parip, paripi, 1. cal tânăr, sprinten și frumos, bun de călărie; cal lăturaș, care merge pe lângă cel din ham, pahodnic, bidiviu, telegar. 2. cal sau mânz mic, slab, nedezvoltat; mârțoagă. 3. copil mic.

șeŭáș, -ă adj. (d. șea, șa). Care poartă șeaŭa, de călărie: cal șeŭaș (ca calu din stînga la tun). S. n., pl. e. Mold. (Pop. șăŭaș). Coada șeleĭ (oblînc).

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita, nedespicată (în special, spre deosebire de armăsar, masculul castrat), care servește omului la călărie, la tras vehicule și la dus poveri. Cal de ham. Cal de călărie. Cal de curse. ▭ În fața casei, legat la par, sta în ploaie un cal urît, ros de ham. CAMILAR, TEM. 51. Voinicii cai spumau în salt. COȘBUC, P. I 56. Calul... începe a sări în două picioare, forăind. CREANGĂ, P. 185. Caii lor aleargă alăturea-nspumați. EMINESCU, O. I 97. Am obosit ca un cal de poștă ce nu-și are tainul la vreme. ALECSANDRI, T. I 373. Calul de dar nu se caută în gură (sau la dinți) (= lucrurile primite în dar se iau așa cum sînt, fără să se mai țină seamă de defecte). Cunoscut ca un cal breaz. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă (sau cal de tramvai) = a alerga mult; a fi muncit peste măsură, a fi întrebuințat la toate, trimis în toate părțile. Sărmane, biete Barbule! ai ajuns cal de poștă împregiurul horii. ALECSANDRI, T. 85. Cal de bătaie = persoană foarte hărțuită, trasă din toate părțile, muncită; subiect, problemă de care se ocupă insistent multă lume, sau care vine mereu ca preocupare exclusivă a cuiva. A fi cal de dîrvală v. dîrvală. A face (pe cineva) din cal măgar = a face (pe cineva) să ajungă dintr-o situație mai bună într-una mai rea, a degrada; a înjosi, a umili. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpinîre pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A ajunge din cal măgar = a ajunge într-o stare sau situație mai rea, mai proastă. A umbla după potcoave de cai morți v. potcoavă. A-și juca calul = a-și face mendrele. Știu eu năzdrăvănii de-ale spînului; și să fi vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. CREANGĂ, P. 219. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri fantastice, imposibile, de necrezut. Cred că visezi cai verzi, prietene. CAMILAR, N. I 112. Ia păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți, că eu sînt Stan pățitul. CREANGĂ, P. 179. La paștile cailor (sau calului) = niciodată. O fugă de cal = distanță nu prea mare. Aud, cucoane?... dacă-i lungă poșta de-nainte?... Ba nu... ian cît cole, o palmă de loc, o fugă de cal... N-ai apucat a porni bine și ai și ajuns. ALECSANDRI, T. 45. Calul dracului = (depreciativ) femeie bătrînă, rea;, baborniță, vrăjitoare. ◊ Calul-troian = (cu aluzie la legendarul cal de lemn dăruit de greci troienilor) stratagemă de care se folosește un dușman pentru a reuși să pătrundă în tabăra adversă; inamic deghizat sub masca unui binefăcător. Vapoare mari [americane] ca niște cai troieni Aruncă gheara ancorei în port. BOUREANU, S. P. 4. Cal-putere = unitate de putere (egală cu 75 kilogrammetri pe secundă) cu care se măsoară forța motrice a unei mașini mișcate cu vapori de apă sau cu carburanți. Remorcherele de sute de cai-putere trec duduind din toate mașinile. BOGZA, C. O. 405. ◊ (Poetic) Cu mii de cai-putere Se crapă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. ♦ (Mil., învechit) Cal de friză = baraj tehnic contra infanteriei, făcut dintr-un schelet de lemn sau de fier îmbrăcat cu sîrmă ghimpată. 2. Nume dat unor aparate sau piese care seamănă cu un cal: a) numele unui aparat de gimnastică, peste care se fac sărituri; b) figură în forma unui cap de cal la jocul de șah. 3. Compuse: calul-dracului sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă = libelulă. Cal-de-mare (sau, rar, calul-mării) = mic pește marin al cărui cap seamănă cu acela al calului (Hippocampus). Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101.

HAM², hamuri, s. n. (La pl. uneori cu aceeași valoare ca la sg.) Ansamblu format din curelele (sau frînghiile) necesare pentru a înhăma calul la un vehicul. Caii aveau hamuri negre. STANCU, D. 227. Un cal sur, uriaș, cu coastele proeminente și ochii întotdeauna umezi, căra această căruță – opintindu-se fără vlagă, în hamul cu zeci de petice. SAHIA, N. 65. Mergînd Duca-vv. într-o sanie cu doi cai... înhămați cu hamuri de tei, ocărît neîncetat de polonezii ce-l duceau, se opri puțin la Suceava. BĂLCESCU, O. I 186. ◊ Fig. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi, Și ham de cai și jug de boi. COȘBUC, P. I 207. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și cea care se petrece după gîtul calului. ◊ Expr. A trage în ham = a trăi o viață grea, a o duce greu. ♦ (Precedat de prepoziții) Acțiunea calului de a trage vehiculele. Alese la o parte doi căluți pagi, care se împărecheau bine la umblet și erau cei mai buni la ham. SADOVEANU, B. 66. ◊ Cal de ham = (spre deosebire de cal de călărie) cal care trage la căruță sau la trăsură.

CAL. Subst. Cal, căluț (dim.), călușel; cal nărăvaș, cal rău de muscă. Rasă cabalină; cabaline. Armăsar, armăsăraș (dim.), armăsăruș, at. Jugan (reg.), jugănaș (dim., reg.), jugănel (reg.). Cal de rasă, pursînge, misir (pop.); bahmet (înv.); ponei. Cal sălbatic, tarpan, mustang. Armăsar, ducipal, bidiviu, telegar, parip (reg.). Pegas. Tabla-bașa (înv.). Murg, murguleț (dim.), murguț, murgușor; roib, roibuleț (dim.); bălan, șarg; dereș (reg.). Cal de ham; cal de călărie; cal de vînătoare, hunter; șăuaș; cal de curse, alergător, cursier (franțuzism); cal de tracțiune, remontă, cal povarnic; cal huțan, cal de munte, cal mocănesc. Strîjnic (înv. și reg.); povodnic (reg.). Hățaș, rotaș; prăștiaș (reg.), cal de praștie, cal lăturaș. Fugar, fugaci, gonaci (rar); trăpaș, troteur, buiestraș, buiestru. Mîrțoagă, gloabă, dîrloagă, dîrdală (reg.), talan (pop.), răpciugă, rablă (fam. și depr.), jărpan (reg.), ghijoagă (reg.), oțopină (reg.), ghipcan (reg.). Iapă, iepșună (reg.), cobilă (depr., reg.), iepușoară (dim.). Mînz, mînzișor (dim.), mînzoc, mînzuc (reg.), mînzuleț (reg.), mînză, mînzișoară (dim., rar), mînzulică (pop.), mînzuliță (pop). Tretin (pop.), cîrlan, cîrlăior (dim., reg.), cîrlănaș (dim., pop.), cincar (reg.), cincărel (dim., reg.). Herghelie, stavă (reg.), tabun. Hipologie. Hipolog. Călăreț, amazoană, cavaler, jocheu; călăraș (înv.), cavalerist. Călărie, călărit, echitație, hipism; concurs hipic, cursă de cai. Hipodrom, turf (livr.). Adj. Cavalin (rar), cabalin; hipic. Murg, murgan (rar); roib, roibuleț (dim.); șarg; sireap, fugar, fugaci. Călăreț. Călăresc (înv.); de călărie. Vb. A călări, a merge (a umbla) călare, a merge în (la) trap, a trapa (rar); a merge în galop, a galopa. A încăleca, a se sui călare, a sări în șa. A descăleca. A pune șaua, a înșeua, a înșela. Adv. Călare, de(-a) călare, călărește (rar). V. animale erbivore, adăposturi pentru animale, glasuri de animale, sport.

FRÂU, frâie, s. n. Totalitatea curelelor, împreună cu zăbala, care se pun pe capul și în gura unui cal (de călărie) spre a-l supune și a-l putea mâna. ◊ Loc. adj. Fără frâu = neînfrânat, lăsat (prea) liber; dezmățat. ◊ Expr. A-și pune frâu limbii (sau gurii) sau a-și pune frâu la limbă = a vorbi cumpătat, cu prudență; a se reține de la vorbă. A ține (pe cineva) în frâu = a domoli avântul sau pornirile cuiva. A ține (pe cineva) în șapte (sau nouă) frâie = a supraveghea (pe cineva) de aproape, a nu-i lăsa nici o libertate. A da (cuiva sau la ceva) frâu liber (sau slobod) = a lăsa în voie. A pune (în) frâu = a stăvili; a înfrâna, a stăpâni. ♦ Fig. (Cu pl. frâne) Conducere politică. [Pl. și: frâne, (rar) frâuri] – Lat. frenum.

inohodeț s.m. (reg.) cal de călărie.

RODEO s. n. 1. serbare organizată cu ocazia marcajului vitelor în unele regiuni din America. 2. întrecere sportivă de călărie pe cai nedomesticiți, cu și fără șa, de prindere a animalelor cu lasoul, lupte de tauri etc. (< sp. rodeo, fr. rodéo)

călăríe f. Arta de a călări: cal de călărie. Acțiunea de a călări: călăria e plăcută.

1) ham n., pl. urĭ (ung. hám, ham [d. vgerm. hamo, căpăstru], de unde și sîrb. ham, rut. hamy, hamurĭ). Toate curelele care se pun pe calu de căruță. Cal de ham, cal de căruță, de trăsură (în opoz. cu cal de călărie).

paríp m. (ngr. paríppi, căluț, párippos, călăreț întovărășitor, vgr. párippos, cal lateral, cal în ceatlăŭ, d. pará, alăturea, și ῾íppos, cal; vsl. parípŭ, mîrțoagă, pol. parepa, căluț, sîrb. parip, mîrțoagă, ung. paripa, cal de călărie). Vechĭ. Pohodnic, cal în pohod. Bihor. (Șez. 37, 130). Cal ĭute, cal sprinten.

podvódnic și povódnic și (azĭ) podhódnic, pothódnic și (ob.) pohódnic, -ă adj. (rus. podvódnaĭa lóšadĭ, pol. powodny kon, cal pohodnic, powodnik, conductoru unuĭ cal pohodnic; sîrb. povodnik, pană de căpăstru; vsl. povodinŭ, pohodnic, d. voditi, a conduce, compus cu prep. pod-și po-. V. podvod). Est. Legat alăturea fără să tragă saŭ să fie călărit (la mînă): cal pohodnic, ĭapă pohodnică. Subst. Cal de călărie ținut de un servitor la dispozițiunea unuĭ vizitator ilustru (cum se obișnuĭa odinioară).

călărie f. 1. arta de a umbla călare; 2. deprinderea calului la șea: cal de călărie.

FRÂU, frâie, s. n. Totalitatea curelelor, împreună cu zăbala, care se pun pe capul și în gura unui cal (de călărie) spre a-l supune și a-l putea mâna. ◊ Loc. adj. Fără frâu = neînfrânat, lăsat (prea) liber; dezmățat. ◊ Expr. A-și pune frâu limbii (sau gurii) sau a-și pune frâu la limbă = a vorbi cumpătat, cu prudență; a se reține de la vorbă. A ține (pe cineva) în frâu = a domoli avântul sau pornirile cuiva. A ține (pe cineva) în șapte (sau nouă) frâie = a supraveghea (pe cineva) de aproape, a nu-i lăsa nicio libertate. A da (cuiva sau la ceva) frâu liber (sau slobod) = a lăsa în voie. A pune (în) frâu = a stăvili; a înfrâna, a stăpâni. ♦ Fig. (Cu pl. frâne) Conducere politică. [Pl. și: frâne, (rar) frâuri] – Lat. frenum.

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

BIDIVIU, bidivii, s. m. Cal (de călărie) tînăr, iute și frumos. V. sireap. (în basme) Călare pe un bidiviu ce arunca pe nările nasului trîmbe de fum sfulgerate cu limbi de foc aprins. DELAVRANCEA, S. 82. Mă mai cunoști acum? strigă calul scuturîndu-și coama și bătînd din picioare ca un bidiviu tinerel. POPESCU, B. I 52. El că-și are-un bidiviu Cu sînge de argint viu. ALECSANDRI, P. P. 106. ◊ (Adjectival). I-ar da... poștalioane cu opt cai bidivii. DELAVRANCEA, S. 36. – Variante: bidibiu (ISPIRESCU, M. V. 36), bididiu (TEODORESCU, P. P. 608) s. m.

FRÎU, frîie și frîne, s. n. 1. Totalitatea curelelor care se pun pe capul și în gura unui cal (de călărie) spre a-l putea mîna. Munteanca a bătut în grumazul calului cu capătul frîului și a trecut repede înainte. SADOVEANU, B. 153. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. Armăsarii spumega, Frîiele și le mușca. ALECSANDRI, P. P. 168. ◊ Fig. Frînele legii. VLAHUȚĂ, N. 54. Planeții... din frînele luminii și ai soarelui scăpați. EMINESCU, O. I. 133. ◊ Loc. adj. Fără frîu = neînfrînat, necumpătat, lăsat (prea) liber; dezmățat. Aici... oricine știe că veseliile sînt fără frîu. SADOVEANU, O. VII 227. Învrăjbirea fără frîu a oamenilor. VLAHUȚĂ, N. 56. ◊ Expr. A-și pune frîu limbii (sau gurii) = a vorbi cumpănit, a se reține de la vorbă. A ține (pe cineva) în frîu = a stăpîni (pe cineva), a domoli avîntul sau pornirile cuiva. A ține (pe cineva) în șapte (sau în nouă) frîne = a supraveghea (pe cineva) de aproape, a nu-i lăsa (nici o) libertate. Mi-i urît de cin’te ține, Că te ține-n nouă frîne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 60. A slobozi frîul (sau a slăbi din frîu) = a da (mai multă) libertate. A da (cuiva sau la ceva) frîu (liber sau slobod) = a lăsa în voie. Dăduse frîu slobod închipuirii înfierbîntate. POPA, V. 115. A pune (în) frîu = a stăvili, a opri; a înfrîna, a stăpîni. De-ar fi fost lăsat prin lume Să treci ca orice om de rînd, Ce lesne-ai fi pus frîu durerii Și răzvrătitului tău gînd. VLAHUȚĂ, O. A. 50. 2. Fig. (În forma de pl. frîne) Conducere politică. Popor, ține frînele În puternica-ți mînă. TOMA, C. V. 394. Mîndră e și Clara doamna, azi, cînd frînele puterii Par pe mîini a-i fi lăsate. DAVILA, V. V. 21. – Pl. și: (rar) frîuri (EMINESCU, O. IV 152).

TABUN, tabunuri, s. n. Herghelie de cai aproape sălbatici, din stepă. Poprim aici breazul și dăm în schimb alt cal din tabunul nostru. SADOVEANU, N. P. 96. Să pregătească neîntîrziat cîțiva cai de călărie... dintre cei de tabun. CAMIL PETRESCU, O. II 4. ♦ Cireadă de vite; turmă de oi. ♦ (Regional) Loc de pășune pentru cai, vite sau oi.

PREASENĂ, preasene, s. f. (Regional) Curea lată (de la ham) care trece peste pieptul calului de călărie.

ZĂBAVĂ, zăbave și zăbăvi, s. f. (Rar la pl.) 1. Întîrziere, încetineală, tărăgăneală. Fata mai culege-o mină [de cireșe], Că e fată de ispravă, Iar acum le dă cu număr. Iar la numărat, zăbavă. PĂUN-PINCIO, P. 62. Moartea... se puse pe scăuneș și așteptă un ceas să vie preotul. Dar văzînd atîta zăbavă, zise gazdei: moșnege, nu ți-ai putut căuta de suflet de un veac de cînd nu te-am întîlnit? NEGRUZZI, S. I 91. Vîntule, du-te de-i spune Că zăbavele nu-s bune. TEODORESCU, P. P. 320. ◊ (În personificări) Bine-ai venit, frate Dănilă! Da mult ai zăbovit la tîrg! – Apoi dă, bădiță; m-am pornit cu graba și m-am întîlnit cu zăbava. CREANGĂ, P. 44. ◊ Expr. Fără (de) zăbavă = fără întîrziere, imediat, îndată. Tată... te rog să-mi dai bani de cheltuială, straie de primineală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 185. Să profităm fără zăbavă de învățăturile lui Darwin. ODOBESCU, S. III 123. Fără zăbavă eu însumi... trebuie să smulg cîteva de aceste. DRĂGHICI, R. 49. Fără minut zăbavă = în graba mare, fără cea mai mică întîrziere. De voie, de nevoie, se înduplecă vodă de-l iertă, dară porunci ca fără minut zăbavă să plece din țeară. ISPIRESCU, M. V. 8. (Mold.) Nu (cu) zăbavă (vreme) sau fără zăbavă (vreme) = fără multă întîrziere, nu mult după aceea. Nu zăbavă vreme și iată că sosește buzduganul șuierînd și lovind în poartă și în uși. SBIERA, P. 53. Nu zăbavă și ajunge cel rămas înapoi pe soțu-său și-l întreabă: fărtate, da unde ți-i dobînda? id. ib. 269. (Familiar) Un bob zăbavă = imediat, îndată, numaidecît. 2. Trecere de vreme (plăcută), distracție. În limba lor cărți nu au, și cîte au niciodată nu le cetesc, neavînd nici gust de cetit, care este zăbava cea mai desfătată și mai folositoare ce poate avea omul. La IORGA, L. I 547. Din partea mea mîncarea-i numai o zăbavă, băuturica mai este ce este, zise Setilă. CREANGĂ, P. 258. Să aib-o masă bună, prielnice zăbăvi. NEGRUZZI, S. II 251.

PĂCALĂ subst. 1. Păcal, Nan, boier 1437 (Ț-Rom 177). 2. Pecălești s. (Cat). Din studiul lui Sextil Pușcariu (DR I pp. 237 – 239) rezultă că nu s-a lămurit enigma originii acestui cuvînt – ipoteza cu inexistentul vb. blg. пoкaлити nu e concludentă; vb. neosloven pokaljati „beschmutzen” este departe de a da o soluție (Miklosich, Etym. Wörterbuch der sl. Sprachen) – rămîne de văzut dacă expresia: a fi pe cal, sugerată de primele două antroponime, ar da o indicație. În sprijinul sensului figurat de amăgire ce i se poate atribui, amintim stratagema folosită de Alexandru cel Mare spre a încăleca prima oară pe Bucefal și cele folosite în mod curent spre a deprinde calul la călărie; pentru același motiv verbele: a înșela (< a pune șeaua pe cal) și a potcovi calul, operații care inițial s-au executat amăgind calul, au căpătat sensul figurat de amăgire, pe lîngă sensul concret, primitiv al cuvîntului; de notat că vb. a înșela și-a pierdut aproape sensul concret. 3. Păcală, munt. (17 B I 389, II 93, 344; Cept 15; Sd XVI 72); – O., olt. 1627 (AO I 236); – ard. 1726 (Paș); bunic și nepot cu același nume: Păcală de Bunceni, nepot lui Păcală de Căpturele, olt. (17 B IV 202); – 1623, munt. (Giur 152); Păcălești s. (17 B I 407, II 344); cf. Păcărești s. (17 B II 198). 4. Păcăleanul t. (Glos). 5. Păcălucă, N., act.

aruncat¹ sn [At: I. IONESCU, ap. HEM (1776) / Pl: ~uri / E: arunca] 1 (Pop) Semănat¹. 2 (Îe) De-a ~ul (sau -ele) Joc în care copiii se întrec în azvârlirea de pietre. 3 (Îlav) Pe ~ e în dezordine. 4 (D. cai de călărie; îlav) La ~ e În galop. 5 (În credințe populare) Boală pricinuită de vrăji.

at¹ sm [At: LET. III / Pl: ați / E: tc at] (Îrg; îvp) 1 Cal turcesc. 2 Cal de călărie. 3 Armăsar. 4 Cal dobrogean.

binec sm [At: DRĂGHICI, ap. TDRG / Pl: ~eci / E: tc binek] (Trr) Cal de călărie.

călărie sf [At: URECHE, L. 190/4 / Pl: ~ii / E: călare + -ie] 1 Deplasare stând pe un cal sau pe alt animal Si: (rar) călărire, călărit¹. 2 Artă de a călări (1). 3 (Reg) Cal de călărie (1).

ecvestru, ~ă a [At: VÂRNAV, F. 59^r/14 / S și: (înv) ecues~, equ~ / V: (nob) eches~ / Pl: ~eștri, ~re / E: fr équestre, lat equestris] 1 De călăreț. 2 Al călărețului. 3 Călare. 4-5 Care se referă la cai sau la călărie. 6-7 Specific cailor sau călăriei. 8 (D. opere plastice) Care reprezintă o persoană călare. 9 Care aparține cavalerilor romani. 10 Care făcea parte din aristocrația romană. 11 (Fig; rar) Primitiv.

feleleu sn [At: PASCU, C. 153 / Pl: ~ee / E: nct] (Reg; csnp) Cal de călărie.

frâu sn [At: CORESI, PS. 78 / V: (înv) ~ână² sf (Pl: ~âne) / Pl: ~âie, ~âne, (rar) ~ri / E: ml frenum] 1 Totalitatea curelelor, împreună cu zăbala, care se pun pe capul și în gura unui cal (de călărie) spre a-l supune și spre a-l mâna Cf căpăstru. 2 (Mpl) Hățuri. 3 (Pop; îe) La măgăriță bătrână ~ poleit Se spune despre un lucru nepotrivit. 4 (Atm; pop; îs) ~l limbii Membrană care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii Si: (pop) ața limbii. 5-6 (Îljv) Fără ~ (Prea) liber Si: neînfrânat. 7-8 (Îal) (În mod) dezmățat. 9 (Îe) A-și pune ~ limbii (sau gurii) sau a-și pune ~ la limbă A vorbi cumpătat, cu prudență. 10 (Îae) A se reține de la vorbă. 11 (Îe) A ține (pe cineva) în (sau din) ~ A domina pe cineva. 12 (Îae) A domoli avântul sau pornirile cuiva. 13 (Îe) A ține (pe cineva) în șapte (sau nouă) ~âie A supraveghea (pe cineva) de aproape, fără a-i lăsa nici o libertate. 14 (Îe) A slobozi ~l sau a slăbi din ~ A lăsa (mai) liber. 15 (Îe) A da (cuiva sau la ceva) ~ liber (sau slobod) A lăsa în voie. 16 (Îe) A lăsa (pe cineva) în ~l său A lăsa pe cineva să acționeze după bunul plac. 17 (Îe) A pune (în) ~ A stăvili. 18 (Îae) A stăpâni. 19 (Fig; mpl; îf frâne) Putere care se opune acțiunii cuiva sau a ceva. 20 (Fig; mpl; îf frâne) Conducere politică. corectat(ă)

ham¹ sn [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 254/6 / Pl: ~uri, (înv) ~ure / E: mg srb ham] 1 Curele (uneori sfori groase) necesare pentru înhămarea animalului de tracțiune. 2 (Îe) A-și lua ~ul (și praștia) A-și asuma o răspundere. 3 (Îoc cal de călărie; îs) Cal de ~ Cal de tracțiune.

întețitor, ~oare a [At: DA ms / Pl: ~i, ~oare / E: înteți + -itor] 1-2 Care provoacă (creșterea sau) intensificarea unui fenomen. 3-4 Care provoacă o agitație (intensă). 5 Care agasează prin insistențe repetate. 6 Care îndeamnă la fugă un cal de călărie.

povodnic sm [At: URECHE, L. 240 / V: (reg) podho~, povoinic, (îrg) poho~, povolnic, (înv) podv~, povotnic / Pl: ~ici / E: povod¹ + -nic cf srb povodnik] 1 (Înv) Cal dus de căpăstru. 2 (Înv) Cal de călărie. 3 (Înv) Cal tânăr care nu a fost încă înhămat. 4 (Înv) Cal lăturaș. 5 (Înv) Cal care umblă liber. 6 (Înv) Cal care umblă singur pe lângă trăsură. 7 (Reg) Bou stingher.

țefrang sn [At: ȘINCAI, HR. II, 264/27 / Pl: ~uri / E: mg cafrang] (Îvr) Ornament la harnașamentul cailor de călărie.

MISCHÍU, -IE subst., adj. I. Subst. 1. S. n. și f. (sg.) (Învechit și regional) Oțel de calitate superioară (întrebuințat la fabricarea săbiilor, a tocilelor etc.). Fierul cel vestit, ce-i zic meschiul vechiu. CANTEMIR, IST. 92, cf. ANON. CAR., LÖBEL, C. 252. (Copite) potcovite cu mischie. DR. IV, 834. Și s-o-ncins cu două săbii de miscău. ȘEZ. IV, 10. Tare venea și sosea Cel voinic din Ciobîrcie Cu paloșu de mischie.. Să ne dea nouă-mpăratul: Banii de cheltuială, Rufele de primineală Și caii de călărie Și săbii de mischie. PĂSCULESCU, L. P. 218. Paloș cumpăra, Paloș de mischiu, Ales din Sibiiu. I. CR. IV, 202. Și mi-și tîrguia Paloș de mischiu. ANT. LIT. POP. I, 307. 2. S. n. P. e x t. (Învechit și regional) Tocilă de oțel. Pre aur focul, pre fier meschiul, iară pre direptul necazurile și dodăiele întăresc. CANTEMIR, O. V, 149. Dați paloșurile bine pe mischiu, cînd m-oți tăia să nu știu. MAT. FOLK. 106. Paloș din teacă scotea Și la mischiu câ-l trăgea. PĂSCULESCU, L. P. 267. 3. S. f. P. e x t. (Regional) Sabie (Ludoș- Sibiu). Cf. MAT. FOLK. 1072. Au găsit cetatea pustiită Și nevasta lui robgită. . . O luat o mintie Și-a-ncins o mistie Care singură tăia o mńie. ib. 4. S. m. (Regional) Epitet dat unui om iute (Găvănești-Buzău). H II 79. II Adj. 1. (Regional) Care este făcut din oțel; de oțel. Cuțite mischii. DR. I, 264. 2. (Învechit și regional) De culoarea oțelului; cenușiu-vînăt. 1 procoveți de zarba și cu florile albi și pre margine de atlaz mușchi cu patru cănafi (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 198/7. 4 poale de adamască galbeni cu flori albe și pre margine atlazu mușchii (a. 1 588). ib. 199/19. Calul cel graur Cu șaua de aur, Cu părul mischiu. REV. CRIT. IV, 220. – Pl.: mischii. – Și: miscău s. n., mistie s. f., mișchiu (ȘEZ, III, 65, DR. IV, 1 134), meschiu, maschiu (DR. I, 264), muscău (TDRG) s. n.; mușchi adj. – Din ngr. διμισκι „de Damasc” (prin falsă analiză).

HAM¹, mai adesea pl. HAMURI sn. Toate curelele trebuincioase pentru înhămarea unuia sau mai multor cai (🖼 2507): cînd m’am deșteptat, caii erau prinși ~ (isp.); două mîrțoage de cai cu ~urile legate cu sfoară (I.-gh.); calul... slab, nețesălat, ros de ~ în toate părțile (br.-vn.); cai de ~, cal de trăsură sau de căruță, spre deosebire de „cal de șea” sau „cal de călărie”: gură de ~ 👉 GURĂ 17 [ung.].

HIPISM n. Sport practicat cu caii de curse; călărie. /<fr. hippisme

A ÎNȘEUA ~ez tranz. (animale de călărie, în special cai) A prevedea cu șa. [Sil. -șe-ua] /în + șa + suf. ~ua

at, ați, s.m. (înv. și reg.) cal turcesc, cal bun de călărie; armăsar.

HIPISM s.n. Sport practicat cu caii (de curse); călărie. [< fr. hippisme, cf. gr. hippos – cal].

DEBURAJ s. n. 1. deburare. 2. deșeurile obținute în urma acestei operații. 3. fază de pregătire a cailor tineri pentru călărie, urmărind dezvoltarea fizică, precum și formarea caracterului și a reflexelor condiționate. (< fr. débourrage)

HIPISM s. n. sport practicat cu caii (de curse); călărie. (< fr. hippisme)

*cavalcádă f., pl. e (fr. cavalcade, d. it. cavalcata, d. cavallo, cal). Marș călare, călărie. Trupă călare.

bun, -ă adj. (lat. bŏnus, vlat. dvonus și *benus, de unde vine bene, bine; it. buono, pv. bo, fr. bon, sp. bueno, pg. bom). Care are bunătate, care face bine: tată bun. Care posedă calitățile dorite, e propriŭ la ceva: cal bun, cal bun de călărie. Care se distinge: lucrător bun. Favorabil: timp bun. Tare, puternic: o lovitură bună. Valabil: bilet bun pentru treĭ persoane. Pur, nefalsificat: aur bun. Adevărat, drept, nevitreg: frate bun. Adevărat, primar: văr bun. Mare: un bun număr de cetățenĭ. Om bun la Dumnezeŭ, ĭubit de Dumnezeŭ. Bun de gură, elocŭent. Oamenĭ bunĭ! formulă de chemare adresată maĭ ales țăranilor și care corespunde cu domnilor. A pune un cuvînt bun pentru cineva, a stărui p. cineva. A fi bun plecat, bună plecată, a fi plecat pentru totdeauna. Nu e a bună (Munt.), nu e cea mai bună (treabă), nu e spre bine, e semn răŭ. A lua cu buna (Trans.), a lua cu binele, a proceda încet (cu ogodu). S.m. și f. Vechĭ. Bunic, bunică. S.n., pl. urĭ și e. Vechĭ. Bunătate. Azĭ (pl. urĭ). Avere (propriŭ și fig.): bunurĭ mobile și imobile, sănătatea e cel maĭ mare bun. – Bun! interj. îld. bine!.

CĂLĂRIE s. f. Acțiunea sau arta de a călări. Pantaloni de călărie. ▭ Care muncă mi-e mai dragă? Munca cea de haiducie, Pistoale de Veneție Și cal bun de călărie. ALECSANDRI, P. P. 290.

VÎNĂȚIE s. f. (Neobișnuit) Faptul de a vîna; vînătoare. Munca cea de vitejie, Pistoale de vînăție Și cal bun de călărie. ȘEZ. III 60.

deșeua vt [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / P: ~șe-ua / Pzi: ~uez / E: des- + (în)șeua] (C.i. un animal de călărie, mai ales calul) A-i scoate șaua Si: a deșela².

cravașă sf [At: ALECSANDRI, T. 1381 / E: fr cravache] Vergă elastică din piele sau îmbrăcată în piele, folosită la călărie, pentru îndemnarea calului la mers, alergat etc. Si: biciușcă.

fitiligiu [At: VASILIU, C. 180 / Pl: ~ii / E: fitil + -agiu] 1 sm (Mol; rar) Cal nedresat (pentru călărie sau tracțiune). 2-3 smf, a (Fam) Fitilist (1-2).

BIDIVIU sm. 🐒 Cal arăpesc de călărie: ~l lui Pitache, gras ca pepenele și lucios la păr (BR.-VN.) ¶ 2 Cal mic de călărie frumos și sprinten la fugă: băiatul... încălecă și sbură cu ~l lui (ISP.) [tc. bedevi].

VOLTIJĂ, voltije, s. f. Încălecare și descălecare din fuga calului fără ajutorul scărilor. ♦ Călărie în picioare pe șa. – Din fr. voltige.

ARAB, -Ă, arabi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a unor țări din Orientul Apropiat și din nordul Africii. 2. Adj. Care aparține arabilor (1) sau țărilor arabe, privitor la arabi sau la țările arabe; arabic, arăbesc. ◊ Cifră arabă = fiecare dintre cifrele care aparțin celui mai răspândit dintre sistemele zecimale de numerație. Cal arab = cal de rasă pentru călărie și tracțiune ușoară, originar din Arabia. ♦ (Substantivat, f.) Limba arabă. – Din fr. arabe, lat. arabus.

LIPIȚAN, lipițani, s. m. Rasă de cai, folosită îndeosebi la călărie și la tracțiune ușoară. – Din germ. Lipitzaner.

MANEJ s.n. 1. Loc acoperit sau deschis care servește pentru antrenament la călărie și pentru dresajul cailor. ♦ Arenă unde sunt prezentate la circ numerele cu animale dresate. 2. Dispozitiv rudimentar cu ajutorul căruia un cal antrenează anumite mașini agricole. 3. (Fig.) Mijloace șirete, tertipuri, uneltiri. [< fr. manège, cf. it. maneggio].

fitiligiu, fitiligii, s.m. (înv.) cal neînvățat nici la călărie, nici la căruță; remont.

MANEJ s. n. 1. loc acoperit sau deschis care servește pentru antrenament la călărie și pentru dresajul cailor. ◊ arenă unde sunt prezentate la circ numerele cu animale dresate. 2. dispozitiv rudimentar cu ajutorul căruia un cal antrenează anumite mașini agricole. 3. dresaj, antrenament al cailor. 4. (fig.) tertipuri, uneltire. (< fr. manège)

*voltíj n., pl. e și urĭ (fr. voltige, s. f.). Un exercițiŭ de călărie în care un cal legat de funie aleargă în cerc, ĭar cel ce se deprinde la călărie trebuĭe să încalice din fugă apucîndu-se cu mînile de șa.

manej n. 1. arta și exercițiul pentru dresatul cailor; 2. locul unde se dresează caii, unde se învață călăria; 3. aparat mișcat de cai și menit a pune în mișcare o mașină; 4. fig. mijloace tertipuri, de a ajunge la ceva (= fr. manège).

VOLTIJĂ, voltije, s. f. încălecare și descălecare din fuga calului fără ajutorul scărilor. ♦ Călărie în picioare pe șa. – Din fr. voltige.

ARAB, -Ă, arabi, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația de bază a unor țări din Orientul Apropiat și din nordul Africii. 2. Adj. Care aparține țărilor arabe sau arabilor (1), privitor la țările arabe ori la arabi; arabic, arăbesc. * Cifră arabă = fiecare dintre cifrele care aparțin celui mai răspândit dintre sistemele zecimale de numerație. Cal arab = cal de rasă pentru călărie și tracțiune ușoară originar din Arabia. ♦ (Substantivat, f.) Limba arabă. – Din fr. arabe, lat. arabus.

MANEJ, manejuri, s. n. Loc (acoperit sau deschis) pe care se dresează și se antrenează caii și se învață călăria. Făcuseră multă instrucție... prin manejurile mirosind a var. DUMITRIU, B. F. 127. ♦ (La circ) Arenă (acoperită sau deschisă) pe care animalele dresate evoluează în fața spectatorilor. ♦ Dispozitiv rudimentar pentru punerea în mișcare a unor mașini agricole cu ajutorul unui cal.

arab, ~ă [At: NECULCE, ap. LET. II, 396 / V: (înv) ~av / Pl: ~i, ~e / E: fr arabe, lat arabus] 1-2 smf, a (Persoană) care este din Orientul Apropiat sau nordul Africii Si: maur, sarazin, (îvp) arap (1-2), harap. 3 smp Populație originară din Orientul Apropiat și nordul Africii Si: maur, sarazin, (îvp) arap (3), harap. 4-7 a Care aparține (sau este specific) arabilor sau Arabiei Si: arabic, arăbesc, (îvp) arap, arăpesc. 8-9 a Referitor la arabi (1) sau Arabia. 10 a Produs de arabi (1). 11 a (Îs) Cal ~ Cal de rasă pentru călărie originar din Arabia. 12-13 sf, a (Șîs) Limbă ~ă (Limbă) vorbită de arabi (1) Si: (înv) arăbească (7-8), (Îvp) arapă. 14-15 sn Cuvânt sau expresie (neasimilată încă) împrumutată din arabă (12) Si: (Îvp) arap. 16 a (Îs) Cifră ~ă Cifră care aparține celui mai utilizat sistem zecimal de numerație, inventat de arabi (3).

deșeuat², ~ă [At: COSTINESCU / P: ~șe-uat / Pl: ~ați, ~e / E: deșeua] (D. animale de călărie, mai ales despre cai) Căruia i s-a luat șaua (și frâul) Si: deșelat⁴.

voltijă s.f. 1 (echit.) Serie de exerciții de suplețe constînd din încălecarea și descălecarea din fugă a calului, fără ajutorul scărilor. ♦ Călărie în picioare pe șa. 2 (la circ) Exercițiu la trapezul volant. • pl. -e. /<fr. voltige.

MITILIZÎU s. m. (Regional) Cal neînvățat nici la călărie, nici la căruță (Tătăruși-Pașcani). Cf. VASILIU, C. 176. Ș-o scos un mitilizîu Cu păru mńistriu. id. ib., cf. 203. – Pl.: mitilizîi. – Etimologia necunoscută.

MANEJ ~uri n. 1) Loc special amenajat, folosit pentru dresarea cailor sau pentru antrenamente de călărie. 2) Arenă de circ, unde evoluează animalele dresate. 3) Ansamblu de exerciții folosite la dresarea sau antrenarea cailor. /<fr. manège

PIRUETĂ s.f. Învîrtire făcută pe loc în vîrful unui picior; (la călărie) mișcare de întoarcere a calului pe picioarele dinapoi. ♦ (Fig.) Schimbare bruscă de atitudine, de părere. [< fr. pirouette].

*harnașamént n., pl. e (fr. harnachement, d. harnais, d. scand. *her-nest, proviziunea armateĭ, de unde vine și germ. harnisch, engl. harness). Tot echipamentu unuĭ cal de trăsură saŭ de călărie. V. raft 1.

HUȚÚL (< ucr.) s. m., adj. 1. S. m. (La pl.) Populație puțin numeroasă (c. 40.000) care trăiește în regiunea izvoarelor Siretului și Ceremușului, în Carpații Păduroși (Ucraina), în M-ții Maramureșului (România) și în reg. Obcinelor Bucovinei (România și Ucraina). Vorbesc dialectul h. al limbii ucrainiene. ♦ Persoană aparținând acestei populații. 2. Adj. Care aparține huțulilor (1), privitor la huțuli. 3. S. m. Rasă autohtonă de cai mici de munte (înălțimea 1,25-1,55 m), ageri, rezistenți, folosiți pentru tracțiune, samar și călărie. Este folosit la ameliorarea calului românesc de munte.

ham n. (mai ales la pl. hamuri), toate curelele trebuincioase pentru înhămarea cailor, tacâm de cal: cal de ham, de trăsură, în opozițiune cu cal de șea, sau de călărie. [Ung. HÁM].

PIRUETĂ, piruete, s. f. Învîrtire, rotire repede, pe loc, executată mai ales pe vîrful unui singur picior; (la călărie) mișcare de întoarcere a calului pe picioarele dinapoi. Se cutremură coana Leanca, atunci cînd o aude pe fată cîntînd și cînd o vede făcînd piruete prin casă. PAS, Z. I 185. Se răsuci în călcîiele subțirie și rochia albastră- închis se înfoie... Oprindu-se din piruetă, observă neclintirea din fața Anei. C. PETRESCU, C. V. 360.

lipițan sm [At: TURCU, E. 84 / Pl: ~i / E: ger Lipitzaner] 1 Rasă de cai de talie înaltă, folosită îndeosebi la călărie și la tracțiune ușoară. 2 Cal din rasa lipițan (1).

MANÉJ s. n. 1. Arta de a dresa și de a antrena un cal; p. e x t. loc special amenajat unde se dresează caii și se fac antrenamente sau demonstrații de călărie. Arta de a. . . forma [caii] pentru fugă și esercițiile militare se numește manegiu. BREZOIANU, A. 528/27, cf. STAMATI, D., PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Nopțile le petreceam la . . . un cîmp de moși, deosebit, cu atracții felurite: teatre, circuri. . . , manej cu cai adevărați. BRĂESCU, A. 242. Luptătorii își șterseră frunțile de sudoare și-și uscară palmele în rumegușul manejului. P. CONSTANT, R. 71. Calul a devenit în regimentul nemțesc un soi de clovn, un animal de manej. CONTEMP. 1949, nr. 156, 6/4. ♦ (Regional, în forma maniș) Loc înconjurat cu un perete de paie sau de bălegar, unde se țin vitele iarna, cînd nu este prea frig (Reviga-Călărași). Cf. BUL. FIL. V, 167. 2. Dispozitiv cu ajutorul căruia un cal sau, p. e x t., un animal de tracțiune pune în mișcare, prin deplasare, o anumită mașină (treierătoare, pompă de scos apa pentru udat etc.). De s-ar împreuna cu mașină [de treierat] un manej de un cal, atunci rezultatul ar fi și mai folositor (a. 1840). DOC. EC. 739. Maneje (vîrteje) agricole. NICA, L. VAM. 149. Alte mașini. . . sînt puse în mișcare cu ajutorul unui manej cu cai. ION BOTEZ, STR. 23. - Pl.: manejuri și (rar) maneje. – Și: (învechit) manéjă (STAMATI, D.) s. f., manégiu, (regional) maníș s. n. – Din fr. manége. Cf. it. m a n e g g i o.

CĂLĂREȚ ~i m. 1) Persoană care merge călare pe cal. 2) Sportiv care practică sportul numit călărie. /<lat. caballaricius

ARÁB, -Ă (< fr., lat.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (la pl.) Popoare din grupa limbilor semitice care locuiesc în țările din Orientul Apropiat și în N Africii. A. sînt de religie musulmană (majoritatea sunniți, iar o parte însemnată, în Siria, Liban, Iraq și Yemen, șiiți) și creștină (copții din Egipt, maroniții din Siria, Liban și Iordania etc.). A. au avut un rol important în istoria și cultura evului mediu. În sec. 7-8 au cucerit un teritoriu vast, de la M-ții Pirinei pînă la hotarele Indiei, influențînd modul de viață, cultura, arta, știința popoarelor supuse și a celor învecinate. După primul și mai ales după al doilea război mondial, s-au constituit ca state independente: Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Sudan, Siria, Liban, Iraq, Iordania, Arabia Saudită, Yemen, Mauritania, Kuwait, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Oman, Bahrain, Somalia, Djibouti. ♦ Persoană aparținînd unuia dintre aceste popoare. 2. Adj. Care aparține arabilor sau țărilor arabe, privitor la arabi sau la țările arabe; arabic, arabesc. ♦ Artă a. = artă la baza căreia se află sinteza originală dintre elementele bizantine, mesopotamiene și iraniene la care s-au adăugat influențele tradiției locale. Principale construcții (moschei, palate, mausolee, fortărețe) au trăsături caracteristice proprii, printre care curtea interioară încadrată de porticuri. S-au dezvoltat artele decorative (mozaicul, ceramica, prelucrarea metalelor, covoarelor etc.), cultivînd cu precădere ornamentul pur geometric și floral. O deosebită înflorire au cunoscut miniatura și caligrafia. Centre renumite: Bagdad, Cairo, Granada, Córdoba. Sin. artă musulmană sau islamică. ♦ Cifră a. = simbol grafic, reprezentînd unul din elementele sistemului de numerație cel mai utilizat (zecimal). Alfabet a. = alfabet propriu limbii arabe, alcătuit din 28 de litere care notează consoanele; pentru vocale se folosesc accente deasupra sau dedesubtul consoanelor. Cuvintele sînt scrise cursiv de la dreapta la stînga. ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia afro-asiatică, ramura semitică (cu scrie proprie) vorbită de arabi. Ca limbă de cult este răspîndită îndeosebi în Asia și în unele țări africane. ♦ (Despre cai) Care aparține unei rase pentru călărie și tracțiune ușoară, originară din Pen. Arabia.

cal, cai s. m. Animal domestic erbivor cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus). ♦ Calul năzdrăvan = cal fantastic, prezent într-o arie mitologică vastă, având la români două calități: mijloc de transport aero-spațial viu și sfătuitor al eroului. – Din lat. caballus.

GHIDRAN s. m. (ZOOT.) Varietate anglo-arabă de cai, cu aptitudini pentru tracțiune și călărie; are fruntea concavă, culoarea roibă și înălțimea de 1,55-1,65 m.

*echitațiúne f. (lat. equitatio, -ónis, d. equus, cal. V. ĭapă). Arta de a călări (călărie). – Și -áție.

melíc n., pl. e și urĭ (ung.?). Munt. vest. Obiceĭ, nărav: cal cu melic. Olt. Bubă cauzată de călărie.

LIPIȚAN, lipițani, s. m. Rasă de cai de talie înaltă, folosită îndeosebi la călărie, la tracțiune ușoară și la dresaj. – Din germ. Lipitzaner.

AT s.m. (Mold.) Cal bun, turcesc, (mai ales armăsar) de călărie. Domnul..., vrînd să se sărute cu agasi de pe cai, s-au tulburat ații lor și, sculîndu-se ații în doă picioare, au lunecat calul Domnului. PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU. Au venit la Iași Casim-Aga..., căruia mare prieteșug i-au arătat Domnul, și el așijderea, trăgînd și un at (cal de șea) Domnului peșchiși. PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU. Etimologie: tc. at. Cf. farij, parip.

CĂLĂRIE sf. 1 Arta de a călări ¶ 2 Deprinderea calului de a purta pe călăreț: cai de ~ [călare].

REMONT s.m. Cal tînăr, încă neobișnuit la ham sau la călărie. [< fr. remonte].

REMONT¹ I. s. m. 1. cal tânăr încă neobișnuit la ham sau la călărie. 2. banc, grup de pești care urcă în susul apei pentru a-și depune icrele. II. s. n. urcare în susul apei. (< fr. remonte)

DESTĂRNIȚA, destărnițez, vb. I. Tranz. (Regional) A scoate tarnița de pe un animal de călărie; a deșeua. Drumețul nostru i-au ieșit calului înainte, l-au prins de frîu... l-au destărnițat și i-au întins... tarnița la soare să se usuce. SBIERA, P. 227.

ÎNȘELA², înșel, vb. I. Tranz. (Învechit, cu privire la animale de călărie) A înșeua. Făt-Frumos înșelă și înfrînă calul. ISPIRESCU, L. 4. Înșală-și badea murgul Și se duce ca vîntul, Nu-l înșală cu curele, Să meargă, să-i fie jele, Ci-l înșală cu mătasă Și se duce și mă lasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 250.

TARNIȚĂ, tarnițe, s. f. 1. Șa (țărănească) de lemn (mai rar de piele), folosită la călărie sau la transportul unei poveri pe spinarea calului. După ce se cumpăniră în tarnițele nalte de lemn... Onofrei și Samoilă ieșiră pe subt boltă. SADOVEANU, F. J. 313. Marți des-dimineață puse tarnițele și desagii pe cai. CREANGĂ, A. 23. Toți merg... călări pe cai mici muntenești, șezînd cei mai mulți pe tarnița goală. ȘEZ. I 35. 2. Culme, coamă de munte sau de deal în formă de șa. Ne scoborîm pe partea cealaltă a Păpușii și scăpătăm pe-o tarniță întinsă, acoperită de o iarbă subțire, uscată și lunecoasă. VLAHUȚĂ, R. P. 71. 3. (Regional) Drum de munte, bătut de oi sau de vite. Era despre seară și mă dusesem să-mi aduc boii... cînd la capătul tarniței iacă dihania de urs. MARIAN, NA. 248.

manej sn [At: BUL. FIL. V, 167 / V: (înv) ~egiu, ~ă sf (reg) ~niș / Pl: ~uri, (rar) ~e / E: fr manège, it maneggio] 1 Artă de a dresa și de a antrena un cal. 2 (Pex) Loc special amenajat unde se dresează caii și se fac antrenamente sau demonstrații de călărie. 3 (Reg; îf maniș) Loc înconjurat cu un perete de paie, unde se țin vitele iama, când nu este prea frig. 4 Dispozitiv cu ajutorul căruia un cal sau un animal de tracțiune pune în mișcare, prin deplasare, o anumită mașină, treierătoare, pompă de scos apa pentru udat etc.

BIDIVIU ~i m. Cal tânăr, iute și frumos, folosit, mai ales, la călărie. [Sil. -di-viu] /<turc. bedevî

cal m., pl. caĭ (lat. caballus, d. vgr. kabálles; it. pg. cavallo, pv. caval, fr. cheval, sp. caballo. V. cavaler, cobilă). Un animal soliped domestic (maĭ rar salbatic) care servește la călărie și la tras. Fig. Iron. Persoană robustă: ce cal de femeĭe! Cal de bătaĭe, motiv aparent, lucru exploatat ca să obțiĭ ceva: a-țĭ face un cal de bătaĭe dintr’o chestiune. Cal de mare, ipocamp. Calu dracilor, om răŭ, femeĭe rea. Cal-vapor (pl. caĭ-vaporĭ) saŭ numaĭ cal, forță de 75 de chilogramometri capabilă să rîdice într’o secundă o greutate de 75 de chilograme la o înălțime de 1 metru: mașină de 400 de caĭ. A vorbi caĭ verzĭ pe părețĭ, a aĭura, a abera, a vorbi lucrurĭ fantastice. A umbla după potcoave de caĭ morțĭ, a umbla după afacerĭ proaste, după cîștigurĭ irealizabile.

HIPÍSM (< fr.; {s} gr. hippos „cal”) s. n. Denumire generică dată întregii activități legate de folosirea calului în întrecerea sportivă, indiferent de profilul ei. Cuprinde probe de dresaj, concursuri hipice (ex. trecerea peste obstacole), triatlon (călărie de manej, probe de câmp, obstacole), curse de cai, curse pe terenuri accidentate, alegări de viteză etc.

TACÎM, tacîmuri, s. n. (Cu sens colectiv) 1. Serviciu de masă complet (farfurie, cuțit, furculiță, pahar, șervet etc.) care se așază de obicei în dreptul fiecărui mesean; (prin restricție) totalitatea obiectelor de metal (lingură, linguriță, furculiță, cuțit) de care se servește o persoană cînd mănîncă. O cană pentru apă și o lingură de lemn alcătuiau tacîmul fiecărui pacient. CĂLINESCU, E. 404. El... se gîndea în vremea aceasta că la București îl așteaptă un singur tacîm în capul unei mese prea lungi. C. PETRESCU, A. 293. Era singur la o masă cu vreo zece tacîmuri. VLAHUȚĂ, O. AL. II 39. ♦ Serviciu de masă. Tu ești ca un tacîm de porțelan de modă nouă: dacă-l lovești, se sfarmă. SADOVEANU, O. VIII 47. 2. Ansamblu de obiecte sau de unelte necesare unei anumite operații, împrejurări etc. sau specifice unei anumite îndeletniciri. V. garnitură, echipament, dichis. În coșul umplut cu fîn, aveam tot tacîmul nostru de vînătoare. SADOVEANU, O. L. 16. O sobă oarbă, dasupra căreia era pusă o tavă cu tacîmul dulceții și al cafelei. FILIMON, C. 265. ♦ (Uneori determinat prin «de cai») Harnașament. Și l-au suit pe cal cu tacîm de argint, înflorit cu țarțamuri. SADOVEANU, D. P. 81. Întrebai fără sfială într-una de zile zicîndu-i: de ce nu aveți tacîmuri de cai, cu care se înlesnește omul foarte mult la călărie? GORJAN, H. II 47. 3. (Mai ales la pl.) Acareturi. Au văzut un om foarte bogat, cu o casă mare, cu tacîmuri multe pe lîngă casă, vite multe-n ocol și altele. SBIERA, P. 155. 4. (Adesea determinat prin «de lăutari») Taraf. Cînd boierul întindea masă mare... chema tacîmul curții ca să desfăteze pe mosafiri. GALACTION, O. I 69. După dînșii pășeau cîteva tacîmuri de lăutari și țigani, trăgînd din alăutele lor. ISPIRESCU, M. V. 43. 5. (Peiorativ; în legătură cu oamenii) Categorie, soi, fel; poamă. El și prietenul său, tacîm ca el, trăiau cu două surori din Plumbuita. PAS, Z. I 208. Ce-a zice bărbatul d-tale? – Nimic; oi pretexta că-s bolnavă, și cît i-oi lăsa bani de jucat cărțile, a închide ochii. – Așa?... De ăst tacîm e? ALECSANDRI, T. 1686. 6. (Învechit) Cortegiu, alai, suită. (Fig.) Iară pe fețele altora se vedea cît de colo zugrăvite sărăcia, lipsa, neaverea, cu tot tacîmul lor de neajunsuri. ISPIRESCU, la DDRF.

dârlog sm [At: PSALT: SCH. 55 / V: (îrg) dăl~, doi~, (reg) dăr~, ~oagă sf târloagă sf / Pl: ~gi / E: nct] 1 Parte a căpăstrului sau a frâului de sub botul calului, de care se ține cu mâna când se merge la pas. 2 Curea de sub bărbia calului. 3 Capăt al curelei unui căpăstru. 4 Capăt al frâului de care se ține la călărie. 5 (Pex) Frâu. 6 (Pex) Zăbală. 7 (Fig) Conducere. 8 (Îf dârloagă) Cal slab. 9 (Îaf) Cal neîngrijit. 10 (Îs) Cal de ~oagă Mârțoagă. 11 (Îs) Slugă la (sau după) ~oagă Om de nimic. 12 (Îas) Om fără slujbă. 13 (Îas) Om foarte sărac. 14 (Îe; reg) A-i pune cuiva ~gii de nas A ține sub ascultare strictă pe cineva. 15 (Îf dârloagă) Prostituată. 16 (Ban; lpl) Lemne de care se înhamă caii la trăsură. 17 (Reg) Curea la îmblăciu. 18 (Reg) Curelușă cu care se leagă biciul de codiriște. 19 (Mun) Sfoară cu care se leagă ițele la războiul de țesut. 20 (Reg) Bucăți de lână legate între ele, pe care le pun femeile deasupra urechilor, pentru a așeza pe ele cozile. 21 (Reg) Ciot.

parip sm [At: ANON. CAR. / V: (înv) ~rep, (reg) ~pă sf, păip, păr~ / A și: parip / Pl: ~i / E: mg paripa] (Trs) 1 (Îoc mârțoagă) Cal tânăr, sprinten și frumos, folosit, mai ales, pentru călărie Si: bidiviu, telegar. 2 (Pex; reg) Copil mic. 3 (Înv) Cal lăturaș, care merge pe lângă cel din ham. 4 Pui de măgar. 5-6 (Șdp) (Cal sau) mânz mic, slab, nedezvoltat Si: mârțoagă.

CĂLUȘEL¹ (pl. -șei) sm. 1 🐒 dim. CAL: și-a cumpărat un ~, cu tot dichisul de călărie CAR. ¶ 2 🐙 Insectă ce seamănă cu lăcusta; are o gură foarte puternică și cînd e apropiat de un neg, îl smulge, cu rădăcină cu tot, cu o iuțeală de necrezut: e cunoscută și sub numele de „căluț pestriț”, „căluț-roșiatic”, „cosaș pestriț”, „lăcustă-de-iarbă”, etc. (Dicticus verrucivorus) (🖼 774) ¶ 3 🐙 = COSAȘ ¶ 4 pl. 🏚 Cele două lemne orizontale pe care se sprijinește coșul morii, numite și „cai” ¶ 5 Joc popular cu lăutari.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); p. restr. armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = a) persoană hărțuită, muncită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Paștele cailor = niciodată. O alergătură (sau o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică. Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus: cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastică; b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (Iht.) cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); (prin restricție) armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) (= lucrurile primite în dar se iau așa cum sînt, fără să se mai țină seamă de defecte). ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = persoană hărțuită, muncită de toți; problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) dintr-o situație mai bună într-una mai rea. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La paștile cailor (sau calului) = niciodată. O fugă de cal = o distanță nu prea mare. Calul dracului = baborniță; vrăjitoare. ♦ Compus: cal-putere = unitate de putere egală cu 75 de kilogrammetri pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1): a) aparat de gimnastică pentru sărituri; b) piesă în forma unui cap de cal la jocul de șah. 3. Compuse: calul-dracului sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă = libelulă; cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului (Hippocampus). – Lat. caballus.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); p. restr. armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = a) persoană hărțuită, muncită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Paștele cailor = niciodată. O alergătură (sau o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică. Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus: cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă^[1]. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastică; b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (Iht.) cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (2). (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.

IAC, iaci, s. m. Animal rumegător din platoul Tibetului, mai mic decît bivolul, cu părul lung, căzînd pe laturile corpului ca o coamă, cu o coadă ca a calului; domesticit, este folosit ca animal de tracțiune și de călărie (Poephagus grunniens).

TRÎNTI, trîntesc, vb. IV. 1. Tranz. A arunca (cu putere) un obiect, o povară etc.; a azvîrli. Trîntea cărțile cu mare zgomot. DUMITRIU, N. 38. Cînd ajunse acasă, trînti sacul jos. ISPIRESCU, L. 267. Paharul ce-l aveam în mînă, trîntindu-l pe masă, se sparse în bucăți. BOLINTINEANU, O. 379. Cobilița și-o trîntea, Iute-acasă se-ntorcea. TEODORESCU, P. P. 560. ◊ Expr. A trînti pe cineva la dubă (sau la închisoare, la gros, la temniță) = a băga la închisoare. De punea mîna ispravnicul pe noi, ne trîntea poate la gros! ALECSANDRI, T. I 117. Aș ieși și nu cutez, Că părinții mă păzesc, Și ei dacă mă găsesc, În temniță mă trîntesc. BIBICESCU, P. P. 71. ♦ Intranz. (În corelație cu alte verbe) A arunca lucrurile cu ciudă, a-și da drumul mîniei. Se miră că singur moșneagul nu trîntește și nu înjură. C. PETRESCU, S. 34. Baba... se sculă cu noaptea-n cap și începu a trînti și a plesni prin casă. CREANGĂ, P. 7. ♦ A culca (la pămînt), a doborî. Turcul sfîșie cămașa osînditului și-l trînti în genunchi cu pieptul pe proțap. GALACTION, O. I 290. Ipate odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. ♦ (Despre animale de călărie) A arunca din șa pe călăreț. Săriți de opriți calu!... nu mă lăsa, Ioane, că mă trîntește. ALECSANDRI, T. I 185. Calul ți se poticnească, Pe tine să te trîntească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 266. ♦ Fig. (Familiar) A respinge un candidat la un examen; a nu promova. ♦ Intranz. A lovi tare. Pepelea... trîntindu-i cu măciuca aceea peste cap, l-au omorît. SBIERA, P. 5. Fuga la fereastra boierului și începe a trînti cu ciocul în geamuri. CREANGĂ, P. 66. ♦ A mișca puternic (uși, porți); a face să se izbească; a izbi. Ieși pe poartă și o trînti îndărăt cu piciorul. DUMITRIU, P. F. 65. Bătrînul de se mînie, strigă, trîntește ușile. DELAVRANCEA, H. T. 16. Vîntul trîntește, gemînd, și ușile tinzii și poarta. COȘBUC, P. II 61. 2. Refl. A se așeza brusc, aruncîndu-se cu toată greutatea corpului. M-am trîntit pe iarbă și încep să tremur. CAMIL PETRESCU, U. N. 339. Se trînti îmbrăcat în pat, cu fața în sus, cu mîinile împreunate sub ceafă. C. PETRESCU, C. V. 49. Se dezbrăcă, se trînti pe pat. REBREANU, R. I 226. 3. Tranz. A-și pune la repezeală un obiect de podoabă sau de îmbrăcăminte; a se îmbrăca în grabă, neglijent. Apoi își trînti căciula în cap. DUMITRIU, N. 24. Ci eu cu pălăria trîntită pe-o ureche Trec fluierînd un cîntec pe drumul îndrăzneț. BENIUC, V. 60. Într-o clipă îmi trîntisem cizmele cele galbene, binișul, legătura la cap și hangerul la brîu. GHICA, S. 4. 4. Refl. A se lua la trîntă, a se lupta corp la corp, a se bate în luptă dreaptă. Voi vreți să vă trîntiți cu mine? SBIERA, P. 182. Ce vrei, îl întrebă zmeul, din luptă să ne luptăm, din pușcă să ne pușcăm, ori din trîntă să ne trîntim? ȘEZ. II 53. 5. Tranz. Fig. (Familiar) A face, a produce (acționînd energic, violent, zgomotos). Trîntește o brumă pe păreți, de trei palme de groasă. CREANGĂ, P. 254. Urieșii, stînd pe coate, au trîntit un hohot mare. ALECSANDRI, P. A. 150. Întru auzul cuvintelor acestora, Scaraoțchi trînti un hohot de rîs, de se cutremurară păreții. NEGRUZZI, S. I 88. ♦ A spune ceva nepotrivit, nelalocul lui. Trîntea cîteva vorbe de-și aducea aminte pînă la moarte! SADOVEANU, O. VI 207. ♦ A aplica lovituri, a lovi, a izbi cu furie, cu violență. Leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap, mai trîntindu-le prin turbincă niște ghionturi. CREANGĂ, P. 303. Trage podul la o parte Că-ți trîntesc un glonț în spate. BIBICESCU, P. P. 367.

cal sm [At: COD. VOR. 122/13 / Pl: cai / E: ml caballus] 1 Animal domestic erbivor, imparicopitat, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus). 2 (Prc) Armăsar castrat. 3-4 (Îe; șîs) (A fi sau a ajunge) ~ de poștă (sau de curse) (A fi) om întrebuințat la toate. 5-6 (Îae; îas) (A fi) om muncit peste măsură. 7-8 (Îe; șîs) (A fi) ~ de bătaie (A fi) persoană hărțuită, muncită (de toți). 9-10 (Îae; îas) (A fi) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu în prim-plan. 11 (Îe) A face (sau a ajunge) din ~ măgar A face să ajungă sau a ajunge într-o situație mai rea decât cea inițială. 12-13 (Îe; șîs) (A visa sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) (A-și închipui sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. 14 (Îlav) La Paștele cailor Niciodată. 15 (Îs) O alergătură (sau o fugă) de ~ O distanță (destul de mică). 16 (Îs) ~ul dracului Femeie bătrână și rea. 17 (Îas) Vrăjitoare. 18 (Ent; reg; îas; șîs ~ul-popii, ~-turtit) Libelulă. 19 (Îc) ~-putere Unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 kilogrammetri forță pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 20 (Șîs) ~ cu mânere Aparat de gimnastică. 21 Piesă la jocul de șah care are forma unui cap de cal (1). 22 (La mori) Una dintre cele două bucăți de laț, care împreună cu spetezele, țin coșul și alcătuiesc scara coșului. 23 (La mori) Aparat de lemn prin care se ridică sau se coboară piatra morii pentru a face făina mai mare sau mai măruntă Si: armăsar. 24 Una dintre grinzile perpendiculare pe direcția punții morii, pe care se reazemă unul dintre capetele punții. 25 (La mori) Grindă pe care este așezat scocul. 26 Fiecare dintre bârnele de la acoperișul casei care se află sub al patrulea căprior și care se îmbucă la capete cu alte bârne numite iepe, formând împreună scaunul podului. 27 (Reg.: la războiul de țesut) Împiedicătoare de la sulul dinapoi. 28 (Reg.) Aparat de lemn pentru depănatul bumbacului. 29 Suport pentru lemnele de foc (de pe vatră). 30 (Agr.: lpl) Prese ale mașinii de treierat care scutură paiele de boabe și le evacuează. Vz. scuturător. 31 Nume ale unei figuri a jocului de copii ~ în buși. 32 (Ast; art) Constelația Leului. 33 (Trs; înv) Cantitate de pește care cât se putea încărca pe un cal. 34 Nume al unui dans țărănesc. 35 Melodie după care se execută acest dans. 36 ~-de-mare Mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului (Hippocampus hippocampus). Si: călușel (3) -de-mare, căluț-de-mare, (liv) hipocamp (7). 37 (Bot; reg.; îc) Caii-popii Omag (Aconitum napellus).

remont², ~ă smf [At: ALEXI, W. / V: (reg) rămândă, remândă, rimoantă, rim~, rimonzi smp, romândă sf / P: ~nți, ~e / E: remontă] 1 Cal achiziționat pentru nevoile armatei. 2 (Pex) Cal tânăr de rasă, încă neobișnuit la ham sau la călărie.

RUPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material (trăgîndu-l sau întinzîndu-l în direcții contrare); a despărți (intenționat) un obiect în două sau mai multe bucăți. Colacul îl rupe vornicelul bucățele. SEVASTOS, N. 124. Vaca, ca vaca; îmi irosea ogrinjii din căruță, ba cîteodată rupea leuca. CREANGĂ, P. 115. Din două, una: ori rupem zapisu de vînzare, ori îmi dai pe Măndica. ALECSANDRI, T. I 327. Amar de zilele mele, Că lanțurile le-am rupt, Dar mătasa n-am putut, C-aia-mi taie mînile. BIBICESCU, P. P. 287. ◊ Refl. Cînd să strîngă nodul, pîc! se rupse ața, căci era putredă. ISPIRESCU, L. 55. Dînd într-un văgaș adînc, înghețat, m-am pomenit cu trăsura într-un peș: se rupsese osia și rămăsese în trei roate. GHICA, S. A. 96. Dar cînd Gruie se-ntindea, Două funii se rupea. ALECSANDRI, P. P. ◊ (În contexte figurate) Romînul cu-a sa mînă rupe lanțul de robie. ALECSANDRI, O. 74. Ah! nu pot eu trăi fără tine; Eu încă a vieții fir mi-oi rupe, Pe amîndoi o groapă să ne astupe. BUDAI-DELEANU, Ț. 167. ◊ Expr. A rupe (sau, refl., a i se rupe cuiva) inima (mai rar sufletul, rărunchii) = a produce cuiva (sau a simți) o mare durere. Începu a se boci de ți se rupea rărunchii de milă. ISPIRESCU, L. 30. Milă mi-e de tine; dar de mine, mi se rupe inima de milă ce-mi este. CREANGĂ, A. 68. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. A rupe inima tîrgului v. inimă (IV). ♦ (Complementul indică o parte a corpului) A fractura. Ei, cum căzui eu, neiculiță!... Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II 114. Iute se întoarnă înapoi, zburînd neîncetat, de frică să nu-i mai rupă cineva și celalalt picior. CREANGĂ, P. 96. Da dați-mi pace, că mi-ți rupe vro mînă. ALECSANDRI, T. 87. ◊ (Prin exagerare) O să mă bată, o să-mi rupă oasele. AGÎRBICEANU, S. P. 39. ◊ Expr. A-și rupe picioarele = a umbla mult, a obosi (umblînd fără folos). A-și rupe gîtul (sau grumajii) = a o păți rău de tot, a-și pierde viața, cinstea, averea. Mașina săltă vertiginos peste gropi și pietroaie... viră nebunește și dispăru. – Ce oameni! Ce oameni! se minună cu indignare Onisfor Sachelarie. Au să-și rupă gîtul. C. PETRESCU, Î. II 222. A-și rupe pieptul = a-și obosi plămînii (vorbind sau cîntînd prea mult). ♦ A întrerupe, a curma. Nici unul nu-ncearcă să rupă Tăcerea. COȘBUC, P. I 290. Soția... sa era în stare să rupă relațiile cu cei mai buni amici. BOLINTINEANU, O. 416. ◊ Expr. A o rupe cu ceva sau cu cineva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. În chipul acesta credeau autorii că au rupt-o cu metoda tratajelor. CĂLINESCU, I. C. 145. A rupe prețul (sau tîrgul) = a ajunge la învoială (după o tocmeală îndelungată); a cădea de acord asupra condițiilor, prețului. S-a înamorat de domnișoara... și m-a rugat ca să întru în vorbă cu d-ta... să rupem tîrgul, cum se zice. ALECSANDRI, T. 774. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuințare. Au început a țupăi... și a se sfărma jucînd, cît și-au rupt tot cojocul bucățele. SBIERA, P. 9. După tine alergînd, Trei perechi de cizme-am rupt. TEODORESCU, P. P. 324. 3. Tranz. A distruge continuitatea unui obiect (prin sfărîmare, spargere, bătaie, tăiere, frîngere). Dunărea se aruncă furioasă, rupînd cu zgomot cele din urmă stăvilare. VLAHUȚĂ, R. P. 7. ◊ Fig. Dintr-o dată o salvă rupea văzduhul. SADOVEANU, O. VI 48. ◊ Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. Muscalii rupseră frontul într-un loc ce se cheamă Uman; și prinseră a-i fugări pe nemți. SADOVEANU, M. C. 129. A rupe sau (refl.) a se rupe gheața v. gheață. 4. Tranz. A sfîșia un lucru smulgînd bucăți dintr-însul; a smulge o parte dintr-un obiect. Zări pasărea rupînd cu lăcomie ficații bietului Prometeu. ISPIRESCU, U. 47. Cu toate că rupea din ea, turta rămînea tot întreagă. ȘEZ. I 260. ♦ A sfîșia un animal sau (de obicei prin exagerare) un om (atacîndu-l, lovindu-l, bătîndu-l). Copiii după ei se țin Și cîinii dau să-i rupă. IOSIF, PATR. 52. Vede că se răped cînii să rupă omul, nu altăceva. CREANGĂ, P. 147. Ici a furat un cîrlan, dincolo o rupt un mînz, la cutare un porc. CONTEMPORANUL, III 700. ♦ A zdrobi. Izbi cu pumnul în masă spre vioară, Și-n murmur carnea pumnului a rupt. COȘBUC, P. I 140. ◊ (Prin exagerare) Înainte de a pleca, soldații au fost rupți cu instrucția și cu teoria. PAS, Z. III 281. Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ș’ ce-avea, era turbat rău de tot. CARAGIALE, O. I 55. 5. Tranz. A desprinde (trăgînd cu putere) din locul unde este fixat; a smulge. Comandantul vostru își răsucea mustața, parcă ar fi vrut s-o rupă. PAS, Z. I 58. Rupse un copaciu din rădăcină. RETEGANUL, P. IV 18. Atunci fata i-au rupt pe nesimțite trei peri de aur din cap. SBIERA, P. 124. Avură grijă să poruncească argatului ca, în minutul ce va auzi ceva zgomot în cămăruța cu baia, să rupă o șindrilă din strașina casei, ca să le dea de știre. ISPIRESCU, L. 149. ◊ Expr. A rupe (cuiva) urechile = a-i aplica cuiva o pedeapsă, trăgîndu-l de urechi. Nu-mi pasă, măcar să-mi și rupă urechile. ALECSANDRI, T. I 38. A-și rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. Își rupe pîinea de la gură să-și trimită plodurile la învățătură. C. PETRESCU, R. DR. 352. Abia întors, se urcase în tren, poate călătorise pe un vagon, poate își rupsese de la gură ultimii bani, pentru a-mi aduce mie amintirile pe care le socotea atît de neprețuite. id. S. 160. ♦ (Cu privire la flori, fructe) A desprinde de pe tulpină; a culege. După ce dete cîteva tîrcoale prin grădină cu roabele după dînsa, veni și la stuful de trandafir, să rupă cîteva flori. ISPIRESCU, L. 78. Din cînd în cînd cu mîna argintoasă Ea rupe cîte-o floare și-o aruncă. EMINESCU, O. IV 93. Ele că-mi plecau Și pe cîmp umblau, A rupe începură Iederă și mure. ANT. LIT. POP. I 310. ◊ Fig. Chipul tău e rupt din soare. BOLINTINEANU, O. 56. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. Cum voi rupe ceva parale de la tatăl tău, am să ți le pun deoparte. La TDRG. Cum a auzit Negoiță toate astea, și-a desfăcut coșurile la precupeți cu ridicata pe ce a putut rupe și s-a dus d-a dreptul să vază și el pe fata apucată. CARAGIALE, O. III 42. ◊ Fig. Cheltuiala e mare și oamenii greu o să-și rupă din sărăcie. REBREANU, R. I 267. 6. Refl. A se desprinde (cu oarecare efort) de lîngă cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Brigadierul se rupse de grup și se îndreptă spre Gheorghe Soare. MIHALE, O. 108. Hăitașii se rupseră din grămadă. SADOVEANU, O. I 60. ◊ Tranz. Și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. STANCU, D. 44. Pe mireasă o înhăță zmeul de mijloc, o rupse dintre ai săi, se înălță în aer și se făcu nevăzut cu fată cu tot. ISPIRESCU, L. 258. ♦ (Despre grupuri, colectivități) A se desface în două (sau în mai multe), a se împrăștia. Se sună de culcare. Mulțimea se rupse zgomotos. VLAHUȚĂ, O. A. 158. În piață ne rupem cîrduri, apoi ne despărțim pe uliți s-apucăm fiecare spre casă. id. ib. 234. ◊ Tranz. (În expr.) A rupe (sau, rar, refl., a se rupe) rîndurile = (despre un grup de oameni) a strica ordinea unui șir aliniat, a se împrăștia; (despre rînduri) a înceta să formeze un șir aliniat. V-ați oprit scurt în fața hingheriei. Ați rupt rîndurile și v-ați împrăștiat primprejur și-ați cules toate pietrele de pe cîmp. PAS, Z. I 58. Soldații și-au lăsat armele jos... Se comandă drepți – și nimeni nu mai mișcă. Se rup rîndurile cu noi – și iar ne comandă drepți. SAHIA, N. 120. A o rupe la (sau de) fugă (mai rar la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. Omul se întoarse și o rupse la fugă, cu capul înainte, printre sălcii. DUMITRIU, N. 248. Lăsînd culionul și toiagul, o rupse la sănătoasa. STĂNOIU, C. I. 158. Calul sări și o rupse la goană. DELAVRANCEA, O. II 99. Case mici, tupilate... parcă stau gata s-o rupă de fugă. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte. ALECSANDRI, T. I 457. ♦ Tranz. A-și deschide (cu efort) drumul (obținînd un loc de trecere). Și cînd veneau cele două ajunuri, cîte treizeci, patruzeci de băieți fugeam înaintea popii, de rupeam omătul de la o casă la alta. CREANGĂ, A. 10. ◊ (Complementul indică drumul deschis) Rupînd drumul printre oameni învălmășiți, pe cal înspumat, venea vijelios un olăcar. SADOVEANU, O. I 511. Duruind soseau călării ca un zid înalt de suliți, Printre cetele păgîne trec rupîndu-și large uliți. EMINESCU, O.I 148. 7. Tranz. (Cu complementul «vorbă» sau în expr. a o rupe (pe)...) A se exprima cu greu într-o limbă străină, a ști numai puține cuvinte. Generalul... o rupea binișor romînește. CAMILAR, N. I 259. Vorbește încai franțuzește?... A fi rupînd și el vro două vorbe ca toată lumea. ALECSANDRI, T. I 36. – Variantă: (învechit) rumpe (EMINESCU, O. I 76, ALECSANDRI, P. II 15, NEGRUZZI, S. I 62) vb. III.

ghidran sm [At: DEX / Pl: ~i / E: nct] Varietate de cai cu părul roșcat, de talie mijlocie, folosită în tracțiune și călărie.

HIPODROM s.n. 1. Incintă amenajată pentru exerciții și concursuri de călărie, cum și pentru întreceri de care. 2. Cîmp amenajat pentru curse de cai. [Pl. -omuri, -oame. / < fr. hippodrome, lat. hippodromos, cf. gr. hippos – cal, dromos – cursă].

HIPODROM s. n. 1. (ant.) incintă amenajată pentru exerciții și concursuri de călărie, ca și pentru întreceri de care. 2. câmp amenajat pentru curse de cai. (< fr. hippodrome)

LIPIȚÁN (< germ.; n. pr. Lipizza) s. m. (ZOOT.) Rasă de cai de talie înaltă, cu fruntea bombată, folosită la tracțiune ușoară și călărie. Creată în Austria (c. 1580), dar menționată abia după 1700.

CAL cai m. 1) Animal domestic erbivor cu copita nedespicată, folosit la tracțiune și la călărie. ~ pursânge. ~ șarg. ◊ ~ de bătaie a) persoană hărțuită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A fi (sau a ajunge) ~ de poștă a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. A face (sau a ajunge) din ~ măgar a face să ajungă într-o situație mai rea de cum a fost. La paștele cailor niciodată. A spune cai verzi pe pereți a povesti lucruri nereale. O fugă (sau o alergătură) de ~ o distanță (destul de) mică. ~ul râios găsește copacul scorțos cine se aseamănă, se adună. ~ul bun se vinde din grajd lucrul bun nu are nevoie de reclamă. ~ul are patru picioare și tot se poticnește pot greși și cei deștepți. ~ul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. A cunoaște ca pe un ~ breaz a cunoaște foarte bine pe cineva. Vrei, ~ule, orz? nu e nevoie să mai întrebi când vrei să-i faci cuiva bine. 2): ~-de-apă, ~ul-popii, ~ul-dracului libelulă. ~-de-mare pește marin având capul asemănător cu cel al calului. 3): ~-putere unitate de măsură a puterii egală cu 75 de kilograme forță-metri pe secundă. 4) Aparat de gimnastică pentru sărituri. 5) Piesă la jocul de șah ce reprezintă capul și gâtul acestui animal. /<lat. caballus

A ÎNCĂLECA încalec 1. intranz. A se urca călare (pe un animal sau pe un obiect). ~ pe cal. ~ pe șa. ◊ ~ pe nevoie a ieși din dificultăți materiale. 2. tranz. 1) (animale de călărie sau anumite obiecte) A merge călare. 2) fig. A lua sub dominație (prin mijloace reprobabile). /<lat. incaballicare

DÎRLOG², dîrlogi, s. m. (Mai ales la pl.) Cureaua frîului pentru călărie; ștreangul legat de căpăstru, pe care îl ții în mînă cînd duci calul de aproape. V. hăț. Ne dădeam jos din căruță și pleoscăind din cizme, unul punea mîna pe dîrlogi, altul punea umărul la leocă. GALACTION, O. I 453. Văd pe Tasache al meu intrînd în ogradă și ducînd de dîrlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal. HOGAȘ, M. N. 8. Moș Nichifor apucă iepele de dîrlog și cîrnește căruța. CREANGĂ, P. 128. La roșul se ducea... Mîna pe dîrlogi punea, Pe spate mi-l netezea, De șa că se sprijinea. TEODORESCU, P. P. 523.

DURDUI, pers. 3 durduie, vb. IV. Intranz. A dudui. Mîndrea avea cal bun și durduia pămîntul subt el. SANDU-ALDEA, U. P. 96. Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți. EMINESCU, O. I 148. Trăsura noastră se auzea durduind... pe petrișul pîraielor. ALECSANDRI, C. 33. ♦ Tranz. A face să duduie, a zgudui, a cutremura. Tunurile bubuiau unul după altul, zbucnind fulgerător de repede, durduind ferecăturile cupolei, cutremurînd văzduhul. SANDU-ALDEA, U. P. 137.

ECHITAȚIE s.f. (Sport) Călărie. [Gen. -iei, var. echitațiune, ecvitație s.f. / cf. fr. équitation, lat. equitatio < equus – cal].

ÎNCHINGA, înching, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la animale de călărie) A pune chinga, a lega cu chinga, a strînge în chingi. Petrișor... și-a luat calul, l-a închingat frumos, a încălecat ș-a pornit. SADOVEANU, O. III 427. Aruncai șaua pe spatele Pisicuții și-o închingai. HOGAȘ, M. N. 126. Mihnea calu-și închinga. TEODORESCU, P. P. 657. ♦ (Cu privire la șa, tarniță etc.) A lega, a fixa, a imobiliza. Și-a scos calul, după ce i-a închingat tarnița. SADOVEANU, N. F. 21. ◊ Fig. Pereții suri ai unui liceu militar mi-au închingat anii copilăriei și-ai adolescenții în eforturile unei educații prusace. SAHIA, N. A. 153. 2. Refl. (Despre persoane) A se lega, a se strînge cu o cingătoare; a se încinge. În trei brîne să-nchinga, Cu curele să strîngea. PĂSCULESCU, L. P. 251. – Variantă: (regional) închingui (CAMILAR, N. I 152) vb. IV.

CAL (pl. cai) sm. 1 🐒 Mamifer erbivor, domestic, care slujește omului la călărit, la tras și la dus poveri (🖼 728): ~ de călărie, ~ de ham, ~ roib; proverb: ~ul de dar nu se caută pe (sau la) dinți, la lucrul dăruit, nu prea se ia în seamă cusururile; ~ul are patru picioare, și tot se poticnește, și cei mai deștepți, cei mai iscusiți pot greși; ~ul (sau armăsarul) bun se vinde din grajd 👉 (ARMĂSAR); ~ul fără căpăstru cade în prăpastie, cei lipsiți de sfătuitori buni sînt expuși să greșească; vrei, ~ule, orz? nu e nevoie să mai întrebi pe cineva, cind vrei să-i faci un bine; a face din ~ măgar, a înjosi pe cineva, a-l aduce într’o stare, a-i crea o situație mai puțin vrednică; a ajunge din ~ măgar, a ajunge jos de tot dîntr’o treaptă înaltă, a scăpăta; a spune cai verzi pe pereți, a povesti lucruri de necrezut, a îndruga la nimicuri; 👉 ALERGA², BĂTAIE 3, BOT, BREAZ, BUIESTRU, JUCA, POȘTĂ, POTCOAVĂ ¶ 2 De-a caii sau de-a câini, joc de copii în care unul înfățișează calul, iar celălalt îl încalecă sau îl mînă, făcîndu-l să alerge ¶ 3 Aparat de lemn, de forma unui cal, peste care se învață cineva a face sărituri, în sălile de gimnastică (🖼 729) ¶ 4 ⛹ Figură în jocul de șah, care reprezintă un cap de cal (🖼 730) ¶ 5 Trans. Suport de fier pe care se așază lemnele în vatra cuptorului ¶ 6 🏚 pl. Cele două lemne orizontale pe care se sprijinește coșul morii ¶ 7 📻 Unitate de măsură care reprezintă puterea unui motor capabil de a ridica, într’o secundă, 75 de kgr. la o înălțime de un metru: un motor de 300 de cai ¶ 8 🐟 CAL-DE-MARE, mic pește de mare al cărui cap seamănă cu capul de cal, numit și „hipocamp” (Hippocampus) (🖼 731) ¶ 9 🐙 CALUL-DRACULUI, CALUL-POPII, CAL-DE-APĂ gen de insecte nevroptere, caracterizate prin colorile lor metalice admirabile, în care domină albastrul, roșul și verdele; au corpul lung și subțire și aripi colorate și împestrițate cu pete frumoase; trăesc mai ales pe deasupra bălților și la țărmurile rîurilor (Libellula) (🖼 732) ¶ 10 🌿 COADA-CALULUI¹'² 👉 COADĂ; – IARBA-CAILOR = FLOCOȘICĂ¹; -SUDOAREA-CALULUI, ASUDUL-CALULUI = OSUL-IEPURELUI; – PAȘTILE-CALULUI¹ sau PAȘTILE-CAILOR² = TRAISTA-CIOBANULUI; – PAȘTILE-CALULUI³ = STUPITUL-CUCULUI ¶ 11 🔱pop. Paștile calului sau Paștile cailor, Paștile Blajinilor (👉 BLAJIN); familiar: la Paștile cailor, niciodată [lat. caballus].

CĂLĂRIE f. 1) Acțiunea și arta de a călări. 2) Sport constând din exerciții de alergări, sărituri și dresaj cu calul. /călare + suf. ~ie

DÂRLOG dârlogi m. mai ales la pl. 1) Cureaua frâului pentru călărie, cu ajutorul căreia se conduce animalul. 2) Ștreang legat de căpăstru, pe care îl ține în mână cel ce merge alături de cal. /Orig. nec.

ÎNȘEUAT, -Ă, înșeuați, -te, adj. (Despre animale de călărie) Cu șaua pe el; înșelat. Șoimaru chemă pe Lie și-i porunci să-i gătească murgul și să-l ție înșeuat. SADOVEANU, O. VII 160. Calu-i alb, un bun tovarăș, Înșeuat așteapt-afară. EMINESCU, O. I 103. N-apucă a auzi cuvintele mele și Zoe ieși sărind de bucurie și spuindu-mi că la scară este un cal înșeuat pentru mine. BOLINTINEANU, O. 347.

PINTEN, pinteni, s. m. 1. (Mai ales la pl.) Obiect de metal în formă de potcoavă, prevăzut cu o rotiță dințată, pe care călăreții îl prind la călcîiul încălțămintei pentru a îmboldi calul la mers. Avea cizme roșii cu pinteni de argint. SADOVEANU, F. J. 297. Știi vorba ceea: dă-ți popă pintenii și bate iapa cu călcîiele. CREANGĂ, P. 39. Genarul își înfipse pintenii adînc în coastele calului, care fugea scuturîndu-să... ca o vijelie. EMINESCU, N. 26. ◊ Fig. Inima mea începuse să bată subt pintenul dureros sau dulce al amintirilor. HOGAȘ, M. N. 12. ◊ Expr. A da pinteni (unui animal de călărie) = a îndemna (animalul) cu lovituri de pinteni. Călăreții dădură pinteni, un fîșîit aspru trecu, apoi prinse a dudui pămîntul. SADOVEANU, O. VI 108. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Pinteni roibului că da Și ca vîntul se ducea. ANT. LIT. POP. I 486. (Despre militari) A bate din pinteni = a alătura cu zgomot călcîile unul de altul (făcînd să sune pintenii) pentru a lua poziția reglementară de drepți. E adînc revoltat, indignat de roiul de pierde-vară, cari nu știu alta decît a bate din pinteni și a-și răsuci mustața. GHEREA, ST. CR. I 172. (Poetic) Și pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinten. EMINESCU, O. I 87. A bate din pinteni de bucurie = a-și manifesta în chip zgomotos bucuria. Neagoie începu a bate din pinteni de bucurie că se cotorisise de sărăcie. ISPIRESCU, L. 209. 2. (La unele păsări, în special la cocoși) Formație cornoasă în partea dinapoi a piciorului, deasupra labei. ♦ Ieșitură cărnoasă în partea dinapoi a piciorului calului, deasupra gleznei. 3. Proeminență pe un obiect, care servește pentru a limita cursa altei piese în mișcare sau ca locaș de articulație. ♦ Limbă de teren care iese din linia unui ansamblu, depășind nivelul împrejurimii sale. ♦ Construcție sau element de construcție care iese în afara liniei ansamblului și care susține sau întărește o zidărie, un terasament, malul unei ape etc. 4. Vîrf mic situat pe coasta unui deal sau a unui munte, aproape de piciorul lui.

CAL (lat. caballus) s. m. 1. (ZOOL.) Animal domestic erbivor de talie mare, caracterizat prin copita nedespicată, stomac unicompartimental și lipsa veziculei biliare. Originar din Europa și Asia, este răspîndit în prezent pe toate continentele; provine din trei strămoși: c. diluvial (Equus robustus), c. mongol (E. Przewalski) și c. tarpanic (E. Gmelini). Există mai multe rase de c.: pentru călărie, tracțiune și samar. Unele popoare folosesc în alimentație carnea de c. și laptele de iapă. În România, prin încrucișarea raselor selecționate cu cele locale s-au obținut rase ameliorate: c. semigreu românesc, c. ameliorat de munte, c. de sport românesc, cai locali ameliorați din zona de șes, podiș și coline. ♦ C. semigreu românesc, format în patru variante, fiecare utilizînd rasa ardenă. Are talia 151-156 cm, greutate de 550 kg, format dreptunghiular, constituție robustă, aptitudini pentru tracțiune. C. Ameliorat de munte, rezultat din încrucișarea rasei huțulă cu rase locale din Bucovina. Prezintă dezvoltare corporală mică, talia de 135 cm, greutatea de 350 kg, format dreptunghiular, constituție robustă, aptitudini pentru samar, călărie și tracțiune. 2. Aparat de gimnastică prevăzut cu două mînere pe care se sprijină mîinile sportivului, în timp ce cu picioarele execută diferite mișcări de balansare sau de rotire. Fără mînere este folosit la sărituri. 3. Piesă la jocul de șah, de forma unui cap de c. (1). 4. (ZOOL.) Cal-de-mare = căluț-d-mare. 5. (ENTOM.) Calul-dracului (sau -popii) = libelulă.

CĂLUȘEL, călușei, s. m. 1. Diminutiv al lui cal. Ei! ce ne facem acum? zise Spată-Lată călușelului său, după ce dete de mai multe ori tîrcoale împrejurul acelui eleșteu. POPESCU, B. I 91. Au văzut un băiețandru călare pe deșelate pe un călușel. ISPIRESCU, L. 161. Și-a cumpărat un călușel, cu tot dichisul de călărie, de la pătură și șa pîn’ la ipingea. CARAGIALE, P. 91. 2. (La pl.) Instalație constînd din mai mulți căișori. de lemn pe care încalecă copiii și care se învîrtesc în jurul unui ax, carusel. 3. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor. 4. Călușar (2). (Atestat în forma regională călușăl) Romînii sînt foarte amatori de gioc și au deosebite danturi caracteristice, precum:danțul de brîu sau mocăneasca, corabiasca, ungureasca... și în sfîrșit danțul călușăilor. ALECSANDRI, P. P. 323 (notă).

ÎNȘEUA, înșeuez, vb. I. Tranz. (Cu privire la animale de călărie) A pune șaua; a înșela². Și-n grajd de piatră că intra... Pe murgul că-nșeua. TEODORESCU, P. P. 433. (Cu pronunțare regională) Atuncea i-au zis căluțul:... mă-nșăuază bine, pune-mi frîul în gură și apoi sui-te pe mine. SBIERA, P. 62. Ș-un cal iute-mi înșăuați, Puneți șaua bărbătește, Să încalec voinicește! ALECSANDRI, P. P. 59.

călare adj. – 1. Încălecat pe cal, pe un alt animal, pe un obiect etc. – 2. Dominînd o situație. – 3. Cu piciorul în șa, neobosit, fără a avea stabilitate. – 4. (S. m.) Soldat de cavalerie. – Mr. (n)călar, megl. (an)călar, istr. călǫr. Lat. caballaris (DAR) sau callabarius (Pușcariu 153; Candrea-Dens., 210; REW 1440), cu schimbare de declinare; cf. alb. kaljuar, it. cavagliere, prov. cavalier, fr. chevalier, sp. caballero, port. cavalleiro. Schimbarea de declinare pare mai puțin probabilă decît der. directă de la caballaris; forma înv. călariu, citată de DAR, este destul de îndoielnică, deoarece toate ex. aduse sunt la pl. călări, formă de asemenea normală plecîndu-se de la călare. Cf. cal, încăleca. Der. călăraș, s. m. (călăreț, persoană care călărește; sol, mesager); călărășie, s. f. (îndeletnicirea de călăreț); călărășime, s. f. (cavalerie); călăresc, adj. (propriu unui călăreț); călărește, adv. (călare); călăreț, adj. (călare), pe care Candrea-Dens., 212 și DAR încearcă să-l explice printr-un lat. *caballericius; călăreț, s. m. (persoană care călărește); călări, vb. (a merge călare); călărie, s. f. (acțiunea de a călări); călărime, s. f. (cavalerie); călărit, adj. (pe care se călărește; dominat, influențat); călărit, s. n. (călărie); încălăra, vb. refl. (a încăleca). – Din rom. provine tc. kalaraș „mesager”.

CĂLARE adv. (Adesea în legătură cu verbele «a fi», «a ședea» sau cu verbe de mișcare) Încălecat pe cal, pe un alt animal sau, p. ext., pe un obiect. Cîrlig venea călare pe căluțul lui. CAMILAR, TEM. 201. L-am adus [pe cățel] de departe într-o desagă a tar niței: am călătorit cu el călare. SADOVEANU, N. F. 14. În ziua aceea urcam, călare, un deal de lîngă Dorna. GALACTION, O. I 333. Ședea călare pe burduvul cu banii. CREANGĂ, P. 54. Ades călare pleacă în mîndre nopți cu lună. EMINESCU, O. I 96. ◊ Fig. Cu vuiet de vînturi veniră Norii, călare pe zmei, și noapte făcură-n văzduhuri. COȘBUC, P. II 61. ◊ Loc. adv. De-a (sau de) călare sau de-a-n călarele = călărind, din fuga calului; fig. fără odihnă, fără răgaz. Hai, Gheorghiță, îmbucă ceva de-a călare. SADOVEANU, B. 152. La zile anumite sta-ntr-o piață O veche diligență-n- căpătoare, Cu surugiii sprinteni de-a călare. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 160. Mai fă-mi un bine și cu iapa, să mîn boii de călare! CREANGĂ, P. 47. Zi și noapte, de călare, Se bate-n patru hotare. ALECSANDRI, P. P. 173. ◊ Expr. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa; nici în car, nici în căruță. A sta (sau a ședea) călare în inima cuiva = a ști tot ce cugetă cineva, a-i cunoaște toate gîndurile. Eu șăd călare în inima lor și, nu că mă laud, dar știu toate măruntaiele dintr-însele. CREANGĂ, P. 161. A fi călare pe situație = a fi stăpîn pe situație. ◊ (Adjectival) Ei vin dinspre cătunul lor la vale, călări pe cai mărunți. BOGZA, C. O. Femeia a vorbit de turma de trei sute de oi și de trei oameni călări. SADOVEANU, B. 166. S-ajung curînd în cale, s-alătură călări, Și unul înspre altul se pleacă-n dezmierdări. EMINESCU, O. I 97. De aici, îmi zise Smărăndița, trăsurile nu mai pot merge; noi vom urca dealul călări. BOLINTINEANU, O. 328. ♦ (Substantivat; învechit) Călăreț. Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți. EMINESCU, O. I 148. – Forme gramaticale: pl. (adjectival și substantivat) călări; (în locuțiuni) călarele.

pinten sm [At: IST. Ț. R. 40 / V: pent, ~teg, ~tenă sf (pop) ~tene, pintin, pintină sf, ~tine (pmz) timpin / Pl: ~i / E: vsl *пѧтьнъ, bg петєн „al călcâiului”, петник„pinten al cocoșului”] 1 (Mpl) Obiect de metal¹ în formă de potcoavă, prevăzut cu o rotiță dințată, cu un vârf etc., pe care călăreții îl prind la călcâiul fiecărei cizme pentru a îndemna cu el calul la mers. 2 (Îe) A bate din ~i (sau ~ii) A lovi călcâiele unul de altul, făcând să sune pintenii (1), și a lua poziția reglementară de drepți. 3 (Îe) A da (sau a bate) din (sau în) -i (de bucurie) A se bucura foarte tare, manifestându-se în mod zgomotos. 4 (Îe) A da ~i (cuiva) sau (rar) a strânge în ~i (pe cineva) A împinge, a îndemna un animal de călărie, pentru a-l face să pornească sau să meargă mai repede. 5 (Pex) A grăbi pe cineva Si: a zori. 6 (Reg; îe) A lua (în) ~ (pe cineva) A-și bate joc de cineva. 7 (Reg; îe) A primi ~i (de la cineva) A primi vești de la cineva. 8 (Fig) Imbold. 9 (Pan) (La unele păsări, spc cocoși) Formațiune cornoasă, ca o unghie ascuțită, situată în partea de dinapoi și de jos a piciorului, deasupra labei. 10 (Reg; îc) Pintinul-cocoșului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 11 (Rar) Gheară atrofiată situată în partea de jos și de dinapoi a piciorului unor animale (câinele, pisica etc.) 12 Protuberanță cărnoasă acoperită cu un smoc de peri lungi, situată deasupra gleznei, în partea din spate a piciorului calului sau al boului. 13 (Reg) Piele îngroșată ca o bătătură, situată la încheietura genunchiului calului Si: (reg) castană, pipă. 14 (Trs) Pată albă pe picioarele calului, în porțiunea dintre copită și genunchi. 15 (Reg; la om; îs) ~ul piciorului Os rotund, proeminent, care unește laba piciorului cu partea de jos a femurului Si: (reg) oul piciorului. 16 (Pop) Bărbie la cocoș. 17 Prelungire ascuțită cu care se termină caliciul, corola, petala etc. unor flori. 18 (Rar) Spin de pe ramurile sau tulpina unor plante. 19 (Îrg; șîc ~ul-secarei) Cornul-secarei (Claviceps purpurea). 20 (Bot; reg; lpl) Nemțișor (Delphinium consolida). 21 (Bot; reg; lpl) Surguci (Delphinium ajacis). 22 (Bot; Trs; lpl) Călțunaș (Tropaeolum majus). 23 (Bot; reg; lpl; îf pintini) Canale (Impatiens balsamina). 24 (Teh) Proeminență a unei piese, care servește la limitarea cursei altei piese aflate în mișcare sau ca punct de articulație. 25 (Îrg) Rotiță metalică zimțată fixată într-un mâner, folosită în gospodărie la tăierea aluatului. 26 Unealtă folosită de apicultori la fixarea fagurelui pe ramă. 27 (Mol) Spiță la roata carului. 28 (Reg) Patină². 29 Element de construcție plasat în afara liniei ansamblului cu scopul de a susține sau întări o zidărie, un terasament etc. Vz contrafort. 30 Întăritură care consolidează malul unui râu sau care-i îndreaptă cursul Vz coteț, capră. 31 (Reg) Bucată scurtă de lemn care se pune sub îngrăditura de pe malul unei ape. 32 (Reg) Bucată scurtă de lemn care se pune sub ulucul care transportă buștenii de pe munte. 33 Porțiune de teren care depășește nivelul celor din jur. 34 Vârf mic de pe coasta unui deal sau a unui munte, situat aproape de piciorul acestora. 35 (Reg) Bifurcație. 36 Drum care leagă șoseaua principală cu un drum improvizat. 37 (Trs) Năframă. 38 (Spc) Văl al miresei. 39 (Reg) Nume dat unei orații de nuntă. 40 (Mar; art) Dans popular care se dansează în ritm de horă. 41 (Mar; art) Melodie după care se execută acest dans. corectat(ă)

CĂLĂREȚ, -EAȚĂ, călăreți, -e, s. m. și f. I. 1. Persoană care călărește; amator sau specialist în călărie. Auzi trecind un călăreț, îl auzi cum cotește pe după dealul Merilor. CAMILAR, TEM. 130. Din Poienița vine domol la vale un călăreț tînăr, în buiestru țăcănit. CARAGIALE, O. I 368. Domnișoara, prima și ultima călăreață de forță a companiei, dă tîrcoale în arenă pe veteranul ei armăsar alb. CARAGIALE, N. F. 71. Precum gîndesc, Meleli va cîștiga, căci e bun călăreț. NEGRUZZI, S. I 40. 2. (Învechit, la masculin) Soldat din cavalerie; călăraș. [Calul] era demult deprins cu șaua și știa chiar ceasul de dimineață la care pornea înspre cîmp ca să-și poarte călărețul prin fața regimentului. GÎRLEANU, L. 33. A venit un tîlhar de general, cu un regiment de călăreți, și toate oalele mi le-a spart. RETEGANUL, P. II 20. Călăreții împlu cîmpul și roiesc după un semn Și în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. A trimis pe loc pre căpitanul Turculeț c-o strajă de călăreți. NEGRUZZI, S. I 170. ◊ (Adjectival) Plecă... luînd cu dînșii și mai mulți ostași călăreți și înarmați. ISPIRESCU, L. 134. Garda călăreață nu știm de cît era. BĂLCESCU, O. I 14. II. (Numai la m.) Denumire dată unor piese și instrumente: a) numele unor piese mici de fier, prin care se trec firele la războiul de țesut; b) piesă mică de fir de platină, care se așază pe brațele unei balanțe analitice pentru a obține echilibrul balanței; c) (la pl.) armaturi scurte într-o piesă de beton armat.