CEHU SILVANIEI, oraș în jud. Sălaj, la poalele Dealurilor Sălajului: 9.559 loc. (1991). Fabrică de mobilă, de conf., de tricotaje, de cărămidă și țiglă; conserve de fructe; produse lactate. Prelucr. maselor plastice. Aici este atestată, în 1319, o cetate. Biserică de lemn (1732). Declarat oraș în 1968.

mormânt, morminte și mormânturi s. n. Groapă săpată în pământ pentru înhumarea celor decedați; loc special amenajat unde este înmormântat cineva. ◊ Punere în mormânt = înmormântare. ◊ Expr. A duce (pe cineva) al mormânt sau a băga (pe cineva) în mormânt = a pricinui moartea cuiva; p. ext. a chinui (pe cineva). ◊ A intra în mormânt = a muri. ◊ Biserica Sfântului mormânt = biserică-cetate ridicată pe locul unde a fost răstignit Iisus, care cuprinde zeci de biserici și paraclise, și unde fusese ridicată o biserică (a Învierii) de împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, bis. distrusă de perși în anul 614 d. Hr. ♦ (Reg.) Cimitir. – Lat. monumentum.

biserică-cetate s. f. Biserică întărită ca o cetate ◊ „O altă lucrare a academicianului G.O [...] este studiul monografic consacrat bisericilor-cetăți din Ardeal.” Cont. 18 I 63 p. 2 (din biserică + cetate)

OCNA SIBIULUI, oraș în jud. Sibiu, situat la NV depr. Sibiu, pe cursul superior al râului Vișa; 4.209 loc. (2003). Fabrică de tacâmuri de inox și de obiecte de uz casnic. Produse lactate și de panificație. Fermă avicolă. Bibliotecă orășenească (c. 25.000 vol.). Stațiune balneoclimaterică (din 1858) de interes general, cu funcționare permanentă, cu ape minerale clorurate, sodice, bicarbonatate și cu nămoluri sapropelice, indicate pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, posttraumatice, neurologice periferice, dermatologice, metabolice și de nutriție etc. Pavilion balnear (1906-1909). În arealul orașului există 15 lacuri sărate, helioterme, cu ape clorurat-sodice, cu concentrație ridicată (180-300 g/l), cantonate în minele de sare prăbușite în sec. 19 (lacurile Horea, Ocna Pustie, Brâncoveanu, Mâțelor, Lacul fără Fund ș.a.). Menționată ca sat în 1263, O.S. apare consemnată ca târg în 1346 și ca oraș (comună urbană) în 1910. În perioada 1928-1968 a fost trecută în categoria așezărilor rurale; redeclarată oraș la 17 febr. 1968. Biserică-cetate construită în stil romanic, în etape, în perioada 1240-1280, cu picturi murale în stilul Renașterii, datând din 1522; biserica ortodoxă Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1697-1701, pictată în 1723), construită prin grija lui Constantin Brâncoveanu, pe locul unei biserici de lemn din 1599; bisericile Sf. Nicolae (1790), Schimbarea la Față (1790-1820), Sf. Ioan Botezătorul (1810, pictată în 1827).

Negru-Vodă m. legendarul descălecător al Munteniei, căruia tradițiunile populare îi atribue cele mai vechi constructiuni (biserici, cetăți și curți domnești), în partea de răsărit de Olt, și întemeierea Statului. Negru-Vodă e personificarea mitică a originilor Țării românești, numită întâi Cumania Neagră, apoi Vlahia Neagră (de unde epitetul de «negru» dat Românilor din această parte). Negru-Vodă al legendei fu mai târziu confundat cu Radu I Basarab.

AVRIG, oraș în jud. Sibiu, pe stînga Oltului, în vestul depr. Făgăraș. Stațiune climaterică; 13.995 loc. (1991). Expl. forestiere, de argilă și de calcare. Ind. constr. de mașini (utilaje pentru ind. textilă și a lemnului, buldozere pe șenile, remorci basculante, cabine pentru tractoare, autobasculante), sticlărie (cristaluri, corpuri pentru iluminat), porțelanului și a faianței. Hidrocentrală (14,2 MW). Muzeu etnografic. Menționat documentar din 1364. Monumente: urmele unei cetăți (sec. 13); biserica evanghelică (1270-1280, cu transformări din sec. 16); biserica ortodoxă, cu picturi murale (1762); castel în stil baroc (sec. 18); casa memorială „Gheorghe Lazăr”. Declarat oraș în 1989.

CHILIA, oraș în Delta Dunării, pe malul stg. al brațului cu același nume al Dunării; 24,3 mii loc. (1980). Vestigiile cetății medievale; Biserica Sf. Nicolae (1648), ctitorită de Vasile Lupu, cu o frumoasă pisanie sculptată în piatră cu stema Moldovei. Veche așezare, cu un important rol comercial, a fost transformată, în 1479, de Ștefan cel Mare într-o amplă și puternică cetate: în 1484 a fost cucerită de turci. Prin Pacea de la București, încheiată în urma Războiului Ruso-Turc (1806-1812), C. împreună cu Basarabia, a fost anexată de Rusia; între 1918 și 1940, a făcut parte din statul român. În 1940, în urma notelor ultimative sovietice, a fost din nou anexat de U.R.S.S. Eliberat de armata română (1941), orașul a fost din nou ocupat de trupele sovietice (1944) și reanexat de U.R.S.S.

RADOM, oraș în ESE Poloniei, situat la c. 100 km SSE de Varșovia; 229,7 mii loc. (2002). Nod rutier și feroviar. Ind. metalurgică, constr. de mașini, electrotehnică, chimică, de prelucr. a lemnului și tutunului, textilă, pielăriei și încălțămintei, sticlăriei și alim. Muzeu. Teatru. Cetate (sec. 12); biserică gotică. Turism. Menționat documentar în 1154. Ocupat de austrieci (1795), a devenit capitala Marelui Ducat al Varșoviei (1809-1815). După 1815, încorporat la Rusia. A revenit Poloniei în 1918.

MEDIAȘ, municipiu în jud. Sibiu, situat în Pod. Târnavelor, pe Târnava Mare; 61.786 loc. (2000). Expl. de gaze naturale. Constr. de mașini (autocisterne, remorci, furgonete) și de utilaje pentru foraj. Ind. de prelucr. a lemnului (mobilă), a sticlăriei (geamuri, cristale), chimică (industrializarea gazului metan), textilă (tricotaje, țesături de lână și bumbac), a pielăriei și încălțămintei, alim. Fabrici de biciclete pentru copii și de vase emailate pentru uz casnic. Vechi oraș, cu turnuri și ziduri ale cetății medievale; biserica fortificată Sfânta Margareta (sec. 14-15), cu un valoros ansamblu de pictură murală (sec. 16), biserică franciscană (1444), casa Krug (1531), Primăria Veche (1616), casa Schuller (1588), clădire (han) în stilul Renașterii (sfârșitul sec. 16). Muzeu. Casa memorială „S.L. Roth” (1796), inaugurată ca muzeu memorial în 1969. Menționat documentar în 1267. În 1317, aici au fost colonizați sași, în 1319, localitatea a fost declarată oraș (civitas), iar în 1968, municipiu.

HOGHILAG, com. în jud. Sibiu, pe Târnava Mare; 2.061 loc. (1998). În satul Hoghilag, menționat documentar în 1309, se află o biserică din 1446 (azi evanghelică; reconstruită în 1730 și renovată în 1834), iar în satul Valchid, o cetate cu biserică de incintă (sec. 14, refăcută în sec. 16).

ILIENI, com. în jud. Covasna, pe Olt; 1.691 loc. (1998). Expl. de balast. În satul Ilieni, menționat documentar în 1332, se află o cetate cu biserică în incintă (1443), azi biserică reformată.

SEINI, oraș în jud. Maramureș, situat în C. Someșului, la poalele SV ale m-ților Gutâi, pe râul Seinei; 10.166 loc. (2005). Nod rutier. Expl. de andezit, tufuri vulcanice, dolomit și trahit. Mobilă, confecții metalice și produse alim. Moară de cereale (din 1875). Centru pomicol și viticol. Abator. Muzeu de istorie. Tabără națională de pictură. Localit. apare menționată documentar în 1334, iar în 1341 este consemnată în unele documente ca oppidum, care avea paroh, capelan ș.a. Declarat oraș la 18 apr. 1989. Monumente: ruinele unei cetăți medievale; biserică romano-catolică (1421); biserică reformată/calvină (1796); biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1882); sinagogă (1904); clădirea fostei școli confesionale românești (1860-1865). Rezervație naturală (pădurea Comja).

AIUD, oraș în jud. Alba, pe dr. Mureșului; 29.740 mii loc. (1991). Ateliere de reparații; întreprindere metalurgică; combinat de prelucr. a lemnului; prefabricate din beton. Conf., produse alim. Centru pomicol și viticol. Cetate urbană (sec. 13-16); biserică gotică (sec. 16-17), azi muzeu. Pe terit. de azi al orașului se întindea așezarea romană Brucla. Menționat prima oară în 1293. Ocupat de răsculați în 1437; în 1704 a fost ars din temelii de către austrieci; ulterior s-a refăcut. Aici a funcționat, începînd din 1662, colegiul confesional „Bethlen”. În timpul revoluției de la 1848-1849, teatrul unor lupte violente. Aici s-a aflat una dintre cele mai dure închisori ale regimului comunist.

APOLD 1. Zonă depresionară în SV Pod. Transilvaniei, pe cursul superior al Secașului. Importantă reg. pentru creșterea animalelor. 2. Com. în jud. Mureș; 2.675 loc. (1991). Centru pomicol. Cetate sătească cu biserică (1504, renovată în 1900).

ARDUD, com. în jud. Satu Mare, în C. Someșului; 6.809 loc. (1991). Fabrică de mobilă. Centru viticol. Stație de c. f. Ruinele unei cetăți din sec. 15; biserică (sec. 15, refăcută în sec. 19 și 20).

BATOȘ, com. în jud. Mureș; 3.913 loc. (1991). Centru viticol. Cetate țărănească cu biserică (sec. 16, transformată în sec. 18).

BĂȚANI, com. în jud. Covasna; 4.230 loc. (1991). Cetate sătească cu biserică (sec. 15). Reșed. com. este satul Bățanii Mari.

BELIN, com. în jud. Covasna; 2.561 loc. (1991). Cetate sătească cu biserică (sec. 17).

BIERTAN, com. în jud. Sibiu; 3.197 loc. (1991). Cetate sătească cu biserică evanghelică, construită în stil gotic, între 1492 și 1516, cu incintă fortificată; biserica are, în interior, un altar poliptic, cu sculpturi policrome în lemn, cu picturi (1515-1524) și un amvon din piatră, atribuit meșterului Ulrich din Brașov (1523). La B. a fost descoperit un disc de bronz (donarium), în care este înscrisă crucea monogramatică a lui Hristos. Datînd din epoca constantiniană (sec. 4), discul este una din primele dovezi ale creștinării Daciei.

BIHOR 1. Munții ~, masiv muntos constituind nucleul M-ților Apuseni, situat între obîrșiile văii Lada la N și ale Crișului Alb la S. Este alcătuit din roci cristaline, sedimentare (conglomerate, gresii, marne, calcare) și eruptive. Alt. max.: 1.849 m (vf. Curcubăta Mare). Expl. de bauxită, min. polimetalice, dacite și calcare. Spectaculoase fenomene carstice: peșteri (Scărișoara, Focul Viu, Cetățile Ponorului), avene, cascade, Izbucul și Cheile Galbenei etc. Stațiune climaterică (Stîna de Vale). 2. Jud. în NV României, la granița cu Ungaria, pe cursurile superior și mijlociu ale Crișului Repede și Crișului Negru; 7.535 km² (3,17% din supr. țării); 660.131 loc. (1991), din care 48,4% în mediul urban; densitate: 85,2 loc./km². Reșed.: municipiul Oradea. Orașe: Aleșd, Beiuș, Marghita, Nucet, Salonta, Ștei, Valea lui Mihai, Vașcău. Comune: 86. Relief dispus în trepte descrescînde de la E la V, constituit dintr-o zonă muntoasă în E și SE (M-ții Plopiș, Pădurea Craiului, Vlădeasa, Bihor și Codru-Moma), una deluroasă și depresionară în mijloc (Dealurile Vestice, Depr. Beiuș și Vad-Borod) și o reg. de cîmpie în V (compartimentul central al Cîmpiei de Vest: Cîmpiile Crișurilor, Miersigului, Barcăului și Ierului). Extensiunea mare a calcarelor din zona montană a determinat apariția unor pitorești forme carstice reprezentate prin complexul carstic de la Padiș, Cetățile Ponorului, Izbucul Galbenei, peșterile Meziad, Vadu Crișului, Peștera Vîntului (cea mai lungă din țară, 35 km de galerii), Vîrtop ș.a., numeroase doline, uvalasuri, avene, polii, lapiezuri, chei etc. Climă temperat-continentală moderată, cu temp. medii anuale de 11°C în cîmpie și în părțile joase ale dealurilor piemontane și de 2-7°C în reg. montană. Precipitații atmosferice variază de la 550 mm anual în cîmpie, la 700-1.000 mm în zona de dealuri și peste 1.200 mm în munți. Vînturi predominante dispre V, NV și SV. Rețeaua hidrografică pr. este reprezentată prin rîurile Barcău, Crișu Repede și Crișu Negru cu variații mari de nivel (8-10 m) și debit (2-29 m³/s), fapt ce a impus realizarea unor lucrări de îndiguire și canalizare (Canalul colector al Crișurilor, 61 km, care leagă Crișu Repede de Crișu Negru între Tărian și Tămașda, Canalul Cermei-Tăuț, Canalul Culișer etc.). Resurse naturale: petrol (Suplacu de Barcău, Chișlaz, Abrămuț), lignit (Bratca, Vărzari, Ip, Voievozi, Tătăruș, Derna, Borumlaca, Cuzap, Cornițel, Budoi ș.a.), bauxită (Zece Hotare, Luncasprie, Vîrciorog, Roșia ș.a.), pirite cuprifere, molibden (Băița), marmură (Vașcău, Băița, Budureasa, Chișcău), calcare compacte (Cărpinet, Chistag, Borz, Șoimi, Remeți, Bratca ș.a.), granodiorit (Budureasa), gresii, argile (Șuncuiuș, Bălnaca); izv. cu ape termale (22-48°C) uneori mineralizate apar la Oradea, Băile Felix, Băile 1 Mai, Răbăgani, Tămășeu, Chișlaz, Săcueni, Marghita, Balc, Tinca ș.a. Economia: Industria jud. B. produce: energie electrică și termică (termocentralele de la Oradea, Salonta și Voivozi și hidrocentrala de la Aștileu), alumină (Oradea), mașini unelte (mașini de găurit, raboteze, ciocane pneumatice, mașini de filetat etc.), utilaje tehnologice pentru ind. metalurgică, accesorii pentru mijloacele de transport (Oradea, Salonta, Vașcău, Beiuș ), piese de schimb pentru tractoare și mașini agricole, utilaj minier (Stei), diverse produse metalice (Marghita), lacuri, vopsele, coloranți, mase pastice, semipreparate pentru medicamente (Oradea), conf. și tricotaje (Oradea, Marghita, Beiuș, Salonta, Nucet, Vașcău, Aleșd), încălț. (Oradea, Marghita), blănuri (Oradea), mobilă (Oradea, Salonta, Marghita, Beiuș, Stei, Valea lui Mihai), cherestea (Tileagd, Săcueni, Ioaniș), mat. de constr. (ciment, var, cărămidă, prefabricate din beton, azbociment, produse refractare etc.) la Oradea, Aleșd, Chiștag, Ceica, Beiuș, Valea lui Mihai, Aștileu, obiecte din sticlă (Pădurea Neagră), produse alim. (Oradea, Salonta, Beiuș, Tinca, Vașcău, Valea lui Mihai, Diosig, Aleșd ș.a.). Ind. poligrafică (Oradea). Agricultura este variată ca structură, dispunînd de un bogat fond agricol (491.425 ha, 1989), constituit din 299,770 ha terenuri arabile, 177.329 ha pășuni și fînețe naturale, livezi, vii etc. În 1989, supr. arabile erau ocupate cu porumb (89.005 ha), grîu și secară (74.054 ha), plante de nutreț (45.910 ha), cartofi, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, legume etc. Producții însemnate de legume se obțin și în serele de la Oradea. Viticultura deține supr. apreciabile (2.458 ha, 1989) în arealul localit. Valea lui Mihai, Diosig, Marghita, Ineu, Tileagd. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 466,1 mii capete ovine, 221,9 mii capete bovine, 348 mii capete porcine, 3.776,7 mii capete păsări. Căile de comunicație feroviare și rutiere de pe terit. jud. B. asigură realizarea unor legături lesnicioase ale României cu celelalte state ale Europei prin punctele de frontieră Borș, Episcopia Bihorului, Salonta, Valea lui Mihai. Prin aeroportul de la Oradea, jud. B. are legături directe cu capitala țării. În 1990, lungimea liniilor de c. f. era de 474 km, iar cea a drumurilor publice de 2.491 km (din care 573 km sînt modernizate). Unități de învățămînt, cultură și artă (1989-1991): 521 școli generale, 23 licee, un institut de învățămînt superior (la Oradea), muzee, 622 biblioteci, 150 cinematografe, teatre etc. Turism. Frumusețea și originalitatea peisajului natural (zone carstice, izbucuri, doline, peșteri, chei, defilee, rezervații geologice și floristice etc.), marea varietate a monumentelor istorice și de arhitectură (Palatul episcopal, în stil baroc, care adăpostește Muzeul Țării Crișurilor, Catedrala romano-catolică din Oradea, Cetatea din Finiș, Turnul Cetății din Salonta, bisericile din lemn din Rieni, Brădet, Copăceni), bogăția elementelor etnografice și folclorice, prezența unor stațiuni balneoclimaterice și climaterice (Băile Felix, Băile 1 Mai, Tinca, Stîna de Vale) etc. determină desfășurarea unui intens turism de sejur și de tranzit. Indicativ auto: BH.

BRĂDENI, com. în jud. Sibiu; 1.776 loc. (1991). Cetate sătească cu biserică (sec. 15-16). Pînă în 1965 s-a numit Hendorf.

BRUIU, com. în jud. Sibiu; 996 loc. (1991). Cetate sătească cu biserică (sec. 13).

SASCHIZ, com. în jud. Mureș, situată în SE pod. Târnavelor, la confl. pârâului Saschiz cu pârâul Flosa; 2.088 loc. (2006). Centru de ceramică populară (din 1702), de tip zgrafitocobalt, de țesături și cusături populare. Fanfară cu o tradiție de c. 400 ani. Satul S. apare menționat documentar ca așezare rurală în 1305, iar în 1419 ca oraș cu multe bresle (cizmari, tâmplari, zugravi ș.a.), spital, școli, baie comunală, judecătorie ș.a. La 12 mai 1678, orașul S. a intrat sub administrația Sighișoarei printr-o hotărâre a Dietei Transilvaniei. Pe dealul care domină satul S. se află ruinele unei cetăți țărănești de refugiu (sec. 14), cu ziduri din piatră (înalte de 7-9 m) și turnuri de apărare de formă pătrată (turnurile școlii, pulberăriei, preotului, principelui, paznicului ș.a.). În satul S. se află o biserică fortificată (1493-1496), azi biserică evanghelică, străjuită de un turn ridicat în 1832. Atât turnul, cât și biserica au fost deteriorate de cutremurele din 1977, 1986 și 1990. În satul Cloașterf, atestat documentar în 1267, se află o puternică cetate, cu o biserică de incintă, în stil gotic târziu (1521-1524), cu mobilier cu intarsii (1532) și mobilier baroc (sec. 18).

GHEORGHENI, oraș în jud. Harghita, în Depr. Giurgeu; 21. 612 loc. (1995). Constr. de utilaje și piese de schimb pentru ind. forestieră; expl. și prelucr. lemnului (cherestea și ambalaje), filatură și țesătorie de cânepă și in; fabrică de stofă pentru mobilă și țesături tehnice; produse alim. (preparate din carne și lapte, bere, prelucr. fructelor de pădure, panificație). Atestat documentar în 1333. Declarat oraș în 1905. Muzeu cu colecții de istorie, etnografie, științele naturii, mineralogie și artă plastică. Patinoar artificial (3.000 de locuri). Ruinele cetății Both (sec. 16), biserică romano-catolică (sec. 15, refăcută în sec. 18), biserică armenească (1734) în stil baroc și biserică ortodoxă (1929-1937). Parc dendrologic.

MIERCUREA SIBIULUI, com. în jud. Sibiu, situată în Pod. Secașelor, pe râul Secaș; 4.298 loc. (2000). Stație de c. f. (în satul M.S.). Produse lactate. Pomicultură. Viticultură. Stațiune balneoclimaterică sezonieră, cu izvoare de ape minerale clorurate, sodice, iodurate, slab bromurate, recomandate în afecțiuni reumatismale, vasculare, genitale ș.a. În satul Apoldu de Sus au fost descoperite vestigii neolitice, hallstattiene și un tezaut monetar imperial roman (499 monede din perioada 189-180 și din 41 î. Hr.). În satul M.S., menționat documentar în perioada 1290-1301, se află o biserică din sec. 13 (azi biserică evanghelică), o cetate țărănească (sec. 16-19), o biserică ortodoxă cu hramul Sf. Ilie (sec. 19) și casa memorială „Cornel Medrea”.

NOCRICH, com. în jud. Sibiu, situată în Pod. Hârtibaciului, pe dr. râului Hârtibaci; 2.453 loc. (2000). Halte de c. f. (în satele Nocrich și Țichindeal). Expl. de gaze naturale (Ghijasa de Jos) și de balast. În satul Nocrich, menționat documentar în 1263, se află o cetate (sec. 16-18), cu biserică evanghelică de incintă (1802), o biserică ortodoxă (1832) și casa baronului Samuel Brukenthal (sec. 18). În satul Țichindeal există biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1789), iar în satul Fofeldea, biserica Sf. Vasile (1804-1810).

ORLAT, com. în jud. Sibiu, la poalele de NE ale M-ților Cindrel, în zona de confl. a Râului Mic cu Cibinul, 3.129 loc. (2003). Stație de c. f. Fabrici de cherestea și de țesături de lână (covoare, pături). Creșterea bovinelor și ovinelor. Pomicultură. În satul O., menționat documentar în perioada 1317-1320, se află ruinele unei cetăți din sec. 14-15, biserica Sf. Nicolae (1794) și clădirea sediului comandamentului grăniceresc (1763, renovată în sec. 20).

PREJMER, com. în jud. Brașov, situată în depr. Brașov, pe interfluviul dintre Olt și Târlung; 8.324 loc. (20030. Stație de c. f. Produse textile (postav în satul Lunca Câlnicului) și alim. (preparate din lapte, panificație). Prelucr. lemnului. Creșterea bovinelor. Păstrăvărie. Crescătorii de animale pentru blană (nutrii, vulpi argintii). Centru de ceramică populară. În satul P., atestat documentar în 1240, se află o puternică cetate țărănească a cărei construcție a început în 1427 și a fost terminată în sec. 16. Are ziduri înalte de 14 m și groase de 6 m, străjuite de turnuri de apărare, protejate de un șanț cu apă de 4 m adâncime și 18 m lățime. Cetatea a fost restaurată în perioada în perioada 1960-1970. În incinta cetății există o biserică evanghelică de factură gotică timpurie, de inspirație cisterciană, construită în anii 1241-1250, cu unele transformări din perioada 1512-1515. Posedă un altar poliptic (pictat în sec. 15) și o orgă din 1803. În satul P. se află și o biserică ortodoxă cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel (1769), cu elemente baroce executate din tencuială într-o viziune rustică. În interior păstrează picturi murale originare. În arealul com. P. se află o pădure (30 ha), declarată rezervație forestieră și floristică alcătuită din stejar, carpen, frasin ș.a., în parterul căruia vegetează mai multe plante rare: laleaua pestriță, stânjenelul siberian, bulbucii de munte, garoafa de munte.

IACOBENI 1. Com. în jud. Sibiu; 2.362 loc. (1998). În satul Iacobeni, menționat documentar în 1309, se află o cetate (sec. 15-16) cu biserică de incintă (sec. 14), azi biserică evanghelică, iar în satul Movile, biserica Sf. Nicolae (1796) și o cetate (sec. 15-16) cu biserică de incintă (sec. 13-14). 2. Com. în jud. Suceava, pe râul Bistrița Aurie; 4.248 loc. (1998). Expl. de min. de mangan, turbă și calcar. Prelucr. lemnului (cherestea). Fabrică de var. Flotație de mangan. Termocentrală; microhidrocentrală. Stațiune balneoclimaterică sezonieră cu izv. minerale sulfuroase. Stație de c. f. Biserică de lemn (1812).

ITALIA, Republica italiană (La Repubblica Italiana), stat în S Europei, cuprinzând o parte continentală (Pen. Italică sau Apeninică) și una insulară (ins. Sicilia, Sardinia, Elba, Lipari ș.a.); 301,3 mii km²; 57,3 mil. loc. (1995). Limba oficială: italiana. Religia: catolică (95%), protestantă, ortodoxă, musulmană ș.a. Cap.: Roma. Orașe pr.: Milano, Napoli, Torino, Palermo, Genova (Genoa), Bologna, Florența (Firenze), Catania, Bari, Veneția (Venezia), Messina, Verona ș.a. Este împărțit în 103 provincii, grupate în 20 de regiuni. Relief predominant muntos; în N se desfășoară Alpii pe c. 1.200 km pe direcția V-E, ca un zid masiv, cuprinzând Alpii Graici (vf. Gran Paradiso, 4.061 m alt., alt. max. din I.), Alpii Lombarzi și Alpii Venețieni, toți străbătuți de numeroase pasuri (Brenner, Saint Gothard, Saint Bernard, Bernina). M-ții Apenini ocupă cea mai mare parte a pen. și se continuă și în Sicilia, fiind fragmentați și au alt. mai scăzute decât Alpii (vf. Gran Sasso d’Italia, 2.914 m alt. max.). Între M-ții Alpi și Apenini se află Prealpii și C. Padului. În Alpi și Prealpi se găsesc numeroase lacuri glaciare. Vulcani activi (Vezuviu, Etna, Stromboli). Climă temperat-continentală în N, cu ierni relativ reci și veri călduroase și mediteraneană în I. peninsulară, cu veri secetoase și calde și ierni blânde și ploioase. Rețea hidrografică bogată, cu râuri scurte. Vegetație și faună caracteristice zonelor temperată și mediteraneană. Țară cu economie dezvoltată (locul 5 pe glob ca volum al PNB și al rezervelor de aur și locul 6 pe glob ca volum al comerțului exterior). Ind. (locul 6 pe glob în ceea ce privește volumul producției ind.), care concentrează 1/3 din populația activă, contribuie cu 40% la realizarea PNB și înregistrează cel mai înalt ritm de creștere dintre țările membre ale Uniunii Europene. Economia este dominată de mari companii și societăți industriale transnaționale (IRI, ENI, FIAT, Montecatini-Edison, Pirelli, Olivetti, Finsider ș.a.), este foarte diversificată, bazată (80%) pe materii prime din import și mai dezvoltată în N (peste 50% din producția ind. este concentrată în triunghiul Torino-Milano-Genova) decât în S (Mezzogiorno). Expl. de lignit, petrol, gaze naturale (16,9 miliarde m³, 1992), min. de fier, mangan, plumb, zinc, argint, antimoniu, mercur, bauxită, azbest, sulf, grafit, baritină, feldspat, fluorite, pirite, săruri de potasiu, bentonit, talc, marmură (Carrara), sare. Ind. prelucrătoare produce (1993): energie electrică (211 miliarde kWh), fontă și feroaliaje (11,2 mil. t), oțel (25,8 mil. t, locul 8 pe glob), cocs metalurgic, laminate, aluminiu, cupru rafinat, cadmiu, antimoniu, magneziu, mercur, tractoare (90,8 mii buc., 1989, locul 6 pe glob), autovehicule (1,47 mil. autoturisme și 210 mii vehicule autoutilitare, locul 7 pe glob; înmatriculare de autoturisme noi 2,32 mil., locul 4 pe glob), biciclete și motorete, locomotive electrice, nave, avioane, aparate radio, televizoare (2,4 mil. buc., 1991), mașini de cusut și de scris, mașini de calculat, mașini de spălat, frigidere, instrumente de precizie, derivate petroliere (208 mil. t capacitatea de rafinare; benzină 19,45 mil. t, 1992, locul 8 pe glob), acid sulfuric, fosforic și azotic, sodă caustică, îngrășăminte azotoase și fosfatice, vopsele și coloranți, mase plastice și rășini sintetice, cauciuc sintetic, anvelope, produse farmaceutice, cherestea, hârtie și celuloză, ciment (41 mil. t, 1992, locul 7 pe glob), fire și țesături de bumbac, lână, mătase naturală, iută, articole de pielărie, încălț., covoare, ceramică și porțelanuri, sticlă, produse alim. (lapte și produse lactate, carne 4,03 mil. t, 1994, locul 8 pe glob, zahăr 1,62 mil. t, 1994, conserve de carne și pește, ulei de măsline, locul 1 pe glog, vin 62,6 mil hl, 1993, locul 2 pe glob, după Franța, bere, țigarete, uleiuri vegetale, paste făinoase). Există o veche tradiție în prod. de mobilă, de sticlărie și porțelanuri, instrumente muzicale, încălț., paste făinoase. Agricultura concentrează 12% din populația activă și contribuie cu 10% la crearea PNB și a venitului național. terenurile agricole ocupă 40,5% din terit. țării. Se cultivă (1994): cereale (19,56 mil. t), din care grâu (8,11 mil. t), porumb (7,94 mil. t, locul 10 pe glob), apoi orz, ovăz, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui (440 mii t), in, cânepă, anghinare (locul 1 pe glob), tutun, bob, legume (tomate, 5,22 mil. t, locul 4 pe glob, cartofi, fasole verde. locul 2 pe glob, ardei, locul 1 pe glob, mazăre, conopidă, varză, ceapă și usturoi ș.a.). I. este al doilea mare producător de fructe din lume: mare (2,14 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), pere (946 mii t, 1994, locul 2 pe glob), caise (locul 1 pe glob), piersici, cireșe, nuci, portocale (1,6 mil t, 1994, locul 3 pe glob), lămâi (769 mii t, locul 2 pe glob), mandarine, pepeni, măsline (2,8 mil. t, 1994, locul 1 pe glob, 40% din producția mondială), smochine, migdale (94 mii t, 1994, locul 2 pe glob), alune (locul 2 pe glob), castane (locul 1 pe glob), struguri (9,76 mil. t, locul 1 pe glob). Floricultură. Creșterea intensivă a animalelor (mil. capete, 1994): bovine (7,7), bubaline, porcine (8,2), ovine (10,3), caprine (1,3), cabaline (0,3), asini și catâri. Sericicultură. Pescuit (311 mii t pește, 1993). C. f.: 20,2 mii km(10,2 mii km linii electrificate). Căi rutiere: 303,5 mii km. Flota comercială maritimă: 7,11 mil. t. r. b. (1993). Turism foarte dezvoltat (c. 12 miliarde dolari încasări anuale); peste 40 mil. turiști străini anual. Principalele obiective: capitala și „orașele-muzeu” Veneția, Florența, Bologna, Verona, Padova, Pisa ș.a., cu vestigii și monumente mai ales medievale (cetăți, castele, palate, biserici, vile, poduri, fântâni, statui), iar uneori și romane; Napoli-Vezuviu și împrejurimile, cu vestigii romane (temple, terme, amfiteatre, bazilici, mozaicuri) la Herculaneum și Pompei și locuri de agrement (Napoli, Vezuviu, ins. Capri, Ischia, Procida); Alpii, cu stațiuni turistice și de sporturi de iarnă (Cortina d’Ampezzo, Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola); stațiuni balneoclimaterice de pe țărmurile lacurilor Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa), Como (Bellagio, Como, Cernobbio), Garda (Limone, Toscolano, Gargnano); Riviera di Ponente și Riviera di Levante (țărmul M. Lugurice între Vertimiglia și La Spezia), cu stațiunile San Remo, Portofino, Nervi, Rapallo, Lerici, Santa Margherita Ligure; coasta M. Adriatice între Veneția și Rimini, cu stațiuni; NE Siciliei, cu vulcanul Etna și stațiunea balneoclimaterică Taormina; o serie de orașe, cu monumente, muzee, centre culturale: Milano, Cremona, Potenza, Perugia, Siena, Bari, Brindisi. Moneda: 1 liră (italiană) = 100 centesimi. Export: conf. textile, încălț. și produse din piele, produse chimice, autovehicule și piese auto, produse siderurgice și ale metalurgiei neferoase, mașini de prelucrare a metalelor, pentru ind. textilă, de scris, de telecomunicații, mecanică de precizie, produse agro-alim., avioane ș.a. Import: petrol, mașini, utilaje și echipament ind., cărbune, min. de fier, metale neferoase, bumbac, lemn, grâu ș.a. – Istoric. Terit. I. este locuit încă din Paleoliticul Inferior. În milen. 3 î.hr. apar primele influențe ale popoarelor indo-europene. În milen. 2 î. Hr. se consolidează două arii culturale omogene: una sudică, peninsulară (cultura apeninică), în contact cu marile culturi ale popoarelor mediteraneene, și una nordică, în contact cu cultura Europei Centrale. La sfârșitul milen. 2 î. Hr., ca urmare a valurilor migratoare succesive, ligurii ocupă partea de NV a I., veneții, reg. dintre Mincio și Pad, populațiile ilirice se stabilesc pe malul Mării Adriatice și în Puglia, siculii în Sicilia, latinii la S de Tibru, iar etruscii în I. centrală. În sec. 8 și 7 î. Hr., grecii întemeiază numeroase colonii pe coastele de S ale I. și în Sicilia. În sec. 6 și 5 î. Hr., triburi de gali de origine celtică se stabilesc în C. Padului. Dintre toate aceste popoare, etruscii cunosc un înalt grad de civilizație (sec. 7-6 î. Hr.). La începutul sec. 5 î. Hr., Roma o cetate din Latium, se emancipează de sub suzeranitatea etruscă, devenind, în sec. 3 î. Hr., stăpâna întregii I., și apoi hegemonul bazinului Mării Mediterane, instituind cel mai vast și mai durabil imperiu al lumii antice. După prăbușirea Imp. Roman de Apus (476), marcată de înfrângerea lui Romulus Augustulus, I. este stăpânită de heruli (476-493), de ostrogoți (493-553), apoi de Imp. Bizantin (din 553). În 569, longobarzii, conduși de Alboin, cuceresc N I., iar în 756 se întemeiază statul papal. În 774, Carol cel Mare îi înfrânge pe longobarzi, regatul acestora fiind inclus în statul franc, restul peninsulei rămânând sub dominație bizantină, cu excepția S I. și a Siciliei, care sunt ocupate (sec. 9) de arabi, eliminați (sec. 11-12) de normanzi. În timpul lui Otto I, N și centrul I. au intrat în componența Sfântului Imperiu Roman aflat (1075-1122) în conflict cu Papalitatea („lupta pentru învestitură”), care s-a încheiat prin Concordatul de la Worms. În urma cruciadelor (sec. 11-13), orașele din N și centrul I. au devenit importante centre de tranzit în comerțul dintre Orient și Occident, Milano, Veneția, Florența, Genova, Pisa, constituindu-se în republici independente și devenind (după sec. 13) înfloritoare nuclee de iradiere a ideilor umaniste și renascentiste. Tot acum au loc o serie de frământări sociale: răscoala țărănească (1304-1307), condusă de Dolcino, răscoala din Roma (1347), în frunte cu Cola di Rienzo și a lucrătorilor textiliști (ciompi) din Florența (1378). Între 1494 și 1559, I. a devenit câmpul de bătălia dintre Franța și Spania („Războaiele italiene”), conflict încheiat cu Pacea de la Château-Cambrésis, prin care Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior, prin tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714), austriecilor. După 1792, terit. I. a fost unul dintre locurile de desfășurare a războaielor napoleoniene, părți din acest terit. fiind înglobate în formațiuni statale dependente de Franța sau de Austria. După izbucnirea Revoluției Franceze, ideile acesteia au pătruns și în I., materializându-se în mișcarea pentru independență și unificarea țării (Risorgimento – c. 1820-1870), care s-a realizat în jurul Regatului Piemontului. În urma războiului franco-piemontezo-austriac (1859), Lombardia se unește Piemontul, iar „cămășile roșii” ale lui Garibaldi eliberează Sicilia și I. de S (1860-1861), astfel încât Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia se proclamă (1861) rege al I. Războiul austriaco-prusian din 1866, în care I. se raliază Prusiei, se soldează cu alipirea Veneției la Regatul italian. Unificarea I. se încheie prin cucerirea Romei (1870), care va deveni capitala țării. La sfârșitul sec. 19, I. se confruntă pe plan intern cu o gravă criză economică, mai accentuată în S, care duce la masive imigrară și mișcări insurecționale. Pe plan extern, I. se alătură Triplei Alianțe (1882) și promovează o politică de cuceriri, ocupând Eritreea și Somalia, iar, în urma Războiului italo-turc (1911-1912), Tripolitania, Cirenaica și ins. Dodecanez. I. participă la primul război mondial, alăturându-se Antantei (la 23 mai 1915). Prin tratatele de pace de la Saint-Germain (1919) și Sèvres (1920), I. obține Tirolul de Sud, Trieste, pen. Istria, ins. Dodecanez, iar, în 1924, orașul Fiume (Rijeka). Ca urmare a unei tot mai accentuate degradări a vieții sociale și politice și a unei profunde crize politice, ideile fasciste, al căror principal exponent era Benito Mussolini, câștigă tot mai mult teren, permițându-i acestuia să execute „marșul asupra Romei” (oct. 1922) și să devină prim-mim., instaurând un regim dictatorial. I. ocupă Ethiopia (1935-1936) și participă (1936-1939), alături de Hitler, la războiul civil spaniol, sprijinindu-l pe Franco. Împreună cu Hitler, Mussolini creează „Axa Berlin-Roma” (1936) și aderă la „Pactul anticomintern” (1937). După invadarea Albaniei (7 apr. 1939), I. se alătură, la 10 iun. 1940, Germaniei în cel de-al doilea război mondial, atacând Franța, Grecia, Iugoslavia și participând, din iun. 1941, cu un corp expediționar, la războiul împotriva U.R.S.S. Confruntat cu nemulțumirea crescândă a populației, regimul fascist trebuie să facă față, după 1942, unei puternice mișcări de rezistență, principala forță fiind reprezentată de Partidul Comunist Italian. După debarcarea anglo-americană din Sicilia (10 iul. 1943), Mussolini este înlăturat de la putere (25 iul. 1943) și se formează un nou guvern, condus de P. Badoglio, I. declarând la 13 sept. 1943, război Germaniei. Eliberat de un comando german, Mussolini înființează la Saló, în N țării, un stat sub tutelă germană. La 28 mart. 1945, Mussolini este capturat de partizani și împușcat. La 18 iun. 1946, I. se declară republică. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), Somalia italiană, Eritrea și Tripolitania trec sub tutelă O.N.U., Istria, Fiume și Zara (Zadar) revin Iugoslaviei, iar. ins. Dodecanez, Greciei; Triestul devine terit. liber (până în 1954), Tratatul italo-iugoslav din 10 nov. 1975 consfințind împărțirea acestui terit. între cele două state. După cel de-al doilea război mondial, viața politică italiană este dominată de Partidul Democrat Creștin, iar cea economică, cu ajutorul planului Marshall, cunoaște o dezvoltare deosebit de rapidă („miracolul italian”), în care se păstrează însă decalajul dintre nordul industrializat și sudul mai slab dezvoltat. Dar, după 1968, pe fundalul creșterii corupției, a puterii Mafiei și al sporirii tensiunilor sociale, are loc o degradare economică și politică a țării (în 1978 Aldo Moro este asasinat de gruparea extremistă a Brigăzilor Roșii). Și după 1993 afacerile oneroase și legăturile unor personalități politice cu Mafia provoacă o scădere dezastruoasă a popularității Democrației Creștine. După modificarea legii electorale, guvernul de tranziție al lui Carlo Azeglio Ciampi, primul prim-min. independent (în funcție de la 29 apr. 1993), pregătește alegerile parlamentare, care sunt câștigate de Forza Italia – partidul miliardarului Silvio Berlusconi, în guvernul căruia sunt incluși și 5 miniștri neofasciști. Frământările politice și implicarea lui Berlusconi în unele afaceri ilegale se soldează cu retragerea cabinetului acestuia, cu noi alegeri, câștigate de o coaliție de centru stânga, și cu formarea cabinetelor conduse de Romano Prodi (1996) și Massimo d’Alema (1998). Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 dec. 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Deputaților), iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

HÂRȘOVA, oraș în jud. Constanța, port pe dr. Dunării; 11.160 loc. (1998). Expl. de calcar. Constr. de mașini; prelucr. lemnului; produse alim. Centru viticol și pomicol. Izv. cu ape minerale mezotermale. Bază de tratament. În localit. componentă Vadu Oii se află capătul dobrogean al podului Giurgeni-Vadu Oii (v. Giurgeni). Vestigii ale așezării antice Carsium. Ruinele unei cetăți medievale (sec. 13-18). Geamie (1812). Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena (1903). Mihai Viteazul i-a învins aici pe turci, la 1 ian. 1595.

RÂMETEA, com. în jud. Alba, în depr. Trascău; 1.146 loc. (2005). Muzeu etnografic. Rezervația naturală Cheile Siloșului. Pe terit. satului R., atestat documentar în 1257, au fost identificate urmele unei fortificații din Epoca fierului (sec. 5 î. Hr.-1 d. Hr.), iar în arealul satului Colțești au fost descoperite vestigiile unui castru roman (sec. 2-3) și două colane dacice din argint. În satul Colțești, menționat documentar în 1332, se află ruinele unei cetăți din sec. 13-15 și biserica Sf. Gheorghe (1727).

RÂU DE MOARĂ, com. în jud. Hunedoara, situată în S depr. Hațeg, la poalele N ale m-ților Retezat, pe cursul superior al râului Râu Mare; 3.409 loc. (2005). Expl. de granit. Hidrocentrale în satele Ostrovu Moc (15,9 MW, intrată în funcțiune în 1986), Clopotiva (14 MW, 1987) și Ostrov (15,9 MW, 1988). În satul R. de M., atestat documentar în 1359, se află ruinele Curții cnejilor Cânde (sec. 15), iar în satul Suseni, menționat documentar în 1439, ruinele cetății Colț (sau Cetatea Colțului), construită de cnejii Cânde pe un pinten stâncos din m-ții Retezat. A fost una dintre cele mai puternice cetăți cneziale din Transilvania, Biserica Pogorârea Duhului Sfânt (sec. 14), în satul Ostrov, și bisericile Cuvioasa Parascheva (1700) și Sf. Ioan Botezătorul (1768), în satul Clopotiva. Acces spre rezervațiile Gemenele (din Parcul Național Retezat) și spre calcarele de la Fața Fetei (cu planta endemică Centaurea pseudophrygia ssp. retezatensis).

SĂLIȘTE 1. Depr. tectono-erozivă, parte componentă a Mărginimii Sibiului, situată în zona de contact a m-ților Cindrel cu pod. Secașelor, drenată de pâraiele Sibiel și Pârâul Negru. Depr. S. este separată de depr. Sibiu prin Măgura Beleunța (630 m alt.). Relief de lunci și terase pe care se extind mai multe localități. 2. Oraș în jud. Sibiu, situat în depr. omonimă, la poalele NNE ale m-ților Cindrel, pe Pârâul Negru, în zona Mărginimii Sibiului; 5.793 loc. (2005). Stație de c. f., inaugurată în 1879. Produse textile (țesături din lână) și de marochinărie. Centru pomicol (meri, pruni, peri). Creșterea ovinelor (vestită localitate pentru păstoritul transhumant). Iaz piscicol. Muzeu cu secții de icoane pe sticlă (în satul Sibiel). Orașul S. este renumit prin frumusețea portului popular, a cusăturilor, a sculpturilor și pirogravurilor în lemn (porți, cerdacuri, blidare, furci pentru tors lâna, fluiere, troițe etc.), precum și prin arta folclorului muzical. În sec. 19 și prima jumătate a sec. 20, com. S. a fost vestită pentru producerea vaselor ceramice smălțuite (oale, urcioare, căni, blide etc.), a cojoacelor și pieptarelor cu broderie fină, precum și un important centru de pictură populară, de fierărie și de rotărit – activități mult diminuate sau unele dispărute treptat în a doua jumătate a sec. 20. Declarat oraș la 20 dec. 2003. În S., atestat documentar în 1354, se află bisericile Înălțarea Domnului (1785, cu picturi murale interioare executate în anii 1790-1791 și fresce exterioare din 1791-1810) și Sf. Ioan Botezătorul (sec. 17), iar în satul Sibiel,menționat documentar în 1366, există ruinele cetății Salgo (sec. 12-13) și biserica Sf. Treime (1765-1776, pictată în 1782-1785). Bisericile Sf. Treime (1620, cu unele transformări din 1843 și 1896), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (începutul sec. 18) și Sf. Nicolae-Cacova (1771-1774), în satele Vale, Galeș și Fântânele.

SÂNPETRU, com. în jud. Brașov, situată în depr. Brașov, la poalele dealului Lempeș, pe râul Durbav; 3.530 loc. (2005). Sanatoriu. Pomicultură (meri). În satul S., menționat documentar în 1240, se află biserica Sf. Nicolae (1781, pictată la interior și exterior în 1784) și o puternică cetate (sec. 14-15), întărită cu mai multe turnuri de apărare. În mijlocul cetății se află o biserică din sec. 13 (azi biserică evanghelică) care păstrează un valoros ansamblu de picturi murale gotice, de influență italiană, executate în sec. 14, între care se evidențiază „Judecate de Apoi” și „Moartea Sf. Ștefan”.

LIPOVA 1. Dealurile sau Podișul Lipovei, complex de dealuri cu aspect piemontan, situat în N Banatului, între bega (la S) și Mureș (la N), extins pe c. 80 km lungime (E-V) și c. 20 km lățime max. Este parte componentă a Dealurilor Vestice (respectiv Dealurile bănățene), fiind formate din interfluvii largi, cu înclinare ușoară către V, alcătuite predominant din marne, argile, pietrișuri și nisipuri, cu intercalații de gresii și șisturi argiloase. Alt. medie: 200-250 m alt.; alt. max.: 493 m (Dealul Fragulea). Acoperite de păduri. Climă moderată, cu ușoare influențe mediteraneene. Pomicultură și viticultură. 2. Oraș în jud. Arad, pe Mureș; 11.483 loc. (2000). Stație de c. f. Nod rutier. Expl. de balast și granit (Radna). Fabrică de strunguri și de vagoane de cale ferată. Prelucr. lemnului; conf., încălțăminte, mat. de constr. Îmbuteliere de ape minerale. Centru viticol și pomicol. Stațiune de cercetare și producție pomicolă. Muzeu de istorie, etnografie și artă medievală (inaugurat în 1952). Stațiune balneoclimaterică cu izv. de ape minerale carbogazoase, feruginoase, bicarbonatate, calcice, sodice, magneziene, slab radioactive indicate în tratarea bolilor cardiovasculare, a celor hepato-biliare ș.a. Localitatea apare menționată documentar în 1245, iar în 1440 devine oraș. Biserica având hramul Adormirea Maicii Domnului a fost construită în trei etape: în 1338 au fost realizate nava și pronaosul, în 1797 s-a ridicat turla, iar în 1928 s-au adăugat galeriile interioare (pictată în 1500 și 1732-1735); bazarul turcesc „Sub Dughene” (sec. 17); castel (sec. 19) în stil baroc. În localit. componentă Șoimoș se află ruinele unei cetăți medievale (sec. 13) și biserica Buna-Vestire (1792), iar în localit. componentă Radna există mănăstirea romano-catolică Sfânta Maria, întemeiată în 1551 de călugării franciscani, cu biserică zidită în anii 1756-1782 și pictată în 1902. 3. Com. în jud. Bacău; 2.608 loc. (2000). Satul L. apare menționat documentar în 1531.

SLIMNIC, com. în jud. Sibiu, situată în pod. Hârtibaciului, pe râul Slimnic; 3.638 loc. (2005). Haltă de c. f. (în satul Veseud). Creșterea bovinelor (în satul Ruși). Pe terit. satului S. au fost descoperite (1900-1920) vestigiile unei așezări din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca bronzului, aparținând Culturii Coțofeni (2500-1800 î. Hr.), un depozit de bronz de la începutul primei Epoci a fierului, o așezare dacică și apoi daco-romană (sec. 2 î. Hr.-3 d. Hr.) în care s-au găsit vase ceramice dacice, modelate cu mâna și la roată, vase ceramice romane, precum și un tezaur de podoabe dacice, din argint (se. 1 î. Hr.-1 d. Hr.), format din brățări, colane, lanț ș.a. În satul S., menționat documentar în 1282, se află cetatea Stolzemburg (sec. 14-16, refăcută în sec. 18), cu biserică de incintă (sec. 14-15, cu unele transformări din 1792) și o biserică ortodoxă de la sfârșitul sec. 18 (renovată în 1912). în satul Ruși există o cetate (sec. 16-17) cu o biserică evanghelică de incintă (1749-1782), iar în satul Veseud, un conac de la începutul sec. 19.

GYULA, oraș în SE Ungariei la NE de Szeged; 36 mii loc. (1988); băi termale (42-70°C). Cetate cu turnuri (sec. 14-16); biserica ortodoxă Sf. Nicolae (1802). Important centru cultural, de învățământ și religios al românilor din Ungaria.

MARPOD, com. în jud. Sibiu, situată în Pod. Hârtibaciului; 806 loc. (2000). Expl. de gaze (în satul Ilimbav). În satul M., menționat documentar în 1349, se află o cetate (sec. 15-16) cu o biserică evanghelică de incintă (sec. 18-19), iar în satul Ilimbav, atestat documentar în 1375, există o biserică ortodoxă cu hramul Sf. Nicolae (1825-1835) și o biserică de lemn cu hramul Înălțarea Domnului (1852).

MĂRTINIȘ, com. în jud. Harghita, situată în Depr. Homoroadelor, pe râul Homorodu Mare; 2.931 loc. (2000). Zăcăminte de sare gemă (în satul Sânpaul). Moară de vânt (sec. 19), în satul Călugăreni. Vestigiile unei așezări civile romane și ale unui castru roman cu ziduri de piatră, datând din sec. 2-3. În satul M., menționat documentar în 1333, se află ruinele unei cetăți din sec. 15, o biserică unitariană (1889) și un conac (1790). Rezervația ornitologică „Popasul păsărilor”, în satul Sânpaul.

MEREȘTI, com. în jud. Harghita, situată la poalele M-ților Harghita, pe cursurile superioare ale râurilor Vârghiș și Homorodu Mic; 1.500 loc. (2000). Expl. de calcar. Muzeu etnografic. În satul M., menționat documentar în 1333, se află ruinele unei cetăți medievale și o biserică unitariană (1786-1793). Cheile Vârghișului în arealul comunei.

MIHĂILENI 1. Com. în jud. Botoșani, situată pe stg. văii Siretului; 4.686 loc. (2000). Centru de ceramică roșie. Bisericile de lemn cu același hram – Sfinți Voievozi, în satele Talpa (1772, restaurată în 1860), Cândești (1777) și Călinești (sec. 19) și bisericile de zid cu hramurile Sfinții Voievozi (1795), Sf. Nicolae (1839-1842, restaurată în 1892) și Buna Vestire (1857), în satele Pârâu Negru, M., Cândești și Vițcani. 2. Com. în jud. Harghita, în NE Depr. Ciuc, pe Olt; 2.642 loc. (2000). Stații de c. f. (în satele M. și Nădejdea). În satul M., menționat documentar în 1333, se află o biserică romano-catolică (sec. 15), un conac (sec. 19) și o moară de apă (începutul sec. 19). 3. Com. în jud. Sibiu, în Pod. Hârtibaciului: 1.013 loc. (2000). Satul M. apare menționat documentar în 1382. Cetate țărănească (sec. 15-16) cu biserică evanghelică de incintă (1863), în satul Metiș.

PĂRĂU, com. în jud. Brașov, situată în E depr. Făgăraș, pe stg. Oltului; 2.008 loc. (2000). Centru de cojocărie. Satul P. este atestat documentar în 1527. În satul Veneția de Jos, menționat documentar în 1235, se află ruinele Cetății lui Negru Vodă sau Cetatea Breaza (sec. 14) și biserica Adormirea Maicii Domnului (1790-1818, cu picturi originare).

POIAN, com. în jud. Covasna, situată în N depr. Târgu Secuiesc, pe cursurile superioare ale râurilor Râu Negru, Estelnic și Cașin; 2.896 loc. (2003). Haltă de c. f. (în satul Belani). Pe terit. satului P., menționat documentar în 1332, au fost descoperite (1964-1969) vestigiile a două așezări de bordeie (sec. 7-9) în care s-au găsit vase ceramice cu decor rudimentar. În satul Estelnic, atestat documentar în 1332, se află o cetate țărănească (sec. 14) cu biserică romano-catolică de incintă (sec. 15), iar în satul P. o biserică ortodoxă din lemn, cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1834) și o biserică romano-catolică (1717-1804, reconstruită în 1822) cu zid de incintă. Rezervație botanică (tinovul Fagul Rorund), în satul Estelnic.

HOTIN, oraș în SV Ucrainei, pe Nistru; c. 12 mii loc. Covoare. Brânzeturi. Combinat de vinificație. Prima mențiune documentară datează din 15 febr. 1310; atestat ca punct vamal (6 oct. 1408). În 1715, când H. devine raia turcească, aici se zidește o moschee. Prin Pacea de la București (1812), H., împreună cu Basarabia, a fost anexat de Rusia. În 1918, orașul, împreună cu Basarabia, s-a unit cu România, iar în 1940 a fost reanexat de U.R.S.S. Eliberat de armata română (1941), H. a fost reocupat de trupele sovietice (1944). – Cetatea H., construită în timpul domnului Moldovei Alexandru cel Bun, cu ajutorul marelui duce al Lituaniei Vitold, a fost amplificată și înfrumusețată de Ștefan cel Mare și Petru Rareș. A avut un rol important în războaiele turco-polone (sec. 17) și ruso-turce (sec. 18-19). Restaurată în deceniul 7 al sec. 20. Biserică catolică (ante 1345); paraclisul cetății a fost zidit din porunca lui Ștefan cel Mare (sec. 15); biserica armenească (ante 1551, reclădită în 1801); biserica ortodoxă Înălțarea Domnului (1810).

JIBERT, com. în jud. Brașov; 2.668 loc. (1998). Cetate țărănească (sec. 13-16) cu biserică de incintă, în satul Dacia; biserică reformată (sec. 16-17) și biserica ortodoxă de lemn Cuvioasa Parascheva (sec. 18), în satul Grădinari. Satul Jibert este menționat documentar în 1289.

KAUNAS, oraș în Lituania, la 90 km V de Vilnius, port pe Nemunas; 415,3 mii loc. (1995). Nod de comunicații. Principalul centru industrial al țării. Metalurgie; constr. de mașini; produse electrotehnice, chimice, textile și alim.; hârtie. Pescuit. Hidrocentrală. Universitate. Muzee. Teatre. Cetate (sec. 13-17); Catedrală (sec. 15-17). Biserica Sf. Vitautas (sec. 15). Fundat în 1030, a făcut parte din Marele Ducat al Lituaniei, din Rzecspospolita (între 1539 și 1795), din Imperiul Rus (1795-1918). Capitala Lituaniei Independente (1919-194o) și a R.S.S. Lituania (1940-1991). Între 1941 și 1945 a fost ocupat de trupele germane. Până în 1917 s-a numit Kovno.

KUMAIRI (sau GYUMRI), oraș în NV Armeniei, pe râul Ahurian; 206,6 mii loc. (1994). Nod feroviar. Ind. constr. de mașini, textilă, a încălț., de prelucr. a lemnului (mobilă) și alim. Teatre. Muzeu etnografic. Biserică (sec. 6), în ruină. Cetate (1837). Unul dintre cele mai vechi orașe ale Armeniei (sec. 5 î. Hr.). Devastat de un cutremur puternic (dec. 1988). Până în 1840 s-a numit K., între 1840 și 1924, Aleksandropol, iar între 1924 și 1990, Leninakan.

ARGEȘ 1. Rîu, afl. stg. al Dunării, la Oltenița; 344 km. Izv. din culmea principală a M-ților Făgăraș prin doi afl. (Buda și Capra) și trece prin Curtea de Argeș și Pitești. În cursul superior s-a construit un sistem hidroenergetic constituit din 16 hidrocentrale, cu o putere instalată totală de 467 MW; în cadrul acestui ansamblu se remarcă barajul (166,6 lățime) și lacul de acumulare Vidraru (14 km lung.). În cursul inf., în aval de Mihăilești, s-au efectuat lucrări de amenajare complexă. Afl. pr.: Vîlsan, Rîul Doamnei, Dîmbovița, Sabar (pe stg.), Neajlov (pe dr.). Denumit în antichitate Ordessos. 2. Cetate atestată documentar în 1330, situată pe rîul Argeș, pe locul actualului oraș Curtea de Argeș. 3. Jud. în partea central-sudică a României, în bazinul superior al rîului cu același nume; 6.801 km² (2,86 la sută din supr. țării); 681.735 loc. (1991), din care 43,3 la sută în mediul urban; densitate: 92,5 loc./km². Reșed.: municipiul Pitești. Orașe: Cîmpulung, Colibași, Costești, Curtea de Argeș, Topoloveni. Comune: 93. Relief variat: în N o zonă muntoasă (versantul meridional al M-ților Făgăraș, masivele Frunți, Ghițu, Iezer-Păpușa și prelungirile M-ților Leaota și Piatra Craiului), în centru o reg. deluroasă, cunoscută sub numele de Muscelele Argeșului (Subcarpații Getici) formate dintr-o serie de dealuri înalte (Mățău, Ciocanu, Chicera ș.a.) – ce alternează cu depr. subcarpatice Cîmpulung, Brădetu, Arefu ș.a. și partea de E a Pod. Getic (platformele A., Cîndești și Cotmeana cu alt. de 400-600 m), iar în S o zonă de cîmpie (Cîmpia Înaltă a Piteștiului și Cîmpia Găvanu-Burdea). Climă temperat-continentală cu temp. medii anuale ce prezintă diferențieri altitudinale (-2 °C pe crestele M-ților Făgăraș, 6 °C în zona deluroasă și de podiș și 10 °C în cîmpie). Precipitații medii anuale variabile în funcție de alt. (600 mm în cîmpie, 700-800 mm în reg. deluroasă și de podiș și peste 1.400 mm în zona montană). Vînturi dominante dinspre NV și NE. Rețeaua hidrografică este reprezentată în principal de cursul superior al A, care colectează majoritatea rîurilor de pe terit. jud. A. (Vîlsan, Rîul Doamnei, Rîncăciov, Bascov, Glimbocel ș.a.), iar pe cursul superior al Argeșului s-a amenajat un sistem de lacuri de acumulare (cel mai mare fiind Vidraru) pentru valorificarea potențialului hidroenergetic. Resurse naturale: țiței (Moșoaia, Leordeni, Vedea, Miroși, Merișani, Bogați etc.), lignit (Poienarii de Muscel, Berevoiești, Jugur, Godeni, Boteni, Schitu Goești), sare (Slătioarele), calcare ornamentale (Albeștii de Muscel), calcare pentru ciment (Mateiaș, Dragoslavele), argile (Budeasa, Cîmpulung, Leordeni), gips (Stănești, Corbșori, Oești), ape minerale clorurate, slab iodurate, sulfuroase etc. (Brădetu, Bughea de Sus ș.a.), păduri. Economia. Pr. produse ins. realizate în jud. A. sînt: energie electrică (termocentralele Pitești, Schitu Golești și salba celor 16 hidrocentrale de pe rîul Argeș; Cumpănița, Arefu-Căpățîneni, Oești, Albești, Cerbureni, Valea Iașului, Curtea de Argeș ș.a.), autoturisme de oraș – „Dacia” Colibași) și de teren – „ARO” (Cîmpulung), motoare electrice și produse petrochimice (Pitești), mat. de constr. (Pitești, Cîmpulung, Costești, Valea Mare-Pravăț), stofe și conf. (Pitești, Curtea de Argeș), încălț. (Pitești), mobilă, parchete, cherestea (Pitești, Stîlpeni, Curtea de Argeș, Cîmpulung, Rucăr), tananți (Pitești), articole de porțelan și electrotehnice (Curtea de Argeș), produse alim. diverse (Pitești, Curtea de Argeș, Băiculești, Topoloveni, Ștefănești, Costești). Agricultura are o structură variată. În 1989, în structura culturilor de cîmp predominau supr. cultivate cu porumb (54.583 ha), urmate de cele de grîu și secară (41.765 ha), plante de nutreț (35.746 ha), plante uleioase, orz și orzoaică, cartofi, legume etc. Pomicultură (predominant meri și pruni); viticultură (podgoriile Ștefănești și Leordeni sprecializate în producția de struguri pentru vinuri albe). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea: 348,5 mii capete ovine, 178,9 mii capete bovine, 222 mii capete porcine, 2.921 mii capete păsări; apicultură. Căi de comunicație (1990): 225 km căi ferate și 2.660 km drumuri publice, dintre care 555 km modernizate. În cadrul traficului rutier o însemnătate deosebită o au șoseaua transfăgărășană și autostrada Pitești-București. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 482 școli generale, 33 licee, un institut de învățămînt superior (Pitești), un teatru de stat (Pitești), 189 cinematografe, muzee, case memoriale (ale poetului George Topîrceanu la Nămești, compozitorului George Ștefănescu la Căpățîneni și dramaturgului Tudor Mușatescu la Cîmpulung), 823 biblioteci etc. Turism. Prin peisajul variat (vf. semețe ale M-ților Făgăraș, peștera și cheile Dîmbovicioarei, lacurile glaciare, lacul de acumulare Vidraru etc.), cu frecvente specii rare de floră și faună, declarate monumente ale naturii (floarea de colți, garofița Pietrii Craiului, capra neagră, zăganul etc.), prin vestigii istorice (cetatea Poienari) și monumentele arhitectonice (bisericile din Pitești, Cîmpulung și Curtea de Argeș, culele de la Retevoiești și Țițești, conacul din Golești, mănăstirea Negru-Vodă din Cîmpulung), prin rezervațiile paleontologice (Suslănești) și geologice (Albești), prin originalitatea și varietatea elementelor folclorice și etnografice, prin baza materială diversă (hoteluri, moteluri, cabane etc.), jud. A. se înscrie printre jud. țării cu un ridicat potențial turistic. Indicativ auto: AG.

OCNA MUREȘ, oraș în jud. Alba, pe valea Mureșului; 15.802 loc. (2003). Expl. de argile bentonitice și de sare. Ind. mat. de constr. (var, prefabricate din beton). Produse sodice și alim. (alcool, panificație, fermentarea și prelucr. tutunului). Stațiune balneoclimaterică de interes local, cu ape minerale clorurate, sodice, de mare concentrație (266 g/l), provenite din lacurile cantonate în vechile saline, folosite pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, a celor posttraumatice, neurologice periferice (pareze) și ginecologice. În perimetrul orașului au fost descoperite urmele unei așezări civile romane din sec. 2-3 (o statuie din marmură reprezentând-o pe zeița Hekate și un coif din bronz al unui legionar roman), iar în satul Războieni-Cetate din apropiere au fost identificate vestigiile unui castru roman din sec. 2-3 și ale unei așezări civile romane (opaițe, lei funerari, terra sigillata, statueta unui zeu, un relif cu Lupa capitolina ș.a.). Cunoscută din perioada daco-romană cu numele Salinae, localitatea apare menționată documentar în 1203 cu numele Uioara. Declarat oraș în 1956. În O.M. se află ruinele cetății Uioara (sec. 12) și o biserică romano-catolică (sec. 18). În localit. componentă Uioara de Sus există castelul Teleki (1742, cu unele transformări din 1869), iar în satul Cisteiu de Mureș, atestat documentar în 1320, se află o biserică ortodoxă de lemn cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (sec. 18) și un ansamblu arhitectonic alcătuit dintr-o curie (1796), în stil baroc, un castel în stil neoclasic (sec. 19), hambar (sec. 19) și o capelă romano-catolică (sec. 18), în stil baroc.

RUPEA, oraș în jud. Brașov, situat în zona de contact a pod. Hârtibaciului cu Subcarpații Homoroadelor, pe stg. râului Valea Mare; 6.650 loc. (2005). Stație de c. f. Nod rutier. Expl. de marne și argile. Fabrici de piese și accesorii pentru autovehicule, de confecții și tricotaje, de prelucr. a lemnului și de produse alim. Siloz de cereale. Izvoare cu ape minerale clorosodice și sulfuroase, cu efecte curative în tratamentul afecțiunilor reumatismale și ginecologice. Muzeu cu secții de istorie și etnografie. Vestigii paleolitice și neolitice. Pe vatra așezării dacice, numită de către romani Rupes, s-a dezvoltat localit. medievală, menționată documentar, prima oară, în 1324. În 1433, așezarea apare consemnată ca târg, cu numele Köhalm (în traducere: vârf de stâncă) sau Cohalm, denumire care s-a păstrat până în 1929. În perioada interbelică, R. a fost un puternic centru cultural săsesc. Declarat oraș în 1951. Monumente: Cetatea Cohalmului, construită în etape (sec. 13-17), un deal bazaltic (dealul este declarat rezervație geologică), apare menționată documentar, prima dată, în 1324. După această dată, reprezentanți regali ocupă cetatea, pe care o stăpânesc până în 1420, când aceasta a fost redată localnicilor. În 1688, cetatea a fost ocupată și refăcută de austrieci, care și-au instalat aici o garnizoană. Cetatea a fost restaurată în 1954; biserică evanghelică (sec. 14-16), în stil gotic, cu o colecție de covoare orientale. Rezervația „bazaltele de la Rupea” reprezintă punctul cel mai vestic de apariție a bazaltelor din aria m-ților Perșani, izolat în plină zonă de depozite sedimentare ale bazinului Transilvaniei.

LEMNIA, com. în jud. Covasna, situată în depr. Târgu Secuiesc, pe cursul superior al Râului Negru; 3.592 loc. (2000). Stație (în satul Mereni) și haltă de c. f. (în satul L.). Moară de apă (sec. 19). Centru de țesături și cusături populare. În satul L., menționat documentar în 1332, se află o cetate țărănească (sec. 16) cu o biserică romano-catolică în incintă, în stil gotic (1510, cu transformări baroce din 1777).

MEHADIA 1. Depresiune intramontană tectono-erozivă, în S culoarului Timiș-Cerna, între M-ții Cernei și M-ții Almăjului. Supr.: c. 210 km². Relief colinar. Drenată de râurile Mehadicva, Bela Reca și Globu (afl. al Cernei). Climă blândă (temp. medie anuală 9-10°C). Pășuni și fânețe naturale. Pomicultură (meri, pruni). Cunoscută și sub numele Mehadica. 2. Com. în jud. Caraș-Severin, situată în depresiunea cu același nume, pe râul Bela Reca; 4.638 loc. (2000). Centru pomicol. Stație de c. f. (în satul M.). Expl. de lignit și gresii. Prelucr. lemnului (cherestea, parchet). Castru roman din sec. 2-3 refăcut, probabil, în sec. 4 de Constantin cel Mare (în satul Plugova). Cetate din sec. 13 și și biserica Adormirii Maicii Domnului (1791-1794).

JAMAICA [dʒəméikə], stat în America Centrală insulară, ocupând insula cu același nume (a treia insulă ca mărime după Cuba și Hispaniola) din Arh. Antilele Mari, în centrul M. Caraibilor; 10,2 mii km²; 2,73 mil. loc. (1994). Limba oficială: engleza (se vorbește și spaniola). Religia: protestanți (anglicani, baptiști, metodiști) 75%, catolici 5%, hinduși, islamici. Cap.: Kingston. Orașe pr.: Montego Bay, Spanish Town, May Pen. Este împărțit în 14 parohii (parishes). Insula, alungită pe direcție E-V, are un relief de coline calcaroase, puțin înalte, cu aspect de podiș (2/3 din supr. sa), care coboară spre țărmuri în câmpii litorale înguste. În N și E există culmi muntoase alcătuite din roci vechi (Blue Mountains) care culminează în vf. Blue Mountain (2.256 m). Climă tropical-oceanică în reg. joase (27-30°C, temp. medii anuale) și aproape temperată în în reg. înalte. Precipitații bogate în partea orientală (c. 5.000 mm anual) și reduse în cea occidentală (c. 1.000 mm). Numeroase cicloane tropicale. Pădurile tropicale, cu esențe valoroase (îndeosebi în N), ocupă 27,8% din terit. țării, mangrovele se extind de-a lungul țărmurilor, iar vegetația semiaridă (cactuși), în S. Faună săracă în mamifere, dar bogată în amfibieni și moluște (500 specii). Economie bazată pe minerit, agricultură și turism. Mari expl. de bauxită (11,8 mil. t, 1994, locul 3 pe glob, 10% din totalul mondial și cel mai mare exportator mondial), care contribuie cu peste 20% din PNB (împreună cu alumina). Expl. de gips și calcare. Agricultura (20% din populația ocupată, dar mai puțin de 10% din PNB) este dominată de cultura trestiei de zahăr (2,8 mil. t, 1994), arbori de cafea și cacao, bananieri, citrice, papaya, Persea americana (fructul avocado), mango, tutun, batate, igname, manioc, cereale și legume (toate cultivate pe 24,1% din supr. țării). Pășunile dețin 18,6% din terit. țării; se cresc bovine, porcine, caprine, păsări. Pescuit intens. Ind. prelucrătoare (peste 10% din populația activă și 14% din PNB) produce: energie electrică, alumină (3,3 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), produse petroliere, ciment, anvelope, țesături de bumbac, încălț., produse alimentare (zahăr 219 mii t, 1993, țigarete, conserve, rom., produse lactate). C. f. (1993): 401 km. Căi rutiere: 16,6 mii km (din care 5 mii km asfaltați). Moneda: 1 jamaican dollar = 100 cents. Turism în plină dezvoltare (1,6 mil. vizitatori, 1993, 20% din venitul național, locul 2 în privința devizelor): capitala cu monumentele sale istorice (cetatea Rockford, King’s House, biserica St. Thomas), țărmul nordic cu stațiunile balneoclimaterice Montego Bay, Ocho Rios, Port Antonio, zona montană din jurul vf. Blue Mountain. Balanța economică dezechilibrată în principal din cauza importului de combustibili. Export (1994): bauxită și alumină (c. 75%), zahăr, rom, banane, cafea, legume și fructe. Import (1994): combustibili (c. 33%), mașini, utilaje și echipament ind., materii prime ș.a. – Istoric. Locuită de indienii arawak, care îi spuneau Xayamaca, ins. a fost descoperită de Columb în 1494, care a denumit-o Sfântul Iago. Colonizată de Spania începând cu sec. 16, a trecut, de la mijlocul sec. 17, în stăpânirea Marii Britanii. După exterminarea, încă din sec. 16, a populației băștinașe, pe plantațiile de trestie de zahăr, indigo și cafea sunt aduși sclavi din Africa, J. devenind, supă 1713, marea piață de sclavi negri a Americii de Sud. În 1866, Parlamentul englez emite pentru colonia J. un act constituțional. La sfârșitul sec. 19, a început pătrunderea capitalului american, care s-a intensificat mai ales după primul război mondial. Ca urmare a creșterii mișcării de eliberare națională, J. obține (1944) o nouă constituție, iar în 1953, autonomie internă. Membră (1958-1962) a Federației Indiilor de Vest, J. are, din 1959, drept de autoguvernare. În 1962 se retrage din federație, provocând destrămarea acesteia, și se proclamă stat independent în cadrul Commonwealth-ului. Scena politică este dominată de două partide – unul socialist (Partidul Laburist, lideri: Michael Manley, prim-min. 1972-1980 și 1989-1992 și Percival J. Patterson, din 1992) și unul conservator (Partidul Național aș Poporului). J. este monarhie constituțională; șeful statului este, de iure, suveranul Marii Britaii, reprezentat de un guvernator general. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral condus de liderul partidului majoritar în Cameră.

VREMELNICIE s. f. Însușire a ceea ce este vremelnic, faptul de a fi trecător; existență efemeră. Sub caldarîmul bisericii de din afară de cetate stau... miile de capete cari s-au cucerit în zilele vremelniciei lor acestei sfinte mînăstiri. GALACTION, O. I 218. Din nou îi păru că e singurul om... pe care nu-l atinge vremelnicia. C. PETRESCU, Î. II 146. Deasupra noastră norii vremelniciei curg. LESNEA, C. D. 24.

SLUJI, slujesc, vb. IV. Intranz. I. (În concurență cu servi) 1. A munci ca slugă în gospodăria sau în familia cuiva, a fi slugă; (învechit) a ocupa o funcție publică (ca dregător) sau a servi în armată (ca oștean). Apoi am rămas singur, slujind pe la unii și pe la alții la viței și la mioare, după puterile mele. SADOVEANU, P. M. 55. Știi cui slujești? DELAVRANCEA, O. II 111. Da cum... să slujești tu degeaba? – zise baba cea vicleană – cum să nu-ți iei tu dreptul tău? EMINESCU, N. 22. Ai copii? – Trei băieți și o fată. – Și unde sînt? – Doi slujesc în oaste. NEGRUZZI, S. I 59. M-au întrebat pe care sfetnic... cunosc eu, că au ajuns în cea mai înaltă treaptă, făr’de a sluji întîi la cea mai mică. GOLESCU, Î. 138. ♦ Tranz. (Folosit și absolut) A munci pentru altul, a fi în serviciul cuiva. Din trei-patru vorbe tîrgul fuse gata, că adecă: copilul babei să slujească pe bătrîni un an pentru 30 bani de argint. BOTA, P. 44. Știu una și bună, să-mi slujesc stăpînul cu dreptate. CREANGĂ, P. 203. ◊ (Ironic) Nu te-am știut eu, că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul!... Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!... Paloșul ista are să-ți știe de știre. CREANGĂ, P. 236. ◊ Fig. Patru oameni, tăcuți și gravi, pătrunși parcă de marea lege a lumii pe care o slujesc, apar din timp în timp la gura ferăstrăului, trăgînd înăuntru trunchiurile cărora le-a venit rîndul. BOGZA, C. O. 130. ◊ Expr. A sluji la masă = a aduce, a servi mîncările și băuturile la masă. Fetele împăratului s-au pus cu rugăminte pe lîngă spîn să deie voie lui Harap-Alb ca să slujească și el la masă. CREANGĂ, P. 231. (Refl. pas., parafrazînd expresia) Știam [că e dimineață] după ciocolata ce ni se slujise cu puțin înainte. M. I. CARAGIALE, C. 97. ♦ Refl. A se servi de cineva sau de ceva. Nu mă pot sluji de mîna stîngă. CAMIL PETRESCU, U. N. 404. Paloșul și sulița să le ții la îndemînă, ca să te slujești cu dînsele cînd va fi de trebuință. ISPIRESCU, L. 4. ♦ Refl. A se servi pe sine. De ce te scumpești pentru nemica toată și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? – Acum deodată, încă tot nu... m-oi mai sluji și eu singur, cum oi putea. CREANGĂ, P. 201. ♦ Tranz. Fig. A servi, a ajuta pe cineva. Mai pasă de ține minte toate cele și acum așa, dacă te slujește capul, bade Ioane. CREANGĂ, A. 41. Dacă videa și videa că norocul nu-l slujea... ALECSANDRI, P. P. 86. 2. (Despre obiecte sau despre abstracte, de obicei urmat de determinări arătînd scopul) A servi la ceva, sau drept ceva. Nu-i slujea la nimic voinicia. STANCU, D. 5. Ușa odăii care slujea de sufragerie, salon și birou era dată de perete. REBREANU, I. 64. ◊ Fig. Inimă... Ce-ți slujește de a plînge, De-a vărsa lacrimi de sînge? ALECSANDRI, P. II 101. II. A oficia o slujbă religioasă. Oamenii se adunară în grabă și aflară pe părinte în odăjdii, slujind. SADOVEANU, O. VII 113. Măi! al dracului venetic și ceapcîn de popă... vedea-l-am dus pe năsălie la biserica Sfîntului Dumitru de sub cetate, unde slujește. CREANGĂ, A. 43.

CETATEA DE BALTĂ, com. în jud. Alba, pe Tîrnava Mică; 3.406 loc. (1991). Expl. de gaze naturale și argile. Prefabricate din beton. Stație de c. f. Veche cetate, menționată pentru prima oară în 1204; biserică reformată (sec. 13-15); castel construit în anii 1615-1624, refăcut în sec. 18. Împreună cu terit. înconjurător, a constituit, începînd din 1489, pînă în timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanu, un apanaj al domnilor Moldovei.

CISNĂDIE, oraș în jud. Sibiu, în Depr. Sibiului; 20.550 loc. (1991). Termocentrală. Expl. și prelucr. primară a lemnului, ind. textilă (stofe de lînă, covoare plușate, covoare naționale, țesătorie de mătase și filatură de bumbac). Muzeu etnografic. Biserică romanică (sec. 13-15), nucleu al unei cetăți puternic fortificate (sec. 16-17). Întemeiat la mijlocul sec. 12 de coloniști sași; menționat în 1323 ca oraș.

RACU, com. în jud. Harghita; 1.548 loc. (2005). Situată în depr. Ciuc; pragul de la R., alcătuit din roci mai dure de natură eruptivă, desparte compartimentul Ciucului superior de cel mijlociu. Exploatări de balast. Ruinele unei cetăți dacice fortificate (sec. 1 d. Hr.), biserică romano-catolică (sec. 13), cu zid de incintă, și conacul „Cserei”. Atestat documentar în 1333.

RODBAV, stațiune balneoclimaterică de interes general, cu funcționare permanantă, situată în com. Șoarș, jud. Brașov, în SE pod. Hârtibaci, la 476 m alt. Climat tonic, cu veri răcoroase (temp. medie a lunii iul. este 18°C) și ierni reci (în ian. medii termice de -5,5°C). Temp. medie anuală este este dec. 7,5°C. Izvoare cu ape minerale clorurate, sodice, iodurate, bicarbonatate, hipotone indicate în cură externă pentru tratarea afecțiunilor reumatismale degenerative, a celor posttraumatice, ginecologice, vasculare etc. Punct muzeal cu piese de arheologie locală. Biserică de lemn (sec. 18); ruinele unei cetăți țărănești din sec. 14. Arie de protecție specială avifaunistică.

SÂNMARTIN 1. Com. în jud. Bihor, situată în zona de contact a C. Miersingului cu dealurile Pădurii Craiului, pe râul Hidișel; 7.998 loc. (2005). Halte de c. f. (în satul S. și în stațiunea Băile Felix). În arealul com. S. se află stațiunile balneoclimaterice Băile Felix și Băile 1 Mai. În satul S., menționat documentar în perioada 1291-1294, se află un castel (sec. 18), iar în satul Haieu, atestat documentar în 1249, o biserică-hală, cu hramul Nașterea Maicii Domnului datând din sec. 14, cu modificări din 1857 și restaurată în 1977, cu elemente gotice și romanice. Rezervație naturală (lacul și pârâul Pețea). Punct fosilifer (dealul Șomleu, în satul Betfia) cu resturi de reptile, păsări și numeroase mamifere din Pleistocenul mediu. 2. Com. în jud. Harghita, situată în SE depr. Ciuc, la poalele SV ale m-ților Ciuc; 2.459 loc. (2005). Nod rutier. Izvoare minerale carbogazoase. În satul S., menționat documentar în 1333, se află o capelă romano-catolică (1564), o cetate țărănească cu o capelă (1658), o biserică romano-catolică (1749-1802) și o casă din lemn (1827). În satul Lăzărești, atestat documentar în 1365, există biserica Sf. Nicolae (sec. 17) și o biserică romano-catolică din sec. 14, cu zid de incintă din 1720.

GHIMBAV 1. Afl. stg. al Oltului, în Depr. Bârsei; 50 km. Izv. din N M-ților Bucegi și trece prin Râșnov și Ghimbav. Cunoscut și sub numele de Ghimbășel. 2. Com. în jud. Brașov, pe râul omonim; 5.300 loc. (1995). Constr. aeronautice (motoplanoare, elicoptere). Filatură și țesătorie de lână. Fabrică de hârtie și carton. Culturi floricole de seră. Stație de c. f. Menționat documentar în 1342. În satul Ghimbav se află o biserică evanghelică gotică (sec. 13-14), biserica ortodoxă Sf. Treime (1780) și o cetate țărănească (sec. 15).

MERGHINDEAL, com. în jud Sibiu, situată în Pod. Hârtibaciului, pe râurile Hârtibaci, Valea Rorii și Albac; 1.339 loc. (2000). În satul M., menționat documentar în 1332/1335, se află o biserică din sec. 13 (azi biserică evanghelică), amplasată în interiorul unei cetăți din sec. 15-16, iar în satul Dealu Frumos există o biserică din sec. 13 (azi biserică evanghelică), înconjurată de un zid, cu turnuri de apărare la colțuri (1522), o biserică ortodoxă cu hramul Sf. Nicolae (1626) și casa „Hohner” (1783).

HEERLEN [hé:rlə], oraș în SE Olandei; 95,8 mii loc. (1994). Nod feroviar. Expl. de huilă. Siderurgie; echipament electronic; ind. chimică, constr. de mașini, a cimentului, sticlei și alim. Vestigii romane; biserica Sf. Pancrațiu (sec. 12); turnul fostei cetăți (sec. 14). Muzee de arheologie și de geologie.

INEU 1. Vârf de formă piramidală în E M-ților Rodnei, alcătuit din roci cristaline. Alt. max. 2.279 m. Nod orografic (de sub el izvorâsc râurile Putreda, Lala, Valea Băilor ș.a.). Acoperit cu pajiști alpine. La baza lui se află circul și lacul glaciar Lala. Cunoscut și sub denumirea de Inău. 2. Oraș în jud. Arad, pe Crișu Alb; 10.332 loc. (1998). Nod feroviar. Expl. de nisip, balast și andezit (Mocrea). Întreprinderi alim., de mobilă și cherestea, de conf. și tricotaje, prefabricate din beton, articole de pielărie. Reparații de mașini și utilaje agricole. Centru pomicol și viticol. Menționat documentar în 1214. Declarat oraș în 1967. Castel-cetate (1552, reconstruit în 1645 și extins în 1870). Biserică în stil gotic (sec. 13-14). Biserică ortodoxă (1861-1864). 3. Com. în jud. Bihor; 3.522 loc. (1998). Expl. de balast și nisipuri pentru ind. și constr. Prelucr. lemnului (mobilă). Centru pomicol. Stație de c. f. Biserica de lemn Sf. Arhangheli Mihail și Gravriil (1720, pictată la 1802), în satul Botean.

ISMAIL (IZMAIL), oraș în SV Ucrainei, port pe malul stâng al brațului Chilia, la 80 km de Marea Neagră; 95 mii loc. (1991). Șantier de reparații navale. Combinat de celuloză și hârtie. Ind. alim. (conserve de pește, fructe și legume, produse lactate, vin, bere, preparate din carne). Ind. confecțiilor și mat. de constr. (cărămizi și țigle). Cetate medievală construită de turci în 1538, refăcută în 1774 și dispărută în sec. 19; bisericile Sf. Nicolae (sec. 17, reclădită în 1810), Sf. Cruce, din cetate (fostă geamie turcească, transformată în biserică ortodoxă în 1810) și Adormirea Maicii Domnului (ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, reclădită în 1841). Localitate în sudul Basarabiei, cunoscută în vechime sub numele de Smil (cu înțelesul, se pare, de „loc nisipos”), cucerită de turci în 1484 și integrată Imperiului Otoman. În sec. 16, alături de oraș s-a dezvoltat și cetatea, devenind ulterior centru al unui ținut. Disputat în timpul războaielor ruso-turce, prin Tratatul de la București (1812), împreună cu întreaga Moldovă dintre Prut, Nistru și Dunăre, a trecut în stăpânirea Imperiului Rus. Mai târziu, prin Tratatul de pace de la Paris (1856), județele Cahul, Bolgrad și I., limitrofe cursului Dunării, au fost înapoiate Moldovei, revenind însă Rusiei prin Tratatul de la Berlin (1878). În 1918, în cadrul procesului desăvârșirii statului național unitar român, orașul, împreună cu întreaga Basarabie, s-a unit cu România. În 1940, în urma notelor ultimative sovietice a fost anexat la U.R.S.S. Eliberat în 1941, orașul a fost reocupat de trupele sovietice (28 aug. 1944).

JELGAVA [jelgava], oraș în partea central-sudică a Letoniei, la confl. râului Lielupe cu Mèmele, la 40 km SSV de Riga; 71,1 mii loc. (1996). Nod feroviar. Constr. de microbuze și de mașini agricole. Produse textile (pânzeturi) și alim. (zahăr). Cetate ridicată în 1265 de cavalerii teutoni. Biserica Sf. Ana (sec. 17); mănăstirea Jelgava (sec. 18). Fundat în 1266 de cavalerii teutoni. Capitala ducatului Curlandei (1561). A intrat sub dominație rusească (1795). Până în 1917 s-a numit Mitava. Cunoscut și sub denumirea germană Mitau.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

PRECISTĂ adj. f. (Termen bisericesc, mai ales pe lîngă «maică», denumind pe mama lui Iisus) Preacurată. Icoana Maicii Preciste. ▭ Giur (= jur) pe Maica Precistă, Eu creștini n-am omorît. ALECSANDRI, P. P. 89. ◊ (Substantivat) Cu piatra cetății făcuse zidul episcopiei și a [bisericii] Precistei. NEGRUZZI, S. 1 203. – Variantă: precestă adj. f.

RACOȘ, com. în jud. Brașov, în N m-ților Perșani, în zona în care Oltul își taie un impresionant defileu în în bazalte; 3.371 loc. (2005). Stație (în Mateiaș). Expl. de bazalt și de calcar. Centru de artă populară și punct muzeal, inaugurat în 1969 (în satul Mateiaș), cu colecții de arheologie și istorie locală și de etnografie (ceramică, țesături, obiecte de port popular și de cult etc.). În satul R., menționat documentar în 1421, se află ruinele unei cetăți din sec. 16, castelul Bethlen (1664) și o biserică reformată (1825-1831), iar în satul Mateiaș o biserică ortodoxă din sec. 17 (amplificată în 1798). Rezervația geologică „Bazaltele de la Racoș”, în cadrul căreia bazaltele apar sub forma unor coloane verticale, înalte de 10-15 m, deasupra cărora se află un strat de lavă; punctul fosilifer Carhaga, cu bogată faună de amoniți și foraminifere din Cretacicul inferior.

ODOBEȘTI 1. Piemontul ~, unitate piemontană situată în zona de contact a Subcarpaților Vrancei cu câmpia Siretului Inferior, la S de valea Putnei. Are formă plană, cu ușoară înclinare către ESE, cu înălțimi cuprinse între 200 și 350 m. Alcătuit din pietrișuri, nisipuri, argile loessoide ș.a. Plantații de viță de vie. 2. Oraș în jud. Vrancea, pe stg. râului Milcov, la 12 km SE de Măgura Odobeștilor; 8.156 loc. (2003). Stație finală de c. f. Nod rutier. Ind. confecțiilor, de prelucr. a lemnului (mobilă, butoaie), materiale ceramice și alim. (băuturi alcoolice, panificație). Important centru viticol și de vinificație. Cramă. Stațiune de cercetare și de producție viniviticolă. Muzeul Viticulturii. Din sec. 15 se dezvoltă ca centru viticol; consemnat ca târg în 1785 și ca oraș (comună urbană) în 1861. A suferit de pe urma cutremurelor din 14 oct. 1802, 10 nov. 1940 și 4 mart. 1977. Ruinele cetății Crăciuna de pe Dealul Șarba (sec 15); bisericile Vovidenia (1670-1680, refăcută în anii 1780-1795), Sf. Gheorghe (ante 1708), Nașterea Maicii Domnului (1732), Sf. Nicolae (1759, reparată în 1936), Sf. Ilie (1777); biserică catolică (sec. 18). 3. Com. în jud. Dâmbovița, situată în Câmpia Titu, pe râul Șuța, 5.049 loc. (2003). Centru de ceramică ornamentală și de uz casnic. Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1830-1833), Sf. Cuvioasa Parascheva (1830-1835) și Sf. Nicolae (1852), în satele O., Crovu și Brâncoveanu.

BOTOȘANI 1. Municipiu în NE României, în C. Jijiei, reșed. jud. cu același nume; 126.739 loc. (1991). Constr. și reparații de mașini agricole, de utilaje și piese de schimb pentru ind. ușoară, de aparataj electrotehnic; articole de cauciuc; izolatori electrici; șuruburi; mat. de constr. (prefabricate din beton, cărămidă); mobilă; produse textile (filatură și țesătorie de bumbac, conf., fire de melană) și alim. (unt, brînzeturi, preparate din carne, lapte praf, uleiuri vegetale, panificație); ind. poligrafică. Teatru dramatic și de păpuși, filarmonică. Biserica Sf. Nicolae-Popăuți, ctitorie a lui Ștefan cel Mare (1496), bisericile Sf. Gheorghe (1551), Uspenia (1552), ctitoriile doamnei Elena Rareș; biserică armenească (sec. 16, cu transformări în sec. 18 și 19). Veche așezare, cu o locuire neîntreruptă începînd din paleolitic; menționat documentar la 1439, dar cu o existență anterioară ca apanaj al soției domnului și sediu al unui vornic; important centru comercial; școală domnească și grecească (sec. 18). Considerat în sec. 16 „cel mai mare și mai vechi iarmaroc al Moldovei”. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în extremitatea nord-estică a României, între rîurile Siret (la V) și Prut (la E); 4.956 km²; (2,09% din supr. țării); 470.011 loc. (1991), din care 38,1% în mediul urban; densitate: 92,9 loc./km². Reșed.: municipiul Botoșani. Orașe: Darabani, Dorohoi, Săveni. Comune: 68. Relieful, cu aspect predominant deluros, cuprinde două unități distincte: Pod. Sucevei, în V și SV, reprezentat printr-o succesiune de dealuri (Bour, 339 m, Masca, 426 m, Dealul Mare-Tudora, 587 m, Holm 556 m ș.a.) despărțite de cîteva zone mai coborîte, numite șei (Șaua Dersca, 260 m, Lozna, 300 m, Bucecea, 260 m, Hrișcani, 280 m, Vorona, 260 m ș.a.) și C. Jijiei (parte componentă a C. Moldovei) la E, formată din coline joase, cu aspect de platouri, de 200-250 m alt., separate de văi largi, adîncite. Climă temperat-continentală, supusă înfluențelor maselor de aer continentale din E, care imprimă climatului un caracter continental excesiv. Temp. medie anuală variază între 8,3°C în V jud. și 9,2°C în E, cu amplitudini termice mari între vară și îarnă. Precipitațiile atmosferice însumează, în medie, 500-600 mm anual, ploile avînd caracter torențial. Vînturi predominante dinspre N și E. Rețeaua hidrografică aparține în pr. bazinelor superioare ape rîurilor Siret și Prut care colectează celelalte rîuri mai mici ce drenează terit. jud. B., printre care Molnița, Bahna, Vorona (afl. pe stg. Prutului). Datorită variațiilor mari de debit, pe majoritatea rîurilor au fost create peste 150 iazuri folosite pentru piscicultură, irigații, alimentări cu apă și regularizarea cursurilor (iazurile Dracșani, Hănești, Negreni ș.a.). Cel mai important lac de pe terit. jud. B. este lacul de acumulare Stînca-Costești de pe Prut (140 km²). Resurse naturale: nisipuri cuarțoase (Miorcani, Hudești), de o mare puritate, folosite pentru fabricarea sticlei optice și a cristalurilor, gips (Păltiniș, Crasnaleuca), gresii (Ibănești, Coșula, Tudora, Hudești), calcare (Coșula, Vorona, Ripiceni, Ștefănești, Dealul Holm), argile (Bucecea, Dorohoi, Leorda, Mihăileni), tufuri andezice (Hudești), turbă (Dersca), pietrișuri, balast. Economia. În 1989, structura producției globale industriale a jud. B. evidenția trei ramuri cu ponderi mari: ind. textilă și conf. (34,4%) cu centre la Botoșani, Dorohoi, Săveni, ind. constr. de mașini și prelucr. metalelor (24%), producătoare de mașini agricole, utilaje și piese de schimb pentru ind. ușoară, aparataj electrotehnic, mijloace de automatizare, șuruburi (Botoșani, Dorohoi) și ind. alim. (zahăr, brînzeturi, lapte praf, produse din carne etc.) la Botoșani, Dorohoi, Darabani, Săveni, Bucecea. În 1989, agricultura dispunea de 291.038 ha terenuri arabile. 87.919 ha pășuni și fînețe naturale, livezi și vii. În același an, supr. arabile erau ocupate de culturi de porumb (92.822 ha), grîu și secară (81.093 ha), plante de nutreț (29.792 ha), plante uleioase, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, leguminoase pentru boabe etc. Sectorul pomicol se remarcă prin producții mari de prune, mere, pere, cireșe, vișine, nuci (Șendriceni, Vorona, Cristești, Frumușica). Viticultura se dezvoltă în jurul localit. Trușești, Ștefănești, Todireni, Călărași. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 588,1 mii capete ovine (în special din rasele karakul și țigaie, jud. B. fiind printre primele producătoare de blănițe de astrahan), 216 mii capete bovine (predominant din rasele Simmenthal și Bălțata românească), 179,1 capete porcine, 10,7 mii capete cabaline; avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 142 km, iar cea a drumurilor publice 1.824 km, din care 338 km modernizate. Unități de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 383 școli generale, 18 licee, un teatru dramatic, unul de păpuși și o orchestră simfonică (la Botoșani), 446 biblioteci, 153 cinematografe, muzee, case memoriale etc. Turism. Principalele obiective turistice: cetatea dacică de la Stîncești, schiturile Cozancea (cu biserică de piatră din 1756), Balș (1430), mănăstirile Vorona (1600), Gorovei (1742), Agafton (1740) ș.a., bisericile Sf. Nicolae-Popăuți din Botoșani (1496) și Sf. Nicolae din Dorohoi (1495) – ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, bisericile de lemn din Văculești (1712), Brăești (1745), Cristești (1766) ș.a. Muzeul răscoalei țărănești din 1907 de la Flămînzi etc. Case memoriale: „Mihai Eminescu” (Ipotești), „George Enescu” (Liveni), „Nicolae Iorga” (Botoșani), „Ștefan Luchian” (Ștefănești), „Alexandru (Păstorel) Teodoreanu” (Dorohoi), „Octav Băncilă” (Corni), „Grigore Antipa” (Botoșani), „Dimitrie Brândză” (Bivolu) etc. Indicativ auto: BT.

COVASNA 1. Oraș în jud. cu același nume, în depr. Tîrgu Secuiesc, la poalele vestice ale M-ților Vrancea; 12.373 loc. (1991). Fabrici de mobilă și cherestea; mat. de constr. (cărămidă); țesătorie de lînă; produse alim. Importantă stațiune balneoclimaterică cu ape alcaline, feruginoase, carbogazoase, cloruro-sodice, iodurate, bromurate; o valoarea terapeutică deosebită au mofetele (emanații de CO₂). Centru pentru îmbutelierea apelor minerale. Atestat documentar în 1567. Declarat oraș în 1950. 2. Jud. în partea central-estică a României, în zona internă a a Carpaților de Curbură, pe cursul superior al Oltului; 3.705 km² (1,56% supr. țării); 237.304 loc. (1991), din care 53,9% în mediul urban; densitate: 57 loc./km². Reșed.: municipiul Sfîntu Gheorghe. Orașe: Baraolt, Covasna, Întorsura Buzăului, Tîrgu Secuiesc. Comune: 33. Relief predominant muntos (c. 60%) în N,V și E jud. (m-ții Harghita, Bodoc, Baraolt, Nemira, Vrancea, Buzău). Depr. numeroase: Sfîntu Gheorghe, Tîrgu Secuiesc, Baraolt, Comandău, Întorsura Buzăului. Climă temperat-continentală cu veri răcoroase și ierni geroase. Temp. medie anuală: 1°C în zona montană înaltă și 7,6°C în cea depresionară. Cantitatea medie anuală a precipitațiilor: 1200 mm în zona montană și 600 mm în depr. Vînturi dominante din N și NE și vîntul local Nemira. Rețeaua hidrografică este reprezentată de rîurile Olt cu Rîul Negru și Baraolt și cursul superior al Buzăului. Resurse naturale: zăcăminte de lignit (Vîrghiș, Baraolt, Căpeni, Valea Crișului), min. de fier (Vîrghiș, Doboșeni), andezit (Bixad, Malnaș-Băi), gresie (Arcuș, Zagon, Sita Buzăului, Brețcu, Ariușd, Covasna, Boroșneu Mare ș.a.), calcare și serpentinit (Vîrghiș), nisipuri (Hăghig, Iarăș, Araci), ape minerale carbogazoase, feruginoase, bicarbonatate, calcice, clorurate (Biborțeni, Covasna, Vălcele, Malnaș-Băi, Bodoc ș.a.), păduri. Economia. Industria jud. produce: mașini-agregate și subansamble auto, motoare electrice, echipament electric auto (Sfîntu Gheorghe), șuruburi, izolatori electrici de joasă tensiune (Tîrgu Secuiesc), piese pentru tractoare și mașini agricole (Întorsura Buzăului), mase plastice (Sfîntu Gheorghe), conf. (Sfîntu Gheorghe, Tîrgu Secuiesc), fire și țesături de bumbac și lînă (Sfîntu Gheorghe, Covasna), prelucr. inului (Reci), mobilă (Covasna, Sfîntu Gheorghe), cherestea (Oituz, Comandău, Întorsura Buzăului, Brețcu, Zăbrătău, Tîrgu Secuiesc ș.a.), alim. (preparate din carne și lapte, bere, spirt, amidon, glucoză etc.). Centru de îmbuteliere a apelor minerale (Covasna, Biborțeni, Bodoc ș.a.). Agricultura întrunește condiții naturale favorabile culturii plantelor tehnice și creșterii animalelor. În 1989, terenurile arabile (86.642 ha) erau ocupate mai ales cu plante de nutreț (16.687 ha), cartofi (20.200 ha), sfeclă de zahăr, grîu și secară, in etc. Pomicultura, restrînsă ca supr. pe terenurile în pante, este reprezentată prin plantații de pruni, meri, peri. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 107,6 mii capete bovine (în special bălțata românească), 213,3 mii capete ovine (predominant din rasa țigaie și spancă), 113,2 mii capete porcine; bubaline; avicultură. Căi de comunicație (1990): lungimea c. f. este de 115 km (46 km electrificate), iar cea a drumurilor publice 810 km (207 km modernizate), terit. jud. C. fiind traversat de magistrala feroviară București-Brașov-Ciceu-Deda-Baia Mare-Satu Mare și de drumul european E 572. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 156 școli generale, 13 licee (cu predare atît în limba română, cît și în limba maghiară), muzee, un teatru (cu secții română și maghiară) la Sfîntu Gheorghe, 78 cinematografe, 294 biblioteci etc. Turism. Particularitățile peisajului natural (peștera cu emanații de sulf de la Turia, declarată rezervație naturală, dunele de nisip și mestecănișul de la Reci, cu exemplare rare de plante, printre care laleaua pestriță), specificul obiectivelor cultural-istorice (cetățile medievale de la Bálványos, Cernat, Malnaș, Bixad, bisericile fortificate, cu incintă de piatră, din sec. 15-16 de la Aita Mare, Arcuș, Belin, Ilieni, Sînzieni, Zăbala ș.a., castelele de la Arcuș, Ozun, Turia, Vîrghiș, Zagon, conacele de la Bicfalău, Cernat, Ilieni, Reci), obiceiurile tradiționale, caracteristicile folclorice, precum și existența numeroaselor stațiuni balneoclimaterice (Bálványos, Biborțeni, Bodoc, Vîlcele, Covasna, Malnaș-Băi, Ozunca-Băi) favorizează desfășurarea unui intens trafic turistic. Indicativ auto: CV.

ORĂȘTIE 1. Culoarul Orăștiei, culoar depresionar, de origine tectonică, situat pe valea mijlocie a Mureșului (parte componentă a culoarului Mureșului), în continuarea culoarului Alba Iulia-Turda. cuprins între prelungirile M-ților Metaliferi (la N) și cele ale m-ților Șureanu (la S) și, aproximativ, între localit. Vințu de Jos (la NE) și Turdaș (la SV). Are formă alungită, cu numeroase „golfulețe” depresionare, care pătrund în zona montană, cu relief predominant deluros în S și terase și lunci în N. 2. Munții Orăștiei, denumirea sub care este cunoscută zona muntoasă (parte componentă a m-ților Șureanu) situată la S de cursul mijlociu al Mureșului și la E de valea Streiului unde, în Antichitate, a existat un centru economic, politic, militar și religios al statului dac. Aici se aflau importante așezări și puternice cetăți: Sarmizegetusa Regia, Blidaru, Costești și Piatra Roșie. Întregul complex al cetăților dacice a fost declarat, în 1999, ca aparținând patrimoniului cultural universal. 3. Municipiu în jud. Hunedoara situat în culoarul omonim, la poalele dealului Lipadia, în zona de confl. a râului Orăștie cu Sibișel; 22.757 loc. (2003). Stație de c. f. Nod rutier. Expl. de nisip și balast. Ind. chimică (coloranți, vopsele, mase plastice etc.), a blănăriei și marochinăriei, de prelucr. a lemnului și a plantelor medicinale, mat. de constr. și alim. Fabrică de uleiuri esențiale. Muzeu cu secții de istorie și etnografie (fondat în 1952). Renumit centru folcloric. Monumente: cetatea Orăștiei (sec. 14-15, transformată și amplificată în sec. 16-17); biserică fortificată (azi biserică reformată), datând din sec. 14, refăcută în 1560; bisericile ortodoxe Adormirea Maicii Domnului (sec. 17), Sf. Nicolae (sec. 18) și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1936-1945); sinagogă (sec. 18); biserică luterană (1820); monumentul „Paliei de la O.” (dezvelit în 1974), operă a sculptorului Nicolae Adam. La c. 35 km SSE de O. se află complexul de cetăți dacice din M-ții Orăștiei. Prima mențiune documentară datează din 1224. Distrusă de invazia tătarilor în 1241, așezarea este refăcută ulterior, devenind în sec. 14 un important centru meșteșugăresc. În 1420 orașul a fost incendiat și jefuit de turci. În sec. 14-16, a fost un activ centru politic și cultural al românilor transilvăneni, aici funcționând mai multe școli și o tipografie, de sub teascurile căreia a apărut, la 15 iul. 1582, Palia de la Orăștie. Sediu al scaunului săsesc omonim. A fost declarat municipiu la 18 ian. 1995.

KAMENEȚ-PODOLSKI, oraș în SV Ucrainei, pe râul Smotrici (afl. stg. al Nistrului), la 120 km NE de Cernăuți și 19 km N de Hotin; 105 mil. loc. (1991). Ind. constr. de mașini și de prelucr. a metalelor (mașini agricole, aparatură electrică, piese și agregate auto, cabluri ș.a.), mat. de constr. (ciment, prefabricate din beton), a celulozei și hârtiei, a mobilei și alim. (zahăr, preparate din carne, țigarete ș.a.). Muzeu de istorie. Teatru. Mănăstire (sec. 14); cetate (sec. 15, restaurată în sec. 17-18); Primăria (sec. 16-18). Numeroase biserici catolice, armene și construcții civile în stil neoclasic. Menționat documentar în 1196. A avut de suferit în urma invaziei mongolo-tătare (1241-1242). Ocupat de poloni (1431) și apoi de turci (1672). Retrocedat Poloniei, în 1699, și anexat de Rusia, în 1793. Cunoscut în istoriografia românească sub numele de Camenița.

ELOCVENT, -Ă, elocvenți, -te, adj. 1. (Despre persoane) Care are darul de a expune, de a prezenta un subiect în chip frumos și convingător. Orator elocvent. ◊ Irena refuză să privească tabloul pe care i-l apropia de privire această fată elocventă. CAMIL PETRESCU, N. 171. 2. (Despre lucruri, acțiuni) Care spune mult, plin de înțeles, demonstrativ, expresiv, semnificativ. Gest elocvent. Privire elocventă. ▭ Presărat cu cetăți vechi în ruină și cu turle de biserici ascuțite, Ardealul își desfășoară peisajele... sub semnul acestor străvechi și elocvente construcții. BOGZA, C. O. 9. Dădea din mîni, cu o elocventă artă a gestului. C. PETRESCU, C. V. 53. ◊ (Adverbial) Trecînd pe lîngă tot ceea ce, atît de elocvent, viitorul și trecutul îngrămădesc pe malurile lui, Oltul își mînă mereu apele. BOGZA, C. O. 204.

PRESĂRA, presar, vb. I. Tranz. (Cu privire la substanțe mărunte, granulare sau pulverulente) A împrăștia, a arunca ici și colo, cîte puțin. Zgomotul furculiței atinsă de farfurie sau mișcarea cuțitului presărînd sarea – nu și-a închipuit niciodată că pot răscoli o ură atît de înverșunată. C. PETRESCU, C. V. 262. Ne presărăm singuri pulberea cea albă; dar oricît am fi albit-o, plăcinta tot nu se îndulcea. În cutioara cu găurele era mai multă făină. I. BOTEZ, ȘC. 55. (Complementul direct devine complement instrumental) Calea Victoriei era presărată cu nisip fin. REBREANU, R. I 195. (Fig.) Nădejdea lîngă mine îmi presăra cărarea cu lumine. CERNA, P. 147. Cu stele dulci e bolta presărată. EMINESCU, O. IV 451. ♦ A împrăștia, a risipi. Avea miros plăcut de pelin și de iarbă mare, dichisuri. presărate în fundul lăzii cu rufe. BASSARABESCU, V. 45. Bani prin casă presăra. TEODORESCU, P. P. 542. ◊ Fig. (Complementul direct devine complement instrumental) Presărat cu cetăți vechi, în ruină, și cu turle de biserici, ascuțite, Ardealul își desfășoară peisajele pînă la mari depărtări. BOGZA, C. O. 9.- Variantă: presura, presur și presor (SBIERA, P. 170, CREANGĂ, P. 13, EMINESCU, N. 11), vb. I.

MONUMENT. Subst. Monument; monument istoric; vestigiu (livr.), relicvă; monument de artă; monument arhitectonic; monument al naturii. Monument funerar, piatră funerară, lespede funerară, cenotaf (livr.); columbar, columelă (rar), dolmen, mausoleu, menhir, osuar, panteon, piramidă, sarcofag, stelă funerară. Monument megalitic, megalit; trilit. Statuie, statuetă; acrolit; acroteră; amoraș; ațlant, colos, gigant; paladiu; sfinx; statuie ecvestră; tanagră; triton. Bust, tors. Coloană, columnă, monolit. Turn, foișor, turlă; castel; fortăreață, castru, cetate, cetățuie. Edificiu, construcție; peripter, templu, bazilică, catedrală, biserică, bisericuță (dim.); pagodă; minaret; geamie, moschee. Monumentalitate; sculpturalitate. Artă monumentală, artă statuară, statuară. Arhitecturâ. Sculptură. Arhitect. Sculptor. Adj. Monumental; arhitectonic, arhitectural; sculptural, statuar; sculptat. Vb. A ridica (a înălța) un monument; a ridica o statuie; a zidi un templu; a construi o piramidă. A sculpta, a dura în piatră. V. artă, artist, așezămînt de cult, construcție.

ZID (pl. -duri), Mold. ZIDIU (pl. -diuri) sn. 🏠 Construcțiune de cărămizi sau de piatră care susține caturile unei clădiri, care formează despărțiturile dintre încăperi sau care servește să împrejmuească un loc, să despartă două proprietăți, să formeze întăritura unui oraș, unei cetăți, etc. (🖼 5370): Zidul vechiu al mănăstirii în cadență îl izbesc (ALX.); cînd va porni zidul tău spre zidul vecinului și stă a cădea, ești silit ori a-l propti, ori a-l preînnoi sau a-l dărîma (LEG.-CAR.); Remu... vrînd să facă șagă, au sărit peste zidiul frățîne-său rîzînd (M.-COST.); Antonie Ruset... adus-au și ape pre oale, pînă în zidiul acestei biserici (MUST.); 👉 OCHlU I. 9; spurcăciunile de păgîni ridicaseră cetăți cu niște ziduri de putea să umble carul cu patru boi pe grosimea lor (ISP.); pr. anal. din stînga în zidul de sălcii, se deschide o poartă prin care intră liniștit Argeșul (VLAH.); Ⓕ: aveau la spate cîte un zid de lume (CAR.); Ⓕ: a face ~ împrejurul cuiva, a-l înconjura de toate părțile, a se strînge pe lîngă cineva spre a-l apăra: copiii din casă și aprozii se făcură zid împrejurul lui Ștefan-Vodă (ISP.) [vsl. zidŭ].

CLUJ, jud. în NV României, în NV Transilvaniei, în bazinul Someșului Mic; 6.650 km² (2,80% din supr. țării); 742.438 loc. (1991), din care 66,1% în mediul urban; densitate: 109,4 loc./km². Reșed.: municipiul Cluj-Napoca. Orașe: Dej și Turda (municipii), Cîmpia Turzii, Gherla, Huedin. Comune: 74. Relief accidentat, constituit dintr-o zonă muntoasă în V și SV, care ocupă c. 1/3 din supr. jud. (masivele Vlădeasa, Gilău și Muntele Mare), și o alta, mai mare, de dealuri și podișuri în rest (Dealurile Clujului și Dejului, Feleac, Măhăceni, Gîrboului ș.a., o parte din Pod. Someșan și din Cîmpia Transilvaniei). Depr. intramontane și intradeluroase sînt restrînse, dar sînt reg. de mare densitate (depr. Huedin, Iara, Apahida, Bonțida, Gilău, Dej, Turda, Cîmpia Turzii). Clima este temperat-continentală, cu unele influențe vestice, nord-vestice și sud-vestice. Temp. medie anuală variază între 8-9°C în Pod. Transilvaniei și 2-6°C în zona montană. Verile sînt răcoroase, iar iernile friguroase. Precipitațiile atmosferice însumează c. 600 mm anual în Pod. Someșan și 1.400 mm în munți. Vînturi dominante dinspre V și NV. Rețeaua hidrografică pr. este reprezentată prin Someșu Mic (integral pe terit. jud. C. format prin unirea Someșului Cald și Someșul Rece), cu afl. Căpuș, Nadăș, Borșa, Luna, Fizeș, care străbate jud. pe direcția SV-NE. Alte cîteva cursuri de apă drenează parțial terit. jud. C.: Someș, cursul sup. al Crișului Repede, Arieș. Resurse naturale: min. de fier (Căpușu Mic, Băișoara, Iara, Vlaha, Săvădisla), gaze naturale (Puini, Geaca), cărbune brun (Ticu), turbă (Călățele), cuarț (Muntele Mare), sare (Ocna Dejului, Cojocna), gips (Cheia, Leghia), feldspat (Valea Ierii), calcare dolonitice (Săndulești, Tureni, Iara, Buru), granit (Muntele Mare), andezite și dacite (Poieni, Morlaca, Bologa, Iara, Săcuieu), nisipuri cuarțoase (Gîrbău, Aghireșu ș.a.), păduri și izv. cu ape minerale sulfatate, bicarbonatate, clorurate (Băița, Cojocna, Ocna Dejului, Someșeni, Turda). Economia se caracterizează printr-o industrie diversificată, în care domină constr. de mașini și prelucr. metalelor, 26% (utilaj greu, pentru telecomunicații, pentru ind. textilă și alim., material rulant feroviar și rutier, cazane ș.a. la Cluj-Napoca) și metalurgia feroasă 9,9% (oțel, laminate, sîrmă zincată, conductori electrici, cabluri de tracțiune ș.a., Cîmpia Turzii, Cluj-Napoca). Alte ramuri ind. mai produc: energie electrică și termică (hidrocentralele Mărișel, 220 MW și Tarnița, 45 MW, termocentralele de la Dej, Gherla, Cîmpia Turzii), materiale abrazive și bujii (Cluj-Napoca), mase plastice, medicamente, cosmetice, sodă caustică, antidăunători, oxigen (Cluj-Napoca, Turda, Cîmpia Turzii), mobilă, placaje, furnire, cherestea (Cluj-Napoca, Gherla, Dej, Valea Ierii, Călățele ș.a.), ciment, var, produse refractare, cărămizi prefabricate din beton, sticlă (Turda, Cluj-Napoca, Dej, Aghireșu, Cîmpia Turzii), sticlă de menaj și ceramică fină (Turda, Aghireșu, Cluj-Napoca, Cîmpia Turzii, Gherla), celuloză și hîrtie (Dej), conf. și tricotaje (Cluj-Napoca, Cîmpia Turzii, Gherla, Dej, Huedin), încălț. (Cluj-Napoca), produse alim. Agricultura dispunea, în 1989, de 54.423 ha cultivate cu porumb, 52.297 ha cu grîu și secară, 29.872 ha cu plante de nutreț, apoi cartofi, sfeclă de zahăr, plante textile, tutun, legume ș.a. Pomicultura (în special pruni și meri) este dezvoltată în Pod. Someșan, în arealul localit. Dej, Bobîlna, Turda, Cluj-Napoca ș.a. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 209,6 mii capete bovine (mai răspîndite rasele Pinzgau și Bălțata Românească), 500,4 mii capete ovine, 346,8 mii capete porcine (mai ales Bazna și Marele alb) și 16,5 mii capete cabaline; avicultură; apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară totalizează 259 km, din care 129 km electrificate, iar cea a drumurilor publice 2.447 km (din care 498 km modernizate), jud. C. fiind traversat de cîteva magistrale feroviare și rutiere. Transporturile aeriene se realizează prin intermediul aeroportului „Someșeni” din Cluj-Napoca. Unitățile de învățămînt, cultură și artă cuprind trei universități, două academii, un institut politehnic și trei colegii (în total 26 de facultăți), institute științifice de cercetări, filiale ale Academiei Române, patru teatre dramatice (Cluj-Napoca, Turda), două opere (română și maghiară), filarmonica „Gheorghe Dima”, 432 școli generale, 39 licee, 715 biblioteci, 152 cinematografe, muzee, case memoriale etc. Turism. Obiective naturale (Cheile Turzii, cu fenomene carstice – și rarități floristice, declarate monumente ale naturii), vestigii și locuri istorice (ruinele castrului roman de la Cășeiu și ale cetății Dăbîca, monumentul comemorativ de la Bobîlna etc.), monumente (Biserica Sfîntul Mihail, în stil gotic, sec. 14, casa „Matei Corvin”, biserica reformată, sec. 15, Palatul Bánffy, sec. 18 etc. din Cluj-Napoca, Biserica de lemn din Așchileu ș.a.), stațiuni balneoclimaterice (Băița, Cojocna, Ocna Dejului, Someșeni), case memoriale („Octavian Goga” la Ciucea, „Gheorghe Barițiu” la Jucu ș.a.). Indicativ auto: Cj.

GHERLA, oraș în jud. Cluj, în Pod. Someșan, pe Someșu Mic; 24.612 loc. (1995). Termocentrală. Constr. metalice; combinat pentru industrializarea lemnului (plăci aglomerate, furnire, placaje, mobilă); tricotaje și conf.; chibrituri, sticlărie pentru menaj, produse alim. (preparate din carne, băuturi, panificație etc.). Ateliere de confecționat covoare orientale. Muzeu de istorie și arheologie. Castel-cetate în stilul Renașterii (1540-1551), case în stil baroc (sec. 18), biserica armeano-catolică Solomon (1723-1724), biserica romano-catolică (1748-1804). Parc dendrologic. Așezare romană fortificată. Prima mențiune documentară datează din 1291. Recunoscut ca oraș în 1510. în sec. 17, în G. s-a stabilit un grup de armeni veniți din Moldova, dând orașului denumirea de Armenepolis (Armenienstadt). Mare centru comercial. Închisoarea din G. a fost una dintre cele mai dure din timpul regimului comunist.

NADEȘ, com. în jud. Mureș, situată în Pod. Târnavelor, pe râul omonim; 2.420 loc. (2000). Expl. de gaze naturale. Viticultură. Pomicultură. În satul N., menționat documentar în 1301, se află o biserică din sec. 14-15 (renovată în 1851-1853), situată în interiorul unei cetăți din sec. 15-16.

ușă sf [At: COD. VOR.² 17^r/13 / Pl: uși, (rar) ușe / E: ml *ustia (plural, devenit singular, al lui *ustium = ostium)] 1 Deschizătură de formă regulată, de obicei dreptunghiulară, lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă etc., pentru a permite accesul, intrarea (și ieșirea). 2 (Prc) Panou (sau ansamblu de panouri) prins de un cadru fix, care închide sau deschide această deschizătură Si: poartă. 3 (Îs) ~ domnească sau uși (ori ușile) împărătești sau ușa răului sau ușile altarului Intrarea principală în altar de care se servește numai preotul, în anumite momente ale slujbei. 4 (Îs) ~ batantă Ușă cu unu sau două canaturi care, la deschidere, execută o mișcare de rotație limitată în jurul unei axe verticale situate la una dintre margini. 5 (Îs) ~ glisantă sau ~ rulantă Ușă cu unu sau cu mai multe canaturi care se închid și se deschid prin alunecarea laterală a canaturilor de-a lungul unor șine fixate în partea superioară și interioară a ușii. 6 (Îs) ~ pliantă Ușă cu două sau mai multe canaturi, legate între ele cu balamale care se închid și se deschid prin deplasarea canaturilor spre una din marginile tocului ușii, alăturându-se unele altora. 7 (Reg; îs ușa băii) Locul pe unde se coboară în mină. 8 (Îs) Ușa cățelului Ușă secretă. 9-10 (Îljv) Cu ușile închise (În mod) secret. 11 (Îal) Fără ca publicul să fie admis. 12 (Îlav) La (sau, înv, dintre, între, lângă) ~ Foarte aproape (de...). 13 (Îlav) ~ în ~ (sau, înv, de) ~ Foarte aproape. 14 (Îal) Față în față. 15 (Îal) În vecini. 16 (Îlav) În ~ În cadrul ușii (1). 17 (îlav) Din ~ în ~ De la unul la altul. 18 (Îal) Dintr-un loc într-altul. 19 (Îal) Din casă în casă. 20 (Îal) Din poartă în poartă. 21 (Îlav) Ca la ușa oborului în mod grosolan. 22 (Îe) (D. evenimente, termene etc.) A bate la ~ A fi foarte aproape. 23 (Îae) A fi iminent. 24 (Îe) A avea ușile deschise A permite accesul oricui. 25 (Îe) A (nu) avea ușa deschisă A (nu) avea acces la... 26 (Îe) A (nu) deschide ușa (cuiva) A (nu) vizita pe cineva. 27 (Îe) A deschide (cuiva) amândouă ușile A primi pe cineva cu bucurie, cu brațele deschise. 28 (Îe) A intra cu ușa în casă A spune lucrurile pe șleau. 29 (La vocativ) Ușa! Se spune pentru a atenționa pe cineva care nu a închis ușa după ce a intrat undeva. 30 (Îe) Închide ușa pe dinafară Ieși! 31 (Îe) A-i rupe (cuiva) călcâiele cu ușa A alunga pe cineva. 32 (Îe) A bate (sau a umbla) pe la toate ușile sau (înv) a umbla pe la alte uși A solicita sprijinul cuiva (într-o împrejurare grea). 33 (Îae) A se adresa tuturor cerând sprijin. 34 (Îe) A strânge (pe cineva) cu ușa A forța (pe cineva) să facă sau să recunoască ceva. 35 (Îe) A pune (cuiva) foc la ~ A produce discordie. 36 (Îe) A ține ușa (cuiva) A fi complice cu cineva. 37 (Îe) A-i pune (cuiva) parul (sau scaiul, spicul) la (sau în) ~ A-i pune cuiva sechestru. 38 (Îae) A sărăci pe cineva. 39 (Îae) A distruge pe cineva. 40 (Îe) A cere cât n-are (cineva) la ușa casei A cere prea mult. 41 (Îe) A ține (pe cineva) (de) odor la ușa casei A ține de pomană pe cineva. 42 (Îae) A nu avea nici un folos de pe urma cuiva. 43 (Îe) A sta după ~ A fi nebăgat în seamă. 44 (Îae) A sta deoparte. 45 (Îe) A lăsa (pe cineva) după ~ A nu acorda nici o atenție cuiva. 46 (Îae) A neglija pe cineva. 47 (Îe) A primi (pe cineva) între două uși A sta cu cineva de vorbă în fugă, căutând să scape de el cât mai repede. 48 (Îe) A închide (cuiva) ușa A alunga pe cineva. 49 (Îe) A arăta (cuiva) ușa sau ușile A da (pe cineva) afară Si: a goni (1). 50 (Îe) A lua ușa-n spate A pleca. 51 (Îe) (A ajunge, a bate, a cere, a crește, a rămâne etc.) pe la (sau prin) ușile oamenilor (sau pe la ușile străine) (A trăi) din mila altora. 52 (Îe) A ajunge la ușa străinilor A trăi din mila altora Si: a cerși (2). 53 (Îe) A trăi din ~ în ~ A o duce greu. 54 (Îae) A trăi din mila altora. 55 (Îe) A lăsa (pe cineva) pe la ușile oamenilor A părăsi pe cineva. 56 (Îae) A se dezinteresa de cineva. 57 (Îe) A bate ușile A umbla din loc în loc. 58 (Îe) A bate pe la ușile oamenilor A cere de pomană. 59 (Îe) A umbla din ~-n ~ A cerși (2). 60 (Îe) A fi cu ochii stâlpiți după ~ A fi pe moarte. 61 (Reg; îe) A acira (sau a sta) pe (sau la) ușile altora A trăi din munca altora. 62 (îe) Câine de două (sau de nouă, de multe) uși (sau de uși multe) Om fără căpătâi, care trăiește pe socoteala altora. 63 (Îe) Femeie de uși multe Cutră (1). 64 (Îae) Femeie care ponegrește. 65 (Bot; reg; îc) Ușa-raiului Plantă nedefinită mai îndeaproape Si: poarta-raiului. 66 (Fig; înv) Mijloc de a realiza ceva. 67 (Reg; șîs ușa drumului) Portiță la curte. 68 Deschizătură într-un cort care permite intrarea și ieșirea. 69 (Îe) Deschizătură, loc de acces Si: intrare. 70 (Înv; îe) A se vedea (sau a se apropia la) (sau de) ușa mormântului A fi foarte aproape de moarte. 71 (Îvr) Cetate (6). 72 Cortină brodată care acoperă ușa altarului dintr-o biserică. 73 (Pan; reg) Deschizătură îngustă la strungă prin care trec oile la muls. 74 (Pgn) Strungă. 75 (Îe) A băga oile la ~ A strânge la un loc oile ca să se odihnească. 76 (Trs; Mar) Stăvilar la moară pe care se scurge apa când debitul ei este prea mare sau când moara nu funcționează. 77 (Trs) Deschizătură în peretele sicriului. 78 (Reg) Vrană la butoi sau la alt vas de lemn.

MĂNĂSTIOÁRĂ s. f. Diminutiv al lui m ă n ă s t i r e. 1. Cf. m ă n ă s t i r e (1). Afară de mănăstire era o mănăstioară (a. 1 652). MURNU, GR. 34. Un colț de turn al unei mănăstioare. SADOVEENU, F. J. 372, cf. id. Z. C. 311. Au scos în laturea mănăstioarei o icoană. id. O. XI, 285, cf. VII, 201, IX, 214, X, 332. 2. Cf. mănăstire (2). În mănăstioara aceea se afla multe icoane (a. 1 652). ap. CADE. Într-o mănâstioară mică ce este supt cetate. NECULCE, L. 42. Ș-au făcut Ghervasie acolo și biserică, monastioară de lemn (a. 1 758). URICARIUL, XIX, 9. 3. (Bucov.) Numele jucătorului care, la jocul de copii numit clopotniță (sau clopot), stînd în picioare pe umerii altor doi, închipuie o mănăstire (2); numele jocului respectiv ; (regional) mănăstire (3). Cf. MARIAN, Î. 203, DDRF. [Clopotul] tot așa se joacă și în Bucovina, cu deosebire că cel ce se suie deasupra celorlalți se cheamă mănâstioară. PAMFILE, J. II, 71. – Pronunțat:-ti-oa-. – Pl.: mănăstioare. – Și: (învechit și regional) monastioáră s. f. – Mănăstire + suf. -oară.

LE CORBUSIER [lə korbüzié] (pseud. lui Charles Édouard Jeanneret-Gris) (1887-1965), arhitect, designer, pictor și teoretician de artă francez, de origine elvețiană. Adept al funcționalismului. Unul dintre maeștrii arhitecturii moderne. A aplicat principiile unei arhitecturi raționaliste, folosind formele geometrice simple și unele elemente structurale inedite (piloți, ferestre în bandă cu ramă metalică, peretele de sticlă, acoperișul în terasă) cu scopul de a realiza un maximum de confort în clădirile moderne (vila Savoye din Poissy, locuințe la Marsilia, biserica Notre-Dame-du-Haut din Ronchamp, Pavilionul elvețian din Cetatea universitară din Paris, Palatul Congreselor din Strasbourg). Planurile orașului indian Chandigarh. Și-a expus principiile asupra arhitecturii moderne în numeroase lucrări („Manieră de a gândi urbanismul”, „Orașul radios”, „Modulorul”). Împreună cu A. Ozenfant, a inițiat purimul în pictură (1918).

RUCĂR, com. în jud. Argeș, situată pe cursul superior al râului Dâmbovița, în culoarul depresionar Rucăr-Bran, la poalele NE ale m-ților Leaota, cele de S ale m-ților Piatra Craiului și cele SE ale m-ților Iezer; 6.230 loc. (2005). Expl. de gresii și calcare. Expl. și prelucr. lemnului. Produse textile și alim. (preparate din lapte). Centru de dulgherit și de confecționare a uneltelor din lemn. Muzeu etnografic. Important punct de vamă în Ev. med. În apropiere de R., pe Dealul Orății, se află ruinele Cetății lui Negru Vodă (sec. 14), cunoscută și sub numele de Cetatea Dâmboviței sau Cetatea Nemților. În satul R., atestat documentar în 1602, se află biserica având dublu hram – Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru (1780), o dârstă cu piuă (sec. 19) și o casă țărănească din brad pe soclu de piatră. Important centru turistic, în special pentru turism rural (peisaj submontan, climat tonic, costume de port popular, case țărănești cu aspect de vile etc.). Punct de plecare spre complexul carstic Cheile Dâmboviței-Dâmbovicioarei-Brusturet din parcul național Piatra Craiului și spre crestele montane din jur.

NICOREȘTI, com. în jud. Galați, situată în zona de contact a Colinelor Tutovei cu Câmpia Tecuciului, pe stg. văii Siretului; 5.920 loc. (2000). Centru viticol și de vinificație. Pomicultură. Fermă de creștere a bovinelor. În satul Poiana au fost descoperite urmele unei așezări geto-dacice de tip dava, identificată cu cetatea Piroboridava. În satul N., menționat documentar în 1437, se află bisericile Nașterea Maicii Domnului (1728, refăcută în 1851), Adormirea Maicii Domnului (1780, refăcută în 1928), Sf. Nicolae (1807, restaurată în 1892) și Sf. Gheorghe (1820, renovată în 1884).

ZIDI (zidesc) vb. tr. 1 🏠 A face din piatră sau cărămidă zidurile unei case, a clădi, a construi: Antonie Ruset... dacă au venit în scaunul domniei, s’au apucat ~ și a lucra dumnezeeștile biserici (MUST.); în anul 6991 Ștefan-Vodă au început a zidire cetatea de la tîrgul Romanului, ce se chiamă Smeredova (GR.-UR.); cine pe lîngă drum zidește, mulți stăpîni dobîndește (ZNN.); Ⓕ: Poți ~ o lume ’ntreagă, poți s’o sfarîmi, ori-ce-ai spune, Peste toate o lopată de țărînă se depune (EMIN.) ¶ 2 🏠 A închide în zid: Meșterii rîdeau Și cu ea glumeau Și-apoi mi-o luau, Pe zid mi-o puneau, În zid o zideau (PAMF.) ¶ 3 Ⓕ A crea, a plăzmui: au zidit Dumnezeu pre om și l-au podobit cu tot feliul de înțelepciune (GAST.); își zidea în închipuire o altă lume mai frumoasă decît acea aievea (GN.) [vsl. zidati].

CISNĂDIOARA, localitate componentă a orașului Cisnădie (Sibiu). Aici se află o biserică construită în stil romanic, la începutul sec. 13, în centrul unei cetăți țărănești. Menționată documentar în 1223. Punct fosilifer (calcarele de la C.), rezervație naturală.

RÂȘNOV, oraș în jud. Brașov, situat în SV depr. Brașov, pe râul Ghimbășel, la 14 km SV de municipiul Brașov; 15.882 loc. (2005). Stație de c. f. Nod rutier. Expl. de argilă. Constr. de mașini; fabrică de mase plastice; prelucr. lemnului; produse de panificație. Ferme de creștere a bovinelor și păsărilor. Muzeu de istorie. Rezervație naturală: peștera din Valea Cetății. Vestigii ale unei așezări daco-romane (Cumidava) și ale unui castru roman (114 x 110 m) construit în sec. 2 d. Hr. și refăcut în sec. 3. Localitatea apare menționată documentar în 1331. Cetate țărănească, situată pe un deal care domină orașul de la 150 m alt., construit din piatră, în mai multe etape, respectiv din sec. 14 (atestată documentar în 1335) până în sec. 17. Capela din interiorul cetății, azi în ruină, datează din 1650. În oraș se află o biserică din sec. 13-15 (azi biserică evanghelică), în stil gotic, fortificată, cu picturi murale interioare cu caracter renascentist, realizate în anul 1500 și o biserică ortodoxă cu hramul Sf. Nicolae, ctitorie din 1384 a domnului Dan I, restaurată de Mihai Viteazul în 1601 și amplificată în 1700 (păstrează picturi murale interioare executate în 1864 de Mișu Popp).

FĂGĂRAȘ 1. Munții Făgăraș, masiv muntos în Carpații Meridionali, între Olt și Dâmbovița, constituit din șisturi cristaline. Culmea principală, care se întinde pe 70 km lungime, e dublată, spre S, de culmile Iezer-Păpușa-Ghițu-Frunți-Cozia. Sunt munți înalți, masivi, cu caractere alpine, cu urme ale glaciației cuaternare (circuri cu lacuri glaciare, custuri, văi glaciare). Vf. pr.: Moldoveanu (2.544 m, cel mai înalt din țară), Negoiu (2.535 m), Viștea Mare (2.527 m), Lespezi (2.522 m), Vânătatea lui Buteanu (2.508 m), Dara (2.500 m). Climat alpin, cu precipitații predominante dinspre V. În zona înaltă, la peste 1.700 m alt., se află pășuni alpine (păstorit), iar mai jos, păduri de conifere și de fag. Nod orohidrografic. Zonă turistică importantă. Traversat, pe la obârșia râului Argeș, de Transfăgărășan. 2. Depresiunea Făgăraș, depr. tectono-erozivă cuprinsă între M-ții Făgăraș, Perșani și Pod. Hârtibaciului, formată prin drenarea și colmatarea de către Olt și afl. săi a unui vechi lac. Supr.: c. 1.000 km². Relieful este reprezentat printr-o câmpie joasă de acumulare. Climă răcoroasă cu inversiuni de temp. Cunoscută și sub denumirea Țara Făgărașului sau Țara Oltului. 3. Municipiu în jud, Brașov, în depr. cu același nume, pe stg. Oltului; 45.426 loc. (1995). Expl. de argile. Termocentrală. Hidrocentrală. Combinat chimic (îngrășăminte, mase plastice, vopsele). Constr. de utilaje pentru ind. chimică și alim.; cherestea, mobilă, produse alim. (preparate din carne și lapte, panificație). Muzeul Țării Făgărașului cu colecții de etnografie locală (ceramică populară, țesături, icoane pe sticlă, piese de port popular). Castel-cetate (sec. 15-18) construit pe ruinele unuia mai vechi (1308-13010) și refăcut după 1620; Biserica Sf. Nicolae (1694-1697), ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, biserică reformată (1712-1715). Menționat documentar în 1431. Declarat municipiu în 1979.

FRĂTEȘTI, com. în jud. Giurgiu; 5.513 loc. (1995). Stație de c. f. Muzeu sătesc (unelte de silex, ceramică, unelte și podoabe din epoca fierului; colecție de unelte agricole și piese de port popular). Bisericile Sf. Apostoli Petru și Pavel (1864) și Sf. Ecaterina (1880) în satele Cetatea și Frătești.

ALBA IULIA, municipiu în partea central-vestică a țării, pe dr. Mureșului, reșed. jud. Alba; 73.177 loc. (1991). Nod rutier. Întreprinderi constr. de mașini (utilaje pentru ind. mat. de constr. și pentru cea a lemnului), de piese turnate din fontă pentru mașini-unelte, de piel., blănărie și încălț., de mat. de constr. (produse refractare) și alim. (panificație, băuturi alcoolice, vinuri etc.); ateliere de reparații. Articole din porțelan; fabrică de covoare. Centru pomicol și viticol. Centru turistic. Universitate (1991). În A.I. se păstrează urmele unei bazilici romanice din sec. 11. Catedrala Sf. Mihail. de stil romanic cu elemente de structură și decorație gotice (1250-1291), cu adăugiri și prefaceri succesive pînă în sec. 17. Cetatea rezidită în anii 1716-1738. Palat (sec. 13-18), fostă reședință a lui Mihai Viteazul. Biserică ortodoxă din Maieri (1713). Numeroase clădiri din sec. 18 (Biblioteca Battyáneum, Mănăstirea Trinitarienilor, Palatul Bethlen, Palatul Apor) și din sec. 19 („Babilonul”, azi adăpostește Muzeul Unirii și „Sala Unirii”). Catedrala Reîntregirii (1922). Așezare dacică; sediul, după cucerirea romană, al legiunii XIII Gemina; în jurul castrului au luat naștere două orașe Apulensis și Colonia Nova Apulensis. Menționat documentar prima dată în 1097; a fost capitala principatului Transilvaniei (1542-1690). La 1 nov. 1599, Mihai Viteazul a intrat în A.I., realizînd unirea politică a celor trei țări românești sub cîrmuirea sa. Important centru al tipăriturilor românești (sec. 17). Locuitorii orașului au participat la Revoluția de la 1848-1849. La 1 dec. 1918 aici a avut loc Adunarea Națională care a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. La 15 oct. 1922, în A.I. a avut loc, la Catedrala Reîntregirii, încoronarea regelui Ferdinand I și a reginei Maria, simbolizînd actul unirii tuturor provinciilor istorice românești cu Țara, sub sceptrul aceluiași monarh. La 6 mai 1928 a fost organizată de Partidul Național-Țărănesc, în cadrul unei vaste campanii de răsturnare a guvernului liberal, o adunare la care au participat c. 100.000 de cetățeni. La 1 dec. 1990, la A.I. s-a sărbătorit pentru prima oară ziua națională a României. Declarat municipiu în 1968. S-a mai numit și Bălgrad.

Augustin (Fericitul Augustin) (354-430), teolog creștin, episcop în Africa de nord, părinte și doctor al Bisericii apusene, filozof neoplatonic, retor și adversar al maniheismului. Prin lucrările sale (Cetatea lui Dumnezeu, Confesiuni ș.a.) a încercat să concilieze creștinismul cu neoplatonismul, iar prin doctrina sa despre predestinație și grația divină a influențat calvinismul, jansenismul și scolastica timpurie.

CODLEA, oraș în jud. Brașov, la poalele Măgurii Codlei; 23.728 loc. (1991). Expl. de calcare și cărbune; constr. mecanice (tractoare pentru viticultură, scule așchietoare), ind. chimică (coloranți și vopsele), textilă (conf. și țesături) și de prelucr. lemnului (mobilă, furnire, placaje); fabrică de nutrețuri combinate; întreprindere avicolă. Sere de flori (55 ha). Biserică evanghelică (sec. 13-15), cu dublă incintă fortificată. Menționat documentar în 1265, referitor la „Cetatea Neagră” construită în apropiere de Cavalerii Teutoni. Declarat oraș în 1950.

MAIERU, com. în jud. Bistrița-Năsăud, pe Someșu Mare; 7.471 loc. (2000). Stații de c. f. (în satele Anieș și M.). Expl. de grafit și dacit (în satul Anieș) și de calcar cristalin (cariera Valea Caselor). Izvoare cu ape minerale carbogazoase. Muzeu etnografic. Ruinele unei cetăți din sec. 11 (Anieș). În satul M., menționat documentar în 1440, se află biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1817-1818).

PÂNCOTA, oraș în jud. Arad, în câmpia Aradului, la poalele vestice ale m-ților Zarandului; 7.494 loc. (2003). Stație de c. f. Fabrici de mobilă, de confecții metalice și de cărămidă. Centru viticol și de vinificație. Prima mențiune documentară datează din 1177. Localitatea s-a aflat sub stăpânire turcească (1556-1595), habsburgică (1687-1867)și sub autoritatea Imperiului Austro-Ungar (1867-1918). Ridicată la rang de târg în sec. 18 și declarată oraș la 17 febr. 1968. La P. a existat o mănăstire, cu biserica Sf. Fecioară, menționată documentar în 1217, incendiată de turci în 1565, ruinele păstrându-se până în 1934, precum și o cetate (sec. 14), distrusă în 1636, în urma unui asediu. Castel (1840), hanul poștei (sec. 18), biserică ortodoxă (1806-1809).

REMETEA CHIOARULUI, com. ăn jud. Maramureș, situată în SE depr. Baia Mare, la poalele dealurilor Chioarului și a culmii Pietricica, pe cursul mijlociu al râului Lăpuș; 2.866 loc. (2005). Pomicultură. În satul Berchezoaia se află ruinele Cetății Chioarului, construită în sec. 13 ca cetate de pază și amintită prima oară în 1319. În 1367, cetatea a intrat în posesia lui Drag (voievod în Maramureș), iar în 1378 apare cu numele castrum Kewar, aflată în proprietatea voievozilor maramureșeni Drag și Balc. În 1424, cetatea cuprindea în subordinea sa c. 100 de sate, iar în 1599, Cetatea Chioarului a fost cucerită de Mihai Viteazul. În 1657 a fost ocupată de poloni, iar în 1660 de oastea otomană comandată de Ali-Pașa. Ocupată în 1685 de austrieci și stăpânită de aceștia până în 1718 când au distrus-o, după care a căzut în ruină. În perioada medievală, Cetatea Chioarului a funcționat de district de sine stătător, fiind cunoscută sub numele Cetatea de Piatră. în satul R.C., atestat documentar în 1566, se află biserica de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1800), cu un turn-clopotniță monumental și cu un frumos pridvor cu arcade din bârne cioplite, iar în satul Posta, bisericile de lemn Sf. Ioan Botezătorul (sec. 17, cu picturi interioare originare), Sf. Ilie (1806) și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1820).

GENNADIUS II (Georgios Scolarios) (pe numele adevărat Giorgio Curtesi) (1405-1472), primul patriarh al Constantinopolului (1453-1459) după căderea cetății sub otomani. Ostil (șa Conciliul ecumenic de la Ferrara-Florența), unirii cu biserica Romei, a criticat cu asprime în opera sa poziția papalității privind Filoque.

GILĂU 1. M-ții Gilăului, masiv muntos în NE M-ților Apuseni, sitaut la N de valea superioară a Someșului Rece. Alcătuit dintr-un nucleu de granit, înconjurat de șisturi cristaline și depozite sedimentare vechi. Alt. max.: 1.405 m (vf. Măgura Cățelele). Împreună cu Muntele Mare formează o unitate geomorfologică distinctă, cunoscută sub numele Gilău-Muntele Mare. 2. Com. în jud. Cluj, situată la confl. Someșului Cald cu Someșu Rece, în avl de care formează Someșu Mic; 7.758 loc. (1995). Expl. de andezit. Lac antropic (0,7 km²) construit în scop energetic (hidrocentrala din satul Someșu Rece) și pentru alimentarea cu apă a municipiului Cluj-Napoca. Așezare rurală și castru de apărare (sec. 1-2). Satul G. este atestat documentar în 1246. Aici a existat o cetate atribuită voievodului Gelu; castel renascentist din sec. 15, renovat în 1877, în satul Gilău; biserica de lemn Pogorârea Duhului Sfânt (sec. 18) în satul Someșu Rece.

PLUTEU s.n. 1. (Ant.) Mașină de război în formă de paravan semicircular, folosită pentru a proteja pe asediatori în timpul atacului zidurilor unei cetăți asediate. 2. Panou de marmură sau de lemn care protejează altarul, corul sau prezbiteriul bisericilor catolice. ♦ Ladă sau scrin pentru păstrarea lucrurilor prețioase. [Pron. -teu. / Cf. it. pluteo, lat. pluteum – perete de apărare].

PLUTEU s. n. 1. (ant.) mașină de război, paravan semicircular, pentru a proteja pe asediatori în timpul atacului zidurilor unei cetăți asediate. 2. panou de marmură sau de lemn care protejează altarul, corul sau prezbiteriul bisericilor catolice. ◊ ladă, scrin pentru păstrarea lucrurilor prețioase. (< lat. pluteum)

HAMBURG, oraș cu rang de land în N Germaniei, pe Elba, la 109 km de Marea Nordului; 755 km²; 1,7 mil. loc. (1995), peste 2,2 mil. loc. cu suburbiile Altona, Harburg, Wilhelmsburg, Wandsbek, Bergedorf etc. Unul dintre marile porturi ale lumii, cu un trafic anual de c. 55 mil. t. Nod de comunicații. Aeroportul „Fuhlsbüttel”. Metrou. Important centru comercial și financiar al Europei Occidentale (peste 80 de bănci, bursă fundată în 1585). Mari șantiere navale (1/3 din producția de nave a țării). Ind. de prelucr. a petrolului (cinci rafinării cu o capacitate de 13,4 mii t. anual), siderurgică și de metalurgia neferoaselor, constr. de mașini grele, echipament electronic și electrotehnic, autovehicule, avioane, chimică (cauciuc sintetic, petrochimie, coloranți), prelucr. lemnului, poligrafică și alim. (conserve de pește, ulei, tutun, bere). Centru cinematografic. Operă (1678). Universitate, institut hidrografic. Muzee (Altona, Kunsthalle, de etnografie, de arte și meserii). Grădină zoologică. Primărie în stilul Renașterii (sec. 19), Jacobikirche (sec. 16), Michaeliskirche, cu un turn de 132 m, biserică protestantă (sec. 18), monumente din sec. 19 și 20 (Chilehaus, 1922-1924). În 811 Carol cel Mare a întemeiat cetatea H., din care s-a dezvoltat viitorul oraș, ca sediu al unui episcopat (831; din 834, arhiepiscopat), devenind un important centru misionar; prin uniunea dintre H. cu orașul Lübeck (1158) s-au pus bazele Hansei. Oraș liber din 1292, inclus în imperiu (1510); a aderat la Reformă (1521-1529). În sec. 16-17, H. a devenit unul dintre cele mai importante porturi din Europa. În 1815, a intrat în componența Confederației Germane, păstrându-și statutul de oraș liber și suveran, iar în 1866, în cea a Confederației Germane de Nord. Declarat porto-franco (1881). La 26 ian. 1937, localit. Altona, Harburg și Wandsbeck au fost incluse în orașul H. Puternicul bombardament anglo-american (iul.-aug. 1943), s-a soldat cu peste 50.000 de morți.

SÂNZIENI, com. în jud. Covasna, situată în N depr. Târgu Secuiesc, pe râul Cașin (afl. al Râului Negru); 4.636 loc. (2005). Stație de c. f. (în satul S.). Nod rutier. Moară de apă (în satul Valea Seacă). Creșterea ovinelor. În satul S., menționat documentar în 1332, se află o biserică în stil gotic (datând din 1401, cu transformări ulterioare renascentiste, situată în mijlocul unei cetăți cu ziduri înalte de 4 m, întărite cu turnuri circulare), o capelă romano-catolică cu hramul Sf. Maria (1686), o biserică ortodoxă cu hramul Adormirea Maicii Domnului (sec. 18) și casele „Könczey” (1608, reparată în 1829) și „Tamás Elek” (sec. 19). În satul Petriceni, atestat documentar în 1332, există o biserică romano-catolică (1825) și un conac din sec. 19.

PIATRA NEAMȚ 1. Lac de acumulare construit pe cursul inferior al Bistriței, în amonte de municipiul Piatra Neamț; 240 ha; vol. 10 mil. m³. A fost dat în folosință în 1963. 2. Municipiu, reșed. de jud. Neamț, situată în NV depr. Cracău-Bistrița, pe valea Bistriței, la poalele culmilor Cozla, Pietricica și Cernegura; 111.488 loc. (2003). Stație de c. f. Nod rutier. Termocentrală; hidrocentrală (11 MW), intrată în funcțiune în 1965. Constr. de utilaj greu, de utilaje și piese de schimb pentru agricultură, de utilaje pentru ind. firelor și fibrelor sintetice, pentru ind. forestieră ș.a. Fabrici de mobilă, cherestea, parchete, celuloză și hârtie, tricotaje, confecții, mat. de constr., produse alim. Teatrul Tineretului (din 1959), complexul muzeal județean Neamț (fondat 1934), cu secții de arheologie, istorie, artă, etnografie. Muzeu de artă, muzeu de etnografie, muzeu de științele naturii (fondat 1960), Muzeul memorial „Calistrat Hogaș” (fondat în 1969). Festival internațional anual de teatru (din 1985). Parcul Cozla (sfârșitul sec. 19). Stațiunea de cercetări „Stejaru” a Universității din Iași. Importante locuri fosiliere (Cozla, Pietricica, Cernegura) cu pești fosili din Oligocen. Monumente: ruinele cetății geto-dacice de la Bâtca Doamnei; Curtea domnească a lui Ștefan cel Mare (1491); biserica Sf. Ioan Botezătorul, ctitorie a lui Ștefan cel Mare, construită între 15 iul. 1497 și 11 nov. 1498, cu fațada bogat decorată cu cărămizi aparente, smălțuite, în diferite tonalități de galben și verde, în alternanță cu discuri de ceramică smălțuită; Turnul-clopotniță sau Turnul lui Ștefan (1499), cu un ceas, cu patru cadrane, montat în 1920; bisericile Sf. Parascheva (ante 1618), Buna-Vestire (1740, renovată în 1828, cu pridvor adăugat în 1915), Sf. Gheorghe (1832), Trei Ierarhi (1837-1847), Sf. Parascheva (1995-1996); Casa Paharnicului (1835), casa lui Calistrat Hogaș (1880). Prima mențiune documentară apare (Kamena-Piatra) la sfârșitul sec. 14. În 1446, așezarea este consemnată ca având o Curte domnească și o biserică, iar în 1453 capătă statut de târg domnesc. La sfârșitul sec. 17, localit. Piatra figura ca oraș. În 1859, toponimul Piatra s-a adăugat la cel de Neamț, pentru a-l deosebi de late localități cu același nume. Declarat municipiu la 17 febr. 1968. Important centru turistic al Moldovei centrale. Rezervație geologică (Căldările de pe Cozla numite și Căldările Urieșilor).

Augustin (Sf.) m. cel mai vestit dintre Părinții Bisericii, episcop la Hipona, în Africa, filozof și teolog, celebru prin scrierile sale: Confesiuni, Cetatea lui Dumnezeu (354-430).

PRIPĂ s. f. (Numai în locuțiuni) Loc. adv. În (sau, învechit, cu) pripă = în grabă mare, repede, de zor; pe loc, la moment. Dimineața, la cinci ceasuri, corniștii cîntau zorile și toată lumea se pregătea în pripă. SADOVEANU, O. VI 273. I-a pregătit băiatului, în pripă, ce-a putut. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Descălecînd pe la gazde alergară cu pripă la cetate. NEGRUZZI, S. I 160. Fără pripă = fără grabă, pe îndelete, cu răgaz. Slujea în biserică fără pripă și toate le spunea și le făcea după tipic. GALACTION, O. I 207. ◊ Loc. prep. În pripa... = în graba momentului. Cîteva straie și cărți, răvășite în pripa plecării. C. PETRESCU, A. R. 197.

pluteu sn [At: DN³ / Pl: ? / E: it pluteo, lat pluteum] 1 (Ant) Mașină de război în formă de paravan semicircular, folosită pentru a proteja pe asediatori în timpul atacurilor zidurilor unei cetăți asediate. 2 Panou de marmură sau de lemn care protejează corul, altarul sau prezbiteriul bisericilor catolice. 3 Ladă sau scrin pentru păstrarea lucrurilor prețioase.

ORADEA, municipiu în NV țării, reșed. jud. Bihor, situat pe Crișu Repede, în Câmpia de Vest, la 12 km SE de punctul vamal Borș de la granița cu Ungaria; 209.904 loc. (2003). Nod foroviar și rutier. Aeroport. Termocentrală (105 MW). Centrală electrică geotermică. Ind. constr. de mașini (mașini-unelte de forjat, presat și debitat metale, mașină de găurit, raboteze, ciocane pneumatice, mașini de filetat, produse metalice de larg consum), mat. de constr. (cărămidă, prefabricate din beton, azbociment), de prelucr. a lemnului (mobilă, cherestea, dofărie și butoaie), chimică (coloranți și medicamente), a blănăriei și încălțămintei, textilă (țesături de bumbac, tricotaje, conf.), poligrafică și alim. (uleiuri vegetale, conserve, produse lactate, carne, spirt și drojdie, vin și băuturi alcoolice). Sere legumicole. Universitate fondată în 1963). Institut Biblic de învățământ superior (fondat în 1990). Centru național de cercetări geotermale. Teatru de stat cu secții de română și maghiară, teatri de păpuși, filarmonică. Biblioteca județeană „Gheorghe Șincai” (fondată în 1911). Muzeul Țării Crișurilor, adăpostit în Palatul episcopal, cuprinde colecții de istorie și arheologie, de ceasuri, argintărie, numismatică, lucrări de artă plastică, precum și piese de etnografie și și științele naturii (în special exponate ornitologice). La O. apare (din 1965), printre altele, revista literară „Familia”, ca o continuare a revistei omonime, apărută, sub conducerea lui Iosif Vulcan, în perioada 1880-1906. Monumente: cetatea Oradei (1114-1131, distrusă de invazia tătară în 1241, reconstruită în perioada 1570-1589, refăcută și extinsă între 1717 și 1780); bisericile romano-catolice Maica Îndurerată (1741), catedrala romano-catolică Sf. Maria (1752-1780), în stil baroc, cu o orgă de mari dimensiuni; biserica ortodoxă Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1760-1780, refăcută în 1864), cu turn-clopotniță de 40 m înălțime; Palatul episcopal construit în anii 1762-1770, în stil baroc, după planurile arhitectului austriac Franz Anton Hillebrand; biserica romano-catolică Sf. Ladislau (1720-1733); biserica Mănăstirii Ursulinelor (1772), azi biserica romano-catolică Sf. Ana; Biserica cu Lună, având hramul Adormirea Maicii Domnului (azi Catedrala episcopiei ortodoxe din Oradea), construită în anii 1784-1790, în stil baroc, cu elemente neoclasice, pictată pe pereții interiori în 1816-1817, repictată în 1977; în 1793 a fost instalat în turlă un orologiu și un glob care se învârte în jurul propriului ax, indicând fazele Lunii; biserica Mănăstirii Capucinilor (1827); Biserica reformată (1835-1853); sinagogă (1877); clădirea Teatrului de Stat (1899-1900), în stil neoclasic; pasajul Vulturul Negru (1907-1908) ș.a. În apropiere se află stațiunile Băile Felix și 1 Mai. Fondat pe locul unui castru roman. prima atestare documentară datează din anul 1113. Distrusă în timpul invaziei tătare (1241). Cunoaște o perioadă de înflorire a meșteșugurilor și comerțului în sec. 14-17. La jumătatea veacului 15 este menționat la O. un observator astronomic, primul în această parte a Europei. Aici s-a încheiat în 1538 pacea dintre Ferdinand de Habsburg și Ioan Zápolya cu privire la stăpânirea Transilvaniei. S-a aflat sub stăpânire otomană (1660-1692), apoi, de la sfârșitul sec. 17, a fost ocupată de Habsburgi. Monetăria locală bate, începând cu 1338. dinari de argint, iar în 1706-1710 trupele austriece emit monede de necesitate din cupru. În 1918, o dată cu Unirea, revine României, iar după pronunțarea Dictatului de la Viena (30 aug. 1940) a intrat sub ocupație ungară (până la 12 oct. 1944). Important centru cultural și politic al românilor transilvăneni. Declarat municipiu la 17 febr. 1968.

CONSTRUCȚIE. Subst. Construcție, clădire, edificiu, zidire, zidărie. Construcție civilă; casă, clădire, imobil, locuință, bloc, blochaus (rar), vilă, conac, culă (înv.), palat, castel; terasă, pavilion, belvedere, rotondă. Clădiri oficiale: instituție, așezămînt, stabiliment (ieșit din uz), reședință; teatru, operă, ateneu, ateneu popular, casă de cultură, cămin cultural, sală de concerte; muzeu, expoziție. Construcții sanitare: spital, policlinică, sanatoriu, bolniță (înv.), dispensar; maternitate, casă de nașteri; casă de odihnă. Construcții sportive: stadion, teren de sport, arenă; amfiteatru; sală de sport; bazin de înot, piscină; velodrom; kartodrom; hipodrom. Sat olimpic. Construcții turistice: hotel, motel, han, cabană, camping, casă de vînătoare. Construcții industriale: uzină, fabrică; hală; secție, atelier; turn; pavilion. Construcții hidrotehnice: dig, stăvilar, baraj; ecluză; canal; hidrocentrală. Construcții feroviare: gară; peron; depou; scanton; tunel; pod, viaduct. Construcții anexe: adăpost, șopron, șură, grajd, saivan (reg.), saia (reg.), olum (reg.), colniță (reg.), slon (reg.); magazie, siloz, doc; garaj. Construcții militare: fortificație; cetate, cetățuie (dim.), fort, redută, fortăreață, cazemată, bastion, meterez; turn, culă, donjon. Așezăminte de cult: biserică, catedrală, bazilică, templu, mănăstire, capelă, paraclis. Construcții monumentale: monument; obelisc, coloană; piramidă; mauzoleu, panteon; cavou, criptă, osuar. Construcție, construire, edificare, clădit, zidărie, zidărit. Șantier de construcții. Arhitectură, arhitectonie (înv.). Constructor, clăditor (rar), arhitect, proiectant, ziditor, zidar. Adj. Zidit. Arhitectural, arhitectonic; edilitar; imobiliar. Vb. A construi, a clădi, a zidi, a zidui (rar), a dura, a înălța, a edifica, face (a ridica) o construcție. A proiecta, a face un proiect. A pune piatra de temelie; a ridica schelele; a pune cărămizi; a turna beton; a cimenta; a finisa; a da în folosință. Adv. Arhitectonicește (rar). V. adăposturi pentru animale, apărare, așezămînt de cult, local, locuință, magazie, monument, obstacol.

BUNEȘTI 1. Com. în jud. Brașov; 2.298 loc. (1991). Cetate țărănească (sec. 15-16) în stil gotic. 2. Com. în jud. Suceava; 2.556 loc. (1991). 3. Com. în jud. Vîlcea; 2.955 loc. (1991). Biserică (sec. 18) în stil brîncovenesc.

Astion († 2902 d. Hr.), sfânt martir, ucenic al preotului Epictet, împreună cu care a suferit martiriul pe timpul împăratului Dioclețian și al comandantului Latronianus în cetatea Halmyris, cetate romană pe malul lacului Razelm, nu departe de actualul sat Dunavățul de Jos, jud. Tulcea. Biserica îl sărbătorește la 8 iulie.

HOMOROD 1. Râu, afl. stg. al Someșului; 55 km. Izv. din Culmea Codrului, trece prin C. Someșului și se varsă pe terit. Ungariei. Canalizat în cursul inf. Se mai numește Homorodu Vechi. 2. Rîu, afl. dr. al Oltului, format din Homorodu Mare (52 km) și Homorodu Mic (46 km), care izv. din M-ții Harghita. 3. Com. în jud. Brașov, pe râu Homorod (2); 2.549 loc. (1998). Expl. de andezite. Cherestea și produse lactate. Herghelie. Stațiune balneoclimaterică de interes local, cu izvoare cu ape minerale sulfuroase, clorurate, bicarbonatate. Biserică evanghelică (sec. 13), cu fresce din sec. 14, refăcută și întărită (sec. 16-19), situată în mijlocul unei puternice cetăți țărănești, cu dublă incintă (sec. 15-16).

CRISTIAN 1. Com. în jud. Brașov; 3.918 loc. (1991). Expl. forestiere, de cărbune brun, calcare și argile refractare. Cărămidă și țiglă. Stație de c. f. Biserică evanghelică (sec. 13, fortificată în sec. 16), biserică ortodoxă (1795). 2. Com. în jud. Sibiu; 3.501 loc. (1991). Constr. metalice, prefabricate din beton. Stație de c. f. Cetate țărănească (sec. 15-16).

ARAD 1. Cîmpia Aradului, zonă înaltă a Cîmpiei de Vest, situată la N de Arad, între Mureș și Crișu Alb. Alt. max.: 124 m Importantă zonă agricolă (cereale, viticultură, legumicultură, creșterea animalelor). 2. Municipiu în extremitatea de V a țării, în Cîmpia de Vest, pe Mureș, reșed. jud. Arad: 198.971 (1991). Nod feroviar și rutier. Aeroport internațional. Important centru al ind. constr. de mașini (strunguri, vagoane de metrou, vagoane de cale ferată pentru mărfuri și călători, utilaj agricol, mori pentru prepararea furajelor etc.), al ind. textile (conf. și tricotaje, filatură și țesături de bumbac), chimice (coloranți, lacuri și vopsele, îngrășăminte chimice), mat. de constr. (prefabricate din betob, cărămiși și țiglă), prelucr. lemnului (mobilă, cherestea), piel. și încălț., alim. (zahăr, preparate din carne, produse lactate, uleiuri vegetale, conserve de legume și fructe, produse de panificație etc.). Fabrică de jucării și de ceasuri deșteptătoare. Centru viticol, legumicol (mari sere) și pomicol (piersici). Centru cultural cu vechi tradiții: institut de învățămînt superior (Universitatea „Aurel Vlaicu”), teatru de sta (cu secțiile română și maghiară), teatru de marionete, filarmonică, muzee, bibliotecă cu colecții rare. Cetate (sec. 18), primăria (sec. 19) în stil neo-renascentist, teatrul vechi (1816-1817) în stil neoclasic, clădirea Tribunalului (1892) în stil neobaroc, Palatul Culturii (1910-1913) în stil eclectic în care este adăpostit și Muzeul județean. Menționat documentar în 1156, iar ca oraș în 1329; ocupat de turci în 1552; eliberat de oștile lui Mihai Viteazul (1599) a reintrat în stăpînirea Porții Otomane (1616) pînă la sfîrșitul sec. 17; în 1685 a trecut sub dominația habsburgică. Important centru al luptei românilor pentru emanciparea națională, politică și culturală. În 1812, aici a fost înființată „Schoala preparandă sau pedagoghicească a nației românești”, prima școală normală românească din Transilvania. A. a fost un important centru al revoluției din 1848-1849 și sediul Consiliului Național Român Central în 1918. Declarat municipiu în 1968. 3. Jud. în extremitatea vestică a României, la graniță cu Ungaria, în bazinele rîurilor Mureș și Crișu Alb; 7.652 km² (3,22 la sută din supra. țării); 503.768 loc. (1991), din care 52,9 în mediul urban; densitate: 66,7 loc./km². Reșed.: municipiul Arad. Orașe: Chișineu-Criș, Curtici, Ineu, Lipova, Nădlac, Pîncota, Sebiș. Comune: 67. Relief variat: în NE și E ramificațiile vestice ale M-ților Codru-Moma (1.112 m, vf. Pleșu) și Zarand (836 m, vf. Drocea), care închid înre ei golful depr. Zarand-Gurahonț-Hălmagiu, în S DealurileLipovei (200-400 m alt.), iar în V Cîmpia de Vest, cu subunitățile ei (Cîmpia Vingăi, Cîmpia Aradului, Cîmpia Crișurilor, Cîmpia Cermei). Climă temperat-continentală, moderată, cu ierni blînde și veri relativ călduroase. Temp. medie anuală de 8 °C în zona de munte și 11 °C în cîmpie. Precipitațiile medie anuale însumează c. 1.000 mm în reg. montane și 600 mm în cîmpie (mai abundente în lunile mai-iun.). Vînturi dominante dinspre SV și V. Hidrografia este reprezentată în principal prin cursul inf. al Mureșului, care străbate jud. pe 220 km, și prin cel mijlociu al Crișului Alb sînt legate de cele ale Mureșului printr-o rețea densă de canale (Matca, Ier-Turnu-Dorobanți, Morilor etc.) folosite pentru drenarea și irigarea terenurilor agricole. Resurse naturale: petrol și gaze naturale (Pecica, Turnu), min. complexe (sulfuri polimetalice în zonele Hălmagiu, Brusturi, Luncșoara, Pănișeni), pirite cuprifere (Petriș, Roșia Nouă), molibden (Săvîrșin), marmură (Moneasa, Căprioara, Vîrfurile), dolomite (Minișu de Sus), andezite (Vîrfurile, Aciuța, Mocrea), calcare, argile, gresii, păduri etc. Izv. cu ape minerale la Lipova (feruginoase, carbogazoase, calcice, magneziene, sodice) și Moneasa (carbogazoase, alcaline, mezotermale). Economia. Industria reprezintă principala ramură a economiei jud. A. În 1989, ponderea covîrșitoare în realizarea valorică a prod. globale înd. o deținea subramura constr. de mașini (38,6 la sută), concentrată cu precădere în municipiul Arad și profilată pe producerea unei game variate de vagoane de cale ferată pentru mărfuri și călători (inclusiv vagoane de metrou), pe realizarea celei mai mari părți a prod. de strunguri a țării (cu secții la Lipova și Chișineu-Criș) și a întregii prod. de ceasuri, precum și pe prod. de utilaje feroviare și agricole, mori pentru preaprarea furajelor etc. Ponderi mari dețin și ind. textilă și a conf., 16 la sută (Arad, Lipova, Chișineu-Criș, Ineu), ind. chimică, 6.5 la sută (Combinatul de Îngrășăminte Chimice Arad), de prelucr. a lemnului (Arad, Pîncota, Sebiș, Lipova, Ineu, Nădlac), mat. de constr. (Arad.), alim. (preparate din carne și lapte, zahăr, conserve de legume, morărit și panificație etc.). Agricultura, cu vechi tradiții și un caracter diversificat, dispune de însemnate supr. cultivate cu porumb (105.352 ha, 1989), grîu și secară (102.781 ha), plante de nutreț, orz și orzoaică, plante uleioase, sfeclă de zahăr, cartofi, leguminoase pentru boabe, tutun etc. Supr. apreciabile sînt acoperite cu sere legumicole (Arad), specializate în prod. de tomate, castraveți, ardei gras etc. Viticultură (podgoriile Miniș, Pîncota, Șiria, Ghioroc, Păuliș ș.a.), pomicultură (Lipova, Zăbrani, Buteni ș.a.). În 1990, sectorul zootehnic dispunea de numeroase ferme moderne specializate în creșterea porcinelor (408,9 mii capete), ovinelor (442,1 mii capete), bovinelor (175,7 mii capete), păsărilor (2950,5 mii capete) etc. Căi de comunicație (1990): 485 km c. f. (196 km electrificate) și 2.087 km de drumuri publice (478 km modernizate). Pe terit. jud. A. se remarcă un intens trafic de mărfuri și călători pe c. f. și șosele, datorat punctelor de frontieră Curtici și Nădlac. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): Universitatea „Aurel Vlaicu”, 285 școli generale, 26 licee, 456 biblioteci, 165 cinematografe, cu filarmonică și un teatru (la Arad), muzee etc. Turism. Existența unui relief variat (inclusiv cel carstic de la limita cu jud. Bihor unde se află izbucul de la Călugăreni), prezența unor izv. cu ape minerale care au generat dezvoltarea stațiunilor balneoclimaterice Lipova și Moneasa, numeroasele obiective istorice și social-culturale (cetățile de la Arad, Șoimuș, Șiria, Dezna), castele medievale de la Macea, Sebiș, Curtici, Șiria, Dezna, Pîncota, bisericile de lemn de la Bodești, Hălmagiu, Ionești, mănăstirile Secusigiu și Pecica, muzeele de istorie și etnografie de la Arad, Lipova, Sebiș, Curtici, parcurile dendrologice de la Gurahonț, Lipova și Macea, rezervațiile botanice Petriș și Zimbru, varietatea și originalitatea etnografiei și folclorului (bogăția cromatică a portului popular din zonele Șicula, Birchiș, Secusigiu), centrele de ceramică (Bîrsa, Hălmăgel, Tîrnovița, picturile naive din Brusturi etc.) au favorizat dezvoltarea unui intens turism de tranzit și de sejur. Indicativ auto: AR.

PIETROASA 1. Com. în jud. Bihor, situată la poalele de NV ale m-ților Bihor, pe râul Crișu Pietros; 3.403 loc. (2003). Expl. de marmură (Chișcău), de calcar și de granit. Centru etnografic și de artă populară (sculpturi în lemn, mobilier țărănesc, rotărit, țesături și costume populare). Teritoriul comunei este inclus în Parcul Național al Munților Apuseni; în cadrul lui se află o serie de rezervații naturale: Pietrele Galbenei, Valea Galbenei, platoul carstic Padiș, Piatra Bulzului, ghețarul „Focul Viu”, Avenul Borțigului, molhașurile din valea Izbucelor, Cetățile Ponorului, Fâneața izvoarelor Crișului Pietros, Pietrele Boghii, Săritoarea Bohodeiului, depr. Bălileasa, Groapa de la Barsa, vf. Biserica Moțului, platoul carstic Lumea Pierdută. Pe terit. satului Chișcău se află Peștera Urșilor. Satul P. apare menționat documentar în 1587. În satul Cociuba Mică, atestat documentar în 1587, se află biserica Sf. Gheorghe (sec. 18). 2. Com. în jud. Timiș, situată la poalele de NV ale m-ților Poiana Ruscăi, pe cursul superior al râului Bega Poieni; 1.169 loc. (2003). Expl. de min. de fier și de calcar. În satul P., atestat documentar în 1514, se află biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1779), iar în satele Crivina de sus și Poieni, bisericile de lemn cu hramul Cuvioasa Parascheva (1676, renovată în 1778 și din 1791, pictată în 1812).

LANDSHUT [lántshu:t], oraș în SE Germaniei (Bavaria), pe râul Isar, la 393 m alt., la 55 km NE de München; 55,7 mii loc. (1992). Nod rutier. Constr. de mașini și aparate electrice; produse textile, chimice (lacuri), de sticlărie și alim. (bere, ciocolată, tutun). Mobilă. Așezarea a fost întemeiată în 1204 în jurul unei cetăți fortificate, Trausnitz, în interiorul căreia s-a construit capela Sankt Georg (1210-1220). A devenit oraș în 1279. Mănăstire dominicană (1271); bisericile cisterciană Seliqenthal (1232), Sankt Blasius (1271-1386) și Sankt Martin (1390-1432), în stil gotic. Primărie (sec. 14); castel în stil renascentist (1536-1540, cu refaceri din 1780). Biserica Iezuiților (1631-1641). Între 1800 și 1826 a fost sediul Universității bavareze.

LOCARNO, oraș în SE Elveției (Ticino), pe malul de N a L. Maggiore, la gura de vărsare a râului Maggia, la poalele Alpilor Lepontini; 14,4 mii loc. (1990). Constr. de motoare. Renumită stațiune climaterică și turistică. Festival de film. Monumente: cetate (menționată în 968, distrusă în 1156 și reconstruită în sec. 15); castelul Visconti (1342); Casa del Negromante (c. 1500), Casa Rusca (sec. 17); bisericile Santa Maria del Selva (1425); Madonna del Sasso (1480-1616), Buna Vestire (1502), Sant Antonio (1668-1674), San Vittore în Muralto (sec. 17). Menționat documentar în 789, a intrat în posesia ducilor de Milano (1342) și a elvețienilor (1513). – Acordurile de la L., sistem de acorduri și convenții de arbitraj adoptate de Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Belgia, Cehoslovacia și Polonia la Conferința de la L. (5-16 oct. 1925) și semnate la Londra (1 dec. 1925). Dintre acestea, cel mai important document a fost Pactul de Garanții Renan, privitor la inviolabilitatea granițelor franco-germane și germano-belgiene, stabilite prin sistemul tratatelor de pace de la Versailles și la menținerea zonei demilitarizate a Rinului. Garanții acestui pact au fost Marea Britanie și Italia. În mart. 1936, ocupând zona demilitarizată, germanii au denunțat pactul.

RĂȘINARI, com. în jud, Sibiu, situată la poalele NE ale m-ților Cindrel, pe cursul superior al râului Sebeș, la 12 km SV de municipiul Sibiu, de care este legat printr-o linie de tramvai și una de autobuz; 5.598 loc. (2005). Expl. de serpentină (folosită pentru lucrări de ornamentații). Expl. și prelucr. lemnului. Producție meșteșugărească (sănii, șarete, bănci pentru școli etc.). Centru de cusături și țesături populare (covoare, carpete, ștergare, laibăre etc.), de articole de artizanat (blidare, mese, cuiere, obiecte de uz casnic ș.a.) și de ceramică cu decorațiuni. Pomicultură, creșterea animalelor (în special ovine). În satul R., atestat documentar în 1488, se află un muzeu etnografic și de științele naturii, casa memorială „Octavian Goga”, ruinele unei cetăți din sec. 12-13, conacul „Berceanu” (sec. 19), o casă din lemn (1832), clădirea vechii școli (1836, cu adăugiri și reparații din 1864, 1904, 1957) și biserica Cuvioasa Parascheva (1752-1758), cu picturi murale interioare și exterioare originare, în cadrul cărora se regăsesc unele personaje în port popular local. R. se află în renumita zonă Mărginimea Sibiului, remarcabilă prin frumusețea portului popular, a cusăturilor și țesăturilor populare, a caselor decorate artistic, a porților de lemn sculptate etc.

EREVAN, cap. Armeniei; 1,3 mil. loc. (1991). Nod de comunicații. Aeroport. Siderurgie, metalurgia aluminiului, generatoare, turbine, mașini-unelte, aparataj electrotehnic, țesături de mătase, mase plastice, produse de cauciuc sintetic și alim. (vinuri). Hidrocentrală. Centru cultural (universitate, filarmonică, teatre, muzee) și științific (academie de științe, institute de cercetări etc.). Biserici din sec. 13-18. Întemeiat în sec. 1 î. Hr. Pe locul actual al E. s-a construit, în 782 î. Hr., cetatea Erevun (Erebuni) – de unde și denumirea de azi – aflată în ruină. Menționat pentru prima oară în sec. 6, ca făcând parte din Regatul Armeniei. Important centru al comerțului medieval transcaucazian (din sec. 13); din 1440 centru ad-tiv al Armeniei răsăritene. Reșed. a Hanatului persan de E. din sec. 17. Anexat Imp. Rus în 1828. A devenit, în 1918., cap. Rep. Armene independente și, în 1920, a Republicii Sovietice Socialiste Armenia. Din 1991, cap. Armeniei.

RARĂU 1. Masiv muntos în N m-ților Bistriței (Carpații Orientali), între văile Moldovei (la N) și Bistriței (la S) alcătuit din șisturi cristaline și calcare mezozoice. Eroziunea diferențială a scos în evidență calcare sub formă de turnuri, piramide, blocuri, pereți abrupți, stânci zvelte (ex. Pietrele Doamnei, monument al naturii). Alt. max.: 1.651 m (vf. Rarău). Rezervația științifică Codrul secular Slătioara (1.064 ha), situată pe versantul de E, include păduri seculare de fag în amestec cu brad și molid, cu exemple rare de tisă (Taxus baccata), iar la altitudini mai mari păduri de molid. Pe creastă se află pajiștea numită „plaiul Todirescu” (44 ha), cu un bogat covor vegetal format din arnică, margarete, clopoței de munte etc. Obiectiv turistic. Stație meteorologică Pârtie de schi. Conform legendei, masivul R. s-a numit Dodu, până în anul 1541, denumirea actuală datând din timpul lui Petru Rareș, care i-a atribuit acest nume. 2. Mănăstire (de călugări) situată pe masivul cu același nume, având biserica cu hramul Sf. Ioan Boguslavul, construită de către Petru Rareș, în timpul celei de-a a doua domnii (1541-1546), pe locul unei biserici vechi a fostei sihăstrii Dodu, care data de la sf. sec. 15. În 1538, în timpul refugierii lui Petru Rareș în cetatea Ciceu, aici s-au ascuns Doamna Elena (soția sa) cu copiii, fiind ocrotiți de călugării sihăstriei Dodu. Drept recunoștință, domnul a sprijinit construirea bisericii și a poruncit ca sihăstria și muntele să se numească Rarău. Jefuită și devastată de mai multe ori, mănăstirea a fost desființată de austrieci în 1786, fiind reînființată în 1918; în 1959 a devenit schit, iar din 1990 mănăstire. Aici se află o icoană a Maicii Domnului, considerată făcătoare de minuni.

VECINĂTATE², vecinătăți, s. f. 1. Starea, situația cuiva sau a ceva care șade, este, se află alături, în apropiere de altceva sau de altcineva; raportul dintre doi sau mai mulți vecini. Fluviul nu se vedea... dar vecinătatea covîrșitoare i se simțea. SADOVEANU, P. M. 14. 2. (Cu sens colectiv) Locurile vecine (în raport cu un loc dat); împrejurime. Deschisese... o școală, în care curînd se îmbulzise tot tineretul din vecinătate. SADOVEANU, E. 212. ◊ Loc. adv. În vecinătate = (cu sens local) în apropierea unui loc; (cu sens temporal) în apropierea unui anumit timp, unui anumit moment. Are să fie pe aici, în vecinătate, o tabără ostășească. BOLINTINEANU, O. 420. Dau asalt voinicește și în vecinătatea serii izbucnesc în cetate. BĂLCESCU, O. II 115. ♦ (La pl.) Locurile din jurul unei proprietăți, delimitate în raport cu proprietarii respectivi. Ce vecinătăți avea [biserica] nu mai țin minte. GALACTION, O. I 39. 3. (Cu sens colectiv) Cei care sînt sau locuiesc în apropiere (față de un loc dat); vecinii. Vocea ei argintie, răsunînd prin geamurile ferestrelor, trezea adeseori vecinătatea din somn. GANE, N. I 101.

MINAREA s. f. (Învechit) Minaret. Au zidit un mecet foarte mare și frumos cu patru minareale (cca 1650). GCR I, 149/23, cf. MAG. IST. I, 248/15. O minare a unii geamii (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 286/4, cf. VĂCĂRESCUL, IST. 248. Un șeic . . . a ucis de curînd doi preoți greci, slobozind cu pușca asupra lor din vîrful unei minarele. GT (1839), 110V29. Se zărește minareaua de costor cu-aur suflată. NEGRUZZI, S. II, 131. În fața acestei biserici sint două cupole In formă de minarele. FILIMON, O. II, 72. De mult imamul din minare cîntase. ALECSANDRI, P. I, 238. Cetăți cu mii de minarele. ODOBESCU, S. III, 14. Medeanuri goale, minarele subțiri. . . toate erau pentru franțuz de un interes necontenit împrospătat. SADOVEANU, Z. C. 269, cf. id. O. XIII, 868. - Pl.: minarele. - Și: minare s. f. – Din tc. minare.

LUGOJ 1. Dealurile Lugojului, subunitate a Dealurilor Vestice (Dealurile bănățene), situată la marginea de V și NV a M-ților Poiana Ruscăi, între văile superioare ale râurilor Bega (la N) și Timiș (la S), dominând Câmpia Lugojului (în S) și Depr. Făget (în N) cu peste 100 m. Alcătuite predominant din pietrișuri, nisipuri, argile și depozite loessoide, cu petice de cristalin, D.L. prezintă culmi netede și prelungi, înălțimi care oscilează între 200 și c. 500 m alt. (culmile Șura 233 m, Cârla 233 m, Fântânii 263 m, Poiana 306 m, Iricești 366 m ș.a.). Alt. max.: 496 m (Măgura Surduc, dezvoltată pe cristalin). Pomicultură. 2. Câmpia Lugojului, subunitate a Câmpiei de Vest, situată între Pod. Lipovei (la N), Dealurile Lugojului (la E) și Dealurile Pogănișului (la S), drenată de râurile Timiș și Cerna cu afl. lor. Pătrunde în zonele limitrofe deluroase sub formă de golfuri, iar spre V se deschide larg către Câmpia Timișului. Acoperită cu soluri brune și brune podzolite, favorabile culturilor agricole. Alt. max.: 202 m. 3. Municipiu în jud. Timiș, situat în Câmpia Lugojului, la 125-176 m alt., pe râul Timiș, la 60 km E de Timișoara; 48.629 loc. (2000). Nod feroviar și rutier. Expl. de balast. Termocentrală. Constr. de utilaje și piese de schimb pentru ind. textilă și pentru ind. pielăriei, de utilaje pentru ridicat și transportat, de caroserii, de remorci și semiremorci, de produse metalice de larg consum. Fabrici de mobilă, încălțăminte (inclusiv calapoade), de prelucr. a maselor plastice și a cauciucului, de ceramică fină (faianță) și brută (cărămizi), de jucării și de produse alim. Filatură de mătase naturală și artificială. Țesătorie de bumbac. Tipografie. Muzeu de istorie, artă și etnografie. Teatru municipal. Vestigii neolitice și din epocile bronzului și fierului. Localitatea apare menționată documentar în 1334 cu numele Sacerdos de Lucas, în 1376 este consemnată cu toponimul Castrum Lugas, iar în 1542 capătă statut de oraș (civitas) pe lângă cetatea regală din sec. 14 (reconstruită în 1440). În 1551 i se acordă statut de oraș regal liber; la 17 febr. 1968 este declarat municipiu. Monumente: biserica Adormirii Maicii Domnului (1759-1766), în stilul barocului târziu, cu picturi murale originare și două turle de 57 m înălțime, refăcută după incendiul din 1842 și restaurată în 1937-1944; biserica fostei mănăstiri minorite (1733, cu unele transformări și adăugiri din 1796 și 1932); biserică greco-catolică (1853-1854); turnul clopotniță al bisericii Sf. Nicolae (1726-1728); birtul Poștei (1726); clădirea Teatrului municipal (1835).

MIERCUREA CIUC, municipiu în jud. Harghita, în Depr. Ciuc, pe stg. Oltului, reșed. jud. Harghita; 46.021 loc. (2000). Expl. de andezit (Jigodin-Băi). Constr. de tractoare și subansamble pentru tractoare, de utilaje și piese de schimb pentru ind. forestieră; ind. metalurgică, poligrafică, chimică, de prelucr. a lemnului (mobilă), de conf. și tricotaje, de industrializare a laptelui și cărnii; îmbutelierea apelor minerale. Filatură de lână pieptănată. Institut de învățământ superior, din 1976. Patinoar artificial (4.000 locuri). Muzeul secuiesc al Ciucului, cu secții de arheologie și istorie, artă plastică, etnografie, științele naturii. Stațiuni balneoclimaterice în localitățile componente Jigodin-Băi și Harghita-Băi. Turism. Menționat documentar ca sat în 1427, apoi ca oppidum la 5 aug. 1558. Declarat municipiu la 27 iul. 1979. Monumente: cetatea Mikó, de fapt un castel construit în anii 1611-1621 (refăcut în perioada 1714-1716) cu turnuri de apărare; mănăstirea franciscană Șumuleu, cu o biserică ctitorită în 1444 de Iancu de Hunedoara și terminată în 1448, demolată în 1802 și reconstruită în anii 1804-1835, în stil neoclasic; capela Sf. Anton (1661); clădirea Primăriei vechi (1884); biserica ortodoxă Sf. Nicolae (1929-1935, cu picturi murale originare, restaurată în anii 1988-1990), devenită (1994) catedrală episcopală.

TAS, tasuri, s. n. (Învechit; și în forma teas) 1. Vas plat, de obicei de formă rotundă; tipsie, taler, disc; (astăzi) talerul cîntarului în care se pune marfa pentru a fi cîntărită. Teasuri de aramă cizelate cu arabescuri minunate. ALECSANDRI, la TDRG. Coaja putea să-i slujească... în loc de teas. DRĂGHICI, R. 51. ◊ Fig. Către seară, pe cînd soarele începe a se ascunde în tasul său de aur din dosul dealurilor civite, ea ajunse la porțile cetății Eleusis. ODOBESCU, S. III 281. ◊ Expr. A umbla cu tasul = a face chetă; a cerși. Stan... a umblat cu tasul prin biserică. SLAVICI, N. I 59. ♦ Lighenaș de care se servește bărbierul cînd bărbierește. În lume nu-i veselie Fără brici și fără teas. La TDRG. 2. Cupă; ceașcă (de lut). Dați-mi mai bine-un pic de vin; E leac de spaimă... – Ține... – A!... dar nu-i teasul plin. ALECSANDRI, T. II 77. ◊ Fig. Vlaicu vrea să dea dup-un străin pe domnița Anca... Teasul e de-acuma plin. DAVILA, V. V..119. 3. Fiecare dintre cele două talere ale chimvalului; p. ext. chimval. Ciocneau teasuri de alamă. ALECSANDRI, P. III 156. Patru zilezani care ciocneau teasuri. La TDRG. ♦ (Rar) Fiecare dintre cele două capace ale unui medalion. Cel din Snagov are chiar aceeași structură, fiind compus și el de doi mici tasuri metalice ce se deschid pe balama. ODOBESCU, S. I 394. – Variantă: teas s. n.

ALBA, jud. în partea central-vestică a României, pe cursul mijlociu al Mureșului; 6.231 km² (2,62 la sută din supr. țării); 420.548 mii loc. (1991), din care 55,1 la sută în mediul urban; densitate: 66,4 loc /km². Reșed.: municipiul Alba Iulia. Orașe: Abrud, Aiud, Blaj, Cîmpeni, Cugir, Ocna Mureș, Sebeș, Zlatna. Comune: 67. Relief accidentat: în V o zonă muntoasă, cu alt. pînă la 1.826 m (M-ții Trascău, ramificațiile estice ale M-țilot Bihor și cele sudice ale Muntelui Mare), în S prelungirile M-ților Cindrel și Șureanu (alt. max. în Vîrful lui Pătru, 2.136 m) și în E și SE o reg. de podiș (Pod. Tîrnavelor și Pod. Secașelor). În lungul văilor, ce fragmentează spațiul montan, se desfășoară cîteva depr. bine individualizate: Abrud, Zlatna, Trascău și Cîmpeni. Climă temperat-continentală variind în funcție de unitățile de relief (mai blîndă în culoarul văii Mureșului și Pod. Tîrnavelor, unde temp. medie anuală este de 9,5°C și mai aspră în reg. montană, 2°C). Precipitațiile oscilează între între 600 și 1.000 mm anual. Hidrografia: Mureșul reprezintă pr. colector al apelor de pe întreg terit. jud. (Tîrnava, Sebeș, Arieș, Ampoi etc.). Resurse naturale: min. auro-argentifere (Abrud, Zlatna, Baia de Arieș, Almașu Mare, Roșia Montană), pirite cuprifere (Bucium), cinabru (Izvoru Ampoiului), gaz metan (Cetatea de Baltă, Tăuni), sare (Ocna Mureș), calcare (Abrud, Galda de Sus), marmură (Sohodol), argile, nisipuri, păduri (1/3 din supr. jud.). Economia. Cele mai importante ramuri ind. sînt.: ind. constr. de mașini și a prelucr. metalelor (30,6 la sută din prod. globală, 1989), care produce utilaj minier și agricol, utilaje pentru ind. mat. de constr. (Alba Iulia, Blaj, Cugir), ind. metalurgiei neferoase (Abrud, Zlatna), ind. de expl. și prelucr. a lemnului (Cîmpeni, Aiud, Blaj, Sebeș), chim. (Ocna Mureș, Zlatna), mat. de constr. (Aiud, Alba Iulia, Ocna Mureș, Blaj), faianței și porțelanului (Alba Iulia), hîrtiei (Petrești), conf. și tricotajelor (Cîmpeni, Cugir, Aiud, Sebeș), alim. Produse meșteșugărești specifice zonei M-ților Apuseni: tulnice, ciubere, fluiere, pieptare, diverse țesături cu motive naționale etc. Agricultura are un caracter diversificat. În 1989, structura culturilor de cîmp era dominată de culturile de grîu și secară (37.508 ha) urmate de cele de porumb (31.784 ha), plante de nutreț (22.743 ha), cartofi, sfeclă de zahăr, legume etc. Culturile viticole sînt mai răspîndite în Pod. Tîrnavelor și pe dealurile din jurul orașului Sebeș, fiind renumite podgoriile de la Alba Iulia, Blaj, Crăciunelu de Jos, Jidvei, Aiud, Ighiu ș.a. Pomicultura are condiții optime în zona dealurilor, cele mai importante bazine pomicole aflîndu-se în arealul localităților Șona, Galda de Jos, Cugir, Stremț, Ighiu, Rimetea, Gîrbova ș.a. (pruni, meri, cireși, vișini, nuci etc.). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea: 150,8 mii capete bovine, 375,4 mii capete ovine, 143,2 mii capete porcine, 1.843,8 mii capete păsări ș.a. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară dispune de 315 km din care 148 km electrificate, iar cea rutieră de peste 1.972 km drumuri publice, dintre care 391 km modernizate. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): o universitate, 402 școli generale, 25 licee, 460 biblioteci, 148 cinematografe, muzee, case imemoriale etc. Turism. Frumusețea peisajului, marea diversitate a monumentelor naturii, a celor istorice și arhitectonice, bogăția și varietatea etnografiei și folclorului etc., înscriu această zonă la loc de frunte în patrimoniul turistic al țării. Farmecul deosebit al M-ților Apuseni, cu culmile lor domoale, pe care se risipesc pînă aproape de vîrf așezările omenești, prezența numeroaselor forme carstice (peșterile Pojarul Poliței și Scărișoara, complexul carstic de pe valea Gîrdișoara, Cheile Ordîncușei, Galdei, Runcului ș.a.), masivul de roci bazaltice „Detunatele”, Rîpa Roșie ee lîngă Sebeș, declarate monumente ale naturii, sînt numai cîteva dintre atracțiile jud. La acestea se mai adaugă: calcarele de la Ampoița (rezervație geologică), Ghețarul de la Vîrtop (rezervație speologică), Iezerul Șureanu (rezervație complexă), Pădurea de larice de la Vidolm (rezervație forestieră), precum și valoroase obiective istorice și de arhitectură (Cetatea de loa Alba Iulia, Cîmpia Libertății de la Blaj, Catedrala romano-catolică, clădirea Palatului episcopal și biblioteca Battyáneum din Alba Iulia, Biserica evanghelică din Sebeș etc.). În suita manifestărilor folclorice, un loc deosebit îl ocupă tradiționalul „Tîrg de fete” de pe Muntele Găina, una dintre cele mai ample și origine serbări populare organizate anual în luna iulie. Indicativ auto: AB.

DESPRESURA, despresor, vb. I. Tranz. A elibera o unitate militară împresurată sau o cetate asediată (prin îndepărtarea armatei asediatoare). Magheru însă și-a împărțit oamenii în două părți. O parte a trimis-o să ocupe biserica din sat, iar cu altă parte a dat năvală și a despresurat pe căpitanul sîrb și oamenii lui. CAMIL PETRESCU, O. I 165. ◊ Fig. Trăsnetele plesneau și mai dese; fulgerele se încrucișau, iar tunetele despresurau adunătura norilor, spărgîndu-i în șuvoaie mari de apă. MIHALE, O. 510. Din descînt să despresoare Visul Zînei, netrăit. TOMA, C. V. 141. – Prez. ind. și: despresur (CASSIAN, H. 58).

AUGUSTIN (Aurelius Augustinus) (354-430), teolog, filozof și scriitor latin. Episcop de Hippona. Unul dintre părinții latini ai bisericii, canonizat de biserica catolică. A considerat cunoașterea umană ca participare la cunoașterea divină și și a făcut din ideile platoniciene idei ale înțelegerii lui Dumnezeu („Cetatea lui Dumnezeu”, „Confesiuni”). Doctrina sa despre păcatul originar, despre grația divină și predestinare a avut un rol hotărîtor în constituirea dogmei catolice și a concepției creștin-medievale despre om.

BIZANTÍN, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Bizanțului sau Imp. Bizantin, Bizantin, privitor la Bizanț sau la Imp. Bizantin. ♦ Artă b. = denumire dată artei dezvoltate în sec. 6-15 pe terit. Imp. Bizantin. În evoluția sa cunoaște trei perioade mari: prima cuprinde sec. 6-9, a doua sec. 10-12 și a treia sec. 13-15. S-a format pe baza artei creștine vechi, căreia i s-au adăugat elemente proprii artei Orientului elenistic (Egipt, Siria, Persia). În general, este o artă de curte somptuoasă, caracterizată printr-o mare varietate de forme și prin bogăția ornamentației. Se dezvoltă arhitectura religioasă, civilă și militară. Printre cele mai importante monumente: biserica Sfînta Sofia din Constantinopol (532-537), biserica San Vitale din Ravenna (532), biserica mănăstirii Daphni din Atena (sec. 12) etc. În cadrul picturii se remarcă trei tendințe, corespunzătoare celor trei perioade mari: istorică, dogmatică și narativă. Cunosc o mare înflorire pictura de manuscris și de icoane și pictura monumentală (mozaicul și fresca). Din sculptură nu au mai rămas decît piese mărunte, lucrate în relief scund sau traforaj, realizate în metal, fildeș și în piatră. În artele decorative o dezvoltare aparte au țesăturile scumpe, argintăria, emailurile etc. A. b. a influențat puternic dezvoltarea artei din Balcani, din Rusia și chiar din Occident (pictura Renașterii italiene timpurii). Pe terit. Țărilor Române prezența a.b. a fost deosebit de puternică încă din sec. 9, jucînd un rol hotărîtor în formarea artei medievale românești, prin intermediul cetăților bizantine din zona Dunării de Jos (Păcuiul lui Soare, Dinogeția). Monumentul cel mai caracteristic pentru influența a.b. în Țările Române este biserica domnească din Curtea de Argeș (sec. 14). În sec. 15-18, formele artistice de tradiție bizantină vor constitui o componentă constantă în sinteza artei vechi românești, atît în arhitectură, cît și în pictură și de asemenea în în artele decorative. Muzică b. = artă exclusiv vocală, cultivată în Biserica Ortodoxă. A luat naștere în Bizanț, în primele secole după Hristos, prin sintetizarea surselor ebraice, siriene și grecești. Inițial a avut un caracter de masă fiind cîntată de întreaga comunitate, dar, cu timpul, a dobîndit un caracter profesional, fiind practicată de poeții cîntăreți care au creat unele genuri specifice (imnul, canonul, troparul). M.b. a fost codificată în sec. 8, fiind fundamentată pe teoria muzicală antică greacă și fixată printr-un sistem propriu de notație cu neume. Caracteristică E și SE Europei, în Țările Române, m.b. a fost adoptată și dezvoltată. V. România; Muzica. 2. S. m. și f. Locuitor al Bizanțului sau al Imp. Bizantin.

voievod sm [At: COD. VOR.² 50/6 / V: (îvp) voiv~, (îrg) ~ă (S și: voevodă), vaivodă (Pl și: îvr, vaivode), (înv) voivodă / S și: voe~ / Pl: ~ozi / E: slv воѥвода] 1 (Înv) Comandant de oști. 2 (Bis) Arhanghel (1). 3 (Înv) Mai-marele unei cetăți. 4 (Înv) Mai-marele unui ținut. 5 (Înv; pex; rar) Mai-marele unei seminții. 6 (Înv) Guvernator (1). 7 (Înv; pex) Nobil de rang mare. 8 (Înv) Înalt demnitar al bisericii. 9 (În Evul Mediu) Conducător (cu atribuții militare) al unei uniuni de obști, fără drept ereditar, a cărui autoritate se exercita pe un teritoriu limitat, în care organizarea social-politică și economică continua instituția obștii sătești. 10 (În Evul Mediu) Conducător al unei formațiuni statale românești (cu drept ereditar). 11 (În Evul Mediu; șîs mare ~) Titlu dat domnilor țărilor române, adăugat de obicei după numele lor (și scris cu majusculă). 12 (În Evul Mediu) Persoană care avea titlul de voievod (11). 13 (În Evul Mediu; pex) Principe. 14 (În Evul Mediu; pex) Rege. 15 Titlu, netransmisibil prin moștenire, acordat de regele Ungariei guvernatorului Transilvaniei, care îi era vasal, până în 1571. 16 (Reg; îfvoivod) Administrator al moșiei domnești. 17 Căpetenie a unei cete sau a unui sălaș de țigani. 18 (Îrg) Conducător al unui grup de organizare specială. 19 (Ban; spc) Căpetenie a unei cete de călărași. 20 (Reg; îfvoivod) Cap de familie.

BRAȘOV 1. Depresiunea ~, depr. intracarpatică, de origine tectono-erozivă, situată pe Olt, și afl. săi Bîrsa și Rîul Negru, limitată de M-ții Bodoc și Baraolt la N, de M-ții Ciucaș, Bîrsei, Bucegi și Piatra Craiului la S, de M-ții Vrancei la E și Perșani la V. Supr.: c. 1.800 km². Relief de piemonturi, șesuri, terase și lunci. Culturi de cereale, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Creșterea animalelor. Subdiviziuni: compartimentul vestic (Țara Bîrsei), compartimentul central (Depr. Sfîntu Gheorghe) și compartimentul estic (Depr. Tîrgu Secuiesc). 2. Municipiu în depr. cu același nume, la poalele masivelor Tîmpa, Postăvaru și Piatra Mare, reșed. jud. omonim; 355.593 loc. (1991). Nod feroviar și rutier. Pr. centru politico-ad-tiv, cultural-științific, de transport și al doilea centru industrial al țării. Constr. de mașini (tractoare, autocamioane de mare tonaj, cu motor Diesel de 215 C.P., mașini unelte pentru prelucr. metalelor); întreprindere de rulmenți; ind. chimică (produse cosmetice, locul 2 pe țară, după București, articole tehnice din cauciuc, vopsele). Ind. de prelucr. petrolului, mat. de constr. (prefabricate din beton, produse refractare), de prelucr. lemnului (mobilă, placaje, furnire, cherestea), piel. și încălț., textilă (stofe, tricotaje), ind. alim. și poligrafică. Universitatea „Transilvania”, cu nouă facultăți, două colegii tehnice, teatru de stat, filarmonică, muzeu județean. Monumente istorice: turnurile și bastioanele vechilor fortificații (Turnul Alb, 1494; Turnul Negru, sec. 15; Bastionul Țesătorilor, 1425-1436 ș.a.), Biserica Sf. Bartolomeu, în stil gotic timpuriu (sec. 13, refăcută în sec. 15), Biserica Neagră, în stil gotic (c. 1385-c. 1476) cu o vastă colecție de covoare orientale, Casa Sfatului (sec. 14-18, azi muzeu), Biserica Sf. Nicolae din Șchei (sec. 18) etc. Numeroase case de locuit și biserici din sec. 16-18. Menționat documentar la 1235 (în „Catalogul Ninivensis”) sub denumirea de „Corona”, dar cu o existență anterioară. Pr. centru meșteșugăresc și comercial din S Transilvaniei, B. a întreținut strînse relații comerciale cu Țara Românească și Moldova. În sec. 16 a devenit un important centru cultural românesc (activitatea tipografică a diaconului Coresi, școala de la Biserica Sf. Nicolae din Șchei) și săsesc (umanistul J. Honterus). La B. se organizează primul liceu umanist din țară (1541). În 1546 ia ființă prima moară de hîrtie din țară. Aici au funcționat (începînd din 1788 și 1834) două școli elementare românești și un liceu înființat de Andrei Șaguna (1850) și au apărut din 1838 „Gazeta de Transilvania” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, care au contribuit la închegarea și dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român. Centru al Revoluției de la 1848-1849; la 12/24 mai 1848 emigranții moldoveni la B. au elaborat, sub conducerea lui M. Kogălniceanu, programul revoluționar „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”. Populația orașului a participat activ la evenimentele revoluționare ce au premers Marea Unire de la 1918. În perioada interbelică, B. a cunoscut o importantă dezvoltare economică și culturală. La 15 nov. 1987, în ziua în care aveau loc alegeri de deputați în Marea Adunare Națională, muncitorii uzinelor de autocamioane și de tractoare, la care s-au raliat și muncitori de la alte întreprinderi, precum și o mare parte a populației orașului, au manifestat violent împotriva condițiilor extrem de grele de viață și de muncă impuse de regimul comunist și de dictatura ceaușistă. Revolta a fost înăbușită cu brutalitate de forțele de represiune, iar liderii ei întemnițați sau exterminați. În dec. 1989, B. a fost unul dintre centrele Revoluției. Între 1950 și 1968 (cînd orașul a fost declarat municipiu), B. s-a numit Orașul Stalin. Din 1968 reședința jud. cu același nume. 3. Jud. în partea centrală a României, în interiorul arcului carpatic, pe cursul mijlociu al Oltului; 5.351 km² (2,25% din supr. țării); 685.117 loc. (1991), din care 77,0% în mediul urban; densitate: 129 loc/km². Reșed.: municipiul Brașov. Orașe: Codlea, Făgăraș (municipiu), Predeal, Rîșnov, Rupea, Săcele, Victoria, Zărnești. Comune: 43. Relief variat: în S și SE o zonă montană, cu alt. ce depășesc frecvent 2.000 m, cuprinde sectoarele M-ților Făgăraș (vf. Moldoveanu, 2.544 m – cel mai înalt din țară), Piatra Craiului, Bucegi și Ciucaș, în NV o reg. colinară reprezentată prin Pod. Hîrtibaciului (500-650 m alt.), iar spațiile central-nordice, vestice și estice sînt ocupate aît de mari arii depresionare, numite „țări” (Depr. Făgărașului sau Țara Oltului, Depr. Brașov sau Țara Bîrsei), cît și de depr. de mai mică extindere (Depr. Baraolt, Depr. Homoroadelor ș.a.). Ca unități aparte sînt M-ții Perșani, Țaga și M-ții Bîrsei, aceștia din urmă incluzînd masivele Postăvarul (1.799 m) și Piatra Mare (1.844 m). Climă temperat-continentală, moderată, cu temp. medii anuale de -2,5°C în zonele montane înalte, 7,5°C în reg. dealurilor piemontane și 8,2°C în depr. Iarna în depr. se produc frecvente inversiuni de temp. determinînd scăderi bruște (la 25 ian. 1942, la Bod, s-au înregistrat -38,5°C, minima absolută din țară). Precipitații medii între 600 și 700 mm anual. Vînturi dominante dinspre NV și V. Rețeaua hidrografică este bine organizată, majoritatea rîurilor mici fiid colectate de Olt, ce străbate jud. pe 210 km. În mare măsură cursul Oltului este regularizat, iar energia apelor lui folosită în hidrocentralele din aval de Făgăraș. Afl. pr.: Ghimbășel, Bîrsa, Șercaia, Sîmbăta, Viștea, Ucea. Resurse naturale: păduri de conifere, calcare (Codlea, Cristian, Rîșnov, Zărnești ș.a.), bazalte (Racoș, Hoghiz, Bogata Olteană), tufuri vulcanice (Cața, Drăușeni, Veneția de Jos), argile caolinoase (Cristian, Holbav), gresii (Teliu), gnaise, dolomite, nisipuri, pietrișuri etc. O bogăție aparte o reprezintă apele minerale clorosodice, iodobromurate, sulfuroase care apar sub formă de izvoare la Rodbav, Zizin, Perșani, Homorod. Economia: Industria are ca pr. ramură constr. de mașini și prelucr. metalelor (51,5% din prod. globală ind. a jud., 1989) care produce tractoare (Brașov, Codlea), autocamioane de mare tonaj, utilaj petrolier și energetic, mașini și utilaje agricole, motoare electrice, mașini-unelte pentru prelucr. metalelor, rulmenți, cabluri de oțel (Brașov), motoplanoare și elicoptere (Ghimbav), echipament electric de bord pentru autovehicule (Săcele), biciclete și motociclete (Tohanu Nou-Zărnești), scule (Rîșnov) ș.a. Celelalte ramuri ind. mai produc: energie electrică (termocentralele Brașov, Făgăraș, Victoria și hidrocentralele Făgăraș, Voila, Zărnești și Viștea), îngrășăminte chim., amoniac, acid azotic și sulfuric, vopsele și coloranți, mase plastice, articole tehnice din cauciuc, cosmetice (Brașov, Făgăraș, Victoria, Codlea, Rîșnov), celuloză și hîrtie (Zărnești, Ghimbav), mat. de constr. (prefabricate din beton, ciment, var, cărămidă, teracotă etc.) la Brașov, Hoghiz, Cristian, Racoș, Feldioara, Timișu de Jos, mobilă, furnire, placaje și cherestea (Brașov, Codlea, Săcele, Zărnești, Cristian, Șercaia, Homorod, Rupea), stofe, tricotaje, conf., covoare (Brașov, Codlea, Hărman), articole din piele (Brașov), produse alim. (preparate din carne și lapte, produse zaharoase, paste făinoase, zahăr, băuturi răcoritoare și alcoolice etc.). Agricultura se caracterizează prin predominarea sectorului zootehnic și prin cultura plantelor tehnice (sfeclă de zahăr, cartofi, in, plante furajere etc.). În 1989, din totalul terenurilor arabile (118.607 ha), 23.816 ha erau cultivate cu grîu și secară, 19.258 ha cu orz și orzoaică, 17.351 ha cu porumb, apoi ovăz, legume, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Pomicultura, în cadrul căreia predomină prunii și merii, este mai dezvoltată în zona dealurilor din Pod. Hîrtibaciului, în apropiere de Rupea, și în zona de contact a depr. cu ramura muntoasă din sud (Lisa, Recea, Drăguș). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 158,3 mii capete bovine, 368,6 mii capete ovine, 232,9 mii capete porcine; avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 333 km (166 km linii electrificate), municipiul B. fiind unul dintre cele mai importante noduri feroviare din țară. Lungimea drumurilor este de 1.348 km, din care 395 km sînt modernizate. Prin jud, trec șoselele internaționale E 60 (Sighișoara-Brașov-Predeal) și E 68 (Sibiu-Brașov). Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): Universitate și două colegii tehnice, trei teatre (dramatic, muzical, de păpuși), o filarmonică („Gheorghe Dima”), 207 școli generale, 34 licee, 576 biblioteci, muzee, case memoriale etc. Turism. Jud. B. are un potențial turistic ridicat, legat de varietatea și frumusețea peisajului montan, cu numeroase trasee turistice, cabane (Trei Brazi, Diham, Susai, Gîrbova, Piatra Mare, Postăvarul etc.), mijloace de transport pe cablu și posibilități de alpinism, de nenumăratele monumente istorice și de arhitectură (cetățile de la Făgăraș, Brașov, Rîșnov, Rodbav, Rupea, Homorod, Prejmer, Feldioara, Cincșor, castelele medievale de la Bran, Hoghiz, Racoș, turnurile și bastioanele vechilor fortificații, Casa Sfatului, Biserica Neagră ș.a. din Brașov), de stațiunile climaterice și balneoclimaterice (Poaina Brașov, Predeal, Timușu de Jos, Rodbav, Sîmbăta de Jos, Zizin, Perșani), de monumentele naturii de la Dumbrava Vadului (poienile de narcise), Racoș (coloane de bazalt), Cristian (pădurea de stejari seculari) etc. Indicativ auto: BV.

POIENARI 1. Cetatea ~ V. Arefu. 2. Com. în jud. Neamț, situată în V Pod. Central Moldovenesc, pe râurile Râs și Fundătura; 3.277 loc. (2003). Pomicultură. În satul Săcăleni se află o biserică de la sfârșitul sec. 18 și una din 1883; bisericile de lemn Adormirea Maicii Domnului (1792, reparată în 1923) și Sfinții Voievozi (1802, cu pridvor adăugaty în 1972), în satele Ciurea și Pâncești.

HARGHITA 1. Masiv muntos vulcanic în Carpații Orientali, cuprins între M-ții Gurghiu (la NV), cursul superior al Mureșului (la N), Valea Oltului (la E), M-ții Baraolt (la S) și cursul superior al Târnavei Mari (la V). Alcătuit din andezite cu piroxeni și amfiboli. Alt. max.: 1.800 m (vf. Harghita). Resturi de cratere vulcanice. Nod hidrografic. Versanții sunt acoperiți cu păduri de conifere. Turism. 2. Județ în partea central-nordică a României, în Pod. Transilvaniei. pe cursurile superioare ale Oltului, Mureșului și Târnavelor; 6.639 km² (2,78% din supr. țării); 343.467 loc. (1998), din care 46,1% în mediul urban; densitatea: 51,7 loc./km². Reșed.: municipiul Miercurea-Ciuc. Orașe: Băile Tușnad, Bălan, Borsec, Cristuru Secuiesc, Gheorgheni, Odorheiu Secuiesc (municipiu), Toplița, Vlăhița. Comune: 49. Relief predominant muntos (60% din supr. județ.) reprezentat prin M-ții Giurgeu, Harghita, Ciuc, Hășmaș și prelungirile M-ților Călimani, Gurghiu, Bodoc, Nemira și Bitriței, care închid între ei mai multe depresiuni (Bilbor, Borsec, Giurgeu, Ciuz, Uz, Cașin ș.a.); o subunitate aparte o formează zona dealurilor subcarpatice ale Pod. Târnavelor din SV jud., cu alt. de c. 1.000 m. Climă temperat-continentală, cu veri răcoroase (temp. medie în iul. 12-18°C) și ierni friguroase, cu frecvente inversiuni termice în depresiuni (localit. Miercurea Ciuc, Toplița, Joseni și Gheorgheni fiind cunoscute drept cele mai friguroase din țară). Temp. medie anuală variază între 1 și 4°C în zonele muntoase înalte și între 4 și 6°C în depresiuni. Precipitațiile atmosferice însumează cantități medii anuale diferite, în funcție de alt. (550-1.200 mm); vânturi predominante dinspre NV și V. Rețeaua hidrografică, cu o densitate mare (1,1 km/km²), este reprezentată în principal prin cursurile superioare ale râurilor Olt, Mureș, Târnava Mare, Târnava Mică, Bistricioara ș.a. cu numeroși afl.; la acestea se adaugă nenumărate izv. cu ape minerale, un lac de origine vulcanică (Sfânta Ana, singurul din țară) și cel mai mare lac de baraj natural (Lacu Roșu, format în 1837). Resurse naturale: zăcăminte de min. de fier (Mădăraș, Vlăhița, Lueta), de cinabru (Sântimbru, Mădăraș), pirite cuprifere (Bălan, Jolotca), gaz metan (Săcel, Secuieni, Șimonești), turbă și lignit (Borsec), sare gemă (Praid); roci de constr.: marmură (Voșlăbeni, Lăzarea), andezit (Miercurea-Ciuc, Ciceu, Sâncrăieni, Deluț, Corund ș.a.), dolomit (Voșlăbeni, Delnița, Sândominic), calcar (Bicăjel și Delnița), marne, gresii, argile ș.a.; păduri de conifere și de foioase (232.545 ha, 1996). Economia: ind. metalurgică (Vlăhița), constr. de mașini și prelucr. metalelor (Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Odorheiu Secuiesc), textilă, a conf. și tricotajelor (Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Toplița, Cristuru Secuiesc, Gălăuțaș, Ditrău, Lunca de Jos, Tulgheș ș.a.), alim. Pr. produse industriale: oțeluri speciale, tractoare și subansambluri pentru tractoare și mașini agricole, utilaje și piese de schimb pentru ind. forestieră și cea a mat. de constr., instalații frigorifice, cilindri pentru laminoare, carcase pentru motoare electrice, mobilă, conf., tricotaje, fire de bumbac, in și cânepă, stofe de mobilă și țesături tehnice, încălțăminte, lapte praf, preparate din lapte și carne, spirt, bere, amidon etc. Produse meșteșugărești (ceramică de Corund). Agricultura este influențată de natura reliefului (predominant muntos), de temperaturile joase, și de solurile brune, podzolite. La sfârșitul anului 1996, din totalul supr. agricole (406.436 ha), terenurile arabile ocupau doar 92.729 ha, restul revenind pășunilor și fânețelor naturale (312.214 ha, locul 1 pe țară), livezilor ș.a. Pr. culturi agricole (1996): plante de nutreț (32.580 ha), grâu și secară (15.628), cartofi (14.170 ha, locul 3 pe țară, după jud. Suceava și Covasna), orz și orzoaică, ovăz, sfeclă de zahăr ș.a. Zootehnia, dispunând de o bază furajeră importantă, înregistrează efective mari de ovine (202 mii capete, 1997), bovine (93 mii capete), porcine (95 mii capete), caprine (9 mii capete), cabaline (23 mii capete); avicultură (11 mii familii de albine). Căi de comunicație (1997): lungimea rețelei feroviare este de 213 km (165 km electrificate), iar cea a drumurilor publice de 1.448 km (431 km modernizate). Învățământ, cultură și artă (1996/1997): 303 grădinițe de copii, 281 școli generale, 33 licee, cu predare în limbile română și maghiară, 287 biblioteci, cu 2.660.000 volume, patru cinematografe, numeroase muzee și case memoriale. Turism. Complexitatea și varietatea reliefului, cu locuri pitorești (lacul vulcanic Sfânta Ana, Lacu Roșu, defileele Oltului și Mureșului etc.) și numeroase rezervații naturale (mlaștinile Mohoș și Sâncrăieni, masivul calcaros „Pietrele Roșii” de la Tulgheș, cu specii floristice endemice etc.), prezența unor obiective istorice, de cultură și artă, cu importanță arhitecturală (cetatea Mikó, de fapt un castel rezidențial, fortificat, 1621, și mănăstirea franciscană, 1442, reconstruită în stil baroc în sec. 19, din Miercurea Ciuc, fortificațiile dacice de la Siculeni, Jigodin-Băi, bisericile fortificate de la Delnița, Sânmartin, Dârjiu ș.a.), la care se adaugă existența renumitelor stațiuni climaterice și balneoclimaterice: Lacu Roșu, Borsec, Băile Tușnad, Izvoru Mureșului, Toplița ș.a., permit ca pe terit. jud. H. să se desfășoare un intens turism de sejur și de tranzit tot timpul anului. Indicativ auto: HR.

ODORHEIU SECUIESC, municipiu în jud. Harghita, situat în depr. Odorhei, pe cursul superior al râului Târnava Mare; 37.087 loc. (2003). Stație finală de c. f. Nod rutier. Expl. de balast și de argilă. Turnătorie de fontă. Constr. de instalații frigotehnice, de utilaje și piese de schimb pentru agricultură, de matrițe și piese din fontă pentru ind. chimică. Fabrici de prelucr. lemnului (mobilă, cherestea), confecții, mat. de constr. (cărămizi, țigle, prefabricate din beton) și de produse alim. (preparate din carne și lapte, bere, amidon ș.a.). Filatură de bumbac. Muzeu cu secții de istorie, etnografie, artă și științele naturii, înființat în 1913 pe baza unei colecții din 1872. Izv. cu ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, calcice, magneziene folosite ca ape masă și izv. cu ape minerale sulfuroase, clorurate, iodurate, bromurate, sodice, carbogazoase utilizate în tratamentul afecțiunilor cardiovasculare, reumatismale etc. În perioada stăpânirii romane (106-271/275) aici a funcționat un castru roman și o așezare civilă numită Aeropolis. În sec. 13, în această zonă s-au stabilit secui alături de populația autohtonă românească. În 1301 este menționat un castru regal și o așezare românească cu numele Villa Olachalis. În 1480, castrul regal a fost transformat în cetate, iar în 1492 în castel. În 1485, O.S. apare consemnat ca oraș, iar la 17 febr. 1968 este declarat municipiu. În 1593, la O.S. a fost înființată o școală („Gymnasium Regium”) cu predare în limba latină, iar în 1765 una cu predare în limba română. Monumente: castel-cetate (sec. 15, refăcut în mai multe rânduri), cu trei bastioane și fragmente de ziduri de incintă; capela romanică (sec. 13, reconstruită în stil renascentist în a doua jumătate a sec. 16); biserica franciscană (1712-1719), în stilul barocului transilvănean; biserica romano-catolică (1787-1793); biserica reformată (1781); clădirea Primăriei vechi (1896).

COSTEȘTI 1. Oraș în jud. Argeș, în Cîmpia înaltă a Piteștilor, pe stg. rîului Teleorman; 11.846 loc. (1991). Nod de c. f. Fabrici de scule așchietoare și dispozitive de verificare auto și de nutrețuri combinate; reparații de mașini; produse textile și alim. (preparate din lapte); prelucr. lemnului. Atestat documentar în 1535. Declarat oraș în 1968. 2. Com. în jud. Buzău; 4.534 loc. (1991). 3. Com. în jud. Vaslui; 3.803 loc. (1991). 4. Com. în jud. Vîlcea; 3.783 loc. (1991). Stațiune balneoclimaterică sezonieră cu ape minerale sulfuroase, bicarbonatate, calcice, sodice. Aici se află mănăstirea Bistrița (sec. 16, refăcută ulterior) și biserica Schitului Păpușa (sec. 15-18). O biserică de lemn (sec. 17) se găsește în satul Pietreni. 5. Sat. în com. Orăștioara de Sus (juh. Hunedoara), în apropierea căruia, pe dealul Cetățuia (561 m alt.) se află vestigiile unei importante cetăți daco-getice puternic fortificate (sec. 2 î. Hr.-2 d. Hr.). Distrusă și abandonată în 106 o dată cu transformarea Daciei în prov. romană.

ROMAN, municipiu în jud. Neamț, situat în culoarul Siretului, pe stg. râului Moldova, la 3 km în amonte de confl cu Siretul; 71.307 loc. (2005). Stație de c. f. (inaugurată la 15 dec. 1872). Nod rutier. Turnătorii de fontă. Producție de țevi din oțel. Constr. de mașini. Fabrici de mobilă, confecții, tricotaje, mat. de constr., obiecte sanitare din porțelan și de produse alim. Centru de ceramică populară (oale și străchini ornamentate cu motive geometrice sau florale pe culoare verde deschis sau brun pe fond alb). Spital (din 1798). Muzee de istorie, de artă și de științele naturii,. Institutul Teologic Franciscan. Parc zoologic. Liceu de artă cu sediul în casa natală a lui Sergiu Celibidache. Monumente: ruinele cetății (sec. 14-17); catedrala episcopală cu hramul Cuvioasa Parascheva (sau Sfânta Vineri), ctitorie din 1542 a lui Petru Rareș, terminată în 1550 de fiul său, Iliaș, cu unele modificări din sec. 17-18 (reparată în 1805). Biserica păstrează picturi murale interioare din sec. 16. Clopotniță dinainte de 1786; biserica Precista Mare sau Adormirea Maicii Domnului construită în anii 1568-1569 din grija Doamnei Ruxandra, soția lui Alexandru Lăpușneanu, refăcută în 1753-1754 de episcopul Ioanichie pe cheltuiala domnului Constantin (Cehan) Racoviță, reparată în 1787 și renovată în 1836; biserica Sfinții Voievozi sau biserica Albă-Domnească, ctitorie din 1611-1615 a domnului Ștefan Tomșa II, a căzut în ruină la mijlocul sec. 17, pe locul ei zidindu-se (1695) o nouă biserică; biserica Precistă Mică sau Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1791-1826, restaurată în 1867 și 1945); bisericile Sf. Nicolae (1747-1770) și Sf. Gheorghe (1843-1847, renovată în anii 1927-1929); biserica armenească (1709); hanul Episcopiei (ante 1752); casa vornicului Grigore Done (1828); statuia domnului Roman I, dezvelită la 31 mai 1992. Vestigii din Paleolitic, Neolitic și din Epoca Bronzului. Umanistul italian Antonio Bonfini presupune că localitatea a fost întemeiată de romani sub numele Forum Romanorum, iar istoricul grec Dionisie Fotino amintește într-una din lucrările sale că „orașul datează din timpul împăratului roman Caracalla, care a trimis aici o colonie romană”. Unii istorici români consideră R. ca fiind anterior întemeierii statului medieval Moldova, argumentând că „orașul ar fi purtat numele Sânmedru”. Nicolae Iorga și A.D. Xenopol afirmă că așezarea a fost fundată de domnul Roman I, al cărui nume îl poartă. Acesta a construit la sfârșitul sec. 14 o cetate de pământ și lemn, amintită documentar în 1392, în jurul căreia s-au stabilit mai mulți negustori și meșteșugari, punându-se bazele unui târg la marginea cetății. R. apare menționat documentar, întâia oară, cu numele Târgul lui Roman pe Moldova, într-o listă cu orașe alcătuită în perioada 1388-1391, dar primul document care consemnează orașul R. este uricul din 30 mart. 1392, semnat de domnul Roman I. În 1410, la R. a fost stabilit sediul unei Episcopii care există și în prezent. În perioada 1466-1483, domnul Ștefan cel Mare a construit (la R.) o puternică cetate de piatră, pe care a numit-o Cetatea nouă a Romanului sau Smederovo (azi azi cartierul Smirodava), cu rol de avanspost al Sucevei. În sec. 16-18, activitatea meșteșugărească a fost amplificată de dezvoltarea comerțului, impulsionat și de stabilirea la R. a unui număr însemnat de armeni și sași. În sec. 17, R. este menționat ca reșed. domnească a lui Gheorghe Ștefan. În 1675, cetatea construită de Ștefan cel Mare a fost distrusă de Dumitrașcu Cantacuzino din ordinul Porții Otomane. În prima jumătate a sec. 20, R. a fost reșed. jud. omonim (până în 1950). Declarat municipiu la 17 febr. 1968.

ÎNĂLȚA, înalț, vb. I. 1. Tranz. A face să fie înalt; a îndrepta în sus, a ridica. Să înalțe o prăjină și în vîrful ei să puie o mahramă roșie. ISPIRESCU, L. 127. ◊ Fig. Însărcinarea aceasta îi plăcea... fiindcă i se părea că-l înalță deasupra tuturor. REBREANU, I. 31. Armonie!... Tu dai cîntecului aripi și-l înalți de la pămînt. MACEDONSKI, O. I 88. ◊ Expr. A (sau a-și) înălța ochii = a-și ridica privirile (spre cer, spre o persoană etc.; atestat în forma nălța). Ochii mei nălțam visători la steaua Singurătății. EMINESCU, O. I 199. ♦ Refl. A se îndrepta în sus, a se ridica. Coruri noi răsună-n țară nouă, Pădurea crește tînără și deasă, Și din țărînă proaspătă și groasă Se-nalță holde-n rouă. BENIUC, V. 146. De după dealuri depărtate, Deasupra codrilor pustii, Se-nalță luna. VLAHUȚĂ, O. A. 30. Îl răpește din mijlocul lor și se înalță cu dînsul în sus. ISPIRESCU, L. 99. O vede... înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ Fig. Odinioară, cîte un păstor necărturar se înalță pe aripi de gînduri și de visuri, cîntînd sfios frumusețea veșnic schimbătoarelor lucruri. SADOVEANU, E. 16. Se-nalță-n mintea-ți aiurită Stafia vremilor uitate. IOSIF, PATR. 79. N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător Ce se-nalță pîn’ la ceruri. ALECSANDRI, O. 90. Mii de glasuri... s-au înălțat la cer. ALEXANDRESCU, M. 10. ◊ Intranz. (În expr.) A înălța din umeri = a ridica ușor umerii (în semn de neștiință, de nedumerire, de nepăsare etc.). ♦ Refl. (Rar, urmat de determinarea «pe cal») A încăleca. Curînd se înălțară pe cai. Tropotele deodată treziră singurătatea dumbrăvii din preajma drumului. SADOVEANU, O. I 502. 2. Refl. A deveni mai înalt, a crește. Fruntea ți s-a-nălțat. ARGHEZI, P. T. 9. 3.. Tranz. A construi. În piața Victor Hugo din Paris, altă generație... i-a înălțat marelui poet o statuie. SADOVEANU, E. 228. ◊ Refl. pas. Constantin Brîncoveanu a pus să se înalțe din temelie sau să se rezidească mănăstiri și biserici. IST. R.P.R. 211. 4. Refl. (Despre clădiri înalte, monumente etc.) A se ivi, a apărea deodată înaintea ochilor. Vezi tu, tovarășe, orașul Cum se înalță pe-nserat Ca o cetate fermecată...? FRUNZĂ, Z. 40. Zări... înălțîndu-se, trufașă, dinaintea lui cetățuia Neamțu. NEGRUZZI, S. I 168. 5. Tranz. (Cu privire la voce, glas) A ridica. Versurile urmau în liniște și bătrînul înălța glasul, îl scobora în note grele, făcînd să răsune încăperea scundă. DUNĂREANU, CH. 79. ♦ Refl. (Despre glas) A se auzi (cu claritate, tare). Glasul se înălța limpede din umbră. SADOVEANU, O. I 432. 6. Tranz. (Învechit, cu privire la oameni) A ridica într-un rang superior, într-o funcție importantă. Șeful de post a fost înălțat în grad și mutat undeva, la oraș. DUMITRIU, P. F. 55. ♦ Fig. A ridica din punct de vedere moral, a înnobila. Armonia înalță sufletul și-l mîngîie. ALECSANDRI, T. I 288. ♦ Refl. Fig. A se perfecționa, a se desăvîrși. Mintea înălțîndu-se... știe observa. BĂLCESCU, O. II 11. ♦ Refl. A se mîndri, a se arăta trufaș. Cine se înalță se smerește. NEGRUZZI, S. I 250. – Variantă: nălța (ALECSANDRI, P. I 144) vb. I.

SEBEȘ 1. Râu, afl. stg. al Mureșului la 12 km în aval de municipiul Sebeș; 88 km. Izv. prin pârâul Valea Frumoasă, din S m-ților Cindrel, de la 2.060 m alt., de sub vf. Cindrel. Curge mai întâi pe direcție NE-SV printr-un culoar mărginit de m-ții Lotrului (la S) și m-ții Cindrel (la N), iar după ce primește afl. Tărtărău pe stg., râul capătă o direcție de curgere predominantă către N, făcând o serie de meandre, separând m-ții Cindrel (în E) de m-ții Șureanu (în V). În zona montană are o pantă accentuată de scurgere (în medie 18‰, iar în amonte de com. Șugag aceasta ajunge la 29‰), fapt ce a permis construirea, în aval de Gâlceag, a mai multor lacuri de acumulare și hidrocentrale. În zona montană, la 1.255 m alt., au fost construite (1979-1983) barajul (92 m înălțime) și lacul de acumulare Oașa (6 km lungime; supr.: 400 ha; vol.: 136 mil. m³), iar în aval, la 790 m alt., acumularea Tău (81 ha; vol. 20 mil. m³; barajul are 70 m înălțime), inundată în 1982. Constelația hidrocentralelor de pe râul S.: Gâlceag (150 MW), Șugag (150 MW), Săsciori (42 MW), Petrești (4 MW). Afl. pr. ai S. sunt: Bistra, Dobra și Secaș. Valea S. este însoțită, pe aproape întreg parcursul ei, de drumul alpin Novaci-Oașa-Sebeș. 2. Munții ~ v. Șureanu. 3. Municipiu în jud. Alba, situat în V pod. Secașelor, pe cursul inf. al râului Sebeș; 28.807 loc. (2005). Stație (Sebeș) și haltă de c. f. (în satul Răhău). Nod rutier. Hidrocentrală, în localit. componentă Petrești, dată în folosință în 1986. Expl. și prelucr. lemnului, tricotaje, ciorapi, articole de marochinărie, de hârtie și materiale de papetărie (în localit. componentă Petrești) și de produse alim. Tăbăcărie. Articole din piele (haine, poșete) în satul Răhău. Moară de cereale (1875). Muzeu cu secții de istorie, artă și științele naturii, adăpostit în casa Zápolya. Vestit și tradițional centru de iconari (în localit. componentă Lancrăm). Vestigii neolitice, din Epoca bronzului (Cultura Coțofeni) și din sec. 9-10. S. a început să se dezvolte din sec. 12, ajungând în sec. 13-14 o așezare înfloritoare. Apare menționat documentar prima oară în 1245 cu numele Malembach (Sacerdos de Malembach), iar în 1300 este consemnat cu toponimul Sebus. În 1341 capătă statut de oraș, iar la 13 nov. 2000 a fost declarat municipiu. În 1376, orașul avea o intensă activitate meșteșugărească (19 bresle) și comercială, negustorii de aici întreținând strânse relații comerciale cu cei din Țara Românească. În 1387 a început construirea zidurilor de apărare ale cetății (terminate la începutul sec. 15) împotriva pericolului turcesc, fiind primul oraș din Transilvania care a realizat o fortificație. În a doua jumătate a sec. 15, la S. a luat ființă un gimnaziu, iar în sec. 16-17 a funcționat o tipografie de sub teascurile căreia a ieșit, printre altele, „Carte ce se cheamă evanghelie cu învățătură” (1581), în limba slavonă, aparținând tipografului Coresi, lucrare ce reprezintă un monument de cultură și artă tipografică, atât din punctul de vedere al tehnicii și artei tipografice, cât și din cel al contribuției la dezvoltarea limbii literare. În sec. 18, orașul S. a fost pentru o perioadă de timp sediul Dietei și al principilor Transilvaniei. Monumente: ruinele cetății S., cu fragmente de ziduri înalte (c. 5 m) și groase (peste 2 m), străjuite de mai multe turnuri de apărare (Turnul Cizmarilor, sec. 15; Turnul Croitorilor, sec. 15; Turnul semicircular, 1654; Turnul octogonal, 1678); biserica evanghelică, a cărei construcție a început înainte de anul 1241 ca o bazilică romanică, a fost supusă unor transformări gotice (1361) și terminată în 1382. Are un altar poliptic decorat cu compoziții pictate sau sculptate în relief, realizate în anii 1518-1528; biserica romano-catolică Sf. Bartolomeu (sec. 14-15); bisericile ortodoxe Adormirea Maicii Domnului (1778) și Învierea Domnului (1819); casa Zápolya (a doua jumătate a sec. 15) în care a locuit și a murit (1540) Ioan Zápolya; casele „Roth” (sec. 16), „Hettz-Konrad” (sec. 16, renovată în sec. 19). În cimitirul Lăncram se află mormântul și statuia poetului Lucian Blaga, operă a sculptorului Romulus Ladea, dezvelită în 1975. La 3 km NE de S. se află „Râpa Roșie” rezervație geologică, geomorfologică și botanică extinsă la 10 ha. Aceasta se evidențiază ca un perete înalt de 125 m și lung de 800 m, în care apar variate alternanțe de roci (pietrișuri, nisipuri cuarțoase, gresii, argile) asupra cărora au acționat apele de șiroire provenite din ploi sau zăpezi, dând naștere unor frumoase forme piramidale de culoare roșie. În acest areal se dezvoltă o serie de plante rare: cârcelul (Ephedra distachya), zglăvocul (Centaurea atropurpurea), o specie panonică de garofiță (Dianthus serotinus), Cephalaria radiata și o feriguță de stâncărie (Asplenium adiantum nigrum). 4. V. Carnsebeș.

Betleem, localitate la sud de Ierusalim, cetatea lui David, numit în trecut Efrata, azi Bayt Lahm, unde s-a născut Iisus Hristos într-o peșteră și unde împărăteasa Elena și împăratul Constantin cel Mare au construit o biserică.^[1]

Epictet (†290 d. Hr.), sfânt martir originar din Asia Mică, unde era preot, și stabilit apoi în cetatea Halmyris din Dobrogea (azi com. Dunăvățul de Jos, jud. Tulcea). Aici a suferit martiriul, împreună cu ucenicul său Astion, pe timpul împăratului Dioclețian și al comandantului Latronianus, pentru propovăduirea credinței creștine. Biserica îl sărbătorește la 8 iulie.

Sion (Muntele Sionului), numele unei coline în vechiul Ierusalim, ca și al noii cetăți ridicate pe acest munte, situată la sud de templu și la nord de scăldătoarea Siloamului. Este identificat sub aspect religios cu Ierusalimul, iar după interpretarea sfinților părinți ai Bis. creștine Sionul este Biserica lui Iisus. ♦ Denumirea simbolică a orașului sfânt și simbol al Israelului pentru evreii din diaspora.

STAROSTE ~i m. 1) ist. Conducător administrativ al unui oraș, al unei cetăți. 2) ist. Conducător al unei bresle. 3) Persoană trimisă la părinții unei fete spre a o cere în căsătorie pentru altcineva; pețitor. 4) rar Persoană care dirijează ceremonia nunții. 5) reg. Persoană care are în grijă o biserică, îndeplinind și anumite servicii la oficierea cultului religios; paracliser; țârcovnic. /<pol., ucr. starosta

Dumitru (Dimitrie), sfânt mucenic, fost prim-dregător al cetății Solun (Tesalonic), numit de împăratul Maximian (286-305 d. Hr.). Îmbrățișând credința creștină, a fost condamnat la moarte, fiind împuns cu sulița în coastă. S-a bucurat din partea credincioșilor de o deosebită cinstire, prin nenumăratele biserici care-i poartă numele și prin adoptarea numelui său ca patron al unor așezăminte de binefacere sau al unor orașe. Este patronul orașului Craiova și al catedralei mitropolitane.

TURN, turnuri, s. n. 1. Construcție de zid, de beton, de lemn sau de metal, de înălțime (relativ) mare în raport cu dimensiunile bazei, clădită separat sau făcînd parte dintr-un complex arhitectural. În urmă se zăreau pe jumătate, ca dintr-o apă, numai turnurile cetății domnești. SADOVEANU, F. J. 314. Își chemă copiii și se urcă cu dînșii în pălimarul unui turn ce avea în grădină. ISPIRESCU, L. 211. De departe se văd turnurile strălucitoare ale Iașilor. EMINESCU, N. 50. Zidi aproape de biserică și un turn de piatră. NEGRUZZI, S. I 213. ◊ Turn de fildeș (sau, rar, de ivoriu) = turn imaginar în care ar trăi cineva (în special un creator în domeniul artei sau al științei) izolat de viață și de realitățile înconjurătoare. Turnul de fildeș al literatului burghez corespunde pe deplin cu biroul capitonat al capitalistului, pe care nu-l interesează decît afacerea lui și îmbogățirea lui proprie. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 14/1. Eu să rămîn deoparte, cu ochii către stele, În turnul de ivoriu al visurilor mele? TOPÎRCEANU, P. 50. ♦ Turn de sondă = turlă (2). Turn de apă = castel de apă, v. castel (2). ♦ (Rar) Coș de fabrică. Fabrica de locomotive se înalță... gigantică și turnurile ei, asemenea unor gîturi de păsări însetate, decorează golurile dintre piscuri. SAHIA, N. 29. 2. Piesă la jocul de șah, în formă de turn (1); tură².

Patruzeci de mucenici, sfinți martiri, ostași din cetatea Sevasta (Armenia), care, nevoind să jertfească idolilor în timpul împăratului Liciniu (307-324 d. Hr.), au fost condamnați să petreacă o noapte întreagă într-un lac înghețat. Când s-a făcut ziuă, li s-au zdrobit fluierele picioarelor și au luat cununa muceniciei. Biserica îi sărbătorește la 9 martie.

CRAIOVA, municipiu pe stg. Jiului, reșed. jud. Dolj; 306.645 loc. (1991). Nod feroviar și rutier. Aeroport. Două termocentrale (una de 980 MW, în com. Ișalnița și alta de 220 MW – Craiova II). Ind. constr. de mașini (utilaj energetic, petrolier și minier, locomotive Diesel-electrice și electrice, tractoare de 360 CP, automobile „Oltcit”, avioane, mașini și utilaje agricole, strunguri cu comandă numerică, motoare electrice pentru locomotive, vagoane de metrou, generatoare electrice sincrone, transformatoare de forță, aparataj de înaltă tensiune); constr. de aparate medicale; ind. chimică (îngrășăminte azotoase, acetilenă); mat. de constr. (prefabricate de beton), de prelucr. a lemnului (cherestea, traverse, parchete), textilă (țesături de bumbac), tricotaje, conf., alim. (bere, ulei, zahăr, produse din carne și lapte etc.). Mari sere legumicole (200 ha) și la Ișalnița. Universitate (din 1965), cu 11 facultăți și două colegii (agricol și tehnic). Instituții culturale: Teatrul Național (fundat în 1854) care dispune de o clădire nouă, dată în folosință în 1973. Filarmonica de stat „Oltenia”. Ansamblul de cîntece și dansuri „N. Bălcescu”. Unul dintre cele mai frumoase parcuri din țară („Parcul poporului”, 90 ha). Numeroase construcții vechi: biserici (Bucovăț, sec. 16; Sf. Dumitru, sec. 17, reclădită sec. 19; Obedeanu, sec. 18), fîntîni din sec. 17, 18 și 19, case boierești (Jianu, Glogoveanu, sec. 18). Muzeu de artă, adăpostit în Palatul lui Dinu Mihail (1896); muzeu etnografic, în Casa Băniei (1699). Locuită neîntrerupt din Neolitic pînă în ev. med. Importantă cetate dacică (Pelendava, sec. 2 î. Hr.). Atestată documentar din 1475. Reședință a banilor Olteniei. Situată la întretăierea unor importante căi comerciale, a cunoscut în ev. med. o intensă dezvoltare. Viața orașului a fost influențată de ocupația austriacă (1718-1739) și de războaiele ruso-turce (1768-1774 și 1806-1812); C. a fost de cîteva ori prădată și arsă, memorabile fiind, mai ales, distrugerile pasvangiilor din 1800. În sec. 18-19 C. a fost un important centru cultural; școli în lb. greacă și lb. română (prima în 1826), tipografie (1837). Declarată municipiu din 1968.

SÂNNICOLAU MARE, oraș în jud. Timiș, situat în C. Mureșului inferior, pe râul Aranca, la 25 km de granița cu Ungaria (via Cenad) și la 19 km de frontiera cu Serbia (via Dudeștii Vechi); 13.291 loc. (2005). Stație de c. f. Nod rutier. Expl. de argilă. Fabrici de componente auto (din 1997), de mobilă, de ciorapi, produse ceramice, produse alim. (lapte praf, preparate din carne și lapte, panificație). Filatură și țesătorie de in și cânepă. Morărit. Sere legumicole. Muzeu cu secții de istorie, arheologie și etnografie. În perimetrul orașului au fost descoperite vestigii materiale din Neolitic și din Epoca bronzului. În timpul stăpânirii romane, aici a staționat un detașament al Legiunii a XIII-a Gemina. Săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei așezări civile romane (sec. 2-3), precum și un tezaur alcătuit din 23 de vase din aur (șapte căni, două pahare tronconice, două vase rituale, două cupe cu picior, un rhyton, o fructieră ovală ș.a.) datând din perioada migrației popoarelor (sec. 9-11), atribuit în mod diferit de specialiști, atât bulgarilor, cât și pecenegilor sau unor meșteri din ținuturile Mării Azov. Tezaurul se află la Kunsthistorisches Museum din Viena. Așezarea apare menționată, prima oară, în „Diploma Ioaniților”, în 1247, apoi este consemnată în 1256 și 1334 cu numele Sanctus Michael (denumirea actuală datează din sec. 18, o dată cu instaurarea stăpânirii habsburgice în Banat). În 1241, localitatea este devastată de invazia tătarilor; în aug. 1552, cetatea de aici este ocupată de turci, așezarea fiind inclusă în pașalâcul Timișoarei. În 1716, trupele austriece, comandată de Eugeniu de Savoia, alungă pe turci, iar întreg Banatul intră sub autoritatea habsburgică. În 1752, în această zonă sunt colonizate numeroase familii germane. Declarat oraș în 1950. Monumente: biserica sârbească Adormirea Maicii Domnului (1783-1787), în stil baroc, declarată monument istoric și de arhitectură, biserica ortodoxă (1898-1899) cu aspect de catedrală (34 m lungime și 14 m lățime), castelul „Nako” (1864), în stil neoclasic, declarat monument de arhitectură, casa memorială „Bartók Béla”, cu un bust al compozitorului, bustul lui Mihai Eminescu (dezvelit la 11 oct. 1925).

TABOR, cetate în S Cehiei, în apropiere de râul Lužnice, la 88 km S de Praga. Construită în 1420 de adepții lui Jan Hus; a fost una dintre principalele fortărețe ale partizanilor săi. De aici vine numele membrilor aripii radicale a mișcării husiților (taboriți). În prezent oraș cu 35,8 mii loc. (2006). Primărie (1440-1515). Biserică (1512) cu un turn de 77 m. Fortificații (sec. 15-17).

lépră f., pl. e (ngr. și vgr. [de unde și lat.] lépra, d. vgr. leprós, solzos). O grozavă boală de pele. Fig. Lucru hidos: lepra vițiuluĭ. Persoană antipatică: cine-ĭ lepra asta? V. pricază. – Lepra e molipsitoare și e cauzată de un bacil specific numit al luĭ Hansen, care seamănă cu al ofticiĭ și care face ca pelea să se acopere cu pústule și solzĭ. În vechime ĭa bîntuĭa cu furie în basinu Mediteraneĭ, pe unde și azĭ e în stare endemică. Dar adevăratele eĭ focare îs în Indochina, China, Japonia, Antile, Brazilia și Noua Caledonie. Din Orient în Eŭropa a fost adusă de armata romană. În România se află vre-o 300 de leproșĭ, dintre care ceĭ maĭ mulțĭ în județu Tulcea, ĭar uniĭ instalațĭ în leprozeria de la Răchitoasa (Tecucĭ). Lepra durează anĭ întregĭ și e une-orĭ incurabilă. Un bolnav în România a suferit 69 de anĭ de ĭa. – Mult timp leproșiĭ aŭ fost un obĭect de oroare și dezgust. O lege a luĭ Moĭse îĭ separa de restu poporuluĭ. După cruciate, pustiirile eĭ ajunsese spăĭmîntătoare. Atuncĭ s’aŭ fundat spitale pentru leproșĭ, și numaĭ în Eŭropa ele eraŭ 20,000 în seculu XIII (V. lazaret, lazarone). Îndată ce se semnala un caz de lepră, bolnavu era dus la biserică, i se cînta rugăcĭunea morților, și pe urmă-l duceaŭ la spital saŭ la îngrăditura rezervată lor. Fie-care lepros era obligat în apusu Eŭropeĭ să poarte o cîrîitoare specială ca să-ĭ înștiințeze pe trecătorĭ să se ferească de el. Xavier de Maistre, în Leprosu din cetatea Aosteĭ, a descris admirabil trista condițiune a acestor nenorocițĭ.

ISACCEA, oraș în jud. Tulcea, port pe dr. Dunării, în N Dobrogei; 5.627 loc. (1998). Expl. de calcar. Filatură de bumbac. Produse alim. și textile. Centru viticol și de vinificație. Geamie (sec. 16). Biserica Sf. Gheorghe (sec. 18). Așezare geto-dacă, apoi stațiune a flotei romane de pe Dunăre (Noviodunum). Important rol comercial. Stăpânită de tătări și de domnul Țării Românești, Mircea cel Bătrân. La începutul sec. 15, vadul de la I. era numit Oblucița. Cucerită și stăpânită de turci (1420-1877), care au construit aici o cetate pe care au denumit-o Isac-Köy, de la care derivă numele actual.

VATICAN, Cetatea Vaticanului ~ (Stato della Città del Vaticano/Status civitatis Vaticanae), stat în S Europei, în perimetrul Romei (Italia), pe dreapta râului Tibru; 0,44 km² (cel mai mic stat din lume); reședința papei și centrul mondial al catolicismului. 921 loc. (2005) – statul cu cel mai redus număr de loc. din lume. Limba oficială: italiana; latina este limba Bisericii romano-catolice. Religia: creștină (romano-catolică) 100%. De dimensiuni liliputane (c. 900 m lungime max. și c. 600 m lățime max.) statul V. este amplasat pe colina omonimă (una dintre cele șapte coline ale Romei) cu alt. între 19 m și 75 m. Înconjurat de ziduri, V. dispune de șase intrări, dintre care trei pentru public (inclusiv intrarea în muzeul V. amplasată în zidul de nord). V. cuprinde bazilica San Pietro, piața omonimă, palatele V., muzee, grădini; în afara acestui spațiu Sfântul Scaun dispune de alte 13 edificii în Roma (bazilicile Santa Maria Maggiore, San Giovanni în Laterano, San Paolo’ fuori le Mura, unele palate și vile), palatul de la Castel Gandolfo (reședința estivală a papei) și zona din apropiere de Cesano (în vecinătatea Romei). Climă mediteraneană. Sursele de venit ale statului sunt reprezentate de Instituto per le Opere di Religione (IOR, 1887), de contribuții voluntare, donații și dobânzile investițiilor făcute în străinătate, din comercializarea timbrelor poștale și din turism. V. dispune de un patrimoniu cultural și artistic inestimabil care atrage anual mil. de turiști din întreaga lume. Întregul stat a fost inclus (din 1984) în Patrimoniul cultural universal. Bazilica San Pietro, cel mai mare edificiu religios creștin din lume; „Capela Sixtină”; Palatul Vatican (construit începând cu sec. 15) cuprinde muzeele Pio-Clementino (cu sculpturi antice elene și romane, între care „grupul Laocoon”, „Apolo din Belvedere” și „Atletul”), Chiaromonti (sec. 19). Galeria candelabrelor. Muzeul egiptean, Muzeul etrusc, Muzeul Etnologic, Muzeul istoric; faimoase sunt, de asemenea, Pinacoteca (unde pot fi admirate tablouri de Rafael și alți pictori celebri ai Renașterii italiene și europene), Galeria hărților, Galeria de tapiserii și Biblioteca cu peste 2 mil. volume și o colecție de hărți și manuscrise (65.000 cele mai multe în latină și greacă) unică în lume. – Istoric. V. este astăzi cel mai mic stat suveran al Globului, constituit în 1929 pentru a asigura o bază temporală suveranității spirituale a papei. Episcopul orașului Roma, considerat urmaș al Sf. Apostol Petru, își impune treptat primatul în Italia, apoi asupra episcopilor din Occidentul latin. În 313, Papalitatea dobândește proprietatea domeniului Lateran din Roma, care devine reședința princiară până în 1309. Papa Gelasius I (492-496) afirmă primatul puterii spirituale a papei asupra celei lumești, ceea ce va declanșa, în Ev. med., conflicte între Papalitate și suveranii Sfântului Imp. Roman („lupta pentru învestitură”) sau regii Franței („captivitatea babiloneană”, la Avignon, în 1309-1377). Statul papal ia ființă în sec. 8, când papa obține în stăpânire fostele posesiuni bizantine din Italia centrală, sporite în cursul Ev. med., făcând din Roma centrul politic și spiritual al Bisericii catolice. În Ev. med., statul papal deține un rol important pe eșichierul politic european. Reforma (sec. 16) scoate de sub autoritatea papală terit. ai căror loc. îmbrățișează confesiunea protestantă. Declinul puterii papale continuă și în sec. 17-18. Desființat de către Napoleon I, statul papal (0,44 km²) este restaurat prin hotărârile Congresului de la Viena (1814-1815), dar terit. sale sunt înglobate în statul național italian. În 1870, trupe italiene ocupă Roma, ultimul bastion deținut de Papalitate și o proclamă, la 20 aug. 1870, capitala Italiei. În semn de protest, papa se retrage (1870) în Vatican, pe care nu-l părăsește până în 1929. Legea din 1871 garanta papei suveranitatea și libera exercitare a autorității sale spirituale. Statul V. ia ființă prin Tratatul de la Lateran din 11 febr. 1929 (devenit art. 7 al Constituției italiene din 26 mart. 1947), când statul italian recunoaște V. proprietatea exclusivă și jurisdicția suverană asupra unui cartier din NV Romei. Noua Constituție a Italiei din 22 dec. 1947 reafirmă adeziunea la Concordat (prin care religia catolică devine religie de stat pe terit. italian) și la Tratatul de la Lateran. Conclavul V. îl alege, la 16 oct. 1978, pe cardinalul Karol Wojtyła, arhiepiscop de Cracovia, drept cel de-al 264-lea papă, Ioan Paul II devenind primul papă neitalian de după 1523 și cel mai tânăr di ultimul sec. Personalitatea puternică și dinamică a papei Ioan Paul II marchează din plin istoria Bisericii catolice din ultimele decenii. Noul Concordat dintre V. și Italia, semnat la 18 febr. 1984, îl înlocuiește pe cel din 1929 și consacră abolirea „relațiilor speciale” instaurate prin Tratatul de la Lateran, Biserica catolică și statul italian fiind acum „independente și suverane”, catolicismul încetând a mai fi religia oficială a statului italian, iar predarea religiei în școlile italiene devenind facultativă. În 1993, V. și statul Israel se recunosc reciproc, iar la 15 iun. 1994 stabilesc relații diplomatice. Ioan Paul II se afirmă, în decursul celor 25 de ani de pontificat, ca un factor activ în viața internațională, militând, în cursul vizitelor sale întreprinse în cele 129 de țări ale lumii (multe situate în zone de conflict – Bosnia și Herțegovina, Liban, Cuba, Israel ș.a.), pentru pace și concordie. Vizitând, în mai 1999, România, Ioan Paul II este primul suveran pontif care pășește pe pământul unui stat locuit în majoritate covârșitoare de credincioși ortodocși. La 30 oct. 1999, Biserica catolică și Uniunea Mondială Protestantă semnează, la Augsburg, un document care pune capăt unor dispute vechi de 450 de ani între aceste două confesiuni creștine. În timpul manifestărilor, suveranul pontif a cerut iertare pentru greșelile comise de catolici, în ultimii două mii de ani, împotriva semenilor lor, pentru persecuțiile religioase sau discriminările față de femei. Călătoria lui Ioan Paul II în Grecia (2001) este prima vizită a unui papă după Marea Schismă (1054) care a separat cele două Biserici. Vizitând Siria (2001), Ioan Paul II este primul papă care intră într-o moschee și se roagă ca musulmanii și creștinii să-și ierte reciproc fărădelegile săvârșite unii împotriva altora. La 1 febr. 2001, Ioan Paul II a promulgat noua „Lege fundamentală a statului V.”, Care o înlocuiește pe cea din 1929. După 26 de ani de pontificat, timp în care a vizitat 129 state și s-a întâlnit cu peste 1.300 șefi de stat și guvern căutând să împletească dimensiunea politică cu cea de promovare a valorilor credinței și moralei creștine, se stinge din viață la 2 apr. 2005. La 19 apr. 2005 conclavul cardinalilor reuniți în Capela Sixtină îl alege pe Joseph Ratzinger ca suveran pontif sub numele de Benedict XVI.

CLUJ-NAPOCA, municipiu pe Someșu Mic, reșed. jud. Cluj; 325.106 loc. (1991). Nod de comunicații. Aeroport (Someșeni). Termocentrală. Ind. constr. de mașini și de prelucr. a metalelor (combinat de utilaj greu, material rulant feroviar și rutier, utilaje pentru telecomunicații și ind. ușoară, constr. metalice, instrumente medicale, calculatoare electronice etc.), chimică (medicamente, produse cosmetice, electrozi), mat. de constr. (produse refractare, ceramică fină), de prelucr. a lemnului (mobilă), piel., blănărie și încălț. (singurul combinat din ramură), textilă (țesături de lînă, conf., tricotaje), faianță și porțelan alim. etc.; întreprindere de producere a bujiilor (unică în țară). Filială a Academiei Române, cu 2 institute; șase instituții de învățămînt superior (Universitatea „Babeș-Bolyai”, fundată în 1872, Universitatea de Științe Agricole, Universitatea de Medicină și Farmacie, Institutul Politehnic, Academia de Arte Vizuale „Ion Andreescu”, Academia de Muzică „Gh. Dima”), trei colegii (tehnic, agricol și economic), trei teatre (din care unul în limba maghiară), două opere (română și maghiară), o orchestră simfonică, biblioteci (printre care Biblioteca Centrală Universitară înființată în 1872). Cea mai importantă grădină botanică din România (înființată în 1923 sub îndrumarea lui Al. Borza), cu o supr. de 13 ha, cuprinzînd c. 10.000 de specii de plante de pe toate continentele. În sere (2.000 m²) cresc multe plante exotice. Monumente arhitectonice în stil gotic: Biserica Sf. Mihail, 1349 – către 1450; biserica reformată, 1484-1494; Casa Matei Corvin (sec. 15-16), în stilul Renașterii (case din sec. 16-17), barocului (biserica iezuiților, 1718-1724; Palatul Bánffy, 1773-1785), neoclasic (Palatul Teleki, colegiul reformat, începutul sec. 19). Muzeu de artă plastică, de istorie, de etnografie. Pe locul actualului oraș, în antic. a existat Napoca, așezare rurală dacică ce a cunoscut o însemnată dezvoltare în timpul stăpînirii romane. Vestigiile arheologice atestă aici, din sec. 9, o așezare întărită, precum și o cetate; din 1316 a avut statut de oraș (civitas), iar la începutul sec. 15 s-a înconjurat cu o centură de ziduri. Populația săracă din C.-N. a avut un rol important în timpul răscoalelor țărănești din 1437-1438, 1514 și 1784-1785. După constituirea principatului autonom al Transilvaniei (1541) sub suzeranitate turcească, a devenit cel mai important centru economic, politic și cultural al acestuia. În 1790-1848 și 1861-1867 a fost capitala principatului sub stăpînirea Imp. Habsburgic. În mai 1894 la C.-N. s-a desfășurat procesul intentat de către guvernul maghiar memorandiștilor; cu acest prilej au avut loc manifestări de solidaritate cu autorii Memorandum-ului la care au participat c. 40.000 de români. Puternic centru al luptei pentru emancipare socială și națională a românilor din Transilvania. La 31 aug. 1940 și în zilele următoare s-au desfășurat demonstrații împotriva Dictatului de la Viena; eliberat, după lupte grele, la 11 oct. 1944. Declarat municipiu în 1868. Denumirea de Cluj-Napoca a fost atribuită la 16 oct. 1974.

PANEGIRIC (< fr. panégyrique < lat. panegyricus < gr. panegurikos, elogiu) Discurs în care se aduc laude unei persoane decedate sau în viață. Fundamentat numai pe admirație, el se identifică adesea cu elogiul. În antichitatea greacă, termenul panegiric era folosit pentru adunările generale, sărbătorile populare și, prin extensiune, pentru discursurile rostite în aceste adunări și în care se elogia un zeu sau o cetate, ajungîndu-se apoi la elogiul unei persoane. Ilustrat la greci de Isocrat, autorul unui Panegiric al Atenei, la romani de Pliniu cel tînăr (Panegiricul lui Traian) la francezi, de Bourdaloue. În literatura noastră, mitropolitul Gr. Țamblac scrie Cuvînt de laudă al apostolilor Petru și Pavel. Rostit adesea cu prilejul înmormîntării, cultivat de biserică îndeosebi, panegiricul apare și ca o formă a discursului funebru. Ex. Panegiricul lui C. Negruzzi de V. Alecsandri. „E dureros de a-ți pierde amicii cu care ai petrecut în tinerețe, ai lucrat la renașterea unei țări iubite și te-ai deprins a-i prețui. Costache Negruzzi este un nume scump României și va rămîne în pleiada pionierilor intelectuali ai neamului nostru. Scrierile sale, deși nu multe, au însă un caracter nou în literatura noastră, deosebindu-se prin eleganta limpezire de stil, energie și adevărat românism, Alexandru Lăpușneanu este un model neimitat pînă astăzi și stă în fruntea literaturii noastre...” Stilul panegiric apare și în acea specie a poeziei medievale laude (lat. laus), specie denumită și praeconia, panegyricus.

ORȘOVA, municipiu în jud. Mehedinți, situat pe malul lacului de acumulare Porțile de Fier I de pe Dunăre, în zona de vărsare a râului Cerna; 13.828 loc. (2003). Port fluvial. Stație de c. f. Expl. de bentonit, de crom, granit și balast. Șantier naval (nave fluviale, barje ș.a.). Constr. de motoare generatoare și de transformatoare electrice. Ind. de preparare a min. nemetalifere (feldspat, asbest, cuarț, talc), de prelucr. a lemnului textilă (țesătorie de bumbac) și alim. Ca urmare a realizării lacului de acumulare Porțile de Fier I, vechea vatră a orașului a fost inundată, iar populația și unele monumente au fost mutate pe un nou amplasament, respectiv pe terasele Dunării și ale Cernei și pe versantul de S ale m-ților Almăj, unde s-a construit un oraș complet nou (1966-1971), care a înglobat și satele Jupalnic, Tufări și Coramnic. În arealul vechiului oraș (în prezent acoperit de apă) au fost descoperite (1966-1970) urmele așezării romane Dierna. În anii 1371-1372, la O. a fost construită o cetate din piatră, cucerită de turci în 1524 și stăpânită până în 1688 (din 1664, a fost sediul unui sangeacbei). În 1716 a intrat sub autoritate austriacă, în 1768 intrând în componența Graniței Militare Bănățene. După 1 dec. 1918, O. a revenit de jure României, iar la 1 iun. 1919 a intrat de facto sub administrație românească. Declarat oraș în 1923 și municipiu la 18 oct. 2000. Monumente: biserica mănăstirii Sf. Ana, ctitorie din anii 1935-1939 a lui Pamfil Șeicaru; biserica Sf. Nicolae (1746); biserica romano-catolică (1966-1972). Stațiune de cercetări geografice a Universității din București, înființată în 1964 la Eșelnița și strămutată ca urmare a lucrărilor hidroenergetice de la Porțile de Fier.

BRĂILA 1. Municipiu situat în E Cîmpiei Române, port pe stg. Dunării, reșed. jud. cu același nume; 249.633 loc. (1991). Pr. centru industrial: energie electrică (termocentrala de la Chiscani, 1.950 MW), metalurgie feroasă (laminate din oțeluri aliate, sîrmă, fier-beton, lanțuri, cuie etc.), constr. de mașini și utilaje pentru lucrări de constr. (excavatoare pe pneuri și șenile, rulouri compresoare, gredere, screpere), constr. și reparații de nave fluviale (remorchere, șlepuri, cargouri de pînă la 7.500 tdw, drăgi etc.), constr. de utilaje pentru fabrici de ciment, pentru uzine de aluminiu, pentru ind. celulozei și hîrtiei, și de prelucr. a lemnului, constr. de vagoane siderurgice, de rotoare pentru turbine hidroenergetice etc. Ind. mat. de constr. (șamote, mortar refractar, prefabricate din beton, cărămidă), celulozei și hîrtiei (inclusiv pe bază de stuf), prelucr. lemnului (mobilă, chibrituri), conf., chim. (fibre artificiale, celofan, folii impermeabile), alim. Teatru dramatic și de păpuși, filarmonică, muzeu de istorie și de artă. Monumente: geamie (sec. 17), transformată în biserică ortodoxă în 1831. Numeroase edificii din sec. 19 (Cazarma Veche, Magistratura Orașului, Spitalul Vechi, hanuri cu o arhitectură specifică). Locuită neîntrerupt din neolitic, așezarea a fost menționată documentar în 1368. Pr. port al Țării Românești (sf. sec. 14); cucerit de turci (1540), împreună cu terit. din jur, a fost transformată în raia (1542), numită Ibrail, și stăpînită timp de aproape trei sec. Cetatea, construită de turci în sec. 16, a fost dărîmată în iarna 1828/1829, iar orașul și terit. din jur restituite Țării Românești prin Pacea de la Adrianopol (1829); în sec. 19, B. a devenit cel mai de seamă port al Țării Românești, îndeosebi pentru cereale. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în SE României, în NE C. Române, pe cursul inf. al Dunării; 4.724 km² (1,99% din supr. țării); 403.856 loc. (1991), din care 67% în mediul urban; densitate: 82 loc./km². Reșed.: municipiul Brăila. Orașe: Făurei, Ianca, Însurăței. Comune: 39. Relieful aparține în exclusivitate părții de NE a C. Române, reprezentată prin mai multe subunități (C. Călmățuiului sau Bărăganul Central, C. Brăilei sau Bărăganul de Nord și C. Siretului inferior), în care singurele zone accidentate sînt văile rîurilor, crovurile cu cuvete lacustre. Luncile rîurilor Siret, Buzău și Călmățui constituie subunități distincte în cadrul cîmpiei, iar lunca Dunării, numită și Balta Brăilei, este cea mai mare (96.000 ha), fiind îndiguită, desecată și redată circuitului agricol. Clima este temperat-continentală, cu veri călduroase și secetoase și ierni friguroase. Temp. medie anuală este de 10,4°C, înregistrîndu-se amplitudini mari (25,2°C) între iarnă și vară. Pe terit. jud. B., la stația meteorologică Ion Sion s-a înregistrat maxima absolută a țării (44,5°C la 10 aug. 1951). Precipitațiile însumează, în medie, 400-500 mm anual. Vînturile dominante bat dinspre N și NE (crivățul și suhoveiul). Rețeaua hidrografică este constituită în pr. din cursurile inf. ale Siretului, Buzăului, Călmățuiului și Dunării. În zona cursului inf. a Siretului se remarcă un puternic fenomen de subsidență al scoarței terestre, reflectat prin convergența rîurilor, aluvionarea intensă a acestora și meandrare. Resurse naturale: zăcăminte de țiței (Ianca, Făurei, Ulmu, Bordei Verde, Bărăganul) și gaze naturale (Ulmu, Oprișenești), expl. de argile (Brăila, Făurei, Însurăței, Grădiștea) și nisipuri, izv. cu ape minerale (Însurăței). Economia: În 1989, structura prod. globale industriale, scotea în evidență ca ramură pr. ind. constr. de mașini și prelucrarea metalelor (27,7%) reprezentată prin Șantierul naval și Întreprinderea „Promex” S.A. din Brăila. Alte ramuri cu ponderi importante în prod. ind. a jud. B. sînt: ind. chimică, 14,1% (Combinatul de fibre artificiale din Chiscani); ind. energiei electrice (termocentrala Brăila-Chiscani); metalurgiei feroase (Întreprinderea „Laminorul” din Brăila produce oțeluri aliate, laminate de diferite profile, fier-beton etc.), celulozei și hîrtiei (Chiscani), prelucr. lemnului (mobilă, chibrituri la Brăila), textilă și a conf. (Brăila, Făurei, Ianca, Însurăței), mat. de constr. (ciment, prefabricate din beton la Brăila, cărămizi la Brăila, Făurei, Ianca, Însurăței), alim. (paste făinoase, biscuiți, brînzeturi, lapte praf, produse din carne, dulciuri, conserve de legume și fructe, zahăr etc.). Agricultura beneficiază de condiții pedoclimatice favorabile și de vaste lucrări de hidroameliorații (379.579 ha irigate, locul 2 după jud. Constanța). Din totalul supr. agricole a jud. B. (381.081 ha, 1989), 337.182 ha revin terenurilor arabile destinate în cea mai mare parte culturilor de plante uleioase (81.242 ha), porumb (72.548 ha), grîu și secară (69.127 ha), plante de nutreț (32.874 ha), floarea-soarelui, leguminoase pentru boabe, sfeclă de zahăr, cartofi, legume, pepeni, tutun etc. O largă dezvoltare au culturile legumicole în sere (Chiscani, Surdila-Găiseanca). Viticultura ocupă supr. restrînse în zona localit. Însurăței, Ianca, Făurei, Șuțești, Urleasca. În 1990, sectorul zootehnic dispunea de însemnate efective de animale provenite din mari complexe de creștere a porcinelor (412,4 mii capete), ovinelor (396,1 mii capete), bovinelor (153 mii capete) și păsărilor (2.404,9 mii capete). Prezența Dunării și a unor lacuri mari pe terit. jud. B. (Jirlău, Ciulnița, Lacu lui Traian, Bătrîna ș.a.) determină o intensă activitate de pescuit. Căile de comunicație (1990): jud. B. dispune de o însemnată rețea de căi ferate (168 km lungime, din care 126 km electrificate), rutiere (1.150 km, din care 202 km modernizate) și fluviale. Prin portul fluvio-maritim Brăila, situat la 171 km de Marea Neagră, se efectuează transporturi de mărfuri și călători către și dinspre Marea Neagră, dar și cu porturile fluviale din amonte. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 175 școli generale, 17 licee, două teatre de stat (unul dramatic și altul de păpuși la Brăila), 91 cinematografe, 284 biblioteci, muzee, case memoriale etc. Turism. Jud. B. are valențe turistice determinate de așezarea sa pe Dunăre, la intersecția fluxului turistic dinspre Moldova spre litoralul Mării Negre și Delta Dunării și invers. Vestigii ale trecutului (așezarea geto-dacică de la Brăilița, necropola de la Chiscani, ruinele cetății Brăila etc.). Obiective naturale (Balta Brăilei, de interes cinegetic și pescuit sportiv, Popina Blasova – monument al naturii – unde există un punct turistic nautic pentru concursuri internaționale, Pădurea Viișoara de lîngă Însurăței ș.a.). Stațiunea balneoclimaterică Lacu Sărat. Indicativ auto: BR.

MANGALIA 1. Liman maritim în SE Pod. Dobrogei de Sud, în apropierea municipiului cu același nume; 261 ha. Lungime: 9,5 km; lățime medie: 0,3 km; ad. max.: 13 m; vol.: 15,7 mil. m³. Din malul lacului izvorăsc ape sulfuroase termale (21-28°C), cunoscute de pe vremea romanilor. 2. Municipiu în jud. Constanța, situat pe litoralul Mării Negre, la 44 km S de Constanța; 44.041 loc. (2000). Port maritim. Stație finală de c. f. Șantier naval. Ind. textilă (confecții, tricotaje) și alim. Pomicultură (piersici). Herghelie. Far maritim. Muzeu de arheologie. Stațiune balneoclimaterică de interes general, cu funcționare permanentă, indicată pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, neurologice periferice (paralizii, polineuropatii ș.a.), ginecologice, dermatologice, endocrine, otorinolaringologice etc. La N de municipiu s-au dezvoltat mai multe stațiuni balneoclimaterice estivale (Saturn, Venus, Cap Aurora, Jupiter, Neptun, Olimp), care aparțin ad-tiv de Mangalia. Întemeiat de coloniștii dorieni din Heracleea Pontica, în sec. 6 î. Hr., cu numele de Callatis („cea cu ziduri puternice”), a făcut parte din Liga atică (sec. 5 î. Hr.). La începutul sec. 2 d. Hr. este atestat portul orașului Callatis, iar în a doua jumătate a aceluiași secol s-a construit incinta cetății. Templul lui Dionysos, Templul Concordiei, o școală și un amfiteatru. Începând din sec. 11, orașul apare consemnat cu numele greco-bizantin Pangalia sau Pancalia, menționat ca atare, în sec. 12, pe o hartă din Pisa. În sec. 14, primește denumirea de Mangalia, fiind menționat documentar cu acest nume în 1593. Declarat municipiu la 18 ian. 1995. Monumente: ruinele orașului antic Callatis; mormântul scitic (descoperit în 1959); geamia Esmahan Sultan (1590); biserica Sf. Gheorghe (1914-1929).

POLOVRAGI 1. Peșteră în Carpații Meridionali, în SV m-ilor Căpățânii, la 670 m alt., la ieșirea Oltețului din chei, în amonte de com. Polovragi. Lungime a galeriilor: 9.100 m. Numeroase stalactite și stalagmite. Oviectiv turistic; cunoscută și sub numele de Peștera lui Pahomie. 2. Com. în jud. Gorj, situată în depresiunea omonimă din Subcarpații Vâlcii, pe cursurile superioare ale râurilor Olteț și Târâia; 3.022 loc. (2003). Zăcăminte de grafit. Centru etnografic și folcloric. Arborete de castan comestibil (din care 10 ha ocrotite ca rezervație naturală). Localitate cu potențial climateric, cu topoclimat de adăpost, cu aer curat, lipsit de praf și alergeni. În perimetrul satului P. au fost descoperite vestigiile unei cetăți dacice de tip dava (sec. 2-1 î. Hr.), cu două niveluri de locuire, cuprinzând un turn de pază și resturi de tambururi din piatră provenite de la un sanctuar. De aici au fost recuperate unelte și arme din fier, ceramică dacică cenușie, monede, o placă din bronz cu imaginea Cavalerilor danubieni. În satul P. se află o mănăstire de maici, ctitorie din anii 1504-1505 a fraților Radul (comis) și Pătru (spătar). Biserica mănăstirii, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (atestată documentar la 6 iul. 1648, într-un hrisov emis de Matei Basarab), a fost rezidită în anii 1643-1647 (pe locul bisericii de lemn) prin strădania boierului Danciul Barbu Pârâianu (ambasador al lui Matei Basarab la Istanbul) și restaurată în anii 1690-1693 prin grija lui Constantin Brâncoveanu. Biserica păstrează picturi murale interioare executate în stil brâncovenesc (1702-1703, sfințite la 11 sept. 1703) de zugravii Constantinos, Andrei, Gheorghe, Istrate și Hranite. Dintre picturi se remarcă reprezentarea muntelui Athos, unică în pictura românească veche, precum și tablourile votive din pronaos care îi înfățișează pe domnul Constantin Brâncoveanu cu soția sa și mitropolitul Teodosie al Țării Românești. Biserica bolniței, cu hramul sf. Nicolae, zidită în stil bizantin (1731-1732), păstrează picturi murale interioare din 1738. Bibliotecă cu peste 3.000 de volume, între care unele cărți rare („Îndreptarea legii”, 1652, „Evangheliarul de la București”, 1682, „Apostolul”, 1683 ș.a.) și unele manuscrise de muzică psaltică („Evloghionul” de Anton Pann, 1846, „Anastasimatarul” lui Gherontie, 1863 ș.a.). Colecție de icoane pe sticlă și pe lemn din sec. 18-19.

CERNĂUȚI, oraș în Ucraina (C.S.I.), pe Prut; 257 mii loc. (1989). Ind. textilă, chim., alim., de prelucr. a lemnului. Universitate (1875). Atestat documentar, pentru prima oară, ca punct de vamă în 1408. La vadul de la C., Ștefan cel Mare a înfrînt resturile armatei polone învinse în lupta de la Codrul Cosminului (1497). În evul mediu, la C. a existat o puternică cetate (Țețin sau Țețina, astăzi în ruine). În 1775 C. a fost cedat, împreună cu Bucovina, de turci Austriei, în stăpînirea căreia s-a aflat pînă în 1918 cînd s-a unit cu România. În 1940 în urma notelor ultimative sovietice guvernul român a fost silit să-l cedeze U.R.S.S. Eliberat de armată română (1941), orașul a fost din nou ocupat de trupele sovietice (1944) și reanexat la U.R.S.S. Monumente: bisericile Sf. Nicolae, ctitorie a familiei Stroescu (1607) și Adormirii, citorită de Nicolae Mavrocordat (începutul sec. 17), biserica și reședința mitropiltană (sec. 19).

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH. 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. 110. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ, O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)