); -an, dobr. (RI XI 208); Gherghiș diac (D Buc); Gherghișanu, act. 7. Gherga sasul, transcriere a germ. Georg, burgmeister din Sibiu (RS 77); Ghergani s. 8. Gherghiu pren. (RI XV 137). 9. Ghergul, V. (Bîr IV); -escu act. 10. Gherguș (C Dom; 16 B VI 160). 11. Gherghin, Chelbe (AO XXI 143), în contaminare cu subst. gherghin, -ă; Gherghina pren., 1664 (Acte Sc; P Bor 50) etc.; – boier (Rel; Giur; 17 B 11); – diac (Cat); – f.; Gherghena b. (17 B I 243); Gherghinica jude (Cat); Gherghinoiu, olt. (VM). 12. + -ar; Gherghinar fam. (Buc). 13. Gherghiț/ă (Cand 140); -a tîrg, -oiu, olt. (Cand 140). 14. + Grighentie: Gherghentie, R., mold. (Isp II²). Forma Gherg – se poate explica și prin germ. Georg, ca mai sus, prin ngr. Γεργουί prin alb. Gyergi, Gergj, sau blg. Γерга. 15. Ghirghi (17 B I 19); – diac (ib 183; 424); -e, vornic (Sur V). 16. Ghirgiu, Stepan (BCI IV 108). III. Cu o < eo: GORGHE, formă ce apare deseori ca eroare de scriere sau scurtare, dînd lui g cirilic valoarea de ghe; este evident însăcă forma a circulat și în graiu. 1. Gorghie (Mar 183; Isp I¹; 17 A II 206); – Iura (Ard I 242). 2. Gorghe (P³; Sd XVI 189, 192, XV 243; Ard I 45; 16 A I 441); Gorghea (Ard II); Gorghești s.; Gorgești s. (C Bog); Gorgea și Gorjea, mold. (16 A I 441); Gorgescu, 1644 (RI XIII 279); Gorgiulescu, act. 3. Gorga (Paș; 13-15 B 223; 16 A III 129; 17 B I 346; III 371; (Puc); – f. și fiica sa Ana; Gorgoae, Ana (Cat mold II); Goarga t. (Mus). 4. Gorghi = Gheorghi (Sd XVI 189); Gorghieș (Cat mold II); Gorghiță (Isp III²); Gorguța (17 A III 162). 5. Gorgul (Sur XII). 6. Gorgan (P¹² Bîr III; Kog 1308; Tis); -u, Stan, zis și Gorgon (Puc nr. 286, 323); cu afer. Orgon; Gărgan (17 B III 354). Pentru etim. cf. și subst. gorgan și calend. Gorgonie. 7. Gorgoiu (Puc); Gorgoești t. (Mus). 8. Gorghină, țig (Vit 30). 9. Gorgoceală (17 B 1297). 10. + -otă: Gorgota(Mînăstirea), și Gorgotescu, A. (Puc nr. 37); cf. însă și ebr. Golgota cu rotacism și srb.-cr. Grgota derivat din Grigorie (Rad vol. 82 p. 125). 11. Pt. Gorgos (Vr; Isp VI²) și Gorghias, Ion, mold. (Sd V 263), cf.și gr. γοργος „vehement” și gr. Γοργίας. 12. Cu mutarea lui g în h: Horghie, Stan, călăraș din Rușii de Vede zis și Horghea (BCI XI 18), și cu afer.: Orghie (Paș); se poate conchide și la o relație între Horga, Orga (v. Partea a II-a) și Gorga. IV. Forme de origine balcanică. A. GOG/U, -A. 1. Gog, -a fam. (Ard; Paș). 2. Goga, frecv. ar. (AO VII 224); – munt. (16 B IV 53, 444; 17 B I 463, III 54; Am); – mold (Sd XVI 160; Cat mold II; Arh); -ard. sec. 18; topice: – pîrîu (Ștef) și sat lîngă Rîfov. 3. + -an, Gogan, I., munt. (RI XVI 372); -ul t.; cf. arm. gogan „prună sălbatică” și antroponim (DR II). 4. Gogancea, act. 5. Gogănici (Giur 274). 6. Gogea, T. (17 A II 95); Goğa nr. (Fărș); + -eală: Gogealea, Vlad, 1721 (Pol 117); Gogean (Vr); Gogescul (17 B I 368); Gogiulescu, olt. (Nif); Gogioiul, I. (Puc 364); cf. și subst. gogeá (de sare). 7. Gogă, N, (Ocina); Goagă comis, originar albanez (Cotr 45); Goaga, C-tin, ar. (Cat gr I), cf. subst. mold. gogă (coajă de nucă). 8.. Gogolea, C., 1643 (Vit 7); Goglea (Nif); Gogolina s.; cf. și rus Γоголи. 3. Gogoiu (AO XII 83; Vr; Paș); -s. (Dm). 10. Gogoncea (Vr; 17 B I 168). 11. + -otă: Gogotă (Sd XXI; Mar); – ard., 1726 (Paș); Gogotan Mar); Gogoțea, olt, (Sd XXI). 12. Gogu, Mihail (Cat mold) II); -ar. și dr. act.; Gogul(C Ștef; Tec I; Sd XXI; 17 A V 322); -escu. 13. Goguț și scurtat: Guță ușer, mold. (Sur V); Gută olt. (17 B II 274; P Bor 59); dar Guțu și Guțan < Neguțu sau < Griguță. 14. Gogă este și supranumele dat aromînilor de către albanezi, cf. „Gogii aromînii vestiți zidari” (BIFR I 70); obișnuit la aromîni, numele apare de timpuriu în Vrancea (Gogoi, -asa, -ești etc.) și în genere în Muntenia și Moldova. B. Cu sincopa lui g final: 1. Ghcore, ard.(Paș). 2. Gheoroe, Stanciul (17 B I 240) zis și Ghioroae (17 B II 60; Cand); Gheoroaia t. (16 A I 304). Această formă se întîlnește și se confundă cu cea sîrbească Dĭora, Dĭura (Rad v. 82 p. 83) și srb.-blg. Dyра, Тюра (Weig). 3. Ghiura, 1489 (Ț-Rom 377; Cat; Ard); – călăraș, 1655 Sd IV 42); – paharnic (16 B II 67); – log. zis și Giura (Cat; 16 B II 128, 130, 233, 390; 17 B 1453); Ghiura, ar. (RI IX 144). 4. Ghiureș, mold. (Sd XXI). 5. Ghiurca (Met 135; Moț); cf și magh, Gyurka. C. GIURA, cf. blg. Džuro, Džurko (Weig). 1. Giura pren. (P⁴); Giurlea, -escu; -ești, -oiu, ss.; Giurău, act,; Giuran (VT); Giurul, mold.; Giurica, olt, (Cand). 2. Giurca (Dm; Cat; Moț; Sd X; RS 14; Mar); Giurcă rumîn (AO III nr, 73); Giurcă sau Jurcă Pîntece (Ștef). 3. Giurcu, -lescu. 4. Giurcanu (Vr; Cand 141). 5. Giurconiu, P. (Tg-Jiu). 6. Jurca, mold. (P Gov 18); Jurchescu, R.; Giurcani = Jurcani (Ștef,). D. IORG(A)-U, fonetism ngr. 1. Iorgu, ar. (Cara 28); – frecv. dr.; -lescu, 2. Iorga pren. (P³; P Bor 7, 55); – ar; – mold (Ștef; Ard); olt., 1604 (17 B 1120); Iorga post., unchiul lui Vasile Lupu; – (RA II 277); Iorgă f., ar. (Fărș). 3. Iorgea (Sur V); prob. Orgești (Sur IV) cu afer. 4. + -ociu: Iorgociu, I. (Tg-Jiu), + suf. gr. -ache; Iorgache (Sd XXII); – Mavrodin (Ins 278) < gr. Γιωργάϰης (But); cu afer.: Orgache zis Iorga (17 B III 442), identitate ce confirmă derivația Orga < Iorga, prin afereză; Iorgachi ~ Iurgachi (Cat mold II). 6. + -an: lorgan, olt. și hațeg. (Cand 142).7* Iorghiceni = Iurghiceni (Cat mold II). E. Cu g>d: IORDACHE. 1. Iorda armaș (D Buc); -Pelin, mold. (Sd V226); cf. Gheordie(Hur 222). 2. + -ache; Gheordache popa, 1760, munt. (RI XI 516); Ieordache; Iorgachi devine din sec. XVII, Iordache (P Bor etc.) frecv; Cantacuzino, doi cu acest nume după 1600. Iordachia f, (Grș 9; P¹; P²). 3. Iordăcuță (Sd XVI); Iordăch/escu; -ești, -eni ss.; -ioiu, act. Cf. alb. Jordi, pren. lui Gheorglie Castriota. F. Din srb.-cr. JUKO (Rad v. 82, p. 111); 1. Iuca (Dm); – vistierul lui Dim. Cantemir; Iucaș (Dm; Ștef); Iucașanul, Cîrstea (16 A I 133); Iucul,1750 (Paș). 2. Iucuș, T. (16 A II; Iocușeni și Icușeni ss. (Sd XVI). 3. Iucșă (Dm); Iucșa Piteș (16 A 1133). Cf, blg. Юка (Weig) și srb. Юкo < Gheorghie (Rad 82 p. 135 – 6). 4. Din tcl kidrelez sărbătoare musulmană la 23 april, „prima zi a primăverii”: a) Catîrleț nume vechiu al portului Sf. Gheorghe; b) Cotărleci moșier buzoian (16 B I 153). V. GIURGIU, cf. it. Giorgio. 1. Giorgia, ar. (Ant Ar); Giorgiu, mold. (16 A III 379). 2. Giurg/ea, mold. (Dm; Ștef; C Bog); -ea (Ștef; Moț; Ard; 16 B II 160); -escu, act.; -eni, -ești ss. 3. Giurgi, olt. (Cand 141; 17 B IV 18); Giurgi/că (Dm); Giurgilă, olt. (Cand 141). 4. Giurgeaca, D., munt. (Sd VI 528); Giurgeală b. (16 A I 542, III 171). 5. Giurgeu, Moga (Sd IV 16). 6. Giurgin (Sur V). 7. Giurgița s. 8. Giurgioana s. 9. Giurgiu b. (Dm, frecv; Moț; M mar); – băn. (Cat); -lești s. 10. Giurgiuca, Em., poet; cu afer.: Giuca Zănescul, olt.(Sd VII 6); Giucă, olt. (Am); 11. Giurgiuman (Isp VI²; 17 A I 97). 12. + suf. sl. -ov: Giurgiuv și Giurgiov (formă cultă pentru orașul Giurgiu în doc. slave: v. N. A. Constantinescu, Cetatea Giurgiu, 1916). Giurgiuv/-ul, munte (Drj V); -an (Băl VI); -ean, locuitorul orașul Giurgiu. 13. Gĭurja păcurar mold. (Sd V 212); Giurjea (17 A I 149) și cu metat.: Jurgea (v. mai jos). 14. Girgina (16 A II 8); cf. blg. Γаргина. 15. Ghiurghiu și -leț, bb. ard.(Paș) 16. Giurg, ar.; -achi (Ant Ar), înainte de a se introduce litera ∏ în scrierea cirilica a doc. slavo-romîne, consoana ğ era redată cu г + ĭ, cu цж, cu дц, cu дж sau simplu ж (v. Ioan Bogdan, Doc. lui Ștefan cel Mare II, numele Giurgiu, la index. Grafia cu ж a avut ecou în pronunțarea Jurja pentru Giurge(a) și Jurcă pt. Giurcă, etc. VI. Cu ğ > j: JURG, JURJ, cf. srb-cr. Žurg < Georgius (Rad II p. 135). 1. Jurg Costi (Sur XV); Jurga (Bih). 2. Jurgea (C Ștef; 16 A III 413, IV 263). 3. Giurgea zis și Jurja vornic (Ștef); Jurj, frecv. (Dm; Ștef; C Ștef; Ard II 42; Băl II; Sur XIX). 4. Jurja, frecv. mold. (Ștef); – Tomăscul (16 A IV 258); Jurjă (C Bog); Jurjiu (Mar); Jurjoaia (Băl IV); 5. Jurje (Dm; C Ștef); -a (17 A IV 105); -a Stravici (16 A III 157); Jurjești s. (Tec I). 6. Jurjani s. (Ț-Rom 366); Jorjanii s. (16 B 15); Jurjanescul, act.; Jurjoń, hațeg (Cand 141). 7. Jurjuman (16 A III 310). 8. Jorj, ar. (Cara 26-28); -a, mold. (C Ștef 136); -a boier, 1436 (Sd XIX 11); Jorje (Tec I); Jorjeni = Giurgeni s. munt. (Cat). VII. Sub infl. ucr. A. 1. Jura fam. act. (Jiul ard).- (Ard; Mar). 2. Jurea, țig. (Ștef); Jurescul (16 A IV 201); Jurești (Sur II) și s. 3. Jurel, ard. (nu din juratu, etim. Paș). 4. Jurca (Ard; Măr); Jurcă = Giurcă. B. 1. Jora b. (Ștef; Tec; Arh); s.; – frecv. (Băl II; Tut; Șez). 2. Joran (Deal 127). Cu grafie greșită: Ioranu (deputat în Adunarea ad-hoc). 3. Jora = Jorea, 1669, mold.; Jorea, Sim. (16 A IV 268); – I. (Isp II¹), Jorăști s. 4. Joriță (C Ștef). 5. + -ca: Jorea vornic (Isp I²). Cf. srb. Žore (Rad vol. 82, p. 99). C. IURG. 1. Iurg (C Ștef); -a b. (17 B II 125); -a fiul lui Dinga (17 A V 276); Iurghiu, Ileș (Ard); + Iorgachi: Iurgachie (D Cpol).Iurghici (Dm; Ștef); Iurghiceni, devenit prin etim. pop. Erbiceni s. (Dm I 467). > Erbiceanu, C. D. Din ucr. Юр, Юра, Юрiй, Юрко (Grinc): 1. Iura (Dm; Ștef; Ard; Mar); Iurani s.; Iurașcu (Sd XVI; Dm; Băl II); cu lectură greșită: Iorașcu (Tec II); cu afer.: Urașcu (Cat mold II). 2. Iurie, Jurii, frecv. (Dm; Ștef; C Bog); – Dăvidescul (Ștef); Iuriescul, Gav. (17 A II 293). 3. Cu afer.: Urie cleric (Bis R); Uriia s.; Uriian, Mincul (Aș Br 139); Urianu (An C III 747; I Div; IO 32); – Iancu (AO X 382); – Istrati (RI I 22). 4. Iuriaș (16 B III 134; C Ștef); Jure (Ard; Mar); *Iurea > Urea, Gh. (AO XXI 222); Jurești s.; Jurescul (Băl II; 16 A III. 5. Jureș (Ștef). 6. Juriceni s. (Dm).Jurinca (Sur II). 8. Iurș/a (Dm; Ștef; C Bog); -u, ard., 1696 (Paș); cf. srb.-cr. Iuroș > Uroș (Weig). 9. + -cu: Jurc, -ă, -a (Dm; C Ștef); -ani, -eni, -ești ss. (Dm); -o (C Bog; 17 A II 260); -u (Orh). 10. Cu o < u: Iorc log. (Tut); -u (CL); -ani s. (Dm). Formele derivate din ucr. Iurg și Iurie au pătruns în Maramureș și Moldova la persoane cu pa- tronim romînesc. Din ucr. Ir, -ĭa ipoc. din Iuriĭ: Irea, v. Ire. E. IUGA. Iuga, frecv. mar. și mold. (Mar; M mar; Dm; Ștef; CL); – ard, 1680 (Paș); – olt. (13-15 B 153; Sd VII 50). „Ignatie zis Juga mare vistiernic” (Ștef I 70, 211). Iug/ani, -ești, ss. 2. Iugaș (ard). 3. Iugșa (Dm; Sur II). F. Din blg. Γoчo, Γoo, Γoшo, Γoтo sintome < Gheorghie; 1. Gociu, -l, Goc/ești, -ilă, Goceanu, care se pot raporta și la subst. Gociu (DLR), v. aceasta (Partea a II-a). 2. Goț/a, -ul, -e, -eală etc., care se pot raporta și la subst. Goță (var. la gogoriță), v. aceasta (Partea a II-a). 3. Goș/u, -ea -oiu, -ești, cf. expresia goș-gogea (Partea a II-a). 4. Got, -a, -e, -ea, -eș, -ar etc., care se pot raporta și la Sava Gotul, și la scurtarea Gotă < Neagotă, v. Got și Neagu (Partea a II-a). VIII. Direct din lat. Sanctus Georgius: Sîngeors (Mar); Singeorz, T. (RI XIV 159). 2. Sîngeorz (Mar; cf. și DR VI 321); – b., munt., 1593 (Cat); – olt. (Hur 240); -eni s. mold.; Sîngeordz s. (Năsăud); Singeor(d)z, sărbătoarea (Candrea, Enc.); Sămgiorz, Toader (Isp VI²; Sur XI); Sîngĭrogĭ ar. (Ant Ar); Sîngeorgiu ard. 3. Fără sin: Giorzu, olt. (17 B IV 84); mold. (16 A IV 229); -l (Sur V); Giordzu b. și Giordzești s. (17 A III 24); Giordzu, zis și Giorgiu de Urzici (16 A III 379); Georza (Moț); 4. Cu g pentru ge: Gorza (M mar); cf. Groza, ca metateză(?). 5. Semjordzu din Plăcicoi (16 B VI 64); Sînjorz sărbătoare (Ard II 187); Jordzeanul (16 A I 428); Sînjorj răzeș dorohoian (Arh), redat la 1711 în forma: Ion sin Giorziu (Acte mss Singeorgiu). 6. Somgiordz, meglenoromîn (DR I). 7. Sînzor datină (Sc). 8. Zorza stolnic, 1400 (Iorga III 267; Ț-Rom 79); Prob. cu grafie germană: Sors, V. ard. (Met 69); Zorzi Iancu, zis și Jurge, I. vornic, 1837 (Bîr II). 9. Zorge zis și Zorj mold. (Sur VII). Zorzilă s. (Gorj). 10 Prob. Zuze, Zuza mar. (Ard I 258 – 9). 11. În cont. cu forma calendaristică: Sănghiorghii. Ioan, mold. (RI XIII 286); Singheorghe, Ileana (Acte Sc).

desfăcare sf [At: DDRF / V: (pop) dis~ / Pl: ~cări / E: desfăca] 1 (Îvp) Depănușare. 2 (Mol; Trs) Culegere a porumbului de pe câmp Si: desfăcat¹ (2). 3 (Îvp) Dezghiocare a păstăilor, mai ales de fasole Si: desfăcat¹ (3). 4 (Trs) Scoatere a nucilor din coajă Si: desfăcat¹ (4). 5 (Reg) Curățare de boabe a spicelor de grâu Si: desfăcat¹ (5). 6 (Reg) Scuturare a ovăzului Si: desfăcat¹ (6).

costeliv, ~ă a [At: COSTINESCU / Pl: ~i, ~e / E: bg костеливь] 1 (D. oameni; d. animale) Slab de i se văd coastele Si: costiu, costiv, firav, uscățiv. 2 (D. capre) Care dă puțin lapte. 3 (D. nucă) Al cărei miez nu se desprinde din coajă. 4 (D. nucă) Cu miezul mic și uscat. 5 (D. lemn) Care are inelele anuale dese Si: îndesat, mărunt. 6 (Fig) Sec. 7 (Fig; d. oameni) Slab.

găoace [At: DOSOFTEI, V. S. 4/2 / V: gheo~, ghioacă, ghio~, sdioacă, zghioacă / P: gă-oa~ / Pl: ~oci / E: nct] 1 sf Coajă tare a oului. 2 (Pfm; îe) A ieși din ~ A scăpa de un rău. 3 sf (Pfm; îae; d. pui; fig, d. oameni) A apărea pe lume. 4 sfs (Pop; îe) A pune palmele ~ A curba și alipi palmele astfel încât să formeze o scobitură. 5 sf (Înv) Mitră. 6 (Pop) Organ genital la femeie Cf zgău. 7 sf Jumătate de coajă de nucă, ghindă, alună etc. 8 sf (Pop) Cămașă sau pleavă a bobului de grâu. 9 sf (Pop; lpl) Valve ale scoicilor. 10 sf (Reg) Nasture. 11 sf (Pop) Gol ce se face în pâine, în brânză etc. din cauza bășicilor de aer care apar în timpul dospirii. 12 sf (Reg) Spațiu în care albinele depun nectarul. 13 sf (Reg) Cămăruță în care stă o singură albină. 14 sf (Reg; la stupărit) Loc în care stă larva. 15 sm (Pop, pbl) Larvă de insectă.

ghioșa¹ vt [At: CADE / V: gheușa / Pzi: ~șez / E: nct] A desface coaja de nucă.

gogi¹ vt [At: I. CR. III, 187 / Pzi: gogesc / E: gogă²] (Reg) A curăța nucile de coaja verde.

papir sn [At: ANON. CAR. / V: (reg) ~ă sf, ~os (A: nct), ~rușe sfp (A: nct), păp~, păpiros^[1] (A: nct)^[2], păpiruș (A: nct)^[3], piporos (A: nct), popiros (A și: popiroș), popiroș (A și: popiroș), popiruș (A și: popiruș), popirușă sf / Pl: ~re și (rar) ~uri / E: ger Papier, mg papir, papirós] 1 (Reg) Hârtie. 2 Foaie de hârtie scrisă. 3 (Spc) Scrisoare. 4 (Trs) Registru. 5 Foiță de țigară. 6 (Trs; Mar) Carton. 7 (Trs; Mar) Mucava. 8 (Trs; lpl; îf papirușe) Specie de nuci cu coaja foarte subțire. 9 (Bot; înv) Papirus (1) (Cyperus papyrus). 10 (Îvr) Papirus (2). modificată

pocnitor, ~oare [At: ANON. CAR. / V: (reg) ~cănitoare sf, ~gănitoare sf, pogn~ sm, pomnitoare sf / Pl: ~i, ~oare / E: pocni + -tor] 1 a (Rar) Care pocnește (1). 2 smf (Îvr; pan) Flecar. 3 sm (Reg; îf pognitor) Pogonici (1). 4 sf (Mar) Șfichi² la bici. 5 sf (Pfm) Petardă (2). 6 sf (Olt; Ban) Pușcoci (1). 7 sf (Trs; Mol) Praștie pentru copii. 8 sf (Reg; îf pocănitoare) Jucărie dintr-un cocean de porumb, dintr-un sfert de coajă de nucă care produce zgomot prin învârtire. 9 sf (Reg; îcs) De-a ~oarea Joc de copii în care este izbită de sol o bucată de pământ modelată în formă de sferă și găurită. 10 sf (Bot; Dob) Plesnitoare (4) (Ecballium elaterium). 11 sf (Bot; Ban; Mol) Ciumăfaie (Datura stramanium).

scoib, ~ă [At: DR V, 227 / Pl: ~i, ~e / E: ns cf scoabă¹, coajbă] (Reg) 1-2 smf, a (Cal) bătrân, slab și neputincios. 3-4 sf, a (Pex) Femeie bătrână și slabă. 5 sf Coajă verde de nucă. 6 sf Coajă de dovleac fiert (care se dă ca hrană porcilor).

brustan, brustani, s.m. Brustur(e); plantă cu frunze mari și late, cu flori purpurii, dispuse în inflorescență sferică, țepoasă; ciulin, scai (Actium lappa). ■ Se utiliza pentru obținerea culorii negre, în amestec cu arin, sovârf, coji de nucă. ■ (med. pop.) Frunzele crude se puneau pe răni, buboaie, umflături, pe pielea arsă de soare; pentru dureri de șale și de piept. Rădăcina, recoltată înainte de înflorire (în martie-aprilie), conține insulină; stimulează funcțiile renale. ■ (top.) Brustur, stână în Borșa (Mihali, 2015: 61); Brusturi, top. în Larga și Rohia (Vișovan, 2008); Brusturi, loc. în Maram. din dreapta Tisei (Filipașcu, 1940). ■ (onom.) Brustureanu, nume de familie. (Sec. XVI). – Cuv. autohton, cf. alb. brushtullë (Russu, Brâncuș), cu arhetipul *brustul, din rad. i.-e. *bhrez-s- „a încolți, a crește”. ■ Cuv. rom. > magh. brusztuj, burusztuj, ucr. brostur, brustura „brusture”.

MÎNZÁRE s. f. I. 1. (Popular) Oaie de doi sau de trei ani, care a fătat și care are lapte; (regional) mînzată. V. m î n z a t (I 3), p ă c u i n ă, m u l g ă t o a r e. Izvod de ce sînt dator. . . oile tij, bez 100 mănzări. . . ce-au dat lui Alixandru. NECULCE, în BUL. COM. IST. IV, 82. Leasa pe care se usucă cașii. . . să fie potrivită cu mulțimea mînzărilor. DRĂGHICI, ap. TDRG, cf. LM. Păi, cum așa, nici mînzărili, nici fătătoarili, nici sterpili nu-ți plac ? JIPESCU, O. 48, cf. GCR II, 258, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Oaia pe care o suge mielul se cheamă mînzare. PAMFILE, CR. 244. Mieii înțărcați se numesc cîrlani. . ., iar mamele lor duse la stînă și „pusî pi lapti”, mînzări. DIACONU, P. 12, cf. 37, STOIAN, PĂST. 53. Mînzărarii aduceau mînzările. . . pentru mulsoare. SADOVEANU, O. L. 33. M-aș fi dus să văd pășunea mînzărilor. id. A. L. 141, cf. H I-XVIII, RĂDULESCU-CODIN, M. N. 100, CANDREA, Ț. O. 51. Iară Costea ce zicea? – Nu știu: Fulga mi-a fugit, Ori Doica mi-a geluit. Mi-a luat mînzările. DENSUSIANU, Ț. H. 325, ALR I 1 778, A III, IV, V, VI, GLOSAR REG. ♦ (Regional) Capră cu lapte (Runcu Salvei-Năsăud). CHEST. V/66. ♦ (Adjectival, despre oi sau alte animale) Cu lapte. Apropiindu-să lama ce[a] mînzare lîngă dînsul, au întins mîna și mulgînd puțin lapte întru o coajă de nucă de cocus, l-au băut și foarte i-au folosit la boală. DRĂGHICI, R. 139/2. Locul acela ridicat, cu dealuri și văi, unde găsesc pășunea necesară pe o vară întreagă 500-800 de oi mînzări (oi cu lapte) și pe lîngă fiecare oaie încă 2 miei. PĂCALĂ, M. R. 294. Oi mînzare, care se mulg, dau lapte. H XIII 449, cf. XV 127. 2. (Prin Mold. și Bucov.) Oaie sau vacă stearpă; (regional) mînzălauă. Cf. H XIII 291, com. MARIAN. 3. (Regional; la pl.) Locul unde pasc oile care se mulg. Cf. H III 151, XVII 121. – Pl.: mînzări și (regional) mînzeri (H VIII/I 120, 127, X 208, 254, 465, XII 442, 552, XIII 13, 449, XV 149, 278, 425, XVI 311), mînzere (ib. XV 451, CHEST. V 23/65), mînzare (H XV 370), mînzari (ib. XII 227, XIII 67, 291, XVII 444). – Și: (regional) mînzáră (CHEST. V 2/71, ALR I778), mîrzáre (H VII 255, DENSUSIANU, Ț. H. 386, ALR I 1 778/118, 825, A III 2, 3, 5, 10, 16, 17, 18, 19, IV 3, 5, GLOSAR REG.), mánzáre (H VII 120, XI 274, pl. și mănzeri H X 388), manzáre (ib. XIV 489), menzáră (ib. VI 16) s. f. – Cf. alb. m ё z o r e.

jdeucă, jdeuci, (jdiaucă, jgheucă, șghieucă, deaucă), s.f. (reg.) 1. Adâncitură, cavitate, scobitură, gol: „Nu știu ce jdiaucă avea acolo în spate” (ref. la Fata Pădurii) (Bilțiu, 1999: 193). 2. Orbită oculară: „Din perii capului, / Din șghieucile ochilor” (Bârlea, 1924, II: 371). 3. Coajă de nucă. ■ (top.) Jdeuca, fânațe într-o mică depresiune, în Larga (Vișovan 2002). – Forma dial. a s. ghioc, în ghioacă „melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porțelan, care trăiesc în mările calde”; lat. cavum „gaură” (DER) sau lat. cohlea, prin metateza *cloca (Pușcariu, DEX), cf. it. chiocca „țeastă”; „o var. lexicală a lui (z)gaucă, rezultată, probabil, sub influența sinonimului jgheab(ă) sau a vb. dezghioca” (Loșonți, 2001: 72).

ghijă, ghiji, s.f. (reg.) 1. coaja verde a nucii. 2. pănușa știuletelui.

ghioc (-ci), s. m. – Scoică marină a moluștei denumite Cypraea moneta, apreciată pentru albeața ei și pentru folosirea pe care i-o dau țigăncile ghicitoare, care pretind că află viitorul ascultînd zgomotul din interiorul scoicii. – Var. ghioacă. Lat. căvum „gaură”, al cărui rezultat *gău, cf. găoace, a primit apoi suf. -oc. Este dublet simplu al lui găoace. Alternarea fonetismului se explică poate printr-o intenție expresivă, care ar fi apropiat acest cuvînt de rădăcina ghiolc-, care indică zgomotul unui lichid într-un recipient închis, și al cărui sens coincide în parte cu cel de ghioc, cf. ghiolcăi. A fost considerat der. din sl. glogŭ (Cihac, II, 129); din lat. gullioca „coajă verde de nucă” (Cihac, II, 333; Philippide, 99; Pascu, I, 95); sau din lat. cochlea, prin intermediul unei metateze *cloca (Pușcariu 718; REW 2011; DAR, cf. împotrivă Densusianu, Rom., XXXIII, 279), cf. it. chiocca „țeastă” (Battisti, II, 904), sassar. ciogga, logud. gioga. Der. ghiocel, s. m. (scoică; floare, aișor, Galanthus nivalis); desghioca, vb. (a scoate boabele, a curăța de coajă); ghioș, adj. (Mold., alb), de la ghioci, cu pronunțarea mold. Identitatea lui ghioc cu ghiocel este evidentă atît datorită culorii comune, cît și folosirii lui ghiocel „scoică” (cf. Pușcariu, Diminutiv., 171); totuși, Lexiconul de la Buda, urmat de Diez, Gramm., I, 197, pleca de la lat. glaucium, și Philippide, Principii, 38, de la lat. *glaucĕllus. Pentru desghioca, a cărui der. este normală, pe baza lui ghioc „coajă” (sens neatestat, dar care apare pentru găoace), Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 275 pleca de la lat. cauca, și Candrea, Rom., XXXVI, 325, de la un lat. *disglubĭcāre (cf. împotrivă REW 2011). – Cf. găoace, gaură, sgău.

costelív, -ă (bg. kosteliv, osos, d. kostĭ, os). Slab, căruĭa i se văd oasele. Nucă costelivă, cu coajă groasă și cu mez puțin (bg. kosteliv orĕh).

migdál m., pl. lĭ (d. migdală; vgr. amýgdalos). Un pom rozaceŭ cu frunze lanceolate, ca și persicu, cu fructele în formă de sîmburĭ învălițĭ într’o coajă verde ca nucile și castanele, originar din centru Asiiĭ și adus în Francia la 1548 (amýgdalus commúnis saŭ prúnus amýgdalus).

găoace (ghioacă) f. 1. coajă de ou, nucă, etc.; 2. pleava bobului de grâu. [Origină necunoscută].

nucă f. 1. rodul nucului constând într’o migdală Închisă într’o coajă tare: din nucă se extrage un uleiu bun de mâncare (unt de nucă); 2. excrescență lemnoasă pe unii arbori: nuci de stejar; 3. Anat. nuca genuchiului, rotula. [Formă trasă din masc. nuc].

Carya ovata (Mill.) K. Koch (syn. C. alba Nutt.). Specie cu florile femele sesile. Arbore de cca 40 m înălțime, scoarță cenușie-deschis, formează ritidom care se exfoliază în partea de jos în fîșii lungi de cca 1 m. Lujerii tineri groși, maro-deschis, pubescenți, apoi glabrii, mugurii terminali lat-ovoizi, bruni, cu cîțiva solzi desfăcuți, caduci înainte de deschiderea mugurilor. Frunze cu 5-9 foliole eliptice sau oblong-lanceolate, pe partea inferioară pubescente, marginile serate și ciliate, foliolele terminale mai mari decît cele laterale, 15 cm lungime. Fructe sesile, cîte 1-4 în ciorchine, aproape sferice, cu 4 valve dehiscente, nucă albă, ovală, coajă subțire, slab-muchiată, miez dulce.

Carya tomentosa (Poir.) Nutt. (syn. C. alba (Mill.) K. Koch). Arbore (cca 32 m înălțime), scoarța (brăzdată adine) nu se exfoliază, lujerii tineri tomentoși, mugurele terminal lat-oval. Frunze cu 7-9 foliole, oblongi, acuminate, pe partea inferioară pîsloase și glanduloase, marginea serată și ciliată, pețiol scurt. Fruct globulos-oval (cca 6 cm lung), glabru, nucile puțin turtite, coajă groasă, muchiat, miez dulce.

desfăcat², ~ă a [At: MANOLACHE, DRĂGHICI, I. 9/15 / V: (pop) dis~ / Pl: ~ați, ~e / E: desfăca] 1 (Îrg; d. știuleții de porumb) Depănușat². 2 (Mol; Trs; d. porumb) Cules de pe câmp. 3 (Îvp; d. păstăi, mai ales de fasole) Dezghiocat². 4 (Trs; d. nuci) Scos din coajă. 5 (Reg; d. spicele de grâu) Curățat de boabe. 6 (Reg; d. ovăz) Scuturat².

zgâmboire sf [At: DHLR I, 269 / V: (reg) ~iare / S și: sg~ / Pl: ~ri / E: zgâmboi²] (Îrg) 1 Masturbare. 2 Zgămăit (2). 3 Desfacere de coaja verde a nucilor Si: zgâmboială (3). 4 Ivire a soarelui, a zorilor Si: zgâmboială (4). 5-6 Holbare (1, 4). 7 Strâmbare.

nuc (nuci), s. m. – Pom fructifer cu fructe rotunde cu coajă tare. – Mr. nuc, nucă, megl. nucă, istr. nuc. Lat. nux, nŭcis (Pușcariu 1197; Candrea-Dens., 1252; REW 6009), cf. it. noce, prov. notz, fr. noix, cat. nou, sp. nuez, port. noz, toate numele fructului. În rom. și la alte nume de arbori, m. a fost asimilat pentru arbore, iar f. pentru fruct, cf. măr, păr, prun, etc. – Der. nucă, s. f. (fructul de nuc); nucar, s. m. (gaiță-de-munte, Nucifraga caryocatactes); nucet, s. n. (mulțime de nuci), cu suf. -et (sau de la nŭcētum după Pușcariu 1198; Candrea-Dens., 1254; REW 5981); nucșoară, s. f. (un condiment asemănător cu nuca, Myristica moschata; plantă, Staphilea pinnata; pasăre, Ruticilla phoenicura).

desfăca [At: CONTEMPORANUL, III, 282 / V: (pop) dis~ / Pzi: desfac și desfăc / E: ml dis-fabicare] 1 vt (Îvp; c.i. știuleții de porumb) A depănușa. 2 vt (Mol; Trs; c.i. porumbul) A culege de pe câmp. 3 vt (Îvp; c.i. păstăi, mai ales de fasole) A dezghioca. 4 vt (Trs; c.i. nuci) A scoate din coajă. 5 vt (Reg; c.i. spicele de grâu) A curăța de boabe. 6 vr (Reg; d. ovăz) A se scutura.

AȚOS, -OASĂ, ațoși, -oase, adj. (Despre plante) Care are în structura sa fibre sau filamente ușor de desfăcut în firicele sau ațe. Fasole ațoasă. ▭ Coaja cea pe dinafară [a nucii de cocos] era ațoasă ca cînepa. DRĂGHICI, R. 51.

ÎMPÎSLIT, -Ă, împîsliți, -te, adj. (Despre păr) Des și încîlcit (ca pîsla). Uracu ședea pe prispă și fuma, mut, negricios, cu fire de barbă împîslite peste obraz ca părul negru care rămîne pe nucă după ce-a putrezit coaja verde. DUMITRIU, B. F. 102. E un om cu... un cap ca de taur, părul negru, des, barba și mustățile aspre și împîslite. CARAGIALE, O. I 287.

zgâmboi² [At: CADE / V: ~a^[1], zgliniboi, zglâ~, zglâ~a (S și: sglâmboia), zgrăm~, zgrâ~, zgrâ~a (S și: sgrâmboia) / S și: sg~ / Pzi: zgâmboi și ~esc / E: zgâmboi¹] (Reg) 1 vr A se masturba. 2 vt A zgâmăi (4). 3 vrp (D. nuci) A se desface de coaja verde care le acoperă. 4 vr (D. soare, zori etc.) A se ivi. 5 vr A se uita cu insistență, cu mirare Si: a se holba (4). 6 vt (C. i. ochii) A holba (1). 7 vr A se strâmba (1). corectat(ă)

*anacárd m. (vgr. anákardos). Bot. Un copac din India. O specie americană a luĭ face un fel de nucă bună de mîncat a căreĭ coajă dă un uleĭ caustic.

COSTELIV, -Ă, costelivi, -e, adj. 1. (Despre ființe) Slab, uscățiv (încât i se văd coastele). 2. (Despre nuci) Care are miezul mic și coaja greu de desfăcut. 3. Fig. (Rar) Arid, sec, sărac. – Din bg. kosteliv.

mez (est) și mĭez (vest) n., pl. urĭ (lat. médius, mijlociŭ; scr. madhya, vgr. méssos și mésos [d. *méthios], got. midjis, germ. mitte; vsl. meždu, între. V. amează, mijlociŭ, mediŭ, primez 1, misit și megiaș). Mijloc: mezu nopțiĭ. Partea interioară la sîmburĭ, la găocĭ, la pîne ș. a.: mez de sîmbure de caisă, mez de nucă, mez de pîne (în opoz. cu coajă). Fig. Partea cea maĭ bună, fond, substanță. A vorbi, a scrie cu mez, a vorbi, a scrie bine, cu fond. – În vest e și un pl. m. cînd e vorba de mezurile din sîmburĭ: mĭejĭ de nucă. Mezu păresiĭ (orĭ părețiĭ). V. păresimĭ.

gogă (-gi), s. f. – 1. Nucă. – 2. Baubau, sperietoare. Creație expresivă, cf. cocă. Coincide cu alte formații de același tip, ca alb. gogë „baubau”, mag. gogó „nucă”; este interesantă coincidența cu sp., unde coco are de asemenea dublul sens de „boabă, fruct rotund” și de „fantasmă”. Este dublet al lui gog, s. m. (tont, prost), cf. coc față de cocă. După DAR, gog ar proveni de la Gogu, prescurtare familiară de la Gheorghe. Cihac, II, 717; Philippide, II, 715; DAR; Rosetti, II, 117 și Pușcariu, Lr., 265 îl pun în legătură pe gogă cu alb. Caracterul expresiv al acestor formații a fost indicat încă de Spitzer, Mitt. Wien, 320-33. După Lahovary 330 sînt cuvinte anterioare indoeurop. Der. goagă, s. f. (popic, bilă); gogea, s. f. (bulgăre de sare gemă); goghe, s. f. (copil, prunc); goghie (var. gughie), s. f. (plevușcă, pește mărunt); gogi, vb. (a curăța de nuci); goglează (var. gogle(a)z), s. f. (coajă, pieliță; talaj; bagatelă), pentru a cărui der. cf. cocleț (primul sens pare a fi în legătură cu gogi, al doilea cu gogoașe „minciună”; DAR menționează mag. goklesz „inutil”, care ar putea deriva din rom.); gogleț, s. m. (prost, tont), cf. mag. gágó (DAR crede că mag. e sursa cuvîntului rom.) ngr. γεγές, alb. gegë „albanez din nord”; gogoloș (var. boboloș), s. n. (grunz, bulgăre), cf. cocoloș; gogon, s. n. (boabă; bilă, obiect rotund în general); gogonat, adj. (rotund, sferic; umflat, exagerat); gogoneț, adj. (gogonat; umflat; exagerat, ieșit din comun); gogoni (var. gogona), vb. (a umfla); gogonea, s. f. (fruct; varietate de roșie); gogoroană, s. f. (Trans., bomboană); gogoriță, s. f. (sperietoare, baubau); gogoloasă, s. f. (sperietoare, baubau); gorgună (var. gorgoană), s. f. (vrăjitoare bătrînă, femeie rea); gorgoane, s. f. pl. (spirite), care, după ipoteza improbabilă a lui Bogrea, Dacor., IV, 820, s-ar explica prin intermediul lui gorgon, s. n. (tril de muzică orientală) și acesta de origine necunoscută (apropierea de numele de Gorgona, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 204, este extrem de incertă); gorgoni, vb. (a goni, a alunga), der. al cuvîntului anterior și în același timp reduplicare expresivă de la goni, al cărui sens primar trebuie să fi fost „a da dracului”; gojgar, s. n. (groapă), a cărui der. nu este clară, dar. cf. goagă, goță, s. f. (Trans., sperietoare); goțoi, s. m. (Trans., mască ce se scoate în procesiunea de Sfîntul Gheorghe). – Cf. gogoașe, gogoman, gurgui.

SPĂRGĂTOR¹, spărgătoare, s. n. Instrument care se folosește la spargerea unor materiale, a cojilor tari ale anumitor fructe etc. Spărgător de nuci. ◊ Spărgător de gheață = navă special construită pentru a sparge gheața într-o apă navigabilă și a face posibilă navigația în lunile de îngheț.

COSTELIV, -Ă, costelivi, -e, adj. 1. (Despre ființe) Slab, uscățiv (încât i se văd coastele). 2. (Despre nuci) Al cărei miez se desface cu greutate din coajă. 3. Fig. (Rar) Arid, sec, sărac. – Din bg. kosteliv.

scoarță [At: HERODOT (1645), 188 / V: (înv) ~ție sf, (reg) scorț, școrț s / Pl: ~țe, (reg) ~țuri, ~ți / E: ml scortea] 1 sf (Dob; urmat de determinări care arată felul, proveniența) Înveliș extern (gros și tare) al tulpinii, al crengilor și al rădăcinii unui copac sau al unei plante lemnoase Si: coajă (1). 2 sf (Îrg; îc) ~-dulce (sau aromatică) Scorțișoară. 3 sf (Reg; d. părinți, frați, surori; îla) De ~ Vitreg. 4 sf (Îe) Obraz de ~ Om fără rușine, lipsit de bună-cuviință, neobrăzat. 5 sf (Îae) Trăsăturile de caracter ale unui om cu obraz de scoarță (4). 6 sf (Îe) A se face (sau a căpăta) ~ A se îngroșa întărindu-se. 7 av Foarte întărit (ca scoarța (1)). 8 sf (Reg) Femeie bătrână urâtă și rea Si: cotoroanță (3). 9 sf (Reg) Cal bătrân, urât și slab. 10 sf (Pan; nob) Piele. 11 sf (Trs) Găoace (a oului). 12 sf (Reg) Crustă formată pe mămăligă după răcire. 13 sf (Reg) Înveliș exterior al fructelor Si: coajă (2), pieliță. 14 sf (Reg) Spumă întărită de pe suprafața laptelui fiert Cf coajă, smântână. 15 sf Prăjitură pufoasă din ouă, zahăr, făină, nuci sau migdale, coaptă ca o foaie, care se taie în bucăți. 16 sf (Rar) Ștaif. 17 sf (Trs) Rapăn¹. 18 sf (Îdt) Crustă a unei răni care începe să se cicatrizeze Si: coajă (14), zgaibă. 19 sf (Îvr; îs) ~ța sitei (sau a ciurului) Marginea circulară îndoită în jurul pietrei alergătoare de moară, făcută, de obicei, din scândură subțire Si: veșcă. 20 sf (Îvr) Curmei (3) (din coajă de tei). 21 sf (Trs; Mol) Scândură. 22 sf (Trs; Mol) Așchie (1). 23 sf Fiecare dintre piesele de lemn care mențin distanța dintre saule, la navele cu vele. 24 sf Fiecare dintre cele două părți care formează învelișul unei cărți, al unui registru, al unui caiet, făcut, de obicei, dintr-un material rigid Si: copertă (1), (rar) învelitoare, (îrg) tartaj, (reg) tablă. 25 sf (Îlav) Din ~ în (sau până în) ~ De la prima până la ultima pagină, de la început până la sfârșitul unui text Si: în întregime, (reg) din doască (5) în doască, din scândură în scândură. 26 sf (Reg) Carton. 27 sf (Adesea urmat de determinarea „pământului”) Învelișul exterior și solid al globului pământesc, cu o grosime care variază între 5 și 8 km în zona oceanică și între 30 și 80 km în zona continentală Si: litosferă, (înv) coajă (15). 28 sf (Pex) Înveliș exterior al altor planete. 29 sf (Pgn) Pământ. 30 sf (Îs) ~ protectoare Strat subțire de oxizi metalici care acoperă unele roci din deșerturi. 31 sf (Îs) ~ de alterare Pătură superficială a unor roci vechi în curs de alterare fizică. 32 sf (Spc) Strat rigid format la suprafața pământului după ploi mari, urmate de secetă. 33 sf (Adesea urmat de determinările „cerebrală”, „creierului”) Strat celular din partea exterioară a emisferelor cerebrale, format dintr-o substanță nervoasă cenușie Si: cortex cerebral. 34 sf Țesătură țărănească groasă, de obicei de lână, lucrată cu diferite modele și flori, care se așterne pe pat, pe lavițe, pe jos, se atârnă pe pereți Si: cuvertură, (pop) velniță, (reg) lăicer, tehip, țol. 35-36 sf (Pex) Covor (1, 2). 37 sf (Pex) Preș. 38 sf (Olt) Un fel de șorț făcut dintr-o țesătură fină (de lână) foarte deasă și rigidă, care ține locul fustei la costumele populare femeiești Si: fotă (3). 39 sf (Îdt) Rogojină¹. 40 sf (Arg) Portofel.

coconară f. nuca coconarului, albă, având mărimea și forma sâmburelui de coarne, fără coajă.

cocos sm [At: DRĂGHICI, R. 139/3 / V: coc, coco, ~cus / Pl: (rar) ~oși / E: ger Kokos] 1 (Îs) Nucă de ~ Fruct al cocotierului, al cărui suc lăptos se întrebuințează ca hrană și a cărui coajă este folosită în industrie. 2 (Îs) Lapte de ~ Suc lăptos al nucii de cocos. 3 (Îs) Ulei de ~ Substanță grasă obținută prin presarea miezului uscat al nucii de cocos. 4 (Îs) Unt de ~ Ulei de cocos supus rafinării și dezodorizării, folosit în alimentație.

MIGDALĂ s. f. Fructul migdalului, de formă alungită, al cărui sîmbure, închis într-o coajă tare, este gălbui-roșiatic la suprafață și alb ca laptele în interior și foarte gustos; p. r e s t r. sîmburele acestui fruct, învelit într-o pieliță subțire; (regional) mandulă. Atunce purunci împăratul. . . celor ci șidea pre lîngă dînsul: nucile. . . migdalile (a. 1 773). GCR II, 98/8, cf. COTEANU, PL. 22. 18 oca migdale fără coajă (a. 1 792). URICARIUL, IV, 131/16, cf. IORGA, S. D. XII, 177. Spre a drege vinurile în Englitera, se întrebuințează cele următoare: migdalele amare cînd va voi să dea vinului gust de nucșoară. CR (1832), 223²/10. Eu îi voi trimețe stafide și migdale. DRĂGHICI, R. 95/12, cf. 51/18. Venea altă țigancă țiind. . . cîteva farfurii cu migdale curățite. FILIMON, O. I, 179. Să nu uiți ca să așezi în mijlocul mesei turnul Malacovului, cel de migdale amare. ALECSANDRI, T. I, 277. Ochii tăiați în forma migdalei. EMINESCU, N. 34. Mirosul sîmburilor de migdale amare. PONI, CH. 142. Pe la tîrg sau chiar și prin sate, fruntașii adaugă și apă de flori, migdale și alte „bunătăți”. PAMFILE, CR. 17, cf. NICA, L. VAM. Migdala este foarte folositoare celor ce sufăr de arsuri și acreli. VOICULESCU, l. 190. Mama luase două boabe de piper, apoi două măsline, două migdale. ARGHEZI C. J. 191. Peste o jumătate de ceas o sunase și-i ceruse cutia cu migdale. STANCU, N. A. IV, 180, cf. 307, L. ROM. 1 953, nr. 1, 96. Frunzuliță trei migdale, Floricică de pe vale, Ce le usuci așa tare? SEVASTOS, C. 50, cf. id. N. 321. Verde frunză trei migdale, Ardi-te-ar focul de vale, Cum o să rămîi de jale. PĂSCULESCU, L. P. 70. Frunză verde trei migdale, Duceți-l în tîrg afară. id. ib. 272, cf. ȘEZ. XIV, 176, XV, 86. ZANNE, P. I, 227, IX, 491. ◊ Expr. (Regional) A incinta (pe cineva) cu migdale amare = a spune cuiva vorbe aparent plăcute, dar care, în realitate, sînt răutăcioase. Cf. ZANNE, P. IX, 491. ♦ (Ca termen de comparație pentru ochii de formă alungită) Era de o frumuseți nespusă. Ochii mari ca migdalele. SADOVEANU, O. I, 139. - Pl.: migdale.- Migdal -f- suf. -ă.

MIEZ ~uri n. 1) Partea inferioară, de obicei moale, a unui fruct, a unui sâmbure, a pâinii. ~ de nucă. 2) Partea din mijloc a unui lucru. ~ul osului. 3) pop. Partea comestibilă, curățată de coajă, a semințelor (de floarea-soarelui, de dovleac etc.). 4) Moment când o acțiune sau un fenomen în desfășurare atinge cea mai mare intensitate; toi. * ~ul nopții mijlocul, toiul nopții. ~ul verii mijlocul, toiul verii. 5) fig. Partea esențială a unei probleme; esență; fond. * Cu ~ cu conținut, cu tâlc. /<lat. medius

COCOS s. m. (Mai ales în expr.) Nucă de cocos = fructul cocotierului, al cărui suc gustos se întrebuințează ca hrană, iar coaja, fiind alcătuită din fibre de o rezistență specială, este folosită în industrie. Lapte de cocos = sucul lăptos al acestui fruct.

nucă sf [At: (cca 1705) GCR I, 357/6 / Pl: nuci, (reg) nuce / G-D: nucii, (înv) nucei, (reg) nuchii / E: ml nux, -cis] 1 Fruct de nuc (1), alcătuit dintr-un miez comestibil, închis într-o coajă lemnoasă, acoperită de o coajă cărnoasă verde care la maturitate se usucă și crapă. 2 (Îe) Când o face plopul nuci și răchita mere dulci Niciodată. 3 (Îe) A se potrivi sau a se nimeri, (pop a se lovi, a se lipi) ca ~ca în perete (sau, rar, în gard) A nu se potrivi deloc. 4 (Lsg; folosit ca nume de materie) Miez comestibil de nucă (1). 5 (Reg) Găoace de nucă (1). 6 (Lpl; îcs) În ~ Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 7 (Îc) ~-de-cocos sau (înv) nuca-cocului Fruct comestibil al cocotierului. 8 (Îrg) ~-de-mare sau ~-de-mușcată, ~-tămâioasă Nucșoară (2). 9 (Îc) ~-galică sau ~-de-stejar, (reg) ~-de-goron Gogoașă de ristic. 10 (Îc) ~-americană sau ~-de-America Semințe comestibile ale arborelui Bertholletia excelsa, care crește în regiunea tropicală din America de Sud. 11 (Rar; îc) ~-amară Migdală. 12 (Reg; îc) ~-de-mare Castană. 13 (Îc) ~-vomică Semințe mature ale arborelui tropical turta-lupului, care conțin stricnină. 14 (Trs; pex; îc) ~-de-lac Cornaci (Trapa natans). 15 (Reg; pan) Parte la piciorul dinapoi al calului, situată dedesubtul șoldului și în imediata apropiere a acestuia. 16 (Atm; reg; pan; îs) ~ca genunchiului Rotulă. 17 (Atm; reg; pan; îs) ~ gâtului Ceafă. 18 (Pan) Piesă formată dintr-o tijă metalică terminată cu un cap sferic, care servește la realizarea articulațiilor sferice ale mașinilor. 19 (Pan) Șaibă. 20 (Pan) Piuliță. 21 (Reg; pan; șîs ~ de la tigaie) Bucată de oțel sau de fier, fixată în centrul piuliței, pe care se învârtește capătul de jos al fusului de la crângul morii. 22 (Reg; pan) Parte de jos a coarbei, în care se fixează sfredelul Si: broască. 23 (Pan; lpl; în limbajul minerilor din Valea Jiului) Cărbuni de granulație mijlocie, de 10-20 mm.

miez smn [At: (a. 1691) GCR I, 288/19 / Pl: ~uri, (rar, sm) ~i, ~eji / E: ml medius] 1 (Cu sens temporal; îs) ~ul (reg miezii) nopții sau ~ de noapte (reg, de căutători) Ora 24 Si: (îrg) miazănoapte. 2 (Îae) Perioadă din jurul orei 24 Si: toiul nopții, (pop) cumpăna nopții, puterea nopții. 3 (Îae) Personaj din mitologia populară despre care se crede că apare în toiul nopții pe pământ. 4 (Reg; îs) ~ de miazănoapte Ora 12 noaptea. 5 (Cu sens temporal; îs) ~ul zilei sau ~ de zi Ora 12 ziua Si: amiază, (pop) crucea amiezii. 6 (îae) Perioadă din jurul orei 12 Si: plină zi, toiul zilei. 7 (Pop; îs) ~ul (sau miezii) păresimilor (ori păresimii, păiesii, păreții, păreților) sau ~ păieți (sau păresi, de păresimi, post) Mijloc al Postului mare, miercurea, în a patra săptămână din post Si: (pop) miază-păresimi. 8-9 (Îs) ~ul verii (sau iernii) ori ~ de vară (sau de iarnă) Perioadă de mijloc (a verii sau) a iernii Si: dric, putere, toi, (înv) miază vară. 10 (Îrg) Moment sau perioadă de la mijlocul unei unități de timp date. 11 (Cu sens local; înv; îs) ~ul nopții Nord. 12 (Rar; îs) ~ul zilei Sud. 13 (Reg; îs) ~ de (miază) cale (sau de cărare) Punct la o depărtare aproximativ egală de extremitățile unui dram parcurs Si: mijlocul drumului, (reg) miază cale, miază cărare. 14 (îoc margine, periferie) Parte a unui spațiu, a unei așezări situată la o depărtare aproximativ egală de margini, și care cuprinde totalitatea notelor esențiale ale spațiului respectiv Si: mijloc (2), centru. 15 (Îoc coajă) Parte interioară, mai moale, a unui fruct Vz carne, pulpă. 16 Parte interioară comestibilă a unei nuci. 17 (Pfm; îe) A hrăni (sau a crește) pe cineva cu ~ de nucă A răsfăța. 18 Parte din interior, mai moale, a sâmburelui anumitor fructe. 19 (Reg) Sămânță a macului. 20 (îoc coajă) Parte din interior, mai moale, a pâinii, a prăjiturii. 21 (Pop; îe) De la cinci pâini ~ul și de la nouă colaci coaja Exprimă lăcomia unei persoane. 22 (Trs) Umplutură a sarmalelor. 23 (Trs; Ban; mpl) Firimituri de pâine. 24 (Trs; Ban; rar) Bucățică de pâine sau de mămăligă. 25 (Trs; pex) Cantitate mică de ceva. 26 (Reg) Jumătate dintr-un fuior. 27 (îrg) Interior al unor legume care cresc în formă de căpățână Si: inimă. 28 (îrg) Parte a verzei din care pornesc franzele Si: cocean, cotor. 29 (Reg) Cotor de măr. 30 (Reg) Parte din interior, mai moale, a tulpinii unor plante Si: inimă, măduvă (12). 31 (Îoc exterior) Parte interioară, centrală a unui obiect. 32 (Rar) Mic grup de persoane în jurul căruia se formează o grupare mai mare Si: nucleu, (rar) sâmbure. 33 (Teh) Parte a unei forme de turnătorie, așezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obțin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. 34 Piesă de metal care se introduce în interiorul bobinelor mașinilor, transformatoarelor și a altor aparate electrice și servește la obținerea unor câmpuri magnetice intense. 35 (Fig) Ceea ce este esențial Si: esență, fond. 36 (Rar; îe) A pipăi ~ul cuiva A afla adevărata valoare a cuiva. 37 Valoare. 38 Semnificație. 39 (Rar) Ceea ce este mai ascuns, mai intim.

MIEZ subst. (Adesea urmat de determinări în genitiv) I. (Cu sens temporal) 1. (În sintagmele) Miezul (sau, regional, miezii) nopții sau miez de noapte (ori, regional, de cîntători) =a) ora 12 noaptea; (învechit și regional) miazănoapte (I 1). Și cum avea obiceaiu de dormiia pre piatră, fiind ca la miezul nopții, șădea priveghind (a. 1 691). GCR I, 288/19. Monarhul n-au încetat a arăta voința sa până la al patrulea ceas după miezul nopții (a. 1 757). id. ib. II, 54/20. Stătu aci de vorbă cu acest vezir . . . pînă pî la mezul nopții. GORJAN, H. I, 3/17. La mezul nopții . . . au ieșit afară. KOGĂLNICEANU, S. 46. Pe la miezul nopții aud un grozav hărcăit. NEGRUZZI, S. I, 62. Este miezul nopței când duhurile vin. id. ib. II, 65. Trece cu lăutari pe la miezul nopții, se oprește dinaintea ferestrelor ei. FILIMON, O. I, 129. Pe la miezul nopții plecarăm cu șapte trăsuri. BOLINTINEANU, O. 269. Toată lumea doarme. . . e miezul nopții și nopțile de vară sînt mici. id. ib. 338. Se bate miezul nopții în clopotul de-aramâ. EMINESCU, O. I, 203. S-apropiase miezul nopții. id. N. 87. Deșteptînd pe Harap-Alb chiar în miezul nopței, îi zice. . . CREANGĂ, P. 215. E aproape de miezul nopții, haide să ne culcăm. CARAGIALE, O. ii, 261. Ei spuseră că pînă la miezul nopții o duc cum o duc. ISPIRESCU, L. 73. În depărtare abia s-aud cocoșii vestind miezul nopții. DELAVRANCEA, T. 87. În ultimul răsunet al miezului de noapte, Pe săli și coridoare aleargă fel de șoapte. MACEDONSKI, O. I, 23. Trecuse miezul nopții și convoiul tăcut își urma calea. BUJOR, S. 51. Discuția se lungi pînă tîrziu după miezul nopții. REBREANU, R. II, 15; S-auzeau cîntînd cocoșii de miezul nopții. MIRONESCU, S. A. 51. Orașul doarme troienit. Mult mai tîrziu de miezul nopții sînt orele trecute. BACOVIA, O. 129. În turn miezul nopții se bate rar. id. ib. 131. Cînd mi-am revenit complet în fire. . . era miezul nopții. GALACTION, O. 242. Un clopot miezul nopții bate. TOPÎRCEANU, B. 65. Dacă pînă la miezul nopții nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasă. CAMIL PETRESCU, U. N. 214. La un ceas după miezul nopții, acesta plecase. id. O. I, 152. La miezul nopții localul se închide. SADOVEANU, O. IX, 333. Acum e trecut de miezul nopții, furtuna s-a potolit. BOGZA, Ț. 46. A trecut de miezul nopții cînd ieșim în stradă, STANCU, U.R.S.S. 113, cf. 217. Au stat acolo și au băut cîteșitrei pînă la miezul nopții. PREDA, D. 34. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 174. Cînd va bate miez de noapte, Treacă-te sudori de moarte. id. ib. 259, cf. MAT. FOLK. 215. Duseră-se. . . Doi feciori colindători, Pe la miez de cîntători Pe ulița satului. BÎRLEA, B. 107. Din cauza focului ne-am sculat la mnezî nopțî cu tătă casa. ALR II 3 012/53. ◊ (În context figurat) Miezul nopții s-a ivit Și prin lume a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. II, 108; b) perioada din jurul orei 24 (în care noaptea este în toi); toiul nopții, (popular) puterea nopții, cumpăna nopții. Fărăde[le]gile meale căzură spre mine și păcatele acoperiră capul mieu. Și-mi fu amiazăzea ca miezul nopții (cca 1 633). GCR I, 82/3. Cine dintru voi are priiaten și va mearge cătră dînsul la miez de noapte, și va zice lui. . . (a. 1746) GCR II, 36/38. Lovindu-i în miezul nopții, dezbrăcîndu-i i-au legat. BELDIMAN, E. 6/32. Atunci mai dulce steaua lucește-n miez de noapte, Și-n zori seninul pare mai vesel, mai curat. ALECSANDRI, P. I, 125. Auzi tu glasul tainic ce cîntă-n miez de noapte Și prin văzduh plutește cu-a florilor miros? id. ib. 137. Apoi pe veselie, pe chef se așternură Pîn'ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură. EMINESCU, O. IV, Arareori deșteptam pe mama cu rîsul meu, la miez de noapte. DELAVRANCEA, T. 19. Toate preocupările ceasurilor mele de-acum sînt roabe în chipul cel mai rușinos unor peisagii vagi, pierdute în pîcla miezului nopții. SADOVEANU, IX, 208. Pînă în miez de noapte se certau. PREDA, Î. 123. Nu iubește-n miez de noapte Cînd dorm dușmanele toate! JARNIK-BÎRSEANU, D. 67, cf. 318. Să șt'ii, muico, traiu mieu. . . Te-ai scula îm mńez d'e noapt'e Șî mi-ai ruga mie moart'e. DENSUSIANU, T. H. 224. (F i g.) Îmi place miezul nopții din ochii tăi adînci. TULBURE, V. R. 27; c) personaj din mitologia populară despre care se crede că ar apărea în toiul nopții pe pămînt. Se susține că în acest răstimp [de la douăsprezece la unu noaptea] însuși miezul nopții sub chipul diferitelor forme umblă pe pămînt. f(1890), 479, cf. MARIAN, S. R. I, 109. Și să duse, să tot duse, pînă să-ntîlni cu mez de noapte. RETEGANUL P. III, 43. Mai merge el cît mai merge și mai departe, în calea lui, întîlnește pe miezul nopții, pe care-l leagă și pe acesta de un copac înalt ca să oprească noaptea pe loc. I. CR. IV, 135 (Regional) Miez de miazănoapte (sau de miez de noapte) = ora 12 noaptea. Cînd e drept la miezul nopții, adica punct 12 oare se zice miez de meazănoapte. MARIAN, S. R. I, 108, cf. CIAUȘANU, V. 179. Luna venise în dreptul burții. Era miez de miazănoapte. PLOPȘOR, C. 15. Miezul zilei sau miez de zi = a) ora 12 ziua; amiază, (popular) crucea amiezii. Eu, pîndindu-ți urma, Veni-voi către miez de zi Tiptil peste coline. COȘBUC P. II, 218, cf. CADE; b) perioada din jurul orei 12 ziua (în care lumina și căldura sînt mai puternice); toiul zilei, plină zi. Cf. LB. [împăratul] avea o împărăteasă tînărâ și zîmbitoare ca miezul luminos al zilei. EMINESCU, N. 3. În miezul zilei, sub arșița soarelui de toamnă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG. Subt arșița covîrșitoare a miezului zilei, vîntul adormise obosit. HOGAȘ, M. N. 165. Ajunseră în vederea castelului în miezul zilei călduroase. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Unde-ai plecat, tu, lume minunată, Năluci ce v-ați ivit în miez de zi. V. ROM. septembrie 1 954, 92. (Popular) Miezul (sau miezii) păresimilor (ori păresimii, păresii, păreții, păreților) sau miez păreți (sau păresi, de păresimi, post) = mijlocul postului mare, care cade întotdeauna miercurea, în a patra săptămînă din post; (popular) miază-păresimi. La 3 ianuar, același se îndatorește să aducă pănă la mezpăresii actele (a. 1 776). IORGA, S. D. VI, 106. Și făcîndu-se iearmaroc la mezul păreții s-au strîns mulțime de norod (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 245/19, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Și am dus-o noi așa pînă la mezii păresii. CREANGĂ, A. 27, cf. BARCIANU, V., DDRF. Miezul păresimilor cade pe miercuri. MARIAN, S. R. II, 215. Femeia . . . cum a sosit miezul păreții s-a și apucat de urzit. id. ib. 216, cf. 211. O femeie a țesut în ziua de miez păreți. id. ib. 218. O seamă de românce însă, atît din Bucovina cît și din Banat, au datina de a număra ouăle în ziua de miezul păresii. id. ib. 219. Codobatura vine înainte de miezul păreților. id. ib. 220, cf. I, 115. Să nu mănînci ouă după miezul păreței. GOROVEI, CR. 133, cf. ALR II/762, A VI 26. Miezul verii (sau iernii) ori miez de vară (sau de iarnă) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii); (învechit, neobișnuit) miază vară. V. t o i, p u t e r e, d r i c. Au agiuns pănă la Ctesifont. . . și acolo au perit la miezul verei. ȘINCAI, HR. I, 33/13, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. [Fereastra] deschisă în miez de iarnă! ALECSANDRI, T. 839. E singură-n palat, Visînd în mezul iernii la blîndă primăvară. id. POEZII, 241. Era-n amiazi și-n miez de vară. Și soarele-a scăzut spre seară. COȘBUC, B. 86, cf. id. P. I, 220, MARIAN, S. R. I, 94. Dar și în miezul verii chiar, se întîmplă uneori să plouă asupra acestui munte. BOGZA, C. O. 55. Și atunci că ți-i veni Cînd, drago, o răsări. . . Un fir de budiană într-un mijloc de poiană, însă, drago-n miez de iarnă. DENSUSIANU, Ț. H. 251. (În context figurat) Zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, O. I, 138. 2. (Învechit și regional) Moment sau perioadă aflată la mijlocul unei unități de timp date. Pre la mezul lunei lui octomvrie. . . cu a sa oaste și cu oaste pe plată ieșind din Ardeal. . . au intrat în Moldova. ȘINCAI, HR. II, 49/14. Berbecii se pasc de chilin pînă la vinerea mare, adecă pînă la mezul lui octomvrie. ECONOMIA, 87/7. Păsăruică cu cunună, Nu cînta la miez de lună, Că inima mea nu-i bună. DOINE, 129. ◊ F i g. în miezul unei vieți, din care s-au scuturat atîtea credințe și iluzii, LOVINESCU, V, 103. II. (Cu sens local) 1. (Învechit, în sintagmele) Miezul nopții = miazănoapte (I 2), nord. Vor sufla vînturi de cătră mezul nopții. CALENDARIU (1844), 72/24. Dacă am fi în părțile miezului nopții și dacă ar ninge zăpadă ș-aici ca acolo . . . ț-aș putea aduce și cu carul. PANN, A. 47/6, cf. PONTBRIANT, D. Hanul. . . fusese bine adăpostit și dinspre miezul nopții și dinspre răsărit. SADOVEANU, N. P. 6. Adia asprul vînt al miezului nopții și omătul înghețat crîșca ascuțit, id. O. V, 464, cf. VII, 352. (Rar) Miezul zilei = miazăzi (1); sud. Cf. PONBRIANT, D. 2. (Regional, în sintagmele) Miez de (miază), cale (sau de cărare) = punct situat la o depărtare (aproximativ) egală de extremitățile unui drum parcurs de cineva; mijlocul drumului, (regional) miază cale, miază cărare. Cînd a fost în miez de cale l-a ieșit spre-ntîmpinare Nouă moroi. F (1 872), 316, cf. GCR II, 340, 341. Și la miez de miază cale Mi-a închinat cu pahare. TEODORESCU, P. P. 387. Dar cînd o fost La miez de cale, De cărare, înainte ieșitu-i-o. . . Archangelu Michail. MARIAN, D. 79. Dar cînd am fost la miez de cale, De cale, de cărare, O femeie neiubitoare. . . înainte mi-a ieșit. id. V. 131, cf. CHEST. V 173/92. 3. (În opoziție cu m a r g i n e, p e r i f e r i e) Parte a unui spațiu, a unei întinderi, a unei așezări, situată la o depărtare aproximativ egală de punctele periferice (și care cuprinde totalitatea notelor caracteristice, esențiale ale spațiului respectiv, v. t o i); mijloc (I 1), centru. Anevoie voi putea trimete epistola din miezul mării miezului țării. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 145. Și-mi era drag tare mai ales adîncul codrului aceluia, miezul lui cu piscuri pietroase. SADOVEANU, O. III, 569. Visez în miez de codru. STANCU, C. 54. L-au prins de pui în miez de codru. BENIUC, V. 34. III. 1. (În opoziție cu coajă) Partea interioară (mai moale) a unui fruct (cărnos). V. p u l p ă, c a r n e. Cf. LB. [Crăpînd o nucă de cocos] au aflat miezul ei dulce și bun ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51/18. Pere cu miezul roșu. ȘEZ. V, 68. [Miezul pepenilor] este apătos și totdeauna de coloare galbenă. PAMFILE, A. R. 174. Luă harbuzul mai greu decît ea, îl trînti de pămînt de se desfăcu în o sută de bucăți, luă pe cea mai mare și prinse a-i roade miezul. HOGAȘ, M. N. 18. Mă luă pe după gît, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii. . . și-mi potrivi la gură partea unde mai rămăsese ceva miez. id. ib. Rîde amuzată, cu dinții ca miezul unui fruct. CAMIL PETRESCU, U. N. 88. Miezul alb al perelor de chilimbar. TEODOREANU, M. II, 116. ♦ Partea din interior, comestibilă, a unei nuci. Cf. POLIZU. Să vă dea. . . colivă cu miez de nucă. CREANGĂ, A. 39. Alvița era cam sfărîmată, cam negricioasă și nu prea se vedea să aibă mieji de nucă. DELAVRANCEA, T. 147. Frate-meu Mihalachi pisează miezi de nucă și zahăr. VLAHUȚĂ, O. A. II, 87, cf. MARIAN, S. R. II, 74. Gologanii din miejii de nucă izbeau cu furie măselele. KLOPȘTOCK, F. 147. Frunză verde miez de nucă Cîntă cucu-n verde luncă. ȘEZ. I, 46. Frunzuliță miez de nucă, Vin pandurii să mă ducă. ib. 110, cf. III, 19, ALRM SN I h 148. Cine vrea miezul, să spargă nuca (= lucrul bun se dobîndește anevoie). Cf. ZANNE, P. I, 226. Nu toată nuca are miez bun și sănătos (= să nu judecăm după aparențe), ib. ib. 227. Patru frați gemeni născuți, Tot îmbrățișați crescuți, Oricînd îi vezi la un loc, înveliți într-un cojoc (Miezul de nuca; FUNDESCU). L. P. II, 159. ♦ Fig. Nu-s vinovat, natura îmi dete acest rol, Să rup o coajă mîndră cînd miezul este gol. NEGRUZZI, S. II, 75. ◊ E x p r. A hrăni (sau a crește pe cineva) cu miez de nucă = a ține (pe cineva) în huzur, a răsfăța. Spune frăține-tău . . . să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă. EMINESCU, N. 27. Este o mofturoasă de n-are pereche. Copil crescut cu miez de nucă. P. CONSTANT, R. 90. ♦ Partea din interior, mai moale, a sîmburelui anumitor fructe. Cf. ALR I 874. ♦ (Regional) Sămínța macului. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe, Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 432. 2. (În opoziție cu coajă) Partea din interior, mai moale, a pîinii, rar, a cașului. Cînd va fi aproape de fiertu, să-i pui puțintel miezu de pîine frecat (a. 1 749). GCR II, 42/21. Ia o litră de icre proaspete, miezu de pline. ierburi tocate . . . și le ameastecă bine (a. 1 749). id. ib. 43/4, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DAMÉ, T. 40, PAMFILE, B. 36. Felia de pîine. . . se rupe și se mănîncă miezul o dată cu coaja. ARGHEZI, P. T. 241, cf. ALR I 767, ALR II/I h 47. ◊ E x p r. De la cinci pîini miezul și de la nouă colaci coaja, se zice despre cineva care este lacom la mîncare. Cf. ZANNE, P. IV, 51. ♦ (Prin sudul Transilv.) Umplutura sarmalelor. Cf. ALR II 4 077/172, 192. ♦ (Transilv., Ban., adesea la pl.) Firimituri de pîine; (rar) bucățică de pîine, p. ext. de mămăligă. Cf. KLEIN, D. 379, ALR I 758, 767, 768, 1989, ALR II 3 474, com. din MORĂRENI-REGHIN. Se gîndea la . . . nevasta lui, rămasă de luni de zile fără un miez de pîne. CAMILAR, N. I, 26. Ung fetele doi miezi de mămăligă cu unt, îi pun pe maiul de bătut cămeși și zic că un miez este fata cutare, iar cellalt miez este cealaltă fată. MARIAN, S. R. I, 74, cf. A I 35. ♦ P. e x t. (Transilv.) Cantitate mică (de ceva). Să ia un mńedz de pchiatră într-o cîrpă de mătasă. ARH. FOLK. I, 205, cf. LEXIC REG. 17. Dă-mi și mie un miez de carne. MAT. DIALECT, I, 212. Un mńez de drod [= sîrmă]. ALR II/272. Izvor cu un miez de apă. L. ROM. 1962, 406. ♦ (Regional) Jumătate dintr-un fuior (Borșa-Vișeu de Sus), ALR II 2 801/362. 3. (Învechit și regional) Partea din interior a unor legume care cresc în formă de căpățînă, inimă; parte a verzei din care pornesc frunzele căpățînii, cocean, cotor. Miezul a unei marule îi era în loc de mîncare și de băut. DOSOFTEI, ap. TDRG, cf. COSTINESCU, ALRM SN Ih 133. ♦ (Regional) Cocean de măr. Cf. ALR I 890/186, 194, 387, 516, 772, 790, 896, 900, 940, 960, 986. 4. (Regional) Partea din interior (mai moale) a tulpinii unor plante; măduva copacului; inimă. Am făcut ciuturi din trestie și după ce le-am golit de miez le-am înfundat cu foi de tabac. VLASIU, A. P. 37. Miez de soc. ALR I 958/270, cf. GL. V. J. ♦ (Prin Transilv.) Seva copacului. Cf. ALR I 957/136, 190. 5. (În opoziție cu exterior) Partea interioară, centrală a unui obiect. Un mărgăritar albastru, stropit cu stropi de aur și c-un mez negru. EMINESCU, N. 65. Atomii din mezul acelui mărgăritar. id. ib. Cocsul mărunt. . . este împins lateral cu ajutorul lopeții, astfel ca miezul focului să fie închis, însă neacoperit deasupra. IOANOVICI, TEHN. 117, cf. 293. Miezul stratului de cărbune. GL. V. J. 6. (Rar) Mic grup de persoane în jurul căruia se formează o grupare mai mare; sîmbure, nucleu. Mulți socoteau că, dacă s-ar fi găsit arme de ajuns, s-ar fi putut alcătui un strașnic miez de oștire populară. CAMIL PETRESCU, O. II 605. 7. (Tehn.) Parte a unei forme de turnătorie, așezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obțin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. Miezul este format dintr-un amestec de nisipuri și substanțe organice, dispuse pe un schelet metalic. IOANOVICI, TEHN. 88. Fixarea miezului în tipar trebuie să fie făcută cît mai exact, pentru a avea o piesă de grosime uniformă. id. ib., cf. 96. Au fost create piese pentru industria textilă, garnituri și miezuri. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4844. A executat cutia cu miezuri la limita piesei, iar asta înseamnă că nu mai rămîne loc pentru peretele ei. V. ROM. august 1 961, 64. ♦ Piesă de fier masiv, de oțel sau formată din table de oțel decupate, care se introduce în interiorul bobinelor mașinilor, transformatoarelor și a altor aparate electrice și servește la obținerea unor cîmpuri magnetice intense. Electromagnet cu miez afundător. ENC. TEHN. I, 164. Pentru o clipă ei și-au luat ochii de la miezul dinamului. CONTEMP. 1948, 113, 11/6. Un miez de fier introdus într-un solenoid se magnetizează și devine un electromagnet. CIȘMAN, FIZ. II, 386, cf. 479. [Transformatorul] se compune dintr-un miez închis, făcut din tole de fier, pe care se înfășură un bobinaj primar și altul secundar. id. ib. 493. 8. Fig. Ceea ce este esențial, fundamental; esență, fond. Dar în mezul a durerei ce-mi rămîne-n suflet vie, Cea scînteie care-aprins-ai nu s-a stinge niceodată. ASACHI, S. L. I, 162. Pătrunderea acestei bogății intelectuale pînă în miezul cugetărilor poetului. MAIORESCU, CR. II, 305. Am putea să abordăm însuș miezul articolelor d-lui Panu, adică relația dintre eminescianii noștri de azi și literatura trecută. GHEREA, ST. CR.162. Cu cît mai mult se muncește conducătorul, fără a afla întru a cărui mînă e ciuștea, cu atîta mai multe lovituri capătă peste spate și tocmai întru aceasta se cuprinde miezul jocului. MARIAN, Î. 196. E nevoie de un meșteșug deosebit pentru a afla taina prin ajutorul căreia am putea pătrunde în miezul lucrurilor. PETICĂ, O. 460. În miezul aainc al vieții mele am dovedit ca nu smt omul potrivit. CAMIL PETRESCU, T. II, 324. În miezul istoricului din el, mijea în noaptea asta înstelată, în umbra codrului, viermele tuturor îndoielilor cunoașterii. id. O. II, 31. Institutorul intra în miezul lucrurilor. CĂLINESCU, I. C. 154. Răspunsul la această întrebare va constitui însuși miezul comunicării noastre. LL I, 9. Dragostea, zburdalnica, Mult e grea, purdalnica. . . Dar cine-i cunoaște miezul. . . E ca pleava de ușoară. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ E x p r. (Rar) A pipăi miezul cuiva = a afla adevărata valoare a cuiva. Cf. ZANNE, P. I, 218, DDRF. ♦ Valoare, sens, tîlc, semnificație (adîncă). Vorba și lucrul lui e nenșirat, sec, fără miez. JIPESCU, O. 141. Mi s-a părut c-a scris, știi, mai cu miez. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 11. Cuvintele. . . cari le spusese prezidentul înaintea porții de primire avură mai mult miez decît întreagă vorbirea aceasta nesfîrșită. AGÎRBICEANU, L. T. 327. Din povestirile lui cu miez și de o îngăduitoare ironie, nenea Iorgu știa întotdeauna să însuflețească un ceas de plictiseală. C. PETRESCU, S. 102. Lansează . . . o înțepătură cu miez, împotriva acelor care vor să mănînce și să nu muncească. CONTEMP. 1 948, nr. 156, 12/5. Faceți să scapere miezul cuvîntului. DEȘLIU, G. 34. Vorbele lui. . . mi se păreau pline de miez, umbrite de duioșie și înfiorate de nădejde. V. ROM. august 1 958, 61. Vorbe fără miez. ZANNE, P. II, 831. ♦ (Rar) Ceea ce este mai ascuns, mai intim, mai personal. Era o mîngăiere care străbatea deodată în miezul inimii și-l încălzea. POPA, V. 303. Ce taină ai mai ascuns în miezul tău? STANCU, R. A. III,196. - Pl.: miezuri și (rar, m.) miezi, mieji. – Lat. medius.

POAMĂ, poame, s. f. 1. Rodul arborilor fructiferi, al pomilor; fruct, roadă. Găsi pomi plini cu poame și izvoare răcoroase și bău și mîncă cu poftă. POPESCU, B. II 91. De zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor și oamenii s-au hrănit numai cu poame. NEGRUZZI, S. I 167. Poamele [Bîrsei] sînt cireșele, vișinile, perile, merile, prunele, nucile. GOLESCU, Î. 26. După poamă se cunoaște pomul, și după faptă omul. 2. (La pl.) Fructe (în special mere și pere) uscate la soare sau în cuptoare speciale și păstrate pentru iarnă. 3. (Mold., numai la sg., cu sens colectiv) Struguri. Spînzură din ramuri nalte vițele cele de vie, Struguri vineți și cu brumă, poamă albă-aurie. EMINESCU, O. IV 132. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare, avînd cea mai aleasă poamă. DRĂGHICI, R. 28. 4 (Rar; la pl.) Bob de strugure uscat; stafidă. Voinicelul le împarte poame (stafide). SEVASTOS, N. 77. 4. Fig. Om de nimic, rău, netrebnic, ticălos, derbedeu; femeie stricată. Aflase ea de mult ce fel de poamă-i boierul. MIRONESCU, S. A. 92. Dădu fata cu ochii închiși, fără să cerceteze ce poamă era acel Peneș-impărat de al cărui nume nici n-auzise pînă atunci. POPESCU, B. III 109. Ți-am aflat eu blăstămățiile, știu eu în sfîrșit ce poamă ești. ALECSANDRI, T. 1278. ◊ (Determinat prin «a dracului», prin «rea» sau, ironic, prin «bună») Nevasta, poamă bună. Fetele, poame bune și ele. STANCU, D. 189. Tache ieșea poamă rea, după zisa tuturor. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Hei-hei! Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb. CREANGĂ, P. 230.

COAJĂ coji f. 1) Strat exterior care acoperă tulpinile și ramurile plantelor lemnoase; scoarță. ~ de tei. 2) Învelișul exterior al fructelor, legumelor, semințelor etc. ~ de nucă. ~ de lămâie. 3) Învelișul tare și calcaros al oului. 4) Strat format prin solidificare sau uscare la suprafața unor corpuri moi; crustă. ◊ ~ de pâine bucată de pâine uscată. A prins mămăliga ~ a deveni îndrăzneț; a prinde curaj. 5) Strat exterior, întărit, format pe o rană care se cicatrizează; crustă. [G.-D. cojii; Sil. coa-jă] /<sl. koža

COAJĂ, COAJE (pl. coji) sf. 1 🌿 Învelișul vegetal și subțire al rădăcinei, trunchiului sau ramurilor unor plante: ~ de teiu ¶ 2 🌿 Învelișul vîrtos, pojghița sau pielița care acopere miezul unui fruct, semințele unei legume, etc.: ~ de nucă, de migdală, de castană, de pepene, de măr, de linte, etc. ¶ 3 Învelișul tare al oului: ~ de ou ¶ 4 🐙 Substanța calcaroasă, vîrtoasă care acopere corpul moluscelor sau crustaceelor: ~ de melc, de scoică, de rac, etc. ¶ 5 🍽 Partea dinafară, vîrtoasă, a pîinii sau a altor aluate, întărită prin coacere: ~ de pîine, de prăjitură, etc.; 👉 MĂMĂLIGĂ ¶ 6 🩺 Pojghița vîrtoasă ce se prinde deasupra unei răni sau unei bube; Ⓕ: grecismul fanariot ce începuse a prinde ~ și năbușia naționalitatea noastră (I.-GH.) ¶ 7 Ⓕ 🗺 Coaja pămîntului, scoarța pămîntului, învelișul, stratul deasupra, vîrtos și răcit al globului pămîntesc ¶ 8 ⊕ Portofel ¶ 9 Baba-coaja 👉 BABĂ 3 [vsl. koža].

coltuc (cultuc) n. 1. Mold. pernița de cap, căpătâiu: un cultuc sub cap; 2. coaja dela marginea pâinii: cultuc dela Babic (după numele armeanului, starostele brutarilor din București, care scotea jimbla numai în coltuce); 3. gest de refuz, lovind cotul cu mâna: zînele se rugară ca barem nucile cu hainele să le dea; băiatul le arătă coltucul ISP. [Turc. KOLTUK, subțioară, spătar de scaun, perniță (= pernă cu subțiori), de unde apoi colțul proeminent al pâinii și cotul arătat în semn de refuz].

MĂR¹ s. m. (Bot.) 1. Pom din familia rozaceelor, cu frunze ovale, păroase, cu flori albe-trandafirii, cultivat pentru fructele lui comestibile (Pirus málus). Lemn de măr. ST. LEX. 175^r/4. Am vîndut o vie. . . cu meri și cu nuci și cu cireși (a. 1 686). URICARIUL, XXV, 278, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 226. Lemnul mărului (a. 1 705). GCR I, 356/31, cf. MAN GÖTT. Unde mă duceți acum?. . . – În grădină supt măr! DRĂGHICI, R. 83/9. Lumina se-mprăștie în pînză luminoasă Pe merii plini cu floare-n grădinile adînci. EMINESCU, O. IV, 83. Se jupoaie cu cuțitul coaja de pe ramurile mai groase ale merilor mai tineri, pînă cînd se dă de albușul mărului. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 30. În umbra celor trei meri bătrîni din grădiniță. REBREANU, I. 41. Mărul m-a primit întinzîndu-mi spre îmbrățișare crengi fără frunziș. C. PETRESCU, S. 14. Se pierde în grădină printre merii înfloriți. BASSARABESCU, V. 26. Se cernea o liniște dulce din cer, printre frunzișurile merilor. SADOVEANU, O. V, 618. Merii și perii grădinilor sînt plini de cîntecul păsărilor. V. ROM. februarie 1 954, 301. Frunză Verde-a mărului, Nu crede feciorului. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276, cf. 406. Florile dalbe, Ler, de măr. TEODORESCU, P. P. 54. Ș-apoi frunză, mărule, Ie-mă-n brațe, dorule. ȘEZ. I, 165, cf. 166, III, 63, PAMFILE, CR. 78, 86, 87, 90. ◊ (Cu determinări care indică specia) Măr alb, măr călugăresc, măr cărigățel, măr cireș, măr creț, măr crețesc, măr domnesc, măr mistreț, măr mustos, măr muscățel, măr oarzăn, măr parmen, măr pătat, măr pătul, măr pătulat, măr pitic, măr răpănos, măr roșior, măr rotungior, măr sălciu, măr sunător, măr tămîios, măr tigvos, măr tomnatec, măr țigănesc, măr vărgat etc. ◊ Măr pădureț v. p ă d u r e ț. Măr dulce v. d u l c e. ◊ E x p r. De florile mărului = fără rost, degeaba ; fără un scop anumit. Nu se poate să mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare. ISPIRESCU, L. 59, cf. id. U. 7, ZANNE, P. I, 170. Vorbește de florile mărului. PAMFILE, j. I, 127. (Rar) A trăi ca în flori de măr = a duce o viață fericită, lipsită de griji. Cf. ZANNE, P. II, 781. ◊ (Popular) Mărul mirelui sau mărul de la nuntă = creangă de măr împodobită cu turte, mere etc. sau, p. e x t., colac mare împodobit cu mere, care se face la tară, la nuntă, și se aduce în biserică pentru a fi sfințit de preot. Cf. ALRM II/I h 210, ALR II 2 692/130, 141. Mărul de cununie = creangă de măr împodobită cu daruri, pentru sărbătorirea, la țară, a unui an de la cununie. Cf. MARIAN, NU. 745, DR. RV, 827. 2. Compuse: (regional) măr-auriu = bulbuci (Trollius europaeus). Cf. PANȚU, PL. ; mărul-cucului = iarbă-de-lungoare (Lysimachia punctata). Cf. TDRG, PANȚU, PL. ; măr-gutui = gutui (Cydonia vulgaris). Face-mi-l-aș măr-gutui. JARNIK-BÎRSEANU, D. 53. Cîntă cucu-n măr-gutîi. RETEGANUL, CH. 33 ; mărul-porcului = ciumăfaie (Datura stramonium). Cf. BIANU, D. S., PANȚU, PL. ; mărul-strigoiului = știrigoaie (Veratrum album). Cf. TDRG ; mărul-lupului = a) (Transilv.) plantă cu flori galbene dispuse în fascicule la subsuoara frunzelor, cu fructul o capsulă în formă de pară; (regional) remf (Aristolochia clematitis). Cf. COTEANU, PL. 30, N. LEON, MED. 36, PANȚU, PL., H X 353, 420, XII 5, 20 ; b) omag (Aconitum napellus). Cf. BIANU, D. S., PANȚU, PL. ; c) dalac (Paris quadrifolia). Cf. PANȚU, PL., CADE. ; d) iarba-fiarelor (Vincetoxicum officinale). Cf. BUJOREAN, B. L. 384. Prin poienile pline de iarbă. . . , sus, pe unde-s numai mușuroaie și mărul-lupului. AGÎRBiCEANU, S. P. 26. Omagul. . . , mărul-lupului. . . (Aconitum napellus), crește la munte. ȘEZ. XV, 97. - Pl.: meri. – Lat. melus.

MELC subst. I. S. m. 1. Numele mai multor specii de gasteropode din încrengătura moluștelor, cu patru tentacule sensibile la cap, cu corpul moale, de obicei apărat de o cochilie răsucită în spirală ; (regional) culbec, bourel, bouț, cigă: a) (și în sintagma melc de vii sau melc de vie, N. LEON, MED. 87) specie de gasteropod care are cochilia de culoare gălbuie cu ușoare dungi laterale și cu deschiderea circulară (Helix pomatia). Cf. SIMIONESCU, F. R. 440; b) (și în sintagmele melc austriac, melc de cîmp, melc șerpesc, melc vărgat, BIANU, D. S. 459) specie de gasteropod a cărui cochilie are dungi cafenii de-a lungul spiralei (Helix austriaca). Cf. SIMIONESCU, F. R. 440 ; c) (și în sintagmele melc înfășat, N. LEON, MED. 87, zmelc de baltă. PĂCALĂ, M. R. 32) specie de gasteropod care trăiește în ape dulci, avînd cochilia ascuțită la vîrf, iar spirala prin care iese corpul animalului mult mai largă decît la celelalte (Limnaea stagnalis). Cf. SIMIONESCU, F. R. 442 ; d) (și în sintagma melc de frunze, PĂCALĂ, M. R. 32) specie de gasteropod fără cochilie, cu corpul de culoare închisă, aproape neagră, avînd o much e pe partea inferioară; (regional) babiță (Limax). Cf. ANON. CAR., SIMIONESCU, F. R. 441 ; e) (și în sintagmele melc de tunet, ALR I 1 190/896, melc vînăt, ib. I 1 190/746, zmelc șerpos, PĂCALĂ, M. R. 32) specie de gasteropod fără cochilie, cu corpul de culoare neagră, uneori roșcată (Arion empiricorum). Cf. SIMIONESCU, F. R. 441. Carte întru care să scriu mîncările de peaște i raci, stridii, melci, legumi, ierburi (a. 1749). GCR II, 42/12. Încît mijloc dă a-mi putea găsi melci pentru mîncare nu este (a. 1803). IORGA, S. D. VIII, 39. Unii mînîncă broaște țestoasă și melci. ȚICHINDEAL, F. 260/10, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Veara sînt obligați a da cîte 2 pui, 2 ferdele de ovăz, 200 melci, 1 bucată de rășină. BARITIU, P. A. I, 477, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Să sapă iarna din pămînt melcii de vie. BIANU, D. S. 459. Cu toate că pe la noi cuvîntul de melc nu se cunoaște, ci numai acel de culbec sau culbeciu, băieții îi cîntă pe acest nume ca să scoată coarnele. Melc, melc, codobelc. . . PAMFILE, J. I, 92. Prin grădini, prin vii, căci îi place mugurii viței (de unde și numele melc de vii), pe vremea umedă mai adesea, se poate observa și animalul. SIMIONESCU, F. R. 439. Tot atît de răspîndit. . . este melcul austriac sau șerpesc. . . a cărui cochilie se recunoaște lesne după niște dungi cafenii pe lungul spiralei. id. ib. 440. Am mîncat melci, supă de ceapă, am înghițit, nemăsurat, băuturi variate. BRĂESCU, A. 195, cf. GR. S. I, 191. Melc, melc Codobelc, Scoate coarne bourești. TEODORESCU, P. P. 191. Caută melci de cîmp și-i zdrobește bine cu coajă cu tot. ȘEZ. X, 61, cf. 140. E cu casă în spinare ca melcul sau casa-i e ca a melcului, în spinare, se spune despre oamenii care-și schimbă mereu domiciliul. Cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, I, 22, ZANNE, P. iii, 86. Se strînge ca melcul în coaja lui, se spune despre cei timizi, sfioși. Cf. ZANNE, P. I, 552. Cu coarne ca boul, cu șa ca un cal, se urcă pe copaci ca un șearpe (Melcul). POP., ap. GCR II, 371. Am un ou și nu-i ou. Și-i cu coarne și nu-i bou (Melcul). GOROVEI, C. 119, cf. 117. Picioare n-avea, mîni n-avea, dar în copaci se suia (Melcul), ȘEZ. XIII, 25. ◊ (Ca termen de comparație, cu aluzie la forma de spirală a cochiliei animalului) Scară ca melcul. POLIZU. Paturile erau. . . așezate pe patru stîlpi lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. ISPIRESCU, L. 251. (Adverbial) [Luleaua] are coada adusă melc și un ornament în zigzag săpat în jurul gurii. ODOBESCU, S. II, 296. ◊ F i g. Zidind, schele-nalte și repezi ridici, încaleci pe lespezi cît munții, melci mici. ARGHEZI, VERS. 99. ◊ Expr. A merge (sau a umbla, a fi grabnic) ca melcul = a merge sau a se mișca foarte încet. Cf. ZANNE, P. IX, 661. ♦ P. r e s t r. Cochilia melcului (I 1). SIMIONESCU, F. R. 439. ♦ (Prin Munt. și Olt., la pl.) Mărgele alcătuite din mai multe cochilii înșirate pe ață. ALR II 3 355/791, 836. 2. (Regional) Epitet depreciativ pentru un om sau pentru un animal rămas în urmă cu creșterea. Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. 3. (Învechit, în forma melci; calc după v. sl. желъвь „scoică”, „broască țestoasă”) Broască țestoasă. CUV. D. BĂTR. I, 291/31, cf. DDRF. 4. (Regional)} prin confuzie cu mîlc în e x p r.) A tăcea ca melcul sau a tăcea melc = a nu scoate nici un cuvînt ; a tăcea chitic. Cf. IORDAN, L. R. A. 271. II. Subst. P. a n a l . (Cu aluzie la cochilia tare a melcului I 1 ; mai ales în forma melci) 1. S. n. și, rar, m. (Învechit și regional, adesea determinat prin „ochilor”) Orbita ochiului. I-au ieșit ochiul cel dirept din melci în afară. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 112^r/14. Tot ochiul, în chipul moviliții, din melciuri afară ca a broascăi ies. CANTEMIR, IST. 207, cf. 79, 106, DDRF, ALEXI, W. TDRG. Orbitele. . . se numesc adîncături, găvane, scovîrlii și melcii ochilor. CANDREA, F. 42. Voi, nouă fete, Ieșiți din mați, Din ficați. . . Din melciul Ochilor, Din auzul Urechilor. TEODORESCU, P. P. 367. Și cu mîna ți-oi lua [roșeața] Din creierii capului, Din auzul urechilor, Din melșul ochilor, Din toate ciolănelele. L CR. III, 246. Să ieși din cap, Din picioare,. . . Din melcurile ochilor, Din sfîrcul nasului. PĂSCULESCU, L. P. 147. ◊ (Suspec Melcii ochilor = globii oculari. Cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U. 2. S. n. (Bucov.) Partea cartilaginoasă a nasului. Cf. DDRF. Sub subst. „melci” înțeleg românii din Bucovina, în genere, părțile cele ciolănoase ale nasului. MARIAN, D. 152, cf. 150. 2. S. n. (Transilv., Bucov.) Partea tare din interiorul cornului, la vite. [La bou și la vacă] partea osoasă dinăuntrul cornului se numește melci. DAMÉ, T. 28. Tot „melci” se numește partea cea vîrtoasă care se află înnuntrul coarnelor de la vite. MARIAN, D. 152, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. ♦ Partea tare a cozii animalelor ; cotorul cozii. Cînd se taie părul cozii unui cal, ceea ce țăranii nu fac, se zice că i-o tăiat coama pînâ-n melci. DR. V, 306. [Vaca] să aibă. .. coada lungă, melciu [= cotoru], nu fuioru. ALRT II 113. ♦ (Regional) Pielea groasă pe care o au caii sub genunchi, la picioare din spate sau deasupra genunchiului, la picioarele din față ; castană (Gil-Brad). DR. V, 305. ♦ (Regional) Maia² (Cerneteaz-Timișoara). DR. V, 304. III. S. m. P. a n a l. (Cu aluzie la forma de spirală a cochiliei melcului I 1) 1. (Adesea determinat prin „urechii”) Partea osoasă a labirintului urechii interne. 2. Organ sau angrenaj al unor mașini destinat să transmită, să transforme sau să utitilize în diverse feluri mișcarea de rotație. Piesa de prelucrat are o mișcare de avans, dată de un melc. IOANOVICI, TEHN. 291. Melc de sfărîmare. NOM. MIN. I, 55. În scobitura melcului se află frînghia. IONESCU-MUSCEL, FIL. 259. Printr-un melc cu care se prelungește axul valțului, fiecare rotație e transpusă mecanismului de măsurat. id. ȚES. 97, cf. SCÎNTEIA, 1963, nr. 3093. ♦ (RegionaL Trior. Com. din ȚEPEȘ-CERNAVODĂ. 3. Prăjitură făcută din aluat răsucit în spirală și presărat cu nuci. Cf. DL, DM. 4. (La pl.) Șuvițe de păr răsucite în formă de inelușe (în vederea ondulării). Cf. DM. 5. (Regional, art.) Numele unui dans popular. Cf. VARONE, D. 115, H II 100. ♦ (În forma melciul) Numele unui joc de copii (FĂGET-LUGOJ), H XVIII 78. – Pl.: (I, III) melci, (II) melciuri și melcuri (rar, m.) melci. – Și: (învechit și regional melci subst. ; (regional, I1) mălc, zmelc (ALR SN III h 729, ALR I 1 190/125) s. m. - Etimologia necunoscută. Cf. bg. мелчо, мелчев, мелчов.