PANEGIRIC (< fr. panégyrique < lat. panegyricus < gr. panegurikos, elogiu) Discurs în care se aduc laude unei persoane decedate sau în viață. Fundamentat numai pe admirație, el se identifică adesea cu elogiul. În antichitatea greacă, termenul panegiric era folosit pentru adunările generale, sărbătorile populare și, prin extensiune, pentru discursurile rostite în aceste adunări și în care se elogia un zeu sau o cetate, ajungîndu-se apoi la elogiul unei persoane. Ilustrat la greci de Isocrat, autorul unui Panegiric al Atenei, la romani de Pliniu cel tînăr (Panegiricul lui Traian) la francezi, de Bourdaloue. În literatura noastră, mitropolitul Gr. Țamblac scrie Cuvînt de laudă al apostolilor Petru și Pavel. Rostit adesea cu prilejul înmormîntării, cultivat de biserică îndeosebi, panegiricul apare și ca o formă a discursului funebru. Ex. Panegiricul lui C. Negruzzi de V. Alecsandri. „E dureros de a-ți pierde amicii cu care ai petrecut în tinerețe, ai lucrat la renașterea unei țări iubite și te-ai deprins a-i prețui. Costache Negruzzi este un nume scump României și va rămîne în pleiada pionierilor intelectuali ai neamului nostru. Scrierile sale, deși nu multe, au însă un caracter nou în literatura noastră, deosebindu-se prin eleganta limpezire de stil, energie și adevărat românism, Alexandru Lăpușneanu este un model neimitat pînă astăzi și stă în fruntea literaturii noastre...” Stilul panegiric apare și în acea specie a poeziei medievale laude (lat. laus), specie denumită și praeconia, panegyricus.